OBICEIUL JURIDIC (CUTUMA) Acesta este cel mai vechi izvor de drept.

Obiceiul sau cutuma reprezinta o forma de exprimare a unor reguli care sa fie impuse care s-au format in timp si

sunt respectate in virtutea unor deprinderi indelungate, fara prin constrangere.

Pentru ca o anumita regula obisnuielnica sa devina cutuma este necesar sa indeplineasca urmatoarele conditii: -sa aiba un caracter uniform; -sa se aplice in mod repetat ; -sa aiba o anume dorata. Astfel simpla repetare a unor practici nu inseamna in mod necesar crearea unei cutume. Practica generatoare de cutume trebuie sa fie uniforma, repetabila si sa aiba o durata in timp. Toate aceste atribute trebuie sa se aplice simultan. In dreptul international o anumita cutuma poate fi consfiintita si constatata de un organ de drept public. Avand in vedere faptul ca aceasta norma de drept nu este scrisa,

ea se caracterizeaza prin o deosebita mobilitate. Pentru a se constata continuitea normelor cutumiare, s-a impus codificarea cutumelor. Codificarea are efectul intreruperii caracterului evolutiv al cutumei, si de aceea, cu toate ca se poate cutuma, ea nu va putea contrazice forma o noua

norma cuprinsa intr-un cod de legi sau

norma uniforma. Cutuma se intemeiaza pe cazuri concrete, la care se face referire, fiind evocate aceste cazuri ca precedente. In sistemul de drept anglosaxon, dreptul cutumiar este un important izvor al dreptului. De asemenea, in

dreptul international public, obiceiul juridic este izvor principal de drept alaturi de tratat, reprezentand exprimarea tacita a consimta mantului statelor cu privire la cunoasterea unor reguli determinate ca norme de conduita obligatorie in relatiile dintre ele. In Romania, pozitia dreptului obisnuielnic (cutumiar) s-a pastrat puternica pana la inceputul veacului al XIX-lea, alcatuind obiceiul pamantului sau legea romaneasca:JUS VALAHICUM sau IUS VALACHORUM. Primele legi romanesti ale lui alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab, Codurile lui Calimach si Caragea lasau loc de manifestare fortei obiceiului si faceau referire expresa la dreptul cutumiar. civil Dupa aparitia Codului

din 1864, rolul obiceiului se restrange, iar codul face trimitere expresa prin cateva articole la obiceiul juridic: 548,600, 607, 1351, 1456, 1443..

In dreptul penal, este exclus rolul cutumei, aici functionand principiul legalitatii pedepsei si incriminarii: NULLA POENE SINE LEGE/ NULLA CRIMEN SINE LEGE - ceea ce presupune intodeauna ca izvor al dreptului poate fi doar legea scrisa.

Prin principiu ntelegem un element fundamental, idee, lege de baza pe care o ntemeiaza o teorie stiintifica, un sistem politic, juridic, o norma de conduita sau totalitatea legilor si a notiunilor de baza ale unei discipline, element de baza, punct de plecare, convingere etc. Ct priveste principiile de drept, acestea reprezinta acele idei calauzitoare ce se regasesc n continutul normelor juridice. Ele reprezinta tocmai ce se regasesc n continutul normelor juridice. Ele reprezinta tocmai manifestarea convingerilor legiuitorului asupra cerintelor obiective ale societatii. Aceste convingeri a doua elemente importante: traditia, statornicia n timp a unor reguli dupa care s-au adoptat normele juridice, verificate ulterior cu valoare de eficienta n viata societatii, precum si tendinta continua de inovatie, de schimbare profunda. Un principiu se poate prezenta sub forma unei deductii, axiome, ca o generalizare de fapte experimentate. n stiintele sociale, deci si n stiintele juridice practica reprezinta unul din principiile esentiale de verificare a unei norme juridice. Deci, principiile fundamentale ale dreptului cuprind un mare numar de cazuri concrete. Prof. Mircea Djuvara remarca urmatoarele: "Suntem foarte usor nclinati a comite eroarea de a crede ca un principiu de drept sau de justitie este un produs al unei pure speculatii si ca ar apare n mintea noastra naintea unei experiente De aceea, nu pot exista principii de drept indiscutabile, care sa valoreze pentru orice timp si orice loc". Asadar, potrivit autorului citat, toate principiile de drept reprezinta rezultatul unor observatii continue si necesare ale nevoilor societatii. n procesul de creare a dreptului, deci de legiferare, aceste principii sunt luate n calcul pentru ca prin normele juridice ce se vor adopta sa se raspunda la nevoile de viata, la cerintele imediate si de perspectiva ale societatii. Respectnd anumite principii consacrate ale dreptului, n procesul de legiferare se asigura unitatea, coerenta, omogenitatea, continuitatea sistemului juridic. Renuntarea la anumite principii de dragul schimbarii nu este benefica, pentru ca, asa cum au mai amintit, unul din elementele de baza ale principiilor dreptului l reprezinta traditia, care-si pune amprenta asupra gndirii juridice a societatii, a atasamentului membrilor societatii la ideea de legalitate si justitie. Un principiu general de drept se construieste n timp, pe baza unei experiente, a verificarii practice a unor idei, concepte, puncte de vedere. Tocmai existenta acestor idei si concepte, a unor categorii juridice sau morale, a unor conduite de viata si verificarea practica poate duce la elaborarea unui principiu. Aceste categorii si concepte juridice sunt rezultatul comensurarii actiunilor omenesti, raportat la sistemul de drept existent si coroborat cu idealurile de justitie, de echitate si morala ale societatii. Nimic nu este mai pagubitor pentru o societate dect a lua dintrun alt sistem de drept principii si norme juridice ce nu-si regasesc aderenta la idealurile societatii noastre, ce nu au nimic comun cu preocuparea sociala a acesteia, cu mentalitatea istorica a poporului. ntr-o astfel de situatie, normele juridice ori vor fi nesocotite de majoritatea cetatenilor, ori vor fi produse mari daune societatii. Un exemplu elocvent, n sensul afirmatiilor de mai sus, l constituie preluarea, dupa anul 1948, din sistemul sovietic, a principiilor de organizare a vietii societatii romnesti, cu restrngerea pna la disparitie a unor institutii, concepte juridice traditionale, precum dreptul de proprietate. Acestea s-au dovedit ca fiind straine de traditia si gndirea poporului romn, fiind abandonate pe parcurs, pna la excludere. Astfel de "mprumuturi" ale unor concepte, idei pot crea un pericol pentru stiinta dreptului, care, n loc sa lucreze cu concepte si categorii legate de realitate, va lucra cu astfel de elemente generatoare de confuzie si inaderenta la scopurile societatii. Rolul esential al principiilor dreptului l reprezinta punerea de acord, corelarea sistemului juridic cu transformarile sociale, "Principiile dreptului au valoare explicativa, ele continnd temeiurile existentei, evolutie si transformarii dreptului". Existenta omenirii este strns legata de doua idei fundamentale egalitatea oamenilor si libertatea lor. De aici, conceptele juridice asupra egalitatii si libertatii ce se transforma n principii ale dreptului. Importanta teoretica si practica a studierii principiilor de drept consta n legatura dintre aceste

