Documentos de Académico
Documentos de Profesional
Documentos de Cultura
CALITATEA VIEŢII
- note de curs –
PETROŞANI
CUPRINS
Pag.
1
Cap. VI. Surse de date utilizate pentru analiza calităţii vieţii 47
6.1. Surse de date administrative 47
6.2. Recensământul populaţiei – cea mai complexă formă de investigare socială 48
6.3. Anchetele statistice 50
Bibliografie 51
2
I. CONCEPTUL DE CALITATE A VIEŢII
- bunăstarea economică, definită de Niţă Dobrotă ca fiind parte a bunăstării umane care
rezultă din consumarea de bunuri şi servicii. Aceasta poate fi privită ca bunăstare a
indivizilor (familiilor) şi ca bunăstare a grupurilor, inclusiv popoarelor;
- bunăstarea ce nuanţează condiţiile social-istorice, definită ca fiind ansamblul
posibilităţilor oferite individului de către societate spre a-şi desfăşura existenţa în
condiţii optime, spre a dispune de produsele societăţii şi spre a-i utiliza serviciile în
concordanţă cu trebuinţele şi dorinţele proprii.
Paradigma calităţii vieţii nu a fost şi nu este una exclusiv sociologică, ci este mai
curând interdisciplinară. Deşi sociologii au avut contribuţii importante în realizarea studiilor
de calitatea vieţii (prin definirea conceptului şi a paradigmei de abordare şi prin realizarea de
cercetări empirice în domeniu), ei nu sunt singurii. Pe lângă sociologi sunt interesaţi de
domeniul calităţii vieţii psihologii, demografii, antropologii, economiştii, ecologiştii, medicii
etc.
Conceptul de calitate a vieţii a fost lansat în anii ’60 de către o societate nord americană.
Apărut iniţial în SUA, el a fost preluat cu rapiditate de către europeni. Constituirea noii
3
paradigme a calităţii vieţii a presupus contribuţia multor discipline, în special a economiei. S-a
pornit de la faptul că, orice creştere economică nu trebuie să constituie un scop în sine ci, în
primul rând, trebuie să fie un mijloc pentru a crea condiţii mai bune de trai şi pentru a satisface
nevoile unei colectivităţi. Galbraith J. considera că „ceea ce contează nu este cantitatea
bunurilor noastre, ci calitatea vieţii”. Meritul lui şi a altor economişti este acela că au promovat
ideea de eliminare a dominaţiei economicului asupra vieţii omului.
Conceptul evalutiv de calitate a vieţii s-a conturat pe deplin în anii ’60. Treptat, a crescut
interesul sociologilor pentru studierea calităţii vieţii. Începuturile propriu-zise de cercetare a
calităţii vieţii, din anii ’70, au pornit de la definirea obiectivelor naţionale şi măsurarea gradului
de realizare a acestora prin intermediul indicatorilor sociali (indicatori sociali obiectivi - de
stare, şi indicatori sociali subiectivi - de percepţie şi evaluare a stărilor obiective). Tocmai
completarea indicatorilor economici cu indicatorii sociali reprezintă începutul propriu-zis al
cercetărilor de calitate a vieţii.
Ioan Mărginean, într-un capitol special dedicat începuturilor şi semnificaţiei cercetărilor
de calitate a vieţii, argumentează că prin conceptul de calitate a vieţii se intră într-o nouă sferă
de cercetare, fiind vorba despre ceva nou, nu atât prin obiectul de cercetare, cât prin conţinutul
relevat printr-o paradigmă specifică de abordare. Această paradigmă implică evaluarea
(autoevaluarea) de către populaţie a propriei sale vieţi, prin marcarea unor diferenţe de grad, de
ordin şi de mărime. Aceasta permite efectuarea unor comparaţii între calitatea vieţii unor
comunităţi, sau calitatea vieţii aceleaşi comunităţi la momente diferite de timp.
Cătălin Zamfir, ș.a identifică în ultimii ani o nouă atitudine a oamenilor față de viața lor,
mai încrezători în capacitatea de a-și schimba viața, ceea ce presupune o imagine sistematică
asupra vieții lor. Tema calității vieții, lansată în anii ’60-’70 s-a difuzat rapid în conștiința
colectivă și în discursul politic. Astfel, până în zilele noastre, a devenit un obiectiv global al
politicii, un criteriu de performanță pentru toate programele sociale: în Tratatul de la
Amsterdam, în Strategia pentru Europa 2020 și în proiectul Guvernului României – ROMÂNIA
COMPETITIVĂ – care pune calitatea vieții ca obiectiv de realizat pentru anul 2020.
4
confunda, sunt totuşi diferite datorită sferei de cuprindere. Pentru a surprinde diferenţa dintre
ele vom încerca să le analizăm succint din punct de vedere teoretico – metodologic:
Nivelul de trai
Prin nivel de trai se înţelege gradul de satisfacere a necesităţilor de viaţă ale populaţiei
unei ţări, ale unui grup social sau ale unei persoane, expresie a volumului de bunuri şi servicii
de care dispune populaţia pe baza veniturilor obţinute. Astfel, nivelul de trai reprezintă
ansamblul condiţiilor materiale, culturale şi sociale pe care societatea le pune la dispoziţia
întregii colectivităţi. Limitele nivelului de trai depind de nivelul de dezvoltare economică al
fiecărei ţări, de gradul de participare la procesul muncii, de capacităţile, aptitudinile şi calitatea
activităţilor desfăşurate, ca şi de poziţia fiecărei persoane faţă de sursele de venit.
Caracterizarea nivelului de trai al unei societăţi presupune a avea în vedere următoarele
elemente: nivelul şi evoluţia veniturilor; nivelul, evoluţia şi structura consumului; condiţiile de
muncă; condiţiile de locuit; starea de sănătate a populaţiei; nivelul de instruire al populaţiei etc.
Modul de viaţă
Conceptul sociologic de mod de viaţă se referă la viaţa oamenilor ca un fapt social. Prin
mod de viaţă se înţelege organizarea vieţii membrilor unui grup social sau colectivităţi, adică
ceea ce fac indivizii şi modul în care se desfăşoară viaţa lor în condiţii sociale date. Altfel spus
modul de viaţă reprezintă modul în care oamenii îşi organizează viaţa cotidiană în activitatea
de muncă, în familie în viaţa civică şi timpul liber, adică modul de a se hrăni, de a se îmbrăca,
de a locui şi a-şi realiza aspiraţiile personale în raport cu sistemul de valori şi norme dominante
în comunitatea respectivă.
1. perspectiva descriptivă care presupune modul de viaţă al unui grup social sau
colectivitate la un moment dat. De ex. modul de viaţă al românilor în general, sau modul
de viaţă al ţăranilor români mai particular. Descrierea modului de viaţă al acestora
presupune elaborarea unor indicatori care descriu sistematic, cu posibilităţi de
comparare: modul de petrecere al timpului liber, viaţa de muncă, relaţiile familiale,
relaţiile cu vecinii, consumurile culturale etc.
Un loc special îl are modul de viaţă în cadrul tematicii calităţii vieţii, deoarece calitatea
vieţii reprezintă o evaluare nu numai a condiţiilor de viaţă, ci şi a ceea ce fac oamenii.
Stilul de viaţă
Stilul de viaţă se referă la totalitatea activităţilor care compun viaţa unei persoane, grup,
colectivitate, dar dintr-o perspectivă nu descriptivă sau explicativă, ci intern-structurală şi
normativă. Stilul de viaţă poate fi definit ca fiind o configuraţie valorică a preferinţelor şi
opţiunilor, ce se manifestă ca proiect şi concepţie de viaţă, ce acordă acesteia sens şi unitate, ca
modalitate în care indivizii sau grupurile îşi trăiesc viaţa socială în dubla lor calitate: de
proprietari şi producători. Stilul de viaţă mai poate fi definit ca fiind:
- un mod de a folosi diferite bunuri, lucruri şi timpul, care este caracteristic unui grup;
- un set de practici şi atitudini care au sens într-un context particular.
Deoarece stilul de viaţă este un concept foarte utilizat în ştiinţele sociale, el a cunoscut
o extindere permanentă a conţinutului, dobândind o multitudine de valenţe care îi conferă o
anumită ambiguitate, fiind folosit deseori ca sinonim pentru concepte înrudite ca: mod de viaţă,
clasă socială, status grup.
Distincţia între mod de viaţă şi stil de viaţă nu a fost întotdeauna foarte clară, mulţi autori
considerând cei doi termeni ca fiind interşanjabili. Concret, modul de viaţă se referă la felul în
care se desfăşoară viaţa unor grupuri sociale la un moment dat, la ce strategii de viaţă, ce
comportamente şi atitudini dezvoltă la un moment dat un grup social într-un context socio-
economic particular. Pe când stilul de viaţă se referă la opţiunea individuală, adică, la ce
strategie de viaţă, ce comportamente şi atitudini dezvoltă la un moment dat individul.
