AÑO V, Nº 5 - 6, 2010

NIRAM ART ™
4,80€

Edición Especial:

Premios
Niram Art

2010
FUNDADOR: ROMEO NIRAM
 NIRAM ART ™

Director: Fabianni Belemuski

Redactores: Colaboradores:

Héctor Martínez Sanz (España)

Yana Klotchkov Kuznetsova Gueorgui Gueorguiev (España)
Thomas Abraham Dorel Schor (Israel)
Javier de la Fuente Roni Caciularu (Israel)
Teresa Carvalho Elena Abrudan (Rumanía)
Ángeles Rodriguez Andreia Pereira (Portugal)
Sofia D’Addezio Valeru Ciurea (Rumanía)

Fotógrafo: R. Victor Darolti

Maquetación: White Family S.R.L.

Web design: Defeses Fine Arts, PR Agency

Graphic Adviser:
N. Anu
Public Relations: Sanda Elena Darolti

Dirección: Indepenendencia nº2, 28013, Madrid

Email: revistaniramart@espacioniram.com

Revista NIRAM ART online en:

http://www.niramart.espacioniram.com

Editor: Rubén Darío

Propriedad: Jornal Diáspora
Impresión y acabamiento: Copri
Tiraje: 12 000 (1000 en colores, 11 000 en blanco y negro)
Periodicidad: bimestral (6 números al año)
Registro: I.C.S. 124441 Depósito Legal 210277/04

Propietario: Rubén Darío

Publicación fundada por : Romeo Niram

Portada: Onik Sahakian, ganador del premio Niram Art,

Trofeo Corneliu Baba
Para Sara Lavan
“El misterio es lo más hermoso que nos es dado sentir. Es la sensación

fundamental, la cuna del arte y de la ciencia verdaderos.” (Albert Einstein)

4-37 38-43 44-53 54-59

 EL MUSEO DE ARTE DE CRAIOVA / RUMANÍA Y EL ESPACIO NIRAM DE MADRID

PRESENTAN LA OBRA DEL PINTOR

CORNELIU BABA

El evento se desarrolla en la línea Madrid - Craiova, con invitados en Espacio

Niram: el galerista António Calderón de Jesús (Artejescal), la historiadora de
arte Lara Gala, el director de la Revista “Niram Art”, Fabianni Belemuski, el
escritor y director de la Revista “Madrid en Marco”, Héctor Martínez Sanz, el
artista plástico Tudor Serbanescu, el periodista cultural Tales Jaloretto y con
la participación desde el Museo del Arte de Craiova, por video-conferencia, del
director de esta institución, Florin Rogneanu, del fotógrafo Valeru Ciurea y
del organizador, George Smarandache.

El pintor Corneliu Baba nació en Craiova, el 18 de noviembre del 1906 y el

Museo de su ciudad natal guarda varias obras suyas, que serán presentadas
al público de Espacio Niram, Madrid.

No es una simple coincidencia que Madrid albergue este evento bicultural.

Aunque hubiera podido ser considerado fuera de la moda para un pintor del
siglo XX, Corneliu Baba pintaba según la tradición de los Grandes Maestros
y muchos de sus retratos recuerdan de las obras de los maestros españoles,
especialmente las de Francisco Goya.

4
5

ENTREVISTA CON
FLORIN ROGNEANU
DIRECTOR DEL MUSEO DE ARTE DE CRAIOVA
de FABIANNI BELEMUSKI
F.B. ¿Hay herencia artística de Baba en Craiova?
F.R. A lo largo de su vida, los museos de Rumanía compraron
pocos trabajos del artista, el hecho parece increíble hoy pero
hay que tener en cuenta de que su primer exposición importante
fue en el año 1987, que los museos tenían poco presupuesto
para compra y que tampoco pudieron entrar en contacto director
con la gran obra de Corneliu Baba. Pero, Craiova tuvo una
oportunidad porque fue aquí donde nació Corneliu Baba.
F.B.¿Qué nos puede decir sobre el entorno familiar y los años
que Corneliu Baba pasó en Craiova?
F.R. Su padre había llegado a Craiova alrededor del 1890 y
trabajó primero en un taller fotográfico, haciendo intervencio-
nes en acuarela. Su padre había estudiado en la Academia de
Arte de Viena y luego estudió pintura religiosa en Rumanía y
era reconocido en la zona de Oltenia como un pintor de iglesias.
En 1905, un año antes del nacimiento de Corneliu, Gheorghe
Baba ha participado en una exposición colectiva de los artistas
de Craiova y por eso en la Colección del Museo de Arte de
Craiova se guardan dos obras de Gheorghe Baba, uno represen-
tado un paisaje del Gran Parque de Craiova, Nicolae Romanes-
cu, que se inauguró en 1903, siendo el mayor parque de Europa.
Corneliu Baba estudió el bachillerato en Craiova, en el Colegio
Carol I, colegio que había sido inaugurado en el 1826 y en el
cual han estudiado grandes personalidades de la pintura rumana
como: Teodor Aman, el primer gran pintor clásico rumano,
Eustatiu Stoenescu, Jean Nitescu y más tarde Ion Tuculescu.
Las clases de dibujo eran impartidas por un talentoso profesor y
pintor Eugen Ciolac.
F.B. Se habla mucho del acercamiento entre la obra de Goya y
de Corneliu Baba, como representantes del Expresionismo…
6
F.R. En primer lugar quisiera hacer una separación clara entre el ter-
mino de pintor, escultor y el de artista. El artista es una personalidad
con una grande visión que nace de un ejercicio existencial. El artista, a
diferencia del pintor o del escultor, se plantea las preguntas existencia-
les. Por eso, este acercamiento a Goya lo encontramos en este modo de
ver la vida. Haber vivido en períodos de grandes transformaciones y
cambios es algo que acerca a los dos artistas. No hay que olvidar que
Corneliu Baba había acabado los estudios de la Facultad de Filosofía
antes de iniciar los de Pintura, él posee un lenguaje elevado al escribir:
“nosotros ni siquiera nos damos cuenta de que de hecho estamos lu-
chando contra dios. Este es nuestro oficio, justamente por eso es divi-
no.” Este es de hecho el gran problema de los creadores que están
conscientes de los límites de la existencia. El artista siendo él mismo
un creador, se halla en lucha con los límites impuestos por la divinidad
y los límites del conocimiento. Por eso decía que Corneliu Baba es una
conciencia artística, en el mismo modo que Goya también lo es por su
manera de reaccionar ante la ocupación francesa.
La manera de ejecución de los cuadros de Corneliu Baba hasta alrede-
dor del 1980 no tiene aquella fuerza específica al Expresionismo euro-
peo, en esencia el Expresionismo europeo ha sido un retorno a los mi-
tos esenciales y esto no ha acontecido con la obra de Corneliu Baba
sino que con la obra de Ion Tuculescu. Al mismo tiempo, los expresio-
nistas europeos han querido ser artistas totales, tanto en escultura, pin-
tura etc pero Corneliu Baba se ha dedicado sólo a la pintura.
F.B. Corneliu Baba es reconocido como el mejor retratista de Ruman-
ía. ¿Es verdad que su obra es fundamentalmente compuesta de retra-
tos?
F.R. El retrato parece predominante en la obra de Corneliu Baba pero
hay otros ciclos como por ejemplo los ciclos de los Arlequines o de los
Locos. En la única exposición retrospectiva que ha tenido lugar en el
Museo Nacional de Bellas Artes de Bucarest, en 1997, había salas
enteras dedicadas a las pinturas sobre arlequines y reyes locos. Estas
composiciones sobrepasan la temática del retrato y son de hecho obras
existenciales. Decía Corneliu Baba en sus notas: “el rey loco está dedi-
cado como homenaje a los millones de personas inocentes, víctimas de
los dictadores y tiranos.” Ya no se trata de un retrato de una persona
sino que de toda una categoría socio-humana y por eso yo los conside-
ro como composiciones y no como retratos. Corneliu Baba representa
un ejemplo de conciencia artística, un artista que dedicó parte de su
actividad a la joven generación, como profesor de la Academia de
Arte de Iasi y luego de Bucarest y que promovió una generación de
artistas que hace 30 o 40 años eran apodados Babistas, a partir de su
nombre.
Fabianni Belemuski y Tudor Serbanescu en directo con el
Museo de Arte de Craiova, en Espacio Niram, Madrid

7
 ESPECIAL
ENTREGA DE LOS PREMIOS
Sábado, el 29 de mayo, tuvo lugar la Gala de Entrega de los Premios Niram
Art 2010, en el Centro Cultural de los Ejércitos, Madrid. El discurso de apertura
de la Gala ha sido ofrecido por el Vice-decano
de la Facultad de Ciencias de la Información de
la Universidad Complutense de Madrid, JOSÉ
ANTONIO JIMÉNEZ DE LAS HERAS.

El artista plástico armenio ONIK

SAHAKIAN, también conocido como gran
amigo de Salvador Dalí quien le ha
impulsionado a pintar, ha recibido el Gran
Premio Niram Art de Pintura - Treofeo
Corneliu Baba.

Onik Sahakian es pintor, escultor, bailarín de

ballet. Ha tenido más de 50 exposiciones en
todo el mundo, en el Museo Mundial de la Cul-
tura, en Goteburgo, en el Grand Paláis de Paris,
en el Museo de Arte Contemporáneo de Moscú,
en el Museo de Arte Contemporáneo de Teherán, etc. Onik combina en sus Onik Sahakian
obras los sueños, los mitos y el inconsciente del Surrealismo con elementos
místicos, espirituales y relajantes. Infunde en la disyuntiva de los elementos la
imaginación surrealista de la esperanza, la fe y el equilibrio. La genialidad de
Onik reside en su capacidad de conciliar dos orientaciones dispares, de dejar a
su audiencia una sensación de armonía y equilibrio.

"Llegó un momento en que la pintura se convirtió en mi forma de expresión

personal. La vida de un bailarín es tan corta como la de una mariposa. El arte es
un medio de expresión para mí. Después de la danza, la pintura se convirtió en el
mundo donde puedo estar de cómodo, donde puede expresarme con franqueza y
sinceridad".

8
Presente en Madrid, Onik Sahakian se ha mostrado muy emocionado al recibir el
Trofeo: „El Premio ofrecido por Niram Art es la cosa más importante que me ha
pasado este año. Estuve tan emocionado durante la gala que me dieron las
lágrimas. La presentación, las imágenes emitidas durante el evento y el
recibimiento tan caluroso en Madrid, todo me ha emocionado mucho.”

NIRAM ART 2010

MEDI WECHSLER DINU
TROFEO VICTOR BRAUNER

La artista, de 101 años es la

última superviviente de una
brillante generación de intelec-
tuales que marcaron la cultura
del siglo XX. Amiga de Eugène
Ionesco y novia del hermano de
Víctor Brauner, Medi Dinu des-
taca por su vasta obra, expuesta
en todo el mundo y por su gran
valor humano: bondadosa, cer-
cana, benefactora, así es Medi
Wescher Dinu.

Su arte ha permanecido en la
oscuridad durante mucho tiempo
pero durante los último veinte
años ha sido descubierta y anali-
zada. Es un honor para Niram
Art entregarle este premio.

Su consejo de profesora, para los

alumnos de Bellas Artes: “Si
volviera a ser profesora les diría a los que quieren convertirse en artistas que
trabajaran en primer lugar la técnica. Luego que hicieran lo que les apetezca,
pero que sepan que es lo que hay que poner en la tela, diferenciar la luz de la
sombra. Esto obligatoriamente. Si quieren pintar modernismos, fantasías, otras
cosas no necesitan profesores.”

9
 JAVIER BLÁZQUEZ MURILLO
PREMIO NIRAM ART - PINTURA

Javier Blázquez Murillo es ilustrador, artista gráfico y artista conceptual, es licenciado en Bellas
Artes por la Universidad Complutense de Madrid y ha expuesto en Madrid y otras ciudades de
España. Su pintura guarda parecidos por la iluminación tenue de sus cuadros con los pintores
clásicos. Fervoroso autor, aterrador en sus lienzos, pero optimista en sus esperanzas, Javier Muri-
llo logra cautivar al observador que, atrapado por la fuerza mística de sus obras, formula pregun-
tas y encuentra respuestas.

Estas son las reflexiones de Javier Murillo en una playa y que ilustran sus pensamientos, que se
trasladan a su obra.

“Me quedé observando a uno de aquellos padres de familia, con sus zapatos calculadamente ata-
dos, sus pantalones de pinza con el bajo bien subido, y un jersey moradito que no guardaba si-
quiera un solo grano de arena. El hombre miraba al mar mientras su hija jugaba con al arena y
pedía a gritos que la rescataran del tremendo y aburrido mundo de su padre donde se encontraba
inevitablemente encerrada. Como uno de aquellos cuadros de Hooper, inevitablemente sola... Me
di cuenta de que aquello no era mi futuro.”

10
 VARUJAN VOSGANIAN
TROFEO MIHAIL SEBASTIAN
NOVELA

Los premios más importantes para literatura, el

Trofeo Tristan Tzara de Poesía y el Trofeo Mihail
Sebastian de Novela han sido otorgados al escritor

de origen armenio Varujan Vosganian. Poeta,

matemático, economista, ex-ministro de Economía

de Rumanía, Varujan Vosganian es uno de los
más importantes escritores de Armenia y Ruman-
ía. La novela premiada en Madrid, “El libro de los
Susurros” cuenta la historia del genocidio armenio
de 1915 a través de las memorias del autor, con
fuerte énfasis en la figura de su abuelo, Garabet
Vosganian y de otros familiares sobrevivientes del
genocidio.

El Libro de los Susurros está en vía de publicación

en España, por la Editorial Pre-Textos y ha recibi-
do los más importantes premios literarios de Ru-
manía siendo declarada “la novela del año”.

Vosganian ha declarado que este Premio ha crea-

do una ligación muy fuerte entre él y España.

