CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.

CUVÂNT ROMÂNESC
Revistă de literatură Director: Ovidiu Constantin Cornilă

Anul IV, nr. 7, semestrul II, 2022

Fondată la Madrid în 2019

Editor: Uniunea „Lucian Blaga”

a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania și
Editura Ego Liberum
1
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

2
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

CUVÂNT ROMÂNESC

Revistă de literatură
Anul IV, nr. 7

Noiembrie 2022

3
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

CUVÂNT ROMÂNESC
Revistă semestrială de literatură
Fondată la Madrid în anul 2019

Fondator:
Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania

Editor:
Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania.
Editura Ego Liberum

Director:
Ovidiu Constantin Cornilă

Redactori:
Eugeniu Nistor
Marin Dumitrescu
Cezar C. Viziniuck

Secretar de redacție:
Vasile Muste

Tehnoredactare și design:
Cornel Drinovan

Corector:
Ana Maria Cornilă

Coperta: Cornel Drinovan

Ilustrații interior: Gabriela Tantea

Corespondență:
cuvantulromanesclb@yahoo.com
Tel.: 0034/686 851 916

Depozitul legal:
M-24473-2019

ISSN:
2659-9929

4
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Directorul revistei
CUVÂNT ROMÂNESC
Ovidiu Constantin Cornilă
Belle și arta scrisului ascuns
Cam pe când iarna se îngâna cu razele timi-
de ale celor dintâi zile de aprilie, Belle, o mare
simțitoare a vieții, arborând un vibrant și sen-
zual pseudonim de inspirație franțuzească, înce-
pea a-și lua mai în glumă, mai în serios, obiceiul
scrisului. Vorba vine; poate că ea scria de ceva
vreme, însă, pentru mine, ea atunci a făcut pri-
mii pași către marea șosea a sufletului. Am cu-
noscut-o dintr-o pură întâmplare, la un pahar de
replici virtuale. Avea ceva diferit, special, ceva
ce nu întâlnești în fiecare zi, poate niciodată. A
captivat din prima, așa, asemenea unei întâm-
plări stănesciene, fără motiv, fără nicio intenție.
Belle își ducea viața într-un soi de singurătate
acceptată, suprimată cumva cu calm într-un act
delirant, cel al unei existențe garnisite cu oa-
meni. Oamenii erau cei care o purtau pe brațe,
în suflete, în umbrele lor secrete, mișunând în
dreapta și în stânga, pe lângă blocuri, pe străzi,
în cofetării, cinemauri, săli de judecată, pe lângă
alți oameni, peste tot.
În rest, ea avea liniștea ei. Gândurile, visu-
rile și visele premonitorii, cele care au trăit-o
de nenumărate ori în milioane de momente, în
alte gânduri, din alte vieți. Din ce îmi povestea,
din toate cele pe care mi le spunea, înțelegeam
că, pe lângă o trăitoare versată și inteligentă a
propriei vieți, am în față o scriitoare pentru care
alții ar plăti sau ar face orice să îi dobândească
talentul. Epic, scris plutitor, revelator, mult mai
mult decât vorbele cotidianului, ale efemerului
real, până la urmă. Erau instante când Belle se
destăinuia la persoana a treia, alteori implica
personaje din orașul X, unde trăia de câteva de-
cenii. Și întotdeauna o făcea cu grația lui Camil
Petrescu, cu talentul debordant al lui Labiș, cu
șarmul lui Nae Ionescu, cu blândețea lui Vasi-
le Voiculescu și cu profunzimea lui Blaga. Avea
câte ceva din fiecare. Sau acel fiecare își ducea
traiul în ea.
Scrisul nu este pentru toți. În ciuda apetitu-
lui cu iz de sex-appeal, el are forța de a atrage
necondiționat, asemenea unei Fete Morgana a
minții, a sufletului. Și, întocmai unei legi nescri-
se a firii, el nu poate avea valențe magice de-
cât în penița celor aleși. De multe ori și la prima
vedere, talentul și originalitatea li se dau celor
care par că sunt simpli, insensibili, indiferenți.
În contrast, nenumărați sunt cei ce își antrenea-
ză vena scrisului: în fiecare zi, ore întregi, înver-
șunați, cășunați adeseori pe o frază care nu le
iese sub niciun fel, ca un blestem al limitelor
neimpuse ori nenăscute. Acești ,,cei” sunt, de
fapt, membri ai unor așa-zise renumite asocia-
ții de scriitori din România, asociații posesoare
de un amalgam gigantic, aproape de granițele
5
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
rizibilului decent: semi-analfabeți, mediocri,
înzestrați, tineri și bătrâni, partidari ai politicii,
cete și indivizi, adunături care mai de care mai
colorate, nostalgici ai trecutului, oameni de bu-
nă-credință, ași ai culturii, post-moderniști, dile-
tanți și lista ar putea continua. Da, fără îndoială,
toți aceștia ar invidia-o malefic pe Belle pentru
nonșalanța cu care își așterne rândurile pe foaia
de hârtie. Pentru ușurința cu care își împletește
cugetările, simțirile, timpul. Și pentru că ea nu
este o oarecare: de asemenea, are darul izbitor
de a evada în illo tempore, de unde se pare că
își găsește inspirația. Din cele câteva pagini a la
Urmuz pe care, după nenumărate insistențe din
partea mea, a avut amabilitatea să mi le trimi-
tă, am avut posibilitatea de a plonja într-o ve-
ritabilă piscină de idei și sentimente, care mai
de care mai bine asamblate, imagini reprezen-
tative, un film imaginar al unor întâmplări tre-
cute. Frazele cuprind în brațele lor apăsarea de
toamnă, așteptarea, cea din partea celor din ju-
rul ei, a ei de la ea, a nimănui de la nimic. Vine
după aceea rândul fericirii iluzorii, cu trupul ei
de comediantă bătrână, apoi al prieteniei cu
viața, ura împotriva ei, amalgamul faptic de la
vârsta adolescentină a primelor experimente
sufletești și până la măiestria niciodată șlefuită
a minunii de a respira. Textele abundă parcă a
pașii cadențați ai soldaților ancorați pe tancuri-
le unui război lăuntric. Intens și compact, firul
narativ ia trenul întârziat al celestelor vremuri
de altădată, când promisiunile mărșăluiau entu-
ziasmate în legiuni de prizonieri ai gândurilor, în
locuri sacre unde nimeni nu s-ar fi aventurat să
ajungă cu mâna, cu gândul, cu cuvântul și nici
chiar cu visul. Adâncimile lanurilor ei de secară
l-ar fi făcut gelos până și pe Salinger, iar aerul
epocii unde ea, scriitoarea, crea, putea să atra-
gă ireversibil pe oricine ar fi cutezat să creadă
teoria inversului. Asemenea unui ospăț dac, izu-
rile semanticii atrăgeau atenția și ascuțeau la
maximum concentrarea oricărui nebun și biet
cititor. O asmuțeau ca pe niște cerberi dezlănțu-
iți. Arta lui Belle trasa pe cerul așteptărilor bucla
celei mai abile lovituri de bumerang aruncat de
cea mai măiastră mână. La lansare, lumea lă-
untricului te captiva ca un început de Adam și
Evă, apoi te închidea în Sala pașilor pierduți și,
6
la final, ajungeai să te plimbi noaptea prin parc
cu Apostol Bologa, care îți vorbea despre marea
criză a conștiinței alegerii între datorie și iubire.
Da, iubirea... Se prea poate ca iubirea să fi fost
liantul cu care profetul din Belle ar fi scris primul
cuvânt, cel cu valențe neștiute și tari într-o peș-
teră, departe de ceilalți trăitori.
Ea nu știe nimic din toate ce am scris aici.
Încă. Belle nu crede că arta ei de a compune ar
fi una dintre cele mai înalte magii ale catarsisu-
lui evolutiv. Își vede în continuare de universul
ei nu prea variat, dar șic, de viața ei, de oame-
nii ei. Nimic nu pare a perturba aranjata ordine
a traiectoriei drepte din palma mâinii stângi,
cea care arată o linie lungă, ascendentă, viață
lungă, brodată cu câteva hopuri, că, deh, nu se
poate trai lung și bun la nesfârșit. Pentru ea,
femeia-scriitor-creator-mister, scrisul își trage
seva din pământurile frumuseții ei interioare,
din mintea binecuvântată care i-a fost dată și
pe care știa cum să o folosească. Între timp, cei
care îi citesc rândurile-lumi se bucură ori invi-
diază, pentru că atât se poate face. Unii dintre
ei vorbesc pe la spate cu ei înșiși. Se întreabă
de ce omul acela din fața lor are puterea de a
merge pe apă, de a zbura și de a îmblânzi fia-
rele imaginației. Gândurile cuvintelor ei scrise
se reazemă de fanteziile altei Narnii, călăresc la
nesfârșit Bucifali și deschid drumuri în lumi noi
și necunoscute, cum o făcea Genghis Khan, cu
câteva secole în urmă.
Și uite așa, doamna cu pseudonim franțu-
zesc, provocatoarea de senzații contradictorii,
aducătoarea de ploi de primăvară și frunze-sen-
timent la început de toamnă își încheie poves-
tea, probabil una dintre cele mai adevărate care
au existat vreodată. Și pleacă mai departe, învă-
luită în misterul din care mie, primului cititor,
mi s-a ivit atunci când cel mai puțin m-am aș-
teptat. Nu știu unde se îndreaptă, pentru că nu
spune niciodată. Ce știu este că, deși ar avea loc
în rândurile din față ale celor mai prestigioase
edituri din țară, proza ei se vede mult mai bine
în mintea și spiritul oricărui iubitor de frumos,
de lumină și de viață, până la urmă.
Ultima oară când am văzut-o, Belle pășea
încet spre ușa întredeschisă a unei case mari,
boierești, dintr-un cartier mărginaș al acelu-
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

iași oraș X. Mie mi se părea că seamănă mult vreodată.

cu Adela lui Călinescu, nu pentru că purta o ro-
chie albă, de epocă, ci pentru că ochii ei mari Acum, cred că scrie, ori poate că visează.
și delicați radiau, în căpruiul lor inconfundabil, Cine știe? Eu, unul, îi aștept următoarele pagini.
cel mai parfumat surâs care mi-a fost dat să văd Am sentimentul că vor fi cele mai frumoase.

copacii mor

7
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Adrian Lesenciuc
Cronicarul Operei prima a Brașovului
Cel mai harnic dintre cărturarii care s-au
aplecat asupra recuperării memoriei culturale a
Brașovului, părintele Vasile Oltean, reputat filo-
log și muzeograf, fondator și actualmente preșe-
dinte al „Despărțământului Cultural Astra Bra-
șov”, cunoscut în special ca director al Muzeului
„Prima școală românească” din Șchei, a lăsat o
operă monumentală privitoare la patrimoniul
cultural al orașului din sud-estul Transilvaniei,
în care a ales să-și desfășoare activitatea. A fost
preocupat în special de recuperarea documen-
telor privitoare la întemeierea școlii brașovene
de pe lângă Biserica Sfântul Nicolae, motiv pen-
tru care primele lucrări, de la începutul deceniu-
lui nouă al secolului trecut, s-au focalizat pe un
spațiu cultural precis localizat, Șcheii Brașovului,
și pe un focar de transmitere culturală de la ge-
nerație la generație, prima școală românească:
Întâia școală românească (1981) și Acte, docu-
mente și scrisori din Șcheii Brașovului1 (1982).
Adevărata recunoaștere ca cercetător al litera-
turii române vechi și al istoriei școlii autohtone
vine în anul 1989, odată cu publicarea unei lu-
crări de referință: Școala românească din Șcheii
Brașovului . Cercetătorul Vasile Oltean consoli-
1 Vasile Oltean. (1989). Școala românească din Șcheii
Brașovului. București: Editura Științifică și Enciclopedică.
200p. care tratează această primă cronică șcheiană cu
8
dează în jurul edificiului construit din banii vo-
ievodului moldovean Aron și menționat în ra-
portul protopopului Mihai al Șcheilor din 1597
care a servit drept școală – în condițiile în care,
menționează apăsat cercetătorul, școala româ-
nească funcționa ca instituție pe lângă biseri-
ca din Șchei de dinainte de 1400 – un demers
științific bazat pe documente și argumente de
bun simț metodologic. O serie a deschiderilor
rămân neexploatate în opera sa, care numără
peste cincizeci de lucrări, spre exemplu natura
comună a tipăriturii Triodului penticostar de la
Cracovia (1491), realizată de Sweipold Fiol și de
ucenicul său, brașoveanul Martin Bârseanul,
școlit în arta tipografică la Padova și Brunn, și
tipăriturile coresiene, dar cea mai mare parte a
liniilor investigative este dusă până la capăt și
exploatată multiplu, sub lumina cunoașterii di-
ferit poziționată în raport cu tematica pe care
o tratează în diferitele sale studii. Chiar dacă lu-
crările sale au fost publicate în volum începând
cu 1981, Vasile Oltean a avut (și are) o consis-
tentă contribuție în publicațiile de specialitate,
atât în cele istorice, cât și în cele literare – a se
vedea, de exemplu, textul „Descoperirea unui
codice miscelaneu în limba română”, publicat
în nr. 5 din 1975 al revistei România literară, în
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
subiect românesc, realizată de Vasile Cronicarul
(1586-1695), fiul protopopului Mihail din Șchei
–, devenind în timp, în cei circa cincizeci de ani
de cercetare, o adevărată instituție în domeniul
istoriei literare și culturale vechi. Nu a creat o
școală de istorie literară veche, dar a suplinit,
prin munca sa, activitatea unei înteegi școli.
Prin lucrările sale au fost aduse la lumină
elemente de primat literar la Brașov, cum ar
fi, de pildă, apariția primei tipărituri laice – ca-
lendarul lui Petcu Șoanu –, sau publicarea pri-
mei gramatici românești, a șcheianului Dimitrie
Eustatievici. Vasile Oltean nu este căutător al
excepționalismului sau primatului în câmp lite-
rar, motiv pentru care fiecare dintre referirile la
fiecare cronicar investigat sunt trecute prin fil-
trul analitic al altor cercetători în domeniu. Este
cazul analizei pe care o face Vasile Oltean lui
Petcu Șoanu, hirotonit la doi ani după apariția
calendarului-almanah din 1733, la care trimite-
rile sunt făcute prin prisma notațiilor lui Mircea
Tomescu, autorul și editorul cunoscutei lucrări
Calendarele romînești. 1733-1830. Studiu și bi-
bliografie, publicate în 1957 la Editura de Stat
Didactică și Pedagogică, sau prin trimitere la cu-
noscuții Nerva Hodoș și Ioan Bianu, autorii mo-
numentalei lucrări Bibliografia românească ve-
che, la ale cărei volume publicate inițial în 1903,
la Editura Socec, se referă spre exemplificare:
Petcu Șoanu (1706?-1741) este autorul
celui dintâi almanah-calendar din literatura
noastră, marcând prin aceasta „începutul
pătrunderii elementelor progresiste în lite-
ratura noastră” fiind – după aprecierea lui
Mircea Tomescu – prima carte cu conținut
laic, care a circulat intens, iar manuscrisele
copiate după textul imprimat și ajunse până
la noi dovedesc că acest calendar a fost cu-
noscut tuturor ținuturilor românești” (p.60);
Păstrat doar în două exemplare, la Aca-
demie (v. N. Hodoș și I. Bianu, Bibliografie
românească veche, vol.II, p.48), ambele cu
mențiunea, pe foaia de titlu, a anului 1773,
s-a considerat că Petcu Șoanu a tipărit un
singur număr, apreciindu-se acest an ca fi-
ind primul an al apariției calendarelor ro-
mânești. Or, citit cu atenție, titlul lasă să se
înțeleagă cu ușurință că exemplarul din 1773
este o reeditare [...]; Radu Tempea mențio-
nează apariția în anul 1731 [...] (pp.61-62).
Vasile Oltean nu este, prin urmare, un sim-
plu antologator al documentelor din Șcheii Bra-
șovului, ci un fin cunoscător al istoriei literare
vechi și un fin analist al aspectelor de nuanță.
Unele interpretări se infirmă ulterior – de pildă
cea privitoare la sursa kieveană a textului în baza
căruia a fost realizat calendarul lui Petcu Șoanu,
care nu putea fi protopopul Eustatie Grid, tri-
mis la Sankt Petersburg abia în 1744, deci după
moartea tipografului șcheian –, dar simpla des-
chidere spre alte analize este remarcabilă. În
lucrările târzii, Vasile Oltean reia firele desfăcu-
te ale temelor vechi și le reașază în context, în
baza noilor sale descoperiri și a interacțiunii cu
mereu alte documente din aparent inepuizabila
arhivă a Muzeului primei școli românești.
Școala românească din Șchei nu este singu-
ra preocupare constantă a cercetătorului Vasile
Oltean. Imnul național, Junii Brașovului, troițele
din Șchei și, mai ales, personalitatea remarca-
bilă a tipografului român Coresi sunt tot atâtea
teme constante în cercetările sale. Interesul
față de familiile de cărturari șcheieni: Baranii,
Corbeștii, Grizii, Hobanii, Tempeștii, Dumeștii,
față de preoții și protopopii cărturari ai Brașo-
vului, față de personalitățile care au sprijinit
biserica românească și, implicit, școala în limba
română din Brașov – așadar, nu numai în preaj-
ma Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șchei, ci și a
celor cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”
din Cetate, „Sfânta Treime” din Șchei și „Sfânta
Treime” din Dârste sau „Sfânta Parascheva” din
Groaveri, părintele Vasile Oltean și-a definitivat
o operă complexă și inegalabilă. În această linie
se încadrează și consistenta lucrare Configura-
ția istorică și bisericească a Brașovului (sec. XI-
II-XX)2, numărând 640 de pagini și reprezentând
teza sa de doctorat în teologie, care include
date despre configurația istorică și bisericeas-
că a Brașovului din ultimele șapte secole, dar și
radiografia personalităților culturale (indiferent
2 Vasile Oltean. (2010). Configurația istorică și bisericeas-
că a Brașovului (sec. XIII-XX). Sibiu: Editura Andreiana.
640p.
9
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
de cult) care au avut o contribuție remarcabilă
în așezarea Brașovului ca oraș al primatului lite-
rar/cultural pe harta teritoriilor românești. Un
aspect remarcabil, asupra căruia nu insistă însă,
dar care probabil va fi tratat cu atenția cuvenită
în lucrările următoare, este acela al rezistenței
ortodoxiei brașovene și făgărășene în fața fluxu-
lui greco-catolic, mânat de propaganda unionis-
tă din perioada lui Leopold Kollonits de Heve-
nessy și, mai ales, a episcopului iezuit de Alba,
Paul Baranyi, ajungându-se, la începutul secolu-
lui al XVIII-lea la plata taxelor către biserica gre-
co-catolică a Ardealului și la umilirea protopo-
pului din Șchei, Vasile Grid, bunicul lui Dimitrie
Eustatievici. Primele semne ale relaxării apar
abia în 1743, când patriarhul Arsenie al bisericii
greco-catolice îngăduie șcheienilor trimiterea
unui delegatum la congresul național sârbesc,
dar acestea se dovedesc doar o slabă speranță
odată ce, trei ani mai târziu, împărăteasa Maria
Tereza avea să ceară explicit dietei oprirea prac-
ticii liturgice ortodoxe. Adevărata relaxare s-a
petrecut abia în 1760, când a fost emis ordinul
care interzicea presiunea religioasă împotriva
10
ortodocșilor, continuat de edictul de toleran-
ță din 1781 dat de noul împărat, Iosif al II-lea.
Această perspectivă, care ar putea fi prelungită
printr-o analiză a Școlii Ardelene neunite, o sin-
tagmă în care am inclus realizările remarcabile
ale unor cărturari care au slujit ortodoxia: Dimi-
trie Eustatievici și aproape întreaga sa familie,
a Grizilor, Radu Tempea V și întreaga sa familie,
a Tempeștilor, sau, de ce nu, medicul, filologul
și traducătorul sibian Ioan Piuariu-Molnar, fiul
lui Popa Tunsu din Sadu, umilit de autoritățile
austro-ungare și de capii bisericii unite cu Roma.
Contribuția părintelui Vasile Oltean la isto-
ria literară românească veche este neprețuită.
Cititor al unor documente remarcabile – actu-
almente lucrează la un monumental catalog al
manuscriselor din Șcheii Brașovului – cunoscă-
tor al realităților istorice ale burgului est-tran-
silvan pe parcursul ultimelor șapte secole, cu
un plus de interes în studiu pentru realitatea
tipografică a secolelor al XVI-lea și al XVIII-lea,
Vasile Oltean este adevăratul cronicar al Brașo-
vului în însemnătatea sa, aceea de oraș al operei
prima în istoria literaturii române.
memoria copacului
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Veronica Balaj

VIA APPIA
In memoriam, Doni

Pe Via Appia în jos,

ZI NOROCOASĂ îmi faci semne din ploaie
tobe cereşti,
Suntem un cântec răzvrătire de voci fără nume
iar tu, dansul, se-apropie,
incendiem păduri trec prin mine
cu-atâtea simţăminte până departe
încolţite, preumblate te strig,
din privirea ochiului divin am aşchii în voce
revărsat în noi drumu-i răstignit
dincolo de mine, peste măslini cu trunchiuri şerpi-ncolăciţi
dincolo de tine, frunzele au culoarea vineţie...
heruvimii ne-mpart egal lumina, în convulsii,
tâlcuri şi îngăduinţi îmi produce sete
fulgere ne trezesc din moleşeală mai e şi acolo
căutăm cercuri vreun deal,
din copacul primordial vreo stradă, o trăsură?
ni le facem daruri, Via Appia o vezi
învăţăm lecţia urcând, sau coborând?
de-a venirea-plecarea Iată, mă fotografiez
cât verde, cât verde, în chip de singurătate indecentă
îmi înmugureşte pe creştet! ochii tăi,
capăt de pod în oglinzi
ar putea risipi vrajba fricii,
să trec desculţă
dintr-un timp în altul?

11
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

CADENŢE LA MAREA TIRENIANĂ

Andradei Veronica

Faleza-i în clocot
suntem primii sosiţi
începe
stagiunea figuranţilor de seară
rusul Saşa
cântă cu noduri
şi plânge în rate APA DESCÂNTATĂ
acordeonul îndârjit
cheamă sirene Izvorul Sfântului Ilie,
Saşa e vesel, apă dulce, descântată
mai poate salva lumea din apă sărată
pornită la vale poate vindeca felurite păcate,
o lume făloasă şi prăfuită sau cânturi împovărătoare
poartă chiar haina lui pentru numărătoarea
pierdută într-un pariu mincinos din urmă
barcagiul Pierro ploile din noi, visele cu diguri,
are scris pe tricou „l-am slujit pe Traian” sau chiar amărala căzută uneori
fanfare exersează din luna plină...
cantata La Madonna nostra ne înghesuim așadar,
oraşul are ochii jilavi, toți cei ajunși aici,
privitori la marea de tăciune spre amiază la Ierihon
oglinda purtată-în poşetă să ne spălăm cu stropi de soare
m-arată fumurie vara-i şi ea la final și transcendent...
mai sosesc alţii ca noi Japonezi, ucraineni, ruși
suntem teferi, suntem veseli ne-așezăm dorințele în rând.
şi-aproape frumoşi Stropii apei sfințite ne găuresc îmbrăcămintea,
pescărușii au atârnate se zbat în suflet, păsări oprite din cânt
panglici colorate la gât rusoaica de lângă mine
pe scenă, se joacă Pullcinella, și-a lăsat încălțările în mâna soțului
signora Atticella ciclop rămas pe mal
se-nvârte râzând-plângând femeia își albăstrește și mai mult ochii
spectacolul se va repeta cu apa din căușul palmei
până vom deveni culorile baticului său înflorat
mai frumoşi decât suntem zboară-n văzduh
şi mai veseli, aproape copii Sfântul Ilie
felinarele preling cred că poartă o pelerină azurie
peste creştetele noastre de năuceală, credem în bunătatea lumii.
romanţiozitate gălbuie
apare şi-un Richard vrea un cal de mare
suntem veseli, aproape frumoşi
contează?

12
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
MOTIV DIN VECHEA CARTE
Iov, desigur
se putea înălţa
de la durere la cer,
prin iubire, mai putea
şi să moară fragmentar
l-ar fi înviat, poate, cuvântul
rostit la facerea lumii
ieşit din frică, fără sceptru,
fără trâmbiţe în glas,
Iov, singuratic în ploaie,
aseară mă chema la o mărturisire
istovitoare
cu laşitate însă, mă îndepărtam
pe-o navă utopică
din cuvinte plutitoare
între marea judecată
şi poezie.
CAI DE OMĂT
Vânători de timp, eram,
nu mai știam drumul înapoi
spre Adam și Eva
galopam împreună pe șaua calului
hrănit cu vin, omături și furtună
ziua trosnea a ghindă coaptă,
din când în când, la răscruci înghețate,
urletul unui lup/
ursitoarele-și mușcau limba
nimic nu se-mplinea
din cele rele proorocite
până când plecarea ta
m-a văduvit de piesele de șah norocoase
cârjele așteptării
stau cruciș
între pământ și cer
aș vrea să strigi, sunt aiiiiici,
săgetător de timp și drum.
REZONANȚĂ TÂRZIE
Medanei Patricia
Nălucă,
trece frigul printre noi,
bunicul, eu și clovnul
din fotografia în culori cucernice, șterse
precum icoanele vechi
stăm obosiți de timp,
alipiți unul de altul
într-o vinovată lumină
decupată în formă de scenă
unde se-nfățișau
toate simțămintele istoriei noastre,
cai de omăt smuceau văzduhul
veneau la sărbătorile casei,
muzica și urările în valuri,
statornicite în pojghiță
peste obraji,
peste inimi
și peste saltimbancul îmbrăcat aiuristic,
purtând șalvari bordo,
jiletcă galbenă și
fesul mov, gata-gata
să-i cadă
în ochii umbrelor din fotografie
de altfel, nu-i timorat
mizează pe îngăduința noastră
îi cade bine, se simte adorat
se-arată vesel, și pare mult prea înalt,
cu mustață tânără și zâmbet sticlos
ne-mbrățișează siluetele
retrase încet, încet, de pe scenă
nepăsătorul râde și râde zurliu
când răsuflă frigul și preface-n gheață
inima bunicului.
13
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

ARCA LUI NOE

LEGENDĂ ADĂUGITĂ Refuzaţi de Noe pe corabia sa,

femei şi bărbaţi urcă un munte
Potop de ape sălcii
rămas deasupra apelor
pe tavanul Sixtinei…
Michelangelo tocmai
poate-aici te-am pierdut
l-a re-creat
poate mai există un Noe
între neant şi frică
în alte Galaxii
o femeie-şi poartă bunurile-în spate,
poate tu ai şi urcat în corabia lui
un scaun, o pâlnie
rătăcind prin albastrul vâscos
propria-i figură, pe când nu avea
al unui potop re-programat
ştiinţa ridicării la cer
având permis de a-temporalitate
(hârburile lumii
vindecat de întuneric
au timpul măsurat)
şi văzduh...
agăţaţi de speranţă,
poate îți numeri pașii
femei şi bărbaţi
pe un prundiş alunecos
urcă şi urcă,
din acel visat paradis
spre-o dorită auroră
cu reguli netăgăduite încă.
Dumnezeu îi întreabă
în ecou
nu ați ajuns încă?

ALUNECÂND FRUMOS,
PRIN AUZUL URMAŞILOR

Ore fixe
cu diademă
am primit pentru
mişcarea mea în lume
sunt un punct pătimaş, aprins
într-un cerc rotitor
şi zgomotos/.O plă-ce-re!
de-a valma, sar în joc nepotolit,
peşti băloşi, stridii viclene,
cai, surugii, birocraţi
strigoi unşi cu alifii lipicioase,
modiste, muşte, amorezi,
ploi, strategii, prunci, ofiţeri severi,
o panoramă emoţională
mereu nouă…
în rochia mea de seară,
din ierburi temporare împletită
potrivesc un cântec pe măsură
zvăpăiat, alunecând frumos,
prin auzul urmaşilor.
refugiul sufletului

14
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Maria Trif
Știi
Atâtea nopți te-am căutat, iubite,
Până-n mijirea zorilor. Nu știi
De câte ori mi te-am văzut cum vii
Pe-alei de dor, prin beznele albite!
Știi că m-am dat, cu zilele, speranței
La târgul așteptărilor, de tot,
Rugându-mă răbdărilor să pot
Dura un pod din pietrele distanței?
Știi că-mi rupeai în mii de curcubeie
Povara gri a cerului curbat,
Că-n verdele din ochii-ți de bărbat
Mă oglindeam poveste și femeie!
Și dac-ar fi să nu se împlinească
Rostirea-acestui greu deznodământ
Ne-om coborî, albastru, din cuvânt
Rugând o carte să ne povestească...
Alb-roșu
Îmi urlu nerostirea rând cu rând
Pe albul-roșul filelor de gând;
Mă strâng tăceri și-aș da cu toți pereții
De ochiurile îngrădirii vieții.
Îmi duc lipsirea zilelor de tine
Mințindu-mi răul că îmi este bine,
Mă mai retrag la umbra vremii tale,
Iar alteori îți ies cu mine-n cale
La poarta dintre singuri și-amândoi
Cu tine lutul secetei să-mi ploi.
Să-mi curgi sub geana dorului – flămând
Să-ți simtă cordu-n pieptul meu bătând
Preț de un vers și-o clipă de tandrețe,
Cât vrea poemul să te reînvețe.
M-afund în așteptări, dar nici nu știu
Acel ,,curând” de nu va fi târziu.
Eu plâng durerea ruperii de grai,
Tu mă aduni din câte mă mai ai
Și ne urlăm tăcerile, pe rând,
În albul-roșul filelor de gând...
15
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Netăceri
Tăceam, gândind că iarna își va tăcea și ea
Curând vacarmul aspru al orelor de iască
Și-n luncile uitate de vară-n sinea mea
Va reveni nădejdea, zăbavă să mai pască.
Vuiam de dor de tine la ora ce-o tăceam
Sorbind cu picătura din îndoiala rece;
Clipea căprui chemarea în ochiul unui geam,
Doi iriși blânzi de verde veneau a o petrece.
Cum se făcea devreme prin cele din târziu,
Mi se făcu de astăzi prin cele amânate
Și-am priceput, iubite, că doar de tine știu
Și cele risipite și cele adunate.
Nu-mi mai era-ndoială și nu mă mai temeam
De ce va fi să vină, de ce va fi trecând,
Că cele ne-ntâmplate vor fi, de bună seamă,
Și te-oi iubi cu zgomot și te-oi iubi tăcând...
Spusele nespuse
Vorbește-mi de tine, s-aud despre noi!
Sub streașina zilei tăcerea se-adună;
Curând se va face de galbene ploi
Și noaptea-și va duce lipsirea de lună.
Mai spune-mi de rana din fierul curbat
Să pot să mai aflu ceva despre tine!
Va crește grea iarbă pe drumul umblat,
Mai cred în zidire albite ruine?
Vorbește-mi, vorbește-mi de noi, să mai știu
Și eu despre ,,cum”, despre ,,ce”, despre „sigur”,
Mai spune-mi de vremea din ceasul târziu,
Sau despre aproapele omului singur.
Mai spune-mi ceva... dar mai bine să taci!
Tăcerea mai ține de vorbă mistere,
În Valea Umbririi, sub lujeri de maci,
Lipim, în jăratec, bucăți de inele...
16
Nedezlegare
Dezlega-i-aș nodul negrului blestem
Pe care întinsul mării ni-l încearcă;
Din nemărginire-albastrului îți chem
Vâslele-nlemnite-n neclintiri de barcă!
Țărmului de ziuă, văduvit de noi,
Dezlega-i-aș firul căii încurcate,
Să învețe valul mersul înapoi,
Înspre alinarea nopții înspumate.
Dezlega-i-aș taina, nu s-ar dezlega!
Nodului acesta priceput de sânge,
Care-mi ține zborul în aripa ta
Când, sub zoi de aspru, cerul meu se frânge.
Ochi de lună nouă ne va blestema
Vălul de cerneală-al pleoapei depărtării
Și-n nedezlegare, mai strâns voi lega
Nodului de roșu-ntreg cuprinsul mării!
Maria Trif (Lancrăm, 7 mai 1960)
Debut editorial în anul 2014, cu vol. de
poezie Ferestre în Amurg
Urmează trei volume de poezie: Zbor
de primăvară, 2016; Ningă-ne salcâmii,
2018, și Verde-târziu, 2021.
Colaborări în revistele de cultură Dis-
cobolul și Rapsodia, publicații apărute
sub egida Uniunii Scriitorilor din Româ-
nia; în revistele Cenaclul de la Păltiniș,
Extemporal Liric.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Adina Lozinschi
Elegia unor refugiați
De fiecare dată când cei doi nepoței sosesc
la Mangalia, pentru mine este cea mai mare bu-
curie. Acum ne aflăm în pragul Sărbătorilor Pas-
cale și cu atât mai mult a fi împreună înseamnă
enorm. Casa, până mai ieri tihnită și scufundată
în penumbră, acum emană din plin veselie. Lu-
minile toate sunt aprinse. Desene animate ru-
lează non-stop. Trăim o înviorare greu de descris
în cuvinte, o agitație efervescentă, uneori chiar
scăpată din frâu. Râsetele și țipetele de bucurie
răsună. Jucării împrăștiate la tot pasul. În aceste
momente folosesc, râzând, expresia „fanfara e
completă”.
Uneori joaca se mută afară. Mergem în par-
cul din apropiere, unde sunt locuri amenajate
pentru cei mici. Acolo, printre copii apare un bă-
iețel care vorbește în altă limbă. Mangalia, fiind
un oraș cosmopolit, suntem obișnuiți să auzim
turci, tătari, lipoveni, macedoneni sau armeni,
tot felul de naționalități conlocuitoare. Vesel și
simpatic, Damian are 3 ani și jumătate. Este so-
ciabil. A venit împreună cu părinții de la Odesa.
Ei fac parte dintre miile de ucraineni care au fu-
git din calea războiului nemilos și nimicitor pro-
vocat de ruși, ca un trăsnet, peste Ucraina.
Încă din primele zile, la începutul atacurilor,
în februarie 2022, Nina, Gheorghi și Damian au
reușit să vină cu mașina la Mangalia, cu intenția
de a ajunge în Bulgaria, pe urmele unui unchi și
ale unor verișori. După numai câteva ore de la
plecarea lor precipitată, bărbații ucraineni nu au
mai fost lăsați să părăsească Ucraina, fiind nevo-
iți să rămână acolo și să lupte cu inamicul. Ghe-
orghi a avut un mare noroc că a putut să plece
împreună cu soția și copilul.
Imediat ce au intrat pe teritoriul României,
au fost întâmpinați cu multă prietenie și căldu-
ră. Li s-a oferit mâncare, apă și un loc de odihnă
într-un cort. Au primit informații utile și numere
de telefon.
La Mangalia au fost cazați la hotelul „Nordi-
ana”, în apropierea gării. Acolo au și restaurant
cu autoservire, unde li se asigură trei mese pe zi.
Copiii, mai ales preșcolarii, găsesc rapid
un limbaj comun și nu există nici un fel de im-
pediment în comunicare. Cuvinte românești,
amestecate cu expresii ucrainene, împestrițea-
ză hazliu jocul lor.
- Hai încoace, Damian!
-„Ia seiceas pridu” (Vin acum).
Un copil român se trezește spunând „Dai
mne igrușku” (Dă-mi jucăria), iar Damian zice
„Hai să mergem”.
Unii copii au triciclete sau mașinuțe pe mă-
sura lor de pitici. Alții au jucării din cele mai di-
verse. Își împart biscuiți și napolitane, sticksuri
17
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
și gumă.
Sub privirile vigilente ale tinerilor părinți,
toți se joacă; când se pune problema plecării
acasă, încep protestele. Sunt și momente când
se mai ceartă, sau cad și se lovesc, întrerupând
cu hohotele de plâns momentele în care mămi-
cile își fumează țigările sau urmăresc ceva capti-
vant pe telefon.
Îmi răsar în minte amintiri legate de frumo-
sul oraș Odesa, ca și Mangalia, port la Marea
Neagră și stațiune turistică. Îmi aduc aminte
de renumitele scări din piatră emblematice, de
parcul central și de Operă, de faleză și de bazar,
de piața cu pește. La renumitul Teatru de Operă
și Balet am avut ocazia să vizionăm un spectacol
magic, de neuitat, Ruslan și Liudmila, de Mihail
Glinka.
Doar câteva zile am stat în copilărie cu părin-
ții la Odesa. Mama alerga, desigur, după cumpă-
rături, iar tata se amuza când vedea că nu voiam
să mai ies din apa mării.
- E fabulos! Ceva de basm! Îmi place la nebu-
nie! strigam eu, între scufundări.
- Dar e aceeași mare ca la noi. Tot Marea
Neagră, zicea tata.
- O fi aceeași, dar e cu totul altfel! E mai stră-
vezie, mai verde, mai caldă.
- Ți se pare.
- Ba nu!
Gândurile îmi sunt întrerupte de cățelușa
noastră, Mura, care aleargă printre copii. Un pri-
chindel de vreo 2-3 ani ține în mână o plăcinți-
că, dar nu durează mult și Mura cea nebunatică
i-o smulge, hăpăind fericită. O cert, dar faptul e
consumat. Cel mic plânge amarnic și lacrimile îi
curg șiroaie din ochișorii albaștri ca florile de nu-
mă-uita. Îmi cer scuze mamei acelui copil și dau
să plătesc paguba, să cumpere altă prăjiturică,
dar refuză și, spre bucuria mea, nu se supără.
Vremea este cam răcoroasă și în unele zile
bate vântul, marea este extrem de agitată și plo-
uă. Mă gândesc că refugiații nu au haine. Dis-
cutând cu Nina, aflu că, de fapt, nu sunt ucrai-
neni, ci gruzini. Atunci când la Tbilisi a început
războiul, acum câțiva ani, au fugit în Ucraina și
s-au stabilit la Odesa, unde își făcuseră un rost și
prinseseră rădăcini. Viața lor era pe făgașul nor-
mal, era liniștită și frumoasă, chiar îndestulătoa-
18
re. Aveau tot ce trebuie pentru a fi fericiți. După
doar câțiva ani, pentru a doua oară, au fost ne-
voiți să plece, luând cu ei doar strictul necesar
și lăsând la Odesa totul. O asemenea plecare în-
seamnă o dezrădăcinare dureroasă, peste care
este groaznic de greu de trecut.
Nina lucra la o policlinică, fiind medic der-
matolog, iar soțul ei avea o firmă de IT. Cine și-ar
fi închipuit că în zilele noastre este posibilă reac-
tivarea unui război, cu bombe, tancuri, grenade
și obuze, clădiri dărâmate, oameni nevinovați
uciși cu bestialitate? Oameni tineri și copii nu au
apucat să-și trăiască viața și să se bucure de tot
ce este frumos, de mulțumire sufletească, de
banalitatea cotidiană mai mult sau mai puțin co-
lorată, de vacanțe și natură. Copii rămași orfani.
Părinți rămași fără copii. Bărbați și femei, tineri
sau bătrâni mutilați. Sânge, răni, dureri.
Zilele treceau calm, cu toate implicațiile, dar
dintr-odată umbra neagră și rece a morții învă-
luie totul, semănând teamă, groază, revoltă, pa-
nică, resemnare, dar niciodată uitare. Despărți-
rea de cei dragi este cea mai dureroasă lovitură
a vieții, numai că lucrurile se precipită în afara
voinței noastre.
Cu refugiații ne întâlnim aproape în fiecare
zi. Copiii se joacă, iar cei mari stau de vorbă. Câ-
teva mămici află că Nina este medic dermato-
log și încep să-i adreseze întrebări într-o limbă
engleză chinuită pe alocuri, ba despre o acnee
la un copil de 12 ani, ba despre o cicatrice de
arsură sau vreo eczemă rebelă.
Nina le răspunde cu o politețe uimitoare și
le arată pe telefon imagini cu medicamente, le
dă sfaturi cum să procedeze, folosește și gesturi
și semne, mimând ceea ce ar vrea să exprime în
cuvinte. Încearcă din răsputeri să se facă înțe-
leasă și utilă. Ar putea să emită rețete cu sub-
stanța de bază în limba latină, dar nu se acceptă.
Unele ucrainence care lucrau în țara lor în
domeniul turismului au reușit să se angajeze
în România. Nina însă nu poate profesa la noi,
deoarece este necesară echivalarea studiilor
printr-o modalitate anevoioasă și de durată, și
oricum actele lor sunt incomplete. Nici soțul ei
nu poate lucra, având o situație incertă.
Este impresionant și chiar răvășitor modul în
care acești refugiați nu acceptă aproape nimic
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
gratis. Ei se află mereu pe poziția de a nu abuza
de ajutorul oferit, de a-și achita toate datoriile.
Li s-au oferit haine. Au refuzat pentru ei, accep-
tând doar câteva lucrușoare pentru băiețel.
Mi-au spus că au acces la spălătoria hotelu-
lui, dar am observat că în zilele ploioase nu au
venit deloc. De bună seamă că au haine puține
și le usucă greu.
I-am întrebat cu ce îi putem ajuta, dacă au
nevoie de bani și au refuzat în mod politicos.
I-am invitat la noi acasă, dar au evitat, zicând că
poate altă dată.
Bieții de ei, trăiesc un coșmar de neimagi-
nat, aflând în fiecare zi despre noi bombarda-
mente, distrugeri, cratere, moloz, oameni sub
dărâmături.
Locuitorii Odesei, ca și cei din alte ținuturi
ucrainene, stau ascunși în subsoluri. Nu au apă,
nu au alimente, nu au condiții elementare de
trai. Se produce o dezumanizare distrugătoare,
cu efecte pe termen lung. Ajutoarele umanitare
Îmi dai și mie un pistrui?
În copilărie, nu știu de ce, îmi uram pistruii.
Aș fi dorit și atunci, dar și mai târziu, să am o
piele albă ca o statuie de marmură, fără nici un
semn, fără nici o pată.
Mi se părea că numai zânele din povești pot
fi perfecte. Dar lumea lor, în care uneori pătrun-
deam, a rămas un vis frumos, îndepărtat.
Îmi aduc aminte că într-o vară, pe când eram
cu părinții la mare, pe faleză, undeva, la Eforie
Nord, am văzut un bărbat care ședea pe un scă-
unel și făcea portrete celor care doreau. Avea
expuse câteva, foarte diverse: femei, bărbați,
copii de vârste diferite, pentru a oferi un spectru
cât mai larg și a-și atrage clienți.
Înfățișarea lui, oarecum ciudată, mă ducea
cu gândul la Robinson Crusoe, deoarece semă-
na mult cu imaginea din carte: bărbos, cu un as-
pect neîngrijit, dar interesant, cu o atitudine de
nepăsare îmbinată cu siguranță și stăpânire de
sine. Fiind între două vârste, nici tânăr, dar nici
bătrân, avea o pălărie mare de paie și îmbrăcă-
minte cumva hipiotă, ca un cowboy cu șireturi,
de multe ori nu ajung sau sunt total insuficiente.
În acest infern femeile aduc pe lume copi-
lași, fără să știe ce le rezervă nu ziua de mâine,
ci minutul care vine.
Trupurile unor civili, uciși cu o cruzime de
nedescris, zac pe caldarâm. Gropile comune
adăpostesc acele corpuri adunate claie pes-
te grămadă. Toți au, dacă nu rude, cunoștințe,
vecini, prieteni dispăruți în vârtejul înjositor al
acestor evenimente absurde.
Dorința lor cea mai arzătoare este aceea de
a se întoarce la Odesa. În acest moment ei nu
știu cât timp vor mai sta la Mangalia și încotro
vor pleca. Să plece în Bulgaria nu mai are sens,
deoarece rudele lor au ajuns în Germania. Ce
vor face în continuare? Cum se vor descurca?
Îngrijorarea și chiar spaima li s-au impregnat
în fiecare celulă.
Acum ne dăm seama tot mai clar ce valoare
incomensurabilă are pacea pe Pământ.
buzunare, franjuri și pantaloni prăfuiți. Lumea
trecea pe lângă el. Unii se opreau pentru câteva
momente. Alții întrebau cât costă să li se facă
portretul. Suma era nesemnificativă.
Surprinzându-mi privirea curioasă, mama a
fost cea care mi-a propus să mi se facă și mie
portretul. Și cum orice decizie de-a mamei era
susținută de tata, amândoi, ca la un semn, au
insistat să accept, ca să am peste ani o amintire,
mai ales că era și ziua mea de naștere.
În timp ce stăteam ca să mă deseneze, nu
vedeam ce făcea, dar îi vedeam pe ai mei zâm-
bind satisfăcuți. Eram curioasă cum se poate
naște un portret pornind de la câteva trăsături
executate cu un cărbune pe o foaie albă de hâr-
tie. În cele din urmă am putut să văd portretul.
Îmi semăna foarte bine. O fetiță de vreo 12 ani,
cu părul cârlionțat, cu năsucul puțin obraznic
și un zâmbet dulce, un gât subțirel. Toate bune
și frumoase, numai că aceste elemente reușite
s-au evaporat rapid în momentul când am văzut
pistruii! Nu puteam să înțeleg cum de i-a dat
19
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
prin cap să stropească pe fața mea cu pistrui!
Adică din toată ființa mea atât de mult contau
pistruii?
Anii au trecut și în cele din urmă am înțeles
că bunica avea dreptate când spunea că pistruii
îmi dau un farmec aparte. Este minunat atunci
când reușim să transformăm așa-zisele defecte
în calități, iar dragostea și respectul de sine să
ne susțină liniștea sufletească și încrederea în
momentele grele.
Portretul acela din copilărie a stat un timp
într-un sertar și de câte ori îl vedeam îmi săreau
în ochi pistruii. Apoi, ca și multe alte lucruri din
casă, a dispărut.
În schimb, un alt portret al meu, realizat
după mulți ani, își are povestea sa care acum se
cere dezvăluită.
Pe vremea când aveam doar 25 de ani și
eram profesoară în primii ani de învățământ,
aveam în cancelarie un coleg care preda dese-
nul. Auzisem că era, de fapt, caricaturist și co-
labora la un ziar din Constanța. Avea la el mai
mereu o mapă cu foi și desena în recreații. Din
una în alta a început să facă portretele profeso-
rilor. Și cum în învățământ sunt mai mult femei,
bărbații reprezentând un număr extrem de mic,
noul nostru coleg nu s-a lăsat până când nu a
desenat, pe rând, portretele tuturor femeilor
din cancelarie. Știind că este caricaturist, ne aș-
teptam să îngroașe anumite trăsături și să ob-
țină caricaturi. Dar nu a fost deloc așa. Toate
portretele erau minunate, punând în evidență
tot ce este mai frumos în fiecare chip.
Ajungând la mine, eram nerăbdătoare să aflu
viziunea sa. Ochii săi, cu gene lungi și sprâncene
încruntate, mă priveau din când în când în timp
ce desena, cu atenție maximă. Părea un șoim
cu privirea pătrunzătoare, care străpunge orice
barieră. În ziua aceea eram ca de obicei. Nici îm-
brăcămintea și nici pieptănătura nu ieșeau din
comun. Aveam părul lung, eram tânără mămică
plină de griji și trăiri sufletești ardente. Vârsta
cuprinsă între 20 și 30 de ani este răvășitoare,
este cea mai agitată din întreaga viață. Chemări
și doruri. Adaptări la situații complexe. Speranțe
și chin. Început de căsnicie, început de carieră
profesională. Mari transformări pe toate liniile.
În clipa în care portretul a fost gata, pic-
20
torul a scos din mapă un spray fixativ de păr și
a stropit cu grijă întreaga suprafață a hârtiei, zi-
când că așa va ține mai bine și nu se va deteriora
în timp.
Seara, acasă, am simțit nevoia să-i arăt soțu-
lui portretul. L-a privit scurt, apoi m-a întrebat:
- Ce-i asta?
- E portretul meu. Avem la școală un coleg
nou, profesor de desen, care ne face portretele
tuturor în cancelarie, în pauze.
- Așa te vede el pe tine?
- Da.
- Păi... Este un portret foarte senzual! Tipul
ăsta precis e îndrăgostit de tine!
- Ei, na! Cum să fie? Nici nu ne cunoaștem.
Nu am vorbit deloc.
- De ce minți?
- Nu mint.
- Se vede cu ochiul liber că simte ceva pentru
tine. Tipul ăsta te iubește, ce mai!
- Ba nu. Nu se pune problema.
- Uite ce ochi ți-a făcut! Și buzele! E în limbă
după tine, e clar ca bună ziua. Cât ai plătit pen-
tru portret?
- Nimic. Nu mi-a cerut bani. Nimănui nu i-a
cerut bani pentru lucrările sale.
- „Lucrări”?! Le consideri niște capodopere?
Sunt doar mâzgăleli! Aaaa! I-ai plătit în natură!
- Nici vorbă! Ce prostii spui!
- Te cred în stare! Hai să-l invităm la o bere
în oraș, ca să ne achităm cumva. Spune-i să vină
mâine după ore și ne întâlnim în centru.
În ziua următoare, iată-ne pe toți trei la o
grădină de vară, cu berea pe masă, discutând
despre învățământ. Pe vremea aceea, toată lu-
mea se pricepea la fotbal și la învățământ.
- Ce viață dulce aveți voi în învățământ! spu-
se soțul meu. Nu faceți mai nimic. Timpul trece,
leafa merge. Bine e să fii bugetar, nu?
- Nu e chiar așa. Să lucrezi cu material uman
nu e ușor deloc. Să modelezi caractere..., răs-
punse pictorul.
- Lasă-mă, dom-le, cu șabloane din astea!
Adevărata muncă este la noi, în șantierul naval.
- Da, noi, cei de la catedră, nu facem șaibe la
normă pe bandă rulantă.
Discuțiile au continuat în același mod absurd
și nefiresc, iar soțul meu, care se credea expert
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
în psihologia umană, s-a grăbit să tragă conclu-
zia că pictorul e un individ oarecare, fără valoare
și face pe grozavul. Bietul om se amețise un pic
și se sprijinea cumva într-un cot, în timp ce so-
țul se prefăcea că bea, sorbind câte o înghițitură
mică și, mai mult ca sigur, amuzându-se copios
în gând pe seama inferiorității evidente, după
părerea sa, a interlocutorului.
Ca urmare a acestor momente penibile, fai-
mosul portret a luat calea exilării și a stat arun-
cat pe un dulap, în calea prafului și uitării, mulți
ani.
Nimeni nu a mai deschis subiectul, numai că,
după vreo treizeci de ani, încadrat într-o ramă
potrivită ca o mănușă, portretul meu tronează
în sufragerie, iar zâmbetul enigmatic al buzelor
senzuale surprinde și acum.
Trasând, ca și un pictor, cu mișcări sigure, un
arc peste timp, ajung cu gândul la prima zi de
școală, când fiul meu începea clasa I. Pentru el,
doamna lui învățătoare, tânără și suplă, cu o pri-
vire caldă și binevoitoare, era, desigur, cea mai
frumoasă dintre toate.
Aplecându-se ușor spre băiețel și cuprinzân-
du-l pe după umeri, acea doamnă învățătoare
i-a pus o întrebare pe cât de neașteptată, pe
atât de nostimă: „Îmi dai și mie un pistrui”?
În momentul acela mi-am dat seama că exis-
tă și persoane care consideră că pistruii sunt
ceva simpatic, hazliu, plăcut.
un sunet de pian în acordurile oceanului
21
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Eugenia Petruse
Fragmente din romanul Viața... iubire și mister
Tușa Lucreția era o femeie ca un jandarm.
Era incredibilă, așa cum nu văzusem niciuna. Ea
era nevasta fratelui bunicului, din partea tatei.
Ei fuseseră doi frați gemeni, însă unul înalt ca un
brad și unul mic și pricăjit. Cel înalt și frumos se
căsătorise cu bunica, o femeie micuță și slabă,
ca o sfârloagă. Celălalt, mic și amărât, se căsă-
torise cu mătușa Lucreția, femeia care parcă se
născuse în altă epocă. Ea era bărbatul casei și în
același timp femeie, dacă și când era necesar.
Aveau o moară de apă, unde noi ne duceam să
căscăm gura când veneau oamenii cu grâul sau
cu porumbul, să-l macine.
Noaptea ne culcam într-o încăpere ce da la
pârâul care ducea apa la moară. Eu cu Iulia eram
ca două prințese încuiate într-un castel ferme-
cat. O să ne găsească după murmurul apei. Era
Fragmente din romanul Furtuni
Ana ajunse acasă când se făcuse deja noap-
te. O adusese prietena ei, doctorița, cu mașina.
Era tot din Cugir. Nu sună la interfon. Sigur că
mama ei se uita la vreo telenovelă. Nu voi s-o
deranjeze și s-o sperie. Ea nu știa nimic. Ea o
credea acasă, acasă la Vlad. La casa ei de femeie
măritată. Deschise ușa cu cheia ei, pe care nici-
22
atât de extraordinar, că ne părea rău să ne cul-
căm, să se risipească visul.
Ni se părea că suntem în țara poveștilor. Iar
mătușa ne făcea toate poftele. Mama trăia cu
intensitate timpul petrecut în casa lor. Era, cred,
nostalgia după locurile tinereții ei. Cred acum
că era mai mult decât atât: era nostalgia după
robustețea, simplitatea și frumusețea pe care le
cuprinde viața. În aceste călătorii în Apuseni, o
am pe mama așa cum a fost ea în toată esen-
ța ei. Era chiar fericită când ajungea în locurile
copilăriei ei și devenea din nou copil. Apoi era
tolerantă cu Iulia în călătoriile noastre. Se petre-
cea o schimbare cu ea atunci, era cu totul alta.
Bună și iubitoare și n-o mai durea nimic. Acolo
își amintea de copilărie, acolo își regăsea prie-
tenele, acolo era în lumea ei, în munții ei dragi.
odată n-o scosese din geantă. Asta era locuința
ei de când se născuse și nu știa să fi locuit nici-
odată cu altcineva, decât cu mama ei. Doamna
Jeni era o femeie bună și înțelegătoare și făcuse
tot ce putuse ea ca să fie acum ceea ce era. Îi era
foarte recunoscătoare. Îi respectase întotdeau-
na deciziile și nu-i impusese niciodată norme.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Poate de aceea avea propriile ei principii. Intră
tiptil în casă și vru s-o apuce spre dormitorul ei
de fată, dar se auzi strigată:
- Cine-i? Tu ești, Ana? Ce m-am speriat! Ați-
pisem. Ieșise din dormitorul ei și-o privea mira-
tă.
- Eu, mamă! Nu te îngrijora! Merg să dorm și
vorbim când mă trezesc.
- Bine, Ana! Nu găsi altceva să-i spună. Îi sări
somnul cât colo.
Oare ce i s-a întâmplat că vine aici în loc să
meargă acasă la ea. Poate vine de la spital și o fi
avut vreo zi grea și vrea să doarmă?!... Ori poate
s-o fi certat cu Vlad?! Taci, Jeni! O să-ți poves-
tească ea când se trezește, nu mai face supozi-
Mâncare cu gust de moarte (fragment)
O să-l omor într-o zi! Încă mai răsunau în
minte cuvintele Rosei. O perioadă n-am mai ști-
ut nimic de ea. Oare unde dispăruse?! Mă între-
bam până și în nopțile când nu puteam dormi.
N-o mai întâlnisem de când îmi relatase ultima
poveste, în parcul cu rațe. Eu mergeam în fieca-
re zi în parc, dar nici urmă. Era sâmbătă și mă
duceam la o nuntă. Mă îndreptam spre maga-
zinul cu rochii de ocazie. Văzusem rochia săptă-
mâna trecută, îmi plăcuse enorm, dar nu avu-
sesem bani s-o cumpăr. În fiecare zi o priveam,
când treceam prin fața magazinului. Era pusă în
vitrină. Mergeam grăbită, cu banii în mână, de
parcă cineva se hotărâse s-o cumpere și rămâ-
neam fără ea. În fața mea, o femeie cu un copil
în cărucior și alți doi, alături. Toți mulatri. Clar,
ea era! Mă uit mai bine... da, îmi era cunoscu-
tă... chiar dacă stătea cu spatele. Încetinesc pa-
sul. Era Rosa! Nu-mi venea să cred! Cum de nu
o văzusem de atâta timp?! Doar locuia în același
oraș cu mine...
Primul impuls fu s-o strig. Îmi oprii strigătul
în gât. Tocmai se oprise cu o doamnă de culoa-
re. Bănui că era din Africa. Mă făcui că-mi înnod
șireturile de la adidași. Stătea cu spatele, oricum
nu mă vedea. Vorbeau în spaniolă:
- ¿Cuándo? ¡No me digas! ¡No sabía! Mi
esposo no me ha dicho nada.
- Sí, una desgracia. Podíamos morir todos.
ții! Se duse la bucătărie. Oricum îi sărise somnul.
Măcar să facă ceva bun pentru când se trezește
Ana. Se îndreptă spre frigider. Avea de toate. O
să facă prăjitura cu nucă și smântână... care-i
plăcea ei cel mai mult, dacă s-a certat cu Vlad,
n-o să-i zică nimic. Orice decide e bine. E proble-
ma ei. Nu mă bag, nu trebuie. Mie nu mi-a plă-
cut de tot niciodată băiatul ăsta. Prea îl vedeam
superficial. Apoi bârfele ce-i ieșeau... de unde
nu faci foc, nu iese fum, e clar, se vede că îngrijo-
rarea nu-i dădea pace. Nu conteneau gândurile,
oricât încerca să le îndrepte spre altceva. Făcea
prăjitura ca o somnambulă. Automat, fără să se
uite în caietul de prăjituri. O făcuse de atâtea
ori, c-o putea face cu ochii închiși.
Ups! A murit! Dar cum?! Dacă l-ar fi omorât
ea, n-ar fi fost acum pe stradă.
Nu! Asta nu mi-o pierd, mă gândii. Ce neno-
rocire?! Vorbeam cu voce tare. O vedeam bine,
copiii, lângă ea. Despre ce vorbea?! Mă ridicai și
mă îndreptai spre vitrina unui magazin. Nici nu
băgai de seamă că erau unelte pentru grădină-
rit. Ce conta?! Voiam să aflu cum murise tatăl
copiilor ei. Tocmai își lua rămas-bun de la doam-
na cu care vorbise.
- Rooooosa! Se întoarse și mă privi. Fu o pri-
vire de care îmi amintii multă vreme. De triumf.
Bucurie drăcească...
- Amalia, nu te-am mai văzut de mult!
- Rosa! Unde ai dispărut? M-am gândit la
tine deseori.
- Am fost în țară, să-mi revin după nenoro-
cire.
- Ce nenorocire? Începui eu, făcând pe
proasta.
- Nu știi nimic, așa-i? Mă întreabă cu un aer
nevinovat.
- Nu, Rosa, nu știu nimic! Îi răspunsei cu un
aer plictisit. Nu trebuia să știe că auzisem con-
versația ei cu doamna.
- Păi, în primăvară, am ieșit toți să culegem
ciuperci... că ieșiseră multe, după ploaia ce că-
zuse. În împrejurimile Madridului, la Sierra, sunt
multe ciuperci. Bune de mâncat. Vorbea saca-
23
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