Domeniul calităţii vieţii poate fi definit prin ansamblul elementelor care se referă la
situaţiile: fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate etc. în care trăiesc oamenii,
conţinutul şi natura activităţilor şi proceselor sociale la care participă, bunurile şi serviciile
la care au acces, modelele de consum adoptate, modul şi stilul de viaţă, evaluarea
6
împrejurărilor şi rezultatelor activităţilor care corespund aşteptărilor populaţiei, precum
şi stările subiective de satisfacţie/insatisfacţie, fericire, frustrare etc.
Calitatea vieţii este un concept complex şi greu de definit. Conceptul de calitate a vieţii
are o sferă mai largă de cuprindere decât nivelul de trai, cuprinzând şi starea de spirit, stilul de
viaţă, modul de viaţă, orientările valorice, condiţiile de trai, condiţiile de muncă şi odihnă,
calitatea mediului înconjurător, evoluţiile demografice, starea de sănătate, instruirea şi nivelul
de educaţie şi cultură, nivelul şi structura veniturilor, consumului, calitatea condiţiilor de locuit
etc. – factori care caracterizează evoluţia şi dinamica schimbărilor în societate. Condiţiile de
viaţă sunt elementul central pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii, deoarece de ele depinde
posibilitatea oamenilor de a-şi realiza scopurile.
Calitatea vieţii este indisolubil legată de procesele subiective, dar şi de procese obiective.
Un accent deosebit în operaţionalizarea conceptului de calitatea vieţii se pune pe indicatorii de
tip subiectiv, ce indică în principal stările de satisfacţie şi fericire individuală. Calitatea vieţii
este dată de percepţiile indivizilor asupra situaţiilor lor sociale, în contextul sistemelor de valori
culturale în care trăiesc şi în dependenţă de propriile trebuinţe, standarde şi aspiraţii. Acestea
pot fi atinse în condiţiile impuse de dezvoltarea economică şi de respectarea drepturilor şi
nevoile celorlalţi, într-un anumit mediu instituţional şi de politici, un anumit context comunitar
şi societal.
1. o stare (starea vieţii)– viaţa oamenilor aşa cum este ea la un moment dat;
2. un set de criterii de evaluare (valori) în raport cu care starea vieţii este evaluată ca fiind
bună sau nu.”
Pentru construirea conceptului de calitate a vieţii trebuie luate în considerare atât ambele
elemente, cât şi modul în care ele sunt combinate: cum are loc procesul de evaluare, de aplicare
a criteriilor de evaluare la starea componentelor vieţii.
1. Starea vieţii. Viaţa poate reprezenta totalitatea activităţilor realizate de o persoană. În cadrul
vieţii se disting o serie de sfere sau domenii mari: familia, timpul liber, munca, participarea la
viaţa social-politică şi culturală a comunităţii. Fiecare dintre aceste sfere este alcătuită din mai
7
multe componente simple ale vieţii umane. Pe de altă parte, viaţa umană se constituie dintr-o
serie de premise grupate în două mari categorii: condiţii şi iniţiative.
a. cadrele vieţii se referă la condiţiile date care determină viaţa fiecăruia, generând
probleme, impunând limite şi restricţii, oferind posibilităţi: cadrul natural (surprinde
condiţiile naturale); cadrul macrosocial (surprinde condiţiile macrosociale – starea
societăţii globale, situaţia internaţională etc.); cadrul uman individual (condiţiile umane
– totalitatea componentelor biofizice şi psihologice ale individului); cadrul uman
colectiv (cei cu care intră indivizii în contact: rude, prieteni, colegi de muncă, vecini,
oameni de pe stradă, ceilalţi membrii ai colectivităţii); cadrul cultural (totalitatea
bunurilor culturale existente). Prostituţia , de exemplu, reprezintă un cadru de tip
negativ, iar atitudinea pozitivă, suportivă a unor oameni, un cadru pozitiv.
b. resursele vieţii sunt materia primă, instrumentele şi bunurile pe care persoana le are
la dispoziţie din mediul său de viaţă şi le poate utiliza pentru crearea propriei sale vieţi:
resurse economice (mijloace financiare şi bunuri economice existente); resurse sociale
şi culturale; resurse naturale; resurse personale (capacităţile fizice şi psihice ale
individului). Resurse ale vieţii pot fi: bunurile artistice disponibile, informaţiile,
mijloacele de asistenţă sanitară, mijloacele de educaţie în masă, cunoştinţele ştiinţifice,
resursele naturale ale unei zone, capacitatea de adaptare la stres a unei persoane etc.
Condiţiile reprezintă un element esenţial în analiza calităţii vieţii.
Deoarece structura vieţii umane este complexă, şi indicatorii stării vieţii sunt de tipuri
diferite:
De regulă, condiţiile vieţii sunt mai uşor de măsurat deoarece sunt vizibile. Pe când
iniţiativele sau activităţile, având o natură mai dinamică şi mai individualizată, sunt mai greu
de determinat. Pentru descrierea activităţilor există o serie de indicatori sociali, ca de exemplu:
frecvenţa divorţurilor, frecvenţa absenteismului şcolar, frecvenţa diferitelor activităţi sportive
sau culturale etc.
Exigenţele omului care dau sens vieţii sunt valorile sau necesităţile, adică criteriile de
evaluare: trebuinţele sau nevoile, aspiraţiile, aşteptările, interesele, motivaţiile, idealurile,
normele şi valorile omului. Indicatorii de stare a vieţii nu spun prea multe despre cât de bună
este viaţa. Pentru aceasta ei trebuie raportaţi la criteriile de evaluare.
Aceste criterii (necesităţi) sunt mereu prezente în determinarea calităţii vieţii. De exemplu:
dacă spunem că 90% dintre locuinţele unei zone sunt racordate la canalizare, nu mai este nevoie
să explicităm nici un criteriu de evaluare, deoarece se ştie că, într-o societate modernă, a avea
canalizare este o necesitate. Dar, dacă spunem că în acea zonă majoritatea locuinţelor sunt tip
garsonieră, cu o singură cameră este insuficient. Pentru a şti dacă acest lucru este bun sau nu
trebuie să-l raportăm la o normă care indică condiţiile optime de locuit (suprafaţa optimă de
locuit). În acest caz indicatorul de stare nu ne spune nimic despre calitatea acestei componente
a vieţii. De aceea trebuie să ne raportăm la un criteriu de evaluare. Adică, dacă acea zonă sau
comunitate este alcătuită în principal din tineri căsătoriţi care nu au copii, atunci garsoniera este
suficientă pentru ei; dacă nu este aşa atunci garsoniera este total insuficientă.
9
Important pentru abordarea calităţii vieţii este să se ţină cont de variaţia criteriilor de
evaluare. Pentru fiecare societate, cultură, tip de poziţie socială (clasă, grup social) sau pentru
fiecare mod sau stil de viaţă este nevoie să se specifice criteriile de evaluare proprii. Diferenţele
sensibile privind criteriile de evaluare apar atât între colectivităţi, cât şi în cadrul aceleiaşi
colectivităţi. Adică, ceea ce este satisfăcător pentru un grup sau colectivitate nu este neapărat
satisfăcător şi pentru altă colectivitate. Sau, ceea ce este satisfăcător pentru un individ dintr-o
colectivitate nu este satisfăcător pentru alt/alţi indivizi din aceeaşi colectivitate. Aceasta în
funcţie de profesia indivizilor, nivelul de şcolarizare, de cultură, stilul de viaţă cât şi nivelul de
aspiraţii1.
După cum am mai amintit, calitatea vieţii se referă la toate aspectele bunăstării indivizilor
în societate. De aici și necesitatea elaborării unui set relevant de indicatori obiectivi şi
subiectivi pentru cercetare, monitorizare şi raportare a calităţii vieţii.
1
Nivelul de aspiraţie este rezultatul pe care o persoană doreşte să-l obţină într-o anumită activitate. Nivelul de
aspiraţie este în legătură cu trebuinţa de realizare, de performanţă.
10
şi alte constrângeri din diferite domenii în care oamenii operează. Această abordare are
importanţă (potenţialitate) pentru surprinderea schimbărilor în societate, a proceselor cauzale,
cât şi a tendinţelor şi prefacerilor viitoare.
