CURS 1

Sărăcia
Precizări generale

Definirea sărăciei este una care a suscitat de-a lungul timpului preocuparea a numeroşi
cercetători.

Ne vom limita la a arăta doar că, potrivit Dicţionarului de sociologie (p.525, 1993), sărăcia este o
situaţie caracterizată de lipsa mijloacelor (financiare şi materiale) necesare vieţii. Starea de
sărăcie este una care acţionează plenar de la individ, la familii, comunităţi, categorii socio-
profesionale şi demografice, sau chiar la nivel de societate în ansamblul ei.

Au existat chiar şi păreri care defineau sărăcia ca stare a lipsurilor care afectează randamentul
fizic al individului (chiar şi la nivel minim) dar din punctul nostru de vedere aceasta definiţie are
mari lacune, deoarece individul uman nu se caracterizează doar prin starea de randament fizic, ci
şi prin starea de bine pe care o resimte, spiritual şi intelectual, atunci când se afla peste linia de
sărăcie. Adică o stare de decenţă materială.

Starea de sărăcie este una care exclude pe cei care-i sunt supuşi de la normalitatea societăţii în
care trăiesc, societate în care se perpetuează anumite modele, stiluri, activităţi şi obiceiuri de
viaţă.

Ei sunt excluşi şi în virtutea acestei excluderi sunt promotorii unui sistem de valori propriu care
se transmite din generaţie în generaţie şi care apoi devine o adevărată „cultură a sărăciei” care are
ca efect perpetuarea şi agravarea consecinţelor negative ale sărăciei.

Dar încercările de definire a sărăciei nu se opresc doar la a statua lipsurile de natură financiar-
materială. Sărăcia poate fi înţeleasă şi ca lipsă a confortului, belşugului şi satisfacţiilor care sunt
generate de anumite condiţii de existenţă (de exemplu cele de locuire).

Încercările de combatere a sărăciei, prin consecinţele ei, au condus la apariţia unui nou concept
care defineşte de fapt noua sărăcie prin ideea de excluziune socială (pp.515-516).

Tipuri de sărăcie

Există foarte multe tipuri de sărăcie iar înţelegerea lor conceptuală este necesara pentru a putea
identifica şi diagnostica cu precizie situaţia cuiva aflat într-o anumita stare de sărăcie.

Sărăcia relativă şi sărăcia absolută

Sărăcia relativă e cea căreia persoana îi poate supravieţui dar nu poate participa la viaţa
comunităţii, fiind marginalizată sau exclusă de la anumite roluri sociale. Sărăcia absolută este
măsurabilă, poate să fie evaluată prin raportarea la anumite standarde, iar picarea sub aceste
standarde poate să conducă la caracterizarea unei persoane ca fiind sărace. Relaţia dintre sărăcia
 CURS 1

absolută şi cea relativa poate fi de suprapunere sau de identificare. Suprapunerea este specifică
societăţilor bogate şi prospere, în care segmentul persoanelor sărace este minim, nereprezentativ.
Contopirea (identificarea) celor două tipuri de sărăcii caracterizează societăţile mai puţin
dezvoltate. La nivel de cercetare se preferă utilizarea sărăciei absolute deoarece se poate stabili cu
claritate ce anumite politici sociale de intervenţie şi combatere se dovedesc mai eficiente.

Putem face o primă distincţie între diferitele tipuri de privare relativă:

1. privarea relativă intrapersonală: este situaţia în care individul se compară cu sine dintr-un
anumit punct de vedere în două momente diferite ale existenţei sale, putându-se declara mulţumit
sau nemulţumit;

2. privarea relativă interpersonală: aici apare necesitatea unei noi distincţii între privarea relativă
interpersonală intragrup şi privarea relativă interpersonală intergrupuri (numită şi privare relativă
colectivă).