dat, să câștige timp, sau să vadă ce efect au cu-
vintele ei asupra mea.
- Da, și? o privii insistent.
- Păi, am cules multe și am petrecut împreu-
nă o zi perfectă. Toate bune!
- Și? Întrebai eu cu voce slabă.
- Așa cum îți povesteam, el nu prea ieșea cu
noi. Atunci îl convinsesem. Rosa trăgea de timp.
Cred că voit. N-o mai întrebai nimic. Așteptai să-
mi spună cum făcuse.
- Am ajuns acasă și am făcut o mâncărică de
ciuperci, bună să te lingi pe degete. Copiilor le
era foame, n-au așteptat să se termine. Le-am
dat ceva și s-au culcat. Mie nu-mi era foame.
Doar el a mâncat. S-a pus în pat și a început să
horcăie foarte neplăcut, dar nu m-am gândit la
nimic rău. L-am lăsat... doar când am văzut că
face spume la gură și se învinețește, că nu mai
răspundea la ce-l întrebam, am chemat salva-
rea. Prea târziu! Murise! Se vede că o ciupercă
fusese otrăvitoare.
- Poftim?! Tu cunoșteai ciupercile! Vorbisem
doar pentru mine. Nu cred că mă auzi.
Doamne, oare fusese mâna destinului, sau
mâna ei?!
O privii, dar fața ei nu transmitea nimic. Mi
se păru chiar că era bucuroasă.
Nu! Oamenii nu pot fi așa...
Oare Rosa era una dintre aceștia? N-aș fi pu-
tut spune.
Îmi luai rămas-bun cu dorința să nu o mai
întâlnesc niciodată. Mi se păru că râde în urma
mea... Un râs malefic. Mi se făcut pielea de găi-
nă. Aproape era să trec de magazinul cu rochia
fără să-mi amintesc de ce ieșisem din casă.

Un hecho real (Un fapt real)

Traducere după o povestire intitulată și selectată de către Escuela de Escritores de
Madrid și publicată într-o antologie cu titlul Un lugar contra el frio, în 2019

Andrés cumpără revista CONTRASTE CULTU-
RALE, pentru Lucia, nevastă-sa, așa cum făcea
de ani de zile. Era singur acasă. Lucia încă nu se
întorsese de la clasa de yoga. Cum nu avea ce
face, se puse să răsfoiască revista, să nu-l vadă
nimeni, că tot zicea că nu cuprinde nimic intere-
sant, doar bârfe.  Îi atrase atenția un titlu: Con-
curs!. Citi plictisit care erau condițiile: povestiți
o istorie adevărată din viața dumneavoastră și
puteți câștiga un premiu. Se premiază cea mai
frumoasă poveste reală... trimiteți într-un plic,
la adresa...
Trecu la următoarea pagină.  Răsfoia revis-
ta fără să înțeleagă nimic. Gândul îi rămăsese la
pagina cu concursul.
Concurs, concurs... De ce nu!? Se trezi vor-
bind singur.
De ce nu, Andrei?! Hai, grăbește-te, înainte
să apară Lucia.   Aveam două mătuși, surorile lui, la două
Tentația era mai mare decât propria sa vo-
ință. Își aminti că-i  spusese ieri că va merge la
coafor, după ce iese de la yoga. Se liniști.   chemau și pe noi la masă.  De fapt mai mult una
24
„Ai timp, la coafor stă întotdeauna destul de
mult timp.”
Se așeză în fața calculatorului si începu să
scrie: 
Mă cheamă Andrés. Eram cel mai mic dintre
cei trei frați ai mei. Tata mă iubea foarte mult
și aproape niciodată nu mă pedepsea, așa cum
făcea cu cei doi frați ai mei. Pot să spun că am
avut o copilărie fericită și în libertate. Tata, săra-
cu’, pleca dimineața la lucru și se întorcea sea-
ra. Lucra la câmp sau, când nu era vreme bună,
pe la casa vreunui bogat din sat. Făcea toate
treburile, așa că îl chema aproape în fiecare zi
câte cineva. Îmi amintesc că seara nu se întor-
cea niciodată cu mâna goală. Când mă așeza pe
genunchi și-i băgăm mâna în buzunar, era plin
de bombonele mici și colorate, pe care le împăr-
țeam cu frații mei.
case de noi, care ne coseau foarte des panta-
lonii rupți. Cum erau aproape, la ora amiezii ne
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
dintre ele. Aveam trei verișoare, cam de vârsta
noastră și ne plăcea să mâncăm împreună.  Sunt
sigur ca tata îi dădea ceva bani, pentru că altfel
nu cred că reușea să se descurce cu atâția copii.
Așa că, cel puțin, ne umpleam burțile cu zama
mătușii și vreun colț de pâine cu apă si zahăr.
Seara abia așteptam să se întoarcă tata de unde
lucrase, ca să ne dea ceva de cină. Tot timpul
aducea ceva în plăsuța decolorată.
În nopțile de iarnă aducea slănină crestată și
o frigeam la un foc de lemne din soba veche și
neagră din cameră. Alteori aducea câte un he-
ring, cu câte o ceapă friptă, cu pâinea pe care
curgea unsoarea de la slănina friptă și ni se pă-
rea că suntem cei mai norocoși copii, avându-l
pe tata. Aducea și câte o bucățică de ciocolată
sau altele și ni se păreau niște bunătăți de pe
masa bogaților. Toți copiii aveau mamă și tată.
Noi, numai tată. Ne spuneau mătușile că mama
s-a dus să locuiască în cer. Eu credeam, pentru
că mi se părea că mamelor le intra cheful de a
pleca dincolo de cer, cu atâția copii gălăgioși și
răi. Câteodată mă gândeam că trebuie să fi fost
tare răi dacă plecase fără noi... și mi se părea
nedrept. Într-o zi am înțeles că mama murise
după ce mă avusese pe mine. Eu nu eram de
vină, însă mă simțeam tare vinovat că-i luasem
viața mamei frățiorilor mei. Pe urmă uitam re-
pede necazul pentru că mă iubeau toți. Așa că
eu creșteam și viața trecea. Aveam vreo 13-14
ani când, într-o dimineață, înainte de a merge
la școală (școală pentru a o numi cumva, era o
sală ce aparținea bisericii, iar popa ne învăța să
scriem și să citim), tata îmi zise:  aveam. Când eram aproape sigur că trebuie să
- Andrés, fiule, astăzi să nu întârzii! Vino di-
rect acasă, că vreau să vorbesc ceva important
cu tine.
Tata știa că mai în fiecare zi intram la un pri-
eten de-al nostru, fiul doctorului din sat, care
avea o masă de biliard și jucam toți până când
apărea tatăl său și ne trimitea acasă, iar pe el
îl pedepsea. Cuvintele tatălui meu le-am ținut
minte până am ieșit pe poartă... așa că,  după
clasă, direct la biliard. Jucam frenetic, că știam
că atunci când vine doctorul, ne sparge târgul.
Se deschise ușa și apăru însoțit de un polițist.  la și biliardul căzură. Coceam pâine noaptea, iar
Curios, nu ne trimise acasă. Mai mult decât
atât, avea o privire parcă înțelegătoare.  sat, s-o vând. Aveau un băiat ce lucra pentru ei,
- ¿Andrés Pérez? Mi se adresă mie, polițistul.
- Da, eu sunt,  i-am răspuns speriat. S-a în-
tâmplat ceva?
- Trebuie sa pleci imediat acasă,tatăl tău e
grav bolnav.
Nu-mi amintesc dacă mi-am luat rămas-bun.
Mergeam ca un orb, fără să știu pe unde calc.
Îmi aminteam de cuvintele tatei, pe care mi le
spusese de dimineață. Aproape de casă mă aș-
tepta una dintre mătuși. 
- Așteaptă, Andrés, mergem împreună. Ta-
tă-tu s-a îmbolnăvit grav, nu s-a putut face nimic
și... a murit. Îmi pare rău, copile! Nu-ți face pro-
bleme, vedem noi cum facem...
N-o mai ascultam. Cum a murit!? De ce?! Nu
înțelegeam nimic. Azi-dimineață era bine. Voia
să-mi spună ceva important. Ce? Că va muri!?
Eram disperat, dar foarte supărat. Nu știam care
sentiment mă domina mai tare. Se vede că dis-
perarea, pentru că începusem să plâng fără con-
solare. N-am vrut să intru în camera unde zăcea
tata mort. Nu l-am văzut. L-au înmormântat fără
să-l privesc nicio clipă. Eram atât de abătut, de
parcă cineva îmi acoperea ochii să nu văd nimic.
Gata! Se terminase. Am rămas fără mamă și fără
tată. Trei copii orfani. Frații mei erau mai mari,
așa că imediat după înmormântare, se hotărâră
să plece la oraș, să-și găsească de lucru și să-și
facă o viață. Noi nu aveam atunci niciuna. Așa
credeam. „Dar eu? Eu ce voi face?” Îmi chinu-
iam creierul cu întrebări, fără să pot răspun-
de. Mătușile aveau destui copii, pentru a primi
încă o gură flămândă, însă sigur altă șansă nu
mă instalez în casa uneia dintre mătuși,  apăru
o familie, neam de departe cu mama. Nici nu-i
cunoșteam. Aveau o brutărie în sat. Erau soco-
tiți înstăriți. N-aveau copii. Vorbiră cu mătușile
și frații mei.  Am auzit doar: 
- Am venit să-l luăm pe Andrés! Va fi ca și
copilul nostru. Nu vă faceți griji.
La toți li se păru extraordinar și ziceau că am
avut mare noroc. Am plecat cu ei. Destinul meu
tocmai fusese hotărât. Nu s-au purtat rău cu
mine, însă trebuia să lucrez din greu, așa că școa-
dimineața mă duceam cu căruțul cu pâinea prin
25
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

dar când am ajuns eu l-au trimis acasă. De ce să niște depozite de medicamente. Pe urmă, m-am
plătească pe cineva, când eu lucram gratis!? Eu căsătorit. Într-o zi, dimineața, nevastă-mea cu
eram „fiul” lor. Vreau să spun că niciodată n-am mine ne-am luat rămas-bun la ușă: eu plecam
luat niciun bănuț de la vânzarea pâinii. Nicio- la serviciu, ea, în pat, să-și continue somnul. Ne-
dată. Eram mai mult decât onest. Dar la ce m-a am pupat chiar...
ajutat?! Într-o zi au pierdut tot. Bărbatul mătușii Când m-am întors, am găsit un bilet: Nu mă
Maria, că așa-i ziceam, juca la ruletă. Pierduse căuta!
tot: bani, brutărie, casă, tot. În dimineața aceea - Nu, Andrés, asta e altă istorie! Începu să
Maria îmi spuse cu ochii în lacrimi:  râdă. 
- Plecăm, Andrés, plecăm la Madrid.  - Pfff, ce bine mă simt! A fost chiar terapeu-
Aproape o săptămână am stat în casa priete- tic. Gata! Putea trimite „scrisoarea” la revistă. 
nei ei, Manuela, până când își găsiră de lucru ca După vreo lună de la întâmplare, în diminea-
portari la un bloc de bogătași. Nu ne-a fost rău. ța când Lucia se pregătea să plece la clasa de
Apoi eu am plecat în armată. Când m-am întors, yoga, sună telefonul. Se întoarse de la ușă. An-
Luis, bărbatul Mariei, murise. Se dusese să joa- drés ieșise să-și facă plimbarea.
ce la ruletă,  în cer sau în iad. M-am întors din - Alo? Bună ziua! Am dori să vorbim cu dom-
armată oarecum recuperat și am început sa-mi nul Andrés Pérez. Suntem de la revista Con-
caut de lucru, iar la puțin timp mă chemară de la traste.

Eugenia Petruse (25 februarie 1960, Pianu de Jos), membră a Uniunii

Lucian Blaga a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania.
Absolventă a Escuelas de escritores din Madrid 2019, Premiul întâi la
concursuri de literatură din Piatra Neamț
Viața... iubire și mister, București (2020)
Furtuni, Cluj-Napoca (2022)

măștile dezvăluie adâncul sufletului

26
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Eugeniu Nistor
LUCIAN BLAGA SUB SEMNUL COMUNICĂRII EPISTOLARE*
Filosoful şi scriitorul Lucian Blaga s-a născut
„sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvân-
tului.”(1) Copilul, al nouălea şi cel din urmă al
preotului ortodox Izidor Blaga şi al Anei (des-
cendentă din vechea familie de preoţi aromâni
Moga), mărturisea mai târziu că nu poate să-şi
explice strania sa „detaşare de logos în cei patru
ani ai copilăriei.”(2)
Ceea ce a urmat ştim: Lucian Blaga a devenit
poetul expresionist de o frapantă originalitate,
dramaturgul modern, promotor al „noului stil”,
căruia abia acum îi descoperă cunoscătorii abili-
tatea şi intuiţia genială în această delicată ramu-
ră a artei dialogice şi, desigur, filosoful român
sistematic, cu un destin tragic-dureros şi toto-
dată atât de singular în istoria noastră culturală!
Prin urmare poetul, dramaturgul şi filosoful
Lucian Blaga, întruchipat în această treime spiri-
tuală, a fost un comunicator de excepţie, dacă
luăm în seamă faptul că, după ce şi-a consem-
nat ideile, gândurile şi elementele lumii sale
imaginar-artistice, le-a publicat în studii, mai
întâi fragmentar, în diverse reviste şi periodice
de cultură şi apoi le-a adunat în tomuri consis-
*LUCIAN BLAGA SUB SEMNUL COMUNICĂRII EPISTO-
LARE[ Note pe marginea unei cărţi: Lucian Blaga – Episto-
lar filosofic, ediţia a doua, Târgu Mureş, Editura Ardealul,
2022.]
tente având o destinaţie cât se poate de preci-
să: cititorii, cu care el s-a aflat într-o comunicare
continuă, participând la procesul factual al aces-
teia, ca emiţător şi ca generator al fluxului de
comunicare, vreme de peste o jumătate de veac
(1910-1961), dacă luăm în considerare debutul
său poetic timpuriu.(3)
Dar ceea ce nu ştiam înainte de apariţia
acestui volum, deşi aveam o vagă bănuială, este
faptul că L. Blaga a scris câteva sute (poate mii)
de scrisori, reprezentând legăturile lui spiritua-
le şi afective cu diverse personalităţi ale epocii
în care a trăit, cu rude apropiate, cu admiratori
ai operei sale, cu editori şi redactori ai unor re-
viste de cultură, cu instituţii oficiale ale statului
român şi ale altor state (în calitate de ataşat de
presă, de consilier şi de ambasador în legaţii ale
României din străinătate etc.), cu critici şi istorici
ai literaturii şi ai filosofiei, cu academicieni, filo-
sofi, scriitori, dascăli universitari şi cu prieteni –
cu foarte mulţi prieteni...
Pentru a vedea amploarea acestei activităţi
– subsumate totuşi actului creator şi strict ne-
cesară acestuia, pentru ca „produsele” creaţiei
sale să ajungă la cititori – trebuie să parcurgi
multe scrisori de-ale lui Lucian Blaga, iar unele
adresate acestuia, toate reprezentând moda-
lităţi specifice de lucru în vremea sa, multe în
27
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
strânsă relaţie cu configurarea sistemului său fi-
losofic şi cu publicarea treptată a trilogiilor sale,
cu ecourile acestora în presa epocii, cu Acade-
mia Română, dar şi altele, care fac joncţiunea
directă cu viaţa sa privată, cu trăirile şi frămân-
tările sale, mai mult sau mai puţin intime, dar
din care au ţâşnit în lumină ideile şi s-au con-
figurat conceptele gândirii purtând apoi peceţi
blagiene...
Prima secţiune, din această selecţie, o repre-
zintă dialogul cu filosoful V. Băncilă, intitulată
chiar aşa: Dialog epistolar: Lucian Blaga – Vasile
Băncilă. Iar primul pas în înfiriparea comunicării
se pare că l-a făcut eseistul brăilean, odată cu
scrisoarea sa din 14 iulie 1934, pe care i-o trimi-
te lui Blaga la Viena, exprimându-şi bucuria pen-
tru primirea volumului Censura transcendentă.
Filosoful îi răspunde pe 7 decembrie, acelaşi
an, mulţumindu-i pentru eseurile publicate în
revistele Gândirea şi Gând românesc. Preţuirea
reciprocă a celor doi intelectuali este uşor sesi-
zabilă şi rezultă şi din împărtăşirea aceloraşi pă-
reri despre viaţa culturală autohtonă. Adesea,
tonurile lor epistolare îmbracă forme confesive:
bunăoară, Blaga se arată indignat de recenzia
lui Iosif Brucăr despre Eonul dogmatic şi îi face
cunoscută lui Băncilă replica sa – articolul Des-
pre câteva excese de erudiţie; pe urmă îl anunţă
pe acesta de publicarea, pe la jumătatea anului
1935, a unui fragment din lucrarea sa (aflată încă
în stadiul de proiect), Spaţiul mioritic; iar, ulteri-
or, îşi exprimă bucuria pentru exegeza eseistului
din Brăila, intitulată Lucian Blaga – energie ro-
mânească, editată ca supliment al revistei Gând
românesc. Prin 1938 filosoful se declară „fiert
din cauza universitară” şi, în finalul unei epistole
calde, trimisă din Cluj, încântat de această re-
laţie amicală, îi transmite „îmbrăţişări astralului
Băncilă.”(4) La rândul lui, Vasile Băncilă îi expe-
diază, la 4 aprilie 1939, o scrisoare-eseu, întinsă
pe mai multe zeci de pagini, care depăşeşte ca-
drul îngust al unei comunicări epistolare, fiind
mai degrabă un proiect filosofic consacrat suc-
cesiunii temporale şi devenirii fiinţei omeneşti.
Totodată, Lucian Blaga, aflat la Lisabona,
este ţinut la curent de către eseistul brăilean în
privinţa studiilor, articolelor şi recenziilor publi-
cate în ţară despre cărţile lui de filosofie, ca în
28
aceste rânduri: „în «Plaiuri săcelene» a apărut
articolul «Lucian Blaga şi regiunea Săcelelor».
În revista «Îngerul» (Buzău) un preot a tipărit
studiul «Geneza omului şi conştiinţa umană la
Lucian Blaga»... În «România literară», Septi-
miu Bucur a executat cu mult talent pe doi din
defăimătorii d-voastră.” (Epistola din 14 aprilie
1939).(5)
După mai mulţi ani de corespondenţă, cei
doi „epistolieri” înregistrează în dialogul lor o
diversitate de tonuri, de informaţii şi confesiuni.
În afara aspectelor profesionale, în timp trans-
par discret şi unele date din viaţa lor de familie;
se modifică chiar şi formulele de adresare, ca în
exemplele: „Lucian salută pe Vasile” (19 noiem-
brie 1940) şi „Vasile salută pe Lucian” (răspunsul
din 30 noiembrie, acelaşi an), apoi cu „Scumpe
Vasile”, „Scumpe Băncilă”, „Scumpi îngeri” – i se
adresează filosoful acestuia şi familiei lui; iar
eseistul brăilean, la rândul lui, intervine cu ape-
lativul „Dragă Lucian” – semn că gheaţa între cei
doi s-a topit în totalitate.
La 5 iulie 1946 Blaga îşi anunţă prietenul că
„a isprăvit Hronicul şi cântecul vârstelor, volu-
mul I, o auto-biografie plănuită într-o serie de
volume...”(6) La rândul său, Băncilă îi scrie lui
Blaga pe 28 ianuarie 1947, anunţându-l că, din
păcate, se află la pat, în urma unui accident, şi
că împrejurările nu prea îi sunt favorabile scrisu-
lui: „E un frig veninos afară...”(7) Se pare că era
şi o fină şi străvezie aluzie la atmosfera sumbră,
apăsătoare, a vieţii social-politice româneşti, ca
urmare a instalării regimului stalinist la cârma
ţării.
Dialogul epistolar dintre cei doi mai cuprin-
de doar o singură scrisoare pe care Băncilă i-o
adresează direct lui Blaga – cea din 8 aprilie
1961 –, unde îşi exprimă compasiunea aflând
că este bolnav; celelalte trei scrisori reprezintă
corespondenţa dintre Vasile Băncilă şi Cornelia
Blaga, soţia filosofului, iar în ultima, cea din 30
decembrie 1962, familia Felicia şi Vasile Băncilă
i se adresează direct văduvei (Lucian Blaga tre-
cuse la cele veşnice pe 6 mai 1961), în câteva
rânduri emoţionante: „Vă dorim din tot sufletul
un 1963 liniştit, aureolat de sensurile cosmosu-
lui blagian.”(8)
Cea de-a doua secţiune epistolară alcătuieş-
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
te chiar miezul acestui volum, fiind intitulată Lu-
cian Blaga în corespondenţă cu filosofi şi scriitori
ai vremii, şi este ceva mai complexă, deoarece
comunicarea nu se mai face doar pe orizontală
(cu fluxul comunicării relativ egalizat între parti-
cipanţii la procesul comunicativ, aşa cum era în
dialogul Blaga-Băncilă), ci şi pe verticală, când,
de multe ori, iniţiatorul comunicării rămâne fără
răspuns! Astfel, prozatorului Ion Agârbiceanu
gânditorul i se adresează, într-o telegramă din
19 septembrie 1957, ca unui „sfânt Părinte al
Literaturii noastre”(9), poetul şi matematicianul
Ion Barbu fiind complimentat drept „gnosticul
neopitagoreic din Alexandria”(10); mai apropiat
îi este lui Lucian Blaga criticul şi istoricul literar
clujean Ion Breazu, cu care schimbă, degajat,
impresii şi păreri încă din perioada „lugojeană”
(când tânărul filosof locuia în casa socrilor săi
din Lugoj).
Cu eseistul Iosif Brucăr, Blaga s-a aflat în
pragul unor polemici dure, dar s-a oprit la timp
(după câte se pare), în scrisorile sale explicân-
du-i comentatorului chiar aspectele esenţiale şi
sursele filosofiei pe care o profesează: „Kantia-
nismul meu? – Da, am învăţat ceva de la Kant,
dar tot aşa de mult de la alexandrini şi de la SF.
Părinţi! Sistemul meu este o sinteză creatoare
între aceste extreme. Absolut false mi se par
toate consideraţiunile d-tale de apropiere între
mine şi Klages. El gândeşte în doi termeni (via-
ţă-spirit)! Eu gândesc în trei termeni: Marele
Anonim-viaţă-spirit. Unde vezi d-ta cea mai mică
aluzie la o Censură transcendentă la Klages.” (În
scrisoarea expediată din Viena, la 12.XII.1934).
(11)
Dar Lucian Blaga îi adresează o scrisoare şi
faimosului critic George Călinescu, mulţumin-
du-i pentru interpretarea operei sale literare şi
filosofice în cheie bizantină, făcându-i şi unele
sugestii în legătură cu o conferinţă pe care criti-
cul urma să o ţină tocmai despre... Blaga.
O relaţie specială are gânditorul cu redacto-
rul revistei Gând românesc, Ion Chinezu, recen-
zent favorabil al celor mai importante scrieri fi-
losofice blagiene (Orizont şi stil, Spaţiul mioritic
ş.a.), la dialogul epistolar dintre cei doi fiind fă-
cuţi părtaşi, uneori, şi ceilalţi membri ai familiei
Chinezu, din moment ce li se adresează într-o
formă de ironie, totuşi acceptată („Scumpi Chi-
neji”, „Chinejilor” etc.).
Cu Marin Ciortea, inginer electronist şi direc-
tor tehnic al Societăţii Gaz Metan din Mediaş,
Lucian Blaga îşi permite chiar şi unele calambu-
ruri, acesta fiind „un prieten non-plus-ultra-ma-
rin”.(12) Din această postură, dar şi din aceea de
Mecena al artelor – aşa cum rezultă din conţi-
nutul scrisorilor adresate de filosof acestuia –,
inginerul medieşean era o gazdă primitoare, la a
cărui vilă erau invitaţi cei mai faimoşi intelectu-
ali ai vremii şi, în acelaşi timp, era un susţinător
de nădejde al revistei Saeculum.
Alte scrisori de-ale lui Blaga sunt adresate
unor critici, filosofi şi eseişti ai epocii, aşa cum
sunt cele destinate eseistului Petru Comar-
nescu (căruia îi mulţumeşte pentru recenzia la
Cunoaşterea luciferică şi îl invită să colaboreze
la Saeculum); cu Radu Cioculescu, fratele lui
Şerban Cioculescu, căruia îi scrie în legătură cu
nişte colaborări care stagnează la Revista Fun-
daţiilor Regale; cu Pompiliu Constantinescu, un
apropiat al revistei Vremea (aducându-i mulţu-
miri pentru corecta interpretare a scrierilor sale
şi cu invitaţia de a publica în paginile generoa-
sei reviste de filosofie, ce se dospea atunci la
Sibiu); cu Ion Diaconu, în legătură cu care are o
problemă de lămurit: acesta scrisese în revista
Ethos că autorul Spaţiului mioritic nu a cunos-
cut întreaga bibliografie a Mioriţei, aderând şi la
obiecţiile sociologului H. H. Stahl, făcute vizavi
de cartea lui Blaga, apreciate ca „viguroase” –
de folclorist şi „stupide” – de filosof, ceea ce to-
tuşi nu-l împiedică pe acesta din urmă să-i întin-
dă „cea mai prietenoasă mână...” (În scrisoarea
din 29.III.1941) (13); cu profesorul şi esteticianul
bucureştean Mihail Dragomirescu, deşi cu aces-
ta Blaga n-a avut decât o relaţie de corespon-
denţă pasageră, atunci când i-a solicitat fixarea
unei date precise pentru concursul de lector su-
plinitor la catedra de estetică a Universităţii din
Cluj, în 1924 – ceea ce a reprezentat un episod
extrem de trist şi de dezamăgitor pentru tânărul
filosof...
Dar o relaţie distinctă observăm configurân-
du-se între Lucian Blaga şi Mircea Eliade (deşi nu
avem răspunsurile acestuia din urmă), în cadrul
căreia constatăm atât o incontestabilă apropie-
29
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
re sufletească, cât şi o extraordinară comuniune
de idei: la 1 iunie 1933, Lucian Blaga îi scrie din
Viena, pentru a-i lăuda romanul Maytrei, decla-
rându-se „profund entuziasmat”(14); de altmin-
teri, şi formula de adresare („Scumpe Eliade”)
dezvăluie, într-adevăr, această simpatie recipro-
că, ambii filosofi împărtăşind, după câte se pare,
aceeaşi impresie despre scrierile lui Cioran, iar
Blaga chiar prognozând că, probabil, acesta „va
ajunge – peste câţiva ani – la o viziune persona-
lă”, dar numai dacă „va fi redusă la tăcere şi dis-
perarea kierkegaardiană, şi va înceta şi lirismul
contra filosofiei făcut cu elemente filosofice.”
(Scrisoarea din 25 august 1937)(15)
Avocatului-poet din Braşov, Gherghinescu
Vania, filosoful îi mulţumeşte politicos pentru
recenzarea numărului inaugural al revistei Sae-
culum. În schimb, relaţia lui Blaga este mult mai
strânsă cu traducătoarea Domniţa Gherghinescu
Vania, cu care are, în intervalul 1942-1944, un
dialog epistolar foarte viu, scrisorile reprodu-
se în acest volum fiind sugestive în acest sens.
Însă dincolo de relaţia lor afectiv-sentimentală,
transpar eforturile deosebite ale lui Lucian Bla-
ga – în perioada grea a războiului – de a-şi pu-
blica scrierile, în condiţiile de cenzură severă şi,
mai ales, cele făcute pentru a asigura continu-
itatea revistei: „...te îmbrăţişez pentru «Saecu-
lum». Am simţit o mândrie după ce am citit-o,
ca atunci când s-au înlocuit tramvaiele cu cai cu
cele civilizate...” (Scrisoare expediată din Moro-
ieni, pe 5.II.1943).(16) De asemenea, din episto-
la Domniţei, trimisă la 14 februarie 1944, aflăm
că revista se bucura deja şi de o oarecare au-
dienţă externă: „Walter Biemel scrie să-ţi spun
că Heidegger primeşte regulat «Saeculum». E
ceva pe vremurile ăstea. Citeşte cu plăcere...
rezumatele în limba maternă şi e foarte intere-
sat de gândirea ta. Vei primi probabil, tot prin
mine, un articol de la el, de la Heidegger, pentru
revista ta.”(17) Dar aflăm date noi şi despre exa-
menul de conferenţiar al lui Constantin Noica,
când a fost „scandal”, după cum îi mărturiseşte
filosoful Domniţei, în scrisoarea din 11 februarie
1944: „Eram în comisia pentru examenul la care
s-a prezentat şi Noica. Candidatura lui Noica a
fost respinsă de ceilalţi membri ai comisiei şi-
atunci ca protest mi-am dat demisia. O imensă
30
porcărie.”(18)
În sfârşit, cea de-a treia secţiune a volumu-
lui, intitulată Lucian Blaga şi Academia Română,
conţine scrisori şi adrese oficiale către / şi din-
spre unele personalităţi culturale ale epocii, ra-
poarte, alocuţiuni, discursuri şi alte documente
importante referitoare la admiterea în Acade-
mie şi, apoi, la activitatea desfăşurată de Lucian
Blaga în cadrul celui mai înalt for ştiinţific al ţării.
Între aceste documente, semnificative pentru
Lucian Blaga, aflat încă în „antreul” Academiei,
sunt antologate: scrisoarea trimisă de acesta
profesorului Sextil Puşcariu (la 20 febr. 1920),
epistola primită de la Ion Bianu şi raportul lui A.
I. Brătescu-Voineşti, întocmit în vederea acordă-
rii premiului „Adamachi”; apoi raportul lui Sextil
Puşcariu în favoarea acordării lui Blaga a mare-
lui premiu „Hamangiu” şi epistola profesorului,
prin care acesta îi comunica succesul raportului
său în cadrul şedinţei festive a secţiei literare
din 9 iunie 1935.
Alte documente ale acestei secţiuni sunt:
raportul lui Sextil Puşcariu pentru primirea lui
Lucian Blaga în Academia Română, acesta fiind
apreciat ca „un mare creator, poet şi filosof”,
cuvântul de bun-venit rostit de preşedintele Al.
Lapedatu, răspunsul noului academician, scri-
sorile către Ion Petrovici, prin care îi solicita în-
tocmirea răspunsului la ceremonia de primire
(trimise de la Berna, în 23 martie şi, respectiv,
7 aprilie 1937), alocuţiunea regelui Carol al II-
lea – toate acestea culminând apoi cu discursul
de recepţie al lui Lucian Blaga – Elogiul satului
românesc –, rostit la 2 iunie 1937, sub cupola
Academiei Române, unde, printre altele, acesta
spunea: „Fac elogiul satului românesc, creatorul
şi păstrătorul culturii populare, purtătorul ma-
tricei noastre stilistice...”(19)
Alte documente componente ale acestei
secţiuni au menirea de a reliefa activitatea de
academician a lui Lucian Blaga, surprinzându-l în
acţiune, în câteva ipostaze din care rezultă atât
chibzuinţa şi simţul valorii, cât şi generozitatea
şi altruismul său, aceste iniţiative fiind: raportul
redactat pentru primirea în Academie a lui Basil
Munteanu, răspunsul la discursul de recepţie a
lui Nichifor Crainic, raportul privind acordarea
premiului At. Toncoviceanu lucrării Folclorul sa-
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

tului Oieşti şi raportul pentru alegerea lui Emil
Petrovici ca membru corespondent.
Mesajele acestor epistole, cu şi fără feed-
back, şi apoi toate celelalte documente îngăl-
benite de vreme, antologate aici, puse laolaltă,
secondează de fapt din umbră impresionanta
operă blagiană şi, la o adică, pot reconstitui –
chiar şi în absenţa acelor misterioase „diferenţi-
ale” – măcar o parte din destinul celor implicaţi
în acest dialog epistolar şi, bineînţeles, poate şi
ceva din destinul, din viaţa şi opera filosofului
din Lancrăm.

