Gustavo Adolfo Bécquer (1836-1870) es uno de los escritores más famosos del Romanticismo

español. Su obra contiene temas y motivos característicos del romanticismo, tales como: libertad de
expresión, los críticos sociales, sobrevaloración de sentimientos, presencia de sentimientos pesimistas,
manifestación de subjetividad e individualidad, exaltación del nacionalismo y el folklore. No faltan el tema
del amor, el retrato de la mujer y el tema de la muerte de las letras de Becquer, que son razones para el
romanticismo.

Su prosa se destaca, al igual que su poesía, por la gran musicalidad y la sencillez de la

expresión, cargada de sensibilidad; siguiendo los pasos de Hoffmann y Poe,
sus Leyendas recrean ambientes fantásticos, y envueltos en una atmósfera sobrenatural y
misteriosa.

El contenido de las Rimas ha sido dividido en cuatro grupos: el primero (rimas I a XI) es una
reflexión sobre la poesía y la creación literaria; el segundo (XII a XXIX), trata del amor y de
sus efectos en el alma del poeta; el tercero (XXX a LI) pasa a la decepción y el desengaño
que el amor causa en el alma del poeta; y el cuarto (LII a LXXXVI) muestra al poeta
enfrentado a la muerte, decepcionado del amor y del mundo. Las  Rimas se presentan
habitualmente precedidas de la “Introducción sinfónica” que, probablemente, Bécquer
preparó como prólogo a toda su obra.

Pero, aparte de su importante lírica, Gustavo Adolfo Bécquer fue también un gran narrador y
periodista. Escribió veintiocho narraciones del género leyenda, muchas de ellas
pertenecientes al género del relato gótico o de terror, otras, auténticos esbozos de poesía en
prosa, y otras narraciones de aventuras. María Rosa Alonso encontró en ellas seis temas
principales:

el oriental y exótico

la muerte y la vida de ultratumba

el embrujamiento y la hechicería

el tema religioso

las inspiradas en el Romancero

las de tendencia animista.

Bécquer demuestra ser un prosista a la altura de los mejores de su siglo, pero es de superior
inspiración e imaginación y un maestro absoluto en el terreno de la prosa lírica. En sus
descripciones se echa de ver el profundo amor del poeta por la naturaleza y el paisaje
castellano. Escribió además las Cartas desde mi celda en el monasterio de Veruela, a las
faldas del Moncayo adonde fue a reponerse de su tuberculosis o tisis, enfermedad entonces
mortal; sus cartas desbordan vitalidad y encanto. No se ha estudiado todavía su obra
periodística.

Bécquer es, a la vez, el poeta que inaugura —junto a Rosalía de Castro— la lírica moderna
española y el que acierta a conectarnos de nuevo con la poesía tradicional. Las Rimas se
encuadran dentro de dos corrientes heredadas del Romanticismo: la revalorización de la
poesía popular (que la lírica culta había abandonado en el siglo xviii) y la llamada «estética
del sentimiento». El ideal poético de Bécquer es el desarrollar una lírica intimista, expresada
con sinceridad, sencillez de forma y facilidad de estilo. Bécquer y sus Rimas son el umbral de
la lírica en español del siglo xx. Rubén Darío, Miguel de Unamuno, los hermanos Antonio y
Manuel Machado, Juan Ramón Jiménez, Rafael Alberti, Federico García Lorca, Luis Cernuda,
Vicente Aleixandre, Dámaso Alonso y otros lo han considerado como figura fundacional,
descubridora de nuevos mundos para la sensibilidad y la forma expresiva.

Las Leyendas de Bécquer son narraciones breves de tradición oral a las que su autor, mezclando elementos reales
con situaciones imaginarias, traslada sus ilusiones y sus desengaños, su visión romántica del amor y de la creación
artística.

Las características de las Leyendas de Bécquer son: (romanticismo oscuro)

Tono legendario

Temática gótico-terror.

Elementos sobrenaturales y religiosos.

Abundan elementos como: tumbas, parejas de enamorados, elementos de la naturaleza, la noche y la luna, muerte y
vida, embrujamientos y hechicería.

La visión que tiene Bécquer sobre el amor es la de un amor inalcanzable por el que los protagonistas hacen cualquier
cosa para complacer a sus amadas sin conseguir nada a cambio; las leyendas acaban con un final trágico para el
hombre o incluso para los dos.

La visión que tiene Bécquer sobre la muerte es algo dramática; los protagonistas dejan algo sin terminar (en Maese
Pérez el organista, está tocando el órgano y en el Miserere deja sin terminar la obra); en una de las leyendas, el alma
del protagonista regresa a tocar el órgano.

Tiene una visión pesimista en ambos temas.

Benito Pérez Galdós (Las Palmas de Gran Canaria, 1843 – Madrid, 1920) representa como nadie el triunfo de los
postulados realistas en la literatura española. Muy bien asimilados por sus lecturas y viajes, unido a su gran talento
narrativo, nos dejó algunas de las mejores novelas españolas de todos los tiempos.

Fortunata y Jacinta (escrita entre el verano de 1885 y el de 1887, y publicada en 1887), estructurada en cuatro
partes, es la obra más ambiciosa y perfecta de Galdós; su composición se enmarca dentro de las “Novelas Españolas
Contemporáneas”. El subtítulo, “Dos historias de casadas” ilumina bien el contenido: dos mujeres que primero se
odian y luego se respetan y aprecian por el amor al mismo hombre, indigno de ambas. La novela narra la vida de tres
personas estrechamente relacionadas: Juan de Santa Cruz –todo el mundo le llama Juanito, incluso de adulto; el
narrador confiesa que desconoce la razón y piensa que es propio de la camaradería española, independientemente
del rango social del individuo (1ª p., I)– (el Delfín), Fortunata y Jacinta.

Juanito, hijo único nacido en 1845, es un chico guapo y culto. Sus padres, Baldomero y Bárbara Arnáiz, casados en
1835 (1ªp., I-III) habían sido comerciantes de telas, ya retirados; ambos procedían de familias de comerciantes de
telas y de productos de Filipinas (1ªp., II). Juan, joven de clase alta y nivel económico desahogado, tiene una infancia
y adolescencia feliz, acabando su bachiller por artes (1ªp., I-IV). Se casa con Jacinta, prima lejana y de menos
posibles, pero también hija –con dieciséis hermanas— de comerciantes (1ª p., I-V). Antes y después de ese
matrimonio mantiene una relación sentimental con Fortunata, una bella mujer de condición social muy humilde.
Tienen un primer hijo, que fallece. Alguien trata de vender ese muchacho a Jacinta, pero Juanito, logra detener a
tiempo a su mujer a cambio de confesar su adulterio continuado con Fortunata.

Juanito y Jacinta no tienen hijos en su matrimonio, lo que aumenta la frustración de esta, en cierto modo presionada
por su entorno social burgués, conservador y bastante hipócrita. Jacinta se involucra en acciones de caridad de la
mano de Guillermina Pacheco, una mujer soltera, con la juventud dejada atrás hacía décadas, pero determinada y
con el desparpajo suficiente para solicitar a todo el mundo ayuda económica para su centro de acogida de niños
pobres. Fortunata, tras una estancia en el convento de las Madres Micaelas, de varios meses para ordenar y limpiar
su alma y su conciencia, por imposición de Lupe, tía y autoridad tutelar de Maxi, se casa con el farmacéutico
Maximiliano Rubín. Este es muy feo y enfermizo, pero está enamorado de Fortunata hasta la obsesión; es incapaz de
darle la felicidad conyugal que Fortunata busca.

En su estancia en el convento, Fortunata conoce a Mauricia la Dura, mujer enérgica y muy pobre que lleva una vida
atípica. De este modo, Juanito y Fortunata, ya casados, restablecen su relación, pues en el fondo se aman. Pero
pronto vuelven a interrumpir su relación. Fortunata busca el cobijo del ya casi anciano farmacéutico Evaristo Feijoo,
quien la acoge con generosidad porque, en el fondo, también la ama. A través de la intermediación de este,
Fortunata se reconcilia con Rubín, dándose una segunda oportunidad. Fortunata y Jacinta se conocen en el funeral
de Mauricia la Dura; la rivalidad entre ambas es evidente y potencialmente destructiva.

Es la gran novela de Madrid, de las clases burguesas y de los pobres. Se presenta una ciudad en plena
transformación arquitectónica –está creciendo mucho— y social, pues está naciendo y creciendo el proletariado,
sometido a ínfimas condiciones de vida. El narrador se suele referir a él como “el pueblo” o “la plebe”. Se
aprecia también una crítica severa a la Iglesia y a los estamentos conservadores e inmovilistas, que impiden un
desarrollo económico y social acorde con la Europa de la época.

El manejo del lenguaje es virtuoso. Del español coloquial al más culto y elevado, caben todos los registros en estas
páginas. Giros, expresiones de todo tipo, nos muestran a un Galdós con el oído muy fino, recogiendo el lenguaje de
la calle. Ciertamente, hace las delicias del lector. Sin duda ninguna, esta obra representa una de las cimas estéticas
de la novela española por su ambición estética y temática, por su hondura y su perfección.

Fortunata
Se le compara sus ojos con los de una virgen, la mujer era tan hermosa que simplemente con
verla decían que sus ojos son como dos estrellas, ella pertenece a la clase baja.

Es muy trabajadora y hacendosa con corazón dulce e inocente.

Jacinta
Era una mujer de prendas esplendidas que cualquier chica quisiera tener, pertenecía a la clase alta
lo cual le daba esas facilidades.

Aunque se le podría identificar como una mujer fría, era cariñosa y llena de amor.

Cualquiera se podría enamorar de esos hermosos ojos que lograba reflejar su alma cálida.

Juan de la Santa Cruz

Era llamado “el delfín”, es un hombre de la clase social alta y es el que se casa con Jacinta, pero
pasaría luego tiempo a solas con Fortunata.
Es alguien que solo quiere pasar el momento y experimentar, esta característica se ve claramente
en la obra pues su amor por Fortunata lo volverá tan ciego, que le será infiel a su esposa como si
esta no existiera.

Maximiliano
En esta obra es el hombre que es la definición de educado y varonil, sin embargo, sufrirá mucho
por las infidelidades de su mujer.

Mantiene un lenguaje fácil de entender para el lector, siendo un hombre sencillo, amable y tímido.

Mantendrá pensamientos en la obra tratando de encontrarle una solución a sus problemas.

En el siglo XIX se dan dos movimientos literarios aparentemente opuestos entre sí.

En la primera mitad de siglo se desarrolla el Romanticismo, movimiento caracterizado por la evasión y la

imaginación de los autores. Frente a él surgirá en la segunda mitad del XIX el Realismo, el cual dejará de lado
los lugares exóticos y lejanos para tomar un contacto directo con la realidad del momento. Los autores ahora
buscan llevar a cabo una descripción minuciosa y objetiva de la sociedad del momento, tanto con sus virtudes
como con sus defectos.

Este fragmento se inserta dentro del Realismo. Esta época se caracterizará por el empleo de nuevas técnicas
de observación y descripción. Se busca ofrecer la misma visión que se captaría con una cámara fotográfica.

Los personajes cobran una importancia vital. Ahora los autores les prestarán especial interés y mostrarán una
gran diversidad de matices. Al tener tanta importancia la rigurosa observación, se realizará una minuciosa
descripción de estos.

Los temas se relacionan con la sociedad del momento, es decir, con todo aquello que permita hacer una
denuncia del entorno en el que se vive.

En cuanto al estilo que emplean este se caracterizará por la naturalidad y por la escasez de recursos
estilísticos. Se hará uso del diálogo y del estilo directo, cuando se reproducen las palabras literales de los
personajes. Por ello, al mostrar los ambientes sociales, se emplearán coloquialismos e incluso vulgarismos.

El uso del narrador omnisciente es uno de sus rasgos característicos, ya que este conocerá a la perfección los
pensamientos y sensaciones de los personajes.

Este fragmento pertenece a la novela Fortunata y Jacinta, de Benito Pérez Galdós, autor que, junto con
Leopoldo Alas “Clarín”, son los máximos representantes del Realismo español.

2. Contenido.

Este fragmento narra la primera vez que Juanito Santa Cruz y Fortunata se ven y hablan, en la puerta de la
casa de la mujer. El tema por tanto podría ser “primer encuentro”.