Pentru a avea o imagine asupra calităţii vieţii, orice cercetare şi, implicit, orice
cercetător ar trebui să respecte următoarele principii:
2. pentru obţinerea unei imagini cât mai clare a calităţii vieţii trebuie comparate condiţiile
de viaţă ale diferitelor grupuri sociale;
1. Economia este o sursă esențială a calității vieții în principal prin oferta de locuri de
muncă și venituri;
11
2. Calitatea conducerii societății/guvernării: sistemul politic, calitatea organizării
sociale, a administrării. În zilele noastre guvernarea, ceea ce se numește ”calitatea clasei
politice” reprezintă un factor decisiv;
3. Calitatea principalelor servicii sociale: educația, sănătatea, protecția socială/asistența
socială, securitatea, justiția;
4. Calitatea mediului uman: încrederea în oameni, comportamentul acestora pe stradă,
acasă, la muncă, în vecinătate, capacitatea oamenilor de a se mobiliza pentru rezolvarea
problemelor cu care se confruntă;
5. Stilul de viață al fiecărei persoane în parte: capacitatea fiecărei persoane de a
mobiliza resursele disponibile și de a organiza o viață de calitate;
6. Calitatea mediului natural și al celui construit, calitatea locuinței, alcătuiesc un
cadru important al unei vieți de calitate
Din definirea structurii conceptului de calitate a vieţii (ca şi concept evalutiv), prezentată
în Cap. I, se desprinde ideea că orice indicator al calităţii vieţii trebuie să reprezinte sinteza a
doi indicatori: un indicator de stare (al stării vieţii în general sa a unei componente a vieţii) şi
un indicator al criteriilor de evaluare, al necesităţilor umane.
- indicatori ai calităţii vieţii absoluţi: folosiţi atunci când sunt utilizate criterii de evaluare
universale;
12
- indicatori ai calităţii vieţii relativi: folosiţi atunci când sunt utilizate criterii de evaluare
particulare, variabile.
Distincţia dintre cele două tipuri de indicatori ai calităţii vieţii este foarte importantă,
mai ales atunci când se compară calitatea vieţii diferitelor colectivităţi, grupuri sociale sau chiar
persoane.
Dacă se doreşte măsurarea calităţii vieţii în mai multe colectivităţi umane, se utilizează
criterii de evaluare universale. Din măsurătorile efectuate rezultă mai mulţi indicatori ai
calităţii vieţii:
13
Pentru obţinerea unor asemenea indicatori, înregistrarea doar a stării vieţii este puţin
relevantă. Starea vieţii trebuie raportată la criteriile de evaluare particulare ale respectivelor
colectivităţi, grup social sau chiar persoană.
14
vieţii. Satisfacţia cu o componentă sau alta a vieţii exprimă gradul în care respectiva
componentă satisface necesităţile particulare ale subiectului.
Indicatorii de stare sunt utilizaţi în măsurarea stării vieţii, a stării componentelor vieţii.
Există o serie de indicatori sociali care pot fi utilizaţi drept indicatori ai stării vieţii: indicatori
demografici, ai stării de sănătate a populaţiei, ai gradului de instruire, indicatori economici,
sociali şi culturali, indicatori ai condiţiilor de locuit, ai consumului etc. Există însă dificultăţi în
utilizarea lor pentru măsurarea calităţii vieţii.
Indicatorii sociali oferă de regulă doar o imagine parţială, adesea nespecificată, a stării
vieţii. Un exemplu clasic se referă la PIB (produsul intern brut). Se ştie că starea vieţii
unei colectivităţi este determinată de cantitatea de produse (bunuri şi servicii)
disponibile. Cu cât sunt produse mai multe bunuri economice, cu atât ne aşteptăm să fie
mai ridicată calitatea vieţii (există o corelaţie pozitivă între PIB şi calitatea vieţii). Însă,
există elemente ale PIB care corelează negativ cu calitatea vieţii. Adică, doar numărul
de bunuri nu este suficient pentru creşterea calităţii vieţii, ci şi calitatea acestora. Cu cât
bunurile produse sunt de mai proastă calitate, mai puţin fiabile, se vor strica mei repede,
cu atât costul reparaţiilor va fi mai ridicat.
Indicatorii sociali se referă de regulă la activităţi sociale sau la produse ale acestora şi
prea puţin la eficienţa lor pentru satisfacerea necesităţilor colectivităţii, pentru calitatea
vieţii. Reluăm exemplul cu numărul de paturi din secţiile de chirurgie. Un număr de
paturi ridicat poate exprima ineficienţa metodelor chirurgicale utilizate (mai multe zile
de spitalizare şi tratament postoperator), mai costisitoare, atât economic cât şi uman;
15
Legat de cea de a treia dificultate prezentată anterior, putem conchide că: înregistrarea
directă a diferitelor componente ale vieţii nu este posibilă, în cea mai mare parte a cazurilor,
nici din punct de vedere tehnic, nici economic.
16
ar fi: tipul de familie (nr. de membrii); tipul de activitate socială şi profesională ale membrilor
acesteia; stilul lor de viaţă etc.
Majoritatea criteriilor de evaluare implicate în estimarea calităţii vieţii nu pot fi
determinate cu mijloacele obiective ale ştiinţei. De aceea este necesar să se recurgă la procedeul
„observatorului natural”. Fiecare persoană are o anumită imagine asupra necesităţilor,
aspiraţiilor sale. De aceea, este necesară utilizarea indicatorilor subiectivi ai criteriilor de
evaluare.
- indicatori parţiali ai calităţii vieţii, care se referă la calitatea diferitelor componente sau
domenii ale vieţii;
- indicatori globali ai calităţii vieţii, care se referă la calitatea în general a vieţii
Pe de altă parte, indicatorii de calitate a vieţii reprezintă sinteza a celor două tipuri de
indicatori prezentaţi în subcapitolele anterioare: indicatorii de stare a vieţii şi indicatori ai
criteriilor de evaluare. Indicatorii calităţii vieţii sunt rezultatul raportării stării vieţii la criteriile
de evaluare, la necesităţile umane.
2. Indicatori ai calităţii vieţii în care una sau ambele componente sunt de tip subiectiv,
cum ar fi situaţiile în care starea vieţii exprimată printr-un indicator obiectiv este
raportată la un criteriu subiectiv de evaluare. De exemplu venitul mediu lunar obţinut
de o familie (indicator obiectiv de stare) şi venitul mediu lunar considerat de fiecare
persoană a fi satisfăcător (indicator subiectiv de evaluare) formează împreună un
indicator de calitate a vieţii ( o componentă obiectivă şi una subiectivă). Sau numărul
de camere din care se compune locuinţa (indicator obiectiv de stare) şi numărul de
camere considerat satisfăcător (indicator subiectiv al criteriilor de evaluare);
17
3. Indicatori subiectivi sintetici de calitate a vieţii (de evaluare): sunt constituiţi pe baza
evaluării de către fiecare persoană a calităţii vieţii sale. De exemplu: întrebări de genul
„cum evaluaţi venitul familiei dvs. în raport cu necesităţile”, sau „cât de satisfăcut
sunteţi de calitatea serviciilor medicale din oraşul dvs.” Acestea indică indicatori de
satisfacţie, de mulţumire. Oamenii raportează în mod natural starea vieţii la criteriile
sale de evaluare, la propriile necesităţi, aspiraţii şi idealuri elaborând o evaluare proprie.
Cercetătorul doar înregistrează evaluările subiecţilor, pe când în cazul indicatorilor din
categoriilor anterioare, raportarea stării la criteriile de evaluare este făcută de cercetător
nu de către „observatorul natural”, de către omul care trăieşte respectiva situaţie.
Indicatorii sociali reflectă anumite trăsături ale fenomenelor şi proceselor sociale fiind
totodată elemente ale acţiunii practice. Din punct de vedere obiectiv, indicatorii sociali
caracterizează calitatea vieţii din perspectiva resurselor individuale disponibile, iar din punct
de vedere subiectiv caracterizează calitatea vieţii din perspectiva satisfacţiilor, necesităţilor şi
dorinţelor individuale.
În stadiul actual al cunoaşterii nu este încă posibilă realizarea unui indicator unic al
calităţii vieţii. De aceea se recurge la un pachet de indicatori, fiecare dintre aceştia surprinzând
aspectul de măsurat dintr-o perspectivă proprie. În funcţie de nivelul de dezvoltare al fiecărei
ţări, la nivel naţional se urmăreşte obţinerea unor seturi de indicatori instituţionalizaţi care să
fie produşi periodic. În cei peste 50 ani de la utilizarea pentru prima dată a termenului calitatea
vieţii s-au depus multe eforturi de a întocmi o ierarhie a indicatorilor sociali.
18
- asigurarea unei imagini cât mai clare asupra condiţiei umane: indicatorii sociali nu se
rezumă la evaluarea calităţii vieţii doar prin prisma satisfacerii nevoilor fundamentale
(alimente, îmbrăcăminte, locuinţă etc.), ci prioritatea este abordarea calitativă a
componentelor de bază ale calităţii vieţii;
- asigurarea unor date şi informaţii care să caracterizeze anumite segmente defavorizate
ale populaţiei;
- indicatorii sociali trebuie să constituie suportul politicilor şi programelor
guvernamentale din domeniul social;
- identificarea unor noi instrumente de analiză şi perfecţionarea indicatorilor dezvoltării
umane.