NOTE:

1. Lucian Blaga – Opere 6. Hronicul şi cântecul vârstelor, ediţie critică de George Gană, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1997, p. 3
2. Ibidem, p. 5
3. Debutul poetic al lui L. Blaga s-a întâmplat pe când acesta era elev la Liceul „Andrei Şaguna”, cu
poezia „Pe ţărm”, publicată în revista Tribuna din 13/26 martie 1910, semnată cu iniţialele L.B. şi men-
ţiunea „Braşov”, sub vizibila influenţă a liricii lui Octavian Goga. Conform D. Vatamaniuc – Lucian Bla-
ga. Contribuţii documentare la biografia sa şi a operei, Ed. Mihai Dascăl Editor, Bucureşti, 1998, p. 83
4. Vasile Băncilă – Lucian Blaga – Corespondenţă, ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Ed. Muzeul Litera-
turii Române, Ed. Istros, Muzeul Brăilei, 2001, p. 125
5. Ibidem, p. 167
6. Ibidem, p. 283
7. Ibidem, p. 285
8. Ibidem, p. 290
9. Lucian Blaga – Corespondenţă (A-F), ediţie îngrijită, note şi comentarii de Mircea Cenuşă, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1989, p. 11.
10. Ibidem, p. 18
11. Ibidem, p. 193
12. Ibidem, p. 237
13. Ibidem, p. 276
14. Ibidem, p. 284
15. Ibidem, p. 286
16. Lucian Blaga, Domniţa Gherghinescu Vania – Domniţa nebănuitelor trepte, Epistolar, ediţie îngri-
jită, prefaţă şi note de Simona Cioculescu, Muzeul Literaturii Române şi Ed. Humanitas, Bucureşti,
1995, p. 92
17. Ibidem, p. 107
18. Ibidem, p. 106
19. Lucian Blaga – Isvoade, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 18

31
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Mihaela Simionescu
Poza la minut
Discrepanța dintre un El și o Ea le-a măturat
până și chipurile, singurele care aveau ceva de
spus în contextul unei bolnave și rătăcite atin-
geri finalizate în mod exhaustiv.
Doar cifra 13 a unui aprilie emfatic, trecută în
calendar pentru cei ce cred în fatidic, a smuls-o
pe ea cu gratitudine din noianul de gânduri ce
i-au compromis ego-ul metafizic, pentru cât se
jeluise.
De ce a marcat în acea zi de aprilie victoria
unei interpelări care părea plictisitor de formală
cu un El necunoscut? De ce și-a dorit continu-
area unei conversații în care ea, splendoare de
femeie blazată, nu avea repere prestabilite de
staționare?
El, politicos și atent, cu expuneri versifica-
te, ea, surprinsă de infimul interes pe care i l-a
trezit accentul lui pus pe abordarea educată.
Ușor infatuat în cognoscibila-i tematică a femeii
superficiale, cu recidive multiple în cuceriri ur-
mate de abandonări culpabile, o supune unui
dialog de curtezan cu sânge albastru, într-o ti-
radă, ofensator de nuanțată în erudiție. Pentru
ea, o răsărită printre semenele sădite în același
așternut teluric, El reprezenta în acea zi de 13
curiozitatea norocosului închipuit cu câștiguri
de câteva parale, evaluat ca orice bărbat apă-
rut din lumea cuvintelor spuse într-o poveste
32
incipientă.
Atracția se contura perfidă, fără ca ea să sim-
tă că i se strecura pe zi ce trece în sufletul cură-
țat de scamele unei iubiri zdrențuite de timpii
morți ai pasiunii, cu o viteză imoral de mare și
per saltum în ceea ce înseamnă pașii succesivi
ai interacțiunii dintre doi oameni necunoscuți.
Snobismul ei, remarcat de cel ce-și spunea sim-
plitate, l-a făcut să-i incite vrerea de înțepat în
personalitatea tricotată ostentativ, a femeii pre-
gătită să-l înfrunte.
După numai trei zile, vorbindu-și multe ore
când cu umor, când cu tentative perorative de
catedră, despre muzică și alte hobby-uri, sufle-
tele dornice de aflare s-au dezarmat unul pe ce-
lălalt de ironia romantică inspirată dintr-o visa-
re, când ea, spontan, l-a întrebat:
- Tu coși goblenuri?
- Râd de mor aici.
Aici, era Acolo, locul în care El scria, citea și
râdea uneori.
- Maine dimineață te voi suna și aș vrea să-ți
spun ceva ce nu pot decât direct.
Ea s-a prefăcut că nu intuiește declarația
lui, deși îi era limpede că se anunța cucerit de
speciala, nefiind fan al frumoaselor. Cu calm și
cu plăcerea de a fi în prim-planul corolarului al-
cătuit din zecile de ore de discuții, aștepta tele-
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
fonul să sune. Purtătorul de testiculos îi spuse
simplu:
- Belle, m-am îndrăgostit de tine.
Surâsul ei cald, dar ambiguu, i-a spulberat
emoția din vocea vibrantă și vădit complinită
de privirea studiată în oglinda talentului cu be-
neficiu actoricesc, căci aruncându-i mănușa de
artist cuceritor al publicului imaginar ce intra-n
jocul minții sale modelate temeinic, simțea mi-
ros de fum și durere.
Cum să-i facă față celui care cu lejeritate își
etalează personalitatea cu conținut enciclope-
dic, atât de frust? Cum să-i spună că se apără
Poveștile de dragoste se scriu cu ochii-nchiși
Să tragi de tine pentru că nimeni nu te ridi-
că, pentru că nimeni nu vine să-ți spună că te-a
rănit din dragoste, dar să fii fericit că trăiești pe
planeta asta dacă vei avea curaj să primești tot
ce ți se dă, este ca și când te afli în comă indusă.
Viața este o surpriză, să te miști din tine, să
ai 2 chei care-ți vor deschide sufletul pentru tot-
deauna dacă vine cineva, să se întâmple un mi-
racol în viața ta, e o magie pe care nu o vedem
nici cu lupa ceasornicarului vrăjit de bagheta lui
Harry Potter.
Trăgea de Ea, condusă spre un orizont în care
nu era sigură că cineva, departe, se gândea la
ea. Nu era pregătită să simtă unda electromag-
netică ce transporta energie dintr-un loc în altul
când știa că degetele-i sunt amorțite și Ego-ul,
biciuit de propriile sale unelte primitive.
Ea știa răspunsul lui despre fericire, dar nu
știa întregul descoperit și că El e fericirea. Ea era
întregul, era familia ei, se observa, se admira, nu
din narcisism, și nici nu fugea de Ea prin tunelul
inimii cu ieșire spre mare.
Credința... În cine să crezi? În tine. A păstra
un secret este un fel insidios de a pune norocul
deoparte pe care să-l ai atunci când îți pleacă
rațiunea. Mintea ei face fără sacrificiu un pui de
cumpătare, sub rezerva simplității cu care El o
ademenește în umbrarul din Grădina Edenului.
Nu uită de Ea gândindu-se la El, pentru că,
având o pată neștearsă pe partitura scrisă într-o
în prezent de viitorul suferinței iminente, care-o
amenința dac-ar iubi un om ce conviețuiește cu
propriul său trecut pe care ea-l simte din cuvin-
tele nespuse?
Gândul că ar putea să o cuprindă nebunia
lui Don Quijote în lupta cu morile de vânt, că
nu ar duce nicăieri căutarea de aventuri când te
însoțește o mârțoagă obosită ce cară-n spinare
saci de nimicuri, s-a-nfipt în colțul din stânga al
trupului ei de white swan, ca un ac folosit în ri-
tualuri de magie neagră.
Nu, nu vreau să vreau, își spuse ea fără voce,
însă știa că îl dorește.
măsură de trei pătrimi, finalul redundant ,,Da
capo al fine”, o urmărea obsedant pe portativul
cu pauze cât o așteptare născătoare de emoție.
Dansul Ei era pentru El soarele ascuns după
inima ei mare cât o roată a norocului de pe axa
sufletului infinit, zborul spre un cuib de cuci cu
degetele tremurânde ce taie aerul proaspăt și
bogat în dorințe de primum vivere.
- Dansul este un fel de a spune da senti-
mentelor prin mișcare, îi spuse El. A dansa este
magic, cu mișcări lente, apropieri „involuntare”
și atingeri ușoare, subtile, un fel de contopire
sinestezică totală... A simți pulsul celuilalt fără
să-l atingi este incredibil. A atinge cu buzele gâ-
tul poate fi sublim. Dansul este cel mai fidel si-
nonim al cuvântului „senzualitate”. Cred că dan-
sezi superb.
- Când îmi voi face curaj îți voi trimite o înre-
gistrare video recentă.
- Mie mi-ar plăcea mult să dansăm împreu-
nă.
Zâmbetul nevăzut, seducător de „femme
fatale” era un avantaj gândind la Corneille, ca
rezultat fatidic în urma confruntării cu EA: „Dacă
învingi fără pericol, triumful e lipsit de glorie…”
- Ești serioasă în seara asta.
- Pot fi și neserioasă.
- Hmmm, nu prea cred!
- Ai dreptate. Testez cu seriozitate tot ce
pare neserios. Câte femei cunoști?
33
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
- Multe si niciuna. Mie îmi placi tu.
- Căutătorule, tremur la atingerile păcătoa-
se! Să m-atingi tu..., e vis de anaconda solitară
ce-ncolăcește ca-ntr-un misterios surâs!
- Începi să-mi rupi barierele conceptuale,
aproape ideatice. Și să știi că te las să o faci.
El nu era îndrăgostit, era doritor de un El
uitat în turnul vechi ferecat cu zăvorul lanț fă-
cut din multe zale de oțel, cât anii petrecuți în
resemnare. Ochii împăienjeniți de praful doru-
lui de ducă ce i se așternuse pe tot chipul, mai
aveau încă lumina pătrunzătoare întrezărită pe
sub pleoapele ce-i clipeau rar, aritmic:
- Câți ani ai, Belle?
- De ce vrei să știi, că doar nu mă mărit cu
tine?!
- Nu mă interesează, oricâți ai avea, ești fru-
moasa mea.
- A ta... sunt a ta?!!!!
Nu era a lui, era doar a ei în formă de feme-
ie, cu glas copilăros și conștiința matură venită
din experiența jarului stins de zăpezile topite
ale începuturilor de primăvară, strânse-ntr-un
buchet uscat de mireasă.
- Sunt un dar desenat din litere.
- Ești mai mult decât atât, ești o minune.
După numai 4 zile, Ea își justifică excitația su-
bliminală aflată în contrast cu sofismul plauzibil
strecurat pe sub pragul jocului Dame mai degra-
bă de teamă să nu cadă-n capcana propuneri-
lor derizorii. I-ar fi dat un telefon lui Dumnezeu
să-l întrebe ce să facă și ce să-i spună, când El va
mima sărutul aflat în complicitate cu sinele său.
- Belle, voiam să-ți transmit un zâmbet și să-
ți spun că mi-e drag tare de tine.
Din acel moment când El i-a atins cu palma
inima, n-o mai interesau veștile trecutului. Se
trezise din amorțeala provocată de înțepătura
țânțarului plagiator de tratate cu lecții despre
suferință. Ființa renăscută în copacul vieții ce
părea o frunză verde crud răspândea arome îm-
bătătoare de mir vindecător de slăbiciuni.
- Caută-mă și mă vei găsi, ia-ți și nu cere! îi
recomandă emfatic Belle.
- Eu exist și chem prin ce ofer. „A lua” nu este
verbul meu preferat, ci „a deschide”. Cine are
cheile cerului va fi stăpân peste pământ.
- Vreau să te cântăresc, Mon!
34
- Te scutesc de curiozitate. Am dublu greu-
tatea ta.
Râdea calm și condescendent la glumele ei
spontane și copilărești.
- Dacă te porți bine cu mine, te voi invita la
un dans cu eternitatea.
- Eternitatea e doar o noțiune, Mon. Sau o
invenție brevetată de Divinitate pentru dans în
doi cu pași spre infinit. Să știi că nu intenționez
să mă ascund de tine.
- Nu știu. Cocoșatul de la Notre Dame a fost
un exemplu.
- Quasimodo o iubea pe Esmeralda, și eu râd
a dor de Tine...!
- Urmează să te sorb ca pe o toamnă în toate
culorile, Belle.
Când îți bei gândurile, te saturi de răni și de
trecut, gândești că totuși poți și să îndrăznești să
vezi dacă a mai rămas ceva din tine. Neputința
prin întuneric duce la înfrângere, iar aceasta, la
recunoașterea învingătorului.
Într-un sfârșit de iulie, Mon cel Așteptat de
Belle cea Atașată părea relaxat, stabil, lăsân-
du-și amprenta pasională cât o stea, unde lumi-
na femeii încălzește palmele bărbatului cu care
i-a pipăit sufletul.
Ea și-a ridicat privirea, l-a fixat temporar în-
tr-o muțenie tot atât de vie precum trandafirul
nemuritor dăruit de El. Percepția petalelor de-
un roșu sângeriu, izvorâtă dintr-o chimie senzo-
rială, le-a unit îmbrățișările viitoare.
După lupte pasionale, două entități care și-
au făcut mintea praf atrase de a face dragoste
mental s-au aruncat în foc înlănțuite ca-ntr-un
ritual păgân, iar dacă cenușa lor va întâlni văz-
duhul, știau că vor putea descuia ușa binecu-
vântată a veșniciei.
- Belle, tu mi-ai hipnotizat sufletul, inima...
n-am mai simțit fluturi în stomac de mulți, mulți
ani.
- La mine plouă cu gânduri, la tine e soare?
Îmi plouă a Chopin, plouă-n mine.
În contra rațiunii, fluturii s-au lipit de El, și
trist așteaptă vaporul să-l duca departe, Acolo
unde o umbră feminină îl blochează, îl oprește
din calea deschisă spre Ea.
Pentru un strop de viață, iertarea se răzbună
din ipocrizie.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Violeta Stoicescu Andrei

Pădurea mea...
Îmi eşti aşa frumoasă azi, pădure,
Cu ramul primenit în verde viu...
Întomnare
Sub despletiri de vânt cu aripi sure,
M-aşez în poala ta, un vers să scriu...
Se despletesc în mine-n pragul serii
Chemări târzii în strune de vioară 
Mă copleşesc aducerile-aminte,
Şi parcă-aud suspinul cald al verii, 
Copacii mă privesc cu ochi senini,
Cum printre crengi de gânduri se strecoară. 
Vin fluturi albi în zbor să mă alinte,
Prin labirint de umbre şi lumini.
Plouă pe-alei cu frunze-ntârziate... 
Iar firul ierbii ars de-atâta soare, 
Se-aude-un freamăt lin în depărtare,
Adună-ncet smaralde-nlăcrimate, 
Un susur blând... şoptind răscolitor...
Sub nori de plumb ce plâng a întomnare. 
Cu pas neliniştit trec căprioare,
Să-şi potolească setea la izvor.
Plouă mărunt, bacovian şi rece, 
Plouă cantabil, gri, interminabil...
Se-ntorc pe rând să-mi dea binețe cerbii,
Nepăsător şi-n grabă, timpul trece 
Se cerne-n taină clipa spre-nserat
Şi peste suflet plouă implacabil. 
Şi simt pe glezna mea sărutul ierbii,
Ca un balsam pe rană picurat.
Se sting pe rând amurguri efemere, 
Cu freamăt lin pădurea rugineşte, 
Aici, în raiul tău, e-aşa răcoare...
Se cerne anotimpul în tăcere... 
Eşti muza mea-n amurgul sângeriu
Şi-ascult cum vântul, pe la geam, doineşte.
Şi-ți simt nepământeasca-mbrățişare,
Ce-nviorează sufletu-mi pustiu.

Foşneşte-a doină frunza tremurândă,

M-atinge-n treacăt, tandru, un fior...
Pădurea mea, de tine-am fost flămândă
Şi-n piept am adunat atâta dor...

35
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Nesomn
E noapte, totul doarme şi lacrimi de-ntuneric
Alunecă năvalnic pe bolta fără stele...
Prin labirint de vise se-amestecă himeric
Şi se preling, tăcute, în gândurile mele.
Pierduți în larg de mare, vâslind prin bezna deasă,
Se furişează tainic luceferii în zare
Şi-n liniştea deplină încep uşor să țeasă,
Pe cerul nopții negre, timide felinare.
Din depărtare, luna, privind cu ochi de ceară,
Îşi deapănă povestea în nesfârşite şoapte...
Iar palida-i lumină ce-albastrul înfăşoară,
Îmi leagănă nesomnul în fald de neguri coapte.
Înserare
Lumina se stinge-n buchete de jar,
Sub falduri de-albastru ce-nvăluie zarea...
Tresare din somn un timid felinar
Iar cântul de greieri recheamă-nserarea.
Se-anină luceferi pe-un capăt de cer,
Zefirul îmi mângâie tâmpla-ntr-o doară,
Când luna pândeşte din tainic ungher,
Ca negura nopții să nu mă mai doară.
Şi umbra se-ntinde şi creşte uşor,
Alunecă-n taină zenitul în mare...
Simt frunzele-n suflet cum freamătă-a dor
Iar inima-mi bate în piept a-nserare.
36
Azi-noapte
Azi-noapte am deschis fereastra larg,
Voiam s-ating luceferii cu mâna...
Dar sprijinită pe un vechi catarg,
Mă urmărea cu ochi de ceară Luna.
Eu m-am oprit privind atent la ea,
Se legăna uşor în pas cu marea...
Şi m-am retras tiptil după perdea,
Tot încercând să îmi ascund mirarea.
Pe geana nopții, dinspre galaxii,
Alunecând pe-o lacrimă albastră,
Sub ațipirea clipelor târzii,
Lucea, nepământesc, o stea sihastră. 
Din lan de umbre negre, ca-ntr-un vis,
Regina nopții-şi pregătea intrarea,
Călcând cu paşi cuminți peste abis,
În timp ce eu îi contemplam splendoarea.
Mi-e toamnă
Ca un râu de nostalgie curge-a toamnei simfonie,
Invocând pe portative doruri şi melancolie...
Vântul poartă pe alei frunze arămii-n spirale,
În grădină-s pomii goi, cântă greierii a jale.
Norii-şi scutură cenuşa de pe bolta plumburie,
Peste codrul care-şi plimbă, mândru, trena ruginie...
Singuratic, plânge-un dor pe la cuiburile goale,
Când tăceri flămânde-nghit tot ce întâlnesc în cale.
Se aştern încet poeme fermecate pe cărare,
Răscolind în al meu suflet anotimpul care moare.
Mă simt singur şi pustiu, c-a trecut prea iute vara,
Mai pustiu ca un cocor care-şi părăsește țara.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Eminesciană
Bate-un vânt de poezie dinspre lacul cel albastru
Iar în luciul apei line, se-oglindeşte-acelaşi astru...
Mai suspină câte-un nufăr legănat pe-un vers de seară,
Amintindu-şi de poetul ce-i zâmbea odinioară.

Printre ramuri desfrunzite se ridică blânda lună,

Dinspre zarea-ntunecată, singuratic, cornul sună...
Şi bolnav de necuvinte, trist şi fremătând a jale,
Codru-şi toarce-a lui poveste-n taină, cu mişcări domoale.

Bate-un vânt de poezie cu parfum de floare-albastră,

Vin luceferii pe-o rază să-mi colinde la fereastră
Şi privesc cu întristare cum, sub bolta-nlăcrimată,
Ninge-o linişte durută peste teiul de-altădată...

Am fost…
Am fost bob firav de rouă strâns în palma unei flori,
Lacrimă întârziată pe sub geană, uneori…
Între vis şi împlinire am fost semn de întrebare
Şi mi-am aninat dorința printre stele căzătoare.

Am fost fulger de lumină într-un fald de curcubeu,

Puful alb de păpădie spulberat instantaneu,
Am fost nufăr singuratic pe sub sălcii plângătoare,
Sprijinind pe umeri cerul cu albastru-i de cicoare.

Am fost aripă întinsă-n zbor înalt spre infinit,

Valul frământat de mare, murmurând neobosit.
Pe nisipul din clepsidră mi-am clădit palat din visuri
Şi-am cules deşertăciune pân’ la margini de abisuri.

Am fost vers de poezie, un ecou purtat de vânt,

Un acord de simfonie, o silabă-ntr-un cuvânt,
Vas fragil născut din tină, flacără de lumânare,
Cânt de lebădă în noapte, un suspin, doar o suflare...

Printre doruri şi speranțe, pân’ la capăt de cărare,

Am fost EU, dar pe pământ n-am trăit la întâmplare…
sunet și zboruri

37
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Simion Felix Marțian

Mi-e toamnă
E toamnă-n mine, cum e toamnă-n lume,
Sezon marcat de-un timp convalescent
Ce-mi scutură frunzișul abundent
Cu-argintul rece-al înghețatei brume.
Accept cu demnitate desfrunzirea,
Dar, totuși, anotimpu-i incomod,
Căci văd alături coșul pentru rod
Și simt că nu mi-am împlinit menirea.
Mai am pe ramuri fructe ce așteaptă
Un plus din seva și din timpul meu
Și-apoi, înfășurate-n curcubeu,
Să le așez pe-a veșniciei treaptă.
Alung și gândul ceții ce adastă
La poarta zilei, dintr-un timp captiv,
Și scriu cu soare, ca un laitmotiv,
Pe rodul meu din toamna vieții, fastă.
Sonet psaltic
Mă toarnă exaltarea peste munți,
Să pun în steiuri scânteieri de viață
Și peste hăuri prăbușite-n ceață
Să împletesc din sentimente punți.
Vibrând trăiesc a lumii dimineață,
Când strâng din rouă aurul grăunți
Pe umerii cuvintelor, cărunți,
Făcându-mi închinarea îndrăzneață.
Spre rugul din pustiu cu foc etern
Cu inima desculță calc cu teamă,
Dorind să nu îmi fie psalmul tern.

Mi-e toamnă astăzi, cum mi-a fost ieri vară, Nu am în vers ecouri de alamă,
Dar știu că nu-i în asta un declin, Dar, Doamne, înainte-Ți mă prostern
Ci rod în viață, dintr-un plan divin, Și cântul meu necontenit te cheamă!
Și-un zbor dinspre-năuntru spre afară.

Privind cocorii care pleacă, Doamne,

Îți mulțumesc că am bilet de zbor,
Și-un ram ce este încă roditor
În zorii-acestei minunate toamne!
38
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Simfonie de toamnă
Cu roua-n pleoape, zorii aprind lumina-n struguri,
Sub cerul scris cu aripi pe fila-i de sineală,
Și-n pomii-n care-amurgul va tresări cu ruguri
Amiaza pune frunze de-aramă ca beteală.
În cântul viu al toamnei, părând mai mult o șoaptă,
Se împletesc miresme cu vântul ce adie,
Căci copt e anotimpul, cum partitura-i coaptă,
Născând printre decoruri o amplă simfonie.
Se-aude țârâitul de ploaie în orchestră
Și țipătul de brumă mușcată de copite,
Căci sub bagheta toamnei, în arta ei maestră,
Se-armonizează totul, din note împlinite.
Cu toamna la pupitru, orchestra ne inundă
Cu tonuri măiestrite și-auzul și privirea,
Și-ntr-un halou văzând-o, vivace și fecundă,
Ne este clar că tema lucrării e... rodirea!
Cu-aplauze de inimi îmbrățișăm preaplinul
Din tolba revărsată a minunatei toamne,
Și ne-nchinăm, căci toate au ca izvor divinul:
Această simfonie e opera Ta, Doamne!
Sonet de octombrie
Fiori de zori cu sărutări de brume
Sucombă-n dimineți întârziate,
Când pleoapa orizontului se zbate
Și curge mierea soarelui pe lume.
Cortina ceții tocmai ridicate,
Cu albul dens de vălurate spume,
Dezvăluie privirii noi albume
Cu pozele-n aramă ferecate.
E bogăție-n roade și-n culoare,
Având în palma cerului sorginte
De unde curg ca binecuvântare,
De-aceea dăltuiesc febril cuvinte
Să pună gratitudinea-n valoare:
Îți mulțumim cu inima, Părinte!

Sonet poștal
Sonet întomnat Am fost de la-nceput... destinatar,
Și când curgea prin caii vremii veacul,
Se sparge curcubeul în prigorii
Bătut-a-n poarta inimii olacul
Ce-și poartă evadarea peste gruie,
Venind de peste-al timpului hotar.
Când toamna calendarul și-l descuie,
Ducându-și sacii către poarta morii.
Iar când goli de vești și soare sacul
În vatra vieții mele de hoinar,
Se-aprinde viu lumina în gutuie
Citind vedeam prin litere de jar
Și galben țipă ziua prin toți porii,
Cum cerului îi înflorea cerdacul.
Miresmele, ca sunetul viorii,
Pe căi de suflet către ceruri suie.
Purtând miresme vii de empireu,
Misiva mea părea că-nmugurește
Năvala roadei, ca o clocotire,
Țâșnind în irizări de curcubeu.
Ne umple ochi și palme și hambare
Venind într-o divină afluire.
Într-un prezent etern ea tot vorbește,
Fiind scrisoarea de la Dumnezeu
Și-n toamna caldă ca o sărbătoare,
În care El mi-a scris că mă iubește!
Pe-altar aprindem foc de mulțumire:
În toate-i, Doamne, marea-Ți îndurare!

39
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Sonet rourat
Aleargă bezna spartă de cocoși
Și-n tinda zilei, pe covor de rouă,
Lumina țese o hlamidă nouă
Din fir solar și-argint de zori lăptoși.
Revarsă cerul aur, parcă plouă
Cu stropi de tihnă, vii și luminoși,
Și-n zorii rourați și răcoroși
Ridic spre Tatăl mâinile-amândouă:
Mi-ai dat prin dimineață-un început,
Și-n roua ei un strop de neprihană
Să cred mereu că Tu, din absolut,
Ne strângi la piept cu ziua diafană
Să dai și azi, cum dat-ai în trecut,
Cu roua dimineților... și mană!
Sonet spinos
Seninul frunții zămislea rubine
Când spinii, dând sărutul arzător,
Țeseau dureri din patimi care dor
Și-adânc blestem din cugete haine.
Părea că Cerul și-ar fi pus zăvor,
Dospind tăceri de înțelesuri pline,
Dar fruntea-n ghimpi, cu-nseninări divine,
Dădea boboci în roșu iertător.
De fruntea Lui mă leagă azi iubirea
Și-al ei senin divin m-a copleșit,
Că-n ea mi-e zborul și nemărginirea.
Mă-nchin cu mulțumiri, adânc smerit,
Căci azi, înțelegând deplin jertfirea,
Eu, spinul din coroană, am înflorit!
40
Sonetul cuibului de barză
E tot acolo, atârnat de cer,
Și-i greu de ceață și de nostalgie;
Nu mai e cuib, ci umbră cenușie,
Un ciob ce-adună-n el tristeți, stingher.
S-au dus, scriind pe zări cu poezie,
Părinți și pui, spre locuri fără ger,
Sorbiți de... cald, lumină și mister,
Cu spatele întors spre vijelie.
În toamna lumii, când clepsidre curg
Spre „undeva”, torcând tristeți, mosorul
Se desfășoară-ntr-un imens amurg.
Dar eu în cuibul meu deschid zăvorul
Și-n ruga mea spre Creator mă scurg:
În pragul iernii, dă-mi în aripi zborul!
Sonetul vârstelor
Zvâcnesc în verde întomnate spasme,
Prezentului dând aer amurgit,
Și-arama pare că s-a-nstăpânit
Pe crengi ce-mboboceau entuziasme.
Mă simt, în pas cu toamna, desfrunzit,
Imun, însă, la geruri și sarcasme,
Căci nu-mi trag seva vieții din fantasme,
Ci sunt în Trunchiul veșnic altoit.
De-aceea mi-e amurgul luminos,
Și-n mine lăstărește bucuria
Sădită-acolo de Isus Christos.
Da, port ca pe-o hlamidă mărturia
Și mi-este anotimpul grandios,
Căci toamna mea sărută veșnicia.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Florica R. Cândea

***
Vezi
într-o zi
era atât de rece şi a plouat 
Tentații matinale… la poala ta 
poante... vei zice
oare  e aşa ca şi cum 
ce zici din galeria mea 
dacă nu mă mai regăsesc pe  cu portrete
Lista ta de Personal aş altoi pomul tău
aş putea  să avem de-acum vieţi 
să aştept  paralele 
fie să ne amestecăm 
astrele serii ca pentru un Dineu
fie luna  să ne respirăm
să ne-mperecheze  să ne măsurăm 
în grabă ca orice marfă
şolduri hoinare  la preţ redus
fie 
să mă nimeresc
în orele serii
vărsând apă vie 
peste sâmburele tău
mort de... atâta îmbiere?...

41
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

***
Haide
vezi ***
fiecare zi Azi mă duc la 
apune câmp
se răsare din lumina  la păşunea mieilor 
care ne-nsoţeşte  să dobor crengi căzute 
pas  peste lupul 
la pas canibal…
dăruite sunt  Ştii
adresele fără destinatar, dar mă paşte o minune
în vitrina ta, să mă împrumut măcar pentru o zi
iubite,  unui miel
de pe un întunerec scornit  blând
stau pietre să mă strivească până la 
reci  coate 
numai agenţii de turism mă ghidează cu traiul lui,
înspre tine al mielului…
Lumea mea 
din păpuşi închipuite

***
Priveşte 
*** cum 
Viaţa teatrului  resturi strivite de struguri 
din noi cu lacrime
e Scena  se joacă 
cu unu  în palma-ţi
doi  cu bucăţi rupte din săruturi
sau amândoi cam sărate 
se zămislesc  pe mâl 
mutaţii cu alge de veninuri
ziduri cu vipere
poveri alinuri
se cerşesc orgasme suspinuri…
din orgolii Dar
apoi ne ducem la culcare,  Vino
sătui, O să facem cumva
născocind şi alte plăceri să ne pedepsim 
trupurile 
pe butuci de vie

42
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

***
Azi
ochii tăi
*** au must de frezii
Ştii macerate la rece
azi au gust
sunt tot mai dornică de sărut
de atingeri cu miros de culori cu zaţ de scorţişoară
File-ul tău e offside azi
mai bine  sărutul tău
îndulcesc  are ochii
sindrom de  primei iubiri şifonate de pliurile
Pierderi  fustei
Ştii, de catifea 
tu totdeauna pierzi cu volănaşe 
dacă ai vrea să câştigi cu  încremenite de scândura 
bla bla bla  canapelei din mintea 
din fragmentate clipe mea

anotimpuri în spații

43
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Marin Beșcucă

ODISEIC TRUP DIN NETRUP

(fragment)

01.
te-ai plecat
frângându-mă în două,
în 99...
dar mă rămân de semn,
din semn coboare un îndemn,
şi mi-ai veni,
TRUP din NETRUP să-mi plimb
prin pleoapă ochii tăi,
ce nu ţi-i ştiu,
şi-ntr-un târziu,
bolnav de-atâta poftă
s-adun din mine toată
puterea de-a învinge un puseu...
dar sunt acolo!
spune versul carne din mine furând,
cum şi eu fur,
un ciup din pată...
buzele se strâmbă-n vorba lor:
noi vrem pe toată!
şi-acum,
aşa de rece sunt,
aş vrea să strig,
dar strânge pieptul,
m-aş coborî în mine,
dar ce folos,
i-aşa de frig,
44
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

i-aşa umbros ...

viermi nevăzuţi mă-mping afară,
unde-i soare,
dar stingher,
un vânt îmi face semn
de pleoapă:
ţi-o aduc eu!
nu-i zic adu-o!
nu zic nimic,
dau pleoapa până-n cearcăn
şi adorm din picioare,
seva să mă treacă de tălpi,
pământul poate şi-ar vrea înveţe să-mi vorbească,
dar îl văd cum cheam-o râmă,
şoapta lui să-i spună ...
02.
... lacrima nu mai vrea
să se rupă din mine,
ştie ea că s-ar muri,
şi dacă nu-şi mai aminteşte chipul tău?
spre îngrozirea pleoapei
care vrea să simtă
mustul buzelor tale...
şi genele, în madrigal
dar cu şoaptele înspre fund de ochi,
poate chiar în occipit!
unde,
dar nu...
lacrima nu mai vrea
şi gata!
iată-mă cu pieptul dezgolit
în faţa soartei,
fugiţi ispite dintre scântei,
fugiţi!
toate din mine
mi-o doresc...
aştept, dar nu ştiu cum
să mă prăvăl sub gândul
că mi s-ar fi şi mie
să mă rup din mine,
plâng...
dar lacrima nu vrea,
ea simte
şi mă-nghesuie:
nu minte!!
mi-e dragă vorba ei,
chiar neîntreagă,
ştiu că-i a mea
45
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

şi de din mine smulge suflet

când se moare...
aşa,
aştept şi eu cu ea
să-mi vii...
şi-am mai vedea!
03.
... m-am mai rămas un fior,
dar de te-ai fi,
mi-ar fi îndestul
din totul meu să te conjur,
simte-mă cât pot să fiu de nesătul...
mă lasă să-mi aştern un gând,
desculţ!
pe colţ de buză,
dar colţul de buză m-a trezit,
şoptindu-mă
că şi-a-mpărţit visările cu mine,
şi n-a voit
să-mi tulbure somnul scâlciat
de un coşmar,
dar s-a lăsat el mai jos,
tot cam pe unde s-ar fi semnul ăla la tine,
sub sân!
şi părea m-am mai liniştit,
zicea el,
colţul de buză
care mi-a luat această liniştire
şi s-a pornit înspre tine...
poate că să se fi şi ajuns
de-aia n-ai fi zicând nimic până acum
de când m-am scoborât în scriere,
de-aia...
şi mi-e aşa de greu la vorbit
mi s-a oprit semnul ăla în înghit,
mă tem să nu doară sânului
mişcările buzelor mele
şi stau în smirnit,
şi aşa ştiu să ascult...
câteodată mi se pare c-am murit,
dar nu mai voi,
te ştiu!
te-aş aştepta cinci veşnicii
şi-un an-lumină,
dar trupul meu...
şi mi-e aşa ruşine,
şi te vreau,
şi mi-e aşa ruşine că te vreau,
46
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

şi inima mă stinge...
şi am atâta treabă,
şi-un oftat
de tine tot întreabă...
dar eu,
surd!
mă-mping în mine,
ca să plâng!
04.
... simt că mi s-a urât
sub cele cinci veşnicii,
fie ele păduri din arginturi,
crânguri arămii,
colţuroase ori rotunde,
fie vecine,
colţ în colţ!
cu nemărginirea,
şi chiar nenorocitul ăla de an-lumină,
pe care de-am să-l prind...
şi mai suport toate astea,
ziceam...
nici nu mi-e frică de ele!
i-am vorbit sufletului,
lângă şură,
când nu puteam să umblu
cu coardele vocale,
mi-era sânul tău în înghit,
şi sufletul spuneam,
mi-a îngăduit
să mă adun din toate câte sunt,
să plec spre tine...
să mi te strâng la piept,
să te sufoc în copleşit,
de sub smirnit
să te pătrund
să plec prin tine
năzuind
cinci veşnicii
şi-un an-lumină
TRUPUL NETRUP să fii în mine...
când m-am ieşit din nou în singur,
aveam în palmă o lacrimă
ce-mi povestea cât trist e sânul
într-un acces de nebunie
i-am furat cât un ciup semnul ...
şi iată-mă-s din nou piept în piept
cu cele veşnicii şi odiosul an-lumină
când în NETRUP am să te cioplesc,
47
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

şi TRUPUL am să ţi-l aştept,

în smirnă...
05.
... am simţit o nevoie izbitoare să te aud!
ţâşneau în mine imbolduri,
inima se făcea un zid,
şi ea, cu raţiunile ei!
de parcă nu tot inimă s-a venit din preistorii,
dar nouă ne e greu să acceptăm
acum din orice o împovărăm...
şi mi-a venit o poftă nebună să te aud!
vorbeam din mine în surd,
se plimba pe undeva un sărut
mimând o agonie,
dar mă lăsam în transcens,
părea că te-aş fi pătruns...
şi te găseam o boare de poveste
cu caldul din pântec şi pata de sub sân...
dar nici n-ai apucat să-mi bucuri atinsul
şi încă nu mă ştii să mă simţi dintr-o pleoapă în tremur,
aud o geană cum bucură:
să-nceapă măcelul!
şi totul prinde un nedefinit nelumesc...
pata de sub sân mi-a promis că mă va urma şi în lumea aia,
unde poţi umbla despuiat fără să te ruşinezi că nu se vede nimic,
iar sânul ăsta din înghit mă tot inhibă să-mi înghit toată fiinţa,
dar mi-ar fi necaz să mă devin doar o înghiţitură...
şi mi-e o frică sânul să-l înghit să nu se sperie de poftele mele,
apoi pare că ceva s-a schilodit în mine – coardele vocale,
glota, omuleţul... nu ştiu...
dar în podul palatin ceva şontâcăie!
şi sar pe mine două aripi imense de un alb izbitor de strălucitor,
dar cum să zbor!?
vezuviul din mine e în criză de astm,
şi mi-e aşa o groază să mă fiu singur prin singur,
sărutul în agonie nu voi să tulbur...
o lacrimă se lunecă pe o geană în plâng,
şi am simţit o aşa izbitoare nevoie să te aud...!

TREC RUBICONUL
... dacă n-aş şti că exişti,
aş zice că m-ai inventa ca să-ţi fiu!
te-auzeam dintr-un iz transluminic...
cu fiecare alunecare de peniţă
curgeau forme de tu,
unele îmi şi glăsuiau!

48
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

mă mai împiedicam de-o rotulă,

ori...
un tendon mă înjura de mamă
că l-am călcat pe nerv...
treceam mai departe
asiduu,
din istov închipuirile mele căpătau
insinuări morganatice,
dar nu mă cădeam pradă...
năduf pe fiece silabă,
un of pe fiece cuvânt...
mi-e sete!
mă ţipa careva din încord...
un răscol mă prăvălea până,
rămas doar genunche,
porneam:
Doamne, am să pot!
dar tăcerile mă râdeau în nas,
aş fi plâns,
dar nu,
adăstam pe accent,
trăgeam de coate virgula,
înghesuiam în câte-un ungher punctul,
nu ştiam din ce sângele...
şi mi-am smuls o petală de suflet
rugând-o la transcens...
sigur că m-a ascultat!
dar mă rămăsesem mai puţin...
mă fâstâceam,
nu ştiam cum să te-aştept...
TRUP ori NETRUP!?
nimeni nu-mi sărea ajutor ...
evrika!!... de după perdea,
miezul nopţii cu orologiu în mână...
eu m-am dus ca un neruşinat!
suspin-murmura orologiu,
chiar un nerv s-a rămas acolo,
şi era despuiat!
bine-bine, plecaţi!
eu mă rămân s-o aştept...

… ahh, da!!

49
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Ștefan Lucian Mureșanu

PENTRU UN STUDIU ANTROPOLOGIC

AL ÎNȚELEGERII SENSULUI POVERII
(Poemul ducerii poverii timpului ce vine)

Prof. Ştefan Lucian Mureşanu, PhD

Universitatea Hyperion din Bucureşti
Facultatea de Ştiinţe Sociale, Umaniste şi ale Naturii
Director, Departamentul de Litere şi Limbi Străine
Motto:
„Numai atunci când vei simți greutatea pământului, iar talpa ta va
imprima adânc semnul fiindului tău în așezământul veșniciei, vei
înțelege legătura teluricului cu cosmicul.”
(Ștefan Lucian Mureșanu)

Capitolul I

Pierdut ești, omule,

În lumea-n care vei trăi cu amar,
Cărările pândite-ți sunt
De cei ce vor să te aplece,
Iar tu, biet om firav, spășit,
Calci spinii care-au răsărit
În lunca dintre maluri,
Suspini și zici că e-nceput
De drum și cazi și te ridici greoi...
Și râul curge, împărțind
Văzutu-n două zări: apus și răsărit.
În noaptea-n care te-ai născut
Ai plâns cu amar și ai zâmbit apoi, știind
50
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Că darul vieții îți va fi coșmar păcatului

De-a fi fiind pentru săracul om;
Un fapt a ceea ce
A fost creat în vremuri de-nceput.
Cât dor pe biata maica ta
Sub chinul nașterii-n adânc
Unde lumina pătrundea
Ca raza soarelui, divină clipa
Când cântau în ceruri îngerii rotind,
Vestind că-n lume Cel ce-a fost
Să vină-ncununat cu lauri
A venit ca prunc născut în iezle,
El, om sosit din timp
Pentru iertare.
Răsadul bun al mamei sale
A fost ales de Cel ce și-a dorit
Să întrupeze duh
În Fiu-i mult iubit.
Și a-mplinit,
La timpul dat iertării lumii
Cuvântul răstignit.
Un om pe Cruce s-a rugat
Și Omul pentru lume a cerut iertare
Părintelui ce-n jos privea
Cum Fiu-i drag ca om dorit de el
Se tot ruga
Să-i ierte pe-ndărătnici
Că n-au știut
Și nici acum nu vor să știe
Că lumea e pierdută
Fără El...
Era un pas în lumea în care oamenii
Erau puțini în lumea-n care a venit
Și nimeni dintre ei nu cunoștea
Ce cale vei urma dintre atâtea căi ce ți se întindeau
În întunericul de necuprins.

Ne naștem prea trecuți de vremuri

Și nu-n lumină căpătăm cunoaștere,
Ci-n întunericul din noapte
Ce se întinde-n calea căii adevăratei vieți.
Și câtă lume... și ce de puțini oameni!

Capitolul II

Un ciobănaș, din vârf de munte,

Tot cobora spre valea arămie
A unei lunci,
51
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Cu turma lui.
Pare-se că drumul îi era mereu spre vârfuri
În vale, fantasme hămesite
Îl tot chemau să-i smulgă
Din sufletu-i albastru fericirea
Însă urca și cobora, doinea din fluieraș
Un dor străin,
Ș-amar din cântec cobora
Întunecând și codrul.
Străin și tot străin urca spre vârf semeț de munte
De-acolo trist privea spre lunca cea pustie
Unde lumină nu era
Și doina tot o zice
În seara-mpovărată cu adieri
Din vremuri de demult ce stăpâneau
Urcușul spre lumină.
Și turmele urcau în foșnet spre umbrar
Și sunet lin de clopoței
Se auzea:
E semn că viața stăpânea și aici,
În munții pieptănați, semeți și văzători
Spre-nalt de cer de unde, în noaptea dintre ani
Albe aripi de heruvimi se văd și se aud foșnind
Și cetele de serafimi.
Ei sunt ce pentru o noapte-n an
Aduc lumină-ntr-acest loc
Și doina, ciobănașul din fluier tot doinește
Și din văzduh cu taine dansuri de lumini
Cu stelele coboară-n lunca
Valahă a muntelui trecut prin ceas de vrajă
Și dat măririi tainicei Grădini
Pe care oamenii din moși-strămoși o știu.

Și muntele își șterge roua ce-i strălucește-n gene,

Iar brazii-s cei ce-și leagănă semețe vârfuri,
Și este-atâta lume și cât de puțini oameni.

Capitolul III

De ce îmi spui, tată, că este întuneric când razele de soare

Îmi înroșesc obrajii!
Privește, este soare și ochii-mi lăcrimează
Și tot în cale se preface-n întuneric.
Și tu unde ești, tată, vorbește-mi, prinde-mă de mână
Că uite, îmi este-atât de rău...
Ce soare arzător!
Mă poate chiar ucide.

52
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Văzut-ai tu, băiete, că în lumină fiind nu ai văzut nimic?

Eram doar lângă tine, lăsam să mă atingi,
Iar tu cu ochii larg deschiși nu mă vedeai.
Erai în nelumină.
Nu te grăbi să vezi ce încă nu ți-e dat,
Ascultă cum din întuneric lumina îți șoptește.
Atât îți trebuie, copile: răbdare, nu te mânia
Că-nțelepțirea își are calea ei,
Vei crește, fiule, și vei ajunge singur la ceasul depănat
Să înțelegi și rostul apei și al soarelui din Ceruri.
Abia atunci, cu rostul împlinit al voii
De-a ști să cugeți
Tu vei trăi-n lumină,
Dar pân-atunci, pășește fiule, cărarea e-nainte
Și căile mai au..., pân-ai să știi să mergi.

Capitolul IV

Timpul se scurge în clepsidră și tainele

Golgotei spre Sarmisegetusa
Coboară-n negre văluri
De unde el, Zamolxis, din Peștera luminii
Dat-a izvod venirii
Și tunetul lăsat-a urmă adâncă-n stânca
Din care EL, El – Fiul zădărnicit-a
Cuvântul de-nceput a tot ce a fost eră,
Și-a fost și zi și noapte
Și șoaptă și cuvânt.
Și „torna, torna fratre”1 se-aude din adânc,
Adâncul care cheamă vitejii,
O lume care fost-a din oameni pecetluiți
Să-și cânte printre codrii
Doina de dor și jale
În car, spre înserare,
Când se-ntorceau din lunci,
De pe câmpii ce-n valuri de un galben crud
Se-apleacă holdele de grâu...
Grâul e pâinea-i viața,
Suntem noi cei care trăim aici,
1 „Torna, torna, fratre!” (τόρνα, τόρνα, φράτρε) (sau retorna, retorna!) reprezintă un îndemn rostit de către un soldat
„în limba părintească” în timpul unei campanii a armatei bizantine împotriva avarilor, în apropierea munţilor Haemus
în anul 587. În timpul unui marş de noapte al armatei bizantine conduse de Comentiolus, unul dintre soldaţi a observat
cum stătea să cadă un sac cu provizii aflat pe un catâr. Vrând să-şi atenţioneze camaradul, a strigat „în limba băştinaşă”:
torna, torna! (adică să întoarcă sacul pe catâr). Ceilalţi soldaţi au interpretat acest îndemn ca pe un semnal de alarmă
şi au început să-l repete cu răcnete din om în om. Atât bizantinii, cât şi avarii sunt cuprinşi de panică, fiecare armată
fugind în direcţii opuse. Istoricii români au dezbătut mult pe marginea acestei expresii, considerată a conţine primele
cuvinte aparţinând limbii române. Are legătură cu desele năvăliri ale cetelor de avari peste Dunăre. Povestea expresiei
este relatată de către călugărul şi cronicarul Teofan Spovednicul (752-817) în lucrarea sa, intitulată Cronographia: Pen-
tru anul 6079 (587). Cf. adev.ro/nmm8bb.