Se pot distinge de asemenea trei forme principale de frustrare relativă:

1. frustrări manifeste în societăţile tradiţionale, ce se recunosc după posibilităţile reduse de

satisfacere a expectaţiilor;

2. frustrări caracteristici societăţilor ce cunosc multiple provocări induse de modernizare şi se

recunosc prin aşteptări din ce în ce mai crescute dar fără a fi însoţite de o creştere simultană a
nivelului de satisfacere a acestora;

3. ultima formă de frustrare este proprie situaţiei în care are loc o distanţare accentuată între
aşteptări şi satisfacţii, care o lungă perioadă de timp au însoţit practic aşteptările prin creşteri
proporţionale.

Dacă privării relative intrapersonale i se atribuie o psihologie a revoluţiilor, privării relative

interpersonale i se atribuie de această dată o psihologie individualistă, iar privării relative
intergrupuri (privare relativă colectivă) o psihologie colectivă. W.G.Runciman a fost primul autor
care a realizat o distincţie între fenomenele de comportament ce rezultă din privarea relativă.
După el, privarea relativă interpersonală incită individul la acţiuni ce au ca finalitate ameliorarea
propriei situaţii (de aici şi psihologia individualistă) care poate fi înscrisă în domeniul mobilităţii
sociale. Aşadar privarea relativă (inter) personală indică fără dubii o preocupare a individului faţă
de situaţia sa materială, financiară etc, şi odată eliminată originea/sursa frustrării, persoana în
cauză va avea de câştigat. Pe de altă parte, privarea relativă intergrupuri semnifică identificarea
individului cu grupul de apartenenţă şi odată eliminată sursa privării câştigul va fi la nivel de
grup, nu doar la nivel de individ. Dată fiind această schimbare de perspectivă, are loc trecerea din
domeniul mobilităţii sociale în cel al schimbării sociale, care presupune un efort colectiv.
 CURS 1

Sărăcia extremă

Se defineşte ca o stare de lipsă atât de gravă a resurselor financiare încât persoanele care o cunosc
se află în condiţii absolut inacceptabile de viaţă pentru orice societate contemporană civilizată. Ea
aduce grave prejudicii demnităţii umane şi pune pe cel afectat în imposibilitatea de a fi un
membru normal al societăţii. Afectează mai ales copiii cărora le răpeşte şansa unei dezvoltări
normale a personalităţii şi a devenirii şi evoluţiei ca adult.

Sărăcia severă

În acest caz nivelul resurselor este foarte scăzut, condiţiile de viaţa fiind foarte modeste
împiedicând funcţionarea socială normală a individului, dar dacă resursele revin la normal nu
împiedică redresarea socială a indivizilor. Dependenţa de resurse este determinantă pentru ieşirea
din sărăcia severă.

Sărăcia structurală

Nu este importantă doar clasificarea tipurilor de sărăcie ci şi identificarea cauzelor care le-au
produs. Cunoaşterea cauzelor de apariţie ale diferitelor tipuri de sărăcii au putut să ofere
explicaţii cu privire la categoriile sociale vulnerabile dar şi la procesele sociale din interiorul
societăţii. Există o legătură directă între diferitele categorii sociale şi starea lor de sărăcie.
Identificarea sărăciei structurale conduce şi la înţelegerea diferenţelor şi inegalităţilor din cadrul
societăţii căci sărăcia structurală îndeplineşte trei funcţii: a) de legitimare a actualei structuri
sociale; b) de scădere a dorinţei de schimbare social; c) de existenţă a unor realităţi din societate
datorită unor necesităţi. În acest fel se acceptă explicaţia cu privire la necesitatea existenţei
săracilor din societate, căci doar ei ar accepta să presteze activităţi slab plătite, murdare, pline de
penibil social, dezonorante chiar.

Sărăcia distribuţională

Este sărăcia care corelează direct cu nivelul de dezvoltare economică a unei societăţi. Dacă
societatea este bogată dispunând de o economie prosperă atunci există o distribuţie echitabilă,
corespunzătoare a bunăstării şi resurselor. Dimpotrivă, dacă societatea este lipsită de resurse
atunci cele existente sunt distribuite inechitabil, inegal la nivelul membrilor ei. Este sărăcia de
care nu se face vinovat doar individul ci colectivitatea în întregul ei.