La nivel mondial au fost iniţiate ample lucrări consacrate indicatorilor sociali. Una
dintre acestea este Manualul Organizaţiei Naţiunilor Unite care îşi propune să fie un ghid pentru
toate ţările ce încearcă să-şi definească un sistem coerent de indicatori sociali, incluzând lista
domeniilor considerate prioritare în cercetarea calității vieții:
19
Pe lângă aceste domenii, se recomandă şi altele, ce trebuie avute în vedere în analiza
calităţii vieţii, cum ar fi:
• mediul natural;
• relaţiile sociale;
• activităţile politice.
De asemenea, se recomandă să fie avute în vedere patru categorii speciale ale populaţiei:
femei, bătrâni, tineri şi handicapaţi.
Sistemul de indicatori ai calităţii vieţii nu este un sistem static, ci unul perfectibil, el
putându-se modifica în funcţie de fenomenele ce se manifestă la un moment dat în cadrul
societăţii în ansamblul său, sau în cadrul unor grupuri sociale.
O altă caracteristică importantă a sistemului de indicatori ai calităţii vieţii este aceea că,
elementele sale componente (indicatorii) au o anumită independenţă. Adică, o valoare mare
(pozitivă) a unui indicator nu poate compensa valorile negative ale altor indicatori din sistem.
De exemplu, un venit mare nu poate compensa starea negativă a sănătăţii sau sporul negativ al
populaţiei. Din punct de vedere teoretic însă, între anumiţi indicatori aparţinând aceluiaşi
domeniu se pot stabili anumite corelaţii.
20
- distribuţia salariilor;
- concediile anuale plătite;
- accidente de lucru mortale;
- poluarea la locul de muncă.
Utilizarea timpului liber: - timpul liber disponibil;
- activităţi în timpul liber.
Veniturile şi bunăstarea: - distribuţia veniturilor;
- venituri reduse;
- distribuţia bunăstării.
Condiţiile de locuit şi de mediu: - spaţiul locuibil;
- dotările de bază;
- accesul la mediul extern;
- apropierea de serviciu;
- expunerea la poluare.
Mediul social: - rata sinuciderilor;
Siguranţa personală: - accidente grave;
- accidente mortale;
- teama pentru siguranţa personală.
Pentru cercetarea calităţii vieţii s-a încercat elaborarea unui sistem de indicatori relativ
uşor de acoperit cu date şi comprehensibil. Din aceste motive, selecţia s-a limitat la un număr
de 100 indicatori, consideraţi suficienţi pentru cercetarea calităţii vieţii. Pentru o dimensiune a
calităţii vieţii sunt specificaţi, de regulă, până la 5 indicatori. Fiecare dimensiune are o
relevanţă proprie semnificativă. Unele dimensiuni se pot raporta la un domeniu mai general al
calităţii vieţii (cum ar fi cele referitoare la nivelul de trai sau standardul economic), iar altele la
domenii mai specifice (cum ar fi cele referitoare la cheltuielile de întreţinere a locuinţei).
21
Ioan Mărginean descrie principalele dimensiuni utilizate în cercetarea calităţii vieţii:
2. Familia, reprezintă un punct central de referinţă pentru cele mai diverse cercetări. Pentru
calitatea vieţii deosebit de relevante sunt aspecte precum: situaţia familiei; solidaritatea şi
coeziunea acesteia, succesul sau insuccesul membrilor săi, starea lor de sănătate;
3. Populaţia. La fel ca individul şi familia, şi populaţia constituie subiectul oricărei analize sau
cercetări sociale. Ea reprezintă un scop în sine pentru cercetători. Interesul cercetătorilor se
îndreaptă fie spre modul în care trăieşte populaţia, fie spre structurile sale, activităţile
desfăşurate, apartenenţa la diferite grupuri, opiniile şi stările de spirit, credinţele, nevoile,
trebuinţele etc.
4. Aşezările umane. În analiza modului în care trăiesc oamenii, este necesară evaluarea
facilităţilor de care dispun, calitatea mediului în care se află aşezările, echiparea cu mijloace
tehnice. Sunt importante percepţiile şi evaluările oamenilor, unele persoane preferând viaţa la
ţară alţii la oraş.
5. Locuinţa. Există o serie de indicatori prin care se exprimă calitatea şi confortul locuinţei,
gradul de echipare cu mijloace tehnice, materialele de construcţii utilizate, izolarea fonică şi
tehnică, protecţia faţă de înfiltraţiile cu apă, suprafaţa construită şi cea utilă, suprafaţa locuibilă
pentru fiecare persoană, racordarea la reţeaua electrică, termică, apă şi canalizare, instalaţii
sanitare, poziţionarea în cadrul localităţii etc.
6. Gospodăria. Condiţiile materiale ale unei gospodării se exprimă prin veniturile curente,
economiile realizate, averea, bunurile de folosinţă îndelungată.
8. Consumul. Această dimensiune exprimă în unităţi fizice, valoric sau procentual, consumul
de produse sau servicii al populaţiei. Se pune accent pe respectarea unui regim alimentar
echilibrat, cu evitarea produselor dăunătoare, în special abuzul de alcool şi tutun.
22
9. Serviciile pentru populaţie. Serviciile acordate populaţiei reprezintă un indicator pentru
aprecierea modernizării economiei şi o sursă de îmbunătăţire a calităţii vieţii. Indicatorii
relevanţi pentru această dimensiune sunt: calitatea şi diversitatea serviciilor disponibile, accesul
populaţiei la servicii, timpul de aşteptare etc.
10. Resursele macroeconomice pentru nivelul de trai. Nivelul de trai al unei populaţii poate
fi exprimat sintetic prin indicatori economici de tipul Produsului Intern Brut (PIB). Pentru a
afla care sunt resursele macroeconomice de evaluare a nivelului de trai, indicatorii economici
vor trebui completaţi cu statistici referitoare la gospodării şi indivizi.
11. Ocuparea. Interesul pentru acest domeniu porneşte de la faptul că, munca este cea care
determină volumul, structura şi calitatea bunurilor materiale şi a serviciilor. Ea reprezintă un
mod de asigurare a existenţei şi un scop pentru om. Orice om trebuie să contribuie, într-un
anumit fel şi pe măsura capacităţii lui, la sporirea bunăstării societăţii din care face parte. El nu
poate fi un simplu consumator, chiar dacă dispune de resurse proprii. Indicatorii relevanţi în
acest sens sunt: gradul de ocupare şi dependenţă, disponibilitatea locului de muncă, structura
ocupaţională, rata şi durata şomajului etc.
12. Calitatea vieţii de muncă. Pentru această dimensiune sunt relevanţi indicatorii referitori la
condiţiile de muncă, natura şi conţinutul muncii, timpul de lucru, relaţiile de muncă,
organizarea, conducerea, recompensele materiale şi alte beneficii, rezultatele muncii şi
satisfacţia etc.
13. Mediul natural. Indiferent dacă este unanim considerat o componentă sau o premisă a
calităţii vieţii, mediul natural este inclus în toate cercetările şi analizele acestui domeniu. El
include indicatori care relevă diferiţi factori agresivi (zgomot, radiaţii, substanţe nocive în aer,
calitatea apei, a solului, a alimentelor) şi efectele lor asupra organismului uman, proporţia
populaţiei afectate şi percepţia condiţiilor naturale de viaţă.
14. Mediul social. Mediul social interesează din punct de vedere al calităţii relaţiilor sociale.
Acesta poate fi măsurat prin indicatori de coeziune (solidaritate, întrajutorare, moralitate,
responsabilitate, toleranţă, cât şi prin prezenţa (chiar la nivel redus) a unor factori de patologie
socială, precum: delincvenţă, alcoolism, toxicomanie, prostituţie, vagabondaj etc. Referirea se
face, în aceste cazuri, nu doar la indivizi sau grupuri şi colectivităţi de diferite mărimi, ci şi la
societate în ansamblul său.
15. Mediul politic. Este unul dintre cele mai dezbătute domenii la ora actuală. Gradul de
participare a mediului politic, nivelul de implicare a cetăţeanului în actul conducerii, respectarea
23
regulilor democratice ale jocului politic întregesc setul de indicatori prin care se determină
calitatea vieţii populaţiei.
17. Asistenţa sanitară. Indicatorii relevanţi ai acestei dimensiuni sunt: serviciile de sănătate
oferite populaţiei, accesul la îngrijirea sănătăţii şi costurile acesteia, bolile de care suferă
populaţia, morbiditatea, cauzele de deces, personalul de specialitate din unităţile sanitare,
dotarea unităţilor sanitare, prestaţiile medicale, calitatea relaţiilor medic-pacient etc.
18. Asigurările şi asistenţa socială (protecţia socială). Relevanţi pentru protecţia socială sunt
indicatori referitori la protecţia tuturor categoriilor de populaţie, atât populaţie activă cât şi
grupuri defavorizate: copii orfani, abandonaţi, persoane cu handicap, persoane vârstnice,
persoane cu boli cronice, persoane dependente de drog şi alcool etc.
19. Timpul liber. Se au în vedere indicatori de genul: numărul orelor de timp liber pe
săptămână, cheltuieli de la buget de stat pentru odihnă şi tratament, bazele sportive existente,
numărul locurilor de cazare turistică etc.