53
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Și-ai noștri au trăit

În foșnetul de frunze
Au strâns în holde grâul
Au măcinat în mori și jalea
Și plânsul lor amarnic
Venit tot de la voi
Ce ne-ați ucis părinții, bunicii și copiii.
Ei cântă și tot cântă, din fluier tot doinesc
Din datină se știe că doina-i „cânt cu foc”,
Un foc ce tot coboară de sus,
Prăvale-n neamuri crude
Făr’ Dumnezeu și Fiu,
Fără de Duh și doina se aprinde și arde-n jurul ei,
Năpârca care saltă, mușcând a ură
Din mâna și din pământul țării ce a hrănit
Cu rodul lui năpârca.

Capitolul V

Căzut pieziș, o, Doamne, mă uit spre cer, rugând

Milostivirea Ta.
Din lume sunt și eu,
Și tata și a mea mamă care s-au dus,
Și port păcatul vremii făcutului-n apus.
M-au plămădit părinții și-n lumea asta
Rece cu gânduri pătimașe
M-au dat pe drum, pășesc...
Nu știu a merge bine și calea nu-mi găsesc.
De ce-ai plecat, of, Mamă!
Tu, tată, unde ești?
Sunt singur om în lume
Pe-un drum întunecat,
Nu văd decât figura
Celui împătimit
Care de mine trage,
Mă vrea în carul lui cu măști,
Mă lupt, tată, cum pot,
Și mâinile îmi frâng,
Cad, mă ridic, de mijloc strâns mă prinde,
M-apropie de el și îmi șoptește:
-Ești lume, omu-n tine nu este format,
Trebuie să îți duci greul pe drumul încărcat
Cu tot atâtea căi, nu ești eliberat...
Aici, în bezna firii,
Nimicul naște teama
Acelei neputințe a lumii
De-a ști că tu ești „eu”,
Căci „Io” din neamul cărții cuvântului rostit
54
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

A dat toți voievozii acestui neam valah.

Putința este-n tine,
Eu doar îți fac pe plac plăcerilor din tine.
Când vei putea să-ți fii stăpân al firii,
Atunci ești mântuit și „Io”2 îți va fi îndemn
În tot ceea ce tu, ca „eu”
Ai să cunoști văzând
Lumina din negura de vremi.
Cunoașterea-i știința
Și viața-i salt în vreme,
E simplul și compusul
Alcătuirii tale,
E văzul și auzul ce te petrec
În lume,
Este ceea ce simți și ceea ce te doare
E doina ce din timpuri coboară,
Jeluiește și cântă totodată
Dorul iubirii tale
Și-a lui, ș-al meu ș-al nostru
În strigăt de durere
Mocnit, în lungile lui vaieri
El, omul, cade-ntr-o amorțeală neagră
A lumii ce-n strâmtoare se zbate
Făr’ să iasă
Și strigă, strigă-n noapte
Ea, cucuveaua morții,
Se-nalță corbu-n vineri
Ș-o lume se tot vede
Că vine-ncet, spre rugă
Și Omul,
Omul vieții se pleacă peste lume,
Cu mâinile-i cuprinde
Aura-ntunecată și-o-ndreaptă spre lumină
Ca ea să poa’ să vadă
În dragostea luminii
Lucirea neființei în tainica ființă.

Capitolul VI

Din lume-i născut omul

Ca unul dat ființei
Ce singură nu este, ci-n el
Și prin mișcarea lui, unificând fiindul

2. IO, particulă derivată din Ioan, care avea semnificația de „cel ales de Dumnezeu pentru a domni”. Făcea parte din
titulatura domnilor Țării Românești și ai Moldovei (până în 1821). A fost folosită în secolele al XIII-lea și al XIV-lea
de diplomatica bizantină, bulgară și sârbă. Cf. DE (1993-2009) sau o altă explicație ar fi: Ioan sau Ion (scurtat Io) m.
numele inițial în titulatura Domnilor români: Ion Mateiu-Voevod și Domn a toată Țara Ungro-Vlahiei. [Acest nume ar
veni de la Ioan I sau Ioanițiu, primul împărat al Ungro-Vlahilor]. Cf.: Șăineanu, ed. VI (1929).

55
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Care dă fapt iubirii

Și sinelui mișcare în rațiune.
Unul este clipă și final,
Provine și survine din unul care este unul.
Din Unul care la-nceput a fost să fie primul
Printr-o știință a-nmulțirii
S-au tot croit prin darul împlinirii
La iubit.
De-atunci, din clipa-n care Grădin-au părăsit
S-au tot trecut prin unul într-unul
Și-apărut un altul
Tot ca ființă
Ș-apoi s-au despărțit că unu-ntr-unul
Ființând într-altul...
O lume, altă lume sfârșită-n nefiind.
Unde s-a dus El, unul, dorit și hărăzit
Stăpân peste lumi multe,
La cumpănă de ceasuri
Mulțimea-ntemeind.
Unde-i ființa care din nefiind
Pe soclul cel scrijelit de-amar
Unghiile sapă granitul
Și vântul suflă aprig
Strigând: O, ce-ați făcut?
Făcutul e mulțimea în veac,
Iar lumea bâjbâie-n tuneluri
Cu ochii-acoperiți.
Tot lume multă și tot puțini sunt oamenii.

Capitolul VII

Se-ncumetă străinii să-mi strice ce-i zidit

Ei nu-nțeleg că rostul
În taină-i rostuit și din pământul negru
Cu umbre ce șoptesc cuvântul
Ce se-nalță în trupuri se zidesc
Și înconjoară-n ceață hotarul ce se-ntinde
Vorbesc în limba sfântă a celor care-au fost
Întâi și întâi tracii și dacii vlahi români
Privesc, se prind în hora Călușului
Bat pintenii și săbii se rotesc
Apucă iar toiagul ce-i Domn din Domnii noștri
Și vuietul de luptă se-aude
În câmpii, e zgomotul cu umbre
Și umbrele se-nalță
Cad în genunchi străinii
Și-n piepturile lor înfipte stau secure
Unealta morții care dorit-au să o afle,
56
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

E frig, îl simți, străine,

Și sângele-ți încheagă în vine,
Cazi și gemi,
Eu plâng că tu venit-ai dușman în țara mea
Să îmi omori părinții și frații,
Tot ce am drag,
Mi-ai ars căsuța-n care mama mă aștepta cu drag
Și unde bietul tata
Privea în nopți senine
Cerul lui Dumnezeu și-mi povestea, străine,
De fapte care-au fost,
De moșii și strămoșii, de supărarea lor
Că ai venit, străine, să-mi iei din prag
Iubirea,
M-ai subjugat, străine, te-ai vrut stăpânul meu,
Și cine ești, străine, un muritor
Ce humă te-ai întors în huma
Pământului ce-ai vrut să fie doar al tău.
Pământ ai vrut, în el să putrezești, străine,
Dar nu te părăsesc,
La capul tău aprind din omenie
O lumânare,
Mă rog lui Dumnezeu să-ți ierte sufletul pierdut.
E roua zilei ce-a-nceput,
E-o dimineață caldă,
Ca o cupolă a cuprins hotarul
Ceru-albastru, nici nori, nici umbre nu mai sunt
E o tăcere-adâncă
Și ochii-mi lăcrimeaz-adânc
Săpând prin stratul verde,
E al câmpiei colorit, mioare zburdă-n țarcuri
Și un lătrat scăzut, scâncit,
Se aude printre codri.
Se-nalță fum spre Răsărit,
Spre Vest sunt numai vorbe,
Cuvintele se-aud aici,
În graiul meu cel molcom
Zâmbesc când,
Când brâul mi-l încing
Peste cămașa albă,
Nojice la opinci îmi strâng,
Mă-nalț ca bradul verde
Și nu știu floarea cum s-o prind
În păr mândruței mele,
Mi-e drag și-aștept sărutul ei
Să-l fur când hora-i gata,
Măicuță, Tu departe ești,
Din cer iubirea-mi dai ca dar
57
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Iubirii lumii noastre,

Și mândra mea
E mama ce va fi copiilor ce din români se nasc
Și-s mândru că sunt tat-acum,
Iubiții mei părinți.

Capitolul VIII

În casa-n care m-am născut

Era o bucat’ din soare
Și razele mă mângâiau când mama
De la sânu-i cald mă așeza în patu-mi
Și adormeam în cântec lin, de leagăn
Și în basme am crescut, copil
Ce mă luptam cu zmeii
Și biruiam lovind în ei prin aerul de vară,
În toamnă-n slovă învățam
Să spun mărturisirea,
Erau colindele-n Ajun
Și așteptam Venirea-n lume
Aceluia ce-a fost și este
Mai bun, mai îngăduitor
Cu cei ce cred că sunt stăpâni,
Și suntem însă ce vom fi nu știm
Căci nimeni din cei vii
N-au drum spre o cunoaștere
A căii care să ne ducă spre-acea știință
A ce vom fi când n-om mai fi.
Fii, sunt, suntem
Ce existență, și cât fiind din lut a fost
Când omul încropit c-un rost
A fost să fie și nu-i acum.
Prin timp trecut-a omul
Și timpul a tot mărginit
Ceea ce el nu a văzut,
Cunoașterea-n cuvânt și-n fapt
Și veacuri au trecut
Spre cer tot privitor
Scrutează omul Înaltul nopții
Și cade-apoi în somn adânc
Și-n vis se-nalță și e viu
Plutește eul lui în Univers
Privește, nu se-ntreabă
Căci în răspuns stă ce-i menit
Și omul se întoarce
Își prinde hainele de trup, se tânguiește
Tace...
Căci cine tace-n asfințit
58
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

În zori mărturisește,
Câte cuvinte sunt de spus
Și vorbele sunt multe
Doar Omul va rosti-un cuvânt,
Cuvântul ce-i iubire
Căci din iubire ne-am născut
Atâta lume și cât de puțini oameni.

Capitolul IX

În zori de zi m-am așezat la masa mea de lucru,

În îndelungi citiri
Și răsfoiri
De pagini
Din cărți trecute-n timp
Pe unde cei ce-au căutat
Cunoașterea-n adâncuri
Au pus cuvântul
Spre a fi văzut în rostul
Galbenelor pagini
Roase la colțuri,
Și de nevoie
Omul, căutând a dat
Peste cuvânt,
Idei în boluri de argint
Stau ferecate-n timpuri
Ele se-nalță, se desprind
Ca pasărea din stoluri
Și se așează
În cugetări,
În meditații
Creierul prind ca dar
Vâltoarea prin imagini
Imaginaru-i Univers
Cine sunt eu?
Ce tot întreb
Când văd ce nu se vede
Și nici nu știu dacă sunt eu
Imaginea imaginii imaginate,
M-apuc să scriu
Cuvintele-s fierbinți
Se-aprinde pagina
Și coala albă cuprinde
Litere din alfabet,
Sunt semne
Sunt citiri,
M-opresc și nu mai scriu.
În cameră e rece
59
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Însă afară-i cald,

E august,
Seara după liturghie
A fost o sărbătoare-n calendar
Mă simt atât de bine,
Doamne, stăpân al meu
Chiar dacă unii nu te știu
Că plângi,
Să știi că de ce fac
Rău mă căiesc,
Căci răul e amar
Distruge frumusețea,
Sunt tot mai puțini oameni
În lumea aceasta multă.

Capitolul X

Lumină
Și speranță,
Înțelepciune cer,
Mă dăruiesc
Augustei împliniri
A rostului
Ce-mi duce pașii firavi
Pe Calea îndreptării.
Tot strâmb umblat-am
În noaptea delăsării
Și vorbele întretăiau
Fantasme-n larg de mare
Scufundă-n noapte
Firavele corăbii
Și vorbele sunt chingi,
Întunecă,
Coboară și ucid,
Sunt negândite, rele
Care distrug, și viața
Se stinge ca o lampă
E lumea cea negrită
De umbre-n vorbe cad
Și marea-ntunecată
Îneacă trupuri vii
Ce tulbură-n cădere
Și goluri mari de apă
Corăbiile fac.
Se duc tot în adâncuri,
Coboară, se răstoarnă,
Catargele sunt rupte
Plutesc spre mal și valuri
60
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Le duc și le izbesc
De valurile mării
Și-n vorbe se strivesc.
Dar unde este Calea?
Se-aude un Cuvânt
Și murmură în zare
Și marea-i liniștită.
Plutesc spre mal materii
Cândva trupuri cu viață,
E liniște și marea în zori
E-albastră,
E-ntins fără de margini
Și din adâncuri
Slavă spre ce este cuvânt
Și oamenii în lume rostesc,
Cuvintele sunt viață,
Doar vorbele sunt moarte.

albastru aidoma întunericului

61
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Edgart Bittel
TRAGICUL CELAN
Se împlinesc în acest noiembrie 102 ani de
la nașterea celui care a fost Paul Celan și, deși
acum doi ani la centenar s-au scris tone de ma-
teriale despre sinucigașul de pe Sena, încerc și
eu, astăzi, o privire asupra operei sale.
Viața și poezia lui Paul Celan, acest „poet
francez de expresie germană”, după o expresie
provocatoare a lui Claude David, reunesc spații
foarte îndepărtate, într-o mișcare care merge
de la Est la Vest și revine constant la punctul său
de origine. Născut în 1920 sub numele de Paul
Antschel la Cernăuți, capitala Bucovinei, cea
mai estică dintre „țările coroanei” Habsburgilor,
într-un oraș încă profund marcat de apartenen-
ța sa până în 1918 la Imperiul Austro-Ungar, Ce-
lan a crescut în orașul natal, devenit românesc,
într-o familie de evrei ortodocși; a suferit, după
un prim an de studii medicale în Franța, la Tours,
în 1938-1939, evenimentele războiului, ocupa-
rea Cernăuțiului de către trupele sovietice, apoi,
conform tratatului germano-sovietic, de către
trupele germane și auxiliarii lor români, apoi
el scăpă de arestările și deportarea populației
evreiești din Cernăuți, care provoacă moartea
părinților săi, uciși în lagărele de exterminare
din Transnistria în cumplita iarnă 1942-1943;
el însuși a supraviețuit într-un lagăr de muncă
românesc până la eliberarea orașului natal de
62
către Armata Roșie în 1944, înainte de a ajunge
la București, după un an, și de a experimenta
efervescența literară și artistică a anilor de după
război. Atunci a adoptat pseudonimul lui Celan,
o anagramă a lui Ancel, grafia românească a
numelui său. Confruntat cu instalarea regimu-
lui comunist și controlul stalinist asupra țării la
începutul Războiului Rece, a fugit din România
în decembrie 1947 pentru a ajunge la Viena,
capitala unei Austrii care tocmai își recâștiga
independența după ce a fost parte integrantă
a Imperiului German Național Socialist timp de
șapte ani. Celan a stat doar câteva luni în acest
oraș controlat de aliați și împărțit în sectoare
de forțele de ocupație. Ca și la București, frec-
ventează mediul artistic și literar avangardist.
Aceasta este singura lui ședere lungă într-o țară
a cărei limbă oficială este germana. I-a pus ca-
păt plecând la Paris, unde a ajuns cu o zi înainte
de 14 iulie 1948, și unde avea să locuiască până
la moartea sa, în 1970.
Când Paul Celan s-a aruncat în Sena pentru
a se sinucide (19-20 aprilie 1970), a ales locul
exact cântat de marea baladă a lui Apollinaire,
iar acest loc este chiar sub fereastra camerei în
care Marina Tsvetaeva a petrecut noaptea tre-
cută înainte de a reveni la pustiire și la moarte
în Uniunea Sovietică.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Alegerea Parisului ca loc de exil este comună
multor emigranți români. Refugiat, apatrid, Ce-
lan a dobândit cetățenia franceză în 1955, după
căsătoria cu artista Gisèle de Lestrange. Inițial
student la Sorbona, traducător și poet, din 1959
a ocupat un post de lector la École Normale
Supérieure de pe rue d’Ulm. Între 1952 și 1970,
Celan a făcut un număr mare de călătorii în Ger-
mania, Austria și Elveția, excursii private, dar
mai ales, pe măsură ce publicul pentru opera sa
crește, excursii pentru lecturi publice sau litera-
re sau cu ocazia reducerilor de prețuri. A mers
acolo parcă într-o misiune, ca „războinic evreu”,
așa cum i-a scris soției sale în septembrie 1965,
conștient de rolul său de martor și de observa-
tor observând evoluția sau persistența mentali-
tăților în societate germană de după război.
Poeziile lui Celan amintesc și explorează în
mod constant aceste spații diferite, și în special
acel „de unde a venit”, proveniența sa. În poe-
zia La Contrescarpe, din 1962, care se suprapu-
ne cu prima sa călătorie de la Cernăuți la Paris
prin Cracovia și Berlin, în noiembrie 1938, chiar
înainte de „Kristallnacht”, și sosirea sa la Paris
din Viena, în iulie 1948: „Ai venit / prin Cracovia.
(„Über Krakau / bist du gekommen”), unde nu-
mele orașului polonez desemnează peisajele de
exterminare prevestite de fumul pogromurilor
de la Berlin. El se definește ca „venit de depar-
te” („Ein weither Gekommener”) în poemul Le
Périgord, din 1964, dedicat Mayottei și lui Jean
Bollack, după o ședere comună în regiunea cu
acel nume, menționând că o „buclă („Kreis”) se
închide, „aici din nou” („auch hier”), în acest pe-
isaj sudic evocat cu cuvintele lui Hölderlin, me-
reu sub semnul aceleiași arsuri („in verbrannter
Gestalt”). Evenimentele biografice și istorice au
dat un sens aparte acestor spații pe cât de cultu-
rale și literare, pe atât de geografice și politice.
Dispărute, desfigurate, ele sunt reconstituite în
limbajul poemelor unde se interferează cu alte
spații, pur lingvistice, în special cu un „afară”
(„Draußen”), „în afara lumii” și „în afara limbii”.
Începuturile poetice ale lui Celan preced
instalarea sa la Paris, și chiar evenimentele răz-
boiului. În Cernăuți, devenit românesc, rămâne
o importantă viață literară germană, pe care
liceanul, entuziasmat de Rilke, o frecventea-
ză. Alegerea limbii și culturii germane nu a fost
surprinzătoare pentru fiul unei familii evreiești
asimilate. Pentru Celan, această alegere a ră-
mas strâns legată de figura mamei sale, născută
Friederike Schrager; ea i-a transmis dragostea ei
pentru limba germană, care mai târziu avea să
devină limba ucigașilor ei, atât de mult încât în
poezia Apropierea mormintelor (Nähe der Grä-
ber), din 1944, o întreabă pe mamă dacă mai to-
lerează, „ca înainte, acasă” („wie einst, ach, da-
heim”), lăsați-l să audă „dulce și dureroasa rimă
germană” („den leisen, den deutschen, den sch-
merzlichen Reim”). În Cernăuți, Celan a experi-
mentat un mediu în care se vorbeau multe limbi
în mod natural, în afară de germană și română,
ucraineană, poloneză, idiș; învățase acolo fran-
ceza și engleza, apoi rusă. Dar cu excepția unei
scurte perioade, cea a instalării sale la București
după război, în care a lucrat ca traducător din
rusă în română și a scris texte în limba română,
în special poeme în proză, limba sa de exprima-
re în poezie a fost întotdeauna limba germană.
Stăpânirea limbii franceze a fost excepțională,
așa cum arată în special corespondența cu soția
sa, Gisèle de Lestrange, dar numai în limba ger-
mană a putut fi făurit acest antagonism intern
care caracterizează poezia lui Celan, unul care
se stabilește între limba germană și un „con-
tra-limbă” (termenul pare să fi fost folosit pen-
tru prima dată de Henri Meschonnic, în 1972),
o utilizare puternic individualizată a limbii ger-
mane, care parcurge toate utilizările anterioare
ale germanei, limba comună precum și limbajul
marii tradiții poetice, pentru a le reexamina și în-
tr-un fel a le combate din interior. Singularitățile
limbii lui Celan, care lasă în general intacte legile
gramaticale ale germanei, nu sunt, așa cum s-a
susținut uneori, mărturia unei corupții genera-
le a limbii, care ar fi ea însăși victima violenței
naziste, până la punctul în care se află, de a nu
mai permite exprimarea unui sens coerent, care
să explice obscuritatea și dificultatea poeziilor.
Separarea de limba moștenită care operează în
poezia lui Celan își are rădăcinile într-o hotărâre
fermă de a nu scrie niciun vers într-o limbă care
nu este adaptată la evenimentul exterminării, la
ceea ce a avut loc. Cea mai cunoscută poezie a
lui Celan, Fugue de la mort (Todesfuge), celebră
63
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
până la punctul de a umbri uneori restul ope-
rei, a fost concepută de el ca mormânt pentru
mama sa. Toate poeziile sale se susțin reciproc
în această coerență care se construiește, pe
baza repetărilor și variațiilor, prin desfășurarea
și îmbogățirea progresivă a unui lexic celanian
care reprezintă o grilă de analiză („Sprachgit-
ter”). Este o operație de descompunere și re-
compunere a limbii în literalitatea ei, „silabă cu
silabă” („Silbe um Silbe”), așa cum spune poezia
Jos (Unten). Limba germană este fragmentată,
redusă la cele mai mici particule ale sale, înainte
de a fi reluată de mâna poetului.
În 1960, Celan a primit cel mai prestigios pre-
miu literar german pentru viața literară de peste
Rin, Premiul Büchner, acordat la Darmstadt de
Academia Germană pentru Limbă și Literatură.
Într-un pasaj din discursul său de mulțumire,
el distinge, vorbind despre artă („Kunst”), trei
moduri de a o considera, fiecare fiind simbolizat
printr-un semn diacritic folosit în limba france-
ză: accentul acut al știrii („Akut des Heutigen”),
accentul grav al istoriei – inclusiv istoria literară
– („Gravis des Historischen”) și accentul circum-
flex al eternității („Zirkumflex”). Dimensiunea
istorică a poeziei lui Celan este evidentă, chiar
dacă nu a fost întotdeauna recunoscută de con-
temporani: se referă la distrugerea evreilor de
către naziști, iar această referință este înscrisă în
factura generală a limbajului său, atât de mult,
încât trebuie să distingem poeziile care vor-
besc despre eveniment și altele care nu vorbesc
despre el. Dar, oricât de centrală ar fi, referința
nu este exclusivă: luarea în considerare a isto-
riei evreilor se face în cadrul unui lanț de soli-
daritate cu alte forme de opresiune, fie că ele
sunt îndepărtate, precum cruciada împotriva
albigenzilor. în Pau, later (Pau, später), sau mai
aproape, ca în Schibboleth, evocarea războaie-
lor civile austriac și spaniol prin „roșeața gea-
mănă / către Viena și Madrid” („Zwillingsröte /
în Wien und Madrid ”). Accentul acut poate fi
legat de felul în care poezia lui Celan întâmpină
și integrează referiri la evenimente contempo-
rane, care variază de la evenimente politice cu-
rente la incidente și întâlniri din viața sa privată.
Caracterul referenţial al poeziei lui Celan a fost
evidenţiat într-un scurt studiu de pionierat al
64
lui Peter Szondi, publicat pentru prima dată în
1972, despre poezia Tu minţi (Du liegst), scrisă
după un sejur la Berlin, în decembrie 1967 Szon-
di, care l-a însoţit pe Celan în aceste zile de la
Berlin, oferă referințele care sunt uneori circum-
stanțiale, alteori istorice și livrestice, punând în
același timp întrebarea relevanței lor pentru
lectură, cu alte cuvinte, întrebarea de a ști cum
– după ce logică – determinarea poemului prin
aparent disparatele elemente externe pot con-
duce la un sens coerent și personal. De atunci,
cercetările asupra poeziei lui Celan au identifi-
cat un număr impresionant de referiri la lecturi,
la evenimente din viața sa privată, la cunoștințe
istorice sau tehnice. Celan a fost un observator
atent al timpului său, un martor dedicat vieții
politice și culturale. Unele poezii se referă clar
la evenimente actuale: lansarea sputnicilor, în-
mormântarea victimelor Charonnei, războiul
din Vietnam, războiul de șase zile, mai 68. Fără
îndoială că nu există o contradicție, ci o legătură
profundă între referința fundamentală, fonda-
toare la Shoah, și referințele singulare înscrise
în fiecare poem. Poeziile lui Celan întâmpină și
înregistrează evenimentele de zi cu zi, ca un jur-
nal, și le raportează la întreprinderea generală a
adaptării lingvistice. În acest sens, biografia lui
Celan se contopește cu opera sa, astfel încât să
poată spune: „Meine Gedichte sind meine Vita”,
adică „viața” (sau biografia lui) era cuprinsă în
întregime în poezii. În fine, al treilea accent, ac-
centul circumflex, nu se referă la o „eternitate”
în afara istoriei, ci la capacitatea poeziei de a sal-
va de la uitare cuvintele inaudibile, încercările
eșuate, speranțele dezamăgite ale celor care au
fost zdrobiți de violența dominației. Triumfător,
Celan a lansat publicului său, în același discurs
de la Darmstadt, această definiție ca o provoca-
re: „Poezie, doamnelor și domnilor, – acest mod
de a proclama infinitatea a ceea ce este muritor
și sortit eșecului”. Celan și-a publicat discursul
de la Darmstadt, o profesie poetică de credință
rostită în fața unui public despre care știa că îi
era parțial ostil, sub titlul Le Méridien. Este po-
sibil ca expresia să-i fi fost sugerată de prietena
lui, poeta Nelly Sachs, care într-o scrisoare a vă-
zut că se stabilește un „meridian al durerii și al
mângâierii” între ea și el, între Stockholm, unde
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

locuia, și Parisul lui Celan. „Meridianul” mai este unei examinări critice a altor vorbiri, trecute
numit și „Mittagskreis” în germană, literal, „cerc sau prezente. Este atât poezie, cât și o „istorie
de la amiază”. Poezia lui Celan este plasată sub a poeziei”. „Secundaritatea”, al doilea caracter,
acest semn al unei unități care se stabilește la creează condițiile unei contradicții esențiale, ale
distanță. unei „repetiții” în termenii contra-limbajului,
Poezia lui Celan este adesea, dacă nu întot- care contribuie la ajustarea și îndreptarea unui
deauna, în dialog cu predecesorii săi și contem- cuvânt anterior. Prin urmare, nu este de mira-
poranii săi. O practică a citatului înflorește acolo re că traducerea poetică ocupă un loc atât de
cu „Rose de personne” (1963), dar este practic important la Celan. El a considerat traducerile
prezentă de la început. Referințele literare sunt sale ca parte integrantă a operei sale, la fel ca
uneori desemnate clar, dar nu întotdeauna se poeziile. Gesturile sunt legate: a scrie înseamnă
pot referi la versuri imediat recunoscute, cum a traduce, a repeta ceea ce s-a spus în lumina
ar fi citatul din Hölderlin din inima primei strofe unei experiențe atât istorice, cât și personale în
din Tübingen, Ianuarie (Tübingen, Jänner); une- limbajul pe care și l-a făurit. Oricât de fortuite
le nu vor fi recunoscute decât mai târziu, pre- ar putea apărea uneori sursele din care sunt
cum reelaborarea unei turnări a lui Parmenide preluate, referințele formează o rețea și mai
în titlul poeziei Cu o cheie schimbătoare (Mit presus de toate delimitează un orizont, pe care
wechselndem Schlüssel) sau împrumuturile din cititorul, acceptând principiul descifrării, îl poa-
eseul despre Franz Kafka de Walter Benjamin te investi. Lectura savantă, care primește o pre-
în Mlaștini (Aus dem Moorboden); uneori ele să proastă, pentru că este văzută ca o practică
pot fi identificate doar după o investigație, cum deschisă doar inițiaților, devine astfel o lectură
ar fi elementele preluate din corespondența educată, instruită în liniile de forță care traver-
și jurnalul lui Georg Christoph Lichtenberg din sează câmpul literar și fracturile istorice care
The Twelve of Lichtenberg (Lichtenbergs zwölf), s-au depus în texte. Dacă putem, cu Celan, să
care este, poate, un exemplu extrem, deoare- vorbim de inițiere, este în această împărtășire a
ce ancheta este impusă și orientată de textul în unei lucidități dobândite poetic.
sine. Multe referințe au fost găsite întâmplător,
altele, într-un mod mai metodic. Principiul aces-
tei cercetări nu a fost întotdeauna acceptat în
măsura în care contravine ideii pe care o aveam
despre poezie și despre lecturi care nu ar trebui
să fie (prea) savante. Două abordări se opun, în
principal, când vine vorba de definirea sferei de
referință pentru lectură. Barbara Wiedemann,
căreia îi datorăm cea mai exhaustivă ediție co-
mentată a lucrării, folosește noțiunea de „con-
textualizare”, și consideră că sensul pasajelor
extrase dintr-un text și transferate în celălalt
text rămâne intact și continuă să se refere la
contextul original. Jean Bollack, în schimb, apă-
ră principiul unei „resemantizări”, în care sensul
cuvintelor este șters și reconstruit în funcție de
contextul receptării, într-un limbaj puternic in-
dividualizat pe care îl numește „idiom”, și care
poate fi învățat prin expunere intensivă și ex-
tinsă la poezii. În istoria interpretării lui Celan,
citatele au fost considerate mai întâi ca tribu-
umbra
turi, înainte de a recunoaște în ele principiul
65
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Gina Luca

LIMBA MEA MAMĂ

Mâna învățătoarei a trecut,
amestecând litere peste abecedarul copilăriei,
menite să îmi pețească inima în versul poeziei.
O altă mână mi-a presărat pulbere de stele peste cuvinte,
aducând lumină fiecărui gând,
logodindu-mi inima în versuire.

Într-o zi, m-au strigat toate literele.

Și creionul meu s-a înfipt ca o gheară,
sângerând hârtia la primul meu cuvânt: MAMA.

Într-o zi, m-a strigat abecedarul.

Și de atunci, îi răspund cu tot simțământul,
înfigându-mi în inimă penița,
scrijelind cu sânge primul jurământ: PATRIA.

În altă zi, m-au strigat gândurile.

Și le-am răspuns cu tot abecedarul meu,
bătut în pașii horelor,
înveșmântat în lacrima doinelor.

Azi, mă strigă dorurile...

Chiar de-aș vorbi toate limbile pământului,
doar una îmi trece prin inimă,
colorându-mi penița,
cu muzica ei fermecată
sângerându-mi ființa!

66
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

SUNT COPIL ȘI SUNT FEMEIE,

     TOAMNA-MI ESTE ANOTIMPUL

Azi, pășesc desculț prin toamnă, printre frunze gălbenite,

Sunt copil și sunt femeie... și-ntre cele două lumi
Văd atâtea gări prin care am trecut, pe nesimțite,
Amintindu-mi gara-mamă și-un peron în zi de luni.

Am văzut, gustat din viață, am mușcat, am rupt, am râs,

Învățat, atins-am cerul, lăcrimat și-am regretat,
Am strâns lăcrimarea vieții, mestecând surâs cu plâns,
Însă n-am pierdut nimic. Lacrima m-a transformat.

Chiar de mintea se va pierde printre cețuri de uitare,

Port învățătura vieții în căușul meu de suflet;
Nu voi căuta cuvinte, nici licențe prin sertare,
Tot ce am și-am devenit îmi zâmbesc cu sori în umblet.

Dimineața-n răsărituri, nu văd soarele ieșind,

Ci văd dragostea și pacea, văd lumina și speranța,
Văd privirile blajine, frumusețea răsărind,
Mâini preapline de iubire, ce au pus în prunci viața.

Văd atâtea lucruri simple... tălpi ce au fugit în lume,

Tălpi ce-au sărutat prundișul, praful uliței de-acasă,
Tălpi plecate, tălpi întoarse, tălpile cu răni și urme,
Tălpi ce poartă-n pașii lor un sărut de mamă-albastră.

Văd atâtea anotimpuri, gări de vară durdulie,

Visul ce l-am pus la soare, să se coacă-n pieptul meu,
Mere verzi la sânul fraged, sâmburii de bucurie,
Văd livezi și pârguire – zâmbetul lui Dumnezeu.

Tot ce știu despre iubire, tot ce-am învățat cu timpul,

Nu-i al meu, nu-mi aparține. Nici chiar eu nu-mi aparțin!
Sunt copil și sunt femeie, toamna-mi este anotimpul
Plin de amintiri și roade. Și lui Dumnezeu mă-chin!...

67
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Bucuria nu stă-n ani sau în forme rafinate...

Ni s-a spus de-atâtea ori...
Dungile orizontale îți ingroașă silueta,
De-s simetrice... mai rău, porți un nume – desueta.
Că de-ți pui fusta și bluza înflorate, cu buline,
Ești ciudată, ba urâtă. Și te umple de rușine!
Că nu poți ieși pe stradă în papuci de stat prin casă,
În halat, cu bigudiuri... ești total caraghioasă!
După patruzeci de ani, nu mai poți purta pantofii
Roșii sau cu toc înalt... Te vor râde și cartofii.
Că o doamnă-adevărată nu poate purta băscuță,
Nu își saltă fericirea, nu poate umbla desculță.
Nu-și pune geanta cruciș, peste inimă și piept,
Că nu e haiduc de codru, ci s-o porți în mod cochet.

Da, ne-au spus de-atâtea ori...

Fii discretă, rușinoasă, fii pedantă și cochetă,
Nu te așeza oriunde, pe trotuar, pe scări, poșetă.
Nu te tăvăli prin iarbă, nu te tăvăli de râs,
Nu cumva să plângi în public, nici măcar în cerc restrâns.
Că mărgelele prea lungi nu te mai favorizează,
Pălăriile de paie doar cu vara se-asortează.
Că nu poți ieși în lume cu rochițe-n volănașe,
Că ai trupul împlinit și-ai pierdut forme gingașe.
Că e timpul să-ți retragi viața ta pe planul doi,
Să asumi că ai o vârstă, că ai formele prea moi,
Că arăți a bunicuță durdulie și-ți stă bine
Să te porți în cuviință, să nu te faci de rușine!
Să îți vezi de grădinuță, să faci șipcă și goblenuri,
Să pui murături, compoturi, să faci cozonaci și gemuri,
Brațele să ți le-ncarci de copii și nepoței...
Că deja ai vârsta-n care nu mai poți face ce vrei.

Însă, vine ziua-n care te trezești la realitate:

Fericirea nu depinde de concepții, de etate!
Bucuria nu stă-n norme, maniere arogante
Sau idei preconcepute, nici în haine elegante.
Și-ndrăznești să râzi în hohot de stupidele idei,
Să te-mbraci, să ieși în lume și să te comporți cum vrei.
Și descoperi că viața nu este precum au zis.
Fără regulile tâmpe, viața e un paradis!
Bucuria nu stă-n ani sau în forme rafinate,
Ci în inima ce știe să trăiască-n simplitate!...

68
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Nu mai am cerneli în palme...

Azi îmi caut frunza verde la răspântie de vară...
Mâna stângă îmi culege perseide plânse-n noapte,
Dreapta strânge fremătarea roadelor de toamnă, coapte,
Și mă umplu de mireasma muzelor ce mă-mpresoară.

Mi-aș ascunde tâmpla șuie în fragranțe de livadă,

Printre ramuri obosite de năstrușnice gutui,
Printre dealuri tămâioase, boabe de sărut căprui,
Să mai stau preț de o toamnă, jubilând de-a ei tămadă. 

Înfrunzesc poem de vară și-mi trec versul prin zorele,

Îmi curg peste glezna goală cerul strecurat în iarbă,
Să îmi vindec destrămarea c-un sărut de rimă albă,
Când m-or bântui neliniști, viscolul iernilor grele.

La răscruci de anotimpuri îmi întind mâna-n septembrii

Cu năravul unei hoațe, agățându-mă de soare,
Îmi îndes sub iriși cerul plin de țipăt de cocoare,
Și m-ascund în flori albastre, ca să-mi șterg din lut decembrii.

Și mi-e sete și mi-e foame de mănunchiuri de cuvinte,

Nu mai am cerneli în palme... Însă toamna ce-a să vină
Îmi renaște călimara cu cerneala ei divină,
Ca din carnea mea de piatră să îmi crească aripi sfinte.

SUNTEM GALAXIA CE STĂ ÎN PICIOARE

Constelații mute se aștern năuce
Între veri și toamne, vrând parcă să spună:
„Un vârtej de frunze vrea să te arunce 
Dintre snopii galbeni până-n lan de lună!”
Repetăm într-una numele luminii
Veșnic orbitoare, obsesivi, gângavi...
Punem la-ndoială cercul sfânt al pâinii,
Semnul crucii peste monștrii noștri hulpavi.
Nu suntem nici Toma... nu credem deloc
Slova pusă-n pagini spre-ndrumarea noastră,
Nebuloasa minții ne ține în loc...
Și vârtej de moarte e planeta-albastră.
Da, urlăm la lună, ne spargem timpanul,
Care mai de care cu puroi pe limbă,
Ne-nghioldim în turmă, ne înghite banul...
Semnele Scripturii nu ne mai înschimbă.
De privim spre aștri, nu privim ca magii,
Căutând semnale de iluminare...
Ci ne frământăm pumnii și posmagii,
Ne holbăm la stele cu iriși în crispare.
Cerul ne vorbește... De-am lua aminte!
Iadul osândirii să-l strivim sub cruce,
Să închidem ura în comete sfinte,
Azvârlind cu ele în grijile năuce.
Nu-i destinul nostru steaua căzătoare,
Nu suntem comete pentr-o zi sau două!
Suntem galaxia ce stă în picioare, 
Îngeri de lumină și-o făptură nouă!...
69
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

ANĂ, ANĂ cu surâsul împietrit în trup de stană...

Zâmbete de răsărituri îți răsar din trup de carne,
Încrustând vieți sub stern, deschizând în ochi lucarne...
Ană, Ană decupată din legendele de piatră,
Trup de lut încins cu viață, la zidiri ești condamnată.

Prima mea Anuță vie, de prin foi 

de-abecedare,
E făptura generoasă: „Multe mere Ana are.”
Le-a-mpărțit cu toți copiii ca-n sămânța ei de măr
Să cunoaștem ce-i iubirea și al vieții adevăr.

Ană, te-am găsit prin viață când zidită-n mănăstire,

Când cu pântecul curmat, când cu îngeri în privire,
Când mireasă pieptănată cu psaltiri cerești în strană,
Când copilă cu surâsul împietrit în trup de stană...

Clopoței în glasul tău... Ană, Ană, vorbă dulce,

Pe Maria legănaseși, ca la pieptul ei să culce
Întristarea omenirii, înghițind lacrimi de taină,
Jertfa cuielor pe cruce, veșnicul tău plâns de Ană.

Însetată de lumină, peste zidul înălțat,

Inima-ți îndurerată dintre pietre a strigat
Pentru împăcări în lume, cutezând la o Nirvană,
Moartea lumii s-o desfaci prin destinul tău de Ană.

Ană, Ană... știu prea bine, ești a jertfei suverană,

Piatra veșnicei zidiri, primul măr dat de pomană,
Pântecul rotund și fraged zvârcolindu-se în stană...
Infinitul leac de suflet, Mama Dragostei ești ANĂ!...

Prietenii nu-s întâmplare!...

Te crezi întâmplător la viață, dar prietenia nu-i hazard,
Nu e ruletă împărțind iluzii, nici jockerul – nevolnic salonard.
Nimic nu-i pură întâmplare, coincidență absolută,
Ci toate sunt din Dumnezeu, doar El trasează-n oameni rută.
Degeaba încerci să te-nconjori de prieteni falși și farisei,
Râzându-ți poantele nebune... vei termina la fel ca ei.
În van te alipești de-avuți, asigurându-ți viitorul,
Îți vei dori propriul trecut, să-ți fii tu însuți creatorul.
Degeaba vrei singurătatea să o ucizi lângă oricine,
Nu manechinele-ți dau viață, viața e numai în tine.
Zadarnic dai cu pumnu-n masă, crezând că stăpânești mulțimea,
70
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Te vei trezi hulit de toți, nu te acceptă nici prostimea.

De crezi că ești merituos de vorbe bune și iertare,
Gândește-te ce-ai împărțit pe drumul tău, la fiecare.
Dacă insulți și calci pe oameni cu umilințe și dispreț,
Să nu te miri când legea karmei îți rambursează același preț.
Degeaba îmbrâncești făgașul ca viața ta să se întâmple,
Trasând la cercuri cu compasul, dorindu-ți prietenii multiple...
Prietenia nu se cere, nu e câștig la loz în plic!
Se naște doar în omul care își face sinele mai mic,
Mărturisind vinovăția, călcând pe propria-i mândrie,
Născând, creând în jurul lui prilej de sfântă bucurie.
Prietenii la indigo sunt mulți în lumea virtuală,
Puțini sunt cei ce îți strâng mâna într-o relație reală.
Dar dacă ai unul sau doi, consideră-te om bogat,
Prietenia-i darul sfânt și nu oricui îi e lăsat.
Să prețuiești și să-ngrijești prietenia adevărată,
Acum, aici, în viața asta, convins că alta nu ți-e dată.
Prietenii nu-s întâmplare, ci întâlnirea cu destinul,
Ce-ți fac povara mai ușoară, căci poartă-n pieptul lor divinul!...

SCRISOARE CĂTRE VOI...

S-au scumpit viețile pe la orașe.
Și ce să-i faci?...
Plouă a înfrigurare în cimitirul de săraci...
Da, plouă peste lume obuze, grozăvii,
Uitare, nepăsare, multe ticăloșii
Aplaudate-n parlament
De toți ateii care pe front au spus: „Absent!”
Am vrut să-ți strig peste mormântul gri
Că îmi miroase gura a tristețe, mamă...
Că prea plătim la greu impozite și vamă,
Că palmele au poduri dărâmate
Și-n val de lacrimi sunt luate...
Că am uitat de vară, că plouă peste noi.
Da, plouă. Plouă a uitare în cimitirul  de eroi...
Și-ar fi multe de spus, dar n-are niciun rost.
În țara asta, prea multe sunt cu capu-n jos.
Și dincolo de țară...
S-a scumpit viața pe tarabe.
Flămânzi de adevăr, umblăm în patru labe...
Dar, uite, sunt reduceri! REDUCERI LA EROI!
Că prea sunt mulți și veteranii de război...
Am vrut să-ți strig peste mormântul gri,
De-aici de unde dorm ai noștri tați, copii,
Dintre betoane amorțite în statui,
Că plouă. Plouă, mamă, în cimitirul nimănui...

„Poliția-i cu noi!” strigam cândva pe stradă.

Și-acum e. Dar luptă mișelește pe altă baricadă...
Au amendat o bătrânică cu legături de pătrunjel,
Dar merg mână în mână cu ștabii de burdel...
Ooo, ce bravadă!...

71
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

AU(GUST) PE BUZE
Zilele înfierbântate pe o plită azurie
Au prins gust de tămâioasă, de livadă durdulie.
Cad lumini de îngeri blânzi pe icoanele cu sfinți,
Primenind cu poame-n pârgă casa bunilor părinți.

Diminețile sunt calde și plutește bucuria,

Iar odaia mea de suflet poartă numele MARIA...
Nu e sfânta adormită și plecată-n altă lume,
E măicuța mea cea dragă, care-a pus viață-n lume.

Parc-o văd dinspre grădină, aducând în poală cerul,

Flori ieșind sub pașii ei, flori ce-i leagănă misterul...
Cade floarea amintirii peste vocea ei curată,
Mulțumind lui Dumnezeu pentru vara-mbelșugată.

Lună August de bogată, azi te trec toată prin buze,

Căci mă-ndeamnă harul tău și al miilor de muze...
Te-am dorit ca pe-o minune, ca pe-o simplă mântuire,
Pe MARIA să mi-o-ntorni cu miraj de pârguire!...

TRUP DE CĂLIMARĂ
Sunt colț de pagină rămasă, cu soare blând bătând în geam...
Mi-ai conturat lumini albastre pe trupul alb de porțelan,
La tâmple călimări umplute de struguri albi și ivorii,
Mi-ai revărsat accent și verbe în mustul strâns din poezii.

Un mănunchi de raze-n glastră... clipa s-a oprit în loc.

Mi-ai pictat culori în oase și trifoi ce-aduc noroc;
Peste lutul plin de lavă, ca o rugă de amiază,
Tu îmi cerni ninsori de stele și condei ce-n vers nechează.

Cântă fluierul în doine, cerul fierbe în stilou,

Freamătul țărânii-ngână imn de glorii în ecou.
Tu-mi șoptești secunda vieții la urechea unei veri,
Răsfoindu-mi poezia ce-am însăilat-o ieri.

M-ai trezit din somn letargic cu o sete de ocean,

Mi-ai prelins cuvânt și doruri peste trup de porțelan,
Călimări de ziuă nouă peste tâmpla argintie,
Să mustesc accent de viață, și în trup și pe hârtie.

72
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

IUBIREA, SEMN DE CARTE...

Când mă privești, copil mă simt – o caldă bucurie –
Și sunt acea copilărie când nu știam să mint.
Sunt răsfoibilă, deschisă, cu pagini scrise în priviri,
Să mă citești și să-mi inspiri iubirea mea nescrisă.

Impresionantele trăiri din șirul zilelor prea calme

Le-am tipărit cu două palme în lemnul meu plin de uimiri,
Am pieptănat idei în foi, am scrijelit adânc în hume...
Și ai venit să dai un nume, să mă conjugi la verbul NOI.

Îmi despletești lumina-n zile. Cu pete mici de tuș răsar,

Din osul alb ridic altar și îmi desfac viața-n file;
Din cerul-ochi mă curg în pagini, prin porii de cuvânt mă scriu,
Bătaia inimii să-ți fiu, o fericire fără margini.

Tu n-ai vrut doar să răsfoiești. Te-ai cufundat profund în mine

Și-n pagini de neliniști pline ai început să tipărești
Lucarne ce privesc spre soare, poveste fără de sfârșit,
Să fim finalul fericit din cartea asta trecătoare!...