En cuanto a las partes en las que se puede dividir el texto encontramos:

 Una primera parte en la que el narrador sitúa al lector en las calles de Madrid. El personaje Juanito
pasea y ve a una mujer muy guapa que se asoma a una puerta.
 La segunda parte pertenece ya al diálogo de los personajes. Juanito y Fortunata hablan por primera
vez. El protagonista le pregunta por un vecino para romper el hielo y este observa que la muchacha se
está comiendo un huevo crudo. Mantienen una conversación sobre ese tema.
 La tercera y última parte es cuando una voz llama a Fortunata y esta baja corriendo por las escaleras.

3. Expresión.
El autor emplea un lenguaje culto en las palabras del narrador y de Juanito, pero a su vez intenta plasmar las
clases bajas de la sociedad madrileña de la época con el lenguaje coloquial de Fortunata, como puede verse en
la expresión “en lo más último de arriba”, refiriéndose al piso más alto del edificio.

El texto está formado por un párrafo en el que se combina la narración, la descripción y el diálogo.

Dentro de la narración, el autor hace uso del narrador omnisciente en tercera persona. Es aquel que conoce
absolutamente todo de los personajes, incluso sus pensamientos, como se observa en “Tú sales para que te
vea el pie. Buena bota”.

 Los personajes que aparecen son dos de los protagonistas. Por un lado Juanito Santa Cruz, caracterizado
como Delfín, como hombre de clase alta y con recursos, frente a Fortunata, mujer guapa pero de clase baja
como bien puede observarse en su forma de hablar, de moverse y concretamente, en su forma de alimentarse,
al señalar que se come los huevos crudos desde el mismo cascarón y acto seguido los tira a la calle, al suelo.

El narrador sitúa la trama en el Madrid en la época, mitad del siglo XIX. Los sabemos ya que define a Fortunata
como una de las madrileñas del pueblo. Es decir, es de Madrid, pero de clase baja: “ese característico arqueo
de brazos y alzamiento de hombros con que las madrileñas del pueblo se agasajan dentro del mantón”. Esto
vuelve a realzar el carácter realista del fragmento, lejos de historias exóticas.

En cuanto al uso de descripción, se observa cómo Galdós caracteriza a la perfección a la Fortunata. El

narrador señala que es una mujer “bonita, joven, alta (…) tenía pañuelo azul claro por la cabeza y un mantón
sobre los hombros (además de estar) bien calzada”. Además de caracterizarla físicamente, también caracteriza
el grito que emplea al contestar la llamada que viene de abajo: “sonó como la vibración agudísima de una hoja
de acero al deslizarse sobre otra”. Lo que sirve, una vez más, para describir los ambientes de la época de forma
objetiva.

Finalmente, el autor emplea el diálogo entre los personajes, es decir, es estilo directo, mediante el cual plasma
las palabras de los personajes fielmente. Sirve para caracterizarlos minuciosamente.

4. Conclusión

Por todo lo comentado, se puede concluir con que el texto es un fragmento representativo del movimiento
Realista del siglo XIX.

Galdós emplea a la perfección la descripción de ambientes y personajes, así como un análisis exhaustivo de los
personajes, que plasman la sociedad española de la segunda mitad de siglo. Todo esto es posible mediante el
empleo de un lenguaje muy elaborado, aunque sencillo y natural, y gracias a la maestría del narrador
omnisciente capaz de controlar todos los hilos de la trama argumental.

 Jacinta: es una mujer paciente, callada, tranquila y humilde ya que proviene de una familia de siete hermanas, está
acostumbrada a no gastar mucho. Soporta las infidelidades de su marido, Juan Santa Cruz, y además de estas tiene
otra gran pena que es que no puede tener hijos, ella se lamenta de que todas sus hermanas tengan muchos hijos y
ella no puede tener ninguno, ya que es rica y no pasaría apuros. Al principio se lleva mal con Fortunata, pero no le
tiene rabia sino envidia. Aunque al final de la obra se siente ligada a ella emocionalmente por la nueva traición de
su marido, y por la entrega del hijo de Fortunata.

 Fortunata: es la amante de Juan. Es una mujer muy temperamental, solo quiere defender lo que piensa que por
derecho es suyo, es decir, Juan Santa Cruz. Tiene muchos cambios durante la obra, cambia mucho de pareja,
conoce a muchos hombres pero solo quiere a Juan, por mucho daño que este le haga siempre le perdona. Es
maltratada por la vida, sabe que es una mujer bella y esto lo explota ante el más débil, Maximiliano, le utiliza a su
antojo para lograr su único fin en la obra, ella quiere ser honrada, quiere limpiar su nombre, piensa que así Juan la
querrá solo a ella: por esto se casa con Maximiliano aunque no le quiere, y se mete a un convento. Solo quiere
igualarse con Jacinta ya que ante sus ojos Jacinta es un ángel y ella también quiere serlo, para defender lo que es
suyo.

Fortunata, "una mujer bonita, joven, alta...", hace así su aparición en la novela, mostrándose ante Juanito
Santa Cruz —alias el Delfín— con una metáfora de corral y gallinero:
Muchos autores (críticos, eruditos galdosistas e hispanistas) aceptan el protagonismo y singularidad de
Fortunata en el contexto general de la historia, como portavoz naturalizado del pensamiento de Galdós. 16 Una
mujer —lo que en la obra galdosiana ya es en sí mismo una categoría— que forma parte de ese "pueblo" que
"posee las verdades grandes y en bloque", que sobrevive, miserable y castizo, en el "Cuarto Estado" de la
capital de España, y que constituye "lo esencial de la Humanidad, la materia prima". 17

 Jacinta es presentada en el capítulo IV de la Primera Parte. El escritor la esboza en dos tiempos:

"Jacinta era una chica de prendas excelentes, modestita, delicada, cariñosa y además muy bonita. Sus
lindos ojos estaban ya declarando la sazón de su alma o el punto en que tocan a enamorarse y enamorar."
Tras la caricatura, el retrato:
Juanito Santa Cruz, es presentado en el primer capítulo con generosidad, como hijo único, mimado por sus
padres, "muy bien parecido y además muy simpático, (...) vestía con elegancia y tenía tan buena educación,
que se le perdonaba fácilmente el hablar demasiado." Galdós, en su genialidad natural, remata el retrato con
esta reflexión:

1.  Ana Ozores
Protagonista femenina de la novela, llamada La Regenta por extensión al estar casada con el que fue
Regente de la Audiencia de Vetusta, don Víctor Quintanar.
Su función en la novela es clara y consiste en la oscilación de lo uno  que pasa a lo otro.  Se establece en
este personaje la metamorfosis o transustanciación del carácter, es decir que de una posición inicial, el
misticismo, pasa a la aparentemente opuesta, el erotismo.  Muchos han identificado el fenómeno misticismo-
erotismo extremos, como dos variante de la sensualidad extrema.
En cuanto a su carácter, Ana es una mujer que vive exaltada,  presa de constantes crisis nerviosas
producto de sus recuerdos.  La añoranza de la madre y los intentos por suplir su ausencia,  la malicia y malos
tratos del aya y su amante,  la ausencia del padre,  la soledad,  la educación despótica a la que estuvo sometida;
además de las respuestas que Ana elabora frente a las dificultades que le pone la vida lo que conforman los
factores sociales deterministas que configuran su carácter vehemente.
Se entrega a las lecturas de las Confesiones de San Agustín,  San Juan de la Cruz, Fray Luis de León,
Chateaubriand y otros textos religiosos que enriquecen su visión del mundo y la incitan a escribir,  pero su
inquietud literaria, se ve frustrada por los convencionalismos ortodoxos del medio social que veía mal que una
mujer fuera literata.  A Ana, no le importó, pues escribió creaciones literarias místico religiosas para
recompensar su alma solitaria y ávida de riqueza espiritual.
 Siente frustración respecto de la maternidad, vive en la reclusión de la castidad: ya que su marido, no
logra verla como mujer, sino como a una hija.  También su extrema belleza y juventud le hacía sentirse inseguro
sexualmente, generándole un estado particular de impotencia con ella. Trauma este, que nunca logró trascender,
y que, sin embargo, le permitía a su marido  realizarse sexualmente con otra mujer de su entorno.
Ana busca en la religión un medio de purificación espiritual y de sublimizar sus necesidades sexuales y
reproductivas. Es objeto de la pasión profanadora del Magistral don Fermín De Pas y del asedio de un don
Juan,  don Álvaro Mesía.  
El ambiente de Vetusta,  el aburrimiento,  la presión del medio,  la capacidad de seducción de Mesía, la
imaginación exaltada, la desatención y el paternalismo del marido son los factores que inducen a Ana Ozores   a
cometer adulterio.
el amor, por supuesto, como toda experiencia que podamos llevar a cabo, puede ser degradado a un estado del
ser que a su vez puede reducirse a la condición de mercancía y luego fetichizado como cualquier otra
mercancía. Se convierte en una suerte de paquete, de dimensiones socialmente establecidas...41

Ana Ozores aprendió pronto que su salida estaba en el matrimonio. Lo que Fromm llama la necesidad de
certidumbre, «prefiere hacer una decisión equivocada y estar seguro de ella que tomar una decisión correcta y
atormentarse con la duda respecto de su validez».42

Ana Ozores vivía atormentada, en un medio social en el que el pecado «era algo más que el adulterio
repugnante, era la burla, la blasfemia... o el infierno».43 Asimismo, vive presa de unos sueños, unas veces
agradables y otras espantosos; los sueños para Ana Ozores representan también su libertad, su único lenguaje,
su medio de escape. De este modo, por medio de los sueños, expresa el atormentado mundo en el que vive.

„Don Juan Tenorio” por Jose Zorrilla

Personajes
 Don Juan Tenorio
 Don Luis Mejía, el galán rival de don Juan Tenorio.
 Don Gonzalo de Ulloa, comendador de Calatrava.
 Doña Inés de Ulloa, hija del comendador y prometida de
don Juan.
 Don Diego Tenorio, padre de don Juan.
 Marcos Ciutti, criado de don Juan.
 Gastón, criado de don Luis.
 Buttarelli, propietario de la hostería del Laurel.
 Brígida, sirvienta de doña Inés en el convento.
 Doña Ana de Pantoja, prometida de don Luis Mejía.
 Pascual, sirviente de la familia Pantoja.
 Lucía, sirviente de la familia Pantoja.
 La abadesa de las Calatravas de Sevilla
 La tornera de las Calatravas de Sevilla.
 El capitán Centellas, amigo de don Juan
Tenorio.
 Don Rafael de Avellaneda
 La estatua de don Gonzalo (el convidado de
piedra).
 La sombra de doña Inés.
 Dos alguaciles.

La obra está estructurada en dos partes:

La primera parte se divide en cuatro actos. Transcurre en una sola noche.

 Acto I — Libertinaje y escándalo.

 Acto II — Destreza.
 Acto III — Profanación.
 Acto IV — El Diablo a las puertas del Cielo.
La segunda parte se divide en tres actos. Transcurre también en una sola noche, pero cinco años después de
los sucesos de la primera parte:

 Acto I — La sombra de Doña Inés, con seis escenas, se desarrolla principalmente en un panteón y en el
cementerio.
 Acto II — La estatua de Don Gonzalo, con cinco escenas, se desarrolla principalmente en la casa de
Don Juan.
 Acto III — Misericordia de Dios y apoteosis del Amor, con cuatro escenas, incluyendo la última escena
que sólo tiene un diálogo recitado por Don Juan en el cementerio con el que termina la obra. 4
 La acción transcurre en la Sevilla de 1545, en los últimos años del rey Carlos I de España.