Sărăcia subiectivă

Constă în estimarea de către cei care sunt afectaţi cât de săraci sunt. Doar prin estimarea sărăciei
de către cei aflaţi în cauză nu se obţin rezultate relevante, de aceea a fost necesară şi evaluarea de
către alte persoane, care raportează estimările celor afectaţi la un anumit nivel de trai. Există
efecte favorabile ale estimării subiective ale sărăciei, ele începând cu acţiuni de mobilizare care
au ca şi consecinţă scoaterea din sărăcie şi până la diminuarea sau eradicarea ei.
 CURS 1

Sărăcia consensuală

Este o formă de sărăcie subiectivă care rezulta în urma unui mod colectiv de evaluare.
Colectivitatea stabileşte care sunt condiţiile decente de trai iar indivizii singulari se raportează la
ceea ce membrii colectivităţii au stabilit ca etalon. În urma acestei raportări (comparaţii între ceea
ce au sau nu au) rezultă un anumit grad de sărăcie (sau nu, dacă indivizii au tot sau multe dintre
cele afirmate de colectivitate ca necesare pentru un trai decent).

Sărăcia de lungă durată şi sărăcia temporară

Este deosebit de important în a decela între sărăcia de lungă durată şi cea temporară, pentru că în
funcţie de perioada în care individul/comunitatea se afla în această stare se stabilesc politicile de
combatere a sărăcie.

Sărăcia de lungă durată este echivalentă cu starea permanentă de nesatisfacere a nevoilor de bază
care are ca efect lipsa de participare la viaţa socială şi şanse reduse de reintegrare socială. Pe de
altă parte sărăcia temporară se referă la nesatisfacerea nevoilor de bază pe o perioadă scurtă de
timp afectând minimal capacitățile fizice şi intelectuale ale persoanei precum şi participarea ei la
viața socială, publică .

Nu exista încă un acord care este perioada de timp după care se trece de la sărăcia temporară la
cea de lungă durată, aspect deosebit de important pentru că ea provoacă excluziunea socială.

În orice caz suportul social acordat persoanelor aflate în stare de sărăcie pe o perioadă lungă de
timp are efecte adverse, deoarece creează stare de dependenţă şi lipsa dorinţei de implicare.

Sărăcia socială

Este mai curând vorba de sentimentul de sărăcie socială, aşa cum este el receptat la nivel
individual şi colectiv, şi diferă de la o societate la alta în funcţie la ce anume se face raportarea;
poate să difere şi în cadrul aceleaşi societăţi de la o perioadă la alta caci nevoile se schimbă.
Specialiştii din domeniu sunt de acord că cel mai util pentru a afla despre sărăcia socială este
sondarea opiniei publice despre ceea ce se apreciază ca şi decent din perspectiva condiţiilor de
trai, a calităţii vieţii.

Sărăcia comunitară

Este percepută prin accesul membrilor comunităţii la anumite servicii publice. Un serviciu public
este considerat ca disponibil în condiţiile în care beneficiază de el peste 80% dintre gospodăriile
din localitate. Sărăcia comunitară este percepută ca mult mai scăzută decât sărăcia în consum.

Sărăcia comunitară afectează într-o măsură mult mai mare zonele rurale decât pe cele urbane.
 CURS 1

Noile tipuri de sărăcie

Societatea se schimbă, nevoile se schimbă, pretenţiile se schimbă, cu alte cuvinte totul este în
schimbare. Aşa se face că au apărut şi alte tipuri de sărăcii: sărăcia în consum, sărăcia
nutriţională, sărăcia condiţiilor locative, sărăcia bunurilor esenţiale de folosinţă îndelungată,
sărăcia ocupaţională, în sănătate sau educaţie etc.