BUNICA
Bunica s-a născut la sat, cu veșnicia-n poala ei,
În care-a legănat copii și hoardele de nepoței.
În glasul ei au poposit povești despre Isus și viață
Și ne-alinta cu mâna ei cum zorii-alintă o dimineață.

La întrebări nedezlegate, venea Bunica cu răspuns,

Avea pe chip atâta soare și-n ochii ei un cer ascuns.
Știa să facă toate cele, minuni dospite în cuptor,
Ne tot uimeam de vraja ei, părea ușoară ca un nor.

Din veacuri de pelin făcuse izvor de lapte și de miere, 

Trebăluind ca o furnică, cu ruga-n glasu-i de tăcere.
N-am auzit-o niciodată cârtind în greutăți și-amar,
Cu mâini trudite-n suferință, Bunica-i jertfă și altar.

Pe buza ei de mulțumire, nădejdea se ‚nălța mereu,

Căci stâlpul ei de biruință e-ntotdeauna Dumnezeu.
Așa era Bunica mea, un cânt de slăvi și mulțumire...
Și a plecat la veșnicii, lăsând iubirea moștenire.

Parcă o aud aievea: „Așa vrut-a Dumnezeu!

Cine suntem noi, copilă, să cârtim plângând mereu?”...

73
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

ÎN ZADAR...
În zadar aduci o floare la un capăt de sicriu,
În zadar vrei timp și viață, când deja e prea târziu...
În zadar te duci să semeni bucuriile în piatră,
În zadar te-ncearcă dorul, când te-ai lepădat de vatră...
În zadar ceri libertatea celor care au zăbrele,
În zadar vrei s-atingi cerul dacă 
n-ai crezut în stele.
În zadar așezi lumină peste ochii cei orbiți,
În zadar ceri milostenii celor surzi și înrăiți...
În zadar mai ceri minute când ți-e viața la apus,
În zadar întinzi o mână celui care-n veci s-a dus...
În zadar cauți emoții când ți-e trupul prea bătrân,
În zadar vrei demnitate, de nu-ți ești propriul stăpân...
În zadar vrei să trăiești când destinul tău e scrum,
În zadar vrei să te bucuri, dacă nu-i aici și-acum!
În zadar cerșești clipite când îți tremură bărbia,
În zadar mai vrei prieteni când te cată veșnicia.
În zadar mai vrei bairamuri când te poartă patru roți,
În zadar vrei să te bucuri... Chiar de-ai vrea, tu nu mai poți,
Prea le cumpănești pe toate, prea ești tâmp și te socoți...
În zadar te crezi puternic, fără lacrimă sub pleoapă,
Într-o zi și tu ajungi... un sicriu zvârlit în groapă...
Până nu e prea târziu, până când avem tărie,
Haideți, să ne-nveselim la prilej de bucurie!
Azi e unul, mâine-i altul... nu vom ști când bate ceasul,
Însă știm că AZI e vremea ideală. Ridic glasul:
Haideți, să fim înțelepți, în zadar să nu trăim,
Într-o armonie caldă, fiecare să iubim!
Căci viața e AICI, e ACUM, cât mai putem,
În zadar mai cauți omul, când e devenit... post-mortem!...

AM ÎNVĂȚAT...
Am învățat că liniștea e mai presus decât dreptatea,
Să nu dau explicații tâmpe, să nu mă-nfrunt cu răutatea,
Să nu mă gâdile elogiul, nici lauda din interes,
Să nu-mi aplec urechea minții la vorbele fără-nțeles.
Am învățat că bucuria depinde doar de starea mea,
Nu de acei ce-mi stau alături sau împotrivă-mi. De nimenea.
Am învățat să nu cerșesc atenții, dragoste, momente,
Să nu am așteptări, iluzii, să nu mă pierd prin complimente.
Am învățat să nu mai dau o șansă, oportunități
Acelora ce-mi intră-n suflet cu gând să-l rupă în bucăți.
74
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Am învățat că bucuria nu-i doar în zilele cu soare,

Ci și în zilele cu ploi, căci ploaia spală ce te doare.
Am învățat să uit de file, de calendare și de vreme.
Cât Dumnezeu îmi dă duminici, am învățat a nu mă teme.
Am învățat să iau lumină din zori, din oameni și din stele,
Să desenez pe cerul meu poeme și acuarele.
Am învățat să mulțumesc pentru ce am, chiar de n-am mult,
Recunoștința s-o exprim cu exaltare și tumult,
Căci numai celui mulțumit i se arată bucuria,
Iar celor nemulțumitori, beleaua vorbei: sărăcia.
Am învățat să mă iubesc. Amorul propriu nu-i păcat,
E prima dragoste divină, e primul dar din Cer lăsat!
Amorul propriu nu înseamnă să te crezi vrednic, bun în toate,
Nici să te simți cel mai frumos. Acestea-s numai vanitate!
Iubirea pentru tine însuți te face să vezi adevărul,
Să recunoști că ai carențe, ești surdul și nevăzătorul,
Ești limitat, plin de defecte... dar te accepți așa cum ești.
Și-n limitarea asta strâmtă, înveți să ierți și să iubești!
Am învățat...

BUCURIA
Bucuria – un popas făcut în timp,
un sunet vertebrat născut între coaste,
un noian de iluzii albastre,
albastre ca zarea, albastre ca marea,
ulița cu un capăt în piept și celălalt la țărmuri de dor,
cu valuri de sânge albastru, 
ce nicidecum nu mor.

Bucuria – o lumină despletită pe îndelete,

o emoție adolescentă printre ninsele plete,
un zâmbet generos, un chiot de copil,
un zbor desfăcut din umărul fragil,
ce inima vrea să îmbete,
un mănunchi de clipe transformate în comete.

Bucuria mea – sunt cerurile,

o sferă întoarsă spre mine,
ce-mi umple înlăuntrul cu vară și bine!...

autoportret

75
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

DE ZIUA VOASTRĂ, DASCĂLI!...

Doamne, lasă-mă să curg printre degetele tale, 
Dă-mi peniță, dă-mi cerneală, zece picături de ploaie,
Dă-mi hârtie, dă-mi creioane, un amnar izbit de iască,
Fă-mă-n versuri pergament, ca poemul meu să nască 
Pescăruși ce țipă-n zare cânt duios purtat de ape!
Dă-mi tăcerea de poet, gândul meu să-l pun aproape 
De învățătoarea mea, lângă inima ce-i bate
Ca un clopot de-nviere peste oameni și cetate!

Doamne, știu, nu-i doar femeie, ci parfum amestecat

De lumină și culoare, curcubeu înaripat!
I-ai dat suflet și voință, ochi de mentor, ochi de șoim,
Să trezească-n noi ființa, din copil să facă OM.
Ai trimis-o printre oameni cu abecedar în cuget,
Primii pași pe fila cărții ni-i pusese cu-al ei suflet.
Cu speranța în priviri, ard în ea două gardenii 
Și prin modestia faptei seamănă în lume genii.
Fără EA-n abecedar n-ar fi basme, nici povești,
Nu am ști de neamul nostru, cel cu brațe vitejești:
Decebal, Ștefan cel Mare, Ioan Cuza și-alți eroi,
Eminescu, Ispirescu, Creangă cu amintiri de noi.

Doamne, știu, nu e doar om, ci o torță-nflăcărată

Ce-a topit în suflet cartea și s-a ars pe sine toată,
Ca s-avem în lume mersul, rostul și înțelepciunea.
Doamne, astăzi despre dascăli îmi e versul, rugăciunea:
Sănătate să le dai, să-i păzești pe fiecare,
Multe veri pline de roade celor cu abecedare!...

DOR DE SAT!...
Urcă dorul, câteodată, din adâncu-mi de copil,
Precum urcă-n iarbă roua, ce-o călcam cu pas febril,
Colo-n satul de pe Mureș, cu privighetori în tei,
Unde stăruie-amintirea primei ierbi din anii mei.

Unde iasomia-i floare și frăgarul e un pom

Ce ne-a legănat visarea, ne-a ursit destin de om;
Unde teiul izvorăște din Scripturi de Eminescu
Și în piept ne bate turla clopote de Păunescu.

Cât de ‘naltă-i bolta lumii când Florar în calendare 

Ne surprinde prin cireși, cu bujori, nu doar în floare,
Ci-n bojocii de copil alergând pe sub acăți...
Dorul amintirii mele în comori de flori l-agăț.
76
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

De știam să-ți cerem, Doamne, clipa s-o oprești atunci

În mirarea de copil și în satul de pe  lunci,
Unde mama frământa pâini de aur în covată 
Și-n șuștar se înspuma laptele cu cânt de tată!

Unde-n zbor de rândunică mă credeam săgeata lumii

Și din păsu-mi de copil îmi croisem rostul humii...
Urcă dorul, doare dorul... Doamne, dacă n-ar durea,
N-ar fi lacrimă în suflet fără sat și mama mea!...

SE DUC ZĂPEZI...
S-a dus zăpada dintre noi
Și a rămas un trist convoi
De întâmplări feroce.
Atâtea vieți nevinovate
Cu mâinile în nod la spate,
Ne spun orori, dar fără voce.
Zvârlite-așa, la întâmplare,
Pe străzi, prin șant, pe trotuare,
Pe sub mormane de moloz,
Atâtea trupuri chinuite,
De glonț și foame ciuruite,
Mănunchiuri reci de gălămoz...
Printre dezordine și sânge...
Și-o lume-ntreagă stă și plânge
Oroarea unor minți senile.
Se duc zăpezi cu albul lor
Lăsând un val nimicitor
De vieți ucise și înfrângeri...
S-aprindem inimi, lumânări
Pentru aceste suprimări,
Pentru eroi schimbați în îngeri...

S-a dus zăpada din tranșee

Lăsând orori și-o odisee
De nebunie fără nume...
Bolșoi cu sufletul de gheață 
Au spulberat orice speranță
De liniște și pace-n lume.

Nu-i vinovat doar cel ce rage

Ci și acela care trage
Spre cer, spre soare și spre om,
Întunecând cu glonț și moarte
Lăsând atâtea vieți deșarte,
Șovini smintiți puși pe pogrom.

Se duc zăpezi, rămân noroaie

Și urme triste de războaie...
Lucesc metalic proiectile două lumi opuse

77
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Mă silesc să desenez zâmbete pe chipul lumii...

Cerul mai pictează geruri peste lumi desperecheate,
Peste suflete pierdute, prin sirene-n miez de noapte...
Chiar dacă-nfloresc cireșii șir de flori și de mărgele,
Sunt prea mulți ce își îndreaptă ochii umezi către stele,
Cu vieți încremenite în dureri și agonie,
Neînțelegând nicicum torturanta nebunie...

Țipă cerul, strigă luna, deșirând pulberi de pușcă,

Zvârcolindu-se pământul sub obuze care mușcă
Viețile nepieptănate, ochii care cer lumină,
Mame cu copii în brațe și bătrânii fără vină...
Arde gerul, urlă vântul prin cuvintele nespuse,
Într-un timp cât nesfârșirea, printre viețile răpuse...

Mă silesc să desenez zâmbete pe chipul lumii

Și să uit de suferință și asediul spurcăciunii...
Însă nu vreau să mă mint, ci mă rog și cred mereu
Că și-n gerul cel mai crunt nu ne uită Dumnezeu!...

„NU NE OMORÂȚI IUBIREA!”

Suntem lacrima și ochiul celor care nu mai sunt,
Suntem dorul de acasă și de vatra părăsită,
Suntem rana sângerândă, cimitir fără mormânt,
Crucile neiscălite sub zăpada obosită.

Suntem lumea-n pribegie, bocceluța cu trei boarfe,

O fotografie-n ramă și-o dezordine de umbre...
Suntem mâna tremurândă, scuturând prin gări eșarfe,
Fugăriți de praf de pușcă, urlet de sirene sumbre.

Suntem cei care se roagă: „Nu ne omorâți iubirea!”

Nu zvârliți la întâmplare bombe, tuburi de cartușe!
Nu ne omorâți copiii, zâmbetul, copilăria,
Nu surpați căminul nostru, prefăcându-l în cenușe!

Voi, satrapi și zbiri netrebnici, descendenți din stalinism,

„Nu ne omorâți iubirea!”, nu ne omorâți părinții!
Vă rugăm, bocancii voștri plini de ură și cinism
Să-i zvârliți în altă lume, unde guvernează sfinții!

„Nu ne omorâți iubirea”, aruncându-ne în haos!

Nu sunteți siguri de mâine, nici stăpâni nemuritori!
Nu distrugeți catedrale, ci aplecați-vă în naos,
78
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Îndoindu-vă genunchii, plini de milă și fiori!

Suntem clovnii pătimirii într-un circ impus de voi,

Dar în peticul de țară vrem să fim pe veci stăpâni!
„Nu ne omorâți iubirea”, nu ne trebuie război,
Vrem ca pacea să triumfe, porumbei țâșnind din mâini.

Suntem lacrima din ochii celor care cred în zâmbet,

În finaluri fericite, nu-n povești de iarmaroc!
Suntem plânsul omenirii, zdruncinat de-al morții urlet:
„Nu ne omorâți iubirea”, pacea peste voi invoc!

De dor, de-acasă...
Motto: „Mi-e dor de ea,
              Mi-e dor de ea,
              Ca de-o încercare a morții.”
            ~Adrian Păunescu~

În bucătărie, mama toacă mărunt bucuriile.

Suntem nouă în casă,
Nouă guri flămânde.
Iar mâinile mamei, plăpânde,
Răstoarnă mămăliga pe masă.
Potrivește potrivniciile ce vin și pleacă,
Cu priceperea ei instinctivă,
Cu iubirea ei sacră,
Modulându-și răbdarea,
Înnodând în colțul năframei truda și sudoarea...
Iar lângă mămăliga rotundă, 
Așază inima ei –
Tocană de gânduri și grijuri crescute la piept,
Insomnia din ochiul ei stâng și cearcănul din ochiul ei drept.
Iar noi, o mulțime de prunci, cu dinții de lapte,
Ne-am rătăcit prin viață, rătăcindu-ne-n fapte,
Hrănindu-i ființa cu multă așteptare...
Parcă o văd aievea, notând în calendare,
Prin desișul zilei, prin desișul nopții,
Întrebând mereu, ce mai fac nepoții?
Azi, cine mă sună de prin depărtare?
Cine-mi mai trimite doruri prin scrisoare?...

Pe prispă, mama toacă mărunt așteptările,

Pecetluind în pieptul ei dorul, cerul, chemările...

79
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

ÎNȚELEPCIUNE
„În fiecare dimineață a omenirii,
cu ochi plini de vioiciune,
cu mâinile bătătorite de speranțe,
cu sufletul rănit de lupte,
cu tâmpla luminată de izvoare,
înțeleptul pune în brazdă sămânța luminii.”
DOR DE SAT...
........
Povestea mea e-așa de mică,
Nu te-am dorit în lumea mea ciudată,
Un vis sub pleoape răsturnat...
Deși spre tine pasul adesea mă-ndemna.
Deși-am trăit-o fără frică,
Și n-am crezut că voi avea vreodată 
Mereu un dor m-a apăsat.
Sămânța-nțelepciunii zvârlită-n brazda mea.
Când am plecat din satul meu,
Iar când cobor cu fruntea mea căruntă
Cu fluturări de mână stângă,
În lumea ei de falnici gânditori,
Țineam în dreapta sfori de zmeu
Încerc din răsputeri, cu mintea mea măruntă,
Și-n ochi o lacrimă nătângă...
Să înțeleg lumina... Că-s oarbă, multe ori.
Am fost un mic vârtej de vânt
Înțelepciune, tu poți să dai putere
Purtat spre vest, dus spre apus...
Să devenim ce-am fost cândva, să fim copii,
Acum privesc acel pământ
Să ștergi toți anii îmbibați cu fiere,
Și mă întreb: de ce m-am dus?
Iar ochii noștri orbi să îi preschimbi în vii!
Nu mi-am lăsat nimic în urmă –
Nu suntem „adormite” trezite c-un sărut,
Ziceam cu glasul tinereții;
Nici ferecați în turn, te miri cu ce blestem...
Dar astăzi vocea mi se curmă
Suntem orbiți de glorii, să fim un „cunoscut”,
Și-n piept mă ustură scaieții.
Și ne sfârșim ca toți, cu numele pe-un lemn.
Daa, mi-am lăsat sub dealuri satul,
Înțelepciune, te chem în ochii mei cărunți,
Și crucea tristă din hotar,
Să mi-i prefaci în inocență de copilă,
Și glasul mamei, așteptatul,
Să-mi fii fântână-adâncă, izvor curat din munți,
Și cucuruzul din hambar,
Să-mi vindeci cu iubire orbirea din pupilă.
Și visele legate-n sfori
Înțelept nu-i cel ce are sfaturi și povețe,
De curcubeie și comete...
Ci acel cu mâini trudite de iubire și binețe.
Eu v-am lăsat, la schimb, scrisori
Din alte părți ale planetei.

Nedezlegată sunt, Părinte,

De locul baștinilor mele!
De sat mă leagă deal, morminte
Și dorul lacrimilor mele!...

80
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Cristina Rhea
George Vulturescu:
„Creatorul, intelectualul, trebuie să fie de partea
adevărului, a frumosului, a binelui public”
George Vulturescu este unul dintre scriitorii
contemporani de adevărată valoare ai literaturii
românești contemporane, unul dintre Lorzii cul-
turii române.
Este absolvent al Facultății de Filologie, Uni-
versitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca și
Doctor în Filologie. Membru al Uniunii Scriito-
rilor din România, al Uniunii Ziariştilor Profesio-
nişti (U.Z.P.) şi al PEN-Clubului Român. Este fon-
dator, editor şi realizator al revistei Poesis, Satu
Mare (din 1990 până în prezent) şi al Festivalului
Internaţional „Frontiera Poesis” din Satu Mare
(XXII ediţii).
A lucrat la instituţii de cultură din municipiul
Satu Mare. În prezent, este director al Direcţiei
pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţi-
onal a judeţului Satu Mare.
De-a lungul carierei sale, George Vulturescu
a fost răsplătit cu numeroase premii naționale
și internaționale, precum: Premiul literar pentru
poezie, Târgul Estival de Carte – Neptun (1994)
şi Salonul de carte şi publicistică – Cluj, Oradea
(1994); Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriito-
rilor – Filiala Cluj (1999; 2003); Premiul pentru
Critică „M. Zaciu”, Galele Literare Radio Cluj,
2001; Marele Premiu „N. Stănescu”, Serile de
Poezie de la Deseşti (1997); Premiul „Corona
Carpatica”, Asociaţia de Literatură şi Artă Uniu-
nea Scriitorilor din Zakarpatia, Ujgorod, Ucraina
(2003); Premiul „N. Stănescu”, Uniunea Scriito-
rilor din Republica Moldova (2008).
Ordinul Meritul Cultural, categoria A, Litera-
tură, în grad de Cavaler (2004); Ordinul „Meritul
Cultural”, categoria A, Literatură, în grad de Ofi-
ţer (2010).
Cărțile sale au fost traduse şi a publicat poe-
zie în limbile: slovacă, franceză, germană, engle-
ză, maghiară, letonă, sârbă, chineză, suedeză,
italiană, rusă.
În cadrul acestui dialog cultural, i-am propus
domnului George Vulturescu să discutăm des-
pre cărțile sale recente și despre situația litera-
turii române, pe plan intern și extern, și a inte-
lectualului-scriitor.
81
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Rhea Cristina: Înainte de toate, vă mulțu-
mesc pentru acest interviu și mă bucur să vă
regăsesc, domnule George Vulturescu! În pre-
zent, pentru cine scrieți și de ce?
George Vulturescu: Doamnă Cristina Rhea,
paginile literaturii sunt un „luminiș” în care ie-
șim, cei care scriem, pe care umanitatea ar fi
bine să-l protejeze dacă vrea să dureze... „Lu-
minișul” acesta (putem să-l asociem și cu sem-
nificațiile lui Heidegger) ne ex-pune, dar ne și
ascunde între măștile celorlalți contemporani:
scrisul este un mod de re-cunoaștere între „cei-
lalți”...
Rhea Cristina: În mod inevitabil, în spațiul
culturii române, când rostim numele dvs., spu-
nem, în special, Revista Poesis. Cum ați reușit
să creați o revistă culturală atât de semnificati-
vă și, mai ales, să o impuneți pe scena culturii
decenii la rând?
George Vulturescu: Ați fost aproape, ați cu-
noscut revista noastră din Nord – acum în anul
XXXIII de apariție – de mult timp... Am mai spus:
revista e un... „vis de poet”, pe care aproape toți
îl visează, dar e greu de ...transpus în pagină:
pentru că paginile unei reviste sunt cu/despre
alții, pe care trebuie să-i scoți în „luminișul” de
care vorbeam.
Poesis, la Satu Mare, nu se cerea a fi un „ex-
periment literar”, ci un focar de cultură pe o gra-
niță săracă în instituții și evenimente culturale.
De aceea, revista trebuia însoțită de un Festi-
val (sensul nostru din Nord ar fi să fie citit ca...
„poartă”, ca deschidere spre POET și CĂRȚILE
sale) prin care să aducem la Satu Mare cele mai
importante personalități ale culturii din țară și
din străinătate. Cititorul, poetul din „provincie”,
poate, astfel, vedea, „în carne și oase” scriitorii
exponenți ai vremii în care trăim, poate auzi...
marele Text contemporan, putând să-și fie pro-
pria scoică...
Am despărțit... „apele de uscat”, să zicem,
adică ștacheta strict locală, veleitarismul, și
m-am orientat spre valorile omologate, „în ex-
plozie”: numele importante ale poeziei contem-
porane (de la Ilie Constantin, Ștefan Augustin
Doinaș, Petre Stoica, Cezar Ivănescu, Șerban
Foarță, Grigore Vieru, Ana Blandiana, Cristian
Simionescu, Mihai Ursachi, Nicolae Dabija, Nora
82
Iuga, Ileana Mălăncioiu etc.) au fost alături de
paginile mele din Nord și la recitalurile din Satu
Mare (unele având loc în Catedrala orașului,
altele, pe scena Filarmonicii sau a Teatrului de
Nord...). Nu cred în viziunea îngustă a unui scrii-
tor, care spune că numai în revista „Uniunii Scri-
itorilor din București” apar adevăratele „ierar-
hii”. Același scriitor semnează texte în vreo 5
reviste din provincie: ce să înțelegi? Că acolo
scrie „fără acoperirea harului”?
Rhea Cristina: Ca de obicei, sunteți și un
cercetător special al scriitorilor importanți ai
literaturii române: ați publicat două cărți de
eseuri despre Blaga și una despre motivul pra-
fului la Eminescu. Aveți la tipar o a doua car-
te despre Ștefan Augustin Doinaș (anul acesta
s-au împlinit 100 de ani de la nașterea sa). Ce
semnifică aceste lucrări, ce nu este cunoscut de
români despre acești scriitori până în prezent?
George Vulturescu: Cele două cărți despre
L. Blaga și despre M. Eminescu vin pe... jarul
anilor de studenție de la Universitatea din Cluj
Napoca, cu profesori de excepție – Ioana Em.
Petrescu, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Ion Pop,
Mircea Muthu... – ale căror cărți mi-au stat „ră-
zor” și „mejdă”, ca să mă exprim cu vechi cuvin-
te din arealul meu nordic...
De la Ioana Em. Petrescu am învățat că tre-
buie să alegi „să scrii” doar dacă ai ceva de adă-
ugat, dacă ai găsit o altă falie de lectură... Sub
influența aceasta, am scris lucrarea Complexul
lui Ghilgameș. Eseu despre motivul prafului în
opera lui M. Eminescu (Ed. Junimea, Iași, 2015).
În viziunea mea, prezența constantă a „pra-
fului”  în poetica  lui M. Eminescu este semnul
„rivalității demiurgice” (cu toată istoricitatea
evilor ca „drum al pulberii” în care omul a scos
în fața destinului „fapta” – piramidele, cetățile,
zidul domelor, clopotnițele, obeliscurile), funda-
mentul său escatologic, „piatra din zid” în fața 
neantului. Un gând rebel pe o harfă greu de ur-
mărit de contemporani: „Îmi vine să scriu viața
unui fir de colb...” (scrie în fragmentul „Istoria
unei lacrimi”).
Apoi, am decriptat, tot pentru prima dată,
legăturile lui M. Eminescu privitoare la spațiul
Sătmarului – întâlnirea cu poezia lui Dimitrie
Sfura (din Vezendiu), articolele – pe linia lui
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Grama – ale unor capi bisericești, greco-catolici
(V. Patcașiu, chiar și Vasile Lucaciu cu acel text
nedrept, scris la doi ani după moartea poetului,
publicat în Revista Catolică: Poetul Eminescu și
Biserica catolică, 15-28 febr.1891).
Volumul reunește semnăturile unor scriitori
sătmăreni (Al. Zotta, Gh. Glodeanu, Ioan Nistor,
Viorel Câmpean...) și se intitulează: Mihai Emi-
nescu și scriitorii sătmăreni. Documente de isto-
rie literară – Studii critice (apărut la Ed. Școala
Ardeleană, 2015).
Cu Șt. Aug. Doinaș a fost o temă de doc-
torat... Am debutat în revista Familia (nr. 1,
1973) cu un preambul semnat de Doinaș: Un
voluptos al imaginii – George Vulturescu. Apoi
l-am cunoscut la redacția Secolul 20, a fost la
Satu Mare, unde i-a fost acordat Premiul pen-
tru Opera Omnia (Zilele Poesis, 1975)... M-am
simțit dator și am publicat două cărți despre
opera sa: Ștefan Aug. Doinaș – Tiparele eterne
și poetica orizontalității (Ed. Școala  Ardeleană,
2018) și Ștefan Aug. Doinaș, Avatarurile primei
postumități (Școala Ardeleană, 2022). Un gând,
o atitudine față de opera sa, acum, la 100 de ani
de la naștere...
Se desprinde, cred, din rândurile mele, ceea
ce nu este cunoscut, subînțelesuri peste care s-a
trecut, etichete așezate cu ușurință peste ope-
rele unor scriitori după moartea lor, din păcate,
unele în urma influențelor politicului în literatu-
ră...
Rhea Cristina: Actualmente, intelectua-
lul-scriitor există în cultura română? Care este
menirea sa? Riscă să fie sau chiar este eliminat
de pe scena socială şi politică a societăţii?
George Vulturescu: Întrebarea D-voastră
este foarte actuală și acută: „intelectualul-scrii-
tor”, cum îl numiți, nu atât că nu este vizibil („va-
lorile” patronate de mass-media sunt efemere,
ridicole, „vedetisme”, între care cercetarea, cre-
ația nu-și au locul), dar este ostracizat printr-o
politică perversă a neglijării învățământului,
care permite avântul „plagiatorului” în ierarhiile
zilei...
„Misiunea” cărții, a alfabetului formării inte-
lectuale (statuat încă de la Gh. Lazăr, I. H. Rădu-
lescu, Titu Maiorescu...) este abandonat pentru
a permite falselor valori să mânuiască angre-
najele puterii politice... Este și adevărat că unii
„intelectuali” de azi s-au lăsat prinși în „jocul”
susținerii unor candidați partinici care au deza-
măgit, murdărind însăși ideea intrării intelectu-
alului în politică...
Rhea Cristina: Care sunt datoria şi calea cul-
turii într-un sistem ideologic de tip totalitar? La
ce tip de existenţă intelectuală și morală a fost
constrâns omul de cultură în anii totalitarismu-
lui?
Comunismul a încercat să submineze iden-
titatea culturală a Europei de Est. Ce a adus
nou şi ce a păstrat România în acest spaţiu ge-
ografic, în privinţa culturii? În prezent, cât de
importantă este cultura Estului pentru Europa?
George Vulturescu: Creatorul, intelectualul,
trebuie să fie de partea adevărului, a frumosu-
lui, a binelui public. Acesta este mesajul trans-
mis de generațiile precedente... Comunismul și
sistemul său totalitar ne-au pervertit nu numai
valorile realizate, afirmate, dar și puterea noas-
tră de a discerne valorile care vin... E o pertur-
bare, o tulburare a minții (cazurile legate de
impunerea pandemiei dau de gândit) care ne-a
pervertit puritatea ființei, puterea de a cuprinde
frumosul din om și din natură, capacitatea de a
gândi „cu mintea proprie”...
Menire? Misiune a intelectualului? E nece-
sară o explozie providențială, mă tem că ne pier-
dem... Noțiunile de țară, popor, credință, limbă
și istorie sunt  devalizate... Întrebarea de acum
este cea mai crudă pentru un scriitor: pentru ce,
pentru cine să scrii? Nu am răspunsuri, dar nu
mă voi lăsa încolonat, din nou, „înscris”, într-un
partid sau altul, nu voi vota pentru o opțiune
partinică în defavoarea OMULUI DE MÂINE...
Rhea Cristina: Ce reprezintă pentru dum-
neavoastră România, limba română şi poporul
român? Care vă este motivaţia de a trăi şi a
scrie cărţi în continuare în România, pentru ro-
mâni? V-a tentat vreodată ideea de a vă stabili
definitiv în Occident?
George Vulturescu: România, prin care sunt
român, reprezintă modul meu de-a fi în lume,
sub „cerul înstelat”. Geologia, geografia și „rân-
duielile” (un „decretele”) neamului meu mă fi-
xează și mă definesc pe o graniță de Nord – pre-
cum scria Iosif Vulcan în revista Familia: „ultima
83
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
și cea mai periclitată graniță a românismului”
– cu peceți proprii, „de la Nistru pân’ la Tisa”,
cum știu de la Eminescu. Am rămas aici – am
fondat revista Poesis și Festivalul ei (pe care le
duc, cu greutăți, împreună cu scriitorii sătmă-
reni Dumitru Păcuraru, Gh. Glodeanu, Al. Zotta,
Ioan Nistor), am pus inscripții românești pe ca-
sele unde au trăit personalitățile istorice și cul-
turale dinaintea noastră, am pus și pe cele ale
maghiarilor și germanilor, am ridicat busturi și
monumente spre amintire: nu putem trăi fără
istorie, ca și orbeții. Avem ceva de făcut, de scris
despre/și pentru oamenii acestor locuri...
Rhea Cristina: Care vă este mesajul către
tinerii români şi, global, către cetăţenii Româ-
niei?
George Vulturescu: În cărțile și poemele mele
stă mesajul meu... Cine vrea lumină, se duce să ia
în Noaptea Învierii – cărțile sunt mormintele din
care înviem, din nou și din nou...
Aș parafraza, totuși, o veche zicală: „degeaba
știi să tragi cu arcul, dacă nu știi încotro să îndrepți
săgeata” și aș citi-o astfel: degeaba mergi la vot,
84
dacă nu știi încotro merg cei pe care-i votezi, de-
geaba stai acasă și nu votezi, dacă îi lași pe alții să
te reprezinte...
Într-un final îmi aduc aminte de sutele de ță-
rani din satele Ardealului care s-au dus să mun-
cească în America și au venit acasă să-i investeas-
că în pământ și case și utilaje. Un astfel de bunic
mi-a zis: „Învierea n-o poți aștepta, nepoate, de-
cât în pământul țării tale...”
Rhea Cristina: Care vă sunt regretele şi împli-
nirile cele mai mari?
George Vulturescu: Aș începe cu ceea ce nu-
miți „împliniri”... Când mă salută/sau îmi scrie un
prieten, mă consider un om împlinit...
Dar am câteva „regrete”, printre care l-aș dez-
vălui pe acesta: regret că s-au pierdut actele cu
pădurile și codrii pe care i-au stăpânit moșii mei
de subt Codrii Sălajului, fie ca proprietari, fie prin
puterea haiduciei... Acum i-aș re-dobândi  și aș
face acolo o Academie a Poeziei... I-aș invita acolo
pe marii poeți din România și din tot Estul Euro-
pei, din întreaga lume, și le-aș publica cărțile cu
strălucitoarele lor viziuni despre om și Univers…
dimensiunea iubirii
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Cornel Drinovan
Critica criticii literare
Probabil că încă de la titlul acestui articol mi
se vor adresa critici, parțial justificate, pentru
faptul că este foarte asemănător titlului cărții lui
Tzvetan Todorov, Critica criticii. Nu mi-a trecut
prin cap, și nici nu mi-ar putea trece vreodată,
să copiez un autor atât de cunoscut și, cu sigu-
ranță, nici un alt autor.
O sâmbătă de toamnă cu o lumină precum
mierea de albine mi-a scos din casă pașii șovă-
itori și târzii ai toamnei vieții pentru a mă în-
drepta, ca invitat (sau poate autoinvitat!), la o
întâlnire cu câțiva scriitori de pe meleaguri ma-
drilene care se întâlnesc din când în când să mai
vorbească și de literatură pe lângă alte multe
vrute și nevrute. O întâlnire mai degrabă prie-
tenească.
Cum aproape toți dintre cei prezenți sunt
poeți, sigur că poezia a fost regina întâlnirii. Pe
lângă regină însă a apărut și cenușăreasa, care
nu ar fi alta decât critica literară care, după pă-
rerea lor, ar fi o frecție la piciorul de lemn, fără
niciun folos. Ba mai mult nu ar face - critica, de-
sigur - decât să încurce lucrurile. Mai toți dintre
cei prezenți au trecut la critica criticii literare și
se plângeau că nu sunt prea băgați în seamă de
critică poeții diasporei, sau că majoritatea cri-
ticilor din România sunt corupți, cerând bani
ca să scrie câteva rânduri despre ei și asta este
ceva de neconceput. Sigur că au fost și aprecieri
la adresa câte unui critic, bun, corect și onest,
în funcție de prieteniile fiecăruia. Îi drept că pă-
rerile nu coincideau. La unison însă s-a ajuns la
concluzia că mai bine i-ar fi literaturii fără critici,
„că, uite, Franța nu are critică literară și ce lite-
ratură bună face”.
Scurtă istorie a criticii literare
Oricât de scurtă aș vrea să fac incursiunea prin
istoria criticii literare, acest demers ar depăși cu
mult spațiul acestui articol dacă aș începe cu an-
tichitatea clasică, prin secolul VI î.C., atunci când
a apărut „critica literară”, odată cu apariția pri-
melor texte și poezii. Deci, critica literară mer-
ge mână în mână cu operele literare și va exista
atâta timp cât se va scrie. Dacă însă este bună
pentru ceva, sau nu, vom vedea ceva mai târziu.
Din perioada clasicismului francez aș putea
face referire la Arta poetică (1674) a lui Nicolas
Boileau, cu principiile sale fundamentale cla-
siciste, iar după ruptura cu neoclasicismul din
secolul XVIII apar câteva lucrări de referință cu
o nouă mentalitate, cum ar fi Cercetare filoso-
fică a ideilor noastre despre sublim și frumos
(1757), de Edmund Burke; Despre norma gus-
85
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
tului (1757), de David Hume; Laocoonte (1766),
de Gotthold Ephraim Lessing; Critica puterii de a
judeca (1790), de Immanuel Kant, și Despre po-
ezia naivă și poezia sentimentală (1795-1796),
de Friedrich Schiller.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul
secolului al XIX-lea, odată cu declinul neoclasi-
cismului se infiltrează noi tendințe care vor duce
la apariția romantismului. Aș remarca din aceas-
tă perioadă lucrarea Dialog despre poezie, a lui
Friedrich Schlegel, figură importantă a Cercului
de la Jena. El s-a interesat nu doar de literatura
antică, ci și de cea modernă, dar nu pentru a le
pune în opoziție și a le compara pentru a decide
superioritatea uneia față de cealaltă, ci a căuta
ce are specific fiecare dintre ele.
Aș mai putea aminti aici pe Percy Bysshe
Shelley, cu Apărarea poeziei, pe Victor Hugo, cu
Prefața la Cromwell (1827), și pe Georg Wilhelm
Friedrich Hegel, cu Lecții de estetică (1835).
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost
marcată prin critica și metoda biografică a lui
Saint-Beuve, metoda istorico-pozitivistă, cu re-
prezentanți ca Hippolyte Taine, Istoria de la li-
teratura engleză (1863), și Émile Zola, Romanul
experimental (1880), critica impresionistă cu
Jules Lemaître, Anatole France, Leopoldo Alas
și critica poeților simboliști, Baudelaire, Mallar-
mé, Verlaine, Rimbaud, Valéry.
În încheierea acestui incursiuni aș puncta câ-
teva tendințe critice din secolul XX, fără a face
referire la ele.
Secolul începe cu formalismul rusesc, ur-
mează structuralismul ceh, stilistica, New criti-
cism, teoriile sociologice ale literaturii, structu-
ralismul, Teoria lingvistico-poetică a lui Roman
Jakobson, postformalismul rus, semiotica lite-
rară, retorica și neoretorica, estetica recepțio-
nării, pragmatismul literar, deconstructivismul,
teoriile psihanalitice, critica feministă, Teoria
empirică și Teoria polisistemelor, studiile cultu-
rale. Toate aceste tendințe critice ar putea face
obiectul unei cărți, nicidecum a unui articol de
revistă.
86
Ceea ce am vrut să arăt însă este faptul că li-
teratura merge pas la pas cu critica literară. Sau
invers.
Ce este critica literară și la ce este bună?
Dacă ne referim la critică în general, am putea
spune că este o judecată de valoare asupra unui
lucru sau unei opere. Critica literară, deci, ar fi
analiza valorii unei opere literare (romane, nu-
vele, povestiri, poezii etc.) scoțând la iveală atât
aspectele pozitive, cât și caracteristicele nega-
tive, conform aprecierilor criticului literar. De-a
lungul istoriei au fost mulți scriitori importanți
care s-au aventurat în câmpul criticii literare,
cum ar fi mexicanul Alfonso Reyes, francezul
Paul Valéry, italianul Benedetto Croce și germa-
nul Walter Benjamin, pentru a enumera doar
câțiva. Mai trebuie făcută diferența între critica
din reviste și ziare literare și critica universita-
ră, însă aceasta este o altă temă, care nu este
obiectul articolului meu.
„Critica literară nu este un apendice super-
ficial al literaturii, ci dublura ei necesară (tex-
tul nu poate spune niciodată întregul adevăr),
comportamentul interpretativ este infinit mai
comun decât critica însăși și că, din acest motiv,
interesul criticii constă, într-un fel, în profesio-
nalizarea acestui comportament, în dezvăluirea
a ceea ce nu este altceva decât o practică incon-
știentă”, spune Tzvetan Todorov.
Critica literară tinde să se concentreze pe
particularitatea unei opere, originalitatea și sin-
gularitatea ei. Este înainte de toate o judecată
despre o lucrare scrisă de o altă persoană, deși
autocritica nu este imposibilă. Critica literară
trebuie construită, nu este suficient să spui dacă
o carte este bună sau rea. Aceasta presupune o
aprofundare în evaluarea cărții și o lectură acti-
vă a lucrării în cauză. Nu există niciun motiv pen-
tru a crede că nu este nevoie de critică literară și
că sunt suficiente doar cărțile autorilor, fiecare
cititor apreciind sau nu o operă la nivelul gustu-
lui sau judecății lui.
Misiunea criticului este diferită de a cititori-
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

lor. Iată ce spune în acest sens Patrick Dandrey
în cartea sa Naissance de la critique littéraire au
XVIIe siècle:
„Misiunea criticului, prin care ajunge la defi-
nirea clară a «meseriei» sale, este de a contribui
la formarea unuia și a celuilalt, prin prevenirea
erorilor lor și a erorilor lor de gust și judecată,
pentru a conduce arta și aprecierea artei spre
adevărata frumusețe și spre adevărul frumosu-
lui: să le dezvăluie secretele verosimilității, care
este modularea adevărului specifică scrierii li-
terare, elaborată și transmutată prin judecată;
și să-i inducă la finețea gustului adevărat, care
autorizează singularitatea eului creator prin
ajustarea fanteziilor sale la cerințele comunică-
rii lor către public. Formarea unuia și a celuilalt,
a scriitorului și a publicului, putem spune; de la
unul la altul, trebuie adăugat, scriitorul învățând
să scrie prin preocuparea revelată și analizată
pentru așteptările publicului său; iar publicul
reușind, prin evaluarea bine învățată a ceea ce i
se dă să citească, să-l însușească și să profite la
maximum de el. Profesia criticului este din acest
moment de intermediar.”
inițial literar, dar care a suferit transformări pen-
tru a deveni așa ceva.
Critica literară nu este literatură, asupra
acestui lucru fiind de acord majoritatea jurnaliș-
tilor culturali, universitari și scriitori, precizând
că obiectul ei este tocmai literatura. Poate fi
însă literatură dacă textul de critică este litera-
rizat sau este scris de unii scriitori, dacă ar fi să
facem referire la textele lui Baudelaire, Mme de
Staël sau Victor Hugo.
Critica literară acoperă astăzi două activități
relativ independente. Pe de o parte, prezenta-
rea și recenzarea cărților în presă, la radio, la te-
leviziune, internet: vorbim aici de „critica jurna-
listică”. Pe de altă parte, se referă la cunoștințe
despre literatură, la studii literare sau la cerce-
tare literară: vorbim de această dată de „critica
universitară” sau „didactică”.
Cititorii de azi, critici la rândul lor, pot citi mai
multe cărți din genul literar care le place fără să
citească un rând de critică, însă există și cititori
care citesc câteva rânduri de critică, mai ales de
întâmpinare, și nu mai citesc cartea respectivă.

Ar mai trebui precizat dacă un articol sau
studiu de critică literară este sau nu literatură.
Mai întâi trebuie văzut însă ce înțelegem prin
text, text literar și text literarizat. Poate că acest
lucru este pe înțelesul tuturor, așa că voi spune
doar câteva cuvinte despre aceste trei noțiuni.
Oricum ar fi, critica literară a existat și va
exista atâta timp cât vor exista opere literare,
fiind necesară pentru adevărata măsură a lucru-
rilor.

