7.

Criterii de alegere a structurii financiare

1. Riscul economic al afacerilor- schimbarea intervenita in previziunile veniturilor
viitoare aferente activelor, dacă firma nu utilizează datorii pentru finanțarea activității sale.
Riscul economic variază de la o ramură la alta și de la o firmă la alta în cadrul aceleiași ramuri.

Factori de influență ai riscului economic

- Variabilitatea cererii ( cu cât cererea pentru produsele unei firme este mai instabilă cu atât
riscul economic este mai mare);
- Variabilitatea prețului de vânzare;
- Variabilitatea costurilor intrărilor (aprovizionărilor);
- Capacitatea de a ajusta prețurile produselor la costurile intrărilor;
- Ponderea cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor firmei.

2. Riscul financiar (criteriul rentabilității)- Capitalul propriu și capitalul împrumutat

comportă riscuri. Fondurile proprii nu sunt remunerate decât în cazul în care întreprinderea
obține profit, iar capitalul împrumutat trebuie remunerat indiferent de rentabilitatea
întreprinderii. O intreprindere puternic îndatorată va avea sistematic cheltuieli financiare mari
conducând la scăderea capitalului de autofinanțare.

Astfel că întreprinderea trebuie să recurgă la noi credite pentru acoperirea nevoilor de

finanțare care la rândul lor duc la creșterea cheltuielilor financiare. Dacă întreprinderea este
rentabilă, adică dacă rata rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii la credite,
atunci este indicată apelarea la împrumuturi spre deosebire de situația în care trebuie să aștepte
să se formeze treptat fonduri proprii pentru finanțarea unui proiect de investiții.

Efectul de îndatorare se obține comparând rentabilitatea economică a întreprinderii cu costul

capitalului împrumutat.

Dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii, atunci rezultă un efect
de îndatorarea pozitiv.

Dacă rata rentabilității economice este mai mică decât rata dobânzii, atunzi rezultă un
efect de îndatorare negativ.

Rentabilitatea financiară este proporțională cu structura financiară (datorii/ capital

propriu) și cu diferența dintre rata rentabilității financiare și rata dobânzii. Rentabilitatea
financiare este cu atât mai mare cu cât structura financiară este mai îndatorată și cu cât este mai
mare diferența dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii.

Rfic= Rec+ efect de îndatorare

Rfin= Rec+ Datorii/capital propriu * (Rec- Rd)

 3. Criteriul destinației resurselor

Activele imobilizate reprezintă nevoi cu caracter permanent și de aceea este eficient să fie
acoperite cu capital permanent. Activele circulante reprezintă cheltuieli ale ciclului de exploatare
, sunt formate în principal din stocuri de mărfuri și alte valori materiale din creanțe asupra
clienților și diverse lichiditați primare ce pot fi acoperite prin fondul de rulment (care este un
capital permanent ), dar și prin datorii pe termen scurt (credite de trezorerie și din obligații față
de furnizori).

Se stabilesc următoarele relații:

- Cheltuielile ciclului de exploatare= fond de rulment+ resurse de trezorerie

- Fondul de rulment= capital permanent- active imobilizate
- Fondul de rulment= active circulante- resurse de trezorerie
- Capitalul permanent= capital propriu+ datorii pe termen lung și mediu
- Sf (structura financiară)= datorii/ capital propriu= finanțări pe termen scurt/ finanțări pe
termen lung= resurse de trezorerie/ capital permanent

4. Capacitatea de îndatorare

Activul: active imobilizate, stocuri de mărfuri și alte valori materiale, soldul clienților și
alte lichidități.

Pasivul: capitalul permanent- fonduri proprii, datorii pe termen mediu și lung, datorii pe
termen scurt (furnizori, credite de trezorerie).

Indicatori

1) Coeficientul de îndatorare globală

CIG1= datorii totale/ total pasiv<=2/3
CIG2= datorii totale/ capitaluri proprii<=2
2) Coeficientul de îndatorare la termen
CIT1= datorii la termen/ capital permanent<= ½
CIT2= datorii la termen/ capital propriu<=1

Acești indicatori exprimă elemente esențiale ce caracterizează situația financiară a

întreprinderii. Alți indicatori urmați de bănci În relațiile cu clienții: În cazul creditelor de
trezorerie interesează ponderea costului creditelor în total profit brut.