Statele au încercat să identifice toate aceste noi tipuri de sărăcie şi să intervină în diminuarea lor
şi implicit a inechităţilor sociale conştientizând că o populaţie mai educată, mai sănătoasă,
beneficiară a unor politici de protecţie socială adecvate duc în final la o mai mare coeziune
socială, eliminându-se stările conflictuale.

Pentru realizarea acestor obiective de mai sus la nivel de societate (la nivel naţional) au fost
iniţiate fel de fel de programe care vizează garantarea unui venit minim personal, salariul minim
pe economie, acces la sistemul de asigurări sociale în funcţie de proporţia contribuţiilor.

Sărăcia în România

Schimbarea de sistem politico-economic, din data de 22 decembrie 1989, a făcut ca începând cu

1990 în România să aibă loc o explozie a sărăciei, primul val având loc între 1991-1993 când
ponderea celor săraci a crescut foarte mult pe fondul unei crize economice proprii țărilor care
experimentau trecerea de la economia centralizată, etatistă, la economia de piaţă guvernată de
legile cererii şi ofertei.

Cele mai afectate categorii de către sărăcie, au fost şi atunci ca şi acum copiii, tinerii fără
calificare profesională, familiile numeroase, familiile monoparentale, rezidenţii din mediul rural,
şomerii, pensionarii, persoanele vârstnice şi singure, oamenii fără adăpost, copiii străzii, copiii
instituţionalizaţi şi o parte a populaţiei de romi.

Configurația sărăciei in Romania in raport cu tarile UE

În tari prospere, cum sunt cele din UE, sărăcia se plasează pe o scală cu următoarele trepte:

Sărăcie extremă – o fracțiune extrem de mica a populației.

Sărăcie severă - un procent relativ redus

Sărăcie relativă - măsurata prin venit relativ scăzut, fiind proporția cea mai ridicată.

În tari ca Romania, cu limitări severe de resurse, dar totodată cu un grad ridicat de apartenenta
social-economica si culturala la lumea occidentala prospera, sărăcia are o configurație modificata.

Sărăcia extremă– in perioada de criza a tranziției, deși nu exista estimări directe, pe baza unor
date indirecte, poate fi estimata aproximativ la nivelul unui procent din populație.
 CURS 1

Sărăcia severă – lipsuri masive si persistente care afecteaza in timp capacitatile unei functionari
sociale normale – in jur de 12%

Sărăcia – deficit de resurse in raport cu exigentele unui trai minim decent – alte 17%

Sărăcia relativa – definita ca deficit al unor condiții de viața estimate colectiv a fi decente. Spre
deosebire de tarile prospere, in tari ca Romania, sărăcia relativa nu mai poate fi definita prin
raportare la veniturile medii. In condiții de criza, chiar si veniturile medii risca sa nu ofere un
standard decent de viața. Colectivitatea a fost prinsa intr-un proces de modernizare a modului său
de viață, în raport cu care veniturile majorităţii populației pot fi insuficiente.

Metode de evaluare/măsurare a sărăciei

Aceste metode sunt numeroase şi fiecărui tip de sărăcie i s-au afiliat una sau mai multe dintre
acestea. Amintim aici metoda normativă, metoda pragului de sărăcie (Leyden), cea a indicelui
subiectiv de sărăcie, cea a “cetăţeanului reprezentativ” sau metoda Orshansky.

Sărăcia absoluta, definita pe baza conceptului de subzistenţă, s-a măsurat si se mai măsoară încă
prin calcularea unui “minim de subzistenţă”, adică a veniturilor minime care asigura atingerea
nivelului minim de sănătate si demnitate.

Minimul de subzistenţă şi minimul de decenţă au în vedere masa monetară necesara unui coş de
bunuri şi (pachet) de servicii gândit sa răspundă nevoilor unei persoane din România. Minimul de
decenţă este stabilit prin referire la definiţia socială a traiului decent.