20. Instituţiile de stat şi ordinea publică. Se referă la: cadrul legal, respectarea drepturilor şi
libertăţilor umane, protecţia cetăţenilor faţă de eventualele abuzuri ale funcţionarilor publici,
performanţa instituţiilor publice. Acestea se exprimă prin indicatori care relevă procentual
cazurile rezolvate din totalul cazurilor sesizate, durata medie de rezolvare, costul mediu pe caz.
La rândul lor percepţiile oamenilor exprimă încrederea oamenilor în instituţii, popularitatea
instituţiilor, imaginea publică etc.
21. Cultura. Din perspectiva calităţii vieţii, interesează accesul populaţiei la cultură, serviciile
de răspândire a culturii şi prestaţiile de ordin cultural oferite de acestea.
24
I. Variabile factuale. - bibliotecă;
- sex; 2.5. Averea, proprietatea;
- vârsta; - casă;
- ocupaţia; - pământ;
- domeniul de activitate; - animale;
- pregătirea şcolară; - ateliere;
- funcţia; - mijloace de producţie.
- mediul rezidenţial;
III. Calitatea percepută a schimbării.
- starea matrimonială;
3.1. Condiţii de viaţă;
- pregătirea soţului (soţiei);
Personale;
- ocupaţia soţului (soţiei);
- sănătatea;
- ocupaţia tatălui;
- capacitatea de a rezolva
- tipul familiei
problemele de viaţă;
(organizată/dezorganizată);
- capacitatea de a munci.
- număr de copii;
Familie;
- număr de membrii în familie;
- sănătatea familiei;
- numărul membrilor care lucrează;
- relaţiile din familie;
II. Standardul economic al gospodăriei. - situaţia copiilor.
2.1. Veniturile; Habitat.
- sursele de venit; - locuinţa;
- venitul lunar al persoanelor ocupate; - mediul înconjurător;
- venitul pe o persoană în gospodărie. - cartierul;
2.2. Consumul; - oraşul.
- cheltuieli de consum; 3.2. Evaluarea resurselor economice;
- structura cheltuielilor de consum;
3.3. Condiţiile de muncă;
- economisirea;
- disponibilitatea locurilor de
- consumul din resurse proprii
muncă;
(autoconsumul).
- calitatea activităţilor
2.3. Locuinţa;
profesionale;
- felul proprietăţii (particulară, cu
- relaţiile la locul de muncă;
chirie )
- cariera profesională.
- dimensiunea locuinţei;
3.4. Timpul liber;
- confortul;
- volumul de timp liber;
- echiparea.
- organizarea timpului liber;
2.4. Utilarea gospodăriei;
- posibilităţi de petrecere.
- aparatură de uz casnic;
3.5. Mediul social;
- aparatură electronică;
- organizarea;
- mijloace de transport;
- corectitudinea celor din jur;
- securitatea personală; - imaginea despre prezent în raport
- funcţionarea instituţiilor publice; cu trecutul;
- respectarea drepturilor fiecăruia. - decizia schimbărilor;
3.6. Serviciile economice; - grupuri favorizate/defavorizate de
- mijloace de transport; schimbări.
- accesul la apă potabilă. V. Munca
3.7. Serviciile sociale; - programul de muncă;
- asistenţă medicală; - ansamblul de activităţi.
- accesibilitatea şi calitatea
VI. Comportament de timp liber.
învăţământului;
- Tipuri de activităţi;
- rezolvarea problemelor sociale.
VII. Mediul uman.
3.8. Participarea socială şi politică.
- Relaţiile cu cei din jur;
- calitatea informaţiilor primite;
- Încrederea în semeni.
- posibilităţi de influenţare a
deciziilor; VIII. Îngrijorări (temeri)
- nivelurile de participare. XIX. Satisfacţia faţă de viaţă şi de anumite
IV. Perceperea schimbării. componente ale acesteia
- imaginea despre viitor în raport cu
prezentul;
26
Cap. III: STANDARDUL ECONOMIC – COMPONENTĂ DE BAZĂ A
CALITĂŢII VIEŢII
• Veniturile totale ale familiei (venituri băneşti), care reprezintă suma salariilor,
pensiilor, alocaţiilor, veniturilor suplimentare de care întreaga familie dispune lunar. O
problemă referitoare la venit este dificultatea de a obţine informaţii corecte asupra lui
de la subiecţii incluşi în cercetarea calităţii vieţii. Se întâmplă ca subiectul să aibă
tendinţa de a subevalua venitul total al familiei. Subevaluarea poate fi detectată atunci
când se constată, în funcţie de celelalte răspunsuri ale subiectului, că media venitului pe
gospodărie este mai mică decât media cheltuielilor pe gospodărie. În general salariile
sunt raportate de către subiecţi relativ corect, dar subestimări frecvente sunt în legătură
27
cu veniturile obţinute din munca neînregistrată, cu veniturile în natură, cu veniturile din
investiţii:
• Standardul economic estimat, este stabilit pe baza estimărilor individuale ale nivelului
economic al propriei vieţi. Se poate determina pe baza unor întrebări de genul „Cum
estimaţi veniturile totale ale familiei dvs. în raport cu necesităţile?” (ajung numai pentru
strictul necesar; reuşim să cheltuim şi peste strictul necesar, dar cu privaţiuni; sunt
suficiente pentru viaţa de zi cu zi şi pentru cheltuielile peste strictul necesar, fără mari
privaţiuni etc.). Acest indicator relevă măsura în care resursele economice satisfac
necesităţile, cerinţele economice specifice persoanei, grupului (familiei) sau
comunităţii. Există estimări asupra „nivelului minim decent de viaţă”, „pragul absolut
sau relativ al sărăciei”. Fiecare persoană poate face o estimare a nivelului său de viaţă.
Nivelul minim de viaţă acceptabil, conform definiţiei Consiliului Europei, poate fi fixat
în termeni de variabile monetare sau variabile fizice. În cazul variabilelor monetare
poate fi stabilit un anumit nivel al venitului şi bunăstării şi orice individ sau grup ce se
află sub acest nivel poate fi considerat ca fiind sărac. În cazul variabilelor fizice, sărăcia
înseamnă lipsa unor bunuri sau servicii necesare individului sau grupului, considerate
drept indicatori. Cei mai utilizaţi sunt: înzestrarea gospodăriei, accesul la educaţie, la
serviciile medicale etc. În general variabilele monetare sunt mai uşor de folosit decât
cele fizice. Însă accepţiunea conform căreia venitul reprezintă cea mai potrivită variabilă
de măsurare a sărăciei trebuie priviră cu oarecare reţinere, deoarece, pe de o parte venitul
anual poate varia de la un an la altul, iar, pe de altă parte resursele economice ale unei
persoane sau familii nu depind numai de venitul pe care îl câştigă anual, ci şi de stocurile
de venit pe care le posedă (ex. depozite bancare);
• Echilibrul financiar al familiei este important pentru multe studii ale nivelului de trai
şi ale comportamentului economic. Echilibrul financiar indică un echilibru între
necesităţi şi posibilităţi, un mod de viaţă, în ansamblul său, echilibrat. Unii cercetători
consideră că dezechilibrul financiar al familiei poate fi un indicator al sărăciei relative:
mijloace economice sensibil mai reduse decât necesităţile de consum active, exprimate
prin cheltuieli. Pentru acest indicator se pot utiliza întrebări de genul „În ultimele luni,
cum aţi reuşit să vă planificaţi utilizarea salariului(lor)?” (înainte de salariu a trebuit să
ne împrumutăm; a trebuit să reducem substanţial din cheltuieli, fără însă a ne
28
împrumuta; uneori ne-a ajuns exact, alteori nu; ne-a ajuns exact pentru toate cheltuielile;
ne-a ajuns şi ne-a mai rămas o anumită sumă);
Indicele costului vieţii este un indicator economic important, care reflectă un aspect
esenţial al calităţii vieţii şi al stării economice al unei ţări. Cel mai adesea indicele costului vieţii
se prezintă ca un indice al preţurilor, în special al preţurilor de consum.
Noţiunea de cost al vieţii este o noţiune complexă ce poate fi definită din mai multe
puncte de vedere. În sensul cel mai larg, ea se referă la costul unui buget invariabil, universal
şi general valabil de bunuri şi servicii necesare. Deseori acestui buget îi corespunde noţiunea
de utilitate care, deşi corespunde unei cantităţi de bunuri şi servicii, are un sens mai larg,
referindu-se la satisfacerea integrală în timp a unor necesităţi de consum, atât din punct de
vedere cantitativ cât şi calitativ.
29
Indicele costului vieţii reprezintă raportul între costul vieţii în perioada curentă faţă de
costul vieţii în perioada de bază, în condiţiile în care utilităţile se păstrează la nivel constant,
adică necesităţile din perioada de bază sunt integral acoperite şi în perioada curentă. Problema
care se pune este modul în care poate fi exprimat, cuantificat nivelul utilităţilor. Cel mai
frecvent nivelul utilităţilor este rezumat la cantităţile de bunuri şi servicii care acoperă doar o
parte, cea materială, cuantificabilă a utilităţilor.
