Documentos de Académico
Documentos de Profesional
Documentos de Cultura
CALITATEA VIEŢII
- note de curs –
PETROŞANI
CUPRINS
Pag.
1
Cap. VI. Surse de date utilizate pentru analiza calităţii vieţii 47
6.1. Surse de date administrative 47
6.2. Recensământul populaţiei – cea mai complexă formă de investigare socială 48
6.3. Anchetele statistice 50
Bibliografie 51
2
I. CONCEPTUL DE CALITATE A VIEŢII
Paradigma calităţii vieţii nu a fost şi nu este una exclusiv sociologică, ci este mai
curând interdisciplinară. Deşi sociologii au avut contribuţii importante în realizarea studiilor
de calitatea vieţii (prin definirea conceptului şi a paradigmei de abordare şi prin realizarea de
cercetări empirice în domeniu), ei nu sunt singurii. Pe lângă sociologi sunt interesaţi de
domeniul calităţii vieţii psihologii, demografii, antropologii, economiştii, ecologiştii, medicii
etc.
Conceptul de calitate a vieţii a fost lansat în anii ’60 de către o societate nord
americană. Apărut iniţial în SUA, el a fost preluat cu rapiditate de către europeni. Constituirea
3
noii paradigme a calităţii vieţii a presupus contribuţia multor discipline, în special a
economiei. S-a pornit de la faptul că, orice creştere economică nu trebuie să constituie un scop
în sine ci, în primul rând, trebuie să fie un mijloc pentru a crea condiţii mai bune de trai şi
pentru a satisface nevoile unei colectivităţi. Galbraith J. considera că „ceea ce contează nu
este cantitatea bunurilor noastre, ci calitatea vieţii”. Meritul lui şi a altor economişti este acela
că au promovat ideea de eliminare a dominaţiei economicului asupra vieţii omului.
Conceptul evalutiv de calitate a vieţii s-a conturat pe deplin în anii ’60. Treptat, a
crescut interesul sociologilor pentru studierea calităţii vieţii. Începuturile propriu-zise de
cercetare a calităţii vieţii, din anii ’70, au pornit de la definirea obiectivelor naţionale şi
măsurarea gradului de realizare a acestora prin intermediul indicatorilor sociali (indicatori
sociali obiectivi - de stare, şi indicatori sociali subiectivi - de percepţie şi evaluare a stărilor
obiective). Tocmai completarea indicatorilor economici cu indicatorii sociali reprezintă
începutul propriu-zis al cercetărilor de calitate a vieţii.
Ioan Mărginean, într-un capitol special dedicat începuturilor şi semnificaţiei
cercetărilor de calitate a vieţii, argumentează că prin conceptul de calitate a vieţii se intră într-
o nouă sferă de cercetare, fiind vorba despre ceva nou, nu atât prin obiectul de cercetare, cât
prin conţinutul relevat printr-o paradigmă specifică de abordare. Această paradigmă implică
evaluarea (autoevaluarea) de către populaţie a propriei sale vieţi, prin marcarea unor diferenţe
de grad, de ordin şi de mărime. Aceasta permite efectuarea unor comparaţii între calitatea
vieţii unor comunităţi, sau calitatea vieţii aceleaşi comunităţi la momente diferite de timp.
Cătălin Zamfir, ș.a identifică în ultimii ani o nouă atitudine a oamenilor față de viața
lor, mai încrezători în capacitatea de a-și schimba viața, ceea ce presupune o imagine
sistematică asupra vieții lor. Tema calității vieții, lansată în anii ’60-’70 s-a difuzat rapid în
conștiința colectivă și în discursul politic. Astfel, până în zilele noastre, a devenit un obiectiv
global al politicii, un criteriu de performanță pentru toate programele sociale: în Tratatul de la
Amsterdam, în Strategia pentru Europa 2020 și în proiectul Guvernului României –
ROMÂNIA COMPETITIVĂ – care pune calitatea vieții ca obiectiv de realizat pentru anul
2020.
4
vedere par a se confunda, sunt totuşi diferite datorită sferei de cuprindere. Pentru a surprinde
diferenţa dintre ele vom încerca să le analizăm succint din punct de vedere teoretico –
metodologic:
Nivelul de trai
Modul de viaţă
1. perspectiva descriptivă care presupune modul de viaţă al unui grup social sau
colectivitate la un moment dat. De ex. modul de viaţă al românilor în general, sau
modul de viaţă al ţăranilor români mai particular. Descrierea modului de viaţă al
acestora presupune elaborarea unor indicatori care descriu sistematic, cu posibilităţi de
comparare: modul de petrecere al timpului liber, viaţa de muncă, relaţiile familiale,
relaţiile cu vecinii, consumurile culturale etc.
5
2. perspectiva explicativ-predictivă prin care se încearcă a se determina influenţa unor
factori (condiţii) asupra modului de viaţă al unui grup social sau colectivitate. De ex.
analiza modului de viaţă al orăşenilor are în vedere influenţa condiţiilor de la oraş
asupra modului de viaţă al locuitorilor. Astfel, caracteristicile vieţii urbane au asupra
vieţii locuitorilor consecinţe ca: segmentarea relaţiilor umane, rezervă, indiferenţă în
relaţiile interpersonale mai ales cu vecinătatea, contacte impersonale, superficiale,
tranzitorii şi ca efect global, singurătatea şi izolarea orăşeanului.
Un loc special îl are modul de viaţă în cadrul tematicii calităţii vieţii, deoarece
calitatea vieţii reprezintă o evaluare nu numai a condiţiilor de viaţă, ci şi a ceea ce fac
oamenii.
Stilul de viaţă
Stilul de viaţă se referă la totalitatea activităţilor care compun viaţa unei persoane,
grup, colectivitate, dar dintr-o perspectivă nu descriptivă sau explicativă, ci intern-structurală
şi normativă. Stilul de viaţă poate fi definit ca fiind o configuraţie valorică a preferinţelor şi
opţiunilor, ce se manifestă ca proiect şi concepţie de viaţă, ce acordă acesteia sens şi unitate,
ca modalitate în care indivizii sau grupurile îşi trăiesc viaţa socială în dubla lor calitate: de
proprietari şi producători. Stilul de viaţă mai poate fi definit ca fiind:
- un mod de a folosi diferite bunuri, lucruri şi timpul, care este caracteristic unui grup;
- un set de practici şi atitudini care au sens într-un context particular.
Deoarece stilul de viaţă este un concept foarte utilizat în ştiinţele sociale, el a cunoscut
o extindere permanentă a conţinutului, dobândind o multitudine de valenţe care îi conferă o
anumită ambiguitate, fiind folosit deseori ca sinonim pentru concepte înrudite ca: mod de
viaţă, clasă socială, status grup.
Distincţia între mod de viaţă şi stil de viaţă nu a fost întotdeauna foarte clară, mulţi
autori considerând cei doi termeni ca fiind interşanjabili. Concret, modul de viaţă se referă la
felul în care se desfăşoară viaţa unor grupuri sociale la un moment dat, la ce strategii de viaţă,
ce comportamente şi atitudini dezvoltă la un moment dat un grup social într-un context socio-
economic particular. Pe când stilul de viaţă se referă la opţiunea individuală, adică, la ce
strategie de viaţă, ce comportamente şi atitudini dezvoltă la un moment dat individul.
6
Domeniul calităţii vieţii poate fi definit prin ansamblul elementelor care se referă la
situaţiile: fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate etc. în care trăiesc
oamenii, conţinutul şi natura activităţilor şi proceselor sociale la care participă, bunurile
şi serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, modul şi stilul de viaţă,
evaluarea împrejurărilor şi rezultatelor activităţilor care corespund aşteptărilor
populaţiei, precum şi stările subiective de satisfacţie/insatisfacţie, fericire, frustrare etc.
1. o stare (starea vieţii)– viaţa oamenilor aşa cum este ea la un moment dat;
2. un set de criterii de evaluare (valori) în raport cu care starea vieţii este evaluată ca
fiind bună sau nu.”
Pentru construirea conceptului de calitate a vieţii trebuie luate în considerare atât
ambele elemente, cât şi modul în care ele sunt combinate: cum are loc procesul de evaluare,
de aplicare a criteriilor de evaluare la starea componentelor vieţii.