Poeta, escritor, hombre político, orador, profesor y

gran amante de la música clásica, Varujan Vozga-
nian es un hombre complejo, impactante, pero a la
vez cercano y jovial, accesible, humano. Su carre-
ra está en sintonía con su capacidad creadora, que
ha encontrado mediante la escritura, en versos y
prosa, una vía para expresarse de tú a tú. Miembro
del Parlamento de Rumania y Vicepresidente de la
Unión de Escritores de Rumania, Varujan Vosga-
nian ha sabido captar y cautivar la atención del
público con su última obra, “El libro de los susu-
rros”. Este sublime libro narra el genocidio turco
en contra de los armenios. de 1915, rescatando del
olvido el drama de un pueblo flagelado por la historia. Este año será traducido al español y al alemán.

Acerca de “El libro de los susurros” Varujan Vozganian dijo:

“Escribí a diario dos horas, de cinco a siete, así empecé mis días durante años, incluso cuando era ministro. Sobre mi familia, que podría
ser cualquier familia, sobre la ciudad y mi país, que podrían ser cualquier ciudad y cualquier país, sobre la historia del pueblo armenio,
que podría ser la historia de cualquier otro pueblo”.

11
 DAN HERCIU
PREMIO NIRAM ART - POESÍA

Dan Herciu, poeta, autor del volumen “Impuesto sobre el vicio”, retrata las experiencias vividas a diario. En cada
momento ocurre algo poético. Parecido a Bukowski por su ternura, por la delicadeza de sus versos, este autor pre-
miado por el Círculo Literario Astra, es uno de los poetas representativos de Rumanía. En sus versos se determinan
distintas proyecciones, formales y conceptuales, de ingenua comunicación directa o de referencias metafóricas late-
rales, de filtradas delicadezas galantes y expresiones ásperamente crudas, de pasividad burguesa o de inquietud
social, en esa cambiante variedad de estímulos que es quizás la mejor definición del hombre de hoy y de su conflic-
to cotidiano.

“El poeta tiene que conseguir transmitir su estado, transmitir mediante conceptos sutiles una experiencia, una viven-
cia. Si aparte de esto logra transmitir algo más, un sentimiento imperceptible, que no se pueda definir con palabras,
entonces es su poesía es sublime”.

JAVIER PÉREZ AYALA

PREMIO NIRAM ART - POESÍA

Cursa estudios de empresariales por la Universidad Americana. Su vocación por la poesía es tardía. Sus primeros
poemas revelan una poesía en la que el autor está ligado a la ciudad en la que nació. El poeta forma parte de la poes-
ía y no puede concebir un mundo en el que no hubiera poesía. Además está muy comprometido con los autores
nuevos, desde los principios, cuando formó una comunidad llamada “Poesía eres tú”. Es uno de los representantes
principales de la metapoesía. Ha publicado “Reviéntate mundo” y “Ese rostro casi violento” y “El Día Mundial de
la Indiferencia”. A lo largo de este libro el autor sugiere que igual que hay un día para la paz o para la mujer, deber-
ía existir un día para la indiferencia, tan presente en todas las redes sociales que habitamos.
12
VARUJAN VOZGANIAN:
TROFEO TRISTAN TZARA
POESÍA

Su poesía, marcada por un acentuado lirismo, de vibra-

ciones místicas no resbala hacia terrenos épicos, es
irónica y dotada de una gran inteligencia y habilidad
metafórica.

Autor de “El chamán azul”, “Jesús con mil brazos”,

“Retrato de familia” o “El baile con la muerte”, Varu-
jan Vosganian ha sido, antes que político, poeta.

Sus palabras sobre la poesía:

“En lo concerniente a la poesía, a un simple poema, si

tú no hubieras nacido, ese poema nadie lo hubiera es-
crito. Por eso la creación lleva – más que cualquier otra
cosa – la marca imprescindible de la naturaleza huma-
na, es decir, su unicidad. Si yo soy verdaderamente yo
mismo, lo soy únicamente a través de la poesía que
escribo.”

13
MIEDHO
PREMIO NIRAM ART FOTOGRAFÍA

MIEDHO es fotógrafo, ha estudiado Bellas Artes

en la Universidad Complutense de Madrid y ha
expuesto en Madrid y en otras ciudades de Espa-
ña. Sus obras son una prolongación de su persona-
lidad revolucionaria y exigente. MIEDHO critica
los pilares sobre los que se sienta Occidente y
ofrece alternativas. La oscuridad característica de
sus fotografías representa una visión objetiva del
mundo y el deseo por un cambio.

MIEDHO:

“Ahora está todo muy confuso, por un lado tene-

mos un círculo muy cerrado de arte contemporá-
neo que pertenece a una esfera muy elitista. Ellos
crean un arte que muchas veces para el público
es de difícil comprensión y que a veces parece
una broma para el espectador. Otras veces son
provocaciones sin mucho sentido y ya en menor
medida encontramos trabajos más interesantes.”

NATALIE SCHOR
PREMIO NIRAM ART FOTOGRAFÍA

Natalie Schor es una fotógrafa israelí nacida en el

1983. Ha estudiado Historia del Arte y Teatro en
la Universidad de Tel Aviv. Sus fotografías son
instantáneas de la realidad, testigos de momentos
que se nos escapan a la vista pero que están pre-
sentes y los descubrimos en sus fotografías como
nunca los habíamos visto. La fotógrafa prefieres esconderse detrás de la cámara para sor-
prender lo cotidiano, sin modificarlo. Las criticas la consideran una promesa original, sor-
prendente y caracterizan su visión sobre el hombre de la ciudad como ingenua y grave al
mismo tiempo:

“Por un lado, todavía me siento a veces como una niña, aunque tengo casi 27 años. Me temo
que algunas de mis fotos provienen de un pasado muy ingenuo. Por otra parte, estoy muy
conectada con la gravedad de las personas mayores, porque me parece muy real. Hay una
vida entera detrás de ellos. Así que las experiencias como el dolor, la alegría, la pérdida se
reflejan en sus miradas. Algo se puede ver en cada arruga, en cada expresión y hecho que
toca mi corazón de una manera que no puedo describir. Estos dos extremos se supone que no
están relacionadas, pero lo son”.

14
 EUGEN PETRI
TROFEO CONSTANTIN BRANCUSI -
ESCULTURA

Eugen Petri es escultor de talla internacional con obras presentadas

en Europa y Norteamérica. Sus obras vanguardistas y su pasión por el
mármol blanco de Carrara, uno de los más finos con el que trabajó
Miguel Ángel, le han convertido en uno de los mejores exponentes de
la escultura. Trabaja también con madera y bronce. Su serie de apo-
geo en bronce, “Jazz: alma y forma” es considerada una de las más
representativas de la escultura. Tras el concurso internacional de
escultura organizado por Royal British Society of Sculpors, cuyo
miembro es, ganó una beca para trabajar durante tres meses en la
región de Massa Carrara, en Italia. “La experiencia de Carrara me
ayudó a conseguir una técnica y delicadeza impensables. A partir de
ahí cambió mi visión de la escultura. Los materiales que tenía a mi
alcance no se comparan con ese mármol”.

LORENZO MIJARES
TROFEO EUGÈNE IONESCO - TEATRO

Lorenzo Mijares, director y actor

es impulsor de la Hemoficción, la
nueva Vanguardia en el teatro a
partir del año 2000. Es un espíritu
dinámico y luchador, apasionado
con su trabajo que se confunde con
su vida. Es un visionario, un revolu-
cionario, su entusiasmo es tan gran-
de que viaja desde Barcelona, don-
de se encuentra la compañía de
Hemoficción a Madrid, de Madrid a
Italia y vuelta, sin cansarse nunca.
El enfoque tan novedoso de este
arte escénico, han convertido a
Lorenzo Mijares en el director y
actor de hemoficción más conocido
de México y España.

“Las personas tendemos a tener

prejuicios y a quedarnos con ideas
fijas en relación a casi todo. Vivi-
mos en una sociedad que lo propi-
cia. Es el camino fácil. Un docu-
15
 mental en televisión te puede enseñar la física cuántica. Hay una tendencia generalizada a juzgar y a saber de lo que se habla que
dificulta las cosas cuando de algo serio se trata, el ejemplo de la hemoficción. Por otra parte no es extraño. Es condición natural de
una vanguardia, estoy seguro”.

ANTONIO CALDERÓN DE JESÚS

TROFEO AMBROISE VOLLARD
PROMOCIÓN CULTURAL

Promotor artístico, Antonio Calderón de Jesús desarrolla su trabajo desde Madrid, donde tiene una galería. Su implicación en el
descubrimiento de nuevos artistas, su continua búsqueda de talentos, para promocionarlos, para darles a conocer, le convierten en
uno de los mejores representantes y promotores de España. Antonio organiza exposiciones y eventos, participa e invita participar
en debates sobre las corrientes artísticas en la actualidad, para llamar la atención sobre algo que muchas veces pasa a un segundo
plano: el arte y sus creadores.

“Ofrecer una oportunidad a los artistas desconocidos, promocionarles y ayudarles a crecer es como una obra de caridad, siento que
estoy haciendo el bien. Hay muchos países y muchos pintores anónimos que son igual de buenos que los grandes. Esos artistas,
verdaderos creadores se merecen mucho más.”

16
 PREMIO ESPECIAL DE LA EDITORIAL NIRAM ART:

HÉCTOR MARTÍNEZ SANZ

“Mihai y Verónica”

El Premio Especial de la Editorial

Niram Art, por el valor de 6.000 euros ha
ido al ganador del concurso literario inicia-
do por la editorial, Héctor Martínez Sanz
por su novela “Mihai y Verónica”, que se
publicará este año por la Editorial Niram
Art.

Los Trofeos Niram Art son piezas

artísticas, personalizadas, creadas por el
artista plástico Bogdan Ater.

Miguel Ángel Galán Segovia, Dir. Editorial Niram Art y el

escritor Héctor Martínez Sanz

17
 Los grandes escritores siempre crearon en sus obras mundos más vivos
que el “verdadero”. Leyendo a Fabianni Belemuski se tiene la impresión
de que la vida te mira desde las páginas de su libro y susurra: “Mira, es
así como yo soy de hecho, desnuda y sin nada que me pueda cubrir más
que mi propia desesperación”. Es como si la vida reconociera haber sido
sorprendida in fragranti.
Ed. NIRAM ART
Lanzamiento de Libro: Catalin Ionete, sociólogo

Quizás un nuevo formato de hemoficción, una nueva brecha abierta por el

DIARIO DEL CAPITÁN NWO estilo en el campo del relato corto, desde la epístola hasta el monólogo: un
SÉKKE Y OTROS CUENTOS atentado al mundo de la normalidad con lo normal del mundo, esto es, su
carencia de sentido.

de Héctor Martínez Sanz, escritor

FABIANNI BELEMUSKI La fluidez y la frescura de la escritura, igual que la profundidad de sus

inquietudes, hacen de este libro un prometedor comienzo. Es al mismo
tiempo hilarante y sensible, mordaz y tierno.

Claudio Martínez Mehner, pianista

Son cuentos cortos, pero sus efectos nos enlazan con lo esencial, con el
corazón, con el espíritu que nos compone. Se trata de cuentos para leer
con los ojos del alma, preocupada por su transcendencia, por encontrar su
equilibrio a través del amor.

Thomas Abraham profesor

18
 Sábado, el 29 de mayo de 2010, tuvo lugar en el Centro Cultural de los
Ejércitos, Madrid, al final de la Gala de los Premios Niram Art, el lan-
zamiento del volumen de cuentos “Diario del capitán Nwo Sékke y
otros cuentos” de Fabianni Belemuski.

Fabianni Belemuski con el artista plástico Onik Sahakian y el pianista Alexandru Belemuski (de izq. a dcha.)

Fabianni Belemuski, licenciado en Periodismo por la Universidad Complutense de

Madrid , es autor de artículos, reportajes, entrevistas y críticas literarias y artísticas
en la prensa española. Es traductor del libro “Los Securistas fueron Extraterrestres”
de Constantin T. Ciubotaru, publicado por la Editorial Niram Art. Es director de la
Revista Niram Art y fundador de la Revista Cuadernos Literarios de Madrid.

19
 “INSTANTÁNEAS EN CUATRO HILOS”
de

ARIADNA PETRI

Ed. NIRAM ART

Sábado, el 29 de mayo de 2010, tuvo lugar en el Centro Cultural de los Ejérci-

tos, Madrid, al final de la Gala de los Premios Niram Art, el lanzamiento del
libro de Poesía “Instantáneas en cuatro hilos” de Ariadna Petri, ed. Niram
Art.

Más tarde - encuentro con los lectores en Espacio Niram. Participan:

Ariadna Petri, Varujan Vosganian, Héctor Martínez Sanz

20
 “Lo más desconcertante de la poesía de Ariadna Petri es
que te descoloca sin hacerte sentir que estás descolocado”.
(Peter Wessel)

INSTANTÁNEA CON AGUA DE DIOSES

Amo mi ciudad sobre el agua que no existe

alta y coloreada como una fiesta inmóvil

momento del grito de la serpiente

eco

de la vida de los dioses

Ciudad de México, México, 2006

“La poesía se convierte en el hilo de Ariadna, el hilo que ella

misma está siguiendo” (Varujan Vosganian)
21
 PREMIOS NIRAM ART
REPORTAJE
FOTÓGRAFICO

António Calderón de Jesús, Héctor Martínez Sanz, Lorenzo Mijares

Varujan Vosganian

22
Varujan Vosganian, António Calderón de Jesús

23
 Lorenzo Mijares

Fabianni Belemuski

24
Florin Barsan, Jefe de Protocolo del evento

25
 Miguel Ángel Galán Segovia, director de la Editorial Niram Art

26
Miguel Ángel Galán Segovia, director de la Editorial Niram Art

Varujan Vosganian

27
 ONIK SAHAKIAN N.A. ¿Cómo se siente al haber sido galardonado con el premio Niram Art, Tro-
feo Corneliu Baba?

O.S. En primer lugar, conocí a (Romeo) Niram hace 2 o 3 años y me dio una
energía positiva maravillosa. Después, se puso la fotografía de mi obra en la
portada de la Revista Niram Art, lo que consideré un honor, y ahora me ha invi-
tado a recibir este premio fantástico, intitulado Corneliu Baba, uno de mis pinto-
ENTREVISTA CON res preferidos, y es un gran honor recibir este Premio Corneliu Baba. Ha sido
todo extraordinario y estuve muy feliz. Ahora espero poder hacer algo estupendo
ONIK SAHAKIAN, para Niram Art, tal vez hagamos una exposición importante en Madrid, para los
españoles, en relación con Dalí o otras personas. Veremos lo que sucederá.