Un text, din latină textum, simplificând, nu

este decât o suită de fraze care încep cu majus-
cule și termină cu anumite semne de punctua-
ție. Pentru a fi un text literar trebuie să îndepli-
nească anumite criterii: prezența unei sintaxe și
a unei punctuații, ortografie lexicală și gramati-
cală, un vocabular bogat, figuri de stil și registre
de limbaj, o funcție precisă, și anume narativă,
descriptivă, poetică, expresivă, argumentativă.
Textul literar respectă un tip de limbaj care se
supune preocupărilor estetice pentru a capta
atenția celui care îl citește. Textul literar nu are
o formă fixă, ci depinde de subiectivitatea celui
care îl creează. Termenul literarizat desemnează
timpul dintre iubire și ceas
procesul de a face literar un text care nu a fost
87
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Marian Nencescu
Alexandru Surdu
și eterna întrebare despre Ființă
Voci avizate din domeniul cercetărilor filoso-
fice ne avertizează că anticii dispuneau de siste-
me filosofice elaborate, asta în ciuda faptului că
majoritatea textelor ajunse până la noi sunt fie
fragmentare, fie reconstituite după surse indi-
recte, prin citate târzii. Cei mai harnici, se spu-
ne, au fost pitagoreicii care, grupați în societăți
secrete, au lăsat mai degrabă mărturii de tip
esoteric. Mai deschiși, eleații au elaborat siste-
me de tip literar-filosofic, în vreme ce părintele
filosofiei, Platon, și-ar fi expus într-o lucrare, azi
pierdută, Despre idei, opiniile filosofice, înscrise
într-o osatură sistemică, despre care nu avem
azi decât o idee aproximativă, desprinsă din Di-
aloguri.
Mai aproape de spiritul modern de interpre-
tare, disciplinar și sistemic, a fost Aristotel, asta
deși urmașii săi din epocă, cu deosebire, Por-
fyrius, Ammonius, Alexandru din Afrodisias, dar
și alții, s-au străduit, cât i-au dus puterile, să-i
continue și să-i completeze Sistemul, fără însă
a ajunge la rezultate spectaculoase. Cu aceas-
tă ocazie s-a născut și distincția, valabilă și azi,
dintre adevărații filosofi, creatori de sisteme fi-
losofice și pseudo-autori, sau comentatori, cei
care au elaborat lucrări în spiritul filosofiei clasi-
ce, fără însă a depăși nivelul unor compilații. De
88
aici și expresia, renascentistă, traduttore tradi-
tore, ce indică încercarea de a rescrie/interpre-
ta operele filosofiei clasice, de a le reconstitui,
sau completa, „după caz”, fără a ajunge însă la o
construcție originală.
Cu rare excepții, aceste reinterpretări/re-
construcții ale unor „arhitecturi” clasice, azi
dispărute, nu au reușit să atingă perfecțiunea
modelului inițial, fiind destinate mai degrabă
„subsolului” cercetărilor decât sălilor de expu-
nere.
În orice caz, chiar și simpla încercare de a
reconstitui, în cel mai bun caz, de a pastișa o
construcție filosofică de tip sistemic, care să in-
cludă elemente de logică, ontologie, etică, este-
tică etc., presupune o amplă cercetare prealabi-
lă, inclusiv încercări și proiecții repetate, unele
chiar eșuate, sistematizări și renunțări succesi-
ve, ceea ce face ca numărul și mai ales auten-
ticitatea unor astfel de construcții filosofice, de
tip sistemic, să rămână cu totul limitat. În zilele
noastre a apărut chiar și o disciplină distinctă a
filosofiei, epistemologia, sau teoria cunoașterii
științifice, care identifică și clasifică diferite in-
formații ce pot lua o turnură sistemică, axiome,
sisteme numerice, structuri moleculare etc.,
toate având tendința de a se constitui drept mo-
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
dele ideale filosofice. Prin astfel de construcții/
structuri fragmentare, fie de natură matemati-
că, fie antropologică, despre care aduce mărtu-
rie și Claude Lévi-Strauss (1908-2009, părintele
structuralismului etnologic), se confirmă ideea,
platoniciană la origine, după care orice sistem
filosofic este, concomitent, convențional, auto-
nom și organic, supus, deci, perfecționării, pe
măsură ce o ramură a filosofiei, sau chiar tota-
litatea lor, se schimbă. Și atunci, vorba profeso-
rului Alexandru Surdu, cine se mai încumetă azi
să elaboreze sisteme filosofice noi când tendin-
ța generală, deconstructivistă, este de negare a
lor? (Mărturiile anamnezei, București, Paideia,
2004, p. 183).
Problema ține, paradoxal, de logica rațiunii
(logica intelectului, în termenii logicii simbolice).
Ideea că orice sistem filosofic (nou sau vechi)
trebuie aplicat la domeniul realității este cadu-
că. Evoluția științelor a impus structuri și funcții
noi, necunoscute în trecut. De la sistemele bi-
nare de calcul, de pildă, s-a ajuns inclusiv la cal-
cule în patru sau chiar cinci dimensiuni (ce iau
în seamă inclusiv forțele fizice – n.n.). La fel, în
filosofie au apărut sisteme dialectico-speculati-
ve de tip pentadic. În acest fel, direcția sistemică
a filosofiei actuale, ce părea că a pierdut teren,
a renăscut tocmai din dorința de a recupera do-
meniile „refractare” ale cunoașterii, de a le reda
„în pura lor existențialitate”, cum le numea pro-
fesorul Alexandru Surdu.
Un astfel de domeniu l-a reprezentat, în spe-
cial în veacul nostru, iconoclast și deconstruc-
tivist, istoria artei, cu deosebire estetica, disci-
plină rămasă, paradoxal, la nivelul de percepție
kantian, respectiv la granița dintre etic și religios,
sau cel mult văzută ca o disciplină eliberată de
sub dominația voinței, ca la Nietzsche. Din mo-
tive ce țin de „întâmplare”, relatează profesorul
Alexandru Surdu, „la îndemnul lui Constantin
Noica”, viitorul creator al Filosofiei pentadice a
elaborat (la începutul anilor ‚80 – n.n.), inițial
parțial, pe domenii ale artei, un sistem „nou” de
interpretare numit de el pentamorfoză, având
drept scop clasificarea și ierarhizarea artelor, în
funcție de mecanismele de producere și funcți-
onare a acestora (Pentamorfoza artei, ed. a II-a,
București, Ed. Academiei Române, 2018, p. 10).
În esență, precizează profesorul Alexandru Sur-
du, „filosofia artei, în postura de pentamorfoză,
nu se identifică cu o teorie sistemică a adevăru-
lui. Cu toate acestea, fără să încalce concepțiile
tradiționale, fără să asistăm la recunoașterea
unei filosofii (s.n.), câștigul este în domeniul stu-
diului realității artistice. Asta pur și simplu pen-
tru că cercetarea este pentadică” (s.n. – p. 12).
Faptul că însăși ființa umană prezintă o în-
truchipare de tip pentagonal (percepe cu cele 5
simțuri, concepe prin cele 5 facultăți ale gândi-
rii și construiește cu cele 5 degete) reprezintă,
așadar, exempli-grația, dovadă că orice realizare
umană de prestigiu se situează în orizontul ge-
neral al pentadei.
Cu mulți ani în urmă, Mircea Vulcănescu
identifica câteva criterii de atestare a unei ac-
tivități filosofice autentice și originale, de tip
românesc. Între acestea, semnala tradiția istori-
că, existența unui mediu de difuzare adecvat, în
cadrul culturii naționale (reviste, școli filosofice
etc.), prezența limbajului filosofic „gramatica-
lizat”, studiul sistematic al filosofiei, inclusiv la
nivel universitar și, cu deosebire, existența unei
filosofii de tip sistemic (s.n.), „de amploare”. Din
fericire, noi, românii, în ciuda unor contestatari
vehemenți, veniți adesea chiar din interior, ne
încadrăm în aceste criterii selecte.
Cu deosebire construcțiile de tip sistemic,
„adaptate la particularitățile tradițional româ-
nești”, ținea să precizeze profesorul Alexandru
Surdu (Mărturiile, op. cit., p. 192), nu ne-au lip-
sit, exemplul cel mai strălucit fiind chiar Filoso-
fia pentadică, o lucrare elaborată de profesorul
Alexandru Surdu cu deosebire în ultimul dece-
niu de viață (2010-2020) și rămasă, după unii
confrați, nefinalizată, ultimul volum, Existența
Reală, la care profesorul a lucrat până în ultime-
le clipe ale vieții, fiind, la ora actuală, de negăsit.
Din rațiuni editoriale, în primul rând, Filosofia
pentadică, așa cum a fost publicată în timpul
vieții de profesorul Alexandru Surdu, urma să
cuprindă 6 cărți, primele 5 fiind deja publicate:
Filosofia pentadică I, Introducere în problema
Transcendenței, apoi Filosofia pentadică II, Te-
oria Subsistenței, Filosofia pentadică III, Exis-
tența, și, în final, Filosofia pentadică IV, asoci-
ind două componente, Ființa (respectiv Teoria
89
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Ființei, București, Ed. Academiei Române, 2020)
și Realitatea, urmând ca volumul al V-lea, Exis-
tența Reală, să închidă ciclul. La fel, din motive
conceptuale („încercarea noastră de curățenie”,
o numește profesorul), volumul Teoria Ființei
reia și sporește analiza celor trei facultăți ale
gândirii: Intelectul, Rațiunea și Speculațiunea,
analizate anterior „de mântuială”, afirma însuși
Alexandru Surdu, pregătind astfel terenul pen-
tru volumul al VI-lea (în fapt, a 5-a componentă
a Pentadei, Realitatea.
Schematic, Ființa (F) este centrul Filosofiei
Pentadei, deasupra ei situându-se Subsistența
(S) și Existența (E), iar sub ea, Realitatea (R) și
Existența Reală (Er). Schema apare, în format
grafic, în Prefața volumului al V-lea, menționat
(p. 12), fiind considerată „cheia de intrare” în
Cetatea Filosofiei, imaginată de profesorul Ale-
xandru Surdu, ale cărei porți ferecate ne separă
de „Pentada de aur a Realității” (s.n.): Adevărul,
Frumosul, Binele, Dreptatea și Libertatea. Dacă
bunul Dumnezeu i-ar fi îngăduit profesorului
Alexandru Surdu să-și desăvârșească Sistemul,
așa cum au avut norocul iluștrii săi predecesori,
Lucian Blaga și Constantin Noica, cu siguranță
ne-ar fi lăsat nouă ocazia, unică, de a urca pe
„meterezele turnurilor” construite de Profesor,
până la Poarta Cerului, pentru ca, scăldându-ne
în Duhul Adevărului (pneuma tes aletheia), să
ne mântuim sufletele.
Situată în centrul Filosofiei pentadice, făcând
legătura între Existența Nemijlocită și Realitate,
Ființa, în accepțiunea Profesorului Alexandru
Surdu, este similară cu Logica. De aceea, Alexan-
dru Surdu împrumută Ființei cele trei facultăți
ale gândirii: intelectul, rațiunea și speculațiunea,
într-o încercare de a reuni, într-o formulă inedi-
tă, tradiția speculațiunii, cu virtuțile meditației
și ale revelației mistice. Argumente psiho-gno-
seologice leagă Ființa de Existența Nemijlocită,
deoarece, ca să fie, lucrurile nu trebuie doar
cercetate cu simțurile, ci și gândite.
În accepțiunea Profesorului, Ființa este Exis-
tența gândită, gândirea fiind, așadar, facultatea
psiho-gnoseologică supremă. Pentru ca această
noțiune să fie înțeleasă, nu trebuie pornit de
la Ființă, ci, din contră, trebuie ajuns la ea. În
acest sens, este invocat sistemul filosofic noici-
90
an, respectiv Devenirea întru Ființă, accentuând
pe faptul că, etimologic, devenirea înseamnă și
trecere, transformare. Față de această interpre-
tare, profesorul Alexandru Surdu are și un punct
de vedere propriu: „Existența Nemijlocită nu
trece (s.A.S.) în Ființă, nu se transformă, ci se în-
ființează (s.A.S.) pe sine, în măsura în care omul
o gândește” (Teoria Ființei, op.cit., p. 17).
Ce este, așadar, Ființa? Primul care a încercat
să dea un răspuns acestei întrebări a fost Mar-
tin Heidegger (1889-1976), în lucrarea sa funda-
mentală Ființă și Timp (Sein und Zeit), publicată
în 1927. Din păcate, cum observa și profesorul
Alexandru Surdu, maniera „aglutinată” a limbii
germane, în care Heidegger și-a formulat te-
zele, mai mult „a aruncat în neant” încercarea
de a rupe cu tradiția sistemelor ontologice, ce
dăinuiau încă de la Platon” (Vocații filosofice
românești, București, Ed. Academiei Române,
1995, p. 90). Pe urmele lui Heidegger, C. Noica
a renunțat să se întrebe ce este Ființa, căutând
o cale de a arăta cum devine Ființa. Aceasta a
fost, în opinia sa, calea circulară, respectiv cer-
cul („cercul dialectic”, fundamental, în opinia lui
Noica fiind reprezentat astfel: ființa, devenirea,
devenirea întru ființă, și ființa regăsită). Creator
al unui sistem filosofic original, în patru timpi,
un câștig față de „triada” lui Heidegger, Con-
stantin Noica a numit rațiune, „drumul devenirii
ființei” („conștiința devenirii întru ființă”, cum o
numea Alexandru Surdu), punând-o în opoziție
cu intelectul. În planul rațiunii, Constantin Noica
a imaginat o nouă filosofie, numită și Logica ra-
țiunii (op.cit., p. 90), distinctă de vechea Logică
(dialectică), a lui Hegel.
Lucrarea lui C. Noica Devenirea întru ființă.
Scrisori despre logica lui Hermes (publicată în
1981, la Ed. Științifică și Enciclopedică) cuprin-
de, în final, și câteva considerații despre rațiu-
ne, în jurul căreia „pivotează totul”. În opinia sa,
„rațiunea = ființa”, iar „devenirea întru ființă”
nu există dincolo de om/de ființa umană, pen-
tru singurul motiv că rațiunea funcționează „cu
om cu tot”. Acest tip de abordare, cu totul nou,
și în opoziție cu teza lui Heidegger, care susți-
nea că omul nu este o ființă privilegiată și că, din
contră, ființa trebuie căutată pretutindeni (s.n.)
reprezintă, și în opinia lui Alexandru Surdu, „o
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
reconsiderare a lumii, din perspectiva Ființei”
(op.cit., p. 91). Mai mult, C. Noica a lansat ideea
de a rescrie „Logica” lui Hegel, în spirit kantian
însă, identificând devenirea ca „limitația care nu
limitează”. În noua „logică”, noiciană, Ființa nu
se reduce la devenire, ci totul are drept corolar
recompunerea: „Indivizii pier, speciile rămân”,
observa C. Noica. În acest sens, rațiunea acțio-
nează ca „a doua instanță”, ce reia ciclul deveni-
rii, dar într-o formă nouă, superioară, denumită
de Noica „devenință”.
În stilul său ironico-îngăduitor, Profesorul
Alexandru Surdu îi îndemna adesea pe interpre-
ții lui Noica, deveniți ad-hoc și heideggerieni în-
verșunați, să cumpere un buchet de flori și să-l
ducă la mormântul lui Noica, de la Păltiniș, în
speranța că poate vor afla acolo, direct de la sur-
să (s.n.), ce a vrut să spună C. Noica atunci când
a definit Ființa. Sau poate, dacă nu vor fi mulțu-
miți de „răspuns”, să-l „întrebe” pe Heidegger
însuși ce a vrut să spună prin „Dassein”. Răspun-
sul, ne asigura, cu un surâs înțelept, Profesorul,
stă în Logică.
Definind Ființa (obligatoriu la singular), pro-
fesorul Alexandru Surdu ne trimite la verbul
grecesc a fi (einai), ale cărui forme flexionare
cuprind și participiul prezent, to on, respectiv a
fi-ul românesc, mai exact faptul de a fi, devenit
în românește Ființă. Așadar, substantivul Ființă
(to einai), scris cu majusculă, și verbul a fi au
același înțeles cu hegelianul sein reines sein (Fi-
ința precede Existența).
Ideea că „a fi = a gândi” este preluată, ex-
plicit, de profesorul Alexandru Surdu direct de
la Parmenide, cel care considera că Ființa este
imobilă, veșnic egală cu sine, iar Gândirea (to
noein) este în aceasta (Teoria Ființei, op.cit., p.
18). Teza identității dintre Ființă și Gândire este
prezentă, susține profesorul Alexandru Surdu,
sub diverse forme de exprimare, în toată gân-
direa antică, fiind preluată și de moderni, inclu-
siv de Descartes, care, în expresia Cogito ergo
sum, semnala faptul că, prin gândire, Ființa își
dovedește „elevanța”. Psihologic vorbind, Gân-
direa este prima și cea mai importantă însușire
a Ființei, ce poartă caracteristicile multiplicității.
Profesorul Alexandru Surdu chiar atrage atenția
că, inclusiv în logica tradițională, mintea umană
era considerată, de la Aristotel citire, „locul ide-
ilor” (topos eidon), așadar asocierea Ființei cu
Gândirea nu se face pur și simplu, automat, prin
transfer de caracteristici, ci pleacă de la ideea
că Ființa este esența obiectelor, deci inclusiv a
Gândirii („estimea” de care vorbea și Cantemir,
când încerca să traducă ad litteram to ti esti = ce
este-le – n.n.).
Pe de altă parte, Ființa nu se gândește pe
sine, în mod mecanic, ci este cuprinsă de inspi-
rația divină, care invadează Ființa prin gânduri,
idei. La un loc, gândurile, obiectele, întrebările
(ti esti, hos esti, dia ti esti etc. = ce este, cum este,
de ce este) constituie, fiecare în parte, obiecte
de manifestare ale Ființei. Mai mult, profesorul
Alexandru Surdu dă exemplul lui Aristotel, care
introducea, între întrebările despre Ființă, și pe
cele referitoare la gânduri (en te psyche) al căror
„loc” (topos) se regăsește, figurativ, tot pe tărâ-
mul Existenței.
În acest sens, merită semnalat că teza pro-
fesorului Alexandru Surdu nu este nouă întru-
totul, fiind formulată anterior, evident, cu alte
cuvinte, și de Martin Heidegger: în propoziții de
tipul „calul este”, „piatra este”, ne spune Heide-
gger, piatra sau calul, după caz, există numai în
măsura în care omul gândește acest lucru. Cu
alte cuvinte, piatra, calul nu sunt ființe, nu fi-
ințează, dar au „proprietate existențială”, prin
simpla acțiune a gândirii („gândirea gândirii”, îi
spune Heidegger – n.n.). Drept consecință, tot
ceea ce „există” (înainte de „a fi”) este recunos-
cut prin Gândire. În aceeași categorie intră, de
pildă, și lucrurile care, evident, nu există, fiind
revelate doar de gândirea și de sensibilitatea/
imaginația omului. Este vorba aici de îngeri, hi-
mere, duhuri, centauri, djini etc., divinități tran-
scendente ce apar în diferite religii și pe care
le considerăm că există doar în măsura în care
gândim acest lucru. Ca o concluzie: „Ființa, ca
semnificație esențială, se opune devenirii (cum
ne învăța C. Noica – n.n.), trecerii, transformării.
Ființa înseamnă stabilitate, Ființa e atemporală,
e durata ajunsă la desăvârșire” (Teoria ființei,
op.cit., p. 23).
Chiar judecând după aceste succinte obser-
vații, nu putem să nu constatăm că, în filosofie,
Alexandru Surdu are destinul lui Epimenide.
91
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Dacă Zeul Chronos s-ar ține de cuvânt, și ar în-
toarce timpul înapoi, ne-am putea trezi într-o zi
cu bătrânul Profesor printre noi, reîntors din bă-
tălii, precum „leii Atlasului”, cu fruntea încărca-
tă de pulberea grea, a „deșertului” gândirii. Iar
întrebările lui insistente despre ce este = ti esti,
despre Ființă și Gândire ar suna straniu pentru
cei ce vorbesc acum o altă limbă, încărcată de
răbufniri critice la adresa „logicii integrale”, pro-
movată de Profesor.
Or, e limpede că o problemă atât de com-
plexă precum Teoria Ființei nu poate fi rezolvată
92
decât interdisciplinar, reunind cunoștințele des-
pre cuget (Gândire – nous), cu cele despre obiec-
te (to onta), și constituind, in re, o Ființă a toate,
care să ne conducă la expresia, de către sine, a
ideii absolute. În acest sens, intuiția Profesoru-
lui Alexandru Surdu după care Ființa (to onai) se
definește în funcție de facultățile Gândirii (cum
este-le, ce este-le și de ce este-le) se dovedește
corectă. Mai greu este cu identificarea exactă a
„locului ideilor” pe scoarța cerebrală. Dar asta nu
mai este problema filosofiei, ci, poate, a biofizicii
viitorului.
separați între două continente
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Livia Ciupercă

LIMBILE VÂNTULUI
Cea mai de preț zestre dăruită ființei uma- mers de a crea câmpul logic” (Constantin Noica).
ne este cuvântul. Rostit în toate limbile pămân- Protagonistul romanului, Gheorghe Bor-
tului, el, măria sa, cuvântul, își flutură mesajul, ghescu, cu un patronim simbolic, deși absent,
christică matcă a umanității. devine marele prezent în cavalcada creată, pen-
B i n e c u vâ n ta t tru a înțelege că viața este un dat divin care se
fi-va și îndemnul cere studiat în toate fibrele sale.
„lasă-te trăit în Tehnica naratologică utilizată de scriitor este
cuvânt”, pe care-l ceea ce critica literară numește „ficțiune în fic-
descoperim învăluit țiune”, o înlănțuire uimitoare între trecutul și
în misterioase în- prezentul lui Gheorghe Borghescu, precum fal-
crustații, într-unul durile vântului, mereu neliniștit, în acest noian
dintre cele mai pro- învăluitor terestru.
funde scrieri con- În viziunea romancierului Adrian Lesenciuc,
temporane, Limbi- Gheorghe Borghescu ni se conturează precum o
le vântului (Cartea mini-cascadă, izvorâtă din adâncurile spirituali-
Românească, Bucu- tății sale native. El este alesul zbuciumului inte-
rești, 2018), autor rior, de-a dreptul miraculos.
– Adrian Lesenciuc. Dar cum reacționăm când un om aflat în
E drept, cu- comă, în urma unui grav accident, șoptește,
vântul este „stăpânul lumii”. El este acela care într-o limbă necunoscută lui, o frază precum
„a-mbrăcat pământul / Cu cea mai luminoasă zi. aceasta: „Limba e o sumă de goluri-concept”
/ La început a fost cuvântul / Și la sfârșit tot el („A lingua é uma soma dos buracos-conceptu-
va fi”, rostește, de dincolo de timp, poetul Horia ais”)?!
Furtună. Și nu putem îndrăzni a nu-l crede, când Și iată cum acest „murmur” de vânt, surprin-
așa glăsuiește însăși Cartea Cărților. zător unui muritor de rând, va dobândi adânci
Da, „între lumile noastre nu-s alte punți de- reverberații în viziunea unui specialist neurochi-
cât cuvintele” (Adrian Lesenciuc). Indiferent de rurg, precum profesorul Felipe Soares din Lisa-
limbaj, ele dobândesc un mesaj, un „prim de- bona, aflat (deloc întâmplător) la Iași, pentru a
93
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
susține o conferință pe o temă similară.
Subtile rostiri întretăiate într-o „limbă a vân-
tului”. Și câte învăluitoare întunecimi „tăinui-
toare” pare a ne șopti și poetul grec Odysseas
Elytis!
Pline de subînțelesuri devin și neliniștirile
tânărului medic Radu Bucur, personajul-cheie
în elucidarea acestui „caz” clinic. Și, curios, din
noianul de cărți ce odihnesc pe „marginea raf-
tului de la stână”, locașul odihnei și al reflecțiilor
ciobanului Gheorghe Borghescu, se află și Car-
tea neliniștirii lui Fernando Pessoa, „semnată cu
pseudonimul Soares”.
„Sub cupola mării de stele” se întretaie „o
sumă de goluri” care îmbracă într-un tot neîm-
plinirile unui om. În incipitul romanului se-nfi-
ripă pe chipul trudit al lui Gheorghe un zâmbet
cald, pentru ca, în desinit, același „cântec trist
și răscolitor”, ca o încununare în eternitate, să
dăruiască o firavă speranță, „nu încă”! „O învă-
luire ca într-o mare de piatră”. Și astfel, nimicul
să cuprindă, tainic, povestea unei nefericiri.
Câtă dreptate are Fernando Pessoa… Sun-
tem niște „umbre de iluzii”, în neputința de a ne
cunoaște „frontierele sufletului”.
Și oricât ne-am zbuciuma, pare convins și tâ-
nărul medic Radu Bucur, povățuit de baciul Ni-
țucă, „pretutindeni sunt rosturi”, mai presus de
înțelegerea noastră firească!
Experiențele lăuntrice ale eroului se crista-
lizează în învăluitoare frazări incoerente. Sunt
acestea rodul lecturilor sale sau doar niște ră-
mășițe năvalnice subterane ale gândurilor sale,
răsuciri tomnatice ale unei conștiințe implicate
în acest continuu proces evolutiv?!
Sortit a fost ca accidentul suferit să nu mar-
cheze moartea ca pe o trecere oarecare. Cu atât
mai mult, nici nașterea lui Gheorghe nu s-a vrut
una firească. Înțelegem perfect mesajul. El nu
este fiul împărătesc care, la naștere, cere „ti-
nerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.
Gheorghe dorește să dobândească „cunoaștere
și înțelepciune”, pentru a transmite mai departe
„duhul înțelesului”, adică „miraculosul mitologi-
ei autohtone”.
Pentru Gheorghe, o spune limpede baciul
de pe Obcini, „neîmplinirea visului nu-i un capăt
de drum, o ruptură, ci un început al pogorârii
94
Duhului Sfânt prin sine, către lume”. Doar astfel
putem înțelege evoluția sa, de la pruncie și până
la maturitate: mereu în vitregie și îmbrățișând
vitregiile.
Dacă lui Gheorghe i s-a prescris a fi „Alesul
Durerii” (Fernando Pessoa), Diana, fiica, are
șansa de a răzbuna neîmplinirile tatălui. Logi-
că firească, atât din perspectivă auctorială, dar
și din perspectiva psihoterapeutului Robert H.
Hopcke, cel care vorbește despre „mitul succe-
sului și al eșecului (când o ușă se închide, o fe-
reastră se deschide)”.
Să ne amintim de lacrimile Dianei (aflată la
Nessebăr, „fosta cetate Messembria, fondată de
greci”, pe „țărmul stâncos al insulei”, înspre Ma-
rea Mediterană, după ce ansamblul de dansuri,
din care face parte, a obținut marele premiu),
care se succed – în sincronicitate – cu lacrimile
lui Gheorghe (aflat în comă undeva, „în liniștea
zumzăitoare a Spitalului <Santa Maria> din Lisa-
bona”).
Iar în Obcini, acolo unde cuibăresc marile
spirite, acolo unde viața își cumpănește liniștit
rosturile, doar acolo, „șuierătoarele sunete ale
limbii vântului” vor fi preluate, pentru a fi, la
rândul lor, amplificate de către Gavriluț, ciobă-
nelul care tocmai se pregătește, cu firești emo-
ții, de primul lui „răscol”.
Iată cum devenim martorii ilustrării, la con-
cret, al conceptului de „coincidență semnifica-
tivă”, așa după cum a fost demonstrat de către
Carl Gustav Jung!
Deloc surprinzătoare este perseverența tâ-
nărului medic Radu Bucur, personaj-cheie al
romanului. Lui îi datorăm recompunerea, din
flash-uri suprapuse, a protagonistului acestui
roman apolog. Și totuși, în urma investigațiilor
sale (mai întâi, în creierii munților, pe culmile
Obcinelor, la stână; apoi, în satul copilăriei lui
Gheorghe, în căsuța sa de munte, acasă, sau
la soția sa, Dorina Ungureanu), deși fructuoa-
se, tânărul medic nu pare deloc mulțumit. Nici
caietele cu însemnări, și nici cărțile ce au apar-
ținut ciobanului-autodidact nu-i lămuresc capa-
citatea acestuia de a rosti enigmatice frazări, în
comă fiind.
Gheorghe Borghescu nu este un Kesarion
Breb, școlit în Bizanț, ci un cioban din Obcini,
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

adâncit în lectura unor cărți care i-au modelat lume”.

mintea și cugetul. El a venit în lume, mistuit în-
tr-altă identitate, trudind, chinuind și suferind.
Putem crede că acest om al înălțimilor și al sin-
gurătăților, al meditației și al înțelepciunii, va
sfârși ca un învingător? Posibil. Având în vedere
pe salvatorii din juru-i… Radu Bucur, Profesorul
Soares, Dorina, Diana… și, mai presus de toți,
Baciul Nițucă.
Da, Baciul Nițucă ni se revelă, precum un De-
cheneu de secol XX. Reflecțiile sale par nefirești
în profunzimea lor filosofică („În primele vea-
curi Duhul Sfânt cobora asupra credincioșilor
și ei vorbeau în limbi pe care nu le învățaseră,
după cum Duhul îi făcea să vorbească”).
Cunoscând, la perfecție, „limba” cărților
sfinte, bătrânul baci a înțeles că nimic nu-i în-
tâmplător în astă lume. „Rosturi îs pretutindeni,
când e nevoie ca-nvățătura sfântă să ajungă în
Cu un anume „rost” – și destinul lui Gheor-
ghe. „Așa l-o rânduit Dumnezău, cu nefericirea
lui, să poată să dăruiască din dramul de fericire,
pe care-l poartă în el, și ălorlalți”.
Asemenea gândea, pe la 1782, și Jean-Ja-
cques Rousseau, în Visările unui hoinar singura-
tic: „Sunt nenorociri care înalță și oțelesc sufle-
tul, dar există și altele care îl doboară și-l ucid”.
Rostirile baciului devin subtile lecții de mo-
rală: „Nu de carte multă are nevoie omul în via-
ță, ci de cunoaștere, de înțelepciune”. „Cunoaș-
terea și înțelepciunea s-or arătat în tătă lumina
lor până când cineva o fost în stare să priceapă
și să ducă mai departe duhul înțelesului”.
Un adevăr de necontestat. Oricâte investiga-
ții științifice se vor desfășura, „rosturile lumii”
vor rămâne mereu învăluite-n ceața neelucidi-
tății!

Livia Ciupercă (11 octombrie 1947 Bereşti, Galaţi)

A absolvit Facultatea de Filologie, Universitatea Bucureşti. Activează în Uniunea Ziariştilor Profesionişti
din România, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Iaşi, precum şi în Asociaţia Română de Istorie a Pre-
sei. Este fondator şi coordonator al Simpozionului Naţional Ioan Petru Culianu.

A debutat publicistic în 1982, iar editorial, în 1996. Membru al Societății Culturale „Junimea ’90” Iași
(1990-2016). Membru și vicepreședinte al Asociației Culturale „Ginta Latină” Iași (1993-2000). Din decem-
brie 2012, este redactor literar la revista Constelaţii diamantine (Craiova), iar din 2020, în colectivul de
redacție al revistei Tecuciul literar și artistic. Din 2014 îngrijeşte „Seria de autor Al. Lascarov-Moldovanu” a
Editurii DOXOLOGIA, Iaşi. Colaborator la reviste literare din ţară şi străinătate.
Autor: studii de specialitate; coautor studii de metodică didactică; colaborator studii de specialitate; co-
ordonator activitate metodico-ştiinţifică; prefațator; coautor antologii de versuri; coautor antologii literare;
coautor antologii dedicate diverselor acțiuni omagiale; coautor în cadrul unor acțiuni coordonate de ARIP;
autor versuri; coautor volume versuri.
Autor al primelor monografii dedicate personalităților științei și culturii românești: Ioan Alexandru Bră-
tescu-Voinești (1996), Paul Bujor (2010, 2016), Dominic Stanca (2011), Teodor Al. Munteanu (2013, 2017),
Alexandru Lascarov-Moldovanu (2014, 2018), Prima promoție de seminariști, Huși 1923; Oreste Tafrali (2015,
2016), Pr. Neculai V. Hodoroabă (2017), B. Jordan (2019), Frații Petru Gh. Savin și Ioan Gh. Savin (2020), Horia
Furtuna (2020), Arhim. Mitrofor Iulius Scriban (sub tipar).
Câteva dintre premiile și distincțiile obținute: 2013 – Premiul UZPR, „Restitutio”, pentru monografia
Teodor Al. Munteanu (Timpul, Iași, 2013); 2014 – Premiul pentru Istorie Literară, acordat de revista Plumb
– Bacău; 2015 – Premiul I la Festivalul Național de Creație „Vrancea literară”, pentru volumul Durerea mea
numără 33 (Ed. Timpul, Iași, 2014); 2016 – Premiul „Restitutio” al Uniunii Scriitorilor – Filiala Iași, pentru
monografia Oreste Tafrali (Iași, StudIS, 2015); 28 iunie 2019 – Premiul UZPR, Distincția Credință și loialitate;
2022 – Premiul I, secțiunea Teatru, pentru participare la Proiectul Internațional de Creație Literar-Artistică
Eminescu, un vis în așteptare, ediția 2021-2022, inițiat și organizat de Asociația Cultural-Umanitară „Lucea-
fărul de Vest”, Timișoara; 2022 – Meritul cultural, acordat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România,
Filiala UZPR „Valeriu Braniște” Timiș, precum și de Asociația Cultural Umanitară „Luceafărul de Vest” Timi-
șoara, pentru „pasiune, dăruire, implicare și susținere a performanței în cultură, contribuție la îmbogățirea
patrimoniului spiritual românesc și o viață în slujba comunității”.

95
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Elena Ninerică
Puterea simbolurilor strămoșești și
ieșirea din labirintul modernității
Nici un om serios nu se va hotărî vreodată să
scrie despre lucruri serioase pentru că, în acest
fel, gândurile sale ar fi expuse interpretărilor
greșite și lipsei de înțelegere.
Pentru a transmite sau a schimba idei teolo-
gice comune, strămoșii noștri aveau nevoie de
forme de exprimare universale, cum ar fi: sim-
bolurile, cifrele, culorile, muzica sau dansul.
Multe culte din antichitate considerau drept
păcat folosirea scrisului pentru transmiterea
doctrinelor religioase, așa că se transmiteau
prin simboluri pe care le înțelegeau doar cei ini-
țiați.
De când mă știu am fost pasionată de isto-
rie, artă și… simboluri. Cred că este o legătură
misterioasă între ele și că prin intermediul lor
putem descoperi ce ne-au lăsat moștenire stră-
moșii noștri.
Am fost întrebată de câteva ori „De ce?” De
ce atâta interes pentru aceste lucruri și de ce nu
mă concentrez pe obiective mai concrete și mai
utile. Mi-am răspuns aproape automat „pentru
că este foarte important să știm cine suntem,
de unde venim și ce s-a întâmplat în trecut pen-
tru a ajunge la ceea ce (și unde) suntem astăzi”.
De ce? Pentru că istoria se repetă într-un fel sau
96
altul. Pentru că trecutul și strămoșii noștri ar
trebui să ne inspire și să ne dea forța să luptăm
pentru libertatea noastră, așa cum au făcut-o
ei cu atâta demnitate, la timpul lor. Desigur, nu
vorbim de aceeași luptă, de același război. As-
tăzi avem o altfel de luptă, fără arme vizibile,
dar armele ce se folosesc sunt mai ascuțite și au
menirea să distrugă sufletul, înainte de a distru-
ge trupul. Contra a ce ar trebui să luptăm? Con-
tra acestor manipulări în masă, a unui control
total prin așa-numita globalizare care ne face
să ne pierdem identitatea = demnitatea. Scopul
acestei globalizări fiind, printre altele, și acela
de a fi transformați în niște mici roboți care nu
mai au nici un alt interes în afară de grija factu-
rilor, a creditului din bancă, creându-ne o falsă
necesitate de consum, fapt ce ne provoacă la o
continuă stare de competiție și ne ține prizoni-
eri în această fericire iluzorie. Căutăm fericirea
în aceste lucruri materiale când de fapt adevă-
rata fericire este mult mai ușor de atins și nu are
nimic de a face cu bunurile materiale. Omul de-
vine un câmp de bătălie al informațiilor transmi-
se de mass-media, pentru a perturba înseși ră-
dăcinile vieții. Parcă cineva acționează deliberat
pentru a ne transforma în niște marionete care
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
pot fi conduse cu maximă ușurință. Gândurile
noastre parcă nu ne mai aparțin în totalitate, iar
omul modern se lasă cu plăcere manipulat, fiind
condus de reclamele din mass-media care îl asi-
gură că trebuie să depună din ce în ce mai puțin
efort pentru a alege. Tendința spre comoditate
a minții unora este speculată la maximum de al-
ții. Omului modern îi este frică de singurătate
și autoanaliză, de aceea pornim televizorul când
ajungem acasă, ori radioul, ori MP3-ul, facem
orice altceva, doar să nu rămânem singuri cu
noi înșine. Asta ne face nervoși, agitați, anxioși,
neatenți. Am pierdut puterea de a păstra calmul
și echilibrul interior. Or numai într-o astfel de
stare este posibilă cunoașterea esenței ascunse
a personalității. Secretul oamenilor cu adevărat
înțelepți este capacitatea lor extraordinară de a
manifesta, indiferent de situație, un autocontrol
desăvârșit. Această „industrie aculturală” ce ne
supune unui bombardament de imagini, știri
negative, spoturi publicitare și sunete are rolul
de a împiedica afirmarea conștiinței de sine și
autocunoașterii. În definitiv, scopul este acela
de a impune această realitate negativă în mod
dominator, prin instituirea unei conștiințe așa-
zis fericite, deși străine, pentru a împiedica afir-
marea conștiinței de sine și a autocunoașterii.
Se pare că mass-media înăbușă în noi nevoia de
autoedificare, or întreaga experiență interioară,
spirituală izvorăște din această necesitate. Psi-
hologii umaniști contemporani ne avertizează
asupra unui mare pericol al pierderii identității
personale, spulberarea Eu-lui.
Strămoșii noștri știau să se bucure cu ade-
vărat de căldura și lumina soarelui și a lunii, de
proprietățile apei și ale pământului. De aceea
desenau aceste simboluri (și multe altele) pe
diferite obiecte de cult (și nu numai), pentru a
transmite generațiilor viitoare importanța aces-
tora, respectul și atenția ce le-ar trebui acorda-
te.
Simbolurile nu s-au folosit doar în religie, ci
în mult mai multe discipline precum: filosofie,
științe exacte, astronomie, medicină, construc-
ții, magie, artă, muzică etc.
Printre cei mai înțelepți antici au fost adepții
cultului „naturii și fertilității”. Între ei, Pitagora
(570-496 î.e.n.), Platon (427-347 î.e.n.), Socrate
(469-399 î.e.n.), Aristotel (384-322 î.e.n.). Ei ne
destăinuie sub forma cugetărilor filozofice și a
simbolurilor o parte din secretele acestui cult.
Prin simboluri ne-au transmis mai întâi valorile
spirituale, respectiv noțiunile eterne ce organi-
zează Universul – inteligența, logica, dragostea,
frumusețea, fertilitatea, talentul, tenacitatea,
adevărul, dreptatea, libertatea, ordinea, timpul
etc., valori care, dacă astăzi ar fi respectate și
apreciate de societate, nu am mai avea nevoie
de nimic altceva pentru a trăi într-o lume echita-
bilă, o lume în care să predomine armonia și în
care să nu existe persoane care mor de foame și
alții care își cumpără o stea.
Pentru a preciza terminologia simbolului
este necesar să distingem imaginea simbolică
de toate celelalte (emblemă, alegorie, metafo-
ră, atribut, parabolă, apolog etc.). Simbolul se
deosebește în mod esențial și de semn, întrucât
acesta din urmă reprezintă numai o convenție
arbitrară în cadrul căreia semnificantul și semni-
ficatul rămân, uneori, străini unul de altul. Sim-
bolul nu este un simplu semn, el ne poartă din-
colo de semnificații ce decurg din interpretarea
condiționată la rândul ei de anumite predispozi-
ții, este încărcat cu dinamism și afectivitate, ac-
ționând asupra structurilor psihice și mentale.
Dintre simbolurile mai des întâlnite în mito-
logia universală amintesc COPACUL VIEȚII, unul
dintre cele mai vechi simboluri, perceput ca un
simbol al verticalității sau ca legătură între cer
și pământ. Tema arborelui are semnificații mul-
tiple, una dintre ele referindu-se la caracterul
ciclic al evoluției cosmice moarte și regenerare,
făcând totodată legătura cu cele trei niveluri ale
cosmosului: cel subteran – datorită rădăcinilor
adânci, suprafața pământului – prin trunchi și
crengile de jos – și înaltul, prin ramurile din vârf,
ridicate spre lumina cerului. Poate fi conside-
rat un centru al pământului, fiind numit și Axis
Mundi (Axa Lumii).
Mai avem, de asemenea, FLOAREA VIEȚII,
ce reprezintă frumusețea, fragilitatea, ordinea
(datorită simetriei petalelor), culorile și parfu-
murile divine. Ea reprezintă elementul feminin
al naturii, opus celui masculin, imaginat prin co-
pacul viguros.
Floarea vieții în zona Maramureș
97
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

În Evul Mediu și Renaștere, floarea de mari
dimensiuni și-a menținut rolul de alegorie a în-
tregii vegetații. Simbolul poate fi folosit și ca o
metaforă care ilustrează legătura care există în
univers, între orice formă de viață și spirit.
Simbolul apei
Acesta apare din cele mai vechi timpuri și
este consacrat apei sacre. Se folosește în cere-
moniile care dezleagă fertilitatea și belșugul ve-
rii. Apa însuflețește și fertilizează, spală păcate
și generează renașterea. Tot ea este elementul
principal al ceremonialului de aducere a ploii,
prin principiul similitudinii.
Simbolul apei
Apele curgătoare au înțelesuri diferite. Poa-
te că reprezintă trecerea, scurgerea vieții, a tim-
pului. Apa, în general, înseamnă purificare.
Tot în mitologia dacică se regăsesc simboluri
precum SPIRALA DACICĂ (ce reprezintă viața
veșnică). Ea este semnul nemuririi nației noas-
tre, a răspândirii noastre în spirala spre infinit,
fără a ne uita vreodată originea. Ea a fost pre-
zentată și ca un semn dublu care simboliza, îna-
inte de toate, perechea, cuplul, mai exact unirea
celor două principii complementare ale vieții și
ale lumii: principiul feminin și cel masculin. De
fapt, era ca și crucea și svastica, un arhisimbol
al însuși principiului vieții, cea mai mare forță
divină pe care o invocă omul sacru.
Spirala dacică
Simbolul SOARELUI DACIC (crucea închisă în-
tr-un cerc). Acest simbol exista cu mult înaintea
creștinismului. Ea organiza timpul (echinocții și
solstiții) și spațiul (punctele cardinale). Soarele
moare la asfințit, dar învie întotdeauna dimi-
neața. Este întruchiparea veșniciei și a renaște-
rii. Dacii considerau că Anul Nou începe odată
cu echinocțiul de primăvară, dată la care Soare-
le începea să recapete puteri și ajuta natura să
renască. Practic viața renăștea odată cu Soarele.
Soarele dacic vizibil pe poartă
Importanţa strămoşilor noştri în contex-
tul paleoliticului şi neoliticului european a fost
foarte bine exprimată de M. Eliade când afirma
că „România n-a avut un ev mediu glorios, dar
a avut o preistorie egală, dacă nu superioară,
neamurilor din fruntea Europei şi creatoare de
cultură”.

Elena Ninerică (Iași)

Experienţă profesională:

Din 2022 este membru A.J.P.R. din România, filiala București. În 2021 devine membru
A.J.R.P. – Internațional. Din 2018 până în prezent este redactor-șef, prezentator LIRA TV (Te-
leviziunea românilor din Spania). În perioada 2016-2018 este redactor la România Paradis
– Revista-Proiect Internațional de Promovare a României în străinătate.
Între 2018 și 2022 activează ca profesor de muzică în cadrul Cercului pentru juniori, orga-
nizat de Ambasada României la Madrid. Din 2014 este organizator și coordonator de eveni-
mente culturale atât pe cont propriu, cât și în colaborare cu alți artiști.

Între 2015-2019 lucrează la Art Design Madrid și Goyart International ca director. Orga-
nizează expoziții cu o tematică amplă: Proiecție specială a artiștilor români care locuiesc la
Paris, ,Festivalul de Film Imagenindia, expoziție tematică, Sevilla, săptămâna României, Întâl-
nirea Guillenei. Participarea poeților, artiștilor și agenților culturali, mai 2015, Barcelona, în
Galeria CC Montjuic. Prezintă artiști români în colaborare cu asociații din Catalonia, Asocrom
Paris la Galeria Artes, Romania Special Week, Omagiu special lui Brâncuși, Galeria Domus Ro-
mana. Mărțișor special, cu participarea asociațiilor locale precum IL MONDO BLUE, Madrid
în Librería Función Lenguaje, Tradiții speciale românești.

98
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Daniel Luca

***

Tălpile tale goale ***

seamănă primăvara
scrijelind cu unghiile pârloaga Camionul trage
alerg în fața cooperativei
și nu pot ajunge șoferul trage prelata
umbra pașilor tăi. coboară scara
zglobii urcăm
doi înăuntru
umplem cotărițele
cu pâine neagră
*** alți patru le cară înăuntru
suntem primii la cumpărare
Prevederea coada e mare
e mama înțelepciunii nu mă mânca
m-am închis în mine îmi șoptește singura
pentru a mă proteja pâine semi
de virusul bezmetic pitită într-un colț
tușesc o cumpăr
spre înăuntru alerg cu ea
mă cuprind la umbra unui dud
frigul caldă pufoasă rotundă
febra nu mă pot abține
frica fiecare îmbucătură
frisoanele mă desparte
izoleta c-un an
sufletu-mi șoptește de tine.
din turnul de fildeș
ți-am spus eu.

99
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

*** ***

E plin de umbre pe stradă În plin martie

se ceartă ninge alb
se luptă cu femei goale
șușotesc le urmăresc cu privirea
se sărută de după perdelele trase
nu stau să le fotografiez niciuna nu se agaţă de pervazul
nici să le ating de la camera de hotel
doar parfumul lor alunecă una lângă alta
de liliac se aştern încetişor
se odihnește pe copaci
pe sprâncenele mele. pe asfalt
pe maşini
alcătuiesc un trup imens
de femeie
ca o alifie
*** ca un dezinfectant
ca un devorator de microbi viruși bacterii
Când nu pot ca un făcut
să adorm nicio maşină de poliţie
număr nu se iveşte
cuvintele la orizont
ascunse să-i ceară
în teama declaraţia pe proprie răspundere
nerostirii. unde să scrie
că scopul deplasării
constă în
asigurarea hranei.
***

Rapița cheamă ***

umbra-mi și-i vâră
într-o pungă reciclabilă Noaptea
o bucată rumenită patul prinde aripi
de primăvară îmi poartă umbra pe insula
proaspăt scoasă din cuptor din mijlocul lacului
să o poată dărui unde stăpânește
mamei regina nopții
însingurate cele două stau la sfat
înfrigurată de neliniști până în zori
înconjurată de gardieni la lumina licuricilor
știind că sulițele lor de bronz străjeri destoinici
nu o pot atinge ce nu dezvăluie nimănui
nu o pot opri schimbul de roluri
chiar dacă nu are la ea la care sunt martori.
declarația pe proprie răspundere.