7
1. Starea vieţii. Viaţa poate reprezenta totalitatea activităţilor realizate de o persoană. În
cadrul vieţii se disting o serie de sfere sau domenii mari: familia, timpul liber, munca,
participarea la viaţa social-politică şi culturală a comunităţii. Fiecare dintre aceste sfere este
alcătuită din mai multe componente simple ale vieţii umane. Pe de altă parte, viaţa umană se
constituie dintr-o serie de premise grupate în două mari categorii: condiţii şi iniţiative.
a. cadrele vieţii se referă la condiţiile date care determină viaţa fiecăruia, generând
probleme, impunând limite şi restricţii, oferind posibilităţi: cadrul natural (surprinde
condiţiile naturale); cadrul macrosocial (surprinde condiţiile macrosociale – starea
societăţii globale, situaţia internaţională etc.); cadrul uman individual (condiţiile
umane – totalitatea componentelor biofizice şi psihologice ale individului); cadrul
uman colectiv (cei cu care intră indivizii în contact: rude, prieteni, colegi de muncă,
vecini, oameni de pe stradă, ceilalţi membrii ai colectivităţii); cadrul cultural
(totalitatea bunurilor culturale existente). Prostituţia , de exemplu, reprezintă un cadru
de tip negativ, iar atitudinea pozitivă, suportivă a unor oameni, un cadru pozitiv.
b. resursele vieţii sunt materia primă, instrumentele şi bunurile pe care persoana le are
la dispoziţie din mediul său de viaţă şi le poate utiliza pentru crearea propriei sale
vieţi: resurse economice (mijloace financiare şi bunuri economice existente); resurse
sociale şi culturale; resurse naturale; resurse personale (capacităţile fizice şi psihice
ale individului). Resurse ale vieţii pot fi: bunurile artistice disponibile, informaţiile,
mijloacele de asistenţă sanitară, mijloacele de educaţie în masă, cunoştinţele ştiinţifice,
resursele naturale ale unei zone, capacitatea de adaptare la stres a unei persoane etc.
Condiţiile reprezintă un element esenţial în analiza calităţii vieţii.
8
Activitatea umană este rezultatul combinării iniţiativelor şi a condiţiilor. Între condiţii
şi iniţiativă există o intensă interacţiune. Condiţiile sunt puternic afectate de iniţiativa
personală, dar şi iniţiativele sunt luate în funcţie de condiţiile obiective. Luăm de exemplu o
sferă a vieţii – instruirea (educaţia în şcoli). Aceasta depinde de condiţii fizice (săli de clasă,
manuale, cărţi etc.), condiţii tehnice (dotări), condiţii sociale şi umane. Dar depinde şi de
iniţiativa personală: frecventarea şcolii şi învăţarea cu pasiune, din dorinţa de a însuşi cât mai
multe cunoştinţe etc. Acelaşi lucru este valabil pentru toate sferele vieţii – familie, muncă,
timp liber etc.
Deoarece structura vieţii umane este complexă, şi indicatorii stării vieţii sunt de tipuri
diferite:
De regulă, condiţiile vieţii sunt mai uşor de măsurat deoarece sunt vizibile. Pe când
iniţiativele sau activităţile, având o natură mai dinamică şi mai individualizată, sunt mai greu
de determinat. Pentru descrierea activităţilor există o serie de indicatori sociali, ca de
exemplu: frecvenţa divorţurilor, frecvenţa absenteismului şcolar, frecvenţa diferitelor
activităţi sportive sau culturale etc.
Exigenţele omului care dau sens vieţii sunt valorile sau necesităţile, adică criteriile de
evaluare: trebuinţele sau nevoile, aspiraţiile, aşteptările, interesele, motivaţiile, idealurile,
normele şi valorile omului. Indicatorii de stare a vieţii nu spun prea multe despre cât de bună
este viaţa. Pentru aceasta ei trebuie raportaţi la criteriile de evaluare.
Aceste criterii (necesităţi) sunt mereu prezente în determinarea calităţii vieţii. De
exemplu: dacă spunem că 90% dintre locuinţele unei zone sunt racordate la canalizare, nu mai
este nevoie să explicităm nici un criteriu de evaluare, deoarece se ştie că, într-o societate
modernă, a avea canalizare este o necesitate. Dar, dacă spunem că în acea zonă majoritatea
9
locuinţelor sunt tip garsonieră, cu o singură cameră este insuficient. Pentru a şti dacă acest
lucru este bun sau nu trebuie să-l raportăm la o normă care indică condiţiile optime de locuit
(suprafaţa optimă de locuit). În acest caz indicatorul de stare nu ne spune nimic despre
calitatea acestei componente a vieţii. De aceea trebuie să ne raportăm la un criteriu de
evaluare. Adică, dacă acea zonă sau comunitate este alcătuită în principal din tineri căsătoriţi
care nu au copii, atunci garsoniera este suficientă pentru ei; dacă nu este aşa atunci garsoniera
este total insuficientă.
Important pentru abordarea calităţii vieţii este să se ţină cont de variaţia criteriilor de
evaluare. Pentru fiecare societate, cultură, tip de poziţie socială (clasă, grup social) sau pentru
fiecare mod sau stil de viaţă este nevoie să se specifice criteriile de evaluare proprii.
Diferenţele sensibile privind criteriile de evaluare apar atât între colectivităţi, cât şi în cadrul
aceleiaşi colectivităţi. Adică, ceea ce este satisfăcător pentru un grup sau colectivitate nu este
neapărat satisfăcător şi pentru altă colectivitate. Sau, ceea ce este satisfăcător pentru un
individ dintr-o colectivitate nu este satisfăcător pentru alt/alţi indivizi din aceeaşi colectivitate.
Aceasta în funcţie de profesia indivizilor, nivelul de şcolarizare, de cultură, stilul de viaţă cât
şi nivelul de aspiraţii1.
După cum am mai amintit, calitatea vieţii se referă la toate aspectele bunăstării
indivizilor în societate. De aici și necesitatea elaborării unui set relevant de indicatori
obiectivi şi subiectivi pentru cercetare, monitorizare şi raportare a calităţii vieţii.
1
Nivelul de aspiraţie este rezultatul pe care o persoană doreşte să-l obţină într-o anumită activitate. Nivelul de
aspiraţie este în legătură cu trebuinţa de realizare, de performanţă.
10
indicatori obiectivi şi subiectivi. Prin această abordare, tema calităţii vieţii este conectată la
multe arii de mare interes, cum ar fi cele ale bunăstării, dezvoltării umane, capital social,
calitatea societăţii, excluziune/incluziune socială etc. Nu este vorba numai de rezultate,
deoarece ele sunt afectate de diferitele opţiuni ale oamenilor, ci şi de capacitatea de a le
obţine, de oportunităţile existente.
Totuşi, este sesizată o dificultate majoră căreia cercetarea trebuie să îi facă faţă. Este
vorba de conectarea resurselor la rezultate. În acord cu această poziţie, urmărirea
monitorizării calităţii vieţii presupune concentrarea nu doar pe rezultate şi aprecieri
subiective, ci şi pe resurse şi alte constrângeri din diferite domenii în care oamenii operează.
Această abordare are importanţă (potenţialitate) pentru surprinderea schimbărilor în societate,
a proceselor cauzale, cât şi a tendinţelor şi prefacerilor viitoare.
Pentru a avea o imagine asupra calităţii vieţii, orice cercetare şi, implicit, orice
cercetător ar trebui să respecte următoarele principii:
2. pentru obţinerea unei imagini cât mai clare a calităţii vieţii trebuie comparate
condiţiile de viaţă ale diferitelor grupuri sociale;
11
calităţii vieţii utilizarea unor indicatori sintetici trebuie completată cu indicatori
specifici unor domenii concrete ale calităţii vieţii.