principii cu ansamblul conditiilor sociale, cu situatia concreta din societate. Societatea se dezvolta lent, iar principiile au si ele o evolutie lenta, conservatoare n general. Sistemul juridic al unei societati se dezvolta n strnsa corelare cu dezvoltarea a nsasi societatii respective, iar principiile de drept nu fac altceva dect sa creioneze linia calauzitoare pentru acest sistem juridic. Pe baza acestor principii, legiuitorul se orienteaza ctre o anumita reglementare juridica, judecatorul n aplicarea dreptului are n vedere aceste principii, sa aplice legea nu numai n litera ei, deci o interpretare "literala", dar si n spiritul ei, al acelor concepte, idei ce s-au desprins n timp din ratiune, din logica societatii, corespondenta dreptului cu cerintele si valorile societatii. Mai mult, n drept, principiile de drept tin loc, n cazuri determinate, de norma de reglementare, n cauzele civile si comerciale, judecatorul solutionnd cauza n temeiul principiilor generale de drept. Ca o consacrare juridica a afirmatiei anterioare facem urmatoarea trimitere din legea civila cu valoare de principiu de drept: astfel, art. 3 din Codul civil dispune: "Judecatorul care va refuza de a judeca, sub cuvnt ca legea nu prevede, sau ca este ntunecata sau nendestulatoare, va putea fi urmarit ca culpabil de denegare de dreptate". Prezentarea principiilor dreptului a. Asigurarea bazelor legale de functionare a statului Statul este creator de drept dar, n acelasi timp, cu ajutorul dreptului, statul si asigura baza legala, legitimitatea puterii si functionarii sale. Astfel, Statul de drept sau de legalitate, nu poate fi privit dect prin existenta unor norme juridice care sa reglementeze functionarea att a statului, a ntregului sau organism , ct si drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor. Dar aceste norme juridice trebuie adoptate de statul care a cucerit puterea legal, are o legitimitate si exercita aceasta putere n concordanta cu cerintele legalitatii. n statul de drept, ntinderea puterii trebuie compensata de scurtimea duratei, a mandatului celor ce o detin, izvorul oricarei puteri politice sau civile trebuie sa fie vointa suverana a poporului, iar aceasta trebuie sa-si gaseasca formule juridice potrivite de exprimare, n asa fel nct puterea poporului sa poata functiona n mod real ca o democratie.

Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Ca regul social obiceiul precede dreptul.1 El este o regul de conduit ce se formeaz spontan ca urmare a aplicrii ei repetate ntr-o perioad de timp relativ ndelungat ntr-o colectivitate uman. Obiceiul, sub forma diferitelor datini, tradiii i practici cu caracter moral sau religios a reprezentat modalitatea principal de ordonare a relaiilor sociale i influenare a aciunii umane n comuna primitiv, n conformitate cu interesele asigurrii existenei i securitii colectivitii.2 Obiceiul se nate prin repetarea aplicrii aceleiai idei juridice ntr-un mare numr de cazuri individuale succesive, prin creare de precedente.3 Atunci cnd norma juridic are o provenien spontan, cnd apariia ei nu este legat de un organ oficial specializat, ci provine n mod nemijlocit de la grupul social, cnd norma juridic izvorte dintr-o uzan general i prelungit, dintr-o practic constant care are la baz consimmntul ntregului grup social care o consider conform dreptului, ne afim n faa cutumei, a obiectului juridic.4 Deci cutuma cuprinde dou elemente eseniale: a) un element material care const ntr-o uzan social constant, uniform aplicat loga et inveterata consuetitudine i b) un element

psihologic opinia iusis sau opinia necesitate care const n convingerea c aceast uzan este necesar i constituie dreptul. Simplele uzane nu constituie dect un element de fapt, dac ele nu sunt recunoscute a fi un adevrat drept care poate fi invocat ca drept nsoit de sanciune. Prin uzan se nelege, aadar o practic social constant i uniform, difuzat ntr-un mediu social determinat, general acceptat i urmat. Spre deosebire de cutum uzana este deci lipsit de elementul psihologic de convingere c ea reprezint dreptul i c urmarea ei este obligatorie. Cutuma reprezint un mod popular i impersonal, obiectiv i neorganizat de formare a dreptului care se sprijin pe tradiia contient sau incontient a grupului social, nu pe actul de voin al unei autoriti. Cutuma este o expresie intuitiv, spontan i imprecis formulat, a aspirailor populare. Cutuma se nate din generalizarea faptelor particulare, norma general degajndu-se dintr-o serie de cazuri concrete, din repetarea lor ntr-un numr suficient de cazuri concrete, n decursul unei perioade de timp suficient de lung, cci este vorba despre o uzan general i prelungit.1 Obiceiul este rodul unei experiene de via a unei comuniti, al repetrii unei practici. Oamenii aplic, n procesul interaciunii lor n mod contient, de multe ori, unele reguli. Pe cale de repetiie ei ajung la convingerea c regula respectiv este util i necesar de a fi urmat n viaa de toate zilele.2 Cutuma se ntemeiaz n primul rnd pe cazuri concrete care au precedat, aa zisele precedente. Aceste cazuri au trebuit s fie consacrate, adic s se recunoasc valoare lor juridic, ntocmai se recunoate valoarea juridic a unei legi n sistemul nostru. n fiecare din aceste cazuri concrete, raiunea juridic analizeaz complexul relaiei juridice care-l compun i constat c unele se repet; n felul acesta se constituie o noiune general, degajndu-se ceea ce e comun ntr-o serie de cazuri concrete; aceasta este forma norma general astfel consacrat prin cutum. Numai graie acestei noiuni generale se poate n fine a gsi ntr-un caz mare o asemnare cu cazurile precedente: se constat c o anume relaie juridic se repet i n acest caz mare. n felul acesta cutuma se aplic n cazurile care survin; ele sunt rezolvate printr-un act de aplicare a normelor generale cutumiare i aceasta se face prin jurispruden n sens larg. Jurisprudena aplic aadar, i deci interpreteaz, normele cutumiare, cum ar face cu normele legale.3 Cutuma st astfel ntr-o practic ndelungat socotit ca dreapt. Cutumele reprezint o practic att de nrdcinat nct oamenii socotesc c prin ele i exercit un drept pozitiv.