Primera parte
 La acción transcurre en la noche de Carnaval del año 1545 . Hace un tiempo don Juan y don Luis Mejía
habían hecho una apuesta doble, la cual trataba sobre «quién de ambos sabía obrar peor, con mejor
fortuna, en el término de un año» y «quien de los dos se batía en más duelos y quién seducía a más
doncellas». La historia inicia un año después de esa apuesta, por lo tanto, don Luis Mejía y don Juan se
vuelven a encontrar en la hostería del Laurel de Buttarelli, en Sevilla, donde comparan sus hazañas.
 La apuesta se ha vuelto un gran escándalo en Sevilla, sin embargo, nadie sabe a ciencia cierta lo que
sucede. Durante la noche, arriban a la Hostería del Laurel, la propiedad de Buttarelli, en busca de
conocer a fondo los detalles de dicha apuesta ceremonia
 Don Gonzalo, padre de doña Inés, se ha enterado de la apuesta, y va a la hostería a asegurarse de lo
que ha oído. Igualmente don Diego, padre de don Juan, quiere ver «el monstruo de liviandad a quien
pude dar el ser».
 Los rivales cuentan los muertos en batalla (don Luis 23, don Juan 32) y las mujeres seducidas (don Luis
56, don Juan 72), al finalizar don Juan queda como vencedor, sin embargo don Luis lo vuelve a desafiar
diciéndole a don Juan que lo que le falta en la lista es «una novicia que esté para profesar», entonces
 don Juan le vuelve a apostar a don Luis que conquistará a una novicia, y que además, le quitará a su
prometida, doña Ana de Pantoja.
 Don Luis, ante las palabras del otro, envía a su criado, Gastón, a avisar a la justicia; mientras que don
Juan hace lo mismo con Ciutti.
 Al oír el desafío, el comendador don Gonzalo de Ulloa, padre de doña Inés, que llevaba en un convento
desde su infancia y estaba destinada a casarse con don Luis, deshace el matrimonio convenido.
 A la hostería llegan dos rondas de alguaciles que ponen bajo arresto a los dos nobles.
 Don Luis logra salir de la cárcel y va con doña Ana para suplicarle que se mantenga firme ante don
Juan, que irá tras ella. Don Juan también sale, y en la calle de la casa de doña Ana, hace encerrar a
don Luis. Luego, conversa con Brígida, la beata comprada del convento, que le explica cómo entrar en
el convento sin ser visto.
 La última acción de don Juan, para asegurar la apuesta, es llamar a Lucía, la sirvienta de doña Ana,
para pedirle que abra las puertas de la casa a cambio de dinero y a las diez de la noche. Lucía accede.
 En tanto, doña Inés lee una carta de don Juan, en la que declara abiertamente su amor hacia ella.
Cuando ha concluido, don Juan penetra en la celda, lo que provoca que se desmaye. Don Juan la toma
y la lleva a su casa. Don Gonzalo llega tiempo después, a contarle a la madre abadesa que la dueña de
doña Inés está comprada, y teme por su bienestar. Aparece entonces la hermana tornera, anunciando
la desaparición de doña Inés.
 En la casa de don Juan, doña Inés cae en las redes del galán. Unidos por su amor, están dispuestos a
todo. En ese momento, llega don Luis, que quiere matar a don Juan. Casi después, llega don Gonzalo,
con gente armada. Don Juan manda a don Luis a una habitación contigua para que espere.
 Don Juan se humilla ante don Gonzalo suplicando que le conceda a su hija a cambio de pruebas que él
mismo dispone. Don Gonzalo se niega. Don Luis sale del cuarto y trata de aliarse con el comendador
para matar a don Juan, pero finalmente resulta ser este último el asesino, dándole un balazo a don
Gonzalo y una estocada a don Luis.
 Don Juan huye de Sevilla en un bergantín hacia Italia. 5
 Segunda parte
 Cinco años después de la acción anterior, don Juan vuelve a Sevilla, buscando el antiguo palacio de la
familia de los Tenorio y encontrando en su lugar el cementerio donde están enterrados don Luis y el
Comendador, además del resto de las víctimas muertas a manos de él. Admirando las estatuas, don
Juan descubre un sepulcro inesperado, el de doña Inés (que había muerto de pena al comprender que
don Juan y ella jamás podrán estar juntos a pesar de amarse profundamente).
 Llegan al lugar Centellas y Avellaneda, la presencia de estos dos viejos amigos hace que don Juan los
invite a su casa a cenar junto con el espíritu de don Gonzalo, de donde viene la idea de haberse basado
Zorrilla en El convidado de piedra de Tirso de Molina. Más tarde mientras se encuentran cenando,
suena un aldabonazo y hace su aparición el espectro del Comendador, que acude con el objetivo de
conducir a don Juan al infierno. Sin embargo doña Inés intercede y logra que ambos suban
al Cielo entre una apoteosis de ángeles y cantos celestiales.

Lugares donde la obra tiene acción

 Hostería del Laurel: es la taberna en la que don Juan y don Luis habían acordado reunirse transcurrido
un año después de su apuesta. Es donde se desarrolla casi todo el acto I de la obra y es propiedad de
Cristófano Buttarelli.
 Calle de la casa de doña Ana: es allí donde don Luis Mejía le pide a doña Ana que le permita el
acceso al interior de su residencia para defender su virtud frente a las pretensiones de don Juan. En esta
calle don Luis es encerrado en una bodega, permitiendo a don Juan realizar su parte de la apuesta.
 Convento de la Virgen: donde se encuentra recluida doña Inés desde su nacimiento. Allí es donde Inés
lee la carta de don Juan y se desmaya al ver a éste entrar intempestivamente.
 Quinta de don Juan: allí es llevada doña Inés y don Juan le declara su amor hacia ella. En esta casa
don Juan da muerte a don Gonzalo de Ulloa y don Luis Mejía.
 Panteón/cementerio: casa de don Diego Tenorio convertida en panteón. Allí don Juan se encuentra
con el escultor de las estatuas y le intimida para que le de las llaves de éste. En este lugar también suceden
ciertos acontecimientos sobrenaturales, como por ejemplo que las estatuas cobren vida, que las sombras
hablen, etc.
 Casa de don Juan: allí son convidados Avellaneda y Centellas a cenar y es donde se les aparece el
espectro de don Gonzalo, quien advierte a don Juan que le queda un solo día de vida y si no se arrepiente,
será llevado al infierno; también se materializará el espectro de doña Inés. Finalmente, allí don Juan será
asesinado por el capitán Centellas.

Características románticas

 Lugares sombríos: se utiliza en esta obra un lugar tenebroso, solitario, como es el cementerio, donde
cobran vida las esculturas.
 Amor imposible: hay un amor imposible entre don Juan y doña Inés. El amor imposible que surge hace
que doña Inés muera de pena, porque Juan y ella no pueden estar juntos debido a que don Juan tuvo que
huir a Italia después de matar a don Gonzalo y a don Luis que, aun muertos, le persiguen.
 Los protagonistas: el héroe es de familia noble y es un hombre solitario y calavera, propio de su
tiempo; contrario a la tradición medieval, encarnada por don Gonzalo. La heroína se adapta a todos los
cánones, tanto físicos como espirituales, y representa la inocencia y la virtud cristianas.
 Final trágico: la muerte de los dos enamorados marca el desenlace desdichado.
 Naturaleza dinámica: en esta obra, las acciones suelen ocurrir casi siempre por la noche.
 Misterio: las estatuas cobran vida, las sombras hablan, se da una idea idealizada del cielo y del
infierno.
 Predominio del sentimiento sobre la razón: doña Inés estaba realmente enamorada de don Juan e
intentaba evadir todo sentimiento que tenía hacia él.
 Amor y arrepentimiento: un pecador se salva por el amor de una mujer, al final de la obra cuando don
Juan se salva gracias a doña Inés y, además, al final se arrepiente, que también es típico.
 Otros: peleas callejeras y uso de antifaces.
Don Juan Tenorio: drama religioso-fantástico en dos partes es un drama romántico publicado en 1844 por José
Zorrilla.1 Constituye, junto con El burlador de Sevilla y convidado de piedra (1630), atribuida a Tirso de Molina y
de la que Don Juan Tenorio es deudora, una de las dos principales materializaciones literarias en lengua
española del mito de Don Juan.

La obra, que aunque es de carácter romántico, es escenificada en muchos teatros en el Día de los
Difuntos, rompe con la tradicional regla de las 3 unidades. Se caracteriza por una abundante
cantidad de actos, que aparecen titulados. Su estructura externa se divide en dos partes:

 La primera parte desarrolla una aventura humana y amorosa.

 La segunda parte se centra sobre todo en el espíritu religioso y sobrenatural.

Dadas estas dos partes tan diferenciadas, se abre paso una obra de pura y meditada reflexión.

Ambas partes, se desarrollan cada una en una noche y existe una diferencia temporal de 5 años
entre ellas. Esta obra, que añora el pasado (característica propia y común del Romanticismo
tradicional), se sitúa en la España de Carlos V.

Su personaje principal, Don Juan, presente en El Burlador de Sevilla, es un joven amoral, libertino,
que va seduciendo a mujeres, da igual el número, que finalmente vive un encuentro sobrenatural
desencadenando así el último momento de la obra, su salvación o condena eterna. José Zorrilla, a
diferencia de la obra barroca, se centra en una sola aventura amorosa y presenta a un personaje
principal, en este caso Don Juan, que se arrepiente y consigue la salvación por medio del amor.

Su segundo personaje es don Luis Mejía, quien Don Juan acaba matando en la obra. Este
personaje se ha visto como una representación del pecado de Don Juan. Por lo mismo, la muerte
de Luis Mejía simboliza el final  de su vida pasada.
Doña Inés, el personaje opuesto a Don Juan, es quien aporta la bondad y la inocencia a la obra.
Doña Inés es quien doblega la maldad de Don Juan y se le pinta muy próxima a la divinidad: un
ángel de amor que es capaz de actuar como mediadora entre Dios y el mundo. En ella, José
Zorrilla, intenta representar la creencia en la salvación del ser humano, reflejando la importancia
que tiene para el ser humano, los valores de bondad y fe. También la posibilidad de encontrar el
amor verdadero.

 La apuesta: Don Juan apuesta con don Luis Mejía, su competidor, que en el plazo de seis
días seducirá a Doña Inés, una novicia que está a punto de convertirse en monja, y
también a Doña Ana, con la que don Luis va a casarse.
 Don Juan consigue su propósito, pero se enamorada perdidamente de Doña Inés,
raptándola. El Comendador, padre de Inés y don Luis buscan venganza. Don Juan, tras
intentar una reconciliación con ellos sin éxito, los mata y tiene que huir de Sevilla. Es
cuando Don Juan declara su verdadero amor a Doña Inés antes de la tragedia. De ahí
estas famosas líneas: ¡Ah! ¿No es cierto, ángel de amor, que en esta apartada orilla más
pura la luna brilla y se respira mejor?”.
 Muerte y salvación: Cuando Don Juan regresa cinco años más tarde a Sevilla, su hogar,
su palacio, recoge un pantéon que alberga los sepulcros de don Luis Mejía, el
Comendador y de doña Inés, quien murió de tristeza. Al final de la obra, la estutua del
Comendador, intenta arrastrar a don Juan al infierno, pero el espectro de doña Inés
intercede por él, consiguiendo así su arrepentimiento y su salvación eterna.

Una bella historia de amor… Sin duda.

En el caso de Zorrilla, el manejo tan habilidoso y virtuoso del lenguaje y los procedimientos expresivos hacen de
su pieza una obra tremendamente atractiva, entretenida y, por momentos, fascinante. Los personajes hablan
con una honda expresividad y soltura, lo que contribuye mucho al gusto por esta pieza romántica de arriba
abajo. Manejan el lenguaje con una eficacia asombrosa, tanto para declarar intenciones y pensamientos, cuanto
para persuadir a su interlocutor, como hace don Juan con doña Inés, o con Brígida, etc. La construcción
dramática es perfecta: el ritmo es sostenido, in crescendo, la intriga perfectamente dosificada, los espacios y el
tiempo de desarrollo de la acción contribuyen a la creación de una atmósfera inquietante, y por ello mismo
sugerente.

Ambiente Físico de la obra:

Se desarrolla en 7 escenarios diferentes: La hostería, las calles de Sevilla, casa de Doña Ana de Pantoja, el
convento, la casa del padre de Don Juan, la casa de Don Juan y el cementerio.En todos los escenarios esta
presente la arquitectura y decoración representativa de esa época.

Narrador:

La obra carece de narrador ya que los personajes son los que mediante a los diálogos le dan sentido a la
historia.

 El libro trata la historia de amor entre un sinvergüenza y una chica pura y bondadosa. Ella acaba muriendo para salvar
el alma impura de su amado que finalmente muere tranquilo junto a ella. Y también de que el arrepentimiento sincero
puede redimir hasta al hombre más pecador.