1. Economia este o sursă esențială a calității vieții în principal prin oferta de locuri de
muncă și venituri;
2. Calitatea conducerii societății/guvernării: sistemul politic, calitatea organizării
sociale, a administrării. În zilele noastre guvernarea, ceea ce se numește ”calitatea
clasei politice” reprezintă un factor decisiv;
3. Calitatea principalelor servicii sociale: educația, sănătatea, protecția
socială/asistența socială, securitatea, justiția;
4. Calitatea mediului uman: încrederea în oameni, comportamentul acestora pe stradă,
acasă, la muncă, în vecinătate, capacitatea oamenilor de a se mobiliza pentru
rezolvarea problemelor cu care se confruntă;
5. Stilul de viață al fiecărei persoane în parte: capacitatea fiecărei persoane de a
mobiliza resursele disponibile și de a organiza o viață de calitate;
6. Calitatea mediului natural și al celui construit, calitatea locuinței, alcătuiesc un
cadru important al unei vieți de calitate
12
Din definirea structurii conceptului de calitate a vieţii (ca şi concept evalutiv),
prezentată în Cap. I, se desprinde ideea că orice indicator al calităţii vieţii trebuie să reprezinte
sinteza a doi indicatori: un indicator de stare (al stării vieţii în general sa a unei componente a
vieţii) şi un indicator al criteriilor de evaluare, al necesităţilor umane.
- indicatori ai calităţii vieţii absoluţi: folosiţi atunci când sunt utilizate criterii de
evaluare universale;
- indicatori ai calităţii vieţii relativi: folosiţi atunci când sunt utilizate criterii de
evaluare particulare, variabile.
Distincţia dintre cele două tipuri de indicatori ai calităţii vieţii este foarte importantă,
mai ales atunci când se compară calitatea vieţii diferitelor colectivităţi, grupuri sociale sau
chiar persoane.
Dacă se doreşte măsurarea calităţii vieţii în mai multe colectivităţi umane, se utilizează
criterii de evaluare universale. Din măsurătorile efectuate rezultă mai mulţi indicatori ai
calităţii vieţii:
13
exemplu, pentru durata medie a vieţii, criteriul de evaluare – o viaţă lungă – este un criteriu
universal. În consecinţă, colectivităţile pot fi comparate între ele utilizând media de viaţă.
Pentru obţinerea unor asemenea indicatori, înregistrarea doar a stării vieţii este puţin
relevantă. Starea vieţii trebuie raportată la criteriile de evaluare particulare ale respectivelor
colectivităţi, grup social sau chiar persoană.
14
perioada de recuperare a bolnavului după astfel de operaţie este mai mare. Ca urmare numărul
de paturi trebuie să fie mai mare. Iar dacă în cealaltă secţie majoritatea operaţiilor se
realizează laparoscopic (cu laser), perioada de recuperare este mai mică (uneori 1-2 zile) şi,
deci şi necesarul de paturi este mai mic.
Indicatorii relativi ai calităţii vieţii ne indică deci gradul în care sunt satisfăcute
necesităţile specifice ale unei colectivităţi, grup sau persoane.
Printre cei mai utilizaţi indicatori relativi în cercetările asupra calităţii vieţii sunt
indicatorii de satisfacţie a vieţii. Aceştia reflectă tocmai gradul de plinătate (de satisfacţie) a
vieţii. Satisfacţia cu o componentă sau alta a vieţii exprimă gradul în care respectiva
componentă satisface necesităţile particulare ale subiectului.
Indicatorii sociali oferă de regulă doar o imagine parţială, adesea nespecificată, a stării
vieţii. Un exemplu clasic se referă la PIB (produsul intern brut). Se ştie că starea vieţii
unei colectivităţi este determinată de cantitatea de produse (bunuri şi servicii)
disponibile. Cu cât sunt produse mai multe bunuri economice, cu atât ne aşteptăm să
fie mai ridicată calitatea vieţii (există o corelaţie pozitivă între PIB şi calitatea vieţii).
Însă, există elemente ale PIB care corelează negativ cu calitatea vieţii. Adică, doar
numărul de bunuri nu este suficient pentru creşterea calităţii vieţii, ci şi calitatea
acestora. Cu cât bunurile produse sunt de mai proastă calitate, mai puţin fiabile, se vor
strica mei repede, cu atât costul reparaţiilor va fi mai ridicat.
Indicatorii sociali se referă de regulă la activităţi sociale sau la produse ale acestora şi
prea puţin la eficienţa lor pentru satisfacerea necesităţilor colectivităţii, pentru calitatea
vieţii. Reluăm exemplul cu numărul de paturi din secţiile de chirurgie. Un număr de
paturi ridicat poate exprima ineficienţa metodelor chirurgicale utilizate (mai multe zile
de spitalizare şi tratament postoperator), mai costisitoare, atât economic cât şi uman;
15
A treia dificultate se referă la numărul indicatorilor sociali, insuficient pentru a acoperi
diversitatea componentelor vieţii. Este dificil de întocmit o listă a tuturor
componentelor vieţii relevante pentru evaluarea calităţii vieţii. Multe dintre
componentele vieţii nu sunt măsurabile şi nu sunt relevate prin nici un fel de
informaţie statistică la nivelul colectivităţii. Aproximativ 75% dintre componentele
vieţii nu au nici o acoperire în indicatori sociali, ca de exemplu: bunăvoinţa unor
oameni faţă de alţii, sinceritatea, interesul faţă de cei din jur, dragostea în familie,
calitatea relaţiilor interpersonale la locul de muncă etc.
Legat de cea de a treia dificultate prezentată anterior, putem conchide că: înregistrarea
directă a diferitelor componente ale vieţii nu este posibilă, în cea mai mare parte a cazurilor,
nici din punct de vedere tehnic, nici economic.
Pe de altă parte, indicatorii de calitate a vieţii reprezintă sinteza a celor două tipuri de
indicatori prezentaţi în subcapitolele anterioare: indicatorii de stare a vieţii şi indicatori ai
criteriilor de evaluare. Indicatorii calităţii vieţii sunt rezultatul raportării stării vieţii la
criteriile de evaluare, la necesităţile umane.
17
2. Indicatori ai calităţii vieţii în care una sau ambele componente sunt de tip subiectiv,
cum ar fi situaţiile în care starea vieţii exprimată printr-un indicator obiectiv este
raportată la un criteriu subiectiv de evaluare. De exemplu venitul mediu lunar obţinut
de o familie (indicator obiectiv de stare) şi venitul mediu lunar considerat de fiecare
persoană a fi satisfăcător (indicator subiectiv de evaluare) formează împreună un
indicator de calitate a vieţii ( o componentă obiectivă şi una subiectivă). Sau numărul
de camere din care se compune locuinţa (indicator obiectiv de stare) şi numărul de
camere considerat satisfăcător (indicator subiectiv al criteriilor de evaluare);
3. Indicatori subiectivi sintetici de calitate a vieţii (de evaluare): sunt constituiţi pe baza
evaluării de către fiecare persoană a calităţii vieţii sale. De exemplu: întrebări de genul
„cum evaluaţi venitul familiei dvs. în raport cu necesităţile”, sau „cât de satisfăcut
sunteţi de calitatea serviciilor medicale din oraşul dvs.” Acestea indică indicatori de
satisfacţie, de mulţumire. Oamenii raportează în mod natural starea vieţii la criteriile
sale de evaluare, la propriile necesităţi, aspiraţii şi idealuri elaborând o evaluare
proprie. Cercetătorul doar înregistrează evaluările subiecţilor, pe când în cazul
indicatorilor din categoriilor anterioare, raportarea stării la criteriile de evaluare este
făcută de cercetător nu de către „observatorul natural”, de către omul care trăieşte
respectiva situaţie.
18
În stadiul actual al cunoaşterii nu este încă posibilă realizarea unui indicator unic al
calităţii vieţii. De aceea se recurge la un pachet de indicatori, fiecare dintre aceştia
surprinzând aspectul de măsurat dintr-o perspectivă proprie. În funcţie de nivelul de
dezvoltare al fiecărei ţări, la nivel naţional se urmăreşte obţinerea unor seturi de indicatori
instituţionalizaţi care să fie produşi periodic. În cei peste 50 ani de la utilizarea pentru prima
dată a termenului calitatea vieţii s-au depus multe eforturi de a întocmi o ierarhie a
indicatorilor sociali.