GANADOR DEL Tengo que decir que la video-presentación ha sido realmente extraordinaria,
tanto que no me lo esperaba. Realmente me dieron las lágrimas porque no me
TROFEO esperaba un modo de presentación tan magnífico. Ha sido muy bella y me sor-
prendió mucho. Todo ha sido muy bonito … dios mío..hice fotografías con 50 o

CORNELIU BABA 60 personas…Todo el mundo quería hacer fotografías conmigo…Fue realmente

maravilloso, una noche estupenda.

N.A. ¿Conoce la Obra de Corneliu Baba?

O.S. Corneliu Baba es un artista magnifico. Me gustan mucho algunas de sus

28
pinturas, son tan bellas: la de la mujer que plancha una camisa, o con la fami-
lia, realmente creo que es extraordinario y me he sentido tan honorado de
recibir este Trofeo con su nombre. Me siento muy conmovido y afortunado
por haber conocido a Niram, creo que es una persona extraordinaria, le gusta
crear en el mundo del arte y también en lo que se refiere a la cultura entre
pueblos. Si puedo crear algo bonito en el mundo del arte, relacionando el
mundo de Niram Art y el mío, me gustaría hacerlo para crear felicidad. Por-
que los artistas son muy importantes para el público. Puedes mirar un cuadro
y sentirte transportado en otro mundo, de misticismo, de silencio, en cual-
quier mundo que quieras hacer. Pinto de la manera que lo hago porque hoy
en día el mundo es tan podrido y tan negativo, tantas cosas terribles pasan. A
veces el arte es también así, terrible, con crímenes, sangre, tortura, violación
pero yo no creo que el arte debería ser así. Tenemos tantas cosas malas que
ya están pasando en frente de nuestros ojos, ¿por qué añadir más infelicidad

al mundo? También puedo pintar de un modo muy agresivo pero no me pare-

ce importante hacerlo, no me sale de mi interior, porque yo no soy así. Por
eso pinto de la manera que pinto.

En lo que concierne el mundo Niram Art, creo que él ha hecho algo maravi-
lloso, de la mejor manera y espero poder hacer algo muy interesante con él en
el futuro.

N.A. ¿Tal vez una exposición o algo así?

O.S. Veremos lo que acontecerá. Si haré una exposición con Niram … eso no
lo sé pero sí sé que haré un libro. Haré un libro con Niram, en español, para
el público español. Trabajé en tantos sitios pero es importante para mí pre-
sentarme al público español, pasé tantos años con el mayor artista catalán,
Dalí. Las personas no se dan cuenta, yo propio no me daba cuenta cuando era

29
 más joven, de lo que significaba estar cerca de alguien como Dalí durante tantos años. Sólo se puede entender esto
mucho más tarde.

N.A. ¿Encuentra alguna semejanza entre su obra y la Niram?

Niram tiene una manera muy hermosa de expresarse, una manera diferente de la mía. Somos 2 artistas completamen-
te diferentes.

N.A. ¿Ha visto la revista?

O.S. Sí, yo estaba en la portada. Ha sido una gentileza de Niram, me he sentido bastante sorprendido. Está también
en mi sitio web, se trata del Retrato de Einstein y de la pintura de Adán “El momento antes del pecado”.

El arte, la cultura es parte de nuestras vidas. Cuando la gente tiene a veces problemas en la vida, no a veces sino que
casi siempre, el arte es el único instrumento que te saca de tus problemas, por lo menos durante un breve momento.
El momento del arte es muy importante y ha sido así durante centenas de años.

30
31
 ¿Qué hago yo en este tema? Es causa del título de una antigua exposición sobre M.C
Escher que hubo en Madrid: El arte de lo imposible. Porque, además de tomar a bien el
acercar mi vista sobre dibujos ciertamente extraños, he procurado leer algo de lo que
dicen los entendidos; y según estos últimos Escher es el genio del trazo imposible, de
las figuras entremezcladas y contradictorias, y el arquitecto plástico de cimientos ultra-
reales. En resumen, el pincel de Escher es el pincel que plasma lo imposible. Aquí es
donde me detengo yo, quizás porque pienso demasiado y someto a cuestión banalida-
des. Lo del "imposible" suele estar más asociado a lo "increíble", al mago que sobre un
escenario nos sorprende con trucos que no conseguimos, ni él nos deja, descubrir. El
mago quiere que nos quedemos con la ilusión, con lo increíble del asunto, no con su
explicación. Pese a que nos pique la curiosidad, muchas veces preferimos no recibir la
aclaración si no hemos sido capaces de sacarla por nosotros mismos. Es el mago quien
no nos dejará. Y aunque Escher también toma parte en la ilusión, la óptica, y con ello
nos sorprende de entrada, no oculta el truco, entre otras cosas, porque no lo hay. Aquí,
ante Escher, no hay traba para descubrir la explicación. Quiere decirse que, hasta con
el mago, ese ilusorio imposible, permanece misterioso y oculto, que es lo propio,

ESCHER Y mientras que en Escher ni es misterioso, ni está oculto, y, por tanto, no tiene nada de
imposible. Es, acaso, un arte de perspectivas, de profundidad y contrastes, de relacio-
nes de planos, dimensiones, proporciones y distancias, incluida la geometría de la ópti-
LO IMPOSIBLE ca, del mero ver tan cotidiano y que encierra toda una suerte de relaciones y sorpresas.
Aún más, el mismo Escher se sentía más cercano a las cuestiones geométricas -véanse
Moebius o los planos curvos que tan en entredicho pusieron la geometría euclidiana-
que al arte. Pensemos en la xilografía Profundidad (1955) que emplearon para presen-
HÉCTOR MARTÍNEZ SANZ tar la exposición y bajo la que rotularon eso del imposible, pudiendo haber escogido
alguna otra más conocida y llamativa en esto de la ilusión -Belvedere (1958), Cascada
(1961)-. Cualquiera que la vea y lea lo de imposible ni entenderá lo que ve, ni sabrá
qué tiene que ver con el imposible o qué haya de imposible en dibujar algo así. La
división del plano, su volumen y curvatura, no es algo que se vea pensando en lo impo-
sible. Lo más, un "pez raro" repetido infinitamente de grande a pequeño. Sin embargo
Escher e imposible son dos palabras que ya llevan tiempo uniendo sin

Lo imposible es lo imposible, lo que carece de posibilidades de darse bajo forma algu-

na; aún ni en representaciones mentales o conceptos. Lo imposible, por ende, no tiene
un sujeto capaz de hacerlo. Escher no da realidad a lo imposible –permítanme decirlo-.
La genialidad de su paleta está en la ilusión óptica y en la clarividencia de un imagina-
do infinito por el que se anudan imágenes, figuras, formas y fondos. Al adentrarnos en
uno de estos dibujos, vemos tanto lo que en realidad se daría, como lo que la naturale-
za no permite. En esto último es en lo que nos equivocamos y erróneamente venimos a
llamar imposible. Si bien la naturaleza se resentiría de que existieran ciertas formas, y
la lógica se encerraría en sí misma ante Escher, eso no quiere decir que el fenómeno
sea imposible. En la medida en que está dibujado es concebible mental y plásticamen-
te. Y ya sabemos que la realidad es muy otra. Si fuera imposible, Escher jamás podría
haber puesto ante nosotros lo que, en verdad, ha hecho: darnos donde más duele, en el
engaño óptico que por los siglos de los siglos la filosofía ha tratado de remediar con
vacunas intelectuales o idealistas y racionalistas. Ahora bien, este engaño filosófico,
psicológico y oftalmológico, sucede en la visión de cosas naturales y totalmente reales
–existentes-. Escher, en cambio, ha ido más allá. Mientras la ilusión natural nos hace
ver lo que no hay –valga como ejemplo el mítico palo quebrado bajo el agua, que no

32
está quebrado realmente-, Escher nos hace ver la ilusión, tal como si el
palo estuviera realmente quebrado y nosotros nos obcecáramos en
insistir sobre lo contrario. Ha trasladado la ilusión óptica a la imagina-
ción y al ojo intelectual, violentando la lógica y la pura geometría.
Aunque, como he dicho, al estar dibujado, más que violentar o atentar
contra lo posible, tan sólo provoca a estas ciencias absolutas. De algún
modo la geometría tiene en su raíz un salvoconducto para Escher; y del
mismo modo la lógica. Sino, estaríamos hablando del imposible, a
sabiendas de que no puede darse en nada ni en nadie.
Al pintar lo que en modo alguno hay en la realidad, se reconoce su
inexistencia, pero también se reconoce la posibilidad de concebirlo
mentalmente. “Imposible”, por tanto, no quiere decir sólo que algo no
se dé en la realidad, sino que tampoco ese algo es concebible.
Escher, sin embargo, concibe sus figuras, y tal concepción le
sirve de modelo; e incluso nosotros las concebimos al verlas,
razón por la que resulta tan sorprendente. Pero, pensémoslo
con calma, también es concebible un centauro o cualquier figu-
ra mitológica, la cual no nos produce la misma desesperación
de lo imposible. Por el contrario, el manido concepto nada es
verdadero ejemplo de lo imposible, pues ni existe, siendo
Relatividad por M.C. Escher (1953)
(permítase la irregularidad del lenguaje) ella la auténtica nega-
ción de toda existencia, ni se concibe algo en nuestra mente al
pensarla (sigue siendo irregular el lenguaje). Hasta Escher sería
incapaz de dibujarnos la nada.
33
 Para finales del mes de julio, la Revista de Arte y Ensayo Madrid en Marco conjunta-
mente con Espacio Niram organizamos un encuentro literario sobre José Luís Peixo-
to, reconocido escritor portugués. Sobre todo queríamos subrayar el costado poético
de su obra para España, menos conocido que su faceta narrativa. Para ello, entre los
invitados contamos con dos poetas, Ovia Herbert y Andrei Donarond, quienes, junto
a mí, en calidad de director de la Revista organizadora y crítico, quisimos dar una
visión del Peixoto poeta, esto es, el Peixoto que España no debe perderse, siendo la
lengua portuguesa tan próxima al hispanohablante que, en muchos casos, ni siquiera
necesita de traducción.

Bajo esta idea principal, abrimos el evento con una breve proyección de imágenes y
videos sobre José Luís Peixoto, en la que introdujimos desde el inicio la voz del mis-
mo Peixoto recitando sus versos. “Siempre es un placer poder escuchar a los poetas
darles voz a sus creaciones”, me apuntó Ovia Herbert. Y así, bajo el silencio del
público de la sala al comienzo de la proyección, llegaron a los oídos de todos, con la
voz del poeta y en español, las palabras de uno de los poemas más afamados de
Peixoto: “A la hora de poner la mesa…”, del que Donarond destacó “la sencillez
expresiva con que pone de manifiesto la sensibilidad familiar, rehuyendo las sensi-
blerías”. Aún aguardaba una sorpresa mayor al público que, en parte madrileño, con
gran atención escuchó al poeta recitar en portugués aqul “Madrid regressará sem-
pre… Eu e Madrid Madrid não nos conhecemos bem. Sabemos o essencial e
PEIXOTO, POETA inventamos tudo o resto. Tanto a minha vida, como a vida de Madrid, já tiveram
muitas formas”. Era necesario que este poema surgiera en la velada cuando era en
HÉCTOR MARTÍNEZ SANZ Madrid el homenaje al poeta. Era necesario también porque, como auténtico
madrileño y organizador, trato de no pasar por alto a mi ciudad como tema artístico o
literario cuando lo encuentro. Y en el momento comenté algo conocido por todos y es
la idea de que en la identificación que el poeta realiza con Madrid está el reflejo de
una verdad insondable de la ciudad: nadie se siente extraño aquí, sino extrañado por
no serlo. Y así, de la proyección sólo quedaba un elemento más que diera ya pie a los
comentarios de los invitados, como era escuchar a Peixoto recitar el santo y seña de
su arte poética: “la letra p no es la primera letra de la palabra poema, poema no se lee
poema, se lee pan o flor, se lee hierba”.

Hubo unanimidad en cuanto al estilo sencillo e íntimo de los versos libres, y la evi-
dente musicalidad del portugués, punto esencial a la hora de escuchar los poemas
recitados por Peixoto en la lengua de origen. Se destacó el fondo familiar que escu-
chamos tanto en “A la hora de poner la mesa…” como en otro que recité yo para
acentuar más esta temática, “Palabras para mi madre”, en el que, según Donarond,
“se contenía el hecho cotidiano de amar sin tener que escribir o decirlo, sobre todo
respecto de los padres o hermanos, reservando las palabras para aquéllos a los que
amamos después en el mundo”. Aprovechando que salía a relucir el tema del amor,
junto a la muerte, temas que son piedra angular en la poesía de Peixoto, se recitó otro
poema de gran valía, titulado “Este libro”, en el que tanto Ovia Herbert como yo
subrayamos la facilidad con que el poeta lograba la metamorfosis de ser libro y pági-
na, y llevar a la amada a besar el papel para culminar el encuentro amoroso. ¿Es el
poeta el verso, la página, el libro, o está justo detrás y besa a través de ellos? Nos
planteamos la pregunta sin hallar respuesta, para terminar, con sentido del humor, en
los versos del propio poema: “no me preguntes nada. Yo no sé responder a todas las

34
 Encuentro literario sobre la obra del escri-
tor portugués José Luis Peixoto en
Espacio Niram, Madrid

La Revista de arte y ensayo Madrid en Mar-

co, junto con Espacio Niram, organizó la
presentación de la obra literaria del escritor
portugués José Luis Peixoto.

Invitados: el escritor Héctor Martínez Sanz

(director de la Revista Madrid en Marco), el
poeta Ovia Herbert y el poeta Andrei Dona-
rond.

José Luis Peixoto es licenciado en Lengua y

Literatura Modernas (Inglés y Alemán) por la
Universidad Nova de Lisboa. Es colaborador
en diversos periódicos y revistas.

Poeta, dramaturgo, articulista, traductor y

novelista, se caracteriza por una gran fuerza
expresiva, con una prosa muy lírica. Ha reci-
bido algunos premios tanto en novela como
en poesía.

