COPILUL – UN DAR DE SUS - comunicare

Mă bucur mult să fiu alături de voi. Este important să discutăm despre aceste lucruri pentru că altfel
trecem în nepăsare, iar nepăsarea poate ucide suflete. Copilul nu este doar un ghem de celule sau o
bucată de țesut. Este demonstrat științific că, din prima clipă a concepției, copilul are stabilite toate
infornațiile cu privire la culoarea părului, a ochilor, la caracterul, statura, inteligența sa, etc. Profilul
lui este deja stabilit, și atunci este o crimă îngrozitoare să ucizi pe cineva atât de mic, care este și
absolut lipsit de apărare.

Copilul este, într-adevăr, un dar unic – și nu știu câți părinți își dau seama că, într-adevăr, copilul
este un dar. De ce? În primul rând, nu toată lumea poate avea copii. Apoi, fiecare copil vine cu o
misiune pe acest pământ, și atunci, dacă curmăm această viață, noi tăiem posibilitatea pe care o are
acest copil de a-și îndeplini misiunea, de a aduce pe lume binele pe care ar fi putut să îl aducă.

Ne spun Sfinții Părinți: ”Vreți preoți buni – nașteți-i, creșteți-i! Vreți doctori buni – nașteți-i,
creșteți-i, aveți grijă de ei!” Ceea ce vrem să avem mâine trebuie să creștem astăzi! Ceea ce vrem să
vedem în lume mâine, trebuie să cultivăm astăzi!

Fiind în mediul pedagogic, activând în școală, observ o tendință, în ultima vreme. Părinții investesc
foarte mult în copii, le achită studii la o grădiniță bună, la o școală de calitate – da, este bine! Dar
trebuie să fie ceva și dincolo de acest aspect. Școala, singură, nu poate educa! Școala vine cu un
pachet de informații, de învățătură, de lucruri pe care trebuie să le cunoască un cetățean – există
curriculumul, programa școlară, etc. Însă, pentru educație, în mod real, ai foarte puțin timp în
calitate de pedagog. Și atunci, este foarte important ca părintele să îi dea copilului cei 7 ani de
acasă, nu să îl ”șuteze”, pur și simplu, în sistemul de învățământ, pentru că nu are ce face cu el
acasă, ca pe o povară de care nu știe cum sau nu vrea să aibă grijă.

”Dacă îmi este greu cu copilul, îl dau la grădiniță și am scăpat de problemă” – o afirmație cât se
poate de greșită! Problema va reveni mai târziu, dacă nu o rezolv acum. Dacă eu nu am grijă de acel
suflet acum, să văd ce probleme, ce dureri, ce îndoieli, ce neclarități are, dacă nu mă preocup să îi
dau un drum bun în viață, să îl orientez spre valori, spre lucruri care contează cu adevărat, spre
credință, spre ceea ce este firesc, spre adevăr, atunci, mai târziu, se va întoarce în familie un copil
străin, pe care nu-l voi mai recunoaște sau cu care nu voi mai avea nimic în comun, și nici nu voi
mai avea bucuria de a da lumii un om de nădejde.

Mama este prima care îl ține în brațe, care îl mângâie, care îi este alături și în primul rând mama are
nevoie să îi dăruiască, să îi transmită valorile adevărate, rădăcinile neamului, să nu îl lasă în fața
ecranului ca să câștige ceva timp de bucătărit sau, mai rău, timp pentru seriale sau alte ocupații
absolut dispensabile.
Este necesar și important să facem curățenie, să spălăm vasele, dar dacă lași copilul în fața
ecranului, în mod constant, mai ales fără să urmărești ce privește el, s-ar putea să ai surprize foarte
neplăcute mai târziu.