Cutuma

1. Prezentare istorica

In acceptiunea lor juridica izvoarele de drept international reprezinta forma exterioara, modalitatea de exprimare a normei de drept, iar nu factorii creatori ai acesteia. Acest mijloc de exprimare al normelor juridice reiesite din acordul de vointa dintre state constituie izvoarele dreptului international Prin aceste izvoare nu trebuiesc intelesi factorii care determina crearea normelor juridice (izvoarele materiale), ci numai formele de exprimare a acestor norme (izvoarele formale). In literatura juridica occidentala, pentru a defini notiunea de izvoare, sunt avansate diferite conceptii. Asfel, dupa Anzilotti, adeptul conceptiei pozitiviste, singurul izvor de drept international este acordul de vointa, fie sub forma expresa (tratat), fie sub forma tacita (cutuma). Pentru Scelle, Ch. de Visscher si Bourquion, partizani ai conceptiei obiectiviste, izvoarele dreptului international se fundamenteaza pe distinctia esentiala intre izvoare creatoare si izvoare formale si ca numai primele ar fi adevaratele izvoare de drept; cat priveste pe cele urmatoare (tratatele, cutumele), acestea nu creeaza dreptul, ci doar il formuleaza. Ch. Rousseau critica conceptiile pozitivista si obiectivista, considerand ca denumirea de izvoare ale dreptului international nu poate fi folosita decat in cazul izvoarelor formale. Izvoarele materiale cum ar fi: opinia publica, constiinta colectiva, notiunea de justitie, solidaritatea, sensul independentei sociale s.a.m.d., au un caracter extrajuridic si sunt determinate de un ansamblu complex de fapte materiale si de conceptii idealiste (traditii, credinte, aspiratii nationale sau sociale etc.), tin de socilogia juridica sau de filosofia dreptului si nu de dreptul pozitiv. Izvoarele formale, cele mai importante fiind tratatul si cutuma, ar fi singurele izvoare propriuzise. Concluzionand, Rousseau, fara a nega ca acestea sunt mai putin surse creatoare decat moduri de a constata drepturi preexistente, observa ca acest drept preexistent ramane imprecis, variabil si in afara de orice elaborare conventionala. Din conceptiile autorilor amintiti nu se identifica si nu se determina rolul factorilor extrajuridici la formarea dreptului international, ei doar reduc mijloacele extrajuridice la factori de ordin ideologic , incluzand si fenomene sociale eterogene, dand loc, astfel, la confuzii si imprecizii. Pentru evitarea confuziilor, se propune renuntarea la termenii de izvoare formale si izvoare materiale adoptandu-se notiunea de izvoare ale dreptului international, in sensul de consacrare prin mijloace juridice determinate a acordului de vointa dintre statele creatoare ale normei de drept1. Spre deosebire de dreptul intern, al carui izvor principal este legea, ca act al unui singur stat, izvoarele dreptului international exteriorizeaza acordul de vointa dintre state, cu privire la crearea unor norme juridice obligatorii la relatiile dintre ele. Pentru a determina izvoarele dreptului international trebuie pornit de la criteriul ca acestea sunt mijloacele juridice, prin care statele, pe baza acordului lor de vointa, creeaza noi norme de drept international si dezvolta, precizeaza sau confirma normele deja existente pentru reglemenatrea raporturilor de cooperare dintre ele. Principalele mijloace de exprimare a normelor juridice, ca urmare a acordului de vointa dintre state sunt tratatul international si cutuma internationala. Evolutia continua a dreptului

international contemporan cunoaste si alte mijloace de exprimare in forma scrisa a acordului dintre state, care nu se incadreaza in mod strict in categoria tratatelor. De asemenea, asupra problemei izvoarelor in dreptul international, art. 38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie a O.N.U., a exercitat o anumita influenta prevazand ca, in rezolvarea diferendelor internationale ce ii vor fi supuse Curte va aplica: conventiile internationale, cutuma internationala, principiile internationale de drept, hotararile tribunalelor internationale, doctrina celor mai calificati specialisti, echitatea.

___________________________ 1Gh. Moca in lucrarea Dreptul international public, vol. I, Bucuresti, 1977, p. 43-44.

2. Definitii

Cutuma1 este o norma de conduita consacrata si perpetuata printr-o practica indelungata. In trecutul poporului roman, normele cutumiare (obiceiul pamantului) s-au aplicat pana la aparitia legilor scrise. In prezent cea mai mare parte din normele de conduita obligatorii sunt cuprinse in legi. Totusi, isi au aplicare si norme de convietuire sociala, care, desi nu sunt consacrate in lege, isi pastreaza insemnatatea, sprijinindu-se pe forta opiniei publice si pe morala proprie oranduirii noastre. Unele dispozitii legale se refera expres la normele de convietuire sociala si in aceste cazuri ele contribuie la determinarea continutului si conditiilor concrete de aplicare a legii. In relatiile internationale, cutuma continua sa indeplineasca un rol important, deoarece o mare parte a normelor dreptului international sunt de natura cutumiara.