Personajes:
 Principales:

Don Juan Tenorio: Personaje libertino y seductor de mujeres al que no asusta la muerte. Al final de la obra todo lo que
nunca había hecho ni sentido será lo que le salve del infierno, el amor por una mujer, en este caso Doña Inés, un
hombre malo que logra arrepentirse de sus actos.

- Doña Inés: Se describe como una mujer joven y bella es un personaje religioso y bueno. Ella es la razón de la
salvación de Don Juan.

Secundarios

-Don Luis Mejía: Es un personaje parecido a Don Juan es libertino, se burla de las mujeres y ofende también a los muertos. 
. 
-Don Gonzalo de Ulloa: Es el comendador de Calatrava, padre de Doña Inés que como buen padre se preocupaba por la honra de
su hija, un hombre serio y formal. 
-Ciutti: era el sirviente de Don Juan tenorio, es temeroso y cobarde también fanfarrón y representa el personaje gracioso de la
obra. 
-Doña Brígida: Actúa como la celestina pero también es una alcahueta que se quiere enterar de todo. 
- Buttarelli: personaje histórico que es el hostelero. 
- Don Diego Tenorio: padre de Don Juan, se preocupa por la forma en que se comporta su hijo. 
-Doña Ana de Pantoja: Es la prometida de Don Luis y es una persona que confía mucho en sí misma

Avellaneda :amigo de Don Juan siempre aparece con centellas y se muestra valeroso

El Capitán Centellas: Amigo de Don juan tenorio valeroso y buen luchador.

El mito del seductor de mujeres y del doble convite del vivo al muerto y del muerto al vivo pertenece a una larga
tradición popular, recogida en cuentos y romances: difuntos que regresan en procesión, calaveras invitadas y testigos
que contemplan su propio cadáver entre los procesionarios. Pero los precedentes más directos son El burlador de
Sevilla (1630), de Tirso de Molina y No hay plazo que no se cumpla ni deuda que no se pague  o El convidado de
piedra (1714), de Antonio de Zamora.

Estilo y métrica

El espíritu del Romanticismo español entronca con la tradición nacional del Siglo de Oro. Zorrilla sitúa la acción
del Tenorio en el siglo XVI, demostrando una perfecta asimilación de los modelos clásicos. Su "estilo romántico"
queda definido por las siguientes características:

- Abundancia de arcaísmos, que contribuyen a la ambientación histórica del drama:  alcaide, pardiez, mesma, ucedes,
escarnecellos, etc.

- Exclamaciones y juramentos, que plasman la vehemencia de don Juan ( ¡Cuál gritan esos malditos!, ¡alma mía!, ...) y
la de otros personajes (¡voto a brios!, ¡por belcebú!, ...).

- Anáforas y paralelismos, para conseguir mayor expresividad. Muchos versos contiguos comienzan por la misma
palabra o repiten idéntica estructura. El paralelismo afecta no sólo al verso, sino también a las escenas, como ocurre
en todo el primer acto: llega el comendador a la hostería, luego don Diego; don Juan relata sus conquistas y don Luis
hace lo mismo; don Juan es detenido y don Luis también.

- Léxico romántico, con abundancia de voces que pertenecen al campo semántico del amor, la noche, la luna, el
cementerio y las sombras.
- Lenguaje simbólico, que realza el significado del drama: don Juan representa lo demoníaco, el fuego infernal, y doña
Inés lo angelical, el fuego purificador; de ahí la multitud de metáforas, comparaciones y antítesis empleadas (y
señaladas en las notas).

- Extensión de las acotaciones, necesaria para precisar la puesta en escena de un drama religioso-fantástico y
conseguir la identificación del espectador con los sentimientos de los personajes (léanse las dos últimas).

- Uso de un verso sonoro, pegadizo, no exento de ripios, que facilitó desde el primer momento la popularidad
del Tenorio (y las numerosas parodias que de él se han hecho). La mayor parte de los 3.815 versos son octosílabos,
que dan a la obra un ritmo vivo y ágil frente al carácter reflexivo del endecasílabo utilizado en el soliloquio de don
Juan. Redondillas para la conversación común, romances y quintillas para los relatos, décimas para los diálogos
amorosos (por ejemplo, la famosa escena del sofá), octavillas, ovillejos y cuartetos conforman el drama más clásico
de la literatura española.

Indudablemente, es difícil hoy en día controlar la risa al leer los excesos fantasiosos del
drama. El final es absurdo y grandilocuente pero se acepta como ejemplo de la
alta emoción romántica. Y eso es lo que pretendía trasmitir el autor: emoción,
imaginación, asombro sin límite. Impresionar la público, eso es la principal
finalidad. Sin duda en la inclusión de este contenido fantasioso se explica, en parte, por la
necesidad de Zorrilla de acercarse a los gustos del público, que en la época prefería el teatro
de magia (la obra de mayor éxito del primer tercio de siglo había sido La pata de la cabra,
cargada de elementos efectistas y sobrenaturales) en cuyos contenidos parece que se
inspira la segunda parte.

 La conversión de D. Juan. Otro de los aspectos temáticos mas estudiados en la 

obra es  la conversión final que sufre el héroe. Hasta el estreno del Don Juan
Tenorio, los héroes románticos eran seres marginales, llenos de valor y arrogancia,
capaces de sentir con una fuerza superior a la del resto de los mortales y estaban
también perseguidos por un destino fatal, pero ninguno se arrepiente de su
forma de vida. Se quejan de su destino, protestan contra la injusticia del mundo en
que les ha tocado vivir, pero no se arrepienten. Sin embargo, Don Juan al final es capaz
de arrepentirse de sus pecados, de reconocer sus errores y todo por el amor de doña
Inés.
La crítica ha interpretado esta conversión del héroe como la transición de un
héroe romántico a un modelo de caballero burgués. Es decir, Don Juan pasa de ser
un hombre que transgrede las normas sociales, alguien que vive libre al margen de la
sociedad y sus reglas, para terminar aceptando el orden familiar y moral-religioso 
representativos de  la sociedad burguesa.  
 
 Estructura. El drama se divide en dos partes que se desarrollan en una sola
noche cada una. Entre la primera y segunda parte transcurren 5 años. El
tiempo en el drama está perfectamente justificado por las necesidades de la intriga y la
acción: por eso los hechos suceden en una sola noche en cada acto lo que le da ritmo y
continuidad a la acción del héroe; por otro lado era necesario que pasara un largo
periodo de tiempo (5 años entre la primera parte y la segunda) para que Don Juan
tuviera que enfrentarse a su destino, viera su casa convertida en un cementerio y
también para que el amor entre él y doña Inés resultara más real, puro, duradero.
 Don Juan y  lo fantástico. Llama la atención la gran cantidad de  escenas
fantásticas e irracionales del drama, como la primera del segundo acto de la Segunda
Parte, cuando la estatua de don Gonzalo entra en el comedor de Don Juan sin  abrir la
puerta cerrada (La estatua de Don Gonzalo pasa por la puerta sin abrirla, y sin hacer
ruido).  O cuando la estatua de doña Inés toma vida y habla. Si añadimos estas escenas
a otras que contienen sombras que aparecen, desaparecen, muertos que reviven,
tumbas que se abren solas, etc. 
 Doña Inés. Representa la heroína romántica. Hermosa, joven, dulce, fiel,
pero a la vez rebelde y con personalidad. Es capaz de oponerse a los deseos de sus
padres por seguir su amor. Presenta un cambio significativo respecto a la heroína
de otras obras románticas y es que se muestra también como una mujer que
interviene en el destino del héroe, es este caso evitando que vaya al infierno por
sus crímenes y que, en cambio, suba al cielo. 
 Brigida. La alcahueta o “celestina”. Como siempre es una vieja codiciosa que hace
de intermediaria, por encargo, entre el amante y la amada. Su función es concertar
una cita entre los enamorados.
 Don Juan Tenorio. Joven, guapo, valiente. Es insolente y no tiene respeto por
nada ni por nadie. No hay ley humana o divina que se ponga en su camino. Está por
encima de la moral; así, podrá ser apasionado en el amor, tramposo en el juego y
cruel en la lucha.
 Don Luis Mejía. Antagonista del héroe, su rival.  Jugador, mujeriego
y  pendenciero como él, sin embargo es traidor y cobarde. No tiene la altura
dramática y vital que tiene el héroe, Don Juan.
 Ciutti. Criado de D. Juan. Viene a desempeñar el papel del “gracioso” de la comedia
barroca, aunque en esta obra su actuación es muy secundaria. Solo sirve para
acompañar al héroe y presentar algunas escenas.
 D. Gonzalo. Padre de doña Inés representa el estricto código del honor clásico.
Trata de vengar su honor rescatando a su hija, pero muere. con su muerte se inicia el
desenlace trágico de la acción.
 D. Diego Tenorio. Padre de D. Juan. Representa todas las virtudes morales que no
tiene su hijo. Es respetuoso con las normas de conducta y el respeto a los demás. No
malgasta el dinero y vive con honor

6. CARACTERÍSTICAS DE LA LITERATURA DEL TEATRO ROMÁNTICO PRESENTES EN EL FRAGMENTO.

El personaje de don Juan es prototípico del romanticismo: libre, valiente, sin prejuicios, transgresor de las
normas morales y sociales, provocador… Sin embargo, es un héroe cristiano en el que al final la fe en un Dios
eterno se acaba imponiendo. Pero en este proceso no solo interviene el protagonista. Es su amada doña Inés,
que había condicionado su salvación eterna a la de su amado, la que lo salvará para permanecer eternamente
unidos. Es el amor más allá de la muerte, tema barroco y también romántico.

La ambientación también es del gusto romántico. La acción se desarrolla en las dos partes por la noche.
Aunque es en la segunda parte donde el gusto por lo tétrico y lúgubre se hace más presente con la aparición de
espectros en un cementerio; también en la primera hay una escenificación querida por los románticos, que
exaltaban lo popular: las escenas de la taberna de Buttarelli las podemos casi considerar un cuadro de
costumbres.

En cuanto a la época en la que se sitúan los hechos, hemos de señalar que la acción se desarrolla en los
últimos años del reinado de Carlos V, en el siglo XVI. Normalmente los románticos no ambientaban sus obras
dramáticas ni narrativas en su presente, que detestaban; es una forma de evasión. Hay un momento en la obra
en la que se dice que hay atracado en la ribera del río Guadalquivir, al lado de una quinta propiedad de don
Juan, un bergantín dispuesto para dirigirse a Italia, lugar donde el protagonista había cometido sus fechorías. El
sur de Italia era en esos momentos una colonia de España.

El estilo es grandilocuente y vehemente con muchas oraciones exclamativas, propio del romanticismo clásico.

Gustavo Adolfo Bécquer (1836-1870) este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori ai
romantismului spaniol. Lucrarea sa conține teme și motive caracteristice romantismului, precum:
libertatea de exprimare, critici sociali, supraevaluarea sentimentelor, prezența sentimentelor pesimiste,
manifestarea subiectivității și individualității, exaltarea naționalismului și a folclorului. Nu lipsesc tema
iubirii, portretul femeilor și tema morții versurilor lui Becquer, care sunt motive pentru romantism .

Proza sa iese în evidență, ca și poezia sa, pentru marea muzicalitate și simplitate a expresiei,
plină de sensibilitate; Urmând pe urmele lui Hoffmann și Poe, Legendele lor recreează medii
fantastice și înfășurate într-o atmosferă supranaturală și misterioasă.  

Conținutul Rimas a fost împărțit în patru grupe: prima (rime I la XI) este o reflecție asupra
poeziei și creația literară; al doilea (XII - XXIX), tratează dragostea și efectele ei asupra
sufletului poetului; al treilea (XXX la LI) trece la dezamăgirea și dezamăgirea pe care iubirea
o provoacă în sufletul poetului; iar al patrulea (LII până la LXXXVI) îl arată pe poet care se
confruntă cu moartea, dezamăgit de iubire și de lume. Rimas  sunt prezentate de obicei
precedate de „simfonie Introducere“ , care , probabil , Becquer pregătit ca prologul operei
sale.     