- asigurarea unei imagini cât mai clare asupra condiţiei umane: indicatorii sociali nu se
rezumă la evaluarea calităţii vieţii doar prin prisma satisfacerii nevoilor fundamentale
(alimente, îmbrăcăminte, locuinţă etc.), ci prioritatea este abordarea calitativă a
componentelor de bază ale calităţii vieţii;
- asigurarea unor date şi informaţii care să caracterizeze anumite segmente defavorizate
ale populaţiei;
- indicatorii sociali trebuie să constituie suportul politicilor şi programelor
guvernamentale din domeniul social;
- identificarea unor noi instrumente de analiză şi perfecţionarea indicatorilor dezvoltării
umane.
La nivel mondial au fost iniţiate ample lucrări consacrate indicatorilor sociali. Una
dintre acestea este Manualul Organizaţiei Naţiunilor Unite care îşi propune să fie un ghid
pentru toate ţările ce încearcă să-şi definească un sistem coerent de indicatori sociali,
incluzând lista domeniilor considerate prioritare în cercetarea calității vieții:
19
· venitul şi consumul populaţiei, averea: nivelul şi dinamica venitului unei gospodării,
distribuţia venitului şi consumului, structura consumului, nivelul şi distribuţia averii;
· forţa de muncă: populaţia activă, populaţia inactivă, populaţia ocupată; şomajul,
beneficiile muncii, condiţiile de muncă, nivelul de calificare;
· securitate şi protecţie socială: protecţia împotriva pierderii veniturilor, utilizarea şi
importanţa protecţiei;
· timpul liber: timpul liber disponibil şi utilizarea timpului liber;
· ordinea publică şi securitatea individului: frecvenţa şi gravitatea delictelor, victimizarea,
caracteristicile şi tratamentul aplicat delincvenţilor, instituţiile juridice.
· mediul natural;
· relaţiile sociale;
· activităţile politice.
20
- îmbolnăviri ca urmare a unor afecţiuni de lungă
sau scurtă durată.
Învăţământul şi educaţia: - cheltuieli pentru învăţământ;
- educaţia adultului;
- rata alfabetizării.
Populaţia ocupată: - rata şomajului;
- populaţia activă şi ocupată;
- persoane descurajate.
Condiţiile de muncă: - numărul mediu de ore lucrate;
- timpul de transport până la locul de muncă;
- distribuţia salariilor;
- concediile anuale plătite;
- accidente de lucru mortale;
- poluarea la locul de muncă.
Utilizarea timpului liber: - timpul liber disponibil;
- activităţi în timpul liber.
Veniturile şi bunăstarea: - distribuţia veniturilor;
- venituri reduse;
- distribuţia bunăstării.
Condiţiile de locuit şi de mediu: - spaţiul locuibil;
- dotările de bază;
- accesul la mediul extern;
- apropierea de serviciu;
- expunerea la poluare.
Mediul social: - rata sinuciderilor;
Siguranţa personală: - accidente grave;
- accidente mortale;
- teama pentru siguranţa personală.
21
(variabile sociale), dimensiuni şi indicatori obiectivi şi subiectivi de descriere, percepţie şi
evaluare.
Pentru cercetarea calităţii vieţii s-a încercat elaborarea unui sistem de indicatori relativ
uşor de acoperit cu date şi comprehensibil. Din aceste motive, selecţia s-a limitat la un număr
de 100 indicatori, consideraţi suficienţi pentru cercetarea calităţii vieţii. Pentru o dimensiune
a calităţii vieţii sunt specificaţi, de regulă, până la 5 indicatori. Fiecare dimensiune are o
relevanţă proprie semnificativă. Unele dimensiuni se pot raporta la un domeniu mai general al
calităţii vieţii (cum ar fi cele referitoare la nivelul de trai sau standardul economic), iar altele
la domenii mai specifice (cum ar fi cele referitoare la cheltuielile de întreţinere a locuinţei).
2. Familia, reprezintă un punct central de referinţă pentru cele mai diverse cercetări. Pentru
calitatea vieţii deosebit de relevante sunt aspecte precum: situaţia familiei; solidaritatea şi
coeziunea acesteia, succesul sau insuccesul membrilor săi, starea lor de sănătate;
4. Aşezările umane. În analiza modului în care trăiesc oamenii, este necesară evaluarea
facilităţilor de care dispun, calitatea mediului în care se află aşezările, echiparea cu mijloace
tehnice. Sunt importante percepţiile şi evaluările oamenilor, unele persoane preferând viaţa la
ţară alţii la oraş.
5. Locuinţa. Există o serie de indicatori prin care se exprimă calitatea şi confortul locuinţei,
gradul de echipare cu mijloace tehnice, materialele de construcţii utilizate, izolarea fonică şi
tehnică, protecţia faţă de înfiltraţiile cu apă, suprafaţa construită şi cea utilă, suprafaţa
locuibilă pentru fiecare persoană, racordarea la reţeaua electrică, termică, apă şi canalizare,
instalaţii sanitare, poziţionarea în cadrul localităţii etc.
22
6. Gospodăria. Condiţiile materiale ale unei gospodării se exprimă prin veniturile curente,
economiile realizate, averea, bunurile de folosinţă îndelungată.
8. Consumul. Această dimensiune exprimă în unităţi fizice, valoric sau procentual, consumul
de produse sau servicii al populaţiei. Se pune accent pe respectarea unui regim alimentar
echilibrat, cu evitarea produselor dăunătoare, în special abuzul de alcool şi tutun.
10. Resursele macroeconomice pentru nivelul de trai. Nivelul de trai al unei populaţii
poate fi exprimat sintetic prin indicatori economici de tipul Produsului Intern Brut (PIB).
Pentru a afla care sunt resursele macroeconomice de evaluare a nivelului de trai, indicatorii
economici vor trebui completaţi cu statistici referitoare la gospodării şi indivizi.
11. Ocuparea. Interesul pentru acest domeniu porneşte de la faptul că, munca este cea care
determină volumul, structura şi calitatea bunurilor materiale şi a serviciilor. Ea reprezintă un
mod de asigurare a existenţei şi un scop pentru om. Orice om trebuie să contribuie, într-un
anumit fel şi pe măsura capacităţii lui, la sporirea bunăstării societăţii din care face parte. El
nu poate fi un simplu consumator, chiar dacă dispune de resurse proprii. Indicatorii relevanţi
în acest sens sunt: gradul de ocupare şi dependenţă, disponibilitatea locului de muncă,
structura ocupaţională, rata şi durata şomajului etc.
12. Calitatea vieţii de muncă. Pentru această dimensiune sunt relevanţi indicatorii referitori
la condiţiile de muncă, natura şi conţinutul muncii, timpul de lucru, relaţiile de muncă,
organizarea, conducerea, recompensele materiale şi alte beneficii, rezultatele muncii şi
satisfacţia etc.
13. Mediul natural. Indiferent dacă este unanim considerat o componentă sau o premisă a
calităţii vieţii, mediul natural este inclus în toate cercetările şi analizele acestui domeniu. El
include indicatori care relevă diferiţi factori agresivi (zgomot, radiaţii, substanţe nocive în aer,
23
calitatea apei, a solului, a alimentelor) şi efectele lor asupra organismului uman, proporţia
populaţiei afectate şi percepţia condiţiilor naturale de viaţă.
14. Mediul social. Mediul social interesează din punct de vedere al calităţii relaţiilor sociale.
Acesta poate fi măsurat prin indicatori de coeziune (solidaritate, întrajutorare, moralitate,
responsabilitate, toleranţă, cât şi prin prezenţa (chiar la nivel redus) a unor factori de patologie
socială, precum: delincvenţă, alcoolism, toxicomanie, prostituţie, vagabondaj etc. Referirea se
face, în aceste cazuri, nu doar la indivizi sau grupuri şi colectivităţi de diferite mărimi, ci şi la
societate în ansamblul său.
15. Mediul politic. Este unul dintre cele mai dezbătute domenii la ora actuală. Gradul de
participare a mediului politic, nivelul de implicare a cetăţeanului în actul conducerii,
respectarea regulilor democratice ale jocului politic întregesc setul de indicatori prin care se
determină calitatea vieţii populaţiei.
17. Asistenţa sanitară. Indicatorii relevanţi ai acestei dimensiuni sunt: serviciile de sănătate
oferite populaţiei, accesul la îngrijirea sănătăţii şi costurile acesteia, bolile de care suferă
populaţia, morbiditatea, cauzele de deces, personalul de specialitate din unităţile sanitare,
dotarea unităţilor sanitare, prestaţiile medicale, calitatea relaţiilor medic-pacient etc.