Cutuma internationala2 este cel mai vechi izvor de drept international, format printr-o practica generala, constatata, relativ indelungata si repetata a statelor si considerata de ele ca avand forta juridica obligatorie. Statutul Curtii Internationale de Justitie, in art. 38, defineste cutuma internationala ca dovada a unei practici generale, acceptata ca drept. Elementul esential in formarea cutumei internationale il constituie recunoasterea obligativitatii ei, de catre state, ca norma juridica. Exista cutuma universala, cu aplicatie generala in relatiile internationale, si cutuma generala sau bilaterala. Prima face parte din dreptul international general, a doua se naste din practica unui numar restrans de state, chiar din practica a doua state. Deosebirea care se face in doctrina a fost intarita prin hotararea Curtii Internationale de Justitie din 12 aprilie 1960: Curtea nu vede ratiunea de a refuza o practica indelungata si continua dintre state, practica acceptata de ele ca reglementand relatiile lor.

_____________________ 1Dictionar juridic - selectiv Prof. univ. dr. Sanda Ghimpu, dr. Ghe. Breboi, dr. Ghe. Mohanu, dr. Andrei Popescu, dr. Iosif Urs Editura Albatros, Bucuresti 1985. 2Dictionar de drept international public dr. Ionel Closca, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982 . Cutumele, care sunt in contradictie cu principiile dreptului international contemporan si cu constiinta juridica a popoarelor, inceteaza, prin insasi acest fapt, sa mai fie izvor de drept international. Imperativele relatiilor internationale contemporane au consacrat rolul prioritar al tratatelor, ca izvor al dreptului international. Activitatea de codificare a dreptului international duce treptat la diminuarea rolului cutumei internationale ca izvor de drept international.

3. Aspecte generale

Cutuma internationala este un izvor principal al dreptului international, ca si al dreptului in general. Desi in conditiile vietii contemporane majoritatea regelementarilor internationale sunt consacrate prin tratate, cutuma continua sa fie izvor de drept, in special in acele domenii in care interesele divergente ale statelor nu au facut posibila o codificare a regulilor cutumiare, precum si in domenii ale practicii relatiilor dintre state in care nu s-a ajuns la acel stadiu care sa impuna o reglementare pe cale conventionala. In conformitate cu interesele pe care doua sau mai multe state le promoveaza fata de obiceiuri sau cutume, se stabilesc urmatoarele atitudini: a. de recunoastere, consacrare si sanctionare prin acordarea de forta juridica acelor cutume pe care le considera utile si necesare; b. de acceptare si tolerare a acelora care, prin importanta si semnificatia lor, nu reclama transformarea lor in norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de drept dintre state; c. de interzicere a acelora care contravin ordinii de drept dintre state. In aceste situatii, obiceiul sau cutuma poate fi acceptata conform locutiunii: Consensus omnium consuetudo pro servatur cu consimtamantul tuturor, obiceiul serveste drept lege. In majoritatea lor normele dreptului international clasic s-au format, au existat si s-au imbogatit pe cale cutumiara (dreptul marii, dreptul diplomatic, legile si obiceiurile razboiului), ele cunoscand ulterior o incorporare in tratate sau o codificare generala, cu exceptia celor noi din perioada contemporana, care au cunoscut in masura mai mare sau mai redusa influenta cutumei. Intr-un timp relativ scurt s-au format o serie de norme cutumiare in dreptul aerian si dreptul spatial, cum ar fi libertatea de trecere a obiectelor spatiale prin spatial aerian al altor state, admiterea satelitilor de recunoastere; in dreptul marii cat priveste platoul continental, zona economica exclusiva, libertatea cercetarii stiintifice, care in dreptul marii, ulterior, au fost codificate prin Conventia din 1982.

Cutuma internationala e definita ca o practica generala, relativ indelungata si uniforma, considerata de catre state ca exprimand o regula de conduita cu forta juridica obligatorie. Trebuie, insa, subliniat si faptul ca, daca tratatul constituie o manifestare expresa a acordului de vointa al statelor, cutuma, dimpotriva, se formeaza printr-o manifestare tacita a consimtamantului statelor. Pentru a ne afla in fata unei cutume sunt necesare, deci, atat un element de ordin obiectiv (faptic) un anumit comportament al statelor cu caracter de generalitate si relativ indelungat si uniform, cat si unul subiectiv (psihologic) convingerea statelor ca regula pe care o respecta a dobandit caracterul unei obligatii juridice. Generalitatea practicii e apreciata in raport cu proportiile participarii statelor la formarea normei cutumiare, chestiune relativa, susceptibila de interpretari ori de cate ori s-a pus in mod concret problema recunoasterii unei reguli cutumiare ca norma juridica, pentru ca, indiferent de gradul de generalitate al unei practici, regula cutumiara devine obligatorie numai daca statele o accepta ca atare si numai pentru acele state care o accepta. O norma cutumiara universala se formeaza numai ca rezultat al unei practici care capata recunoasterea generala a tuturor statelor, manifestata prin actiuni sau absentiuni. In acest sens, Curtea Internationala de Justitie a considerat ca e necesara o participare foarte larga si reprezentativa, care sa includa si statele cele mai direct interesate (speta privind delimitarea platoului continental al Marii Nordului, in 1969), fara a fi necesara totalitatea statelor care formeaza societatea internationala la un moment dat. Deci, aceasta acceptiune a expresiei de practica generala trebuie inteleasa si in sensul unui numar cat mai mare de state, acceptiune care este determinata de autoritatea care trebuie sa o aiba o asemenea practica, ori acesta autoritate, credibilitatea, in ce priveste oportunitatea si eficienta ei in raport cu necesitatile statelor, este reflectata in primul rand in numarul de state participante si, de preferat, din diferite zone ale lumii. Nu se poate, in acesta situatie, nuanta calitatea statelor participante, opiniile referitoare la oranduirea sociala a statelor participante sau la forta pe care o poseda fiind discriminatorii sau contrare principiilor dreptului international contemporan. Ca atare, participarea tuturor statelor sau majoritatii lor la formarea unei norme cutumiare, participarea prin actiuni de aplicare, confirmare, de recunoastere sau prin abstractiuni este de natura sa sublinieze o practica generala. Unele norme cutumiare se pot forma, insa, si intr-un spatiu geografic mai limitat, ca urmare a practicii constante a statelor din zona respectiva, asa-numitele cutume locale sau regionale (in materie de pescuit, de exemplu). Asemenea cutume se aplica numai intre statele care au participat la formarea lor, iar daca un stat din zona s-a opus in mod constant la anumite practici cutumiare acestea nu-i sunt opozabile. Curtea Internationala de Justitie a recunoscut, in cadrul, practicii sale de rezolvare a unor litigii, ca pot exista si cutume bilaterale, atunci cand se poate proba ca intre doua state a existat o practica indelungata si continua considerate de acestea ca reglementand raporturile dintre ele. Evident, insa, ca acea cutuma nu va avea valabilitate decat intre cele doua state respective. Izvor al dreptului international general nu poate sa-l constituie insa, decat acele reguli cutumiare in care practica are un caracter de generalitate suficient de mare spre a se impune ca o norma de drept international opozabila tuturor statelor.