Sus novelas se han publicado en Francia,

Italia, Bulgaria, Turquía, Finlandia, Países
Bajos, España, República Checa, Croacia,
Bielorrusia y Brasil, con ediciones en prepa-
ración en el Reino Unido, Hungría y Japón.

Obra publicada en español

Narrativa
• 2001 - Nadie nos mira, Editorial Hiru
(Nenhum Olhar, 2000)
preguntas del mundo”, señaló Donarond, intervención que abrió la puerta de la reflexión
• 2004 - Te me moriste, Editora Regional
poética en que hube de sumergirme durante unos minutos. El arte poética mencionado
de Extremadura (Morreste-me, 2001)
me empujó hacia uno de mis temas favoritos, metalingüístico, nietzscheano, y que tam-
• 2007 - Cementerio de pianos, El Aleph
bién estaba presente en los poemas de Peixoto: la lucha y superación de la palabra, la
Editores (Cemitério de Pianos, 2006)
vuelta al mundo de la experiencia con la palabra como metáfora de la vivencia, frente a 2008 - Una casa en la oscuridad, El Aleph
la retirada hacia el mundo conceptual de la palabra, hacia el sistematismo que todo lo Editores (Uma Casa na Escuridão, 2002)
ordena y etiqueta, como bien leímos a propósito de ello en el poema “Todo será ordena-
Premios y galardones
do”. Al fin y al cabo, sostenía Nietzsche, las palabras son una serie de sonidos más o
menos arbitrarios que usamos para sustituir una realidad; al fin y al cabo, dice Peixoto:
• 1997 - Premio Jóvenes Creadores del
“el poema no tiene más que la sonoridad de su sentido”.
Instituto Portugués de la Juventud
• 1998 - Premio Jóvenes Creadores del
Al finalizar el evento, Herbert, Donarond y yo vimos rostros satisfechos que declaraban
Instituto Portugués de la Juventud
el éxito de aquella tertulia: el público marchaba, efectivamente, con Peixoto en su inter-
• 2001 - Premio Literario José Saramago
ior, con sus versos en los labios, y con el sonido, ese fundamental sonido del poema,
por Nadie nos mira
recorriendo el camino que va desde los oídos, bien a la cabeza, o bien al corazón. Yo me 2008 - Premio Cálamo Otra Mirada por Ce-
quedé con mi pequeño discurso filosófico y la extraordinaria sensación de haber acerca- menterio de pianos
do con Peixoto un poco más Portugal hacia España, y más concretamente hacia Madrid.

35
EXPOSICIÓN DE FOTOGRAFÍA
EN ESPACIO NIRAM

Son fotografías que muestran el medio urbano tal y como ha sido

visto a través de la mirada de un artista extremadamente minimalista
y de expresión abstracta como es DILYANA GLOGOVA.

DILYANA La autora ha llevado a un mínimo el uso de todos los elementos, que

se asemejan a la naturaleza. Y allí donde se les puede entrever, vie-
nen a ser una especie de contrapunto al ambiente de su alrededor,

GLOGOVA
supuestamente invisible, pero artísticamente básico en sus fotograf-
ías.

En la mayoría de sus obras abstractas ella llega a un laconismo ex-

tremo; en sus obras se han descartado de manera natural medios de
expresión como argumento, narración, dramaturgia y han sido reem-
plazados por la “vibración de la materia, de la textura, del trazo”.

Sus fotos muestran “sensibilidad, escondida en algún profundo lugar

de la materia; una fotografía libre del contexto objetivo de la reali-
dad.

GUEORGUI GUEORGUIEV
comisario de la exposición

36
RASCADURAS

urbanas
37
 Without preaching, pathos or
overwhelming guilt, Romanian
writer Varujan Vosganian has
created a powerful portrait of the
Armenian genocide.
DISTINGUISHED
BY THE DEAD
RIRI SYLVIA MANOR
Source: Ha’aretz / Israel
38
"Cartea soaptelor" ("The Book of Whispers") by Varujan Vosganian, Poirom,
528 pages
No one expected Varujan Vosganian to write the best novel in Romanian lite-
rature. He was, after all, the finance minister of Romania until not very long
ago. He is an economist and mathematician by profession, a talented rhetori-
cian, a brilliant intellectual, president of the Armenians Union of Romania and
vice president of the Romanian Writers' Union.
Although he has written poetry in the past, this book (which has not been trans-
lated as yet into English) is entirely different. From the first page of his first
prose work, "The Book of Whispers," the unbelievable happens and the surpri-
se is clear and powerful: This is a classic, a true literary celebration. Vosga-
nian's whispers are truly mesmerizing. Regardless of cultural status or political
-literary association, readers bleed with the vanquished, are persecuted and flee
with them, and become Armenians like them.
How does Vosganian, an Armenian Romanian, succeed in depicting the events
and at the same time elevate the reader and deepen his belief in and grasp of
humanist values? How does he create speech with universal validity? Without
preaching, without pathos and without overwhelming guilt, he lets the facts
speak for themselves, at the same time becoming a more reliable and convin-
cing narrator who reveals the incomprehensible.
In Vosganian's depiction of events in the history of the Armenian people, he
awakens our own experiences, our pain, our lives - lived at times without
shield or armor in the bloody 20th century - our vanquished lives. Vanquished,
but surviving and reviving, in order to allow us to declare: We exist, we have
survived and now we must also remain human, because of what happened, and
despite what happened.
"We are not distinguished by what we are, but rather by the dead whom each
of us mourns," says the narrator's grandfather Garabet from the small town of
Focsani in Moldova. Garabet, who claimed that the best taste of all is the taste
of wind, and who believed that as long as you live you are immortal, found a
similarity between Armenian carpets and the Bible: "You find everything in
both of them - from Genesis to our day."
The grandfather had "an almost Kantian" vision of the world: "The roof over
your head, the altar before your eyes and the soft carpet beneath your feet."
In truth, "The Book of Whispers" contains another book, consisting entirely of
this nonchalant grandfather's pearls of wisdom, based on his experience:
"'Don't rush,' he'd always say. 'The person who has won is rarely the real vic-
tor. History was made by the vanquished, not by the victors. In the end, victory
means exiting history' ... Precisely for this reason, grandfather Garabet thought
the real heroes who make history are not the generals but rather the poets, and
the real battles are not to be sought under the horses' hooves."
"Victory," says the other grandfather, Starak, from Craiova, "isn't
the power to spill other people's blood. Victory is the power to spill
your own blood."
Every great writer is first of all a poet, and every fiber of this novel
is rich in metaphor. With verbal thrift and precision of language,
the novel creates an electrical-emotional tension, as though the
reader is taking part in what is happening. When a Russian soldier
threatens the narrator's grandfather and orders him to move away,
down the street, the narrator writes: "No one would be able to say
what silence is if he has not heard at his back the rustle of a wea-
pon being cocked." In another place the prison is described as
dampness that comes and goes, "And the moment it penetrates
your bones you carry it from within."
Perhaps the book succeeds in sinking into the soul because of the
richness of the poetic characters, because "the soul cannot think in
the absence of an image," as Aristotle has taught us.
'Abandoned path'
After recounting his memories from his grandfathers' homes (we
hardly know anything about his parents' homes), the narrator
brings alive the Armenian folk epic, which survives and abounds
in open wounds. Nevertheless, he writes, "Every open wound is the
start of an abandoned path. To the extent that it heals, you are da-
maged." And the dead? "The dead have moved house in the pictu-
res on the shelf." Or: "The picture became the request for forgive-
ness by those who in this hasty century left without having time to
bid farewell."
Dante, under instructions by Virgil, built in his poet's imagination
the sad spaces of hell. Vosganian guides us through the hell of his
people at the start of the 20th century. He reconstructs this hell
meticulously, basing it on historical documentation and his own
intuition as a poet and writer.
The author does not look back in anger. He is there and he takes us
with him. It is clear to the reader that, had we been born in another
place and another time, we could have been those Armenians.
"More important than death is memory," according to the narrator.
"Among the many lives I carry inside myself the most real, like a
bouquet of snakes tied at its end, are the lives I have not lived."
Every character in "The Book of Whispers" is a unique and actual
case. Vosganian, who is not of that period, could not have lived
those lives, but each of the characters he depicts - with his own
unique habits, dreams and history - joins the other characters to
create a bouquet of people. These are people connected to one
another by the ties and tissues of the human catastrophe caused by
those who saw the Armenians as a human mass that had to be an-
nihilated. Writes Vosganian: "All the means they used to kill the
Armenians on the roads of Anatolia served the Nazis against the
Jews, except in the Nazi camps the Jews had numbers on their
arms."
It is amazing to find that among the Armenians, too, the generation
that survived the genocide, and even its children, did not talk about
the horrors in Anatolia. The generation of survivors has died and its
memories have been buried with it. Suddenly the third generation
has discovered it knows nothing about the slaughter of its family
and people. Is this a trauma that lasts a lifetime? Guilt? Shame?
David Grossman, who was a guest of honor at the International
Literature Festival in Berlin in 2007, devoted a large part of his
speech to this phenomenon. Interestingly, he used the word
"whispers" in the context of the explanation of why he refused to
answer his son's question, "What did the Nazis do? I did not want to
tell him. I, who had grown up within the silence and fragmented
whispers that had filled me with so many fears and nightmares, who
had written a book about a boy who almost loses his mind because
of his parents' silence, suddenly understood my parents and my
friends' parents who chose to be mute. I felt," said Grossman, "I felt
that if I told him, if I even so much as cautiously alluded to what
had happened over there, something in the purity of my 3-year-old
son would be polluted; that from the moment such possibilities of
cruelty were formulated in his childlike, innocent consciousness, he
would never again be the same child. He would no longer be a child
at all."
There isn't a shadow of a doubt that there is a similarity between
Grossman's silence and broken whispers and those depicted in Vos-
ganian's book. Just as a painter mixes many colors together to ob-
tain a unique hue, "The Book of Whispers" is full of numbers, data,
historical facts and literary portraits, bringing us closer and closer to
a picture of the reality. An ordinary writer might have failed in this
thicket of exact and meticulous detail, or might have surrendered to
sentimental, moralizing excess. But Vosganian is not an ordinary
writer. He knows how to navigate elegantly and skillfully between
Scylla and Charybdis.
Riri Sylvia Manor is a poet and president of the
Israel-Romania Writers' Association.
39
 The Book of Whispers begins in a picturesque register, on a lane of the
Armenian quarter of Focşani in the 1950s, among the steam of freshly
roasted coffee and the scents of grandmother Armenuhi’s larder, among
the old books and photographs of grandfather Garabet. But the reader is
not left to savour the intimacy of this hearth and home and nor is he in-

THE BOOK vited to chat with the merry folk who in peacetime spin stories about Ara
the Fair and Tigran the Great. Varujan Vosganian’s “old Armenians
from childhood” have no delectable tales to tell, but rather events that are
thoroughly disturbing. In narrating these events, they attempt to disbur-

OF den themselves of a trauma – their own and that of their forbears.

The history of the 1915 genocide against the Armenians, the history of the

WHISPERS
interminable convoys of those banished into the Circles of Death, into the
Deir ez Zor Desert, the secret history of Armenian freemasonry in Roma-
nia, of General Dro’s army, the history of the Armenians who followed the
path of exile in the Stalinist period – all these and many other biographi-
cally filtered histories are to be found illustrated in the pages of this unset-
VARUJAN VOSGANIAN tling book.

In The Book of Whispers there are no imaginary characters, since they have all
existed in this world, in their own place and time and with their own name.
Excerpt from There is one character alone that might seem imaginary given that his exis-
tence gradually transforms The Book of Whispers into a self replicating reality,

THE STORY OF YUSUF like two parallel mirrors. I often write about the storyteller of The Book of
Whispers. In my tale, the storyteller tells of The Book of Whispers. And in the
telling of this new book, there appears once more the storyteller who tells the
tale. He tells of the storyteller and his story. If the order were reversed and we
arrived at the final storyteller, the one who does not possess the weakness of
describing himself, and if we were to move from his direction toward me, then
we would have the dream, then the dream in the dream, and so on. In this way,
however, writing about the one who writes, while he in his turn bends over the
manuscript in which there is also a character named the author and writes, it is
as if we were gradually going deeper, like those toys made of hollowed wood,
the matryoshka dolls that old man Musaian brought back from Siberia, losing
count of the years and forgetting that in the meanwhile his son, Arachel, was
already old enough to be drafted into the army.

Among so many real life characters, some names you will find in the history
books, others you will find only in The Book of Whispers. Although it more
often than not tells of the past, it is not a history book, for the history books
above all tell of the victors. Rather, it is a collection of psalms, for it tells of the
vanquished in particular. And among the characters of the book there is also
one who did not exist, but in spite of this fact or precisely because of it, he too
bears a name : his name is Yusuf. This Yusuf was nothing more than a bor-
Translated by Alistair Ian Blyth
40
 rowed name and exists in The Book of Whispers only due to the
fact that, in spite of not being part of the Book’s fabric, he is none-
theless the key that opens the door to the room of the most lamented
chamber of the liminal era, with bare walls scored by fingernails,
with buckling floorboards and earth heaped haphazardly in mounds,
VARUJAN VOSGANIAN was born in Craiova on 25 as is the case with graves dugs in haste. And the graves dug with the
July 1958. He spent his childhood and adolescence in g r e a t e s t haste are mass graves.