18. Asigurările şi asistenţa socială (protecţia socială). Relevanţi pentru protecţia socială
sunt indicatori referitori la protecţia tuturor categoriilor de populaţie, atât populaţie activă cât
şi grupuri defavorizate: copii orfani, abandonaţi, persoane cu handicap, persoane vârstnice,
persoane cu boli cronice, persoane dependente de drog şi alcool etc.
19. Timpul liber. Se au în vedere indicatori de genul: numărul orelor de timp liber pe
săptămână, cheltuieli de la buget de stat pentru odihnă şi tratament, bazele sportive existente,
numărul locurilor de cazare turistică etc.
20. Instituţiile de stat şi ordinea publică. Se referă la: cadrul legal, respectarea drepturilor şi
libertăţilor umane, protecţia cetăţenilor faţă de eventualele abuzuri ale funcţionarilor publici,
performanţa instituţiilor publice. Acestea se exprimă prin indicatori care relevă procentual
cazurile rezolvate din totalul cazurilor sesizate, durata medie de rezolvare, costul mediu pe
24
caz. La rândul lor percepţiile oamenilor exprimă încrederea oamenilor în instituţii,
popularitatea instituţiilor, imaginea publică etc.
21. Cultura. Din perspectiva calităţii vieţii, interesează accesul populaţiei la cultură, serviciile
de răspândire a culturii şi prestaţiile de ordin cultural oferite de acestea.
25
- capacitatea de a rezolva problemele - accesul la apă potabilă.
de viaţă; 3.7. Serviciile sociale;
- capacitatea de a munci. - asistenţă medicală;
Familie; - accesibilitatea şi calitatea
- sănătatea familiei; învăţământului;
- relaţiile din familie; - rezolvarea problemelor sociale.
- situaţia copiilor. 3.8. Participarea socială şi politică.
Habitat. - calitatea informaţiilor primite;
- locuinţa; - posibilităţi de influenţare a
- mediul înconjurător; deciziilor;
- cartierul; - nivelurile de participare.
- oraşul. IV. Perceperea schimbării.
3.2. Evaluarea resurselor economice; - imaginea despre viitor în raport
cu prezentul;
3.3. Condiţiile de muncă;
- imaginea despre prezent în raport
- disponibilitatea locurilor de muncă;
cu trecutul;
- calitatea activităţilor profesionale;
- decizia schimbărilor;
- relaţiile la locul de muncă;
- grupuri favorizate/defavorizate
- cariera profesională.
de schimbări.
3.4. Timpul liber;
V. Munca
- volumul de timp liber;
- programul de muncă;
- organizarea timpului liber;
- ansamblul de activităţi.
- posibilităţi de petrecere.
3.5. Mediul social; VI. Comportament de timp liber.
- organizarea; - Tipuri de activităţi;
- corectitudinea celor din jur;
VII. Mediul uman.
- securitatea personală;
- Relaţiile cu cei din jur;
- funcţionarea instituţiilor publice;
- Încrederea în semeni.
- respectarea drepturilor fiecăruia.
VIII. Îngrijorări (temeri)
3.6. Serviciile economice;
- mijloace de transport; XIX. Satisfacţia faţă de viaţă şi de anumite
componente ale acesteia
26
Cap. III: STANDARDUL ECONOMIC – COMPONENTĂ DE BAZĂ A
CALITĂŢII VIEŢII
Veniturile totale ale familiei (venituri băneşti), care reprezintă suma salariilor,
pensiilor, alocaţiilor, veniturilor suplimentare de care întreaga familie dispune lunar. O
problemă referitoare la venit este dificultatea de a obţine informaţii corecte asupra lui
de la subiecţii incluşi în cercetarea calităţii vieţii. Se întâmplă ca subiectul să aibă
tendinţa de a subevalua venitul total al familiei. Subevaluarea poate fi detectată atunci
când se constată, în funcţie de celelalte răspunsuri ale subiectului, că media venitului
pe gospodărie este mai mică decât media cheltuielilor pe gospodărie. În general
salariile sunt raportate de către subiecţi relativ corect, dar subestimări frecvente sunt în
legătură cu veniturile obţinute din munca neînregistrată, cu veniturile în natură, cu
veniturile din investiţii:
28
nu depind numai de venitul pe care îl câştigă anual, ci şi de stocurile de venit pe care
le posedă (ex. depozite bancare);
Echilibrul financiar al familiei este important pentru multe studii ale nivelului de trai
şi ale comportamentului economic. Echilibrul financiar indică un echilibru între
necesităţi şi posibilităţi, un mod de viaţă, în ansamblul său, echilibrat. Unii cercetători
consideră că dezechilibrul financiar al familiei poate fi un indicator al sărăciei relative:
mijloace economice sensibil mai reduse decât necesităţile de consum active, exprimate
prin cheltuieli. Pentru acest indicator se pot utiliza întrebări de genul „În ultimele luni,
cum aţi reuşit să vă planificaţi utilizarea salariului(lor)?” (înainte de salariu a trebuit să
ne împrumutăm; a trebuit să reducem substanţial din cheltuieli, fără însă a ne
împrumuta; uneori ne-a ajuns exact, alteori nu; ne-a ajuns exact pentru toate
cheltuielile; ne-a ajuns şi ne-a mai rămas o anumită sumă);
Indicele costului vieţii este un indicator economic important, care reflectă un aspect
esenţial al calităţii vieţii şi al stării economice al unei ţări. Cel mai adesea indicele costului
vieţii se prezintă ca un indice al preţurilor, în special al preţurilor de consum.
29
Noţiunea de cost al vieţii este o noţiune complexă ce poate fi definită din mai multe
puncte de vedere. În sensul cel mai larg, ea se referă la costul unui buget invariabil, universal
şi general valabil de bunuri şi servicii necesare. Deseori acestui buget îi corespunde noţiunea
de utilitate care, deşi corespunde unei cantităţi de bunuri şi servicii, are un sens mai larg,
referindu-se la satisfacerea integrală în timp a unor necesităţi de consum, atât din punct de
vedere cantitativ cât şi calitativ.
Indicele costului vieţii reprezintă raportul între costul vieţii în perioada curentă faţă de
costul vieţii în perioada de bază, în condiţiile în care utilităţile se păstrează la nivel constant,
adică necesităţile din perioada de bază sunt integral acoperite şi în perioada curentă. Problema
care se pune este modul în care poate fi exprimat, cuantificat nivelul utilităţilor. Cel mai
frecvent nivelul utilităţilor este rezumat la cantităţile de bunuri şi servicii care acoperă doar o
parte, cea materială, cuantificabilă a utilităţilor.
Astfel, se pot calcula o serie de indici ai costului vieţii, indici care devin indici ai
preţurilor de consum. Paleta acestora este foarte largă, în funcţie de: cantităţile folosite
pentru exprimarea utilităţilor (din perioada de bază, din perioada curentă etc.); tipul bunurilor
şi serviciilor luate în considerare (cele efectiv consumate la un moment dat, cele considerate
ideale sau strict necesare etc.) forma concretă de exprimare a funcţiei costului vieţii.
30
consacrată cheltuielilor de consum în perioada de bază. Dacă în perioada curentă 1
preţurile au crescut, consumatorii trebuie să cheltuiască o sumă mai mare (S 1) pentru a
obţine aceeaşi utilitate ca în perioada de bază. Din punct de vedere economic, raportul
S1 / S0 reprezintă indicele costului vieţii şi indică de câte ori trebuie să crească
cheltuielile de consum când preţurile cresc şi consumatorii îşi adaptează necesităţile la
noile preţuri, astfel încât utilitatea să rămână identică cu cea din perioada de bază.
31
anterioare cât şi de utilizarea veniturilor anticipate (credite cu rambursări din veniturile
viitoare).
Analiza veniturilor populaţiei se realizează cu ajutorul unor indicatori sintetici şi
analitici, care permit caracterizarea nivelului, structurii şi dinamicii veniturilor populaţiei.