Elementul timp are, de asemenea, un caracter definitoriu pentru cutuma internationala, care e o practica repetata si constanta a statelor si nu una intamplatoare, o practica ce dureaza o anumita perioada de timp, mai indelungata sau mai scurta in raport de imprejurari si care se manifesta cu o anumita frecventa. In trecut, crearea unei cutume necesita un timp foarte indelungat, punct de vedere care a fost si este sustinut de majoritatea doctrinei de drept international si subliniat indirect de jurisprudenta internationala. Este adevarat ca durata in timp a unei practici subliniaza conduite permanente si constante ale statelor si faciliteaza realizarea unor acte repetate. In conditiile vietii contemporane, cand ritmul evolutiei relatiilor internationale s-a accelerat, iar nevoile reglementarii juridice devin adesea presante, elementul duratei este tot mai mult inlocuit de frecventa practicii, durata scurtandu-se de la secole la decenii sau chiar la ani, daca se probeaza ca practica respectiva a fost constatata. In acest fel s-a putut constata ca in domenii mai noi ale relatiilor internationale, cum sunt dreptul aerian, dreptul cosmic sau dreptul marii, in ultimele decenii s-au format numeroase cutume care in mare parte au fost codificate la scurt timp dupa aparitia lor. De altfel, punctul de vedere ca timpul de infaptuire a unei practici poate fi astazi mai scurt si ca depinde in fiecare caz in parte de nevoile reglementarii juridice a fost exprimat in doctrina si el este conform realitatilor lumii de astazi. Aceasta opinie este intalnita in activitatea Curtii Internationale de Justitie. Fireste ca reconstituirea duratei de timp in formarea cutumei, in conformitate cu realitatile contemporane, nu inseamna ignorarea totala a factorului timp si admiterea posibilitatii aparitiei spontane a cutumei, opinie respinsa de doctrina de drept international, infirmata de practica internationala si neconforma cu esenta normelor cutumiare. Din numarul mare de obiceiuri sau cutume existente la un moment dat, sunt desprinse numai anumite obiceiuri carora li se da valoare si semnificatie, transformandu-le prin sanctionare in norme de drept. Pentru ca un obicei sa devina juridic, se cer instituite o serie de conditii: 1. existenta unui uz indelungat al unei practici vechi si incontestabile; 2. continutul sau (regula de conduita prescrisa) sa poata fi determinat, sa fie previzibil; 3. sa prezinte interes pentru legiuitor, ca fiind o necesitate. Practica generala si constanta a statelor are valoare de cutuma numai daca statele ii recunosc o valoare juridica. Deci, daca ele, statele, respecta o anumita regula de conduita cu reprezentarea clara ca acesteia i se impune ca o obligatie juridica de drept international. Este imperativul exprimat prin formula clasica opinio juris sive necessitatis (convingerea ca reprezinta dreptul sau necesiatatea). In caz contrar, practica respectiva ramane o simpla uzanta, incadrandu-se in normele moralei, ale traditiei sau ale curtoaziei internationale (comitas gentium). Trasatura juridica releva aspectul psihologic al cutumei. Nu este vorba de o atitudine oarecare a statelor, ci de o anumita atitudine constienta, exprimata de la bun inceput si cu convingerea ca acesta conduita are relevanta juridica. Recunoasterea valorii juridice a unei practici de natura cutumiara ridica o problema importanta si anume aceea a modului in care se face dovada cutumei.

Sarcina probatiunii in dovedirea cutumei e o problema deosebit de complexa si de dificila datorita caracterului adesea imperfect al normei in cauza, cu multiple variante si forme de exprimare diverse ce necesita studii comparative complexe pentru dovedirea existentei insesi a normei, precum si a tuturor laturilor caracteristice ale acesteia. In fata organelor judiciare internationale sau in raporturile concrete dintre state, sarcina probei revine totdeauna statului care o invoca fie pentru a revendica un drept, fie pentru a se apara impotriva unei pretentii considerate de el ca nefondata. In cadrul codificarii internationale stabilirea elementelor constitutive ale cutumei si incorporarea acesteia intr-un tratat multilateral se face prin negocieri complexe si anevoioase, in care elementul politic isi are si el rolul lui. In general, se apreciaza ca pentru stabilirea existentei si continutului unei cutume trebuie sa se ia in considerare numeroase elemente cum sunt: actele organelor statului care au atributii in domeniul relatiilor internationale (declaratii de politica externa, note diplomatice, corespondenta diplomatica etc.); opiniile exprimate de delegatii statelor in cadrul unor conferinte diplomatice sau ale unor organizatii internationale; unele acte normative interne care au contingenta cu problema in cauza ori hotararile unor organe de jurisdictie cu incidenta asupra relatiilor internationale, daca prezinta uniformitate sau concordanta in solutii; dispozitiile unor tratate internationale incheiate de alte state care se refera la norme cutumiare si care au un continut asemanator in ce priveste configuratia acestor norme, sau reguli ale unor tratate internationale care nu au intrat in vigoare, dar care se aplica de catre state in mod tacit. Ultimele decenii au scos in evidenta rolul deosebit al declaratiilor si rezolutiilor unor foruri ale organizatiilor internationale in fixarea unor reguli de drept cutumiar si in crearea unor noi reguli cutumiare care, patrunzand in practica relatiilor internationale, au devenit cu timpul norme juridice recunoscute tacit de membrii societatii internationale, unele dintre ele fiind preluate ulterior in tratate internationale multilaterale. In formarea normelor dreptului international general are loc o stransa intrepatrundere intre cutuma si tratatul international ca izvoare ale dreptului international. O norma care la origine este cutumiara este incorporata intr-un tratat de codificare sau o norma de origine conventionala poate fi acceptata de state pe cale cutumiara, tratatele contribuind astfel in mod esential la formarea cutumei, ca acte importante ale practicii generalizate. In cazul unui tratat la care nu sunt parti toate statele, tratatul e izvor de drept pentru parti, iar intre celelalte state prevederile sale se pot aplica pe cale cutumiara. O problema mai complicata o constituie determinarea in fiecare caz a existentei unei reguli cutumiare. In rezolvarea acestui aspect pot fi folosite atat elemente internationale tratatele internationale, actiuni internationale, cat si elemente interne legi nationale, practica judiciara. Astfel, cand mai multe tratate incheiate in aceeasi perioada contin clauze identice, acestea au