Astfel, se pot calcula o serie de indici ai costului vieţii, indici care devin indici ai
preţurilor de consum. Paleta acestora este foarte largă, în funcţie de: cantităţile folosite pentru
exprimarea utilităţilor (din perioada de bază, din perioada curentă etc.); tipul bunurilor şi
serviciilor luate în considerare (cele efectiv consumate la un moment dat, cele considerate
ideale sau strict necesare etc.) forma concretă de exprimare a funcţiei costului vieţii.
30
De exemplu, indicele costului vieţii pentru luna curentă poate fi estimat cu ajutorul
întrebării „Care este costul, în preţurile de piaţă ale acestei luni, pentru a obţine un standard de
viaţă identic cu cel avut în perioada de bază?”. Acest cost este o cheltuială ipotetică şi se referă
la cel mai scăzut nivel al cheltuielilor necesare pentru ca în luna curentă să se obţină un standard
de viaţă ca cel din perioada de bază. Raportul dintre acest cost ipotetic şi costul din perioada de
bază exprimă indicele costului vieţii.
În esenţă, indicele costului vieţii măsoară o schimbare a preţurilor bunurilor de consum
şi serviciilor din perioada curentă faţă de perioada de bază.
Principalele componente ale veniturilor totale ale populaţiei sunt: veniturile salariale,
veniturile din agricultură, veniturile din activităţi independente, veniturile din proprietăţi,
veniturile din prestaţii sociale şi alte venituri. Veniturile populaţiei nu se rezumă doar la
31
încasările băneşti, ci ele includ, în egală măsură, contravaloarea bunurilor şi serviciilor obţinute
şi primite de populaţie ca urmare a prestării unor activităţi utile din punct de vedere social sau
ca drepturi. De exemplu, dacă pentru salariaţi şi pensionari veniturile se concretizează în special
sub forma încasărilor în bani (venituri băneşti), pentru agricultori cea mai mare parte a
veniturilor este sub forma contravalorii produselor agricole, a animalelor şi păsărilor din
gospodăria personală. Pe de altă parte populaţia primeşte servicii gratuite în domeniul
învăţământului şi ocrotirii sănătăţii, compensaţii şi gratuităţi în transportul C.F.R. şi alte
facilităţi care constituie parte din venitul total al populaţiei. Însumarea veniturilor băneşti, a
veniturilor sub formă de bunuri, precum şi a serviciilor primite în mod gratuit şi care nu au
formă materializată, înseamnă de fapt veniturile totale ale populaţiei.
Pentru caracterizarea calităţii vieţii cele mai importante venituri sunt veniturile
disponibile, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de venituri nete. Acestea se
determină prin scăderea din veniturile totale ale gospodăriilor a impozitelor asupra veniturilor
şi a contribuţiilor sociale, precum şi a unor cheltuieli legate de producţia gospodăriei. Cu alte
cuvinte, veniturile nete reprezintă acea parte a veniturilor care rămân la dispoziţia gospodăriilor
pentru acoperirea cheltuielilor pe care şi le poate permite o gospodărie. În general, nivelul
relativ ridicat al impozitelor, al contribuţiilor sociale (în special în acele gospodării care
realizează venituri salariale), precum şi al cheltuielilor pentru producţia din gospodăria proprie
determină diferenţe destul de mari între veniturile totale şi cele disponibile (nete). Toate acestea
constituie un argument pentru utilizarea în analiza calităţii vieţii a veniturilor disponibile. De
mărimea veniturilor disponibile depinde în mod direct volumul cheltuielilor pe care şi le poate
permite o gospodărie (raportul venituri / cheltuieli).
32
Psihologul A. Maslow structurează trebuinţele (nevoile) umane sub formă de piramidă
în 7 trepte, denumită „Piramida lui Maslow”:
Trebuinţe de autoactualizare
Trebuințe estetice
Trebuinţe cognitive
Trebuinţe de apreciere, stimă
Trebuinţe sociale
Trebuinţe de securitate (siguranţă) individuală
Trebuinţe elementare (fiziologice)
- cheltuielile alimentare deţin cea mai mare parte în cheltuielile bugetului oricărei familii;
proporţia cheltuielilor destinate alimentelor scade pe măsură ce nivelul de trai al familiei
creşte;
- proporţia cheltuielilor pentru chirie şi îmbrăcăminte este aproximativ constantă, iar cea
pentru „articole de lux” creşte odată cu nivelul de trai.
- consumul populaţiei, prin natura sa, este elastic; elasticitatea cererii de consum reflectă
schimbările intervenite în nivelul consumului unui bun. În practică s-a constatat că
elasticitatea cererii de consum este mai pronunţată în cazul mărfurilor nealimentare şi a
serviciilor;
3. sporirea consumului unui produs atrage după sine creşterea consumului altor produse.
De exemplu, creşterea cheltuielilor pentru achiziţionarea de produse electrocasnice
conduce la un consum de electricitate;
4. caracterul sezonier al unor produse duce la variaţia consumului populaţiei
33
Cap. IV: DEZVOLTAREA UMANĂ – COMPONENTĂ DE BAZĂ A
CALITĂŢII VIEŢII
La nivel mondial, pentru a asigura o dezvoltare globală echilibrată, de-a lungul timpului
au fost elaborate o serie de strategii şi concepte care puneau accentul pe procesul creşterii
economice, proces considerat ca fiind baza progresului în toate domeniile. Aceste modele
tradiţionale de creştere economică se bazau pe creşterea avuţiei, adică aveau o orientare
predominant cantitativă. Noile abordări ale creşterii trebuie să fie predominant calitative, ceea
ce înseamnă că procesul de creştere trebuie să se centreze pe dimensiunile umane, sociale şi
cele referitoare la mediul înconjurător. Dezvoltarea trebuie să conducă la îmbunătăţirea calităţii
vieţii oamenilor şi la dezvoltarea abilităţilor acestora de a-şi modela propriul viitor.
Pornind de la acestea a fost definit conceptul de dezvoltare umană în primul Raport
Mondial asupra Dezvoltării Umane, din anul 1990, raport elaborat sub egida Programului
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Prin acest raport s-a încercat o abordare nouă, prin
care să se acopere toate aspectele vieţii umane.
34
Anul 1990 este anul schimbărilor profunde la nivel mondial. Schimbările politice, ca
urmare a căderii blocului comunist, impuneau cu şi mai multă necesitate o nouă abordare a
dezvoltării, care să promoveze în primul rând condiţia umană şi care să acorde o atenţie mult
mai mare individului. Acest concept a evoluat de la an la an, ajungând astăzi să contureze clar
necesitatea de a situa oamenii, nevoile şi aspiraţiile acestora în centrul oricărui efort de
dezvoltare. Politicile sociale şi economice trebuie să fie orientate în special spre individ.
Dezvoltarea umană presupune asigurarea acelor mijloace prin care oamenii să se poată
bucura de o viaţă sănătoasă, participând activ la deciziile care le influenţează viaţa. Prin
dezvoltare umană se subânţelege nu numai creşterea veniturilor oamenilor, ci şi sănătatea lor,
instruirea, asigurarea libertăţilor de exprimare şi acţiune, menţinerea mediului natural etc.
În condiţiile în care România este membră a Uniunii Europene, se impune ca în analiza
dezvoltării umane să se pună accent pe comparaţiile cu ţările membre UE. În acest scop pot fi
utilizate diferite procedee de comparaţii, iar pe baza datelor disponibile pot fi evidenţiate
metode de analiză pentru a ilustra poziţia României în raport cu celelalte ţări.
1. Indicele dezvoltării umane (IDU) şi Indicele disparităţii între sexe în dezvoltarea umană
(IDS) utilizează următoarele elemente de bază:
35
• Ponderea femeilor aflate în posturi de conducere, a femeilor funcţionari superiori din
administraţia publică şi din unităţile economico-sociale (%);
• Ponderea femeilor specialişti, cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice (%);
• Ponderea veniturilor medii ale femeilor faţă de veniturile medii salariale din sectorul
neagricol (%);
5. Indicatorii sănătăţii:
36
• Cheltuieli publice pentru sănătate (% din PIB);
• Consumul mediu anual de alcool (litri/locuitor).
6. Indicatorii educaţiei:
7. Cultură şi comunicare:
8. Violenţă şi criminalitate:
37
• Sinucideri (la 100.000 locuitori).
Indicatorii sintetici de determinare a nivelului dezvoltării umane sunt cel mai des
utilizaţi atât pe plan mondial cât şi în ţara noastră. Dintre aceştia, cel mai important este Indicele
Dezvoltării Umane (IDU).
- longevitatea;
- nivelul de educaţie;
39
- standardul de viaţă.