Principalele componente ale veniturilor totale ale populaţiei sunt: veniturile salariale,
veniturile din agricultură, veniturile din activităţi independente, veniturile din proprietăţi,
veniturile din prestaţii sociale şi alte venituri. Veniturile populaţiei nu se rezumă doar la
încasările băneşti, ci ele includ, în egală măsură, contravaloarea bunurilor şi serviciilor
obţinute şi primite de populaţie ca urmare a prestării unor activităţi utile din punct de vedere
social sau ca drepturi. De exemplu, dacă pentru salariaţi şi pensionari veniturile se
concretizează în special sub forma încasărilor în bani (venituri băneşti), pentru agricultori cea
mai mare parte a veniturilor este sub forma contravalorii produselor agricole, a animalelor şi
păsărilor din gospodăria personală. Pe de altă parte populaţia primeşte servicii gratuite în
domeniul învăţământului şi ocrotirii sănătăţii, compensaţii şi gratuităţi în transportul C.F.R. şi
alte facilităţi care constituie parte din venitul total al populaţiei. Însumarea veniturilor băneşti,
a veniturilor sub formă de bunuri, precum şi a serviciilor primite în mod gratuit şi care nu au
formă materializată, înseamnă de fapt veniturile totale ale populaţiei.
Pentru caracterizarea calităţii vieţii cele mai importante venituri sunt veniturile
disponibile, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de venituri nete. Acestea se
determină prin scăderea din veniturile totale ale gospodăriilor a impozitelor asupra veniturilor
şi a contribuţiilor sociale, precum şi a unor cheltuieli legate de producţia gospodăriei. Cu alte
cuvinte, veniturile nete reprezintă acea parte a veniturilor care rămân la dispoziţia
gospodăriilor pentru acoperirea cheltuielilor pe care şi le poate permite o gospodărie. În
general, nivelul relativ ridicat al impozitelor, al contribuţiilor sociale (în special în acele
gospodării care realizează venituri salariale), precum şi al cheltuielilor pentru producţia din
gospodăria proprie determină diferenţe destul de mari între veniturile totale şi cele disponibile
(nete). Toate acestea constituie un argument pentru utilizarea în analiza calităţii vieţii a
veniturilor disponibile. De mărimea veniturilor disponibile depinde în mod direct volumul
cheltuielilor pe care şi le poate permite o gospodărie (raportul venituri / cheltuieli).
32
Consumul populaţiei reprezintă totalitatea produselor alimentare şi nealimentare
consumate şi a serviciilor folosite de populaţie în scopuri neproductive într-o anumită
perioadă de timp. Cheltuielile de consum ale populaţiei depind în egală măsură atât de nivelul
veniturilor, cât şi de evoluţia preţurilor produselor şi serviciilor.
- cheltuielile alimentare deţin cea mai mare parte în cheltuielile bugetului oricărei
familii; proporţia cheltuielilor destinate alimentelor scade pe măsură ce nivelul de trai
al familiei creşte;
- proporţia cheltuielilor pentru chirie şi îmbrăcăminte este aproximativ constantă, iar cea
pentru „articole de lux” creşte odată cu nivelul de trai.
- consumul populaţiei, prin natura sa, este elastic; elasticitatea cererii de consum reflectă
schimbările intervenite în nivelul consumului unui bun. În practică s-a constatat că
elasticitatea cererii de consum este mai pronunţată în cazul mărfurilor nealimentare şi
a serviciilor;
3. sporirea consumului unui produs atrage după sine creşterea consumului altor produse.
De exemplu, creşterea cheltuielilor pentru achiziţionarea de produse electrocasnice
conduce la un consum de electricitate;
4. caracterul sezonier al unor produse duce la variaţia consumului populaţiei
33
Cap. IV: DEZVOLTAREA UMANĂ – COMPONENTĂ DE BAZĂ A
CALITĂŢII VIEŢII
34
La nivel mondial, pentru a asigura o dezvoltare globală echilibrată, de-a lungul
timpului au fost elaborate o serie de strategii şi concepte care puneau accentul pe procesul
creşterii economice, proces considerat ca fiind baza progresului în toate domeniile. Aceste
modele tradiţionale de creştere economică se bazau pe creşterea avuţiei, adică aveau o
orientare predominant cantitativă. Noile abordări ale creşterii trebuie să fie predominant
calitative, ceea ce înseamnă că procesul de creştere trebuie să se centreze pe dimensiunile
umane, sociale şi cele referitoare la mediul înconjurător. Dezvoltarea trebuie să conducă la
îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi la dezvoltarea abilităţilor acestora de a-şi modela
propriul viitor.
Pornind de la acestea a fost definit conceptul de dezvoltare umană în primul Raport
Mondial asupra Dezvoltării Umane, din anul 1990, raport elaborat sub egida Programului
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Prin acest raport s-a încercat o abordare nouă,
prin care să se acopere toate aspectele vieţii umane.
Anul 1990 este anul schimbărilor profunde la nivel mondial. Schimbările politice, ca
urmare a căderii blocului comunist, impuneau cu şi mai multă necesitate o nouă abordare a
dezvoltării, care să promoveze în primul rând condiţia umană şi care să acorde o atenţie mult
mai mare individului. Acest concept a evoluat de la an la an, ajungând astăzi să contureze clar
necesitatea de a situa oamenii, nevoile şi aspiraţiile acestora în centrul oricărui efort de
dezvoltare. Politicile sociale şi economice trebuie să fie orientate în special spre individ.
Dezvoltarea umană presupune asigurarea acelor mijloace prin care oamenii să se poată
bucura de o viaţă sănătoasă, participând activ la deciziile care le influenţează viaţa. Prin
dezvoltare umană se subânţelege nu numai creşterea veniturilor oamenilor, ci şi sănătatea lor,
instruirea, asigurarea libertăţilor de exprimare şi acţiune, menţinerea mediului natural etc.
În condiţiile în care România este membră a Uniunii Europene, se impune ca în
analiza dezvoltării umane să se pună accent pe comparaţiile cu ţările membre UE. În acest
scop pot fi utilizate diferite procedee de comparaţii, iar pe baza datelor disponibile pot fi
evidenţiate metode de analiză pentru a ilustra poziţia României în raport cu celelalte ţări.
35
Sistemul de indicatori cu care este caracterizată dezvoltarea umană poate fi structurat
astfel:
1. Indicele dezvoltării umane (IDU) şi Indicele disparităţii între sexe în dezvoltarea umană
(IDS) utilizează următoarele elemente de bază:
36
Inflaţia.
5. Indicatorii sănătăţii:
6. Indicatorii educaţiei:
37
7. Cultură şi comunicare:
8. Violenţă şi criminalitate:
38
Rata de ocupare a resurselor de muncă (F şi B) (%);
Ponderea salariaţilor (F şi B) în populaţia activă (%);
Incidenţa şomajului de lungă durată (peste 12 luni) pentru femei (F) şi bărbaţi (B);
Rata şomajului (F şi B) (%);
Indicatorii sintetici de determinare a nivelului dezvoltării umane sunt cel mai des
utilizaţi atât pe plan mondial cât şi în ţara noastră. Dintre aceştia, cel mai important este
Indicele Dezvoltării Umane (IDU).
- longevitatea;
- nivelul de educaţie;
- standardul de viaţă.
Longevitatea este măsurată prin speranţa de viaţă la naştere, care reflectă sintetic
durata medie a vieţii sub influenţa unor factori cum ar fi alimentaţia, starea de sănătate,
condiţiile de locuit etc.
1. pentru speranţa de viaţă valorile sunt cuprinse între 25 ani (min.) – 85 ani (max.);
40
2. pentru gradul de alfabetizare a populaţiei adulte, valorile sunt cuprinse între 0%-
100%;
3. pentru rata brută de cuprindere în învăţământ, între 0%-100%;
4. pentru PIB pe locuitor, valorile sunt cuprinse între 100 $ SUA-40.000 $ SUA.
Pentru primele 3 componente ale IDU, diferenţa dintre valoarea efectivă şi cea minimă
raportată la diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă se constituie în indici specifici
acestora. Pentru cea de a patra componentă, indicele specific este reprezentat de diferenţa
dintre valoarea efectivă logaritmică şi cea minimă logaritmică, raportată la diferenţa dintre
valoarea maximă logaritmică şi valoarea minimă logaritmică.