valoarea unor reguli cutumiare, ele aparand si existand ca atare, nu datorita fiecarui tratat in parte, ci datorita stipularii lor identice in toate tratatele in cauza. Conventia de la Viena din 1969 referitoare la dreptul tratatelor precizeaza, in art. 38, ca o regula stipulata intr-un tratat poate fi retinuta pentru statele terte ca o norma cutumiara in masura in care este recunoscuta ca atare si este recunoscuta cu aceste efecte de aceste state. Mai pot folosi, cu discernamant si prudenta, in dovedirea existentei unei norme cutumiare, intr-o anumita masura, practica statelor, practica judecatoresca internationala, legile nationale etc. Trebuie precizat ca, in general, caracterul cutumiar al unor norme poate fi contestat de statele care au participat la formarea acestora sau de statele care considera ca acest caracter a fost stabilit fara acordul lor. In lipsa valorii juridice a practicii ii confera acesteia caracterul de uzaj international sau al unei reguli de curtoazie. Curtoazia internationala este constituita dintr-un ansamblu de reguli de convenienta, de politete, de respect, care sunt aplicate in raporturile dintre state pe baza de reciprocitate, fara a da nastere unor reguli juridice. Ca atare, nerespectarea unor astfel de reguli nu atrage raspunderea internationala a statelor, ci, de obicei, un comportament similar din partea statului afectat. In schimb, nu poate fi ignorata importanta respectarii regulilor de curtoazie in raporturile interstatale, deoarece ea contribuie la realizarea unui climat normal, a unor raporturi amicale intre state. Regulile de curtoazie sunt de natura sa releve atitudinea reciproca de respect fata de personalitatea statelor, a reprezentantilor acestora, a cetatenilor lor, ca reflectare a unor raporturi intre puteri suverane, ele rezultand insa din acte unilaterale. Pot fi citate ca reguli de curtoazie cele intalnite in protocol, in ceremonialul diplomatic, in navigatie pe mare etc. Unele din regulile de curtoazie au devenit treptat, fie pe cale cutumiara, fie pe cale conventionala, norme de drept international (cum ar fi, de exemplu, cele referitoare la imunitate si privilegii diplomatice). Acest element important este subliniat si in art.38, lit. b, din Statutul Curtii Internationale de Justitie, in care se prevede ca aceasta va aplica cutuma internationala ca dovada a unei practic generale, acceptata ca reprezentand dreptul. De exemplu, Curtea Constitutionala de Justitie a subliniat, printre altele, ca pentru solutionarea litigiului dintre Columbia si Peru din anul 1950, este necesar, pentru a dovedi existenta unei cutume, sa se stabileasca, daca exista un uz constant si uniform, care creeaza drepturi si obligatii intre state. O asemenea recunoastere sau acceptarea de catre state a unei anumite reguli, ca norma juridica, inseamna o manifestare a acordului tacit de vointa al statelor. Deci, in cazul cutumei internationale ne aflam in fata unei forme de exprimare, de data acesta tacita, a consensului dintre state. Statele, care nu inteleg sa-si dea asentimentul la crearea unei reguli cutumiare, pot sa folosesca diferite procedee diplomatice (protestul) sau judiciare (rezerva fata de hotararea unei instante internationale care invoca o cutuma), opunandu-se, astfel, unei norme cutumiare, stabilita fara consimtamantul lor. In doctrina internationala, unii autori critica acesta conceptie a acordului de vointa tacit, ca mod de formare a normelor cutumiare de drept international.

Se afirma ca, desi pentru formarea unei norme cutumiare este necasara recunoasterea ei de catre state opinio jure sive necessitatis, acesta nu ar implica un acord tacit. Contradictia logica a acestei constructii este evidenta, deoarece recunoasterea implica manifestari de vointa concordante din partea statelor si deci, in realitate, intervine in tocmai un asemenea acord tacit. Exista autori care sustin ca pentru formarea unei reguli cutumiare nu este necesara decat o practica indelungata a unui numar mare de state, fara nici un fel de opinio juris. Aceasta parere este in contradictie cu esenta modului de formare a cutumei, asa cum a fost definit in art. 38 al Statutului Cutii Internationale de Justitie.