Dar, în afară de importanta sa lirică, Gustavo Adolfo Bécquer a fost și un mare narator și
jurnalist. A scris douăzeci și opt de narațiuni ale genului legendei, multe dintre ele aparținând
genului de povești gotice sau de groază, altele, schițe autentice de poezie în proză și alte
narațiuni de aventură. María Rosa Alonso a găsit în ele șase teme principale:

cea orientală și exotică

moartea și viața vieții de apoi

bântuire și vrăjitorie

tema religioasă

cele inspirate de Romancero

cele cu tendință animistă.

Becquer se dovedește a fi un prozator la înălțimea celor mai buni ai secolului său, dar este de
inspirație și imaginație superioară și un maestru absolut în domeniul prozei lirice. Descrierile
sale arată dragostea profundă a poetului pentru natură și peisajul castelan. De asemenea, el
a scris Scrisorile din celula mea din mănăstirea Veruela, la poalele Moncayo, unde s-a dus să
se recupereze de tuberculoza sau tisis, apoi boală fatală; Scrisorile lui se revarsă de vitalitate
și farmec. Opera sa jurnalistică nu a fost încă studiată.

Becquer este, în același timp, poetul care inaugurează - alături de Rosalia de Castro - lirica
spaniolă modernă și cel care reușește să se reconecteze cu poezia tradițională. Rima este
încadrată în două curente moștenite de la romantism: reevaluarea poeziei populare (pe care
lirica cultă a abandonat-o în secolul al XVIII-lea) și așa-numita „estetică a
sentimentului”. Idealul poetic al lui Bécquer este acela de a dezvolta o lirică intimă, exprimată
cu sinceritate, simplitate de formă și ușurință de stil. Becquer și Rimele sale sunt pragul liricii
în spaniolă a secolului XX. Rubén Darío, Miguel de Unamuno, frații Antonio și Manuel
Machado, Juan Ramón Jiménez, Rafael Alberti, Federico García Lorca, Luis Cernuda, Vicente
Aleixandre, Dámaso Alonso și alții l-au considerat drept o figură de temelie, descoperitor de
noi lumi pentru sensibilitate și forma expresivă

Legendele lui Becquer sunt povești scurte ale tradiției orale la care autorul, amestecând elemente reale cu situații
imaginare, își mută iluziile și dezamăgirile, viziunea sa romantică despre iubire și creația artistică.

Caracteristicile legendelor lui Bécquer sunt: ( romanticism întunecat )

Ton legendar

Tema gotic-teroare.

Elemente supranaturale și religioase.

Elemente precum: morminte, cupluri în dragoste, elemente ale naturii, noapte și lună, moarte și viață, vrăjitoare și
vrăjitorie abundă.

Viziunea lui Bécquer despre iubire este cea a unei iubiri de neatins pentru care protagoniștii fac orice pentru a-i
mulțumi pe cei dragi, fără a primi nimic în schimb; legendele se încheie cu un final tragic pentru om sau chiar pentru
amândoi.

Viziunea despre moarte a lui Bécquer este oarecum dramatică; protagoniștii lasă ceva neterminat (în Maese Pérez
organistul, el cântă orga și în Miserere el lasă lucrarea neterminată); Într-una dintre legende, sufletul protagonistului
se întoarce să joace orga.

El are o viziune pesimistă asupra ambelor probleme.

Benito Pérez Galdós (Las Palmas de Gran Canaria, 1843 - Madrid, 1920) nu reprezintă ca nimeni triumful
postulatelor realiste din literatura spaniolă. Foarte bine asimilat de lecturile și călătoriile sale, împreună cu marele
său talent narativ, ne-a lăsat unele dintre cele mai bune romane spaniole din toate timpurile.

Fortunata și Jacinta (scrisă între vara anului 1885 și cea din 1887 și publicată în 1887), structurată în patru părți, este
cea mai ambițioasă și perfectă lucrare a lui Galdós; compoziția sa este încadrată în „Romanele spaniole
contemporane”. Subtitlul „Două povești căsătorite” luminează bine conținutul: două femei care se urăsc mai întâi și
apoi se respectă și se apreciază reciproc pentru dragostea lor față de același bărbat. Romanul cronicizează viața a trei
persoane strâns legate: Juan de Santa Cruz - toată lumea îl numește Juanito, chiar și ca adult; Naratorul mărturisește
că nu cunoaște motivul și consideră că este tipic pentru camaraderia spaniolă, indiferent de rangul social al
individului (p. I, I) - (Delfinul), Fortunata și Jacinta.

Juanito, un singur copil născut în 1845, este un băiat frumos și cultivat. Părinții săi, Baldomero și Bárbara Arnáiz,
căsătoriți în 1835 (1, I-III) au fost comercianți de pânză, deja pensionari; ambele provin din familii de comercianți de
țesături și de produse din Filipine (1, II). Juan, un tânăr de înaltă clasă și nivel economic, are o copilărie fericită și
adolescență, terminând diploma de licență prin arte (I, IV-IV). Se căsătorește cu Jacinta, o văr îndepărtată și mai
puțin posibilă, dar și fiica - cu șaisprezece surori - a negustorilor (p. I, IV). Înainte și după acea căsătorie, ea întreține o
relație romantică cu Fortunata, o femeie frumoasă cu un statut social foarte umil. Au un prim copil, care
moare. Cineva încearcă să-l vândă pe acel băiat lui Jacinta, dar Juanito reușește să-și oprească soția la timp, în
schimbul mărturisirii adulterului său continuu cu Fortunata.

Juanito și Jacinta nu au copii în căsătoria lor, ceea ce le crește frustrarea, sub anumite aspecte, presate de mediul lor
social burghez, conservator și destul de ipocrit. Jacinta este implicată în acțiuni caritabile de mâna lui Guillermina
Pacheco, o femeie singură, cu tinerețe lăsată în urmă cu zeci de ani în urmă, dar hotărâtă și cu suficientă încredere în
sine pentru a solicita tuturor ajutor financiar pentru centrul ei pentru primirea copiilor săraci. Fortunata, după o
ședere în mănăstirea Maicilor Micaelas, de câteva luni pentru a-și comanda și curăța sufletul și conștiința, prin
impunerea lui Lupe, mătușa și autoritatea păzitoare a lui Maxi, se căsătorește cu farmacistul Maximiliano Rubín. Este
foarte urât și bolnav, dar este îndrăgostit de Fortunata până la obsesie; El nu este în măsură să-i ofere fericirea
conjugală pe care o caută Fortunata.

În timpul șederii la mănăstire, Fortunata o întâlnește pe Mauricia la Dura, o femeie energică și foarte săracă, care
duce o viață atipică. În acest fel, Juanito și Fortunata, deja căsătoriți, își restabilesc relația, pentru că în adânc se
iubesc. Dar în curând își întrerup din nou relația. Fortunata caută adăpostul farmacistului aproape bătrân Evaristo
Feijoo, care o întâmpină cu generozitate pentru că, în adâncime, și ea o iubește. Prin intermedierea acestui lucru,
Fortunata se reconciliază cu Rubin, oferindu-și a doua șansă. Fortunata și Jacinta se întâlnesc la înmormântarea lui
Mauricia la Dura; Rivalitatea dintre cei doi este evidentă și potențial distructivă.

Este marele roman al Madridului, al claselor burgheze și al săracilor. Există un oraș în plină transformare arhitecturală
- crește mult - și social, deoarece proletariatul se naște și crește, supus unor condiții de trai foarte precare. Naratorul
este de obicei denumit „poporul” sau „poporul”. Există, de asemenea, o critică severă a Bisericii și a moșiilor
conservatoare și imobiliste, care împiedică dezvoltarea economică și socială în conformitate cu Europa vremii.    

Managementul limbii este virtuos. De la spaniola colocvială la cea mai cultivată și înaltă, toate înregistrările de pe
aceste pagini se potrivesc . Viraje, expresii de tot felul, ne arată un Galdós cu o ureche foarte fină, ridicând limba
străzii. Cu siguranță, încântă cititorul. Fără îndoială, această lucrare reprezintă unul dintre vârfurile estetice ale
romanului spaniol pentru ambiția sa estetică și tematică, pentru profunzimea și perfecțiunea sa.    

Fortunata
Ochii ei sunt comparați cu cei ai unei fecioare, femeia era atât de frumoasă încât, pur și simplu
văzând-o, au spus că ochii ei sunt ca două stele, ea aparține clasei inferioare.

Este foarte harnică și muncitoare, cu o inimă dulce și inocentă.

Jacinta
Era o femeie cu haine splendide pe care orice fată dorea să le aibă, aparținea clasei superioare
care îi dădea acele facilități.

Deși putea fi identificată ca o femeie rece, era afectuoasă și plină de dragoste.

Oricine s-ar putea îndrăgosti de acei ochi frumoși care au reușit să-i reflecte sufletul cald.

Juan al Sfintei Cruci

I se spunea „delfinul”, este un om al clasei sociale superioare și este cel care se căsătorește cu
Jacinta, dar mai târziu își va petrece timpul singur cu Fortunata.
El este cineva care dorește doar să petreacă momentul și experiența, această caracteristică se
vede clar în lucrare, deoarece dragostea lui pentru Fortunata îl va face atât de orb, încât va fi infidel
față de soția sa, de parcă ea nu ar exista.

Maximiliano
În această lucrare el este bărbatul care este definiția educatului și bărbătești, cu toate acestea, va
suferi foarte mult pentru infidelitățile soției sale.

El menține un limbaj ușor de înțeles pentru cititor, fiind un om simplu, amabil și timid.

El va păstra gândurile în lucrare încercând să găsească o soluție la problemele sale.

În secolul al XIX-lea există două mișcări literare aparent opuse.

În prima jumătate a secolului se dezvoltă romantismul, mișcare caracterizată prin evaziunea și imaginația
autorilor. În fața lui, realismul va apărea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care va lăsa deoparte locuri
exotice și îndepărtate pentru a lua contact direct cu realitatea momentului. Autorii încearcă acum să realizeze o
descriere detaliată și obiectivă a societății momentului, atât cu virtuțile sale, cât și cu defectele ei.

Acest fragment este inserat în Realism. Această epocă va fi caracterizată prin utilizarea de noi tehnici de
observare și descriere. Acesta încearcă să ofere aceeași viziune care ar fi surprinsă cu o cameră foto.

Personajele devin de o importanță vitală. Acum, autorii vor plăti dobândă specială și vor arăta o mare diversitate
de nuanțe. Întrucât observarea riguroasă este atât de importantă, se va face o descriere amănunțită a acestora.

Problemele sunt legate de societatea momentului, adică de tot ceea ce face posibilă formularea unei reclamații
cu privire la mediul în care trăiește.

În ceea ce privește stilul pe care îl folosesc, acesta va fi caracterizat prin naturalețe și lipsa resurselor
stilistice. Dialogul și stilul direct vor fi utilizate atunci când cuvintele literare ale personajelor sunt reproduse. Prin
urmare, atunci când se afișează medii sociale, vor fi utilizate colohialisme și chiar vulgarisme.

Utilizarea naratorului omniscient este una dintre trăsăturile sale caracteristice, deoarece va cunoaște perfect
gândurile și sentimentele personajelor.

Acest fragment aparține romanului Fortunata și Jacinta , de Benito Pérez Galdós, autor care, împreună cu
Leopoldo Alas „Clarín”, sunt cei mai înalți reprezentanți ai realismului spaniol. 
2. Conținut.

Acest fragment spune pentru prima dată că Juanito Santa Cruz și Fortunata se văd și vorbesc la ușa casei
femeii. Prin urmare, subiectul ar putea fi „prima întâlnire”.

În ceea ce privește părțile în care poate fi divizat textul, găsim:

 O primă parte în care naratorul plasează cititorul pe străzile din Madrid. Personajul Juanito merge și
vede o femeie foarte drăguță, care se uită pe o ușă.
 A doua parte aparține deja dialogului personajelor. Juanito și Fortunata vorbesc pentru prima
dată. Protagonistul îi cere unui vecin să spargă gheața și el observă că fata mănâncă un ou crud. Au o
conversație pe acest subiect.
 A treia și ultima parte este atunci când o voce sună Fortunata și rulează pe scări.
3. Expression.