100
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

***
***
O prună verde
Inima mea într-o scobitoare
are gură privește lumea
nas de la înălțimea
ochi buzelor tale
urechi ce o mângâie
nu are umbră ispititor
mestecă mereu înșelător
altă inimă ca razele unui soare
cu gură cu dinți
nas în luna lui
ochi gerar.
urechi
fără umbră O privire cât o
care molfăie întrebare
o inimă țipată în
cu gură nerostire.
nas
ochi Știi?
urechi Ți-am pitit
fără umbră umbra
matrioșka. în sâmbure.

flori de lut

101
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Daniela Toma

***
uneori mă ascundeam sub birou, în camera cu lambriuri
care fusese a bunicului meu,
dar mi-a dăruit-o în schimbul celor trei bastonaşe
care-mi reuşiseră perfect în clasa I

eu aş fi vrut un ceas, însă era multă lume la petrecere,

lucrurile se cam încurcaseră între ele
şi m-au trimis la culcare

se zvonea că rochia bunicii ar fi fost vopsită

în albastru electrizant şi nervos,
iar ea urma să cânte o piesă acustică

mă uitam pe fereastră – urme pe zăpadă –

cineva nevăzut desena cu mâna mea pe geam
o hartă a emoţiilor şi un vulcan,
altcineva, mult mai în vârstă, stropea semaforul roşu
cu patimi pe la tâmple
ca el să se ridice cu piruete cu tot
şi să facă dragoste până la epuizare cu toate inimile proaspete
adunate într-o singură inimă

acum, parcă bunicul meu se ascundea sub birou,

iar eu mă împotriveam rochiei mele de zăpadă
cu un câmp care ar fi putut fi căprui

melodia bunicii devenise un strigăt de lemn

pe care l-au tot purtat alţii înaintea ei,
ani de zile

102
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

***
poate că nu mă crezi, dar şi eu am avut odată
o parte din trup care cânta pe stradă
şi-n care-mi adunam nălucile
să-mi spele eşarfele galbene şi să fluiere

cealaltă parte, mai obraznică, mai împovărată,

semăna cu umbra mea, mă părăsea deseori
şi nu ducea lipsă de nimic

în fiecare sâmbătă îmi căra pălăria de paie,

mă-mbrăca mireasă de-a-ndoaselea
şi-mi punea în cârcă o pădure de păsări
la fel de galbene, lumânări şi-o gură de apă

cum cealaltă jumătate-mi alunga mereu graurii,

mă vedeam nevoită să mă strâng singură la piept
ca pe un ziar vechi,
să nu mai vorbesc cu mine, să-mi lipesc doar noduri
pe trup şi-o tablă de aramă

din când în când, mă culcam pe-o ureche în miezul zilei

unde se afla o culoare neîncepută şi un om viu
ce semăna izbitor cu mine

el, însă, avea sufletul de lemn

şi trecea pe deasupra

***
sunt mai tânără când privesc doar părţi din mine,
le răsucesc şi le scriu semne pe spate într-un alfabet morse,
bulversând ritualul de luni seara
tu vezi dinainte lăcomia mea
şi atârni repede, să nu se prindă nimeni,
viitorul osului de peşte exact în coada instalaţiei electrizante
la capătul patului, oglinda mea se parfumează
alegând să coboare din frig sub cămaşa poveştii de amor
cu care se ţine de vreo câțiva ani de mână
se pare că trupul şi-a ales o ţinută de gală din pâinea vieţii
şi s-a îndreptat spre rai să le servească ceai
cărţilor de noroc când vor fi bolnave
ce frumuseţe adevărată are explozia în fotografia asta, vei spune,
nici nu mai contează ce se va întâmpla după aceea în mintea ei!
deși n-am avut chitară, în noaptea asta ţi-am cântat cu trupul meu

103
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

***
arunc oglinda în sus și din ea cad oameni mici,
pare un fel de temniță inutilă, cu gratii umblând libere
şi învelindu-se unele pe altele ca și cum s-ar teme să se rumenească
la poarta sărutului, să n-o țină ocupată

oamenii mici n-au costum,

dacă se rănesc, își improvizează singuri nume noi de botez
și le înfundă peste rană, să nu se audă urlete
răsturnate în carnea lor, în trupul de duminică
îngăduința unui zid trăiește și ea destul de puțin

cine știe din ce motiv simt nevoia să-mi spăl mâinile în toiul nopții

***
ştii, uneori simt cum nişte aripi de cucuvea
mi se varsă în sânge,
îl ridică precum un scut deasupra capului
şi aruncă apoi în el cu bulgări de zăpadă
vreo cinci zile la rând în tot largul adunării
alteori, aceleaşi aripi îmi îngroapă adânc sângele
într-un perete lichid,
trupul ştiut, trupul neştiut şi trupul întins peste gustul meu,
toate se luminează
teama intră printr-o spărtură în legalitate,
îşi notează în derâdere primele simptome ale filmului mut,
nu mai spune nimic despre acadele şi somn,
devine mai târziu în măruntaie emoţie de lut
şi acum ce facem? vei întreba
mai numărăm de la dreapta spre stânga mârâitul sub piele?

***
ca să dovedesc că am primit scrisorile tale de pe front,
am înmulţit cu 2 sufletul lor şi toate celelalte părţi împrăştiate în tranşee,
abia atunci împărtăşania s-a mutat în mine,
mi-a spălat mofturile, le-a îndesat forţat în lada de zestre
şi mi-a spus:
- na, uite ce burtă plină de ipsos are acum planeta!
jumătatea asta de oră se trage la sorţi ca o pacoste roz pentru surzi!

104
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

***
într-o zi, corpul meu e tânăr,
în altă zi îmbătrânește brusc, nu-l mai recunosc,
pare o vietate ciudată care bate aerul
și-l împrăștie disperat pe deasupra lui

cel tânăr stă ascuns bine înăuntrul meu

celălalt, în afara mea sau împotriva mea...
acesta din urmă e reținut, dar fără dovezi,
mă imploră să cred că-l poate aduce înapoi pe manole,
să-mi zidească vârstele pe dinăuntru,
să-l privesc apoi de sus ca pe un tip norocos

unul dintre aceste două corpuri ale mele e neadaptat,

dar nu știu care
amândouă se răzgândesc, se schimbă des între ele
și-mi spun ceva despre timp, despre lucruri care contează,
până ce, dintr-odată, înțeleg –
eu sunt singurul meu corp închis în propriul corp,
în mine sunt tot ceea ce sunt
mă trag cu mâinile de păr și pielea mi se aprinde pe față,
mă văd fără ochelari în trupul meu de ieri,
mâine s-ar putea să nu mă mai recunosc

***
ultima oară am avut destulă răbdare cu amiaza lui joi
sosită pe neaşteptate dintr-o complicaţie şi adormită imediat
în picioare, în dreptul uşii
am pus-o repede şi destul de neglijent pe seama unui trebuia să se întâmple,
am ridicat din umeri şi am uitat de ea un timp
însă, între aerul meu şi aerul ei se încovoia spatele unei mici distanţe,
de la stânga şi până la foarte aproapele şi foarte mult doritul alb,
apretat şi călcat în picioarele mele frumoase
după ce le balansasem îndelung, ştiţi voi deja, peste Crimeea,
aşa că i-am întrerupt brusc seara din cuprinsul smintelii,
n-am mai ţinut-o niciun minut de vorbă,
am obligat-o să-şi coasă singură de mână gusturile,
scrisul înclinat şi dimineaţa mersului
şi i-am arătat cu degetul locul de la parterul umblândului
cum altfel aş mai fi putut semăna cu o bicicletă de infinit intens
parcată fix în mijlocul cerului?

105
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

blochez încărunţiri de ninsoare, de nevoie şi tăcere

pare ciudat, dar am un puzzle cu păpuşi adunate dintr-un parc
în care ele construiau cercuri
fără să greşească rotunjimea acestora
parcă-mi spuneau: uite, rămânem aici cu tine
pentru că numai tu ne poţi vedea,
ne vom asigura că eşti ultima!

când merg în oraş, îmi cumpăr rosturi de încăpăţânare

care să sune oricum,
trandafiri de la rusoaica din colţ pentru buchetul de mireasă
şi câte o bucată de noapte în straturi,
mai apoi, le disloc, înfierbântându-le între două lumi diferite
ca pe un fel de pedeapsă trimisă de iarnă în loc de cadou

timpul ţâşneşte înainte de a mă putea încrede în el,

îl las să crească la colţul casei, pe trei rânduri,
să dospească în cercurile alea construite de păpuşi,
lângă închisul inimii,

repet cu forma odăii toate dansurile murdare de sărbători

s-a revoltat podeaua casei noastre

am vorbit mult timp despre lumina din curte
încordată într-un mod ciudat în aer,
ţin minte că îţi povestisem cum m-am trezit cuprinzând-o
şi asta parcă mi-a întârziat orice mişcare viitoare
şi gândurile,
şi sensurile

mi-ai spus să aştept să treacă ziua în întregime,

să ridic un pahar cu gustul în sus,
ca obişnuinţei să-i fiarbă sângele şi aerul să devină
şi mai revoltător

trupul mi se împrăştia în cuvinte,

mă luau cu ele şi mă aduceau mereu în acelaşi loc,
aerul era tot înăuntrul meu,
de acolo aluneca încet pentru a înlocui orice lucru învechit

îmi place febra aceasta, o torn în forme de corăbii reale

fără să-i spun totul, trag o furtună pe sfoară
şi ţi-o trimit

106
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

o idee păcătoasă cade exact peste învoială

trupul acesta se mişcă tot mai încet
în încercarea de a-şi ascunde portretul urâtului
în alt loc cu semnul uşii închise,
exact lângă două neoane din care se scurgeau,
desigur, tot două ipoteze fără zâmbet

şi dacă ele erau rude prin alianţă,

înseamnă că motivul de trecere a barierei
nu putea fi imediat plauzibil decât dacă
l-ar fi ghicit o femeie în cuprinsul mânecii ei

şi apoi, îndemnul nici nu avea probleme cu vederea,

prin urmare, puteai să te aşezi confortabil pe locul din faţă
şi de acolo să numeri cu voce tare inscripţiile
din fier satisfăcut ale tramvaiului,

brusc, să cobori din mers

şi nici măcar să nu bănuieşti
că îţi laşi viaţa singură şi îmbibată în negru
să se hrănească
din tine

sublim de impropriu cu mărturisire

am ajuns în context fără să-mi dau seama
că nu mai condusesem cu volanul pe dreapta
în sondaje absurde,
presupun că altcineva a intrat în raza de ficţiune
Dante Belle
şi acum cu greu o tracta

luaţi fiecare câte un afiş!

căutaţi-o peste tot! striga Big Tac
sunt campion mondial la memorie,
ştiu ce ţintă substantiv Afrodită era!

şi scuturile se aliniau,
alunecau pe lângă rostul aruncat al trupului meu
şi nu-l apărau,
obrazul sfielii nu se înroşea de la mărturisire,
absenţa mea se întindea peste tot şi se destrăma

107
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

îţi simţeam ochii deschizându-se verzi în stomac,

dar mâinile îmi erau prea mici să-i culeg
şi să-i îngrămădesc nepotrivit în orbite

veniţi mai târziu!

voi n-aţi citit ziarele?
ce film e ăsta?
un chiriaş inventat mi-a falsificat toate instinctele,
expresia de piatră care defila şi împărţirile de urcare

şi astfel,
am devenit incomodă pe mijlocul canapelei,
am dat ocol livezii ca să-i înghit tăcerea,
mi-am amânat trei sferturi din definiţia de vertical
în trafic şi în oglindă

crezi că ar trebui să merg cu tine?

am adus portofelul de bitcoin...

reflecții dincolo de orizonturi

108
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Daniela Toma – scriitor

Absolventă a Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, Facultatea de Litere şi Arte; profesor de

limba şi literatura română; traducător autorizat de Ministerul Justiţiei din România; director
Editura Art Creativ, Bucureşti; realizator de emisiuni culturale la Radio Shalom România; re-
dactor al revistei Monitorul de poezie; iniţiatorul Cenaclului de urgenţă şi al Grupului literar
Art Creativ, înfiinţate în 2014; scriitoare
Debut literar: 1978, în revista Astra, Braşov

Apariții editoriale: Mă numesc Doi, Editura Rovimed Publichers, Bacău, 2013; Forma
paşilor pierduţi, Editura Transilvania Publichers, 2013; Evanghelia după mine însămi, Editura
Rovimed Publichers, Bacău, 2014; Ziua când am semănat cu tine, Editura Art Creativ, Bu-
cureşti, 2014, volum care obţine locul III în topul celor mai frumoase cărţi ale anului 2015;
Când vorbesc în numele meu, Editura Art Creativ, Bucureşti, 2016; fragile, Editura Art Crea-
tiv, 2017, poeme în proză; O altă Ană/ Una altra Anna, poemes traduïts en català per Pere
Bessó, Editura Art Creativ, 2018; Nunta nălucilor de hârtie, Editura Art Creativ, 2019; Super-
ba rochie neagră a umbrei mele, Editura Art Creativ, 2020, Vremurile se scriu în jurnalul unei
pisici sălbatice, poem teatral (incomod şi chiar bizar), Editura Art Creativ, 2021; Perspective
critice – mic discurs inclus (critică literară), Editura Rafet, 2021; Ochi de lună, Editura Univer-
sitară, 2021

Poemele sale au fost traduse în limbile: catalană, engleză, franceză, bulgară, ucraineană,
italiană, spaniolă

Traduceri: în limba latină, volumul SAECULUM – Cultură şi civilizaţie latină, 2002; poe-
zii în limba franceză din volumul Manifest pentru globalizarea poeziei, autor, Ionuţ Calotă;
poezii din limba engleză ale poetei Mariela Cordero (Venezuela) şi ale poetului Debasish
Parashar (New Delhi, India); poezii din limba catalană ale poetului şi traducătorului Pere
Besso (Valencia); poezii din limba spaniolă ale poetului André Cruchaga (El Salvador, Ameri-
ca Centrală); poezii din limbile italiană şi engleză ale poetei Anna Ferriero (Torre del Greco,
Italia); poezii ale poetului Samuel Trigueros Espino (Honduras), ale poetului Frank Pereira
Hennessey (Columbia)

Premii: Premiul revistei Portal Măiastra la cea de-a XXXVII-A ediţie a Festivalului Interna-
ţional de Literatură Tudor Arghezi, 2017; Premiul Axis Libri la Festivalul Internaţional al afo-
rismului, ediţia a III-a, Tecuci, 2019; Premiul Editurii Rafet la Festivalul „Titel Constantinescu”,
ediţia a XIII-a, 2021, pentru critică literară cu volumul Perspective critice – mic discurs inclus;
Premiul Marin Preda, oferit de Rivista letteraria Lido dell’anima, Italia, pentru Decor cu pă-
dure de tinichea, 15 oct, 2021

109
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Carina A. Ienășel
Incursiune în adâncul pământului
(fragment)
Am început să o simt ca pe o gheară, imo-
bilizându-mi gura, buzele... neștiind clar dacă
are rolul de a mă împiedica să vorbesc sau, pur
și simplu, pe acela de a mă asfixia. Îmi crea un
adevărat disconfort, astfel că ades îmi întin-
deam mâna cu dorința evidentă de a o smulge
de pe fața mea, pe care mi-o simțeam, de-acum,
însemnată de o înfricoșătoare cicatrice.
O uram. O uram din tot sufletul, ca și cum
ar fi fost o vietate întrupată din coșmar. Era ca-
uza tuturor relelor care mi se puteau întâmpla,
deși nu era altceva decât o bucată de cârpă. Îmi
trecea prin minte o întreagă istorie a măștii. Ce
ironie! Cu niște ani înainte îi provocasem pe
câțiva prieteni să scrie articole pe această temă.
Le publicasem chiar într-o carte. Masca în cultu-
ra universală. Îmi amintesc că articolele primite
erau dintre cele mai diverse. Abordările acestui
termen... tabu, de-acum (!) tot așa, dar nimeni,
absolut nimeni nu a avut inspirația de a scrie
despre masca „medicinală”. Ce lipsă de viziune!
Totuși, port în minte, nu înțeleg de ce, coperta
acelei cărți. Pe fond negru, o mască umană în
interiorul căreia erau desenate, cu precizie, zeci
de alte chipuri, zeci de alte măști... Ce m-a in-
110
trigat foarte tare la acea imagine ce îi aparținea
unui copil? Lipsa ochilor! Orbitele erau goale,
negre, fără putință de a exprima ceva.
Oricum, eram atât de sătulă de toate mă-
știle, medicinale, culturale sau de alt fel, încât
îmi venea să îmi jupoi pielea de pe față, ca nu
cumva să fi rămas în cutele ei vreo scamă din
mască, ca nu cumva să îmi scape adevărul brut
al trupului și al sufletului meu. Doream să văd,
să mă văd pe mine însămi în primul rând, chi-
rurgical, precis, într-adevăr, cu toate că eram
conștientă că medicii chirurgi nu au o acuitate
vizuală atât de bună încât să vadă pe deplin un
om. Totuși. Voiam să scap de mentalități, de cu-
tume, să mă scutur de psihologiile maselor așa
cum te scuturi de fulgii de zăpadă, iarna, înainte
să intri într-un restaurant. Voiam să înțeleg totul
pe bune, indiferent de consecințe, iar pentru a
putea să fac acest lucru eram gata să renunț la
toată cultura care îmi atârna pe umeri, la toate
prejudecățile, la toate teoriile, eram gata să-mi
șterg totul din minte, pentru ca aceasta să devi-
nă, să-mi fie așa... ca la începutul începutului...
o autentică tabula rasa.
Îmi era clar că întreg viitorul meu depinde de
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
ceea se va întâmpla acum, de întrebările pe care
le voi pune, de răspunsurile pe care le voi găsi,
de curajul pe care îl voi avea pentru a recunoaș-
te și pentru a mă recunoaște. Până la urmă, cu
sau fără masca unei pandemii, simțeam că am
trăit viața altcuiva, că aceasta nu mi se potriveș-
te, mă strânge, ca un corset sub care, cochetă,
vreau să-mi ascund cele câteva kilograme în
plus.
Nu... în nici un caz nu eram atât de frumoa-
să pe cât îmi apăream în oglindă... știam atât
de bine că am aranjat luminile în așa fel încât
să(-mi) cadă favorabil pe chip… Îi puteam pă-
căli pe alții, dar luminile acelea EU le-am fixat
cu scopul clar de a mă arăta mie însămi într-o
manieră plăcută. Tragedia e că am defectul unei
memorii perfecte și îmi e imposibil să uit sau să
ignor un asemenea detaliu. Cum să uit când...
cum... de ce?... Desigur, dacă nu eram frumoa-
să nu însemna nici că eram urâtă. Mă enerva la
culme acest sistem antonimic de a vedea lucru-
rile. Ori e albă, ori e neagră. Înțeleg... nu exis-
tă culori, dar fizicește vorbind despre lumină,
ne gândim la unghiul potrivit din care să privim
cum curge aceasta peste lumea noastră fără de
culoare. Totul depinde de lungimile de undă. Un
lac poate fi albastru sau verde în funcție de mo-
mentul zilei, în funcție de anotimp, în funcție de
lentilele ochelarilor pe care ni i-am uitat pe nas
etc. Există dovezi la îndemână în privința aceas-
ta. Lacul Albastru, de pildă, din Maramureș...
E albastru numai primăvara fiindcă, pe măsu-
ră ce se schimbă anotimpurile, devine ba ver-
de smarald, ba maro, precum e piatra soarelui.
Revenind, îmi dau seama că o discuție despre
frumusețe nu își are rostul, fiindcă, totuși, vorba
prietenului Petru Gaius, gusturile nu se discută,
pentru unii, frumoasă, pentru alții, muma pădu-
rii. Tot aia! Eh, totuși... nu e tot aia! Și despre
ele, despre gusturi, putem discuta. Și iată cum
apare la orizont o altă însușire a mea, aceea de a
mă contrazice, cu grație sau nu, pe mine însămi.
Dar așa e... o fi însemnând frumusețea altceva
pentru fiecare dintre noi, dar gusturile ne dau
de gol, acum, în era psihanalizei. Spun totul des-
pre noi, în locul nostru. Parcă îi și văd pe Freud
și pe Jung la o masă, cu un pahar de schnaps
nemțesc înainte, ca să îi împace și pe austrieci,
și pe elvețieni, prăpădindu-se de râs în timp ce
îi ascultă pe niște studenți români, rătăciți prin
lume, care susțin cu toată forța sufletului lor că
„Nu haina face omul!” Ei, na?! Normal că haina
face omul! Până la urmă și haina are același rol
ca masca, de a ascunde ceva... pe cineva. Măcar
Cuza a învățat asta, ajungând să se plimbe prin
mulțime îmbrăcat în haine obișnuite. Bun! Așa-
dar, o altă trăsătură a mea e capacitatea de a
mă contrazice singură. Cine știe, poate e o con-
secință a măștilor sociale purtate atât de mult...
Am învățat să privesc din mai multe perspective.
Să văd într-un pahar atât partea plină, cât și pe
cea goală... ca după aceea să constat, copilăreș-
te, că de fapt orice pahar e plin, dacă nu cu sch-
naps... cu aer... și tot e plin.
Deci așa... nici nu apuc să fac un pas către
conștiința mea, să îmi așez prietenește mâna
pe umărul ei și să îi șoptesc: „Hei, trezește-te!
S-a făcut târziu! Vei întârzia!”, că mă încurc în
ițele colorate ale măștilor, încâlcindu-le și mult
decât sunt încâlcite. Așa nu va merge. Trebuie
să mă opresc pentru o clipă. Să găsesc un capăt
de ață, de unde să încep să deșir această mască,
care ascunde o alta, care, la rândul ei, ascunde
o alta...
Îmi imaginam că am nevoie de curaj, când
colo... văd că e nevoie doar de răbdare, de
timp... Nu-i nimic. Am timp. Cum aș putea să nu
am? E atâta timp între două stele, atâția ani lu-
mină... chiar dacă, privite dintr-un punct teres-
tru, par la o clipă una de alta. Și atunci... cum să
nu am eu timp?
Voi începe chiar acum. „Acum” e timpul po-
trivit. Cine spune asta? Eu spun! Sufletul meu!
Trupul meu! Conștiința mea! Acum e timpul po-
trivit pentru a fi eu însămi, fiindcă acum, chiar în
acest moment, nu îmi mai pasă de nimic. Acum,
chiar în acest moment, am impresia că sunt sub
anestezie totală, nemaiputând să îmi mișc pi-
cioarele, mâinile, ochii. Doar mintea mea, creie-
rul meu, Raskolnikovul meu, se zbate de mama
focului în cutia craniană, bănuind ce surpriză îi
pregătesc. Acum e momentul potrivit să sparg
111
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
reflectoarele și să apar în cumplita lumină a
zilei... așa cum sunt. Să mă recunosc plină de
bube, la marginea cetății, un Iov. Ori un Iona,
călătorind pe sub oceane în burta unui pește. În-
tr-un submarin sau îmbrăcat într-un costum de
scafandru ar fi prea... plictisitor, dar așa, în burta
unui pește, simțindu-i pulsul, teama și foamea...
e cu totul altceva. Hei, voi cei care spuneți că
haina nu contează, unde sunteți acum? Iov... vă
strigă. Cu limba inimii, drept e, dar vă strigă. Îi
e sete. Și e flămând. Și e singur... și fără mască.
Văd că a intrat cineva. Privește șocat. Îl re-
cunosc. Nu-l recunosc. Îmi pare totuși atât de
cunoscut în... costumul acela atât de... gri. Și
ce chipeș poate acest cineva să fie! „E cel mai
frumos din orașul acesta...” îmi șoptește Ras-
kolnikov... Dar nu apuc bine să mă dezmeticesc,
că necunoscut recunoscut îmi întinde mâna:
„Gray! Dorian Gray!”... Senzația de paralizie
din mână dispare ca prin farmec. Întind și eu
mâna... îi ating palma, care pare învelită în satin.
Flash-uri ciudate îmi apar înainte. Raskolnikov,
încetează! Dar el nu vrea nici în ruptul capului să
înceteze, aducându-mi în fața ochilor un tablou
oribil în care e înfățișat „Cel mai frumos din ora-
șul acesta!”... S-a dus încă o mască. Nici nu știu
ce să fac. Să surâd?! Să plâng?! În definitiv, asta
îmi doream, dar Raskolnikov îmi șoptește într-o
românească get-beget: „Din bube, mucegaiuri și
noroi / iscat-am frumuseți și prețuri noi...” Îmi
venea să îi spun vreo două, dar nu aș fi fost fair-
play dacă aș fi procedat așa. Nici nu mă miră că
e neam cu Karamazovii. E uns cu toate unsorile.
OK! Văd că fac harcea-parcea toate măștile
astea, când ar fi mai eficient să o iau sistema-
tic. Să încep cu numele și prenumele... cu data
și locul nașterii... Niște informații generale care
mă scot din statistică, dar nu mă scutesc de nu-
mere... fiindcă e bine știut că până și numele și
prenumele meu pot fi transformate într-un nu-
măr. Un simplu număr, care dă detalii despre
personalitatea mea. Data nașterii... de aseme-
nea. Ferească Dumnezeu să reacționez după
cum mă taie capul... numerologii sunt în stare
să îmi schimbe... toate coordonatele nașterii,
numai ca să mă potrivesc descrierii, pardon,
112
măștii pe care mi-au trântit-o pe chip. În certi-
ficatul de naștere – un cod numeric personal.
Alte numere, altă distracție. Punctul format de
intersecția unei paralele și a unui meridian le dă
de știre că sunt româncă. O catastrofă, vor zice.
Estul sălbatic. O lume a barbarilor, departe de
civilizație... Numai ce îl aud pe Rasky... „Asta e
urmașa lupului alb, vedeți că nu poate fi îmblân-
zită!” Mai că l-aș pupa pe frunte, dar mă opresc,
de teamă să nu schimb o mască pe alta. Picior
de grec, ureche de dac, cu lobul mare, fascina-
tă de muzica celtică... Dintr-odată... pornește
alarma: Numerologii constată că, într-adevăr,
prin aceste locuri, cu mai bine de 2000 de ani în
urmă, au trecut celții... Pe frunțile lor se adân-
cesc cutele. Li se cam încurcă socotelile, dat fi-
ind că m-au catapultat, fără să vrea, tocmai în
mijlocul civilizației. Unul dintre ei constată, to-
tuși, că port o cruce, care nu e tocmai celtică.
Mă retrogradează. Încerc să atac... spunând că
fac parte din Orthodox Celts, dar nu îmi merge.
Numerologul îmi surâde sarcastic: „Listen to this
story, son, there’s somethin’ you gotta know. /
Your spirit got to find for shore are you standin’
high or low.” Încearcă să cânți, îi șoptește Ras-
ky, pseudonaiv, dar numerologul s-a adâncit în
cercetarea numerelor lui, adică... în cercetarea
numerelor mele. Iar eu... m-am adâncit în mu-
zică. Fac popas într-o simfonie. De data aceasta,
aleg Simfonia nr. 5 – a Destinului. În definitiv, „și
mâine e o zi...”
conștiința universală
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Leonica Elena Mantu
Elena, fata de ghiaur (Fragment)
Multe persoane care citesc această carte
știu foarte bine ce înseamnă zile cu soare, clipe
fericite și apropierea de părinți, de familia lor
cu suflet bun, pe care eu nu numai că nu le-am
simțit, dar nici nu le-am avut niciodată; le-am
cunoscut doar în momentul când am devenit
mamă. Pentru că eu nu am avut și nu am simțit
iubirea de părinți, de familie și rude.
Așa începe povestea mea. Sper că, dacă va fi
citită, păcatele și greșelile făcute de ai mei nu le
vor mai face, de acum încolo, alții.
Dragi cititori, vreau să încep cu momentul
de care îmi aduc aminte, de la vârsta de cinci
anișori, când am pierdut ființa cea mai dragă de
pe lume, despre care nu îmi amintesc absolut
nimic. Ființa care m-a adus pe lume, mama mea
dragă... O știu numai din cele ce mi s-au spus. Pe
mine mă iubea foarte mult pentru că, în afară
de ea, nimeni nu acceptase nașterea mea. Un
motiv foarte simplu: tatăl meu voia un băiat și
dacă mama nu îl născuse, tata și bunica nu m-au
vrut niciodată. Până la o anumită vârstă, când
au văzut că au nevoie de mine.
Faptul că nu au vrut să fiu fată mi-a spus-o
chiar vărul meu, care fusese de față atunci când
mama mea a ajuns acasă, după cincisprezece
zile. Tatăl meu iubit nu voise să-mi facă ieșirea
din spital mai devreme. A făcut-o doar după
multe insistențe ale unor vecini care lucrau
chiar la spital. Când mama a venit acasă, bunica
mea, după obiceiurile vechi, trebuia să primeas-
că nora și să ia copilul în brațe. Dar nu s-a întâm-
plat astfel. Ea a întors spatele și nici nu s-a uitat
la mine, de parcă ar fi fost un păcat venirea mea
pe lume.
Până la vârsta de cinci ani, nu pot să vă po-
vestesc absolut nimic, deoarece nici eu nu îmi
amintesc despre ființa care m-a adus pe lume.
Despre ea știu doar din cele ce-mi povestea ve-
rișoara mea, Ștefi, care îi poartă numele. Așa
cum toată lumea din sat o iubea atât de mult pe
mama mea, tot așa și Ștefi o iubea. Se spuneau
despre ea numai vorbe bune. Tatăl meu, după
câte povestește Ștefi, o chinuia foarte mult. Ea
fiind mai mare de vârstă ca mine, își amintea
foarte bine cum mama mea era bătută cu lan-
țul și scoasă de păr de unde se ascundea, fără
niciun motiv.
Despre familie nu prea am ce să spun. Din
familie făceau parte mama, tata, bunica și sora
mea, care era mult mai mare decât mine și mult
mai iubită de tata și de familia lui, deoarece se-
măna cu ei mult. Eu, în schimb, semănam cu
mama mea. De multe ori, și acum sora mea îmi
spune cum că eu semăn cu mama: bună la su-
flet și supusă la toate.
113
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Nu pot uita ziua în care a murit mama mea
și faptul că tatăl meu, care o chinuise atât de
mult, după moartea ei plângea toată ziua și mă
lua cu el la cimitir, la un mormânt la care eram
prea mică să înțeleg de ce mă duce acolo. Mi-
am dat seama că eu nu o am pe mama lângă
mine atunci când am început grădinița și nici un
copil nu voia să se joace cu mine, pe motiv că nu
aveam mamă. Și cum la țară se cresc păsări și
animale și nu aveam prea mult timp să mă spăl
pe mâini, copiii nu se apropiau de mine pentru
că, spuneau ei, miros a bălegar.
Am uitat să vă spun, eu sunt născută într-un
sat mic și frumos din Teleorman.
Zilele treceau, iar viața mea se îngreuna tot
mai mult. Începutul școlii primare pentru mine
a fost una dintre zilele de care nu vreau să-mi
amintesc, deoarece toți copiii veniseră cu ma-
mele lor, iar eu eram singură într-un colț. În pri-
ma zi de școală! Ceilalți copii, în special fetele,
spuneau că nu vor să stea cu mine („miroase a
bălegar” – spuneau părinții lor, de fapt). Singu-
rul lucru care mă bucura la școală era că învă-
țam destul de bine și la fiecare sărbătoare în-
vățătoarea mă punea să cânt un cântec pentru
mame. Mulțumesc lui Dumnezeu că acest lucru
nu m-a afectat cu nimic. Dorul și iubirea ei nu
le simțisem niciodată, de parcă aș fi venit pe
lume fără mamă. În același timp, tata, după un
mic accident de bicicletă, și-a rupt un picior și a
trebuit să-l ducem la spital și trebuia să fiu tot
eu lângă el. Până să se îmbolnăvească, vreau să
spun că nu aveam zile prea bune cu el. Totul se
datora faptului că mama nu mai era și el prefera
să bea și să se certe cu bunica, pe care o acuza
că mama murise din cauza ei.
Întrucât trebuia să se ocupe de mine, prefe-
ra să mă sperie când făceam câte o năzdrăvănie
– că doar eram copil!; mă speria spunându-mi
că mă duce la școala ajutătoare, iar eu, de frică,
plângeam. Nu puteam să înțeleg cum de putea
să pedepsească așa de rău o ființă care era rup-
tă din sufletul lui. Totuși, erau și zile mai bune
decât cele în care s-a îmbolnăvit. După două
săptămâni de spitalizare, sora mea (care pentru
el era „prințesa” și fata lui dragă, iar eu eram
cenușăreasa) a venit cu tata acasă și mi-a spus
că, de acum încolo, totul era pe spatele meu:
114
grija tatălui, animalele din curte și treburile ca-
sei. Nu aveam prea mult timp să stau și eu cu
fetele și băieții din sat. Eu îi ceream voie să stau
o oră, dar el, după 15 minute (sau poate mie mi
se părea că ora trece prea repede!) începea să
mă strige și trebuia să revin acasă.
Boala lui la pat a durat aproape șase ani.
Zăcea la pat, dar erau și scurte perioade când
el mai mergea în cârje. Boala asta era, poate,
blestemul mamei mele și al mamei lui, deoarece
îmi amintesc foarte bine cum bunica îl blestema
pentru răul pe care îl făcea: „Să dea Dumnezeu
să mergi numai în cârje!”. După care nu a durat
prea mult și chiar așa s-a întâmplat. Și nu doar o
dată și-a rupt piciorul, ci de câteva ori, până nu a
mai putut să se ridice deloc din pat. Poate chiar
își merita soarta. În acest timp nu numai copiii
din sat mă umileau, ci chiar și rudele. Așa cum
am spus, rudele din partea tatei nu prea mă iu-
beau, cu excepția surorii lui celei mici și a fiului
ei. El era însă mult mai în vârstă decât mine și,
cum mama lui decedase, iar el era plecat în altă
țară, nu mă prea putea ajuta.
Rudele din partea mamei erau aproape ca și
rudele tatălui meu. O aveam pe bunica, mama
mamei mele, și pe fiica sa cea mai mică, mă-
tușa mea pe la care, din când în când, mă mai
duceam și o ajutam la curățenie pentru o felie
de brânză sau 5-6 lei. Cu acești bani puteam să
iau și eu o prăjitură sau un creion pentru școală.
După câte îmi aduc aminte, nu am folosit nicio-
dată un creion mai lung de 3-4 centimetri.
Așa cum am spus, de câte ori mă vedeau,
altceva nu-mi spuneau decât: „Amărăciune, ai
rămas fără mamă din cauza lui tac-tu, soru-ta și
mă-ta mare. I-au mâncat capul soru-mi.”
Câteodată mai veneau mame pe lângă gar-
dul școlii și îmi aduceau câte o gogoașă sau
două. Poate că avea dreptate mătușa mea când
îmi spunea că, după moartea mamei mele, a
vrut să mă ia la ea. Dar tata, pentru că îi tre-
buia o slugă, nu a vrut să mă dea. Și atunci mă-
tușii mele i s-a făcut scârbă de cum a procedat
tata chiar cu sora lui cea mică. Și ea încercase
să mă ia la ea, dar tata nu a vrut cu niciun chip.
Și de aceea, probabil, rudele mamei se purtau
cu mine foarte dur. Dar eu ce vină aveam? Tata
avea destule posibilități să mă îngrijească așa
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
cum trebuie, mai ales că eu luam și pensia ali-
mentară de la mama. Dar el prefera să strângă
acești bani și să-i dea fiicei lui celei mari, ca să-i
cheltuiască pe toți.
Așa cum v-am spus, ea era prințesa lui.
Nu știu cum un părinte poate să facă deose-
bire între doi copii care, de fapt, amândoi sunt
ai lui. Cum v-am mai spus, nu pot să judec pe
nimeni, că nu este dreptul meu s-o fac, dar sper
că vor fi judecați de Dumnezeu. Eu îi iert pe toți.
Mama mea, într-o zi, a decis să se sinuci-
dă. Își pusese planul în aplicare cu 6 săptămâni
înainte. Știu asta de la rude, care mai târziu îmi
povesteau cum plângea ea când îmi făcea baie
și mă pieptăna. Aveam părul lung și îmi tot spu-
nea: „Fata mea, când nu o să mai fiu eu, cine o
să te mai pieptene așa?”. După moartea ei, tata
m-a tuns, pentru că veneam de la școală plină
de păduchi și spunea că el se săturase să mă cu-
rețe.
Mama s-a ținut de cuvânt… După câteva săp-
tămâni, și-a pregătit o cană de sodă caustică și a
băut-o. Și-a luat zilele, fără a se mai gândi că în
urma ei a lăsat o ființă nevinovată care va avea o
viață chinuită. Niciodată nu o să pun întrebarea:
„De ce ai făcut, mamă, această greșeală?”. Știu
că, pentru viața pe care o avea, asta era singura
ei scăpare. În schimb, spun că nimeni nu trebuie
să procedeze așa, pentru că cei care rămân su-
feră și mai mult.
După ce a băut otrava, au dus-o la spital,
unde a mai trăit 6 săptămâni. Înainte de a-și da
ultima suflare, mie și vărului meu, pe care îl iu-
bea foarte mult, ne-a lăsat câte o scrisoare în
care scria că îi pare foarte rău de ce a făcut, dar
era prea târziu. Mie mi-a lăsat următoarele cu-
vinte: „Fata mea, eu pe tine te-am iubit foarte
mult, dar nu știu de ce am făcut această greșea-
lă. Nu uita că păsările călătoare pleacă toamna,
dar se întorc primăvara. Eu, însă, plec primăvara
și nu o să mă mai întorc niciodată. Să fii un copil
cuminte și cu inimă bună”.
Niciodată nu am înțeles ce a vrut să spună,
poate că unde a decedat în luna martie, adică
primăvara. Zilele fără mama erau zile de coșmar.
Tata era foarte dur cu mine și de la orice greșeală
pe care o făceam (și eram doar un copil) mă spe-
ria întotdeauna că mă duce la școala ajutătoare.
Iar eu plângeam, de frică, până dimineața.
Se certa mereu cu bunica, aceasta purtân-
du-se cu mine la fel de dur. Câteodată, când ve-
neam de la școală, mi se făcea foame și luam
câte două ouă să mănânc, iar ea mereu mă
blestema: „Eu, ouăle alea le țineam pentru mă-
tuși-ta. De ce le mănânci? Să dea Dumnezeu să
te duci lângă mă-ta, să scap de tine!”
După patru ani de la decesul mamei, tata s-a
îmbolnăvit și a trebuit să am grijă de el, timp de
5-6 ani. Eram elevă la liceul economic și învățam
foarte bine. Dar sora mea mi-a spus că ce să fac
eu cu liceul economic (pe care eu mi-l doream),
să vin să învăț în comună, la liceul industrial, pe
care eu nu îl sufeream. Așa că, deși aveam note
destul de bune la liceul economic, am fost ne-
voită să vin la un liceu pe care-l detestam. Nu
am deschis nici măcar cartea să văd cum este
sau ce lecții sunt în ea. Colegii mergeau în pauză
la alimentară sau cofetărie să mănânce prăjituri
și sandviciuri, iar eu mergeam la WC-ul școlii să
mănânc câte un colț de pâine pe care îl aveam
în geantă. Niciodată nu m-am plâns însă că tata
nu-mi dă bani.
Când mă invitau la cofetărie, spuneam că
fratele mamei mi-a adus aseară acasă suc și o
tavă de prăjituri pe care eu nu le vedeam. Dar
nu voiam să spună nimeni: „Vai, săraca!”.
Suferința pe care am îndurat-o era foarte
mare. Poate că erau aici și blestemele tatălui
meu, căci tare a mai suferit în acești ani de boa-
lă în care și pe mine m-a chinuit. Îl duceam pe
brațe la toaletă sau mă mai ajuta verișoara mea,
Ștefi. Erau nopți în care adormeam în picioare
pentru că mă punea să-l masez, căci avea dureri
insuportabile. Atunci el țipa la mine, iar eu mă
speriam și săream în sus.
În sfârșit, după 5 ani de suferință, a decedat.
Speram că o să-mi fie mai bine lângă sora mea,
care a decis să mă ia la ea. Aveam vârsta de 15
ani și speram că o să merg la școala la care îmi
doream să mă duc. În schimb, am ajuns la Bucu-
rești. Sora mea îmi zicea că trebuie să aduc bani
în casă și m-a băgat să lucrez la ea, la fabrica de
mobile.
115
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Leonica Elena Mantu s-a născut în Tătăreștii de Jos, la data de 19 octom-

brie 1973.

PUBLICAȚII
1.Cartea Elena, fata de ghiaur, publicată și tradusă în limba română
2.Cartea Gavurun Kizi Elena, publicată în limba turcă
3.Cartea Alex Bilinmeyenleri, publicată în limba turcă
4.Cartea Suffering and hope, publicată și tradusă în limba engleză

COLABORĂRI
1.Editura UZP din România
2.Editura İkinci Adam, din Turcia
3.Editura Artşhop din Turcia
4.Quadrat Publishing Botoşani
5.Federația Românilor de Pretutindeni FRP TV Online
6.Biblioteca ,,V.A. Urechia” Galați

PREMII
1.The Best of Times – cea mai bună carte de autobiografie
2.Evos Angels – cel mai bun autor de autobiografie