Atunci când vine copilul în familie, să conștientizăm că Dumnezeu ni l-a trimis cu un scop, că a
avut încredere în noi, că îl vom crește frumos, ca să aducă folos întregii lumi, ca să îl întoarcem
Domnului, iar într-o bună zi, când vom trece limita acestei vieți pământești, să ne putem înfățișa cu
demnitate în fața Domnului și să îi spunem ”Doamne, iată eu și pruncii pe care mi i-ai dat mie!”.
Să putem veni cu demnitate și să spunem ”Doamne, mi i-ai încredințat, și, iată, ți i-am adus Ție, așa
cum a fost voia Ta!”. Este enorm de important să înțelegem această responsabilitate.

Personal, nu am avut o criză de sarcină, dar am avut o situație dificilă pe care aș vrea să v-o
împărtășesc. După nașterea celui de-al doilea copil, am avut o problemă de sănătate destul de gravă.
Nu înțelegeam ce se întâmplă, de ce sufăr, de ce eu, ce s-a întâmplat, cu ce am greșit... Îmi spunea
toată lumea: ”Mai du și tu copiii la grădiniță, mai lasă-i la bunici, mai du-i la țară!”. Dacă îi lăsam,
însă, să plece, mă simțeam și eu, și ei, și mai rău, simțeam un gol enorm. Cât erau ei lângă mine, mă
ajutau, mă încălzeau, îmi zâmbeau, mă îmbrățișau - copiii au fost, efectiv, medicamentul meu, cei
care mi-au fost alături și m-au ajutat, cel mai mult dintre toți. Chiar dacă și soțul, și părinții, și toate
rudele m-au susținut, cel mai mult m-au ajutat copiii prin răbdarea lor, căci erau zile întregi când nu
le puteam face o mâncare cum se cade, sau când nu mă puteam ridica din pat, dar copiii mi-au
dăruit atâta răbdare și dragoste încât am reușit să îmi revin, să mă repun pe picioare și să pot duce o
viață de om normal.
Nu există o mai mare bucurie pentru mamă decât atunci când micuțul de două luni, pe care îl ții în
brațe, îți zâmbește, gângurește și te privește cu ochișorii aceia de om îndrăgostit, cu steluțele de
lumină iubitoare în ei, atunci nu îți mai dorești nimic altceva.
Aș vrea ca femeile care vor să avorteze să știe că se lipsesc de o mare mângâiere, de aceste zâmbete
nevinovate, de acești ochi îndrăgostiți care i-ar spune curând: ”Mama, tu ești cea mai frumoasă!
Mama, tu ești cea mai bună! Mama, te iubesc atât de mult! Mama, ți-am pregătit o gustare! Mama,
uite o bomboană pentru tine! Mama, te doare gâtul – îți fac un ceai!”... Sunt niște lucruri pe care nu
le poți descrie, și este o bucurie enormă...
Atunci când copiii au mai crescut, și te-ai străduit să îi înveți niște lucruri de folos, și atunci când ai
fost plecată aproape o zi întreagă și vezi că masa este pusă, că este ordine în casă, că și-au dus la
bun sfârșit sarcinile pe care le-au avut de făcut și că au avut grijă și de tăticul lor, și casa este în
bună rânduială, te bucuri enorm. Nu știu dacă există o bucurie mai mare pentru o inimă de mamă
decât faptul că știi că lași în urmă niște oameni de nădejde, și acesta cred că este un obiectiv spre
care să tindem. Să conștientizăm aceste lucruri și să înțelegem că viața este neprețuită, că orice viață
este un dar, că orice clipă este un dar!
O perioadă am trăit cu convingerea că, iată, va veni o clipă în viața mea, că se va întâmpla ceva și
că începând din acea clipă voi fi fericită, dar până atunci îmi pot permită să fiu supărată, tristă – nu
este așa! Fiecare clipă ne este dată ca să o transformăm în lumină, în bunătate, în rugăciune! Să
privim în jurul nostru, să vedem lumina clipei pe care ne-a dăruit-o Bunul Dumnezeu! Atunci orice
sarcină grea ni se va părea una ușoară, ne vom da seama că Domnul este mereu lângă noi, că are
grijă mereu, ne susține mereu și că vrea să fim mereu cu El și să fim mereu împăcați în inimile
noastre.