Focşani. He is a graduate of the Faculty of Commerce

The living and the dead belong to the Heavens and the Earth. Only
of the Academy of Economic Studies and of the Fac- the dying wholly belong to Death. Death walks among them ten-
ulty of Mathematics of Bucharest University. He is a derly and she takes care not to break off the state of dying too
Doctor of Economics, a founder of the Romanian Soci- quickly. It is her fresh rice. The state of dying is an initiation into
ety for Economics, an International Adviser to the Death. From Mamura to Deir ez Zor, for a distance of more than
one hundred and eighty miles, an entire nation traversed the seven
European Union’s Centre for Political Studies, based in
circles, which is to say the road of initiation into Death. It was at the
Brussels, and a member of the Young Politicians Club end of this road that Sahag Sheitanian met Yusuf.
(London). He is the Senator for Jassy and between
2006 and 2008 he was Minister of Finance and the MAMURA. THE FIRST CIRCLE. The road runs straight, for the
length of the railway line. The entry into the first circle, that of the
Economy. He is President of the Union of Armenians
convoys that had gathered the Armenians from the most various
in Romania and Vice President of the Romanian Writ- places, from European Anatolia, Smyrna, Izmid and Adrianopolis,
ers’ Union. Besides various theoretical works, mainly or from the vilayets of Eastern Anatolia, from Trebizond, Erzerum
on economic subjects, he has published three volumes or Kharput, was made on foot. Seen from afar, as they walked hud-
of poetry : Şamanul albastru (The Blue Shaman) dled together, their heads bowed, they looked like pilgrims. Except
that pilgrims are driven by their faith, not by soldiers who thrust
(1994), Ochiul alb al reginei (The White Eye of the
them from behind, butting them with their horses’ muzzles or herd-
Queen) (2001), and Iisus cu o mie de braţe (Jesus with ing the stragglers back into the convoy with blows of the whip.
a Thousand Arms) (2004). His collection of novellas, Sahag Sheitanian’s family was made up of five persons : the grand-
Statuia comandorului (The Statue of the Commander) mother, the parents, himself and his younger sister. The other two,
older children, Simon and Haigui, had been sent clandestinely to
(1994) was awarded the Prize of the Bucharest Writers’
Constantinople. His mother, Hermine, was a fiery woman. She was
Association. Varujan Vosganian has written more than still steady on her feet. She held her arms around the children and
five hundred articles, studies and essays on economics, kept a straight path, in the middle of the convoy, to shield them
politics, and literature, which have been translated in from the horses’ hooves. And to shield them from the sight of the
English, Spanish, Russian, Ukrainian, and Armenian. corpses rent by the crows at the edge of the road. They had some
money. Rupen, the father, kept it hidden under his shirt. With a part
The novel The Book of Whispers, published in 2009,
of the money, they had been able to pay for a kind of ticket, or
was greeted as a revelation by the Romanian critics. It rather they had bought the goodwill of the stationmaster in Izmid,
has earned extensive praise and is already regarded as and they had boarded the train that crossed the Eşchişer Konya
one of the most important books of contemporary Ro- Bizanti Adana line, as far as half way to Mamura, where the train
stopped, at the orders of the Army, which had barred the railway
manian literature.
line. But even if the journey, crossing rocky wastes and the scorch-
ing plain, would have been exhausting, the train stopping saved
their lives, for there was no room in the cattle trucks in which they
were crammed, their food had run out, and no one had given them
water. The dead that had remained in the cattle trucks were those
who had barely breathed their last, for all those who died on the
way had been thrown from the train onto the embankments.

41
Thus they were fortunate twice over. Firstly, because they had not
had to travel for hundreds of miles on foot. And secondly, because
they had been released from the cattle trucks when they were all
on the verge of dying of suffocation. But the majority, especially
the convoys from the eastern vilayets, did not have such luck.
They made the whole journey on foot. Some of them, the wealth-
ier, had managed to get hold of carts and mules. Because of the
exhaustion, the cold, the hunger, the robberies and the massacres,
of the almost one and a half million people deported half a million
died before reaching the edge of the first circle. To which can be
added those who nonetheless did arrive, not on their own legs, but
rather borne by the waters of the Tigris and the Euphrates.
In September, the nights begin to grow cold, without the scorch-
ing heat of the day abating. They were herded onto open ground
by the railway station in Mamura. As far as the eyes could see,
folk erected makeshift tents from whatever they could – blankets,
clothes, sheets. Most of them stood on only four sticks, extending
over a surface area of about ten square feet. The faded tent fabric
was good against the sun and the rain, but wholly ineffective
against the cold. Sahag counted with his eyes so many ramshackle
tents that where they came to an end could not be glimpsed. They
were situated deliberately at the edge of the town, on the other
side of the railway line, because it was easier to guard the bound-
ary of the tracks, and so that no one would dare to go into the
town for bread. They still had meagre provisions. They ate in
haste and watchfully, under the shadow of their tents, so that they
would not be seen by the others around them.
Now and then, scattered groups approached the railway station,
but were driven back into the camp. Nevertheless, the soldiers
ceased to threaten them in the end, allowing them to see to their
business. For this time they were those who, going from tent to
tent, helped those inside to carry away their dead. And so as not to
leave the dead all alone, they laid them one next to the other.
Later, when the dead had multiplied exceedingly, they laid them
one on top of another, so that death built mounds that surrounded
the camp like watch towers. The animals snuffled because of hun-
ger and the smell of death. These were above all mules, tethered
to carts or carrying bundles on their packsaddles. The mules
proved to be the sturdier. The horses had died either of thirst or
with broken ankles on the mountain paths. The dogs kept apart.
They sensed in the eyes of the people the same hunger and harry-
ing. They waited patiently, together with the flocks of crows, for
evening to fall.
They slept huddled together, to keep warm. In the daytime, they
undressed and hung out their knotted clothes overhead. They had
come to an agreement with a betrothed couple from Konya to
42
share their cart, and the men took turns pushing from behind, to help
the mule. The woman offered to darn their sheets, better to resist the
gusts of wind. She was with her fiancé. They were to have wed, but
the wedding guests had died on the road.
Sahag’s mother had two pots in which she collected the rainwater.
When the water had almost run out, they wiped their lips with the
rags they hung out at night to be moistened by the hoarfrost.
When the host of tents stretched too far, threatening to spill over the
railway track, and the number of corpses was so great that the air was
thick with the scent of death, the soldiers descended on horseback
among the tents and forced a few thousand folk onto the road once
more. The tents collapsed under the horses’ hooves, the people were
herded to the edge of the field with blows of the whips. When they
did not manage to cram their things into their bundles or to pack
away their tents, the horsemen made haste to set light to the roofs of
dry fabric.
Their turn came at the end of October. Until the next stopping place it
was a five hour walk for a hale man, but it took them almost five
days.
ISLAHIYE. THE SECOND CIRCLE. The road would lead through
the Amanus Mountains, over the crests, then down toward Islahiye,
on the banks of a river. When they reached the second circle, the first
snows fell. Many were clothed in thin rags and only dust imbibed
with sweat thickened their clothes, keeping them warm. They threw
the blanket over the mule and for the whole way they wrapped them-
selves in sheets. They abandoned the cart, which could no longer pass
along the narrow paths, and the men carried on their backs as much
of the things as they could. When it grew a little warmer, they tore a
sheet into strips and tied it to one another, so that they would not lose
their footing and slip among the steep drops. It was a clean, mountain
path, and clean it remained even after the convoy passed, for those
who fell, at the end of their strength, were thrust with blows of the
walking stick into the ravine. The old woman rode on the mule,
which helped her to endure the journey, in contrast to many others,
who died of exhaustion or collapsed dying and tumbled down the
rocks. When they reached the plain, the convoy was met by a band of
a few dozen armed Kurds. At a signal, the soldiers guarding them
blocked the way ahead, leaving the convoy powerless to advance.
The people came to a stop, gazing in fear at the horsemen that fell
upon them, waving their muskets and sabres. The plateau was nar-
row, with mountains behind, precipices on either side, and the horse-
men before. A scene we know from hundreds of accounts. Aban-
doned convoys, defenceless, mostly women and children, scattering
over the plain, each seeking to escape, without knowing that when
you manage to break away from the crowd you become the easiest
prey of all for horsemen bent on plunder and slaughter, be they
murderers released from the Turkish prisons for that purpose and
given weapons, be they Kurds, Chechens or Bedouins. They rarely
attacked at random. More often than not they were informed of the
convoy’s time and route, and the soldiers had instructions to move
aside, leaving them to do their work. Sometimes only to plunder
and take the young women, or, as more often happened, to slaugh-
ter them to the last man. There was no rule. You could be killed for
having money or jewels, or because you had nothing to give them.
The best thing was to curl up into a ball or to stretch out and pre-
tend to be dead. If you were lucky enough not to be trampled under
the horses’ hooves, you might escape until the horsemen grew
weary, having chased moving targets, or until night fell and they
went away, whooping and grasping struggling women over their
saddles. Behind them they left a plain dotted with corpses, from
which those still alive were slowly climbing to their feet, dazed.
The fiancé of the woman they had befriended was also killed.
Around his neck he wore a worthless but shiny chain, which a
horseman coveted and did not take the trouble to steal from him
other than by chopping off his head. They were forced to abandon
him there, prey to the wild animals.
Dragging the wounded behind them, it was not until daylight that
they reached the plain at Islahiye. On either side of the entrance to
the camp there were two mounds of corpses, above all children.
They unfolded their tents. The food was almost gone. In the morn-
ing, mounted soldiers cut across the plain, tossing loaves of bread at
random over the tents. The people swarmed, most grabbing at
pieces of bread, fighting for their share. Toward noon, the camp
grew quiet. The people crawled under the tents, keeping watch over
those who were nearing death.
The soldiers kept their distance, for the oppressive smells of death
were not sweet, but sharp, presaging the spread of dysentery. The
commandant of the camp called the men that still had strength and
ordered them to gather the dead. In those autumn months, at the
camp at Islahiye, starvation and dysentery had caused more than
sixty thousand deaths, and so the commandant ordered the corpses
to be left at the edge of the camp for two or three days, before bur-
ial. Left in the wind, the dead dried and shrivelled, taking up less
space. In this way, there was more room in the mass graves.
Then, they drew their tents closer together, so that the raiders, espe-
cially the Bedouins from the surrounding villages, would not have
room to move among them. And they did not fear one another, for
none of the deportees stole money or gold, not having any use for
them. And the things that might be coveted, flour, sugar or dried
meat, had long since run out. At the foot of the walls or among the
embankments, the animals sought tufts of grass. Those wracked
within by dysentery lay curled up, awaiting death. The others
chewed long on the pieces of crumbly bread tossed from the gallop-
ing horses.
A miraculous and at the same time terrible thing happened : the
snow came. They rushed outside the tents with outstretched palms.
They still had enough life in them for the snowflakes to melt in their
cupped palms, so that they could lick the drops from between their
fingers. Then, when they saw that the snowfall was thickening, they
waited for it to settle and licked it from the ground, together with
the dogs and mules. Sahag drank his fill more than the others, for he
had observed that the snow thickened and persisted above all on the
brows of the dead, colder even than the ground
.
But with the snow came a bitter frost that froze the earth, turning
the sheets from which the tents were patched together into jagged
folds. It cleared the air. The putrefaction of creatures of every kind
ceased and the miasmas settled on the ground as hoarfrost. The
people huddled together, from many tents gathering beneath the
most capacious. And there they managed to scrape together a fire,
softening a few chips of wood. They crowded together, even if they
managed only to see the dying flame from afar.
And those at the point of death were so emaciated from hunger and
scorched by the cold that when they dragged them between the
tents, by the arms or legs, their ankle and wrist bones broke, snap-
ping like dry branches.
When the snows melted, the convoys began to form once more. The
heavens grew damp and the rain began to fall. The roads were
mired in mud. They tied strips of sheets around their feet, otherwise
their bare soles would have stuck in the ground and the people no
longer had the strength to tear them from the mud. Under the driz-
zle, that blurred every outline, the new journey lasted almost a
week. They could not number the dead, for on this misty road no
one could see anything other than the bluish mist of his own breath.
The flesh of those who fell, soaked in the rain, was as soft and
sticky as clay. They were trodden underfoot by those that came
behind and their flesh was churned into black dough and swallowed
by the mud of the road. And nor did the rain cease when they ar-
rived.
43
 MEDI WESCHLER DINU

Recent premiată cu Trofeul Victor Brauner la cea de a doua Ediție a Premiilor

Niram Art, artista plastică de 101 ani, Medi Weschler Dinu, încă păstrează în
ochi privirea deschisă și caldă care ne face să întelegem și, mai ales, să simțim
realitatea umană care se reflectă în operele sale împreună cu modestia și gran-
doarea artei sale.

Ca dovadă, putem să ne gândim la materialele utilizate, de la simplul desen în

creion, la ulei pe carton și, mai ales, la numeroasele sale acuarele. Trecând de

Autoportret, M.W.Dinu
la un material la altul, ca și când am vorbi de o evoluție, începe să se piardă
conturul precis al creionului sau cărbunelui în favoarea transparenței culorilor
diluate cu apă. Atât la cărbune cât și la acuarelă observăm urma tânără a unor
mâini care au pictat dintr-o zvâcnire de încheietură, sub dictarea nu a ochilor ci
a privirii personale și intime a lui Medi Weschler Dinu. Liniile și culorile se
transformă în posibilitatea, întotdeauna insuficientă, de a ajunge din poziția de
spectator la forma subiectivă prin care artista contemplă lumea. Ce vedem?
Portrete și peisaje, reieșind din primele omenescul motivelor și, din cele din

INTRE CREIOANE urmă, sublinierea unor elemente ca apa și natura. Toate acestea le putem vedea
unite în imaginea pescarului, a bărcilor din Balcic, unde truda grea a omului se
desfășoară în armonie cu natura, așa cum se intuiește din bărcile legate la mal.

SI Când nu este vorba de albastrul apei, acuarelele lui Medi Weschler Dinu scot
în evidență verdele copacilor, plantelor, parcurilor, florilor, câmpurilor și
munților ca ramă a caselor joase de sat, în perfectă fuziune cu natura. In aceste
ACUARELE opere palpită pacea și liniștea, o serenitate pe care, deși o asociem cu stațiunile
maritime sau satele de câmpie, noi, orășenii, foarte rar ajungem să o simțim cu
adevărat – acest echilibru al ființei omenești în uniune cu mediul înconjurător.

de Héctor Martínez Sanz
Așa cum există o literatură de călătorie, jurnale etc, în opera lui Medi Wesch-
ler Dinu descoperim o “pictură de călătorii”, o reflexie continuă a unui loc,
pentru a trece, apoi, la altul, de la un detaliu la altul, de la creion la ulei, la
acuarelă, prin toate locurile unde artista a trăit. Fără îndoială, Balcic este locul
preferat dar nu putem să uităm nici Grecia, București, Moldova și Bucovina,
sau peisajele din jurul Senei, în capitala franceză.