4. Concluzii

Cutuma este izvorul cel mai vechi al dreptului international. Materii intregi ale acestuia s-au format pe cale cutumiara. Pe masura codificarii dreptului international si a cresterii numarului tratatelor internationale, ca principal mijloc de colaborare intre state, cutuma pierde din importanta pe care a avut-o in trecut, in evolutia istorica a acestui drept. In opinia unor autori dreptul international cutumiar ar fi in regresiune, datorita procesului in general lent de formare a normelor cutumiare, lipsei lor de claritate si schimbarilor rapide in dezvolatarea vietii internationale, carora nu le poate face fata. Alti autori considera dimpotriva, ca procesul de formare cutumiara a dreptului international pastreaza o anumita valoare. In lumina principiilor dreptului international contemporan, consacrate si in Carta O.N.U., numeroase institutii cutumiare ale dreptului international clasic au fost abrogate, deoarece, ca si in cazul tratatelor, nu pot constitui izvoare de drept international decat acele cutume care nu contravin principiilor si normelor imperative ale dreptului international contemporan. Formarea si dezvoltarea dreptului international contemporan au capatat un ritm si o amploare fara precedent determinate de transformarile care au avut loc in lumea contemporana, de dinamica lor si de schimbarile petrecute in raportul de forte pe plan mondial in favoarea fortelor progresiste, a statelor care se pronunta pentru pace, securitate si cooperare internationala. Procesul normativ international este determinat de aceste schimbari, atat pe plan cantitativ, cat si pe plan calitativ. Relatiile complexe, multiple, dintre state reclama reglementari corespunzatoare care sa favorizeze tendintele constructive ce caracterizeaza aceste relatii. In aceste conditii, creste insemnatatea izvoarelor dreptului international, a formelor politice de exprimare a acordului de vointa dintre state, forme al caror continut capata valente noi, functii noi, determinate de evolutia si noile relatii internationale. Cutuma internationala cunoaste, in aceste imprejurari, o adevarata revitalizare, capata noi sensuri, alaturi de acelea traditionale in procesul normativ international In raport cu tratatul international, cutuma prezinta dezavantaje evidente. Unei practici desfasurate in timp, a carei forta normativa poate fi diferit interpretata si chiar contestata, statele

prefera consacrarea normelor de drept international in forma mai precisa a tratatului; prin dispozitiile sale, de regula scrise, acestea inlatura in mare masura echivocul si confera stabilitate raporturilor interstatale. Astfel se explica faptul ca statele prefera incheierea unor tratate care confirma, modifica sau abroga reguli cutumiare, in timp ce procesul invers are loc foarte rar, cu caracter de exceptie. In decizia sa din 1962, in afacerea Templului Preah Vihear, in diferendul dintre Cambodgia si Thailanda, Curtea Internationala de Justitie a constatat ca partile au recunoscut prin practica lor un traseu schimbat al frontierei, in zona templului, altul decat acela stabilit printr-un tratat anterior (C.I.J., Recueil, 1962). Cutuma are o insemnatate deosebita in aparitia si formarea normelor privitoare la organizatiile internationale. Exista reguli si institutii care s-au format, sau sunt in curs de cristalizare, ca norme generale, pe cale cutumiara, in practica statelor si a diferitelor organizatii, indeosebi a acelora cu caracter universal. De exemplu: misiunile permanente ale statelor pe langa organizatiile internationale si situatia lor juridica, statutul observatorilor statelor sau ai organizatiilor, norme privitoare la incheierea tratatelor etc. Caracter cutumiar au si unele norme speciale, cum ar fi, aceea privitoare la posibilitatea adoptarii unei hotarari in Consiliul de Securitate, in problemele neprocedurale, chiar daca un membru permanent se abtine de la vot. Regulamentele de procedura, adoptate ca acte juridice obligatorii in cadrul diferitelor organe principale sau auxiliare, cuprind reguli procedurale privitoare la functionarea acestora, constituind, de asemenea, o alta categorie a izvoarelor dreptului organizatiilor internationale. Rezolutiile diferitelor organizatii internationale sunt, prin natura lor, acte care, adoptate in baza si limitele actului constitutiv, confirma, interpreteaza, precizeaza sau aplica prevederile acestora. In sfera relatiilor economice dintre state, in procesul reorganizarii lor, practica statelor in curs de dezvoltare, a tuturor statelor lumii, in directia consacrarii juridice a unor norme si institutii de drept international, cristalizate si inscrise ulterior in tratate internationale, devine o cale importanta de transformare progresista si de completare a dreptului international contemporan ca drept al cooperarii si dezvoltarii in conditii de legalitate si echitate a statelor. Se confirma astfel faptul ca, in conditiile actuale, cutuma internationala constituie pentru statele noi, create dupa al doilea razboi mondial, ca si pentru celelalte state in curs de dezvoltare, un mijloc important al manifestarii pozitiei si intereselor lor fata de normele existente ale dreptului international, cat si in procesul de formare a unor noi norme judiciare internationale. Cutuma apare, deci, ca expresie a practicii democratice a statelor bazate pe consimtamantul liber al acestora in solutionarea problemelor internationale actuale.

Bibliografie:

1.

C. Andronovici Drept International Public , Iasi, 1993 Fundatiei Romania

2. Vasile Cretu Drept International Public, Editura de Maine, Bucuresti, 1999

3. Dr. Ionel Closca - Dictionar de drept international public, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982 4. 5. Dr. Florian Coman Drept International Public vol.I, Editura Sylvi, Bucuresti, 1999 Grigore Geamanu vol. I, editura Didactica si Pedagogica,Bucuresti, 1981

6. Prof. univ. dr. Sanda Ghimpu, dr. Ghe. Breboi, dr. Ghe. Mohanu, dr. Andrei Popescu, dr. Iosif Urs - Dictionar juridic - selectiv, Editura Albatros, Bucuresti 1985. 7. 8. Gheorghe Moca Drept International Public, vol. I, Universitatea Bucuresti, 1989 G. Selle Manuel de droit international public, Paris. 1948

Definitia dreptului, comentariu. Dreptul este sistemul normelor stabilite sau recunoscute de stat, in scopul reglementari relatiilor sociale conform vointei de stat, a caror respectare obligatorie este garantata de forta coercitiva a statului. Dreptul poate fi asemanat cu un arbore din a carui simpla tulpina se desprind numeroase ramuri care la randul lor, toate i-si trag seva din tulpina si radacina de care nu se pot detasa. Dreptul ca sistem al normelor juridice nu constituie un scop in sine. El este creat pentru a reglementa conduita oamenilor Aceasta se realizeaza prin reglementari juridice ce obliga oameni sa se comporte dupa anumite norme juridice. Aceste norme le dau oamenilor drepturi si obligatii. Dreptul ca sistem al normelor creaza raporturi sau relatii juridice. Dreptul ca expresie a vointei de stat reprezinta un obiectiv important al multor curente juridice si este privit ca un fenomen volitional sau nevolitional si il situeaza in sfera normativului si/sau al ralatiilor sociale. Dreptul se przinta ca o unitate intre continut si forma. Continutul conditioneaza formele de exprimare denumite: -izvoare ale dreptului sau izvoare formale ale dreptului. Formele de exprimare ale dreptului sunt acte normative si in primul rand legile, obiceiul juridic, precedentul juridic, contractul normativ. Dreptul cuprinde elemente de natura ideologica relationala si institutionala. Continutul aparitia si dezvoltarea normelor ce sunt realizate prin drept, pot fi intelese numai prin cunoasterea mecanismului factorilor ideologici, a politici. Prin drept sunt aduse la indeplinire cele mai importante masuri politice formulate ca fiind ale statului. Dreptul, constiinta juridica si politica este un fenomen social si psihologic complex de natura rationala, afectiva si volitiva. El reprezinta totalitatea ideilor si sentimentelor cu privire la drept, dreptate legalitate. In cadrul constiintei juridice cel mai important rol il are ideologia juridica. Aceasta este determinanta in furnizarea cunostintelor cu privire la fenomenele juridice de valoare, si a atitudini fata de ele. Corelatia dintre constiinta juridica si drept constituie o premiza de elaborare a dreptului. Continutul si forma dreptului este rezultatul mai multor factori si au loc in conditiile impletiri acestora . Prin drept sun aduse la inplinire cele mai importante masuri ale statului. Politica se realizeaza numai prin elaborarea dreptului si a normelor juridice.