Autorul folosește un limbaj cultivat în cuvintele naratorului și Juanito, dar la rândul său încearcă să surprindă
clasele inferioare ale societății madrilene ale vremii cu limbajul colocvial de Fortunata, așa cum se poate
observa în expresia „în ultima perioadă mai sus ”, referindu-ne la cel mai înalt etaj al clădirii.
Textul constă dintr-un paragraf care combină narațiunea, descrierea și dialogul.

În cadrul narațiunii , autorul folosește naratorul omniscient la persoana a treia. El este cel care știe absolut totul
despre personaje, inclusiv gândurile lor, așa cum se vede în „Ieși să-ți vezi piciorul. Cizme bune. "  
 Personajele care apar sunt doi dintre protagoniști. Pe de o parte Juanito Santa Cruz, caracterizat ca Delfin, ca
un bărbat de înaltă clasă și cu resurse, în fața Fortunata, o femeie frumoasă, dar de o clasă joasă, de
asemenea, se poate observa în felul său de a vorbi, de a se mișca și concret, în modul său de hrănire , atunci
când am subliniat că ouăle crude sunt mâncate din aceeași coajă și le aruncă imediat în stradă, la pământ.

Naratorul plasează complotul din Madrid la acea vreme, jumătate din secolul al XIX-lea. Îi cunoaștem de când
definește Fortunata ca unul dintre oamenii din Madrid. Adică este din Madrid, dar din clasa inferioară: „acea
arhitectură caracteristică a brațelor și umărului cu care oamenii madrileni sunt distrați în șal”. Aceasta
îmbunătățește încă o dată caracterul realist al fragmentului, departe de poveștile exotice.

În ceea ce privește utilizarea descrierii , se observă cum Galdós caracterizează perfect Fortunata. Naratorul

subliniază că este o femeie „drăguță, tânără, înaltă (...) avea o eșarfă albastru deschis pe cap și un șal pe umeri
(pe lângă faptul că este) bine purtată". Pe lângă faptul că îl caracterizează fizic, caracterizează și strigătul pe
care îl folosește atunci când răspunde la apelul care vine de jos: „suna ca vibrația foarte ascuțită a unei lame de
oțel atunci când alunecă peste alta”. Ceea ce servește, încă o dată, pentru a descrie mediile timpului în mod
obiectiv. 
În cele din urmă, autorul folosește dialogul dintre personaje, adică este un stil direct, prin care întruchipează cu
fidelitate cuvintele personajelor. Acesta servește pentru a le caracteriza temeinic.  
4. concluzie

Pentru toate comentariile, se poate concluziona că textul este un fragment reprezentativ al mișcării realiste din
secolul al XIX-lea.

Galdós folosește perfect descrierea mediilor și personajelor, precum și o analiză exhaustivă a personajelor, care
modelează societatea spaniolă din a doua jumătate a sec. Toate acestea sunt posibile prin utilizarea unui limbaj
foarte elaborat, deși simplu și firesc, și datorită măiestriei naratorului omniscient, capabil să controleze toate
firele complotului.

 Jacinta: Este o femeie răbdătoare, liniștită, calmă și umilă din moment ce provine dintr-o familie de șapte surori,
obișnuiește să nu petreacă mult. Susține infidelitățile soțului ei, Juan Santa Cruz și, pe lângă acestea, are o altă mare
întristare care este că nu poate avea copii, se lamentează că toate surorile ei au mulți copii și că nu poate avea
niciunul, din moment ce este bogată și Nu aș avea probleme. La început se comportă greșit cu Fortunata, dar nu are
nicio mânie decât invidie. Deși la sfârșitul lucrării se simte legată emoțional de ea prin noua trădare a soțului său și
prin nașterea fiului lui Fortunata.
 Fortunata: este iubitul lui Juan. Este o femeie foarte temperamentală, vrea doar să apere ceea ce crede că este
dreptul ei, adică Juan Santa Cruz. Are multe schimbări în timpul piesei, se schimbă foarte mult, întâlnește mulți
bărbați, dar îl iubește doar pe Juan, oricât de mult i-ar face daune, îl iartă întotdeauna. Este maltratată de viață, știe că
este o femeie frumoasă și acest lucru îl exploatează în fața celui mai slab, Maximilian, el folosește în voie pentru a-și
atinge singurul sfârșit în lucrare, vrea să fie onorat, vrea să-și limpezească numele, crede așa Juan o va iubi singură:
de aceea se căsătorește cu Maximiliano, deși nu-l iubește și merge la o mănăstire.  El vrea doar să se potrivească cu
Jacinta pentru că Jacinta este un înger în fața ochilor ei și ea dorește să fie, pentru a apăra ceea ce este al lui.

Fortunata , „o femeie drăguță, tânără, înaltă…”, își face astfel apariția în roman, arătându-se în fața lui Juanito
Santa Cruz - numit Delfinul - cu o metaforă de coral și pui de coop: 

Mulți autori (critici, cercetători Galdosist și Hispanic) acceptă proeminența și unicitatea Fortunata în contextul
general al istoriei, ca purtător de cuvânt naturalizat al gândirii lui Galdós.   O femeie - ceea ce în opera
16

Galdosiană este deja în sine o categorie - care face parte din acel „popor” care „posedă adevărurile mari și
blocante”, care supraviețuiește, mizerabil și tradițional, în „Al patrulea stat „a capitalei Spaniei și asta
constituie„ esențialul umanității, materia primă ”.  17

                    Jacinta este prezentată în capitolul IV din prima parte. Scriitoarea o conturează în două etape:

"Jacinta era o fată cu haine excelente, modestă, delicată, afectuoasă și, de asemenea, foarte frumoasă.
Ochii ei frumoși declarau deja condimentul sufletului sau punctul în care se ating să se îndrăgostească și să
se îndrăgostească." După desene animate, portretul: 
Juanito Santa Cruz , este prezentat în primul capitol cu generozitate, ca un singur copil, răsfățat de părinții săi,
„foarte frumos și, de asemenea, foarte frumos, (...) îmbrăcat elegant și a avut o educație atât de bună, încât a
fost ușor iertat. vorbind prea mult ". Galdós, în geniul său natural, finalizează portretul cu această reflecție:

1. Ana Ozores  
Femeie protagonistă a romanului, numită La Regenta prin extindere când a fost căsătorită cu cea care era
Regentul Audienței din Vetusta, Víctor Quintanar.    
Funcția sa din roman este clară și constă în oscilația celui care se întâmplă celuilalt. Metamorfoza sau
transubstanția personajului este stabilită în acest personaj, adică dintr-o poziție inițială, misticismul, trece la
aparentul opus, erotismul. Mulți au identificat fenomenul de misticism-erotism extrem, drept două variante ale
senzualității extreme.      
În ceea ce privește personajul ei, Ana este o femeie care trăiește înălțată, aflată într-o permanentă criză
nervoasă din cauza amintirilor sale. Dorul mamei și încercările de a-i înlocui absența, răutatea și maltratarea pe
care o are aya și iubitul ei, absența tatălui, singurătatea, educația despotică la care a fost supusă; Pe lângă
răspunsurile pe care Ana le elaborează în fața dificultăților vieții, ceea ce constituie factorii sociali deterministi
care îi modelează caracterul vehement.            
Ea se dăruiește la citirile Mărturisirilor Sfântului Augustin , Sfântul Ioan al Crucii, Fray Luis de
León, Chateaubriand și alte texte religioase care îi îmbogățesc viziunea despre lume și o încurajează să scrie, dar
îngrijorarea ei literară este frustrată de Convențiile ortodoxe din mediul social care vedeau prost că o femeie era
literară. Ana nu-i păsa, pentru că a scris creații literare religioase mistice pentru a-i răsplăti sufletul singur și avid
pentru bogăția spirituală.        
 Simte frustrarea legată de maternitate, trăiește în izolare de castitate : din moment ce soțul ei nu este în
stare să o vadă ca pe o femeie, ci ca pe o fiică. Frumusețea și tinerețea sa extremă l-au făcut să se simtă nesigur
din punct de vedere sexual, generând o stare particulară de neputință cu ea. Trauma asta, care nu a reușit
niciodată să transcendă și care, totuși, i-a permis soțului ei să se comporte sexual cu o altă femeie din mediul
său.    
Ana caută în religie un mijloc de purificare spirituală și de sublimare a nevoilor ei sexuale și de
reproducere. Este obiectul pasiunii profane a magistraturii Don Fermín De Pas și a asediului unui Don
Juan, domnul Álvaro Mesía .    
Mediul Vetusta, plictiseala, presiunea mediului, capacitatea de a seduce pe Mesia , imaginația exaltată,
neglijarea și paternalismul soțului sunt factorii care o determină pe Ana Ozores să comită adulter.        
Dragostea, desigur, ca orice experiență pe care o putem desfășura, poate fi degradată la o stare de a fi care, la
rândul ei, poate fi redusă la starea mărfii și apoi fetisată ca orice altă marfă. Devine un fel de pachet, cu
dimensiuni stabilite social ... 41

Ana Ozores a aflat curând că plecarea ei a fost în căsătorie. Ceea ce Fromm numește nevoia de certitudine,
„preferă să ia o decizie greșită și să fie sigur de ea decât să ia o decizie corectă și să se chinuie el însuși
cu îndoieli cu privire la validitatea ei”. 42

Ana Ozores trăia în chinuri, într-un mediu social în care păcatul „era mai mult decât adulter dezgustător, era
batjocură, blasfemie ... sau iad.” 43 La fel, trăiește pradă viselor, uneori plăcută și alte înfricoșătoare; visele
pentru Ana Ozores reprezintă, de asemenea, libertatea, singurul ei limbaj, mijloacele ei de evadare. În acest fel,
prin vise, el exprimă lumea chinuită în care trăiește.

„Don Juan Tenorio” de Jose Zorrilla

caractere
                    Don Juan Tenorio 
                    Don Luis Mejía, rivalul lui Don Juan Tenorio. 
                    Don Gonzalo de Ulloa, comandantul Calatrava. 
                    Doña Inés de Ulloa, fiica comandantului și logodnicului Don Juan. 
                    Don Diego Tenorio, tatăl lui Don Juan. 
                    Marcos Ciutti, slujitorul Don Juan. 
                    Gastón, slujitorul lui Don Luis. 
                    Buttarelli, proprietarul Hanului Laurel. 
                    Brígida, servitoarea lui Doña Inés din mănăstire. 
                    Doña Ana de Pantoja, logodnica lui Don Luis Mejía.
 

Lucrarea este structurată în două părți:

Prima parte este împărțită în patru acte. Se întâmplă într-o noapte.
                    Actul I - Debaucherie și scandal . 
                    Actul II - Dexteritate . 
                    Actul III - Desecrare . 
                    Actul IV - Diavolul la porțile Cerului . 
A doua parte este împărțită în trei acte. De asemenea, are loc într-o singură noapte, dar la cinci ani după
evenimentele primei părți:
                    Actul I - Umbra lui Doña Inés , cu șase scene, are loc mai ales într-un panteon și în cimitir. 
                    Actul II - Statuia lui Don Gonzalo , cu cinci scene, este dezvoltată în principal în casa lui Don
Juan. 
                    Actul III - Mila lui Dumnezeu și apoteoza Iubirii , cu patru scene, inclusiv ultima scenă care are
doar un dialog recitat de Don Juan în cimitirul cu care se încheie lucrarea.    4

 Acțiunea are loc la Sevilla în 1545, în ultimii ani ai Regelui Carlos I al Spaniei .   