Traiul decent se deosebește de ideea de subzistență (cea la care implicit face referință în mod
tradițional „consumul minim”) atât prin numărul și tipul nevoilor care trebuie acoperite, cât și
prin gradul în care acestea sunt acoperite (de exemplu, o locuință decentă trebuie să îndeplinească
niște condiții suplimentare, pe lângă oferirea de adăpost). Standardul de decență are deci atât o
dimensiune cantitativă, cât și una calitativă. El poate diferi de la un context social la altul — de la
o țară la alta sau de la o regiune la alta, spre exemplu — având în mod necesar nu numai o
componentă obiectivă (nevoile biologice și sociale generale existente la un moment dat într-un
context social dat), ci și o componentă subiectivă (percepția oamenilor asupra ideii de trai
decent). Din moment ce stilul de viață influențează în mod decisiv această componentă
subiectivă, este de așteptat ca percepția standardului de decență să fie corelată cu inegalitățile de
venit și de statut social: cu cât veniturile și statutul social cresc, cu atât standardul de decență va fi
mai ridicat. Această observație ridică o problemă fundamentală: dacă nevoile diferă în mod
semnificativ în funcție de venituri și statut, cum putem ajunge la o definiție universală a
standardului de decență și a coșului de consum atașat acestuia într-o țară ca România, unde
inegalitățile sociale sunt relativ ridicate? Soluția este de a stabili nu un standard pentru un trai
decent ca atare, ci pentru un trai minim decent, acceptabil în percepția persoanelor și a familiilor
cu venituri mici. Altfel spus, standardul de trai minim decent trebuie să se apropie pe cât posibil
 CURS 1

de componenta obiectivă menționată mai sus — și anume, trebuie să acopere nevoile biologice și
sociale generale de la un moment dat, chiar dacă pentru anumite categorii sociale acest standard
va părea insuficient (https://library.fes.de/pdf-files/bueros/bukarest/14759.pdf, p.3)

Dintre metodele folosite cea mai cunoscuta este metoda normativa. Ea consta in stabilirea unor
categorii de cheltuieli necesare pentru tipuri de indivizi si tipuri de familii, a cantitatii si apoi a
cheltuielilor lunare pentru fiecare tip de cheltuieli. Astfel se “normeaza” pentru diverse tipuri de
familii (de 4 persoane cu 2 părinti si 2 copii, de 2 pensionari, o persoana singura) consumul
minim lunar de bunuri si servicii necesare pentru un trai decent si ce cheltuieli revin pe luna
pentru toate acestea daca ar fi procurate la preturi minime. Apoi se compara veniturile unor
familii obtinute in urma cercetarilor de teren sau a bugetelor de familie cu pragurile saraciei
corespunzatoare. Metoda normativa utilizata pentru prima data de Rowntree este utilizata si in
Romania in prezent, de catre Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii

O a treia metoda utilizata in calculul minimului de trai este metoda subiectiva, prin care subiecţii
dintr-un eșantion răspund la întrebarea “Ce venituri lunare ii sunt necesare familiei
dumneavoastră pentru a avea un trai decent?”. Rezultatele sunt apoi centralizate si se fac medii
naționale pe tipuri de familii.

De obicei, metodele normativă si subiectivă se utilizează in paralel, pentru comparație. Ţări

precum S.U.A. au anual praguri oficiale ale sărăciei, calculate de specialiști prin metode
normative (primul astfel de prag a fost calculat in anul 1959)
(https://www.scrigroup.com/istorie-politica/stiinte-politice/Saracia-definire-si-istoric-
Me55523.php)

Data fiind complexitatea problemei autorităţile (CASPIS – Comisia Antisărăcie şi de Promovare

a Incluziunii sociale) împreuna cu mediul academic au elaborat un sistem naţional de indicatori
de incluziune socială care să permită elaborarea unor politici sociale specifice care să permită
întărirea coeziunii sociale.