Este vorba de costumbrism rural, țărănesc, ce înrădăcinează omul în

pământul pe care îl cultivă sau îl leagă de marea în care pescuiește. Pământ și
mare, de unde omul își obține alimentele; Pământ și mare care îi oferă
întreținerea, pământ și mare în care și din care trăiește. Costumbrism care, în
mod generos, este lipsit de opinie critică, retorică sau exces, apropiindu-se mai
ales de liniile unui post-impresionism în căutarea sentimentului efemer. In
egală măsură, trebuie să evidențiem în aceste linii clasice lucrările de natură
moartă sau vaze de flori unde Medi Weschler Dinu reîntâlnește acea încântare,
pace și armonie între flori, în care culoarea și lumina își reiau protagonismul în
atmosfera de serenitate pe care o inspiră.
Sursa: Madrid en marco
44
Dar nu avem doar linii clasice. Dacă ne îndreptăm atenția către opere ca “Nud pe
Fotoliu”, “Nud în Atelier”, întâlnim referințe apropiate de stilurile de avangardă
contra-realistă, în care linia curbată în mod exagerat este definitorie pentru corpul
uman, atentând astfel către canoanele de proporție clasică și care este vecină cu,
de exemplu, Henri Matisse. In același fel, acuarelele “La Volos” sau “Peisaj din

Marghit si Victor Brauner, de M.W. Dinu

fereastra la Balcic” arată acea privire lucidă din interior către exterior, prin feres-
tre sau zăbrele, de la spațiul limitat la cel deschis, pe care o găsim și la Matisse.

După cum se observă, în general, operele lui Medi Weschler, pe lângă faptul că
sunt o mărturie a unui întreg secol de artă și viață, sunt, în mod fundamental, un
autentic model artistic pentru lucrul în acuarelă, în axele sale de mișcare, lumină,
transparență și culoare. In același timp, desenele sale par spectatorului de o sim-
plitate unică. O simplitate care emană din mâinile și din sufletul său mai înainte
de a fi transmisă prin tehnica hârtiei sau cartonului, ca și cum creionul și pensula
ar simți ceea ce simte artista.

45
ELENA ABRUDAN este șefa Departamentului de Jurnalism
al Universității Babes-Bolyai, din Cluj-Napoca. De asemenea,
este Director al Centrului Media al UBB și Directorul Revistei
de Studii media. Elena Abrudan predă cursuri la nivel licență
și masterat: Comunicare vizuală, Jurnalism cultural,
Comunicare simbolică, Cultură media. Este autoarea a
numeroare studii și volume din care amintim Comunicare
vizuală, Accent, Cluj-Napoca, 2008, Cinghiz Aitmatov sau
adevărul vieţii, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, Mit
şi semnificaţie în proza rusă, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2004, Structuri mitice în proza contemporană, Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003. Elena Abrudan a
organizat conferințe și workshopuri naționale și internaționale,
cum ar fi: International Conference: Interdisciplinary
NewMedia Studies. Cluj-Napoca 2009. Autoarea este membră
în diverse asociații profesionale: Uniunea Scriitorilor din
România, Asociaţia Culturală "Lucian Blaga", Asociația
Română de Istorie a Presei, Asociația Formatorilor din
Jurnalism și Comunicare. Elena Abrudan este scriitor, eseist,
traducător.
O VOADOR
ELENA ABRUDAN
46
Literatura nord-americană şi cea vest-europeană au fost influenţate
de realismul magic latino-american sau, cel puţin, s-au încadrat printr-o
anumită parte a prozei unei poetici care impunea păstrarea în opere a unor
structuri mitice chiar dacă, de multe ori, semnificaţia lor era contrară sensului
iniţial. Proza contemporană, care evolua în sensul cristalizării poeticii
postmodernismului, a construit un model al lumii copiat, parcă, după modelul
lumii infernale a Evului Mediu. Aceasta păstrează structura lumii normale,
obişnuite, dar semnificaţia ei mitologică, chiar dacă este deformată, permite
existenţa unei versiuni a veşniciei chiar în mijlocul acestei lumi. Prin urmare,
demonstraţia mea va urmări tocmai măsura în care s-au păstrat vechile
semnificaţii mitologice sau acestea au fost înlocuite de altele, corespunzătoare
înfăţişării moderne a lumii şi atitudinii omului faţă de ea. Din această
perspectivă, putem spune că dimensiunea spaţio-temporală a lumii permite în
continuare existenţa unui spaţiu deosebit, bine delimitat de lumea obişnuită, dar
el nu este întotdeauna paradisiac, ci poate fi apocaliptic, uneori artificial creat
şi având o influenţă nefastă asupra omului. De asemenea, de cele mai multe ori,
periplul iniţiatic al eroilor nu-şi îndeplineşte funcţia de a favoriza trecerea într-
o condiţie superioară. Dimpotrivă, eroii nu mai sunt capabili să lupte pentru a
schimba lumea sau propriul statut. Schimbarea, dacă există, nu este de natură
ontologică, ci se sublimează, într-o creaţie literară. De cele mai multe ori lumea
se sfârşeşte şi începe din nou, odată cu opera.
.................................................................................................................
Scriitorul portughez José Saramago a reuşit prin cărţile sale să se
impună ca unul dintre cei mai talentaţi şi originali creatori europeni. Alături de
alte romane, Memorialul de la Mafra (Memorial do Convento) (1982) este
considerat de către critica literară drept o posibilă revanşă a prozei europene
asupra literaturii latino-americane, în contextul postmodernităţii. Romanul pune
problema normalităţii prezentului prin raportare la istorie, mai exact la
evenimentele petrecute în epoca lui Don Joao al V-lea, salutat drept arhitect,
constructor, promotor al iluminismului. Dar nenumăratele arderi pe rug,
aprobate de rege, aruncă o lumină ironică asupra acestei percepţii pozitive,
demonstrând doar coexistenţa concepţiilor şi acţiunilor antinomice în perioada
evocată. Această incursiune polemică în istoria portugheză trimite, evident, la
contemporaneitate şi mărturiseşte despre autodistrugere şi autonegare,
semnificând lipsa de ordine şi obiectivitate a lumii.
Romanul surprinde o lume în mişcare, formată din ţărani, târgoveţi,
călugări, foşti soldaţi, femei cu puteri nebănuite. Toată această umanitate participă,
într-un fel sau altul, la construcţia Mănăstirii de la Mafra, promisă de rege, cu ocazia
naşterii infantelui. Construirea mănăstirii pare un eveniment de proporţii cosmice.
Oameni din toate colţurile ţării, din toate clasele sociale se adună la Mafra pentru a
participa la împlinirea unui vis măreţ. Dar construcţia nu va fi terminată, contrazicând
bunele intenţii ale celor sus-puşi şi înşelând speranţele celor umili. Imposibilitatea
realizării unei năzuinţe comune tuturor determină apariţia dorinţei indivizilor de a-şi
împlini visul propriu, destinul personal. Din păcate, lumea în care trebuie să se
împlinească năziunţele şi destinele eroilor, deşi păstrează coordonatele lumii
obişnuite, este o lume în care acţiunile cele mai bine intenţionate conduc spre soluţii
potrivnice, distructive. Nici un proiect nu va fi finalizat, nici un vis nu se va împlini,
iar finalul va fi tragic.
Treptat se revelează calitatea esenţială a scriiturii – cea creatoare de
mituri. Astfel, Memorialul de la Mafra nu este numai imaginea unei epoci, ci şi
o originală versiune a mitului lui Icar – relatarea istoriei unui om care a vrut să
zboare, dar i-a lipsit, după opinia autorului, voinţa oamenilor ca motor al
înălţării. Bartolomeu Laurenço de Gusmao, O Voador (zburătorul), a construit
un aparat de zbor numit în derâdere de contemporani Passarola (Păsăroiul).

Eseu despre orbire / Ensaio sobre a ceguiera, ulei pe pânză de
Romeo Niram, Lisabona, 2006
Participanţi direcţi la realizarea acestui vis măreţ au fost Blimunda şi
Baltasar Mateus. Folosindu-şi priceperea, cei doi iubiţi au fost părtaşi
la entuziasmul construirii şi încercărilor de zbor ale păsăroiului şi
martori ai tentativei de incendiere a maşinii care nu voia să se înalţe.
Ei îl împieddică pe Bartolomeu să ardă Păsăroiul înţelegând că astfel
ar fi fost părtaşi la destrămarea unui vis, la pierderea speranţei.
Relativismul, insecuritatea şi greutăţile vieţii nu le stăvileşte dorinţa
de a încerca să împlinească visul preotului, deoarece ei au înţeles că
înălţarea nu este atât o problemă de geometrie, cât una a credinţei.
Această înţelegere transferă sensul pozitiv al încercării de împlinire a
unui ideal personal într-un registru mai larg, acela al umanităţii
întregi.
Impresionant în roman este tocmai acest personaj care în
ciuda vieţii grele şi a infirmităţii sale nu-şi pierde curajul de a trăi şi
chiar acela de a muri, pentru a nu renunţa la visul său. Deşi nu putem
vorbi de parcurgerea etapelor unui scenariu iniţiatic propriu-zis,
înţelegerea profundă a rosturilor lumii acesteia şi încercarea de a
împlini dorinţa preotului reprezintă etape ale desăvârşirii spirituale
pentru Baltasar care, înţelegem în final, n-a vrut să se dezică şi să
renunţe la credinţa că omului îi stă în putere să zboare, să se înalţe
prin puterea credinţei. Baltasar va dispărea o dată cu Păsăroiul şi
toate încercările Blimundei de a-l găsi eşuează. Capacităţile
paranormale ale femeii n-o ajută să-l descopere nici în pământ, nici în
văzduh. Personaje cu nume simbolice, Baltasar Şapte-Sori şi
Blimunda Şapte-Luni sunt sortiţi să nu se mai întâlnească, asemenea
Soarelui şi Lunii care nu se întâlnesc niciodată în drumul lor pe bolta
cerească. Atunci când, în sfârşit, îl găseşte, Baltasar Şapte-Sori arsese
deja pe rug, Blimunda a ajuns însă la timp pentru a-i salva sufletul.
Luna fiind locul trecerii de la viaţă la moarte şi de la moarte la viaţă,
salvarea sufletului lui Baltasar subliniază sensul inţiatic al
încercărilor şi morţii eroului, deoarece, potrivit unor credinţe,
călătoria sau şederea pe lună este rezervată unor privilegiaţi, unor
iniţiaţi.
Moartea lui Baltasar şi a dramaturgului Antonio José da
Silva poate sugera sfârşitul raţiunii într-o lume în care predomină
forţa şi cruzimea, iar oamenii sunt simple marionete într-un spectacol,
pe scena unui teatru. Jertfa eroului nu mai poate semnifica reînnoirea
vieţii, reînvierea, ci relativitvismul şi absurdul istoriei. Autorul
sugerează totuşi posibilitatea recuperării principiului raţional, dar într
-un alt timp. Baltasar Şapte-Sori are în acest caz funcţia de
hierofant iniţiatic care poate să călăuzească sufletele oamenilor
prin regiunile infernale şi să le readucă la lumină. În acest fel,
spaţiul acţiunii româneşti este asimilat lumii infernale care
păstrează aspectul lumii normale. Astfel, scriitorul îşi exprimă
dezamăgirea în faţa unei lumi configurată de idealuri înalte, vise
frânte şi episoade miraculoase, dar în care cele mai nobile
intenţii şi cele mai frumoase vise, chiar calităţile extraordinare
ale individului se lovesc de zidul de netrecut al indiferenţei şi
cruzimii. Tocmai de aceea, toate simbolurile, motivele şi
structurile mitice folosite de autor mărturisesc, într-un limbaj
drag postmodernismului, despre neputinţa omului de a se împlini
într-o lume cinică şi nemiloasă.
În romanul Pluta de piatră (1986) desprinderea unei
părţi a continentului european, a Peninsulei Iberice, şi izolarea ei
în mijlocul Oceanului Atlantic sunt resimţite ca ruptură, ca
modificare a universului cunoscut, şi nu ca o schimbare benefică.
Este vorba despre o situaţie excepţională care destabilizează
funcţionarea normală a mecanismelor societăţii, o mutaţie străină
de voinţa oamenilor, care trebuie să suporte această sfâşiere a
lumii existente. Imaginea Plutei de piatră aminteşte configuraţia
spaţiului sacru, fiind izolată de restul lumii, înconjurată de ape.
Dar insula nou formată nu este un spaţiu privilegiat, al ordinii,
belşugului şi fericirii. Dimpotrivă, dezordinea, spaima
necontrolată, neîncrederea duce la haos şi anarhie: oamenii îşi
părăsesc casele, satele şi oraşele în încercarea de a se salva, de a
evita iminenţa morţii. Oamenii călătoresc de-a lungul şi de-a
latul insulei care, la rândul ei, pluteşte pe apele Atlanticului ba
într-o direcţie, ba în alta, producând spaimă şi confuzie.
Insula călătoreşte, parcă, pentru a-şi găsi locul şi
menirea în lume, iar faptul că ea conţine la propriu şi în sens
simbolic căutările omului oferă profunzime filosofică şi aură
mitică motivului căutării. Astfel, acest spaţiu nesigur se
constituie, treptat, într-un centru al lumii, nu numai pentru că
spre el se îndreaptă interesele marilor puteri şi gesturile de
solidaritate ale celor de pe continent, ci, mai ales, pentru că este
un loc în care viaţa poate să continue, de vreme ce pe insulă au
început să apară copii nou-născuţi. Acest eveniment, uimitor într
-un spaţiu în agonie, coincide cu oprirea mişcării insulei şi
renaşterea speranţei că viaţa va înflori din nou o dată cu
primăvara. Prin acest final, José Saramago se apropie de
modalitatea est-europeană de a mitologiza realitatea.
Text publicat intr-un material mai amplu, Communicating Reality as
Spatial Model of the World, in revista Philobiblon in rev. Philobiblon,
vol. XIV 2009, p. 392-405
47
 ESPACIO NIRAM PRIMESTE RECUNOASTEREA
LUMII CULTURALE PORTUGHEZE
Miercuri, 30 iunie, în cadrul Galei Anuale organizată de
Mișcarea de Arta Contemporană din Portugalia, a avut loc, la
Lisabona, decernarea Premiilor MAC 2010, aflate la cea de a
XVI-a Ediție.
Mișcarea de Artă Contemporană a acordat Premiul pentru Cultură
Spațiului Niram din Madrid, înființat de artistul plastic român
Romeo Niram. Directorul MAC, criticul de artă Alvaro Lobato de
Faria, a declarat: “Espacio Niram este un fenomen unic în Peninsu-
la Iberică, nu numai în Spania. Acordăm acest trofeu unui Spațiu
inedit, cu adevarat multicultural, pentru eforturile uriașe depuse
pentru promovarea valorilor artistice din Europa. Este o mare onoa-
re și o mare bucurie să regăsim printre artiștii și evenimentele
desfășurate în Espacio Niram, în inima Madridului, arta portugheză.
Fie prin expoziții, cafenele literare, dezbateri, cultura portugheză a
fost mereu prezentă la Madrid și acest lucru trebuie încurajat. Sper
ca în viitorul apropiat cele două țări să devina mai aproape cultural
și artistic și recunoaștem astăzi contribuția adusă de Espacio Niram
pentru promovarea artei portugheze în Spania.” Aflat la Lisabona,
Romeo Niram a declarat: “Portugalia este țara unde am început sa
mă prezint publicului și unde am locuit mai mulți ani. Faptul că
astăzi la, Madrid, continuăm să prezentam arta portugheza este o
urmare firească a afinității care s-a născut în urmă cu mulți ani și
Romeo Niram
care nu poate fi uitată. Portugalia a dat scriitori și artisti de nivel
mondial și este o onoare pentru noi să îi putem prezenta publicului
din Espacio Niram”
Printre revistele și televiziunile portugheze premiate, s-a numărat și
revista spaniolă Madrid en Marco, înființată de scriitorul Héctor
Martínez Sanz care a subliniat: “Portugalia este țara cea mai aproa-
pe de noi și, poate de aceea, cea mai necunoscută. Cred că este dato-
ria noastra comună, atât a spaniolilor cât și a portughezilor să ne
putem apropia și cultural, nu numai geografic, într-un adevărat spi-
rit comun, iberic. Revista Madrid en Marco este un spațiu deschis
48
tuturor artiștilor și scriitorilor, publicând în special despre arta și
literatura spaniolă, portugheză și românească. Dedic acest premiu
primit de un scriitor spaniol în Portugalia marelui José Saramago,
care aparține Portugaliei, Spaniei și întregii lumi”.
Premiul pentru Critică
Premiul Special pentru Critică a revenit jurnalistului român Fa-
bianni Belemuski, directorul revistei Niram Art. Licențiat în
Stiințele Comunicarii la prestigioasa Universitate Complutense
din Madrid, Fabianni Belemuski, autorul a numeroase studii, arti-
cole, eseuri, și-a făcut recent debutul literar. Cartea de debut
“Jurnalul Capitanului Nwo Sékke și alte povestiri” reunește o serie
de nuvele și a fost lansată la Centrul Cultural Militar din Madrid.
Belemuski este inițiatorul a numeroase proiecte studențesti de artă
și literatură și fondatorul revistei “Caiete Literare din Madrid”.
“Am cunoscut Portugalia mai întâi din “Jurnalul Portughez” al lui
Mircea Eliade și de abia acum am ajuns să o vizitez, mergând pe
urmele lui Eliade, la Cascais, la Lisabona… Dedic acest premiu
primit de la Mișcarea de Artă Contemporană lui Mircea Eliade, cel
care mi-a trezit interesul pentru aceasta țară” a declarat Fabianni
Belemuski.
Marele Premiu pentru Jurnalism a revenit Agenției de Relații Pu-
blice din domeniul cultural si artistic Defeses Fine Arts din Ma-
drid, pentru inovație în comunicare. Alvaro Lobato de Faria,
directorul MAC a declarat: “Defeses Fine Arts este foarte greu de
catalogat deoarece a inventat un limbaj singular. Am putea vorbi
despre promovarea în mass-media, despre sprijinirea tinerilor
artiști, despre articolele de critică de artă și traducerile în mai mul-
te limbi, despre organizarea de evenimente culturale, creare de site
-uri web și filme de promovare și tot nu am putea cuprinde tot ce
realizează această agenție. Depășind cu mult ceea ce înțelegem
prin PR, Defeses Fine Arts a stabilit clar un singur lucru: nu există
limite în afară de cele impuse de imaginația directoarei, jurnalista
Eva Defeses, când este vorba de promovarea valorilor culturale și
artistice.”
Joao Paulo Sacadura, cunoscut om de televiziune din Portugalia
și realizatorul emisiunii de artă “Cartaz das artes” a felicitat în
mod special agenția Defeses Fine Arts: “lucrând în televiziune,
știu cât de greu este sa realizezi ceva în domeniul cultural. Agenția
Defeses Fine Arts reușește să ducă la capăt o serie de lucrări și
proiecte care cer foarta multă muncă și să ofere mereu, în mai
multe limbi, cele mai noi informații culturale și știri video.”
In cadrul Festivitații, au fost premiați numerosi artisti, jurnalisti,
promotori culturali, critici de artă, oameni de televiziune din Por-
tugalia.
Maia Morgenstern