Prima parte
 Acțiunea are loc în noaptea de carnaval a anului 1545. Cu ceva timp în urmă, Don Juan și Don Luis
Mejía au făcut un pariu dublu, care a fost despre „cine știa să lucreze mai prost, cu o avere mai bună, pe
termen de un an” și „cine dintre cei doi a bătut în mai multe dueluri și care a sedus mai multe servitoare
». Povestea începe la un an după acel pariu, prin urmare, Don Luis Mejía și Don Juan se întâlnesc din nou
la Hanul Buttarelli Laurel, din Sevilla, unde își compară exploatele.
 Pariul a devenit un mare scandal în Sevilla, însă nimeni nu știe sigur ce se întâmplă. În cursul nopții,
ajung la Hostería del Laurel, proprietatea Buttarelli, în căutarea de a cunoaște în profunzime detaliile pariu
ceremoniei menționate
 Don Gonzalo, tatăl doamnei Inés, a auzit despre pariu și se duce la han pentru a se asigura ce a
auzit. La fel, Don Diego, tatăl lui Don Juan, vrea să vadă «monstrul ușurinței căruia i-aș putea da ființa».
 Rivalele numără morții în luptă (Don Luis 23, Don Juan 32) și femeile seduse (Don Luis 56, Don Juan
72), la final Don Juan este câștigător, cu toate acestea Don Luis îl provoacă din nou spunându-i lui Don
Juan că ceea ce lipsește din listă este „o novice care este să mărturisească”, așa că don Juan se întoarce
să parieze pe don Luis care va cuceri un novice și că, în plus, îl va scoate pe logodnicul său, doamna Ana
de Pantoja.
 Don Luis, înaintea cuvintelor celuilalt, îl trimite pe slujitorul său, Gastón, să avertizeze justiția; în timp ce
don Juan face același lucru cu Ciutti.
 După ce a auzit această provocare, comandantul Don Gonzalo de Ulloa, tatăl lui Doña Inés, care se afla
într-un convent încă din copilărie și era destinat să se căsătorească cu Don Luis, desface căsătoria
convenită.
 Două runde de șerife ajung la hanul care i-a pus pe cei doi nobili în arest.
 Don Luis reușește să iasă din închisoare și merge cu Dona Ana să-l roage să stea ferm împotriva lui
Don Juan, care va merge după ea. Don Juan iese și el, pe strada casei Dona Ana, îl are pe Don Luis
închis. Apoi, vorbește cu Brígida, fericitul cumpărat de la mănăstire, care explică cum să intre în mănăstire
fără a fi văzut.
  Ultima acțiune a lui Don Juan, pentru a asigura pariul, este să o cheme pe Lucia, slujnica doamnei Ana,
să o roage să deschidă ușile casei în schimbul banilor și la ora zece noaptea. Lucia este de acord.
 Între timp, doamna Inés citește o scrisoare de la Don Juan, în care își declară deschis dragostea pentru
ea. După ce a terminat, Don Juan intră în celulă, ceea ce îl determină să iasă. Don Juan îl ia și îl duce
acasă. Don Gonzalo ajunge ceva timp mai târziu, pentru a-i spune mamei stareței că proprietarul Doña
Inés este cumpărat și se teme de bunăstarea ei. Apoi apare sora Turner, anunțând dispariția doamnei
Inés.
 În casa lui Don Juan, Doña Inés cade în rețelele galantului. Uniti pentru dragostea lor, sunt pregatiti
pentru orice. În acel moment, sosește Don Luis, care vrea să-l ucidă pe Don Juan. Aproape mai târziu,
ajunge Don Gonzalo, cu oameni înarmați. Don Juan îl trimite pe Don Luis într-o cameră alăturată pentru a
aștepta.
 Don Juan se smerește înainte ca don Gonzalo să pledeze cu el pentru a-i acorda fiicei sale în schimbul
dovezilor pe care el însuși le are. Don Gonzalo refuză. Don Luis părăsește camera și încearcă să se alieze
cu comandantul să-l ucidă pe Don Juan, dar în cele din urmă se dovedește a fi acesta din urmă criminalul,
dând o lovitură lui Don Gonzalo și o lovitură lui Don Luis.
 Don Juan se refugiază din Sevilla într-o bătălie în Italia. 5

A doua parte         

 La cinci ani de la acțiunea anterioară, Don Juan se întoarce la Sevilla, căutând vechiul palat al familiei
Tenorio și găsind la locul său cimitirul în care sunt înmormântați Don Luis și Comandantul, pe lângă restul
victimelor moarte pe mâna l. Admirând statuile, Don Juan descoperă un mormânt neașteptat, cel al Donei
Inés (care a murit de durere când și-a dat seama că Don Juan și ea nu ar putea fi niciodată împreună, în
ciuda faptului că se iubeau reciproc).
 Sosire la locul Centellas și Avellaneda, prezența acestor doi prieteni vechi face Don Juan invita - i la
casa lui pentru cina cu spiritul lui Don Gonzalo, prin urmare , ideea de Zorrilla sa bazat pe Stone
de oaspeți Tirso de Molina. Mai târziu, în timp ce cină, sună o lovitură, iar spectacolul comandantului își
face apariția, care merge cu scopul de a-l duce pe Don Juan în iad . Cu toate acestea, Doña Inés intervine
și reușește să se ridice atât la Cer între o apoteoză a îngerilor cât și a cântărilor cerești.         

Locuri în care lucrarea are acțiune

                    Hostería del Laurel : este taverna în care don Juan și don Luis au convenit să se întâlnească
după un an de la pariul lor. Este locul în care are loc aproape tot actul I al lucrării și este deținut de
Cristófano Buttarelli.
                    Strada casei Doña Ana : este acolo unde Don Luis Mejía cere lui Doña Ana să îi permită accesul
în interiorul reședinței pentru a-și apăra virtutea împotriva pretențiilor lui Don Juan. În această stradă, Don
Luis este închis într-un depozit, permițându-i lui Don Juan să-și facă partea din pariu.
                    Mănăstirea Fecioarei : unde a avut loc doamna Inés încă de la naștere. De aceea, Ines citește
scrisoarea lui Don Juan și trece când ea îl vede să intre pe neașteptate.
                    Al cincilea Don Juan : Doamna Inés este luată acolo și Don Juan își declară dragostea pentru
ea. În această casă, Don Juan dă moarte lui Don Gonzalo de Ulloa și Don Luis Mejía.
                    Panteon / cimitir : casa lui Don Diego Tenorio transformată în panteon. Acolo Don Juan se
întâlnește cu sculptorul statuilor și îl intimidează pentru a-i da cheile. În acest loc există și anumite
evenimente supranaturale, precum statuile prind viață, umbrele vorbesc etc.
                    Casa lui Don Juan : Avellaneda și Centellas sunt invitați la cină și de acolo apare fantoma lui
Don Gonzalo, care îl avertizează pe Don Juan că are doar o zi de trăit și dacă nu se pocăiește, va fi dus în
iad; Spectrul lui Doña Inés se va materializa și el. În cele din urmă, acolo Don Juan va fi ucis de căpitanul
Centellas.

Caracteristici romantice
                    Locuri umbroase : un loc întunecat și singuratic este folosit în această lucrare, la fel și cimitirul,
în care sculpturile prind viață.
                    Dragoste imposibilă : există o dragoste imposibilă între Don Juan și Doña Inés. Dragostea
imposibilă care se naște face ca Doña Inés să moară de durere, deoarece Juan și ea nu pot fi împreună
pentru că Don Juan a trebuit să fugă în Italia după ce i-a ucis pe Don Gonzalo și Don Luis care, încă morți, îl
persecută.
                    Protagoniștii : eroul este de familie nobilă și este un om singur și craniu, tipic timpului
său; contrar tradiției medievale, întruchipată de Don Gonzalo. Heroina se adaptează tuturor canoanelor, atât
fizice cât și spirituale, și reprezintă inocența și virtutea creștină.
                    Sfârșitul tragic : moartea celor doi îndrăgostiți marchează rezultatul nefericit.
                    Natura dinamică : în această lucrare, acțiunile apar de obicei aproape întotdeauna noaptea.
                    Mister : statuile prind viață, umbrele vorbesc, se dă o idee idealizată despre cer și iad.
                    Prevalența sentimentului asupra rațiunii : Dona Inés era într-adevăr îndrăgostită de Don Juan
și încerca să evite toate sentimentele pe care le avea față de el.
                    Iubire și pocăință : un păcătos este salvat de dragostea unei femei, la sfârșitul lucrării, când Don
Juan este salvat datorită lui Doña Inés și, în plus, în final, se pocăiește, ceea ce este de asemenea tipic.
                    Altele : lupte stradale și utilizarea măștilor.
Don Juan Tenorio: o dramă religioasă-fantastică din două părți este o dramă romantică publicată de José
Zorrilla în 1844. 1 Este, împreună cu batjocorul din Sevilla și un oaspete de piatră (1630), atribuit lui Tirso de
Molina și din care Don Juan Tenorio este un debitor, una dintre cele două materializări literare principale în
limba spaniolă a mitului lui Don Juan.

Opera, deși romantică, este pusă în scenă în multe teatre de Ziua Morților , se încalcă cu regula
tradițională a celor 3 unități. Se caracterizează printr-o abundență de acte, care apar
intitulate. Structura sa exterioară este împărțită în două părți: 

 Prima parte dezvoltă un om și afacere .   

 A doua parte se concentrează în primul rând pe spiritul religios și supranatural .   

Având în vedere aceste două părți diferențiate, se deschide o lucrare de reflecție pură și atentă.

Ambele părți, fiecare se dezvoltă într-o noapte și există o diferență temporară de 5 ani între
ele. Această lucrare, care tânjește trecutul (caracteristică proprie și comună a romantismului
tradițional), este situată în Spania lui Carlos V.

Personajul său principal, Don Juan , prezent în El Burlador de Sevilla  , este un tânăr amoral,
libertin, care seduce femei, indiferent de numărul, care trăiește în sfârșit o întâlnire supranaturală
declanșând astfel ultimul moment al lucrării, mântuirea sau condamnare eternă José Zorrilla, spre
deosebire de opera barocă, se concentrează pe o singură poveste de dragoste și prezintă un
personaj principal, în acest caz Don Juan, care se pocăiește și realizează mântuirea prin iubire.  

Al doilea personaj al său este Don Luis Mejía , pe care Don Juan ajunge să îl omoare în
piesă. Acest personaj a fost văzut ca o reprezentare a păcatului lui Don Juan. Prin urmare,
moartea lui Luis Mejía simbolizează sfârșitul vieții sale trecute.  

Doña Inés , personajul opus lui Don Juan, este cel care aduce bunătate și inocență în lucrare. Doña
Inés este cel care îndoaie răul lui Don Juan și este pictat foarte aproape de divinitate: un înger al
iubirii care este capabil să acționeze ca mediator între Dumnezeu și lume. În ea, José Zorrilla,
încearcă să reprezinte credința în mântuirea ființei umane, reflectând importanța pe care o are
pentru ființa umană, valorile bunătății și credinței. De asemenea, posibilitatea de a găsi iubire
adevărată.

 Pariul: Don Juan pariază cu Don Luis Mejía, concurentul său, care în șase zile îl va seduce pe
Doña Inés, o novice care urmează să devină călugăriță, și de asemenea Doña Ana, cu care Don Luis
merge se căsătorește 
  Don Juan își atinge scopul, dar se îndrăgostește nebun de Doña Inés , răpind-o. Comandantul, tatăl
lui Ines și Don Luis caută răzbunare. Don Juan, după ce a încercat o împăcare cu ei fără succes, îi
omoară și trebuie să fugă din Sevilla. Atunci când Don Juan își declară adevărata dragoste față de
Doña Inés înainte de tragedie. De aici aceste rânduri celebre: Ah! Nu este adevărat, înger al iubirii, că
pe acest țărm retras, mai pură luna strălucește și respiră mai bine?  
 Moarte și mântuire: Când Don Juan se întoarce cinci ani mai târziu la Sevilla, casa sa, palatul său,
ridică un panton care adăpostește mormintele lui Don Luis Mejía, comandantul și Doña Inés, care au
murit de tristețe. La sfârșitul lucrării, statuia Comandantului încearcă să-l tragă pe Don Juan în iad,
dar spectrul lui Doña Inés intervine pentru el, realizând astfel pocăința și mântuirea sa eternă. 

O frumoasă poveste de dragoste ... Fără îndoială.

În cazul lui Zorrilla, manipularea pricepută și virtuoasă a limbajului și a procedurilor expresive fac din opera sa o
muncă extrem de atrăgătoare, distractivă și, uneori, fascinantă. Personajele vorbesc cu profundă expresivitate și
ușurință, ceea ce contribuie mult la gustul acestei piese romantice de sus în jos. Ei gestionează limbajul cu o
eficiență uimitoare, atât pentru a declara intențiile și gândurile, cât și pentru a-și convinge interlocutorul, așa cum
face Don Juan cu Doña Inés, sau cu Brígida etc. Construcția dramatică este perfectă: ritmul este susținut, in
crescendo, intriga perfect dozată, spațiile și timpul de dezvoltare a acțiunii contribuie la crearea unei atmosfere
tulburătoare și, prin urmare, sugestive.