Indicele dezvoltării umane indică media realizărilor, mascând astfel diferenţele dintre
femei şi bărbaţi în privinţa dezvoltării umane. Astfel de inegalităţi de gen sunt surprinse de
indicele dezvoltării raportat la gen (IDG) ca măsură de calcul al IDU în concordanţă cu
inegalităţile dintre femei şi bărbaţi.
41
5.1. Morbiditatea şi mortalitatea populaţiei
42
- creşterea duratei medii de viaţă: prin prelungirea vieţii mai mulţi oameni ating vârste
înaintate, vârste la care, în principal, îşi fac apariţia şi evoluează bolile cronice;
- regimul alimentar modificat, hipercaloric şi cu multe lipide (=grăsimi insolubile în
apă), supraalimentaţia care generează obezitate mai ales în condiţiile sedentarismului
asociate uneori şi cu fumatul, consumul excesiv de cafea, alcool sau groguri conduc la
dezvoltarea bolilor cronice;
- procesul de urbanizare care are efecte adverse asupra sănătăţii prin viaţa trepidantă,
suprasolicitările emoţionale, stres, poluare, sedentarism etc.;
- progresele înregistrate în tratamentul diferitelor boli acute au făcut ca, pe de o parte,
bolile acute să devină mai puţin grave, cu şanse mai mari de supravieţuire ale
bolnavului, dar, pe de altă parte, nefiind vorba întotdeauna de vindecare ci de
ameliorare a unui puseu acut, sunt favorizate repetarea puseelor şi cronicizarea bolii.
1. Bolile cronice au nevoie de un tratament foarte îndelungat care necesită cheltuieli mari şi
nu pot fi vindecate, ci doar uşor ameliorate.
2. Boala cronică a unui membru al familiei influenţează întreaga familie, rolurile familiale
fiind tulburate (perturbate) din cauza incapacităţii celui bolnav. Fiind specifice vârstei a treia,
prezenţa unui bătrân bolnav în familia nucleară, dependent de adulţi, împiedică desfăşurarea
normală a vieţii de familie. Deoarece speranţa de viaţă este în creştere, numărul bătrânilor
sporeşte şi deci şi nr. bolnavilor cronic. Din aceste considerente şi societatea contemporană se
confruntă cu probleme datorate bolilor cronice.
43
Mortalitatea populaţiei este fenomenul demografic care exprimă, în esenţă,
intensitatea deceselor în totalul unei populaţii sau în anumite straturi ale acesteia. Cel mai
cunoscut indicator global de mortalitate este rata brută de mortalitate, ce se obţine raportând
numărul decedaţilor dintr-un an la populaţia medie şi înmulţind cu 1.000. Tendinţele
înregistrate în ultimul deceniu în evoluţia mortalităţii nu sunt deloc încurajatoare, rata
mortalităţii din mediul rural fiind mai mare decât cea din mediul urban.
Mortalitatea ridicată poate fi pusă în legătură cu deprecierea condiţiilor socio-
economice din perioada de tranziţie. Pe de altă parte, stresul este recunoscut ca factor
principal, cu acţiune directă sau indirectă în creşterea numărului de decese datorate bolilor de
inimă, ulcerului, cirozei, psihozei alcoolice, şi sinuciderilor. Stresul este datorat unor factori
cu evoluţie ascendentă în perioada de tranziţie, cum ar fi: instabilitatea şi conflictele din
familie; scăderea veniturilor reale; insecuritatea locurilor de muncă şi ameninţarea cu şomajul;
creşterea inegalităţii sociale etc.
Analizele consacrate calităţii vieţii sunt deosebit de utile pentru practica medicală:
Evaluarea calităţii vieţii pacienţilor ajută personalul medical să aleagă între diferite
tratamente alternative, să informeze pacienţii asupra posibilelor efecte ale procedurilor
medicale, să monitorizeze progresul tratamentelor aplicate şi să stabilească cele mai eficiente
metode de îngrijiri medicale.
45
1. Bunăstarea emoţională sau psihică, ilustrată prin indicatori precum: fericirea,
mulţumirea de sine, sentimentul identităţii personale, evitarea stresului excesiv, stima
de sine, bogăţia vieţii spirituale, sentimentul de siguranţă;
2. Relaţiile interpersonale, ilustrate prin indicatori precum: intimitatea, afecţiunea,
prietenia (bucuria de a avea prieteni), contacte sociale, suport social (dimensiunile
suportului social);
3. Bunăstarea materială, ilustrată prin indicatori precum: proprietatea, siguranţa locului
de muncă, venituri adecvate, hrană potrivită, status social, posesia de bunuri (mobile –
imobile), locuinţe;
4. Afirmarea personală ilustrată prin indicatori precum: competenţă profesională,
promovare profesională, împlinire profesională, nivel de educaţie adecvat profesiei,
activităţi intelectuale captivante;
5. Bunăstarea fizică concretizată în sănătate, mobilitate fizică, formă fizică optimă
(concretizată prin forţă fizică, vigoare sau rezistenţă fizică, supleţe fizică şi
îndemânare sau abilitate fizică), alimentaţie adecvată, disponibilitatea timpului liber,
asigurarea asistenţei medicale de bună calitate, asigurări de sănătate, activităţi
preferate interesante în timpul liber (hobby-uri şi satisfacerea lor);
6. Independenţa care înseamnă autonomie în viaţă, posibilitatea de a face alegeri
personale, de a lua decizii, autocontrolul personal, prezenţa unor valori şi scopuri clar
definite, autoconducer în viaţă;
7. Integrarea socială se referă la deţinerea unui status şi rol social, acceptarea în diferite
grupuri sociale, existenţa unui suport social, climat de muncă stimulativ, participarea
la activităţi comunitare, activitatea în organizaţii nonguvernamentale, apartenenţa la o
comunitate spiritual-religioasă;
8. Asigurarea drepturilor fundamentale ale omului cum sunt: dreptul la vot, dreptul la
proprietate, la intimitate, accesul la învăţătură şi cultură, dreptul la echitate etc.
Cea mai importantă problemă pe care o ridică analiza calităţii vieţii este problema
asigurării datelor. Aceasta deoarece, oricât de performante ar fi metodele de măsurare sau
46
modelele de analiză folosite, calitatea necorespunzătoare a datelor utilizate poate anula
complet efectele pozitive ale performanţelor acestora.
indici
indicatori de calitate
indicatori sectoriali
date agregate
După cum se observă în fig. 1, baza piramidei informaţiei statistice o reprezintă datele
primare obţinute din cercetări totale (recensăminte) sau cercetări parţiale (anchete), din
reţeaua de măsurare şi supraveghere sau din surse administrative.
Calitatea surselor de date utilizate influenţează foarte mult calitatea analizei şi mai ales
concluziile desprinse în urma acestei analize. Alegerea unei anumite surse de date se face, de
regulă, după aflarea răspunsului la întrebări de genul „Cât de precise sunt aceste date?”, „Cât
de actuale sunt aceste date şi care sunt costurile”. Dacă datele obţinute dintr-o anumită sursă
sunt precise, sunt actuale şi se obţin cu sume relativ mici, atunci sursa de date avută în vedere
este relativ bună. Administraţia publică gestionează un volum mare de date care pot servi în
analiza diferitelor segmente ale domeniului social.
Unii cercetători au ajuns la concluzia că, utilizarea datelor din sursele administrative
în studiile privind calitatea vieţii populaţiei prezintă următoarele avantaje:
47
- costurile preluării şi prelucrării acestor date sunt mici în comparaţie cu costurile
cercetărilor statistice specifice.
Singurul dezavantaj al utilizării datelor din sursele administrative este faptul că se pot
obţine date pentru un număr limitat de variabile şi astfel fenomenele mai complexe (cum ar fi
sărăcia) nu pot fi studiate utilizând doar date din sursele administrative. Pentru evaluarea
sărăciei, în general ţările dezvoltate folosesc astfel de surse, deoarece fenomenul sărăciei nu
este un fenomen de bază al acestor ţări.
Pentru ţara noastră, ca de altfel pentru toate ţările aflate în tranziţie, utilizarea datelor
din surse administrative nu este o soluţie prea bună deoarece, de cele mai multe ori datele
existente în sistemul administraţiei publice sunt date agregate. Totuşi, România a făcut paşi
importanţi în ceea ce priveşte utilizarea unor nomenclatoare şi a unor clasificări de interes
general, dar cei mai importanţi paşi i-a făcut în informatizarea activităţii administraţiei
publice.