Două actrițe evreice, prin fericite întâmplări pentru mine, mi s-au

înfățișat, retrospectiv, pe retina inimii și a gândului, într-o bogată euforie
estetică. Este vorba despre marea doamnă a teatrului Habima, Lia Ke-
nig, regină a artei teatrale de oriunde, vorbitoare și de limbă română,
precum și de un alt monstru sacru, de data asta - al scenei și ecranului
românești, Maia Morgenstern, deja un nume în lumea mare, cu toată
CARNETUL UNUI INDRAGOSTIT
modestia ce și-o asumă arătând că este un artist în devenire (nimeni nu-i

DOUA IUBIRI decat “în devenire”, dar, mai ales, marii artiști!). Despre ambele actrițe
au curs pe pagini imaculate râuri de cerneală. Atunci de ce mă mai aflu
și eu în treabă?! Simplu. Pentru că le iubesc. Si când iubesc, nu pot să nu
RONI CACIULARU vorbesc. Să mă asculte însă numai cine vrea…

Pe Lia Kenig am vazut-o în Șoferul lui Miss. Deisy. Briantă, superbă,

magnifică. Relația cu soferul ei, care ar însemna, din moment ce fiul i-l
impune, mai întâi o dovadă că ar fi deja (deja? nu se poate!) bătrână,
evoluează de la respingere, distanță, răceală, chiar aroganță, determinate
de atâtea deosebiri - culoarea pielii, religie, condiție socială și materială,
grad de cultură, negarea ideii de bătrânețe ca fapt împlinit - evoluează,
deci, de la opoziție, la acceptare, apoi prietenie distantă și, în cele din
urmă, la comuniune tandră cu parfum de trandafiri trecuți deja. Dar sunt
și “spini”, fără de care trandafirii și-ar pierde din farmec. Este aici o
trecere de la ușor îmbătrânit până la gârbovire și grai durut, cu geamăt de
suflet. O mie de nuanțe, fiecare adaugând ceva, fiecare înfrumusețând un
amurg de lacrimă neplânsă. Arta de bijutier și vrăjitorie fermecătoare,

49
astea sunt atributele distinsei doamne, ale reginei care se numește
Lia Kenig. Cu ele lucrează marea artistă, făcând ce vrea din suflete-
le noastre. Dar ce vrea Lia Kenig? De ce este ea nu numai o mare
actriță, ci și o mare artistă? Unul dintre răspunsuri îl constituie fap-
tul că repertoriul ei este ales întotdeauna nu numai după criterii
estetice, în funcție de registrul mijloacelor ei de exprimare scenică,
ci și în funcție de un registru moral, care alcătuiește un mod și o
concepție de a privi viața (și moartea ). Este aici vorba de criterii de
constiință, căci actorul poate da viață, sau poate contribui la viața
unor idei viabile, pozitive sau, dimpotrivă, detestabile, ori, mai
delicat vorbind, neconstructive. Teza poate fi dezvoltată, dar nu e
locul aici. Este foarte important, esențial, cum joci; dar la fel de
important e ce joci, care este mesajul de idei pe care-l transmiți, pe
care-l provoci, direct și indirect. Repertoriul Liei Kenig este, cred,
un model. Actrița, artista, mă copleșește și mă domină, deși eu stau
mereu în umbră (în umbra sălii de teatru)... Vorbesc însă uneori cu
ea după spectacol, căci am despre ce! Si cred, îndragostit fiind, că
mă aude... O iubesc și eu, ca atâtea mii, zeci și sute de mii de oa-
meni.
Si-acum despre o alta actriță, electrizantă, evreică și ea, cu talent cât
carul: Maia Morgenstern. Am avut plăcerea de a participa la o
întâlnire publică, la Ierusalim, întâlnire organizataă de doua
instituții de mare prestigiu: Cercul Cultural din Ierusalim, condus
de doi intelectuali de clasă (Costel Safirman și Leon Volovici) și
Institutul Cultural Roman, al cărui iscusit, rafinat și cult director era
Madeia Axinciuc, un nume bine impus pozitiv și în Israel, în ce
privește managementul cultural. Maia Morganstern, ființă
strălucitoare, frumoasă și dezinvoltă, dând semne de neconformism,
dar fiind evident cu “cei 7 ani de acasa”, vivantă, causeur plăcut și
atractiv, a cucerit asistența, oferindu-ne o dimineață de aur. Meritul
este și al gazdei, Costel Safirman fiind un moderator subtil, abil și
mobil în gândire, percutant, ocrotindu-și interlocutoarea când este
cazul, deschizând noi piste de discuție, esențiale, sugerând însă nu
numai lumini, ci și umbre. Distinsul Cerc Cultural ierusalmitean,
distins prin publicul său de bună ținută intelectuală, care este atras
la aceste manifestari prin conținutul suculent ideatic și artistic
(precum și de substanța și priceperea celor doi inițiatori), se afirmă
mereu ca o academie neacademică, percutantă, vie, de larg acces, pe
gustul sufletelor și minților alese (și nu numai...).
Să revenim la răspunsurile fremătătoarei și fermecătoarei actrite,
pline de bun simț, originalitate, sinceritate și adevăr. Nu înainte de a
sublinia că am fost realmente cucerți, încă o dată, de farmecul ei și
al artei sale, când a interpretat un fragment din spectacolul prezentat
și la Tel Aviv, acasă la Institutul Cultural Român, intitulat ”Mic și-
al dracului”, dedicat omagierii memoriei lui Ion Pribeagu.
50
Maia Morgenstern
S-a vorbit, în cadrul colocviului la care am asistat, despre evoluția
actriței, despre succesul ei, despre viața Maiei, despre felul de a fi
al domniei sale, despre regizorii care i-au arătat încredere etc., etc.
Mai putin, de fapt de loc, despre valorile etice ale artei teatrale si
cinematografice în care se implică actorul. Ori, înaltele valori artis-
tice înseamnă și mesaj estetic, dar și etic, subvenționate de arta
jocului, a reprezentației și, în primul rând, de idei și sentimente
puse în slujba demersului moral. Mi-ar fi plăcut, desigur, să aud de
la acest mare talent, cu orgoliu și cu plăcere aș fi ascultat, despre
pozitii clare, specifice, privind conținutul de idei al artei sale.
I s-au pus Maiei Morgenstern întrebări despre modul cum își alege
rolurile. Am auzit criterii artistice. Ar fi fost interesant să le auzim
și pe cele de conștiință.
Trebuie să spun că o iubesc nespus pe această tânără Doamnă, deja
atât de mare, și că numai din dragostea pe care mi-o inspiră
“monstrii sacri” îmi permit să spun ceea ce aș aștepta de la o astfel
de iubită... Ea a ales să se dezvaluie public, și e firesc așa, căci un
artist nu-și aparține numai lui. Iar conștiința lui trebuie, da, trebuie
să-i facă pe toți îndrăgostiții săi să vibreze o dată cu inima și
gândurile lui. Iar Maia, superba, strălucita Maia, reușește din plin
să domine scena și publicul. Ea are atât de mulți admiratori! Sigur,
deci, că nu îmi este indiferent ce gândește, cum gândește, ce
preferă să anime!
M-aș bucura dacă măcar o data, aș putea să fiu Soferul lui miss.
Maia Morgenstern (păstrând coordonatele cuvenite). M-aș bucura
să-i deschid portiera mașinii din Ierusalim și, tăcând, să-i dau posi-
bilitatea să simtă respectul și afecțiunea mea. Prin toate calitățile ei,
prin lumina și bucuria ce le emană, prin talentul și farmecul și
spontaneitatea și seriozitatea muncii ei, sunt convins că merita
admirația mea, dragostea mea.
Dar numai a mea?
Sursa: Niram Art Israel
 DICK BEN DOR
STEAUA LUI DAVID SI ZILELE GENEZEI
DOREL SCHOR

Un important for artistic din Paris și-a propus, în urmă cu niște ani, să
organizeze o expozitie care sa întruchipeze simbolurile celor trei mari religii
monoteiste. Pentru capitolul iudaic, s-a apelat la pictorul DICK BEN DOR. Un
an și jumătate s-a pregătit artistul plastic israelian, ajuns la concluzia previzibilă
că Steaua lui David (Magen David, Scutul lui David) este simbolul cel mai
reprezentativ pentru religia mozaică.

Intr-adevăr, acest vechi însemn al Hexagramei este unanim recunoscut ca

simbol al identității iudaice. Chiar și naziștii l-au folosit pentru recunoașterea
evreilor...Dar el există în arta și geometrie, istorie și hologramă, ca steag și
element decorativ, talisman și heraldică, în sport și filatelie, în zodiac și în
ezoterică, ca logo, grafiti, bijuterie și amuletă...El reprezintă Ierusalimul antic și
sionismul modern, semnifică echilibrul spiritului și materiei, holocaustul și
ajutorul medical de urgență, argument cosmologic și parabolă a existenței.