Mediul fizic al lucrării:

Se desfășoară în 7 scenarii diferite: hanul, străzile din Sevilla, casa lui Doña Ana de Pantoja, mănăstirea, casa
tatălui lui Don Juan, casa lui Don Juan și cimitirul. În toate scenariile arhitectura este prezentă și decorațiuni
reprezentative din acea vreme.

narator:

Lucrării îi lipsește un narator, deoarece personajele sunt cele care, prin dialoguri, dau sens poveștii.

 Cartea este despre povestea de dragoste dintre o cârpă și o fată curată și amabilă. Ea sfârșește prin moarte pentru a
salva sufletul impur al iubitei sale, care în cele din urmă moare liniștit lângă ea. Și, de asemenea, că pocăința sinceră
poate răscumpăra chiar și cel mai păcătos om.

Caractere principale:

Don Juan Tenorio: Un personaj libertin și seducător al femeilor care nu se tem de moarte. La finalul lucrării, tot ceea
ce nu făcuse sau simțise niciodată va fi ceea ce îl salvează din iad, dragostea pentru o femeie, în acest caz Doña Inés,
un bărbat rău care își regretă acțiunile.

- Doña Inés: Este descrisă ca o tânără frumoasă este un personaj religios și bun. Ea este motivul mântuirii lui Don
Juan.

secundare

- Don Luis Mejía: El este un personaj similar cu Don Juan este un greblat, batjocorește femeile și, de asemenea, jignește
morții. . -Don Gonzalo de Ulloa: Este comandantul din Calatrava, tatăl lui Doña Inés care, ca tată bun, a avut grijă de onoarea
fiicei sale, un bărbat serios și formal. -Ciutti: a fost slujitorul lui Don Juan Tenorio, este temut și laș și lăudat și reprezintă
personajul amuzant al operei. -Doña Brígida: Acționează ca celestina, dar este și o alcahueta care vrea să știe totul. - Buttarelli:
personaj istoric care este hotelierul. - Don Diego Tenorio: tatăl lui Don Juan, se preocupă de modul în care se comportă fiul său. -
 Doña Ana de Pantoja: Este logodnica lui Don Luis și este o persoană care este foarte încrezătoare în ea însăși 
 
 Avellaneda : prietenul lui Don Juan apare întotdeauna cu sclipici și arată căpitanul curajos Centellas : Prietenul lui Don Juan
tenorio curajos și bun luptător . 

Mitul seducătorului femeilor și dubla tratare a celor vii și a celor morți celor vii aparține unei îndelungate tradiții
populare, culese în povești și romanțe: decedatul care se întoarce în procesiune, cranii invitați și martori care își
contemplă propriul cadavru printre procesionari. . Dar precedentele cele mai directe sunt The Mocker of
Sevilla  (1630), din Tirso de Molina și Nu există un termen care nu este îndeplinit sau datoria care nu este
plătită  sau The Guest Guest  (1714), de Antonio de Zamora.      

Stil și metrică

Spiritul romantismului spaniol face legătura cu tradiția națională a epocii de aur.Zorrilla plasează acțiunea
lui Tenorio  în secolul al XVI-lea, demonstrând o asimilare perfectă a modelelor clasice. „Stilul său romantic” este
definit de următoarele caracteristici:  

- Abundență de arhaisme, care contribuie la amenajarea istorică a dramei: gardian, pardiez, aceeași, ucede,
escarnecellos  etc.  

- Exclamații și jurământuri, care întruchipează vehemența lui Don Juan (care urlă pe cei al naibii !, sufletul meu! ...  )
și pe cel al altor personaje (votează pentru brios !, pentru belcebu! ...  ) . 

- Anafore și paralele, pentru a obține o expresivitate mai mare. Multe versete contigue încep cu același cuvânt sau
repetă aceeași structură. Paralelismul afectează nu numai versetul, ci și scenele, ca în primul act: comandantul ajunge
la han, apoi Don Diego; Don Juan povestește cuceririle sale și Don Luis face la fel; Don Juan este arestat și Don Luis
și el.

- Lexicon romantic, cu o abundență de voci care aparțin câmpului semantic al iubirii, noaptea, luna, cimitirul și
umbrele.

- Limbajul simbolic, care sporește sensul dramei: Don Juan reprezintă demonicul, focul infernal și Doña Inés angelicul,
focul purificator; de aici multitudinea de metafore, comparații și antiteză utilizate (și indicate în note).

- Extinderea dimensiunilor, necesară specificării punerii în scenă a unei drame religioase-fantastice și realizarea
identificării spectatorului cu sentimentele personajelor (citiți ultimele două).

- Folosirea unui verset sonor, atrăgător, nu lipsit de pietriș, care a facilitat de la bun început popularitatea
lui Tenorio  (și numeroasele parodii care au fost făcute din acesta). Cele mai multe dintre cele 3.815 versete sunt
octosilabile, care conferă operei un ritm viu și agil în comparație cu caracterul reflexiv al endecasílabo-ului folosit în
solilochiul lui Don Juan. Redondilele pentru conversații comune, romancele și chintilele pentru povești, zecimele
pentru dialoguri de dragoste (de exemplu, celebra scenă a canapelei), pliante, ovillejos și cvartete alcătuiesc cea mai
clasică dramă a literaturii spaniole.  

Fără îndoială, astăzi este greu de controlat râsul atunci când citești excesele fanteziste ale
dramei. Finalul este absurd și grandilocent, dar este acceptat ca un exemplu al
emoției romantice înalte. Și asta intenționează să transmită autorul: emoție,
imaginație, uimire fără limită . Impresionează publicul, acesta este scopul
principal. Fără îndoială, includerea acestui conținut fantezist este explicată, în parte, de
nevoia lui Zorrilla să se apropie de gusturile publicului, care la acea vreme prefera teatrul
magic (cea mai de succes lucrare din prima treime a secolului a fost Piciorul caprei ,
încărcat cu elemente eficiente și supranaturale) al căror conținut par să inspire a doua
parte.    

 Conversia lui D. Juan. Un alt dintre cele mai studiate aspecte tematice
                

din lucrare este conversia finală suferită de erou. Până la premiera lui Don Juan

Tenorio, eroii romantici erau ființe marginale, pline de curaj și aroganță, capabile să
se simtă cu o forță superioară celei de a restului muritorilor și erau, de asemenea,
persecutați pentru un destin fatal, dar niciunul nu regretă stilul de viață . Se plâng
de destinul lor, protestează împotriva nedreptății lumii în care au trăit, dar nu
regretă. Cu toate acestea, în cele din urmă, Don Juan este în stare să se pocăiască de
păcatele sale, să-și recunoască greșelile și toate pentru dragostea Dona Inés.      
Criticii au interpretat această conversie a eroului ca trecerea de la un erou
romantic la un model de cavaler burghez . Adică, Don Juan trece de la a fi un om
care transgresează normele sociale, cineva care trăiește liber în afara societății și a regulilor
sale, până la sfârșitul acceptării familiei și a ordinii moral-religioase reprezentative
ale societății burgheze.    
 
 Structura. Drama este împărțită în două părți care au loc într-o noapte
                

fiecare . 5 ani trec între prima și a doua parte . Timpul din dramă este perfect
justificat de nevoile intrigii și acțiunii: de aceea evenimentele se petrec într-o singură
noapte în fiecare act care dă ritm și continuitate acțiunii eroului; Pe de altă parte, a fost
necesar să treacă o perioadă lungă de timp (5 ani între prima parte și a doua), astfel
încât Don Juan a trebuit să-și înfrunte destinul, să-și vadă casa transformată într-un
cimitir și, de asemenea, pentru dragoste între el și Dona Inés va fi mai reală, mai pură,
mai durabilă.   
                 Don Juan și fantasticul. Atrage atenția asupra numărului mare de scene

fantastice și iraționale ale dramei, precum prima din cel de-al doilea act al celei de-a
doua părți, când statuia lui Don Gonzalo intră în sala de mese a lui Don Juan fără
a deschide ușa închisă ( statuia lui Don Gonzalo trece prin ușă fără a o deschide și
fără a face zgomot ). Sau când statuia lui Doña Inés prinde viață și vorbește. Dacă
adăugăm aceste scene la altele care conțin umbre care apar, dispar, morți care reînvie,
morminte care se deschid singure etc.      
 Doña Inés. Reprezintă eroina romantică . Frumos, tânăr, dulce, credincios,
dar în același timp rebel și cu personalitate. El este capabil să se opună dorințelor
părinților săi de a-și urma dragostea. Prezintă o schimbare semnificativă în ceea ce
privește eroina altor lucrări romantice și este că este arătată și ca o femeie care
intervine în destinul eroului , este acest caz împiedicând-o să meargă în iad
pentru crimele sale și, în schimb, să urce la cer.    
 Brigida. Alcahueta sau „celestina”. Ca întotdeauna, este o bătrână lacomă care
acționează ca intermediar, la cerere, între iubit și iubit. Funcția sa este de a face o
întâlnire între îndrăgostiți. 
 Don Juan Tenorio. Tânăr, chipeș, curajos. Este insolent și nu are respect pentru
nimic sau pentru nimeni. Nu există nicio lege umană sau divină care să-ți iasă în
cale. Este deasupra moralului; Astfel, el poate fi pasionat de dragoste, înșelător în joc
și crud în luptă. 
  Don Luis Mejía. Antagonistul eroului, rivalul său. Jucător, femeie și certuri ca el,
cu toate că este un trădător și un laș. Nu are înălțimea dramatică și vitală a eroului,
Don Juan.     
 Ciutti. Slujitor al lui D. Juan. El vine să joace rolul „amuzantului” comediei baroce,
deși în această lucrare performanța sa este foarte secundară. Nu servește decât pentru
a însoți eroul și a prezenta câteva scene. 
 Domnule Gonzalo. Tatăl lui Doña Inés reprezintă codul strict al onoarei
clasice. Încearcă să-și răzbune onoarea salvându-și fiica, dar moare. Odată cu moartea
sa, începe tragicul rezultat al acțiunii. 
 Domnule Diego Tenorio. Tatăl lui D. Juan. Reprezintă toate virtuțile morale pe
care copilul tău nu le are. Este respectuos regulile de conduită și respectul față de
ceilalți. Nu irosi banii și trăiește cu onoare 
 

6. CARACTERISTICILE LITERATURII TEATRULUI ROMÂNIC PREZENTATE ÎN FRAGMENT.

Personajul lui Don Juan este prototipic de romantism: liber, curajos, fără prejudecăți, transgresor al normelor
morale și sociale, provocator ... Cu toate acestea, este un erou creștin în care până la urmă se impune credința
într-un Dumnezeu etern. Dar, în acest proces, nu doar protagonistul intervine. Iubita sa doamnă Inés, care i-a
condiționat mântuirea eternă de cea a iubitei sale, care îl va salva să rămână veșnic unit. Este dragoste dincolo
de moarte, barocă și, de asemenea, romantică.

Cadrul este, de asemenea, de gust romantic. Acțiunea are loc în ambele părți noaptea. Deși este în cea de-a
doua parte în care gustul pentru sumbre și sumbre devine mai prezent odată cu apariția spectrelor într-un
cimitir; de asemenea, în primul există o scenă îndrăgită de romantici, care înalță popularul: scenele din taverna
Buttarelli pot fi aproape considerate o imagine a obiceiurilor.

În ceea ce privește perioada în care se află evenimentele, trebuie să subliniem că acțiunea are loc în ultimii ani
ai domniei lui Carlos V, în secolul al XVI-lea. În mod normal, romanticii nu-și fixau operele dramatice sau
narative în prezentul lor, pe care îl urau; Este o formă de evaziune. Există un moment în lucrarea în care se
spune că este atârnat pe malurile râului Guadalquivir, lângă o a cincea proprietate a lui Don Juan, o brigadă
amenajată să plece în Italia, unde protagonistul și-a comis faptele greșite. Italia de Sud era la acea vreme o
colonie a Spaniei.

Stilul este grandilocent și vehement, cu multe propoziții exclamative, tipice romantismului clasic.