Cost credit pe termen scurt/ profit brut<=1

În cazul datoriilor la termen, indicatorul care se utilizează este dat de raportul:

Cheltuieli financiare (împrumut+ dobândă)/ capacitate de autofinanțare (profit+ fond

de amortizare)<=1
 Capacitatea de îndatorare exprimă posibilitățile unui întreprinzător de a primi credite fără
să fie garantate și a căror rambursare inclusiv plata dobânzilor să nu creeze greutăți financiare de
nesuportat. În determinarea capacității de îndatorare sunt interesate atât întreprinderea cât și
banca. Astfel, întreprinderea care dorește să se împrumute pentru finanțarea unui proiect trebuie
să își evalueze garanțiile disponibile cât și fluxurile financiare pozitive viitoare. Rambursarea la
scadență a creditelor și plata dobânzilor aferente să se poată realiza fără dificultăți. La rândul său
creditorul (banca) pentru că acordă credite își asumă anumite riscuri (riscul de rambursare, risc
de neplată a dobânzilor, de imobilizare și cel de devalorizare a monezii).
 8. Alegerea variantei optime a investiției
Preselecția proiectelor astfel încât ele să corespundă obiectivelor generale ale
întreprinderii și astfel se fac mai multe studii:

- Studiul comercial (cel mai important pentru că rentabilitatea este în funcție de C.A.
posibil de realizat);
- Studiul economico-tehnic (care rezolvă problemele constructive, soluțiile adoptate,
ordinea execuției, costul total);
- Studiul fiscal;
- Studiul de personal (are în vedere nevoile ca număr și categorii de persoane utilizat,
cheltuielile de formare a personalului);
- Studiul financiar (posibilități de folosire a diverselor surse de finanțare , posibilități de
autofinanțare, posibilități de a obține împrumuturi pe termen mijlociu și lung, posibilități
de creștere a capitalului propriu ).

După studierea documentației și a evaluării principalelor caracteristici ale proiectelor

(capacitatea investiției, venituri scontate, durata de viață economică, valoarea reziduală) este
posibilă utilizarea diverselor criterii financiare pentru compararea și ierarhizarea proiectelor
studiate în vederea adoptării deciziei de investire. Pot fi utilizate 3 criterii financiare de selectare
a proiectelor de investire :

1. Criteriul rentabilității

Este cel mai important criteriu avut în vedere la adoptarea proiectelor. Ca regulă
generală, trebuie ca rata rentabilității proiectelor investiției să fie mai mare decât costul surselor
de finanțare proprii sai împrumutate. Există 2 metode de evaluare a rentabilitații investițiilor:

- Metoda contabilă are în vedere profitul net și investiția netă

Profit net/ investiție netă

Profitul net= profitul rămas din exploatarea proiectului de investiții după deducerea
sarcinilor fiscale.

Investiția netă= diferența dintre valoarea inițială a proiectului de investiție și fondul de

amortizare constituit.

- Metoda financiară se bazează pe compararea fluxurilor financiare negative și pozitive

generate de proiectul de investiție, adică de cheltuielile inițiale pentru realizarea
investiției pe de o parte și pe amortizarea și profiturile anuale provenite de la obiectivul
de investiții pus în funcțiune pe de altă parte. După estimarea fluxurilor de intrare și de
ieșire se procedează la calculul acturial, obținându-se rata rentabilității investiției sau rata
capitalului investit.
 2. Criteriul lichidității

Capacitatea întreprinderii de a transforma în bani activele de care dispune. Acest criteriu

urmărește ca investiția să se recupereze cât mai repede posibil, adică investitorul să intre în
posesia capitalului avansat și a rentabilității scontate cât mai repede. De regulă lichiditatea se
stabilește în numărul de ani de recuperare a capitalului avansat prin raport între valoarea inițială
a investiției la suma fluxurilor anuale pozitive.