Pictorul Dick Ben Dor s-a născut la Amsterdam, în Olanda. Supraviețuitor al

holocaustului, devenit israelian în anii adolescenței, a învățat și s-a format în
anii severi ai consolidarii statului. Rădăcinile olandeze l-au ajutat să stabilească
legaturi cu oameni de artă din țara natală, a organizat expoziții comune, în
cadrul Zilelor Culturii Olandeze, în colaborare cu ambasada regatului Tărilor de
Jos. Pornind de la Cabala, în care steaua cu șase colturi semnifică numărul
șapte (cele șase colțuri plus centrul) – pictorul și-a însușit concepția celor șase
zile ale creației și a zilei de odihnă, cele șapte spirite ale lui Dumnezeu, cele
șapte brațe ale Menorei, cele șase cuvinte din Shemah, care este sinteza
monoteismului evreu.

Seria de șapte picturi semnate de Dick Ben Dor intitulată Genesis, ilustrând
cele șapte zile ale Genezei, a căpătat în scurtă vreme răspândire și recunoaștere
internațională. Dar artistul plastic nu s-a mulțumit numai cu reinterpretarea unui
simbol preexistent. El a continuat să picteze, transformând steaua cu șase
colțuri într-un leitmotiv personal, care se dovedește capabil de simbioză cu o
inepuizabilă și uimitoare diversitate tematică.

Si iată cum simbolul standart cunoscut din sinagogi, diagrama mistică din
amuletele ancestrale, hexagonul perfect cu semnificații și în diverse alte culturi,
în astrologie, în matematică și religie, dar devenit emblema națională a unui
stat, pătrunde și în domeniul generos al artelor vizuale, permițând imaginației și
spiritului creator o desfășurare estetică nelimitată.

51
 DICK BEN DOR

52
 Între 18 şi 19 iulie 2010, o echipă a ARTEJESCAL din Madrid şi-a
prezentat în România proiectul pentru promovarea culturii românesti.

Proiectul a fost demarat cu artiştii plastici din Moldova şi continuă

acum în Oltenia. Acţiunea a început la Slatina cu o manifestare
culturală care dă noi speranţe artiştilor plastici din judeţul Olt.

Întâlnirea a fost moderată de George Smarandache, directorul Centrului

Eugen Ionescu din Slatina şi Tudor Şerbănescu, artist plastic român
stabilit la Madrid, fondator al unei asociaţii de promovare a culturii
denumită Pro Arte. Au fost prezenţi la această întâlnire artişti plastici din
judetul Olt, ziarişti, oameni de cultură, prieteni ai artiştilor.

În acest proiect, este vorba despre promovarea artelor plastice din partea de
sud a României, care face parte integrantă dintr-un alt proiect, început cu
ceva timp în urmă, demarat în partea de nord-est a ţării, respectiv Iaşi,
Suceava, continuat apoi la Bucureşti, Slobozia, Craiova iar acum la Slatina,
Drăgăneşti-Olt, Caracal, Corabia, Balş.

ARTEJESCAL IN George Smarandache a subliniat că acest proiect îi poate ajuta pe artiştii

români, pentru că deschide o poartă spre lumea internaţională a artei:
„Lucrările artiştilor plastici olteni sunt valoroase, dar dacă nu sunt

ROMÂNIA cunoscute şi în afară, vor rămâne numai în interiorul ţării şi se va întâmpla

aşa cum s-a întâmplat cu marii maeştri ai României, care nu sunt cunoscuţi
şi cotaţi peste hotare“.

VALERU CIUREA În prezentarea făcută, Tudor Şerbănescu a afirmat că acest proiect cultural
este unul foarte ambiţios şi de mare anvergură. Ideea acestui proiect a avut-
o Antonio Calderón de Jesús care, fiind promotor și critic de artă, a dorit
să cunoască şi artişti români. „Întâlnindu-ne la o expozitie de pictură,
auzind că sunt român, a vrut să ştie mai multe despre români şi de ce arta
românească nu există pe piaţa mondială nici ca imagine, nici prezentă fizic
în comerţul de artă. I-am explicat care au fost condiţiile la noi, de ce unii
artişti nu au putut să iasă în lume… Atunci a dorit să cunoască cât mai mult
şi având şi niste prieteni prin zona Sucevei, a mers mai întâi acolo, apoi la
Suceava, Botoşani şi la Iaşi, împreună cu echipa Artejescal.”

Înregistrările făcute în timpul primelor incursiuni în lumea artelor plastice

din România s-au concretizat în mai multe documentare despre arta
contemporana românească.

António Calderón de Jesús a spus în discursul său că, la momentul actual, în

comerţul de artă mondial este un gol pe care îl pot ocupa artiştii români.
„Nu este un proiect iluzoriu, ci este unul care are conţinut. Realitatea de
care vorbesc sunteţi dumneavoastră, cei pe care v-am cunoscut şi lucrările
pe care le-am văzut. Cred că ele trebuie recunoscute la nivel internaţional.
În comerţul de artă mondial exista o pauză, un gol. Tocmai de aceea, cred
că artiştii români pot să vină să ocupe acest gol. Ceea ce faceţi este de
nivelul artei mondiale şi trebuie să scoatem această artă la suprafaţă, pentru
că lucrările pe care le prezentaţi sunt la nivelul artei mondiale. Pentru
realizarea acestui obiectiv, pentru recunoaşterea de care vorbeam mai
înainte, este necesar să se facă eforturi din partea tuturor.“

53
 El Movimiento de Arte Contemporáneo de
Portugal recompensa proyectos de
cooperación cultural luso-española
Miércoles, el 30 de junio del 2010, durante la Gala Anual organizada por el Movi-
miento de Arte Contemporáneo de Portugal (MAC), tuvo lugar la XVI Edición de
los Premios para Arte y Cultura MAC.

Entre los artistas, medios de prensa e instituciones culturales premiados en Portugal,

han destacado los premios ofrecidos para el fomento de la cooperación cultural espa-
ñola – portuguesa.

Espacio Niram de Madrid, lugar de encuentro entre artistas y escritores donde se or-
ganizan semanalmente exposiciones, debates, presentaciones literarias, ha sido galar-
donado con el Premio para Cultura. Su fundador, el artista plástico Romeo Niram ha
declarado: “he vivido algunos años en Portugal y es normal que esta afinidad con la
cultura portuguesa sea visible en los eventos de Espacio Niram. Portugal tiene artistas
y escritores de gran nivel y es un honor para nosotros poder presentar algunos de ellos
al público español.”El Director del Movimiento de Arte Contemporáneo, el crítico de
arte Álvaro Lobato de Faria ha expresado su confianza en el fortalecimiento de los
conocimientos culturales mutuos entre Madrid y Lisboa: “estamos unidos por lazos
históricos, lingüísticos pero también culturales y artísticos.”

El escritor español Héctor Martínez Sanz, director de la Revista de Arte y Ensayo

Madrid en Marco ha sido galardonado por su actividad crítica: “Dedico este Premio,
recibido por un escritor español en Portugal al gran José Saramago, que pertenece a
Portugal, a España, al mundo.”

El premio para periodismo y crítica ha ido al periodista Fabianni Belemuski, director

de la Revista Niram Art. Licenciado en Ciencias de la Comunicación por la Univer-
sidad Complutense de Madrid, Fabianni Belemuski es autor de ensayos, críticas, estu-
dios y ha debutado recientemente con un volumen de novela corta.

El Gran Premio para Periodismo ha sido otorgado a Eva Defeses, directora de la

Agencia de Relaciones Públicas Defeses Fine Arts, de Madrid. El director Álvaro
Lobato de Faria ha subrayado la innovación en comunicación cultural que la agencia
aporta al mundo de las relaciones públicas del campo cultural y artístico.

El Movimiento de Arte Contemporáneo de Lisboa fue fundado por el profesor

Álvaro Lobato de Faria y se ha convertido en uno de los más importantes espacios
artísticos de la capital lusa.

54
 ESPECIAL PREMIOS MAC 2010

Álvaro Lobato de Faria, Dir. coord. MAC, Zeferino Silva, Dir. MAC , Fabianni Belemuski, Dir. Revista Niram Art

55
 Álvaro Lobato de Faria, Dir. coord. MAC, Zeferino Silva, Dir. MAC ,
Héctor Martínez Sanz, Dir. Revista Madrid en Marco

56
 Romeo Niram, Álvaro Lobato de Faria, Dir. coord. MAC, Zeferino Silva, Dir. MAC ,
Héctor Martínez Sanz, Dir. Revista Madrid en Marco, Fabianni Belemuski, Dir. Revista Niram Art

57
 HILÁRIO TEIXEIRA LOPES

Hilário Teixeira Lopes é um pintor inquieto, passando por períodos estéti-

cos diversos, desde a abstracção à figuração, do expressionismo à nova-
figuração, tendo sempre presente um forte sentido geométrico nas suas
composições.

Quando em 1965, ganha o Prémio Amadeo de Souza-Cardoso – o mais

importante prémio de pintura instituído em Portugal na altura – a sua obra

DA COLORATURA começou a evoluir num sentido cromático pleno de intensidade expressiva,

em que os volumes são rigidamente definidos em cores planas e o movi-
MULTI-DIRECCIONALMENTE mento é dado por múltiplas dicotomias, entre planos e espaços.
EXPANSIVA

Esta evolução culmina em 1969, quando o quadro “Rugby”, conquista o

Primeiro Prémio de Pintura na II Bienal Internacional de Desporto em Belas
Artes (Madrid). Nessa ocasião, toda a crítica madrilena foi unânime em
reconhecer a justiça do prémio e em verificar que o pintor português era
incontestavelmente um dos casos mais promissores da pintura contemporâ-
nea.

58
O galardão conquistado confere novos estímulos ao pintor que rapidamente
começa a trabalhar na procura de uma solução pictórica, coerente com a sua
produção anterior, mas que agora se apresentava plena de qualidades maté-
ricas, onde a exaltação da cor é dada por matizes diversos: da sua paleta
explodem as cores quentes do sol e da terra, do sangue dos homens e do
azul sideral dos astros.
Na pintura de Hilário Teixeira Lopes, as cores assumem-se como instru-
mentos, teclados e finas cordas distendidas, construindo na tela uma com-
posição ritmada, impulsiva e vibrátil.
Numa dança de cor, mancha e forma, somos envolvidos numa orquestração
cromática, onde a noção de tempo musical é indissociável da linguagem
plástica do pintor, assumindo-se como modo de apropriação espacial, crian-
do ritmos e andamentos cromáticos.
Esta noção de tempo e ritmo musical surge logo no processo de trabalho, no
gestualismo rápido da aplicação da cor, na pincelada larga e expansiva que
o pintor transmite à tela, na metamorfose lumínica com que Hilário anima e
ilumina o espaço estanque, tradicionalmente assumido pelo suporte da tela,
em repentinas erupções de cores agudas e gestos de impulso.
O nosso olhar segue o cerne ondulatório desse movimento e desta dinâmica
vive o pulsar de um estado de paixão.
Depositário de um tesouro de instantes e de formas, Hilário Teixeira Lopes
revela-se em espaços e tempos diversificados, mostrando-se capaz de pre-
servar a memória de acontecimentos múltiplos, que não têm outra existên-
cia para além dos vestígios que deles subsistem.
Possessiva, intuitiva e apaixonada, a pintura de Hilário Teixeira Lopes re-
conduz-nos musicalmente ao ritmo da criação e ao gesto, no mais límpido
exercício da comunicação humana.
O MAC – Movimento Arte Contemporânea congratula-se, pois, por comis-
sariar esta mostra de carácter retrospectivo, unindo-se à iniciativa da Liga
dos Combatentes, num projecto de acção e divulgação cultural que em mui-
to prestigia as Artes Plásticas portuguesas.
ÁLVARO LOBATO DE FARIA
Director Coordenador do MAC
Movimento Arte Contemporânea
Hilário Teixeira Lopes nasceu em Mirandela, em
1932. Aos dez anos intensifica a produção de desenhos
que já há algum tempo iniciara, reproduzindo todos os
quadros e imagens dos livros e jornais a que vai tendo
acesso, bem como as paisagens de Mirandela que
expunha nas montras da vila. Em 1946, a família
Teixeira Lopes muda-se para Lisboa e Hilário é inscrito
na Escola António Arroio, à noite. Paralelamente
começa a trabalhar no atelier do escultor João Fragoso,
mantendo contacto com a vida artística da época
através dos inúmeros pintores e escultores que
frequentavam o atelier do mestre, e frequentando as
tertúlias aí improvisadas. A vida do jovem pintor era
agora dividida entre o trabalho e a boémia llisboeta.
Por um lado, aprendia o classicismo do desenho, por
outro, aprendia a técnica da cerâmica com Fragoso. E
pintava cada vez mais encomendas afirmando-se como
um retratista exímio. Deixa o atelier de João Fragoso e
passa a trabalhar com o mestre do vitral, Ricardo
Leone, com quem aprende esta arte até se tornar o
principal executante da oficina. Leone tenta aliciá-lo
com projectos futuros e promessas de sociedade, mas
Hilário cansa-se de tanto trabalho e responsabilidade.
Continua os estudos na António Arroio e passa a
trabalhar na Direcção Geral de Assistência em part-
time. Emprego útil e de futuro, rapidamente a
repartição se enche de telas suas nas paredes - um dia
leva um cavalete, tintas e telas e instala-se num canto
do arquivo – e passa a ter o seu atelier no emprego,
para onde foge nas horas mortas de serviço. Vive de
maneira muito diferente dos outros escriturários
desencadeando um misto de admiração e inveja. Ao
mesmo tempo, cansa-se de tanto escrever e contar em
máquinas infernais, grandes e desajeitadas, e deixa o
emprego do Estado. Passa definitivamente a trabalhar
só em Pintura. A partir daí, será patrão de si próprio e
tem só 22 anos. O tempo decorre e Hilário reage às
tendências artísticas à sua volta e a sua sensibilidade
capta as ondas de uma nova era. Começa a fugir à
influência da cerâmica, da escultura, do vitral e dos
retratos. Inicia então um trabalho de desconstrução da
sua qualidade inata de desenhador e pintor. Trabalha
incansavelmente até encontrar a sua pintura, a sua
expressão, a sua posição no panorama da pintura
moderna portuguesa. Torna-se um pintor expressionista
e a sua obra passa a ser comentada pelos críticos de
arte. A partir daqui, Hilário não fará mais nada senão
pintar.
59
 NIRAM ART ™

FUNDADOR: ROMEO NIRAM

Dilyana Glogova