Longevitatea este măsurată prin speranţa de viaţă la naştere, care reflectă sintetic durata
medie a vieţii sub influenţa unor factori cum ar fi alimentaţia, starea de sănătate, condiţiile de
locuit etc.
1. pentru speranţa de viaţă valorile sunt cuprinse între 25 ani (min.) – 85 ani (max.);
2. pentru gradul de alfabetizare a populaţiei adulte, valorile sunt cuprinse între 0%-100%;
3. pentru rata brută de cuprindere în învăţământ, între 0%-100%;
4. pentru PIB pe locuitor, valorile sunt cuprinse între 100 $ SUA-40.000 $ SUA.
Pentru primele 3 componente ale IDU, diferenţa dintre valoarea efectivă şi cea minimă
raportată la diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă se constituie în indici specifici
acestora. Pentru cea de a patra componentă, indicele specific este reprezentat de diferenţa dintre
valoarea efectivă logaritmică şi cea minimă logaritmică, raportată la diferenţa dintre valoarea
maximă logaritmică şi valoarea minimă logaritmică.
Indicele dezvoltării umane indică media realizărilor, mascând astfel diferenţele dintre
femei şi bărbaţi în privinţa dezvoltării umane. Astfel de inegalităţi de gen sunt surprinse de
indicele dezvoltării raportat la gen (IDG) ca măsură de calcul al IDU în concordanţă cu
inegalităţile dintre femei şi bărbaţi.
40
Cap. V. STAREA DE SĂNĂTATE A POPULAŢIEI – componentă de bază
a calităţii vieţii
41
generând o rată crescută a morbidităţii. În România, în ultimii ani, numărul cazurilor de sifilis
a crescut în proporţii alarmante. Cele mai multe dintre aceste cazuri sunt înregistrate în marile
oraşe, cu precădere în Bucureşti. În limite alarmante se află și numărul persoanelor infectate cu
HIV sau bolnave de SIDA.
Însă, principala cauza a morbidităţii, în ultimul timp, o reprezintă bolile cronice. Despre
cauzele bolilor cronice medicina contemporană cunoaşte încă foarte puţin. Aceasta datorită
faptului că bolile cronice (ca de exemplu: boli endocrine şi de nutriţie, cancerul, afecţiunile
cardio-vasculare, bolile aparatului respirator şi circulator, bolile aparatului genito-urinar,
reumatismul, artrozele, malformaţiile congenitale) nu au o singură cauză, ci numeroase cauze
determinate atât de mediul fizic, cât şi de cel social. În numeroase ţări, inclusiv în ţări
dezvoltate, bolile cronice se află pe primul loc în ierarhia morbidităţii la diferite categorii de
vârstă. În România, bolile cronice care constituie principala cauză de deces sunt tumorile
(cancerul) şi bolile aparatului circulator (cardio-vascular). În majoritatea cazurilor bolile
cronice sunt un efect direct al procesului de îmbătrânire.
- creşterea duratei medii de viaţă: prin prelungirea vieţii mai mulţi oameni ating vârste
înaintate, vârste la care, în principal, îşi fac apariţia şi evoluează bolile cronice;
- regimul alimentar modificat, hipercaloric şi cu multe lipide (=grăsimi insolubile în
apă), supraalimentaţia care generează obezitate mai ales în condiţiile sedentarismului
asociate uneori şi cu fumatul, consumul excesiv de cafea, alcool sau groguri conduc la
dezvoltarea bolilor cronice;
- procesul de urbanizare care are efecte adverse asupra sănătăţii prin viaţa trepidantă,
suprasolicitările emoţionale, stres, poluare, sedentarism etc.;
- progresele înregistrate în tratamentul diferitelor boli acute au făcut ca, pe de o parte,
bolile acute să devină mai puţin grave, cu şanse mai mari de supravieţuire ale
bolnavului, dar, pe de altă parte, nefiind vorba întotdeauna de vindecare ci de ameliorare
a unui puseu acut, sunt favorizate repetarea puseelor şi cronicizarea bolii.
1. Bolile cronice au nevoie de un tratament foarte îndelungat care necesită cheltuieli mari şi nu
pot fi vindecate, ci doar uşor ameliorate.
2. Boala cronică a unui membru al familiei influenţează întreaga familie, rolurile familiale fiind
tulburate (perturbate) din cauza incapacităţii celui bolnav. Fiind specifice vârstei a treia,
42
prezenţa unui bătrân bolnav în familia nucleară, dependent de adulţi, împiedică desfăşurarea
normală a vieţii de familie. Deoarece speranţa de viaţă este în creştere, numărul bătrânilor
sporeşte şi deci şi nr. bolnavilor cronic. Din aceste considerente şi societatea contemporană se
confruntă cu probleme datorate bolilor cronice.
2
Deosebirea dintre incapacitatea fizică şi handicapul fizic este că, în timp ce handicapul este o stare subiectivă şi
un rezultat al obstacolelor interpuse între individ şi adaptarea satisfăcătoare, incapacitatea este o stare obiectivă
în care individul şi-a pierdut funcţia unui organ sau a unui element funcţional. Incapacitatea poate fi temporară sau
permanentă.
43
Preocupările şi influenţele pe care le are mediul economic şi social asupra stării de
sănătate sunt foarte vechi. Conform noilor concepţii, medicina trebuie să înţeleagă prin mediul
înconjurător nu numai cadrul natural sau mediul fizic, ci şi ceea ce numim astăzi „tehnosfera”
şi „sociosfera”.
Adaptarea indivizilor la presiunea mediului reprezintă un ansamblu de eforturi
fiziologice, comportamentale şi psihice menite să dirijeze, să atenueze sau minimalizeze
nevoile şi conflictele interne, în raport cu solicitările externe ale mediului, care pot epuiza
resursele genetice ale indivizilor. Starea de sănătate a individului depinde atât de toleranţa
genetică cât şi de mediul în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea. Astfel, bolile amintite
anterior, care duc la creşterea morbidităţii şi a mortalităţii, sunt determinate plurifactorial, de
mai mulţi factori denumiţi „factori de risc”, care măresc susceptibilitatea organismului la
îmbolnăvire, ca de exemplu:
- factori genetici;
- factori comportamentali;
- unele obiceiuri nesănătoase: fumat, consum de alcool, sedentarismul;
- mediul ambiant: poluarea mediului cu substanţe chimice, poluarea apei, a alimentelor.
Analizele consacrate calităţii vieţii sunt deosebit de utile pentru practica medicală:
Evaluarea calităţii vieţii pacienţilor ajută personalul medical să aleagă între diferite
tratamente alternative, să informeze pacienţii asupra posibilelor efecte ale procedurilor
medicale, să monitorizeze progresul tratamentelor aplicate şi să stabilească cele mai eficiente
metode de îngrijiri medicale.
45
6. Independenţa care înseamnă autonomie în viaţă, posibilitatea de a face alegeri
personale, de a lua decizii, autocontrolul personal, prezenţa unor valori şi scopuri clar
definite, autoconducer în viaţă;
7. Integrarea socială se referă la deţinerea unui status şi rol social, acceptarea în diferite
grupuri sociale, existenţa unui suport social, climat de muncă stimulativ, participarea la
activităţi comunitare, activitatea în organizaţii nonguvernamentale, apartenenţa la o
comunitate spiritual-religioasă;
8. Asigurarea drepturilor fundamentale ale omului cum sunt: dreptul la vot, dreptul la
proprietate, la intimitate, accesul la învăţătură şi cultură, dreptul la echitate etc.
Cea mai importantă problemă pe care o ridică analiza calităţii vieţii este problema
asigurării datelor. Aceasta deoarece, oricât de performante ar fi metodele de măsurare sau
modelele de analiză folosite, calitatea necorespunzătoare a datelor utilizate poate anula complet
efectele pozitive ale performanţelor acestora.
indici
indicatori de calitate
indicatori sectoriali
date agregate
După cum se observă în fig. 1, baza piramidei informaţiei statistice o reprezintă datele
primare obţinute din cercetări totale (recensăminte) sau cercetări parţiale (anchete), din reţeaua
de măsurare şi supraveghere sau din surse administrative.
46
Calitatea surselor de date utilizate influenţează foarte mult calitatea analizei şi mai ales
concluziile desprinse în urma acestei analize. Alegerea unei anumite surse de date se face, de
regulă, după aflarea răspunsului la întrebări de genul „Cât de precise sunt aceste date?”, „Cât
de actuale sunt aceste date şi care sunt costurile”. Dacă datele obţinute dintr-o anumită sursă
sunt precise, sunt actuale şi se obţin cu sume relativ mici, atunci sursa de date avută în vedere
este relativ bună. Administraţia publică gestionează un volum mare de date care pot servi în
analiza diferitelor segmente ale domeniului social.