3. Criteriul riscului

Riscul este foarte greu de estimat, putem să admitem majorarea ratei rentabilității cu o
anumită cotă de risc. Astfel putem spune că R+r > renumerația capitalului.
 9. Surse de finanțare a investițiilor
Pentru societăți mari

I. Fondul de amortizare- principala resursa proprie a deciziei de investiție.

II. Profitul- este important pentru întreprindere atât pentru înlocuire cât și pentru
dezvoltare și pentru lărgirea activului imobilizat.
III. Alte resurse- sume care provin din lichidarea activelor imobilizate.
IV. Mobilizarea resurselor interne- specificul acestora este de a se consuma pe măsura
apariției lor, influențând direct asupra necesarului de finanțat.
V. Credite bancare- pe termen scurt (până la un an), pe termen mediu și lung (5-7
ani).

Pentru întreprinderi mici

Investițiile inițiale se pot realiza din mijloace bănești proprii ale întreprinzătorului,
urmând ca pe parcursul funcționărilor, dezvoltărilor și modernizările să se efectueze pe seama
fondului de amortizare și a profitului realizat.

Pentru societățile pe acțiuni

Pentru acele societăți pe acțiuni sursa inițială pentru finanțare se poate constitui sub
forma unui capital social, prin emisiunea de acțiuni și apoi finanțare din fondul de amortizare și o
parte din profitul realizat. O altă sursă reprezintă împrumuturile obligatare sau împrumuturi de
la investiții financiare, precum și prin credite bancare pe termen mijlociu.

În funcție de sursele utilizate se conturează 2 căi de finanțare:

I. Finanțarea prin fonduri proprii:

- Autofinanțare;
- Creșteri de capital- se realizează prin noi aporturi în numerar și prin încorporarea
rezervelor și prin conversia datoriilor.
II. Finanțare prin angajamente la termen
- Apel la economiile publice (împrumut obligatar)
- Împrumuturi de la instituții specializate (credite)
- Leasing
 10. Autofinanțarea (politica de autofinanțare)
Finanțarea pe termen lung presupune nevoi de fonduri cu caracter permanent sau pentru
perioade mari de timp. Aceste căi de finanțare pe termen lung sunt în strânsă legătură cu căile de
investiție, formând împreună cu acestea politică financiară a întreprinderii.

Din punct de vedere al apartenenței fondurilor, există:

- Finanțări din fonduri proprii;

- Finanțări prin angajamente la termen.

Din punct de vedere al efortului depus pentru obținerea lor, sursele de finanțare pe termen
lung:

- Finanțări interne (autofinanțare);

- Finanțări externe (creșteri de capital)

Autofinanțarea este cel mai răspândit principiu de autofinanțare și presupune că

întreprinderea își asumă dezvoltarea cu forțe proprii , folosind drept surse de finanțare o parte a
profitului obținut în exercițiul financiar încheiat și fondul de amortizare acoperind atât nevoia
nevoiele de înlocuire a activelor imobilizate cât și creșterea acvivului economic. Jocul însemnat
pe care-l ocupă autofinanțarea decurge din avantajele pe care le creează pentru acționari dar și
întreprinderi ca persoane juridice și crește autonomia financiară față de bănci.

Politica de autofinanțare este sinteza căilor de producție, comerciale și financiare care

orientează activitatea sa. Fluxul surselor de autofinanțare rezultă din performanțele economice și
financiare fiind grupate însă în funcție de posibilitățile repartizării beneficiilor sau a profitului
amortizării și de politica de îndatorare. Previziunile de finanțare internă joacă rolul principal în
politica financiară a întreprinderii. Deși autofinanțarea este o politică financiară sănătoasă și de
dorit, nu este oportun să se exagereze. Realitatea economică și financiară arată că indiferent de
proveniență, costul capitalului se egalizează, chiar costul capitalului împrumutat fiind mai mic
decât costul capitalului propriu.

Orice politică de autofinanțare trebuie analizată în funcție de rentabilitatea pe care o

degajă profitul reinvestit.
 11. Capacitatea de autofinanțare
Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar care se obține ca rezultat a
tuturor operațiunilor de încasări și plăți efectuate de întreprindere intr-o perioadă de timp, având
în vedere și incidența fiscală. Pentru determinarea capacității de autofinanțare se pleacă de la
variabile economice și financiare.

Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzări și de la previziuni ale

costurilor.

Variabilele financiare au în vedere politica de împrumut, de amortizare și politica de

repartizare a profitului.

De regulă, autofinanțarea este < capacitatea de autofinanțare.

Capacitatea de autofinanțare= (V- C- A- Cf)(1- i/ 100)- AMO

Capacitate reală de autofinanțare= capacitatea de autofinanțare- dividende- participarea la

profit.

Corelații

1. Corelația dintre autofinanțare și împrumut

Autofinanțarea este întotdeauna necesară pentru a obține un împrumut. Se constituie în

același timp ca o garanție și un mijloc de rambursare. Pentru creditarea pe termen lung și
mijlociu condiția impusă de bănci este următoarea:

Datorii la termen/ capacitatea de autofinanțare <=4

2. Corelația dintre autofinanțare și amortizare

În funție de metoda de amortizare se constituie un fond de amortizare mai mare sau mai
mic. În cazul în creșterii fondului, scad fluxurile negative. Este vorba despre fiscalitatea asupra
profitului, ca urmare cresc fluxurile de autofinanțare.

3. Corelația dintre autofinanțare și repartizarea profitului

Acordând dividende mai mari sau mai mici se influiențează asupra fondului de rezervă și
prin urmare asupra autofinanțării.
 12. Costurile capitalului propriu (cost implicit+ cost explicit)
Reprezintă rata rentabilității cerută de aducătorii de capital (investitori), fie că sunt
acționari, fie creanțieri pentru finanțarea proiectelor întreprinderii. Astfel spus costul capitalului
este efortul financiar pe care trebuie să-l facă întreprinderea pentru aprovizionarea sa cu
capitaluri.

Costul capitalului este rata randamentului minim obținută de către investitori în măsură să
garanteze acționarilor un câștig comparabil celui pe care l-ar putea obține pe piață în aceeași
clasă de risc.

Orice sursă de finanțare comportă costuri. Costul capitalului poate fi privit sub 2 aspecte:

- Cost implicit;
- Cost explicit.

Costul explicit determină un flux monetar de ieșire . Toate aporturile de capital din afara
întreprinderile ocazionează costuri explicite (împrumuturi care ocazionează dobânzi și acțiuni
care ocazionează plata dividentelor).

Costul implicit sau costul de oportunitate- acesta nu comportă fluxuri financiare de ieșire,
aici este vorba de surse financiare care se formează în întreprindere și care se folosesc pe loc
(fondul de amortizare, profitul și fondul de rezervă).

Astfel de resurse apar ca fiind gratuite, dar ele au un cost , căci aparțin acționarilor și
dacă ar fi date date acestora, ei ar putea să le plaseze cu remunerație.

Capitalul propriu ca și cel împrumutat trebuie remunerat în condițiile exigenței pieței.

Teoria financiară modernă acceptă că remunerarea fondurilor proprii trebuie să fie egală cu rata
dobânzii fără risc plus o primă de risc (adică rata dobânzii fără risc este dobânda minimă pe care
ar putea s-o primească acționarii pentru plasamente de capital în obligațiuni de stat, iar prima de
risc compensează riscul asumat de acționari pentru că au plasat capitalul în acțiuni).

Costul capitalului propriu este costul obținerii fondurilor proprii de către întreprindere la
un moment dat. Dacă aplicăm la valoarea de piață bursieră, atunci costul capitalului reprezintă
rentabilitatea cerută pe piața capitalurilor.

Costul capitalului propriu ține cont de randamentul acțiunilor și creșterea previzibilă a

dividendelor , mai precis este egal cu rata actorială care se obține pornind de la egalitatea dintre
valoarea bursieră a întreprinderii și valoarea acturială a fluxurilor pozitive viitoare (în principal
dividende).
De fapt costul oricărei surse de finanțare, deci și a capitalului propriu este definit ca fiind rata
acturială ce se stabilește prin egalitatea dintre valorile actualizate ale intrărilor de fonduri și cu
cele ale ieșirilor de fonduri.