2 Normele tehnice, definitie, comentariu Actiunea statului asupra relatiilor sociale are loc in cadru unui sistem de reglementare al relatiilor sosiale, compuse dintr-un ansamblu de reguli sau norme sociale. Termenul de norma desemneaza o categorie de baza a stiintelor sociale, cum sunt; stiintele juridice economice sociologice si lingvistice. Exprimarea normei se face in functie de mijloacele cu care opereaza fiecare stiinta in parte: cuvinte, cifre, desene, grafice etc. Cu toate acestea termenul de norma are o semnificatie de baza si o regula generala, o unitate de masura un criteriu de apreciere si un

sistem de referinta in comportamentul indivizilor in societate. Normele tehnice reglementeaza comportarea oamenilor in procesul de productie, fata de natura, fata de mijloacele de productie, unelte de munca, in societate. Ele sunt expresia raportului dintre legile naturii si conduita umana. Scopul normelor tehnice este de a obtine cu minimul de efort maximul de rezultate. Normele tehnice pot fi incalcate sau nesocotite drept urmare se sanctioneaza, deoarece, nerespectarea acesto norme pot cauza pagube materiale si morale oamenilor si proprietatilor acestora. Mormele tehnice sunt reglementari juridice. Totusi ele asigura forta coercitiva a statului Normele tehnice reprezinta o categorie a normelor de drept si sunt benefice pentru dezvoltarea productiei si in procesele tehnologice. In general normele tehnice ajuta la prelucrarea datelor in laboratoare, a unor date si fapte juridice pentru eficientizarea luptei impotriva infractionalitati.

3 Morala; definitie, comentariu. Reprezinta un ansamblu de conceptii si reguli, cu privire la bine si la rau, drept sau nedrept, permis sau nepermis. Normele de morala sunt creatia societati sau grupurilor sociale. Morala este un ansamblu de norme izvorate din experienta societati pe parcursul dezvoltarii sale, in stransa legatura, tot o data, cu gradul de cultura, civilizatie, avutie si chiar influenta asupra comunitati, determinand tot o data conceptul despre bine si rau. Normele de morala indica conduita oamenilor in societate si familie indica consecintele nerespectari acestora si sanctiunile morale si punitive. Mediul social in speta institutiile grupurile sociale, familia, reactioneaza la faptele imorale si sunt un reflex al consecintei imoralitati prin oprobiul public si prin sanctiuni de constrangere fizica. Morala si dreptul au influentat gandirea in antichitate (Roma si Grecia Antica). Fiind gandiri usor diferite, Grecia antica nu face o delimitare stricta intre cele doua norme sociale. Roma antica perfectioneaza sistemul juridic, mai laborios, tinand cont si de de forma de guvernamant si experienta. In elaborarea doctrinei juridice s-au intampinat greutati in a delimita dreptul de etic. Astfel dupa unele conceptii cele doua sfere ale dreptului si moralei ar coincide, sau dreptul; ar avea, radacinile in morala. O alta grupa de autori, exclud legatura dintre cele doua considerand ca cercetarea dreptului si eleborarea lui, trebuie ferit de influentele moralei. Trebuie tinut cont ca sfera moralei este mai variata decat cea a dreptului. Dreptul fiind de sine mult mai pragmatic, avand caracter tehnic dar cuprinzand aprecieri de ordin moral. Normele morale sunt de regula nescrise si nu sunt in mod obligatoriu cuprinse in acte. Normele de drept in schimb imbraca forme oficiale de stat. Normele morale nu sunt acte oficiale ce trebuie respectate si nu sunt garantate de forta coercitiva a statului ci de factori sociali, opinie publica si gupuri sociale si se transmite in general prin educatie.

4 Normele organizatiilor sociale, concept, caracter, analiza Reprezinta transpunerea integral sau parte a vointei si gandiri unor anume categorii sociale grupate in organizatii sociale nestatale, partide politice, organizatii profesionale, economice, culturale, sportive etc. Normele organizatiilor sociale difera dupa tipul lor si poarta amprenta gradului de organizare si al scopului bine determinat, pe care il urmaresc. Respectarea normelor organizatiilor sociale tine de forta de care dispune aceasta organizatie si de obicei nu depaseste sfera membrilor sai. Normele organizatiilor sociale sunt stabilite de ele insele si sunt de regula corelate la normele organizatiilor statale. Exzista si organizatii sociale cu norme atipice, de

obicei sunt interzise sau nu sunt recunoscute oficial de societate. Acestea presteaza activitati oculte, extremiste sau teroriste. In trecut existau organizatii ca biserica, inchizitia, ce aplicau sanctiuni de constrangere fizica ( tortura ). Normele organizatiilor sociale ce emana caracter politic sunt caracterizate ca fiind norme politice. Normele organizatiilor sociale produc efecte juridice atunci cand ele produc acte normative ce sunt cuprinse si aprobate de stat. Actele ce sunt elaborate concomitent si ulterior aprobate de stat devin acte normative juridice. Actele juridice ale organizatiilor nu-si pierd caracterul social si au natura mixta de acte sociale si juridice.