Domeniile cele mai uzuale în care datele sunt furnizate prin sistemul administraţiei
publice sunt: şomerii înregistraţi; naşterile: decesele; dotarea edilitară a localităţii; numărul de
paturi din spitale; numărul de medici, de şcoli etc.
48
la restul populaţiei, folosind ca operatori de interviu recenzori speciali instruiţi în problemele
metodologice ale recensământului. La toate recensămintele postbelice înregistrarea
răspunsurilor la întrebările din formular sa făcut de către recenzori, prin vizita la reşedinţa
persoanelor intervievate.
Pentru cunoaşterea numărului şi structurii demografice, sociale şi economice a
populaţiei dar şi a gospodăriilor, în tematica recensământului populaţiei sunt cuprinse diferite
caracteristici, dintre care cele mai importante sunt: repartiţia geografică a populaţiei; structura
populaţiei pe sexe şi vârstă; migraţia teritorială; fertilitatea populaţiei; nivelul de instruire;
structura gospodăriilor etc. În funcţie de complexitatea şi calitatea chestionarului utilizat,
datele obţinute sunt o foarte bună sursă pentru caracterizarea gradului de confort a locuinţei.
- tipul locuinţei, instalaţiile de alimentare cu apă din reţeaua publică şi din sistem
propriu;
- încălzirea locuinţei, precum şi la răcirea ei pe timp de vară prin instalaţii de aer
condiţionat;
- întrebări care permit o mai bună caracterizare a situaţiei economice a persoanei;
- întrebări referitoare la timpul efectiv lucrat în activitatea principală;
- durata şomajului pentru persoanele care s-au declarat şomere; formele de protecţie
socială de care beneficiază şomerii;
- situaţia economică obişnuită a persoanei în anul anterior recensământului;
- statutul profesional obişnuit în anul anterior;
- camere utilizate numai în scopuri profesionale şi comerciale
49
această etapă trebuie să se strângă întreaga informaţie auxiliară care ar putea ajuta pe
parcursul desfăşurării anchetei. Este etapa în care ar trebui să se precizeze dacă există
anumite constrângeri sau restricţii.;
2. Alegerea bazei de sondaj ce va fi utilizată. Pentru a răspunde condiţiilor de calitate a
datelor se poate opta pentru utilizarea mai multor baze de sondaj, astfel încât,
utilizarea acestora să conducă spre o calitate cât mai bună a bazei de sondaj;
3. Extragerea eşantionului care trebuie să fie reprezentativ pentru întreaga populaţie
supusă analizei;
4. Elaborarea chestionarului. Reuşita anchetei depinde în mare măsură de
corectitudinea chestionarului şi de tipul întrebărilor cuprinse în el. Întrebările trebuie
astfel puse încât să se obţină maximul de informaţie;
5. Colectarea datelor. În funcţie de specificul fiecărei anchete se poate opta pentru
următoarele moduri de culegere a datelor: interviu; anchetă telefonică; anchetă prin
internet etc.;
6. Codificarea răspunsurilor din chestionar şi prelucrarea electronică a acestora;
7. Publicarea rezultatelor anchetei.
BIBLIOGRAFIE
1) Andrei L., Metode şi tehnici statistice de analiză a calităţii vieţii – teză de doctorat,
Bucureşti, 2003.
2) Barbu G., Calitatea vieţii, în Revista Calitatea Vieţii, nr. 3-4, 1991.
3) Barbu Ghe., Turismul şi calitatea vieţii, Editura Politică, Bucureşti, 1980
50
4) Bălaşa A., Contribuţia sectorului neguvernamental la realizarea unor obiective ale
politicilor sociale şi la ameliorarea calităţii vieţii populaţiei, în Revista Calitatea
Vieţii, XV nr.1-2, 2004.
5) Bălţătescu S., Modele ale percepţiei calităţii vieţii, în Revista Calitatea Vieţii, XI,
nr.1-4, 2000.
6) Czobor M., Nivelul de trai şi stilurile de viaţă, Bucureşti, INCE, 1991.
7) Dobrotă N., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
8) Lazăr F., Statul bunăstării în România în căutarea identităţii, în Revista Calitatea
Vieţii nr.1–4, 2000.
9) Lupu I., Calitatea vieţii în sănătate. Definiţii şi instrumente de evaluare, în Revista
Calitatea Vieţii, XVII, nr.1-2, 2006.
10) Mărginean I., Calitatea vieţii, nr. 3-4, Editura Academiei Române, Institutul de
Cercetare a Calităţii Vieţii, Bucureşti, 1991.
11) Mărginean I., Politica socială şi economia de piaţă în România, Editura CIDE,
Bucureşti, 1994.
12) Mărginean I., Bălaşa A., Calitatea vieţii în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002.
13) Mărginean I., Calitatea vieţii percepute în România, în Mărginean I., Bălaşa A.,
Calitatea vieţii în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002.
14) Mărginean I., Cercetarea şi monitorizarea calităţii vieţii în ţările UE şi în ţările
candidate, în Revista Calitatea Vieţii, XIV, nr. 3-4, 2003.
15) Mărginean I., Precupeţu I., Preoteasa A.M., Puncte de suport şi elemente critice în
evoluţia calităţii vieţii în România, în Revista Calitatea Vieţii, XV, nr. 1-2, 2004.
16) Mărginean I., Precupețu I. (coordonatori), Calitatea vieții și dezvoltarea durabilă.
Politici de întărire a coeziunii sociale, Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Editura
Academiei Române, București, 2008.
17) Mărginean I., Precupețu I. (coordonatori), Calitatea vieții în România, Institutul de
Cercetare a Calității Vieții, Editura Expert, București, 2010.
18) Mărginean I., Vasile M. (coordonatori), Dicționat de calitatea vieții, Editura
Academiei Române, București, 2015.
19) Mihăilescu A., Aspecte ale standardului de viaţă în România ultimilor zece ani, în
Revista Calitatea Vieţii, XII, nr. 1-4, 2000.
20) Pavel A., Calitatea vieţii şi explorarea viitorului, Ed. Politică, Bucureşti, 1975.
21) Preda M., Politica socială românească: între sărăcie şi globalizare, Editura Polirom,
Iaşi, 2002.
51
22) Precupețu I. (coordonator), Mihalache F., Petrescu C. ș.a., Calitatea vieții în România
în context european. Raport de cercetare, Institutul de Cercetare a Calității Vieții,
București, 2018.
23) Stănescu I., Calitatea vieții în România 1918 – 2018, Working paper, Institutul de
Cercetare a Calității Vieții, Editura Academiei Române, București, 2018.
24) Vlad I.V., Zamfir C., Cace S., Precupețu I. ș.a. (coordonatori), Strategia de dezvoltare
a României în următorii 20 de ani, Vol.II, Editura Academiei Române, București,
2016
25) Zamfir C. (coord.), Indicatori şi surse de variaţie a calităţii vieţii, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1984.
26) Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord.), Dicţionar de sociologie urmat de indicatori
demografici, economici, sociali şi sociologici, Ed. Babel, Bucureşti, 1993.
27) Zamfir C. (coord.), Politica socială în România, Editura Expert, Bucureşti, 1999.
28) Zamfir C., O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi „după”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004.
29) Zamfir C., Cace S. (coordonatori), Anghel I. ș.a., O strategie a relansării calității
vieții în perspectiva 2035. Direcții. Obiective. Ținte. Restricții. Oportunități.
Priorități, București, 2016.
30) Zamfir C. (coordonator), Cace S., Zamfir E., Starea socială a României. Calitatea
vieții: situația actuală și perspective pentru 2038, Institutul de Cercetare a Calității
Vieții, Editura Academiei Române, București, 2017.
31) Zamfir E., Precupețu I. (coordonatori), Calitatea vieții, un proiect pentru România,
Editura Academiei Române, București, 2018.
32) *** Raport Naţional al Dezvoltării Umane, PNUD, Bucureşti, 2001.
33) ***Calitatea vieţii: Revista de politici sociale, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2008
34) www.mmuncii.ro
52