Unii cercetători au ajuns la concluzia că, utilizarea datelor din sursele administrative
în studiile privind calitatea vieţii populaţiei prezintă următoarele avantaje:
Singurul dezavantaj al utilizării datelor din sursele administrative este faptul că se pot
obţine date pentru un număr limitat de variabile şi astfel fenomenele mai complexe (cum ar fi
sărăcia) nu pot fi studiate utilizând doar date din sursele administrative. Pentru evaluarea
sărăciei, în general ţările dezvoltate folosesc astfel de surse, deoarece fenomenul sărăciei nu
este un fenomen de bază al acestor ţări.
Pentru ţara noastră, ca de altfel pentru toate ţările aflate în tranziţie, utilizarea datelor
din surse administrative nu este o soluţie prea bună deoarece, de cele mai multe ori datele
existente în sistemul administraţiei publice sunt date agregate. Totuşi, România a făcut paşi
importanţi în ceea ce priveşte utilizarea unor nomenclatoare şi a unor clasificări de interes
general, dar cei mai importanţi paşi i-a făcut în informatizarea activităţii administraţiei publice.
Domeniile cele mai uzuale în care datele sunt furnizate prin sistemul administraţiei
publice sunt: şomerii înregistraţi; naşterile: decesele; dotarea edilitară a localităţii; numărul de
paturi din spitale; numărul de medici, de şcoli etc.
47
Recensământul populaţiei reprezintă cea mai complexă formă a cercetării statistice
exhaustive (complete). Acesta este utilizat pentru analiza fenomenelor demografice, cum ar fi
numărul, structura şi repartiţia spaţială a populaţiei la un moment dat.
În România primele recensăminte datează din secolul al XVI-lea. Primele documente în
care se înregistrau date referitoare la populaţie erau cunoscute sub denumirea de catastife,
acestea fiind înlocuite, începând cu secolul al XVIII-lea de cartografii.
Primul recensământ modern, bazat pe înregistrarea nominală, directă şi universală a
populaţiei, pe baza unui formular unic şi într-o perioadă relativ scurtă de timp a fost efectuat în
anul 1838. Ultimul recensământ realizat în ţara noastră este cel din anul 2011. Se estimează că
următorul recensământ al populației va avea loc în anul 2021 când se va încerca culegerea
datelor în format electronic.
Teoria statistică şi practica recensămintelor moderne recomandă mai multe metode şi
tehnici de culegere a informaţiilor. De exemplu, la recensământul din 1912 s-a hotărât ca datele
să fie obţinute prin autonregistrare de la ”ştiutorii de carte” şi prin tehnica interviului de la restul
populaţiei, folosind ca operatori de interviu recenzori speciali instruiţi în problemele
metodologice ale recensământului. La toate recensămintele postbelice înregistrarea
răspunsurilor la întrebările din formular sa făcut de către recenzori, prin vizita la reşedinţa
persoanelor intervievate.
Pentru cunoaşterea numărului şi structurii demografice, sociale şi economice a
populaţiei dar şi a gospodăriilor, în tematica recensământului populaţiei sunt cuprinse diferite
caracteristici, dintre care cele mai importante sunt: repartiţia geografică a populaţiei; structura
populaţiei pe sexe şi vârstă; migraţia teritorială; fertilitatea populaţiei; nivelul de instruire;
structura gospodăriilor etc. În funcţie de complexitatea şi calitatea chestionarului utilizat, datele
obţinute sunt o foarte bună sursă pentru caracterizarea gradului de confort a locuinţei.
- tipul locuinţei, instalaţiile de alimentare cu apă din reţeaua publică şi din sistem propriu;
- încălzirea locuinţei, precum şi la răcirea ei pe timp de vară prin instalaţii de aer
condiţionat;
- întrebări care permit o mai bună caracterizare a situaţiei economice a persoanei;
- întrebări referitoare la timpul efectiv lucrat în activitatea principală;
- durata şomajului pentru persoanele care s-au declarat şomere; formele de protecţie
socială de care beneficiază şomerii;
- situaţia economică obişnuită a persoanei în anul anterior recensământului;
48
- statutul profesional obişnuit în anul anterior;
- camere utilizate numai în scopuri profesionale şi comerciale
49
BIBLIOGRAFIE
1) Andrei L., Metode şi tehnici statistice de analiză a calităţii vieţii – teză de doctorat,
Bucureşti, 2003.
2) Barbu G., Calitatea vieţii, în Revista Calitatea Vieţii, nr. 3-4, 1991.
3) Barbu Ghe., Turismul şi calitatea vieţii, Editura Politică, Bucureşti, 1980
4) Bălaşa A., Contribuţia sectorului neguvernamental la realizarea unor obiective ale
politicilor sociale şi la ameliorarea calităţii vieţii populaţiei, în Revista Calitatea Vieţii,
XV nr.1-2, 2004.
5) Bălţătescu S., Modele ale percepţiei calităţii vieţii, în Revista Calitatea Vieţii, XI, nr.1-
4, 2000.
6) Czobor M., Nivelul de trai şi stilurile de viaţă, Bucureşti, INCE, 1991.
7) Dobrotă N., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
8) Lazăr F., Statul bunăstării în România în căutarea identităţii, în Revista Calitatea Vieţii
nr.1–4, 2000.
9) Lupu I., Calitatea vieţii în sănătate. Definiţii şi instrumente de evaluare, în Revista
Calitatea Vieţii, XVII, nr.1-2, 2006.
10) Mărginean I., Calitatea vieţii, nr. 3-4, Editura Academiei Române, Institutul de
Cercetare a Calităţii Vieţii, Bucureşti, 1991.
11) Mărginean I., Politica socială şi economia de piaţă în România, Editura CIDE,
Bucureşti, 1994.
12) Mărginean I., Bălaşa A., Calitatea vieţii în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002.
13) Mărginean I., Calitatea vieţii percepute în România, în Mărginean I., Bălaşa A.,
Calitatea vieţii în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002.
14) Mărginean I., Cercetarea şi monitorizarea calităţii vieţii în ţările UE şi în ţările
candidate, în Revista Calitatea Vieţii, XIV, nr. 3-4, 2003.
50
15) Mărginean I., Precupeţu I., Preoteasa A.M., Puncte de suport şi elemente critice în
evoluţia calităţii vieţii în România, în Revista Calitatea Vieţii, XV, nr. 1-2, 2004.
16) Mărginean I., Precupețu I. (coordonatori), Calitatea vieții și dezvoltarea durabilă.
Politici de întărire a coeziunii sociale, Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Editura
Academiei Române, București, 2008.
17) Mărginean I., Precupețu I. (coordonatori), Calitatea vieții în România, Institutul de
Cercetare a Calității Vieții, Editura Expert, București, 2010.
18) Mărginean I., Vasile M. (coordonatori), Dicționat de calitatea vieții, Editura Academiei
Române, București, 2015.
19) Mihăilescu A., Aspecte ale standardului de viaţă în România ultimilor zece ani, în
Revista Calitatea Vieţii, XII, nr. 1-4, 2000.
20) Pavel A., Calitatea vieţii şi explorarea viitorului, Ed. Politică, Bucureşti, 1975.
21) Preda M., Politica socială românească: între sărăcie şi globalizare, Editura Polirom,
Iaşi, 2002.
22) Precupețu I. (coordonator), Mihalache F., Petrescu C. ș.a., Calitatea vieții în România
în context european. Raport de cercetare, Institutul de Cercetare a Calității Vieții,
București, 2018.
23) Stănescu I., Calitatea vieții în România 1918 – 2018, Working paper, Institutul de
Cercetare a Calității Vieții, Editura Academiei Române, București, 2018.
24) Vlad I.V., Zamfir C., Cace S., Precupețu I. ș.a. (coordonatori), Strategia de dezvoltare
a României în următorii 20 de ani, Vol.II, Editura Academiei Române, București, 2016
25) Zamfir C. (coord.), Indicatori şi surse de variaţie a calităţii vieţii, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1984.
26) Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord.), Dicţionar de sociologie urmat de indicatori
demografici, economici, sociali şi sociologici, Ed. Babel, Bucureşti, 1993.
27) Zamfir C. (coord.), Politica socială în România, Editura Expert, Bucureşti, 1999.
28) Zamfir C., O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi „după”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004.
29) Zamfir C., Cace S. (coordonatori), Anghel I. ș.a., O strategie a relansării calității vieții
în perspectiva 2035. Direcții. Obiective. Ținte. Restricții. Oportunități. Priorități,
București, 2016.
30) Zamfir C. (coordonator), Cace S., Zamfir E., Starea socială a României. Calitatea vieții:
situația actuală și perspective pentru 2038, Institutul de Cercetare a Calității Vieții,
Editura Academiei Române, București, 2017.
31) Zamfir E., Precupețu I. (coordonatori), Calitatea vieții, un proiect pentru România,
Editura Academiei Române, București, 2018.
51
32) *** Raport Naţional al Dezvoltării Umane, PNUD, Bucureşti, 2001.
33) ***Calitatea vieţii: Revista de politici sociale, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2008
34) www.mmuncii.ro
52