mama pământului absoarbe în ea toată povara lumii

116
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Paul Gabor
Ochelari (din vol. Rapel)
Bate cineva o tobă de jucărie cu câteva etaje
mai jos, o fi chiar în stradă, nu știu, vântul suflă
puternic și cară sunetul aiurea. Îl aud dinspre
intrarea în casă, acum mi se pare că pătrunde
prin geamul de la sufragerie. La televizor, unii au
construit un hotel în trei zile. Știți cum se tângu-
iau pe vremuri oamenii când le mureau godacii
în prag de iarnă din cauza vreunei boli ciudate?
Așa se aude acum, sunt păcănituri ritmate, în
serie, de parcă ar lovi cineva o inimă din carton
presat cu bețișoare chinezești. E și o voce groa-
să care acompaniază, dar nu mă scoate din pe-
peni atât de mult. M-am urcat în vârful patului,
am scos cablul din laptop, am tras o pătură pe
mine și pe motan, toba aceea tâmpită sună în
continuare, de parcă s-ar fi mutat sub mine un
salon întreg cu muzicanți beți turtă. Dar e bine,
soarele cade pe noi și mi-am lăsat la îndemână
o paletă de muște. Am o insectă stupidă care a
înviat și ne dă târcoale. Nu știu a ce-i miroase.
Eu am făcut duș dis-de-dimineață, deci nu put
suspect. Motanul e mereu curat, nu face altceva
toată ziua decât să se lingă, să mănânce și să
se cațăre pe pervazul geamului. S-a îngrășat, nu
mai sare ca-n tinerețe. Preferă să iasă în balcon
prin bucătărie, îi las ușa întredeschisă și nu mă
mai trezește dimineață ca să-și facă nevoile. S-a
creat între noi o relație de respect, iubire și ură
dozată eficient. Eu mă prefac că-l iubesc, el îmi
arată ceva dragoste doar când îi aduc conserva
de carne în aspic. Nu ne intersectăm foarte des,
dar ne sufocăm atunci când ne întâlnim în pat.
Doarme doar cu botul pe umărul meu. E greu,
îmi strivește clavicula.
Am fost azi să-mi iau ochelarii, aveam niște
rame mai vechi care îmi plac foarte tare. Le-am
pus lentile noi, după ultima rețetă a oftalmolo-
gului. Un mare chirurg care are și cabinet par-
ticular la bulevard. Scump al dracului, dar face
toți banii. Are dozator de apă în sala de aștep-
tare. Și apă în bidoane, și bomboane în niște
coșulețe mici din bambus, luate de la bazarul
chinezesc din colț. Pe pereții sălii de așteptare
sunt imagini cu fructe, e o întreagă piață acolo,
cu tarabe, stropitori, cârlige în care atârnă baloți
de banane încă verzi, trestii imense de zahăr din
care îți vine să muști, și florărese. Una, în spe-
cial, e mică și râde mereu. Când mă vede își în-
toarce palmele către cer și așteaptă să-i cadă de
acolo stropi de ploaie pe care mi-i pune pe păr.
Cred că e rusoaică, de fiecare dată când mă uit
la ea îi bagă femeii din spatele ei o sticlă mică
cu rachiu în buzunar. Toba gălăgioasă e chitară,
acum îmi dau seama. Cineva exersează acorduri
și bate cu vârfurile degetelor în lemn. I-aș face-o
guler, atât de prost cântă. La fel ca mine, de al-
117
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
tfel. Am și eu chitară, și husă, și aparat electro-
nic cu care pot să reglez corzile. Cu leduri roșii
și verzi, ca pentru proștii fără ureche muzicală.
Am ucis musca. Mi se pusese pe piept și își fre-
ca picioarele din față. Voia să mă scuipe, nu a
mai apucat. Am fulgerat-o cu paleta și a căzut
pe mouse. Nu am strivit-o, e bine, nu a curs sân-
ge. Asasinii îmi displac, nu vreau să fac pușcărie
pentru o insectă idioată.
Așa cum ziceam, am fost să-mi iau ochelarii
cei noi. Vechi, dar cu lentile noi. Înainte de asta
am trecut să iau micul dejun la McDonald’s. Fe-
tele de acolo mă știu, vin mereu cam la aceeași
oră, le spun bună dimineața și îmi fac comanda
pe ecranul tactil înțesat de cornulețe, prăjituri,
sucuri de zmeură, cafea, cărnuri și sosuri în cu-
tiuțe de plastic. Totul este automat acum. Co-
manzi pe ecran, iese bonul, alegi dacă vrei să-ți
iei comanda singur sau să ți se aducă la masă, și
aștepți să ți se spună poftă bună. Nu au inventat
încă roboții care să măture și să spele pe jos, nici
pe cei care să curețe geamurile și să se uite la
tine cu drăgălășenie.
M-am îndrăgostit de un hamburger din pas-
tă de cârnat și ou făcut în aburi, e singurul lu-
cru de care mă pot apropia. Și cafea cu lapte în
ceașcă. Șeful de aici, un tip la vreo șaizeci de ani
cu care mă întâlnesc destul de des, mănâncă
același lucru la micul dejun. Întotdeauna. Nu su-
port cafeaua în pahar de sticlă, e prea înalt și in-
tră prea mult lapte. Se duce naibii cafeina și am
senzația că sug direct din cutie o întreagă pajiște
de vaci depresive. Nu era nimic interesant în zi-
arele de astăzi. Rușii au sechestrat niște vapoa-
re ucrainene în Azov, britanicii sunt extrem de
proști în fiecare zi, iar într-un orășel din nordul
Spaniei un sudanez și-a omorât soția și fata în
vârstă de unsprezece ani. Cu cuțitul. Zeci de lovi-
turi bine plasate. Le-a ciopârțit pe bietele femei.
Pe sudanez l-au adunat polițiștii din mai multe
locuri. Era împrăștiat pe pereții casei pentru că
se împotrivise arestării, iar băieții nu glumesc.
Scot armele și trag. Nu le plac discuțiile inutile.
Am tot încercat să-mi dau seama ce simte un
scelerat care își omoară fiica, nu reușesc, senti-
mentul e mult prea departe de mine, am nevoie
de alți ochi, de alt creier, poate că și de un su-
flet de vierme pentru a putea să fac asta. Car-
118
ne din carnea ta în care introduci fără milă un
cuțit pentru că ești victima unei crize de isterie,
pentru că te-a părăsit nevasta sau pentru că ești
pur și simplu un perdant cronic, rătăcit printre
oameni.
Cafeaua o beau fără zahăr de câteva zile. Aș
avea nevoie să dau jos câteva kilograme, mi-
am luat o carte a unui medic foarte cunoscut,
inamic al industriei alimentare. Un tip cu che-
lie, slab, care urcă mereu pe scări ca să ajun-
gă în biroul pe care îl are în cadrul Universită-
ții din Pamplona. În fața biroului are un tablou
cu munți albaștri. Zice că l-au ajutat enorm în
carieră. Mi-ar plăcea să știu în ce fel. Pe mine
m-au speriat într-o perioadă și m-au așezat la
colț pentru a învăța ce e respectul.
Am mursecat hamburgerul și mă pregăteam
să pun ziarul la locul lui când am văzut la rând
o puștoaică blondă, cu pantalonii strânși pe pi-
cioare, păr lung, ochii îi treceau prin pereții lo-
calului și se opreau undeva la zeci de kilometri,
pierduți, melancolici, ca două buline bleu lipite
cu delicatețe sub o frunte perfectă, păreau ochii
unui husky timid, neobișnuit cu mângâierile.
Nu i-am dat mai mult de șaisprezece ani, înaltă,
conștientă că e frumoasă, inaccesibilă, a cerut
un ceai de mentă și a scos din buzunar un pa-
chet minuscul cu pesmeți integrali. S-a retras la
o masă din fund unde o aștepta o femeie care
stătea cu spatele. Pe tava acesteia se vedeau
trei ambalaje și o cutie mijlocie cu cartofi prăjiți.
Maică-sa. Am văzut-o când au plecat amândo-
uă. Au trecut pe lângă mine, am început să-mi
plimb lingurița prin ceașcă. Foarte înaltă și mai-
că-sa, cu sânii mari, cu fundul și mai mare, părul
lung, roșcată, cu ochelari de soare pe care nu și-i
dăduse jos nici înăuntru. S-au urcat într-un jeep,
mă-sa și lolita, și au demarat în ploaie.
Este singurul loc în care mă pot duce liniștit
la baie. Nu trebuie să atingi ușa la ieșire pen-
tru că se deschide în exterior, poate fi împinsă
ușor cu piciorul fără să pui mâna pe bara de care
s-au sprijinit indivizii care nu se spală după ce și-
au manevrat genitalele. Uscătorul de mâini are
multe jeturi puternice de aer, foarte fine, îți intră
sub piele și te încălzesc pe loc. Îmi place la Mc
pentru că dimineața e liniște, ai vraful de ziare
la dispoziție, fetele nu sunt obosite și zâmbesc
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
lejer, fără să-și arate în mod profesionist dantu-
ra, parcarea este a mea și pot să-mi las mașina
la umbră. Deschid presa și mă plimb prin lume,
aflu cine a mai plecat pe Marte, câți copii au mai
murit de foame, dacă mai sunt campanii pe net
în care oamenii își pun steaguri pe poza de pro-
fil. Prostii din astea fără sens, stăm la cafea, ne
aruncăm maioneză pe chiftea și ne constipăm în
timp ce la câteva ore de zbor mor zeci de mii de
oameni pentru că unii își probează armamentul
din dotare.
Prima pagină nu miroase a tuș, deschid la
mijloc. Acolo unde nu au ajuns amatorii până
acum, ei citesc doar titlurile și anunțurile cu
prostituate proaspete. Trag adânc în nări. Nu,
amazoanele nu locuiesc în bordeluri, iubirile
încă negăsite nu își lasă Paul Gabor 134 nume-
rele de telefon în ziarele centrale. Am un loc al
meu din care îmi văd în același timp mașina și
sensul giratoriu din apropiere, se rotesc moto-
cicletele, autobuzele, șoferii se freacă la ochi,
femeile se dau cu ruj și își aranjează rimelul pe
prima bandă, își pun căștile în ureche pentru că
vorbesc în același timp cu copiii care au plecat
spre școală, se adună și norii acum și cred că va
ploua din ce în ce mai tare, e forfota matinală
care, curios lucru, astăzi nu mă deranjează. Din
contră, îmi trezește interesul și mi se nasc în-
trebări de tot felul: cât rimel se pierde din casă
până la mașină, de ce lunea și marțea se poartă
fuste mai scurte, iar în restul săptămânii panta-
lonii sunt mult mai vizibili, cum este posibil să
ți se strice mașina în plin trafic, iar dacă ești fe-
meie să se oprească trei bărbați deodată pentru
a-ți ridica imediat capota? Am zis capota. E bine
așa?
În apropiere există și casa funerară munici-
pală, loc de mare inspirație în care predomină
liniștea. În weekend e mai aglomerat. Atunci se
adună rudele, îi vezi pe toți cum coboară din
mașini cu buchete de flori în brațe, femeile se
strâng în grupuri, bărbații merg împreună la ba-
rul din hol, comandă bere și un fel de gogoloaie
de șorici prăjite în baie de ulei, foarte sărate și
tari. Abia le poți sparge în dinți. Lângă cremato-
riu este și o benzinărie low-cost, în care îmi fac
plinul de obicei. Trei pompe, multe camere de
supraveghere, niciun angajat. E deschisă non-
stop, tragi la pompă, apeși pe taste, introduci
cardul, aștepți confirmarea băncii câteva secun-
de și bagi țuțuroiul furtunului în gura rezervoru-
lui. Saluți la cameră, zâmbești dacă vrei și pleci.
Ultima dată când am trecut pe acolo se auzea
din boxe naiul lui Gheorghe Zamfir, nu glumesc
deloc, după ce mi-am umplut rezervorul am tras
mașina deoparte ca să nu încurc pe nimeni și
am ascultat vreo zece minute.
Frumos, de la crematoriu nu se auzea nimic.
Doar senzația că fumul care ieșea pe coș miroa-
se a vanilie m-a făcut să tremur un pic de invi-
die. Sincer, și eu vreau să fiu ars când voi muri.
Dar nu vreau aromă de vanilie, mi se pare prea
infantilă senzația. Aș fi încântat cu mosc sau tu-
tun cipriot, negru și dulce. Am să-i întreb, de cu-
riozitate, dacă îți poți alege aroma în care să-ți
învelești ultimele imagini pe care le iei cu tine
dincolo. Știu, am zis de mii de ori că nu există
dincolo, că e o mare prostie menită să ne ducă
de nas și să ne umple de speranțe, dar sunt și
eu om care cade repede în păcat și nu mi-am
controlat impulsul în secunda în care am scris.
Unchiule, tu ce ai vrut când ai murit acum opt
ani de zile? Lavandă? Ce bine, cred că mirosea în
cartier ca-n luna mai. Nu ai putut să pui și afișe
mov pe stâlpi? Râsete, priviri cu subînțeles... Eu
aș dori să împrăștii mosc, să se adune lumea ca
la circ, excitată, curioasă, cu ochii larg deschiși,
ca farfuriile acelea mari, întinse, pe care punea
bunica salata de boeuf. Hai, pa, te pup! Să-mi
zici și mie dacă la tine-n rai sunt fete frumoase,
că-ți fac o vizită.
Am pus tava goală în dulapul cu tăvi goale,
am aruncat deșeurile prin gaura deșeurilor per-
fect rotundă, mi-am șters colțurile gurii cu un
șervețel gălbui pentru colțurile gurii, ecologic, și
am pornit motorul. Din parcare m-am dus direct
acolo unde se uita blonda cu ochi de câine, la
zeci de kilometri, mirosea încă a ulei și a pro-
soape. M-am așezat pe o stâncă, mi-am strâns
haina pe mine și am putut să văd pentru prima
dată, prin ochelarii pe care mi i-am luat până la
urmă de la magazin, o pereche de scoici, goale,
care dansau pe plajă. Le-am urmărit mult timp,
aveau ritm, chef, auzeau muzica în felul lor și
se îmbrățișau puternic, să nu se piardă când un
val mai curajos alerga spre mal. E groaznic, sunt
119
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

mici și le intră apă în gură când valurile le iau
prin surprindere, țipă ușor speriate, se retrag
către pietrele pe care sunt așezat și se scutură,
dar nu renunță la dans. M-am dus lângă ele și
le-am invitat la un hamburger. Vreau să le văd
cum se încălzesc, să cunoască și ele puțin din
confortul occidental la care avem acces noi, oa-
menii. Au zâmbit încurcate, m-au refuzat. Sunt
vegetariene. Și un pic mioape.

tandrețe și iubire vizibilă

120
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Evra Gart

Linia

M-am dus spre centrul încăperii, să pot ve- - Animalule!... 

dea unghiurile mai bine decât de obicei.  Am închis șlițul și m-am întors spre vocea
care venise, dar tipul dispăruse între timp. Mul-
Știam faptul că într-un poliedru se pot de- ți indivizi proveniți din sute de naționalități se
sena diagonale chiar imaginare, însă de data plimbă aiurea...
aceasta suprafața îmi dădea oarecare probleme. 
M-am îndreptat spre chiuvetă și mi-am clătit
Locația era într-adevăr prost iluminată, dar mâinile și ochii, am urcat scările, nu voiam să
mi-a permis să o studiez în detaliu, printre lumi- merg la masa mea, era inutil acum. 
nile fluorescente, însă nu era vorba de un polie- Am mers spre ieșire, unde se afla, de fapt,
dru de data aceasta... mulțimea comasată, m-am strecurat și am ieșit,
voiam să respir puțin aer proaspăt. 
Mi-am dat ochelarii jos și m-am frecat la După câțiva zeci de metri m-am așezat pe o
ochi, apoi am tras masa și am apropiat o sursă bancă sub un nuc. De obicei nu există bănci pe
de lumină adiacentă, trebuia să observ cu orice aleile orașelor. 
scop, deși ochelarii mă sâcâiau. 
Am început să privesc stelele, milioane de
Am scos câteva planuri din mapă (o aveam stele pe bolta străvezie, mi-am așezat capul în-
mereu cu mine), m-am uitat peste ele, dar nimic tre palme și coatele pe genunchi, mă gândeam
nu se potrivea.  aiurea, amintiri vechi, unele trecute și nesimți-
te, altele apuse, încă vii... 
Era o seară delicată și nu voiam să o pierd, „Câte stele încap într-o galaxie?”
m-am ridicat și m-am îndreptat spre toaletă, am „Exact atâtea stele cât încap într-un sac!” Pa-
deschis șlițul pantalonilor să urinez, când cineva re-mi-se a venit un posibil răspuns. 
m-a bătut pe umăr și mi-a spus cu accent orien-
tal, într-o germană imperfectă: Mi-am amintit lanul de grâu. Aveam doar
- De ce urinezi ca și femeile?  șase ani când mă ascundeam de fiecare dată
- Ce fac?... Ai înnebunit?     când mama mă certa pentru că făcusem o pros-
121
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

tie.  - Cum vine „ce sunt? În ce fel?”, a continu-

„Tose, iar te-ai ascuns în lanul de grâu? De at întrebarea să-și justifice probabil roșul din
ce fugi fără să spui! O greșeală este pe jumătate obraji, de-abia apărut.
iertată când spui!... ”
Țin să cred însă faptul că și-a dat seama că
Alergam și mă culcam în lan, adormind câ- sunt străin, sau poate era chiar pusă în încurcă-
teva ore bune. Apoi mă trezeam și priveam tură, naiba să o știe... 
lungimea câmpului care se unea cu cerul în de-
părtare. Totul galben, un galben impecabil, un - Dar, cine ești dumneata, de fapt? Voiam să
galben care nu poate fi imitat sau redat de nici întreb.
un pictor. - Eu sunt eu!... 
Apoi mergeam acasă și mă prezentam ma- - Asta știu, dar nu face pe impertinenta cu
mei: „Mamă, știu că am greșit!”... „Iară te-ai dus mine, pentru că nu ține!...  
în lan, Tase?... Vezi că lanul ia veșnicia la el!”  - O, cum vă permiteți să strigați la mine și
     mai ales cum vă permiteți să mă faceți imper-
Alteori, înainte să merg acasă, mergeam să tinentă? 
caut câmpul verde. Iarba proaspătă, verde, ne- - Dumneavoastră v-ați ales momentul!  
cosită, cu miros fantastic de proaspăt.  - Auziți, v-am întrebat, vă mai aduc ceva sau
Mă trânteam în iarbă și începeam să mă ros- nu? 
togolesc, bătătorind-o.  - Nu ai înțeles ce te-am întrebat?... Ești slo-
Mă ridicam apoi în genunchi și priveam de- vacă, cehă, poloneză, maghiară, bulgară, sâr-
părtarea, o imensitate ce se unea cu cerul: bă?... Trebuie să fii de pe undeva din est, altfel
„Cât este pământul de lung?”  nu se explică.
- Sunt germană, spuse mândră. Ah, dacă
Priveam stelele și am început să le număr...  eram de pe undeva din est... De asta ați ridicat
tonul?... 
M-am ridicat și am mers spre încăpere. Am - Ești pe mă-ta!... 
intrat și m-am așezat la masă, voiam să scot din - Scuze, n-am înțeles, puteți să repetați, vă
nou planurile, mă gândeam că undeva se stre- rog? 
curase o greșeală, când o voce îmi spuse: - Nu are sens să minți! 
„Cu ce pot să vă mai servesc?!”, auzisem o - Nu înțeleg aluzia. Sunt plătită să vă întreb:
căldură în acea voce și accentul german fără cu ce pot fi de folos, să vă servesc băutura la
greșeală”. masă și nu să vă luminez gândurile întunecate...
Privesc înspre vocea cu pricina, ce stătea Evident, dacă mai doriți ceva, am să vă aduc co-
cu un pix în mână deasupra unei foi, să preia manda. Spuse totul ținând încă pixul în mână,
comanda. Văd un chip blond cu părul până la așteptând să noteze... Și dacă mai doriți ceva,
umeri și dinții așezați anapoda.  nu este obligatoriu, altminteri trebuie să pără-
Mi-am amintit într-un târziu că a fost ceva siți localul. 
mai devreme și mi-a adus un orange. Nu am bă- - Bine... bine! Am să comand, dar spune-mi
gat de seamă atunci, nu am fost atent la detalii, un lucru: din ce parte a Germaniei ești? 
eram total absent.  - Sunt șvabă! Ce să vă aduc?!  
- Bun, ce pot spune despre clienții tăi? Ni-
- Este obligatoriu să mai consum?, am între- mic, decât un mare rahat. Ceea ce nu înțeleg,
bat-o, enervat de gestul ei nepotrivit de a mă unul cu statură de turc, mic și îndesat, s-a luat
întrerupe.  de mine la baie când urinam, apoi, ca un laș, a
- Dacă mai zăboviți o vreme, cred că da! fugit, așa fac de obicei!
- Mă uit la tine, ce ești?, o întreb țintuind-o - Sunt mulți turci pe aici. Patronul este turc,
cu privirea. ar trebui să respectați casa… De altfel patronul
122
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

are prieteni de toate naționalitățile: bulgari, dumneavoastră sau s-ar putea să le strangule-
iranieni, arabi, evrei, egipteni, francezi, italieni, ze... 
spanioli, englezi, americani... Însă cei mai mulți
sunt români.  Am deschis mapa și am scos planurile, le-am
(Spusese „români” apăsat, să se facă înțe- întins pe masă, apoi creionul, guma, compasul
leasă, tâmpita...)  și rigla.
- Tocmai de asta zic, nu cred că ești germană, Paharul de băutură l-am împins la o parte nu
o germană nu ar lucra pentru un turc, poate de înainte de a lua o înghițitură serioasă... 
pe undeva din est...  M-am uitat atent pe ele și mi-am dat seama
- Vorbiți aiurea, așa faceți de obicei?! La noi că ceva nu este în regulă. 
nu se pune problema de naționalitatea celui Am căutat o bucată de hârtie și cu ajutorul
pentru care lucrăm, dacă se comportă onora- creionului am făcut câteva calcule simple. Am
bil... În plus, nu știu ce căutați în Germania, cine măsurat apoi cu ajutorul riglei, am privit din
naiba v-a adus?.. Dacă nu vă convine nimic... nou liniile fluorescente de pe tavanul localului...
- Nu!.. Sunt golit de esență, de aceea, dacă Stăteam cu dosul creionului între dinți și mi-am
ești bună, când revii cu ceea ce comand... mi- amintit din nou lanul galben de grâu și câmpul
ar prinde bine o aspirină. Nu folosesc niciodată verde...
medicamente, însă astăzi am avut o zi oribilă.
- Vă invit să mergeți la farmacie, aici nu este
farmacie, îmi spusese să mă sâcâie, desigur,
conversația a epuizat-o.
- Însă la ora aceasta mă tem că nu o să găsiți
nimic deschis!.... Ah! Aștept să comandați, v-ați
decis?
- Ai spus că nu respect casa... Stau la masa Așteptare
aceasta a mea și comand, răsuflu aerul acestui
local... Însă omul trăiește printre clipe, execu- Te-am privit o clipă când soarele a amestecat
tă doar câteva linii adiacente, fără a căuta linia pentru un moment culoarea buzelor tale; eram
principală, în timp ce nu-l interesează mijloacele din nou eu, dar erai atât de aproape acum, atât
de existență interioară, unghiurile, cum le spun de aproape....
eu, se retrage tihnit în alte spații ale existenței
exterioare de data aceasta și se mulțumește cu Zâmbeai sau parcă ai zâmbit pentru totdeau-
atât de puțin lucru, încât viața nu-l oferă nici pe na din spatele unui evantai imens, construit din
acela!...  pene de fazan... 
- Tot nu reușesc să vă înțeleg, sunteți un ciu-
dat, din ce colț al lumii spuneți că veniți?  Așteptai sau parcă ai așteptat tăcută la colț,
- N-are importanță... Cel mai important este apoi ai urmat drumul păianjenului care a înce-
încotro și spre ce te îndrepți!  put să țeasă pânza liniștit, țesea încet, molcom,
- Mă plictisiți, sincer. Spuneți-mi ce să vă încruntat de singur, fila o pânză! 
aduc, altfel mă văd nevoită să chem oamenii de
ordine să vă dea afară în șuturi!  A încercat cu greu să se cațere cu piciorul
- Nu... chiar nu este nevoie, o să plec curând, său de lemn, a răsucit uniform o pânză, tu l-ai
însă înainte adu-mi un coniac simplu cu gheață, urmat îndeaproape, apoi te-am mai privit o cli-
apoi vom vedea. pă înainte să dispari în mulțime.
- Nu cred că sunteți în stare de ebrietate,
altfel nu vă serveam alcool. Dar, după cum vă
comportați se poate că vă va afecta mai mult...
Știu și eu, ar putea distruge liniile de pe creierul
123
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Ella Poenaru
MADE IN CHINA
De la sfârșitul lunii februarie, când vestea
cumplitei gripe provocate de un virus chinezesc
cu aspect de minge cu ventuze se răspândise cu
o viteză egală cu contagiozitatea acestuia, nu
mai putuse să se odihnească nicio noapte cum
se cuvine. Urmărise cu surprindere și teamă
știrile contradictorii, care curgeau neîntrerupt
pe toate canalele media. Era o enigmă cum se
ajunsese de la o simplă răceala ce se elimina de
la sine la o sentință la moarte plasată aleatoriu
pe fruntea unor aleși printr-un algoritm știut
doar de micul terorist.
În martie deja pandemia căpătase dimen-
siuni cosmice, iar aviara părea doar o glumă
în fața covidului. Se trecuse cu repeziciune de
la mască la izoletă completă, de la restricții de
circulație pe timp de noapte la lockdown total.
Rând pe rând, instituții importante, universități,
școli, teatre, biserici și bănci puseseră lacătul,
doar farmaciile și mallurile mai rezistau, deși
rafturile fusese golite de produsele esențiale.
Judecând după felul în care cărau baxurile de fă-
ină și pachetele de drojdie, s-ar fi putut deduce
că majoritatea populației se hotărâse să-și des-
chidă brutărie proprie în casă. Din nefericire și
spitalele deveniseră inaccesibile pentru oricine
nu era atins de fatala maladie.
Ca orice milenială posesoare de smartphone
124
și laptop cu acces nelimitat la net, Mona desco-
perise cu uimire și oroare fascinanta făptură sub
forma unei mingiuci verzi, pe suprafața căreia se
agitau niște piciorușele lacome; proteină spike,
așa se numeau și o făceau să semene cu o crea-
tură extraterestră malefică. Acestea erau adevă-
rate arme de luptă: din câte înțelesese, vârfurile
acelea ascuțite pătrundeau ca un cuțit în unt în
celula umană, unde se dedau la un măcel ca-n
invaziile barbare: îi slăbeau rezistența, îi jefuiau
toate resursele, mâncau, beau, se înmulțeau și
apoi invadau pe rând și celelalte celule, până
când tot organismul intra în shut down, la fel ca
laptopul ei când i se epuiza bateria.
Fata citise majoritatea informațiilor disponi-
bile pe nenumăratele site-uri de știri, consultase
site-ul OMS, precum și un alt număr impresio-
nant de site-uri  medicale (deși cultura ei me-
dicală se limita la amintiri extremi de vagi din
lecțiile de biologie din clasa a VII-a!), telefona-
se la toți prietenii care aveau prieteni medici,
asistenți, ambulanțieri. Televizorul din bucătărie
era lăsat deschis încontinuu, de pe ecranul HD
se scurgeau non-stop informații despre numă-
rul de persoane infectate, persoane decedate,
în China, în Europa, în SUA. Cum fusese de mică
speriată de perspectiva unei îmbolnăviri fata-
le, respecta cu sfințenie toate recomandările,
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
instrucțiunile și regulile impuse de autorități și
avea un respect împletit cu o venerație aproape
religioasă pentru cei trei miniștri din grupul de
comunicare strategică, respect întărit de serio-
zitatea cu care anunțau un număr tot mai mare
de decese și de strategii sofisticate de combate-
re a pandemiei. Strategii care, din nefericire, nu
se dovediseră prea eficiente.
Mona se decisese însă: într-o astfel de peri-
oadă de pandemie mortală, nimic nu putea fi lă-
sat la voia întâmplării: fiecare lucrușor era spă-
lat și igienizat; pantofii, șterși meticulos cu spirt,
tălpile, dezinfectate cu clor; hainele cu care ie-
șea până la Mega din colț, aruncate imediat în
mașina de spălat, în care adăuga și două capace
de igienol, pentru mai siguranță; iar în timp ce
aceasta se rotea vuind amenințător, figuri seri-
oase și grave, cu voci scrâșnite, rostogoleau cifre
înspăimântătoare de fatalități și anunțau măsuri
tot mai draconice pentru împiedicarea răspân-
dirii virusului. Deocamdată acesta părea să aibă
o fixație pe persoane mai în vârstă și cu comor-
bidități, dar, ca orice virus ribonucleic (câte cu-
vinte noi învățase, chiar dacă deocamdată nu le
putea rosti corect), parșivul ăsta mititel devenea
tot mai agresiv și se înfoia tot mai tare. Dar și
măsurile luate împotriva lui erau tot mai aspre.
În lipsa unui remediu eficace împotriva dușma-
nului microscopic, era pedepsită gazda macro-
scopică atunci când era găsită culpabilă de ză-
dărnicirea combaterii pandemiei.
Este un fapt incontestabil că orice interdicție
creează dorința de a o încălca și practic nicioda-
tă nu are o persoană chef mai mult de a ieși din
casă decât atunci când îi sunt interzise ieșirile.
În disperare de cauză, mulți au recurs la sub-
terfugii sau la câini de companie care erau mai
împrumutați între prieteni decât cărțile de la bi-
bliotecă. Evident, bibliotecile erau și ele închise,
dar oricum oamenii citeau din ce în ce mai pu-
țin. Acum găsești tot ce ai nevoie pe internet și
chiar rezumat, ca să nu mai pierzi ore întregi să
afli despre ce e vorba într-o carte.
În ceea ce o privea pe Mona, la început fu-
sese oarecum mulțumită pentru vacanța neaș-
teptată ce se anunța: tânăra lucra într-un salon
de masaj ca să-și plătească taxele la o facultate
particulară și mai avea și ceva bănuți puși de-
oparte din vânzarea casei bunicilor de la țară.
După perioada încărcată de sărbători și o se-
siune stresantă, o lună de concediu, chiar ne-
plătit, pica foarte bine. Însă după aproximativ
trei săptămâni, fata începuse să se plictisească.
Nopțile petrecute pe Youtube și Netflix lăsase-
ră urme adânci sub ochi, iar obrajii, prea puțin
expuși la lumina naturală, se îngălbeniseră la fel
ca ai nefericiților din țara de origine a virusului
cu coroană. Căci dacă în regnul animal se spune
că leul ar fi regele animalelor, coronavirusul era
fără îndoială regele tuturor virușilor, capul înco-
ronat făcea să tremure în egală măsură șefi de
state și regi, episcopi, preoți și rabini, savanți și
simpli cetățeni. Cum putea cineva oare să mai
nege existența acestui virus, când oamenii mu-
reau cu miile, iar dovezile închise în saci etanși
erau etalate zilnic pe toate canalele de știri?
Mona nu ieșea decât când avea absolută ne-
voie, adică atunci când nu mai avea niciun pic de
pâine sau apă. Auzise lucruri îngrozitoare de la
bătrânii din cartier, fugăriți de polițiștii înarmați
cu carnețele și pixuri, gata să le aplice amenzi
usturătoare pentru depășirea cu cinci minute a
intervalului permis, dar cea mai teribilă poveste
fusese cea aflată de la un vecin pensionar de la
parterul blocului vechi și igrasios. „Ne pulveri-
zează cu viruși. Ați auzit avioanele alea care trec
noaptea pe deasupra noastră?” Mona auzise,
într-adevăr, în unele nopți, zgomote făcute de
mașini invizibile cu motoare puternice. „Sunt
niște drone care zboară pe întuneric și dau dru-
mul la bombe cu viruși. Cum scad cifrele de in-
fectări, cum mai aruncă câțiva saci. Sunt intere-
se mari la mijloc. Vor să ne omoare, că suntem
prea mulți. Iar bogații să se îmbogățească mai
mult cu bani din măști, medicamente și vacci-
nuri”.
Văzând că părea cam neîncrezătoare, băr-
batul și-a întărit vorbele cu o declarație confi-
dențială: „Am o cunoștință, nu pot să zic cine.
Dar e cineva sus de tot. N-au voie să vorbească
despre ce se întâmplă, dar mie mi-a spus că au
ordine să ne rărească și să ne controleze apoi pe
ăia rămași. La anul ne bagă și cipuri. O să vedeți
că așa o să se întâmple, să nu ziceți că nu v-am
spus. Sfârșitul lumii, ce mai!”
Mona intrase în casă clătinându-se. Toate
125
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
teoriile conspiraționiste pe care le citise pe You-
tube se adevereau. Nu mai putea avea încrede-
re în nicio autoritate oficială. Chiar felul în care
procedau cu restricții aberante, internări forțate
și amenzi uriașe reprezentau dovezi în direcția
celor afirmate de nea Stelică, pensionarul cu cu-
noștințe la nivel înalt.
În timp ce-și pregătea prânzul, deschisese
ca de obicei televizorul din bucătărie și alesese
un canal de muzică pop. Azi avea poftă să mă-
nânce ceva exotic, se săturase de veșnicii cartofi
prăjiți cu friptură. Avea poftă de orez cu legu-
me și pui cu curry. De când începuse pandemia
se debarasase de orice produs de proveniență
chinezească: mai avea puțin sos de soia, dar era
un produs autohton, așa că nu prezenta niciun
risc. Ultimul produs chinezesc aruncat fusese
un pachet de bețișoare luate de la un bistrou cu
mâncare asiatică. Din fire, Mona era extrem de
precaută.
Când orezul a fost gata, s-a așezat la masă
și a scos din dulăpior o farfurie și o pereche de
tacâmuri de plastic ambalate într-un pliculeț
de hârtie și plastic. Nu avea chef să mai spele
vase și, cum avea în dulap mai multe farfurii și
tacâmuri de unică folosință, se hotărâse să se
răsfețe complet. O masă ideală e cea după care
lenevești pe laptop sau faci o siestă prelungită,
nu una după care trebuie să cureți vesela.
După ce a terminat de mâncat s-a lungit pe
canapea cu laptopul în brațe; micul aparat îi de-
venise mai indispensabil decât fostul iubit și-l
consulta cu mai multă încredere decât pe pro-
priii părinți. Trecea de la un video la altul, de la
știri și muzică la numeroasele filmulețe cu pre-
viziuni apocaliptice. Aproape adormise când pe
ecran i-a apărut o fereastră cu un link spre un
video despre China. Îndată i-a trecut somnul și
a urmărit din ce în ce mai alarmată documenta-
rul despre condițiile insalubre din fabricile chi-
nezești în care sunt produse tacâmurile și alte
produse de unică folosință din plastic. A aflat
cu oroare că nicio regulă de igienă nu era res-
pectată acolo: lucrătorii se spălau rar pe mâini,
iar unii, chiar bolnavi fiind, strănutau direct pe
obiectele produse. Acestea erau ambalate cu
tot cu mizerie și viruși și distribuite apoi în toată
lumea. Există oare cineva care nu are măcar un
126
obiect „made in China” în casă?
Bine că aruncase fără să deschidă toate
pungile cu bețișoare chinezești din dulap!
De stres și emoție a simțit nevoia să
meargă la toaletă. Înainte de a reveni în dor-
mitor, a trecut prin bucătărie să-și facă un ceai
calmant. Evident, se debarasase de pliculețele
de ceai chinezesc încă din primele zile în care
fusese confirmată pandemia. Avea numai ceai
românesc, autentic de la Plantero. A turnat apă
fierbinte în ceainic peste florile uscate de su-
nătoare și s-a așezat pe scaun, așteptând să se
limpezească infuzia. Încă mai reflecta la ultimele
imagini văzute în filmulețul de pe Youtube, când
privirea i-a alunecat involuntar spre o pată albă
ce sclipea pe gresia întunecată. Era o bucățică
de hârtie ruptă din ambalajul tacâmurilor de
unică folosință, care alunecase cumva pe jos ne-
observată, atunci când debarasase masa.
Oftând, s-a aplecat să o ridice ca s-o arun-
ce la coșul de gunoi sub chiuvetă, dar s-a oprit
brusc ca și când ar fi atins o reptilă veninoasă. A
adus-o cu mâini tremurânde în fața ochilor, par-
că nevenindu-i să creadă, apoi a izbucnit într-un
râs isteric, cu sughițuri.
Într-un colț al hârtiei se putea vedea scris cu
litere negre, ușor ciupite, dar perfect descifrabi-
le, cea mai cunoscută sintagmă din lume: Made
in China.
ceremonie închinată trandafirilor
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

#ctrl/alt/delete#
începe ziua de luni
altfel
ia o gură de zori pură
lasă-te de cafea
și de aceleași povești fumate cu
de mâine m-apuc de –
renunță la planul de petrecere a eternității
în anonimat
fă un duș călduț de critică constructivă
și aruncă o privire obiectivă
peste tot ce te-a împiedicat
să ai viața pe care o meriți –
(zi Doamne ferește! putea fi mai rău...)
pune-ți ordine în CD-uri și în gânduri
trece-ți inima pe curat
strânge-ți lacrimile în acvariul din colț
și dă de mâncare la pești –
doar ei ți-au tăcut toate păcatele
nu mai aștepta ultima versiune
de antivirus minune
ai prea multe fișiere corupte
nimeni nu poate fi imunizat
la dragoste și la moarte
#sevraj#
Foamea cea de toate zilele
s-a înstăpânit în oglinzi
venele-s goale
de visuri amanetate la case de schimb
pe un dram de Nirvana
doar satiri inițiați în asceza iadului
răsucesc gânduri fierbinți
în foi de tornade
setea hulpavă a-nghițit
stâlpul de sare și un pocal de absint
izvoarele ard la nadir
umbrele amintirilor se măsoară în chintale
cuvintele se joacă inconștient
de-a v-ați ascunselea cu mâine și ieri
în vizuina timpului egumen
la asfințit
mintea devine atotcuprinzătoare
dorința ia chip de centaur
scrâșnind din potcoave pe câmpul de jar
Gorgona are o nouă tunsoare
blestem celor care
au dezlegat hergheliile neantului

ia-ți gândul de la adunare și înmulțire exeunt psyche et soma.

împărțirea e singura operație
care ți-ar mai putea asigura nemurirea!

#treiceasurirele#
ziua de marți are trei
ceasuri rele –
ceasul în care te afunzi în trecut
retrăind compulsiv ultima relație de dragoste
ca pe un film de colecție ce-a ratat Oscarul iar
(la ultima dublă ajunseseși aproape de perfecțiune!)
ceasul pe care-l întorci febril înainte
aruncându-te fluture orb
în plasa viitorului imberb
fără să poți ghici
de unde va veni săgeata ce zboară în noapte

127
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

de la un dușman de care
habar n-ai
sau mai degrabă de la un prieten vechi
întâlnit într-o zi oarecare de luni
ceasul prezent
ignorat permanent
singurul în care ai putea
altceva
AI PUTEA SĂ FII TU!

răsufli ușurat la sfârșitul zilei

așteptând ca pe o ședință de psihanaliză revelatoare
marțea viitoare
negreșit

#portretalfabet#
în fiecare zi cu soț scriam o scrisoare
pe care recitind-o în ziua următoare
nu mai aveam curajul să o postez #birthcontrol#
mereu schimbam câte-o virgulă,
o literă sau uneori chiar un cuvânt întreg; Sus
un sufix nepotrivit, un verb demodat, cerul deschis
un epitet prea ambiguu să descrie îngeri uimiți
progresia scaunelor goale cortegii de sfinți
un trecut ce atârna ca o tinichea poleită rugăciuni furibunde
necunoscutul ce se profila amenințător 200 de bătăi
în pagina de viitor pe minut

în toate zilele fără soț jos

decupam cuvinte noi din dicționar corpul umflat
lipeam benzi mici negre sfârtecat de dureri
peste cavourile gândurilor sugrumate în fașă valuri de sânge
peste toate ocaziile ratate dejecții imunde...
eratele nu erau permise
pretutindeni
cu trecerea anilor Dumnezeu
dicționarul devenea din mai ușor în mijloc
o dantelă fantască se țesea printre franjurii paginilor copilul meu
prin ochiurile căreia puteam privi nenăscut
ca prin mii de ferestre deschise
lumea fără etichete preconcepute
de partea cealaltă altcineva îmi reconstruia
mereu incomplet
portretul alfabet

128
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

#rememberCristofor#
umbrele nu iartă Cristofor
nici pe tine
care te legănai în iluzii de dragoste maternă
ca într-un lichid amniotic
speranța ta de viață
creștea de la o zi la alta
dar tu oricum nu aveai să cunoști
niciun mâine
ultimul lucru
pe care aveai să-l simți
era mâna indiferentă și sigură
ce urma să te smulgă
bucată cu bucată
din pântecul sfâșietor
de fierbinte
pentru eternitate

umbrele nu iartă, Cristofor

și tu ești doar o umbră
a cuiva ce n-a putut să strige
niciodată ajutor
acum e rândul tău să fii
necruțător.

sonata întunecată a lunii într-un amurg de tandrețe

129
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Gabriel Cristea
Domnea o liniște...
Domnea o liniște peste pământ
de se-auzea cum se înalță iarba
și cum respiră fiarele în gând;
Un roi de fluturi albi zbura de-a baba-oarba,
câmpii de bronz se unduiau tăcând.
Nemuritoare flori, de prin ponoare,
își așterneau prea stânjeniul voal,
iar păpădii imense și solare
pluteau ca într-o mare de coral...
În neolitice bordeie colorate
se destrămau aromele de grâu;
Și chipuri de copii, îmbujorate,
se alintau oglinzilor curate din pârâu.
Urcau către poteci rupte din soare
sălbatici cai cu coamele de vânt;
Și, risipit din steiuri milenare,
domnea un Sfinx de timp, peste pământ.
130
Într-un sat
Pământul mut se-aude cum vibrează
sub ropotul copitelor de ploi;
Și-o frunză spânzurată pe trifoi
își colorează trista metastază.
Rămas-au, suspinând, copacii goi...
Nici zboruri nu urnesc norii de gheață,
nici zumzete din vis nu se trezesc;
Își poartă-un vânt străin, neomenesc
astenicul răsuflet smuls din ceață;
Și-n ochiuri de nisip corăbii cresc.
E liniștea din picuri și esențe,
pe naltele rogozuri mângâind
însingurarea spumei peste grind
și lemnul unei bărci făcută zdrențe;
În depărtări, orașele se-aprind...
Se întrevăd cum nălucesc bolnave
sub noaptea unui brad carantinat;
Din vechile biserici mai răzbat
reverberații surde și concave;
Și-o candelă se stinge, într-un sat...
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

O ciocârlie a-nlemnit
Pe plugul său patriarhal
bătrânu-ngenunchează;
Privește-un nor înfipt în deal;
Grăunța-n sol e trează.
Se-nfiorau cireșii
Frunzare unduiesc în vânt,
coroane se destramă,
Înfiorați cireșii, sub ceruri constelate,
miroase-a ploaie și pământ;
nășteau petale pure din lumea cenușie;
Tăcere-i de aramă.
Prin gotice arcade pășeau poeții-n moarte,
cu botnițe la gură, ca nimeni să nu știe
De parcă timpul obosit
de versul lor ce sapă, precum izvoare line,
s-a strecurat prin sită,
în stânca vremii mute și-n turnuri zigurate
o ciocârlie a-nlemnit
făgașu’ libertății străluminând doline.
pe-o cruce-mbătrânită.
Umblau cu lanțuri grele la mâini și la grumazuri,
Opinca se-adâncește-n lut,
scriindu-și poezia cu sângele din vene;
iar calul înspumează;
Se osteneau pe dealuri, sub stele sparte-n iazuri,
Pe boltă norii se ascut
în noaptea cea mai noapte, trecând și ea alene,
și curg peste amiază.
ca o sfârșire blândă sau ca un foc de vatră,
ce veșnic împietrește sub naltele talazuri;
Se-aud doar picurii căzând
Rosteau versuri uitate, cu pașii lor de piatră...
pe trupuri ostenite;
O liniște plutește-n gând,
Din șfichiul noii ordini pocnesc călăii lunii,
ca lama de cuțite.
ce însoțesc convoiul pe drumuri de pădure;
Vibrează lira fricii, se-nchină lung alunii;
Și ară-n glod, necontenit,
- Hai, mergeți mai departe, spre timpurile sure!,
cu chipul rupt din piatră,
se tot aud câinește lătrând, din urmă, zbirii;
știind că anii s-au sfârșit
Se zbat din rădăcină vechi murmure – gorunii –,
precum un jar în vatră.
iar formele de ceață își prind în brațe mirii...
El pas cu pas se pierde-n deal;
Se-nvârte Universul, se disipează aștrii,
Și-amurgul, ca o ață,
se întețește vântul prevestitor de iele;
din plugul său patriarhal,
Și în poiana unde se ‚nalță zmei albaștri,
spre ceruri îl înalță.
își vinde luna chipul pierdutelor derele;
Din noaptea sângerie zburau dalbii – aleșii –
precum o rugăciune șoptită de sihaștri;
Și-ascunși sub zori de-aramă se-nfiorau cireșii...

131
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Acuarelă la Periprava
Turlele-mbrăcate-n staniu,
ascunzând lăuntric psalmii,
strălucesc în roș crepuscul
– sacadat un clopot bate
dinspre scitice adâncuri.
Mi-e gândul din grâu
Viu puhoi de cai sălbatici
Îmi par un țăran, în nisipul fin se scaldă;
trag plugul prin piatră, Ulița cea lungă pare
sub vremea curbată, împietrită-n falsa ceață.
nu Calul Troian.
Sfinții blânzi, Petru și Pavel,
Prin piatră și lut trec tăcuți pe sub arcade,
respir ca un faur; îmbrăcați cu lungi cămeșe
Și spicul de aur și cu brâie colorate;
mă soarbe tăcut. Barba lor căzută-n poale
parcă-i inima pădurii
Mi-e gândul din grâu palpitând peste icoane;
un zvâcnet de moară; Liniștea catapetesmei
Răsară, răsară se cunună cu altarul,
grânețe pârâu! iar din profunzimi slavone
curge sfânta liturghie;
Boiane, Boian, Un monah își cântă harul...
semințele ierbii
își murmură cerbii Cerul pare de sineală,
prin naiul lui Pan precum casele bătrâne
nălucind printre năvoade;
Pășesc prin obscur Plante moi, agățătoare,
cu raza pe frunte, floarea palmei Maicii Sfinte,
și-n piscuri de munte se alintă înspre soare.
sunt ochii-mi de mur.
Lacul deșteptat tresaltă
Din veacuri noian, eclozând pe luciuri nuferi;
sub dealuri de piatră, Soarele ardent pătrunde
trec versul prin vatră, printre legănate suliți;
și-mi par un țăran. Și ca solitară velă,
curg trei lebede plăpânde,
împietrind în acuarelă.

132
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Din părul tău albastru

Doar greierii se-aud,
în noaptea asta lungă,
de se răscoală-n cer tot universul ierbii
– și-n foșnet, licurici
aprind pe boltă stele.
Cum ți-unduiește părul
ca ierburile fine cu năluciri cimbrate!
Profilul tău, în lună, se-aseamănă cu vântul
ce prin căușul palmei se pierde-n constelații...
În noaptea asta lungă
mi-e vântul herghelie tăcută și păscândă
Doar greierii se-aud
din părul tău albastru, unduitor – prin mine.

Visul unei nopți de lup

(proză lirică)

- Absoarbe-l! îmi spuse sacerdotul mânându-și săgețile pornite din arcul sprânce-
nelor stufoase.
- Nu-ți fie frică de spiritul colindător prin vremi atemporale! Și mi-a întins, cu pal-
me tremurânde, răsufletul de lup ce adăsta lângă stejarul vieții, unde zăcea, cu ochi
deschiși, carnala sa neființă. Se unduiau în jur barbarele păduri, aidoma urzelilor ce
strălucesc și înfioară-n taina lunii ape. Și-o liniște uraniană și bizară parcă-mpietrea tot
Polul getic laolaltă cu broderia lui de stele-logostele. Și îl sorbii ca pe-o licoare sfântă,
ce răspândea sălbatica aromă a vântului de brazi și de costișe. O mistică senzație de
zbor se cuibărea-n vertebrele-mi ușoare, asemeni unui dor ce caută nepământești
esențe. Adulmecam prin translucide sanctuare mirosul flăcării de andezit ce-a înălțat
la cer și-a mistuit bătrâna stirpe-a celor drepți și mai viteji... Și mirosea a sânge înche-
gat tăria zidului-carpat și mușchiul de pe el, a răstignire; iar Carul mic pulsa, creștea
sedimentând în ochiul meu flămând un timp nețărmurit. Am ascultat cum dălți neîn-
chinate ciopleau în ritmul toacelor de lemn uscat nemuritoare coloane sarmisegetu-
ze. Am mângâiat, atunci, cu palme-nfiorate asprimea palmelor ce buciardau cetăți și
am simțit prin vase capilare sudoarea frunților de moți; tot mineralul lor – genunea
– ce se-ascundea în tragerea pe roți.
Cetatea levita deasupra lumii și-un furnicar de stele roia în jurul ei, și fabuloși ba-
lauri îmi amețeau privirea; și gânditori de piatră păreau strămoșii mei. Și-mi deveniră
ochii incandescenți ca jarul și colții îmi creșteau indefinit de mult, iar venele pădurii
aievea mă-nghioldeau, rugându-mă șoptit să urc și să tot urc...
Din rădăcina nopții, o strigă* argintie își dezmorțea aripa, pupila ei de ambră, ge-
ometrizând cetatea, suișu-mi săgeta. Se auzeau cum crapă sub pojghiți negre zorii și
sângeriu crepuscul pe ziduri proiecta sfințita umbră păzitoare... Mă frământai s-ating,
cu ultima clipire, fărâma de visare – răsufletul de lup –, când explodă în soare cântatul
dimineții.
Se deșteptau cocoși sub frunzele de nuc...
133
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Poeme de Efraín Barquero, traduse de Gabriel Cristea
Efraín Barquero, pseudonim al lui Sergio
Efraín Barahona Jofré, s-a născut în Piedra Blan-
ca, Teno, regiunea Maule, Chile, la 3 mai 1931.
A studiat la Liceo de Talca și la Universitatea din
Chile (Dreptul), precum și la Institutul Pedago-
gic, pedagogia, în limba spaniolă.
În 1955 a intrat ca secretar al redacție la Ga-
ceta de Chile, coordonată de Pablo Neruda.
A fost atașat cultural în Columbia, în timpul
guvernării lui Salvador Allende. Nu s-a mai putut
întoarce, din cauza dictaturii Pinochet, și a locuit
în Mexic, Cuba (unde a fost membru al juriului
Familie amurgind –
Din volumul Femei din întuneric
Mirosea a bărbat trist în Prefectură.
Mustea de oameni peste tot
și totuși nu era nimeni
s-aștepte-un străin și așteptarea
lui amurgită; ploua, ningea – se petrecea afară,
dar înăuntru, omul cerșea
îmbătrânind în fotografia chipului său.
O femeie vorbea singură,
iar un copil se cufunda în fumul unor gânduri;
era ca o toamnă târzie,
ca lumina unui soare apus de curând.
Era atât de frig în mâinile-acelea, și gâturile
lor stăteau ca-n jurul unei mese,
tot căutând un buzunar de negăsit,
cu-amarele lor guri
și suflete jenate.
Mirosea a bărbat,
dar a bărbat amurgind,
a om ce-uitat să se-ntoarcă.
Mirosea a familie înlăcrimată, fără nume.
Mirosea a pământuri plouând și-a mare plouată.
134
pentru Premiul Casa de las Américas, în 1974) și
în Franța, țara în care a lucrat din 1975 până în
1990 și unde a scris A deshora (Într-un moment
nepotrivit). Volumul de versuri fost publicat în
Chile în 1992, alături de Mujeres de oscuro (Fe-
mei în întuneric) și El viejo y el niño (Bătrânul și
copilul). Cu cartea La mesa de la tierra (Masa pă-
mântului) a câștigat Premiul Municipal Santiago
pentru Literatură, în 1999. La 25 august 2008 a
primit Premiul Național pentru Literatură.
S-a stins din viață la 29 iunie 2020, la vârsta
de optzeci și nouă de ani, în Santiago de Chile.
Familia anochecida
De Mujeres de oscuridad
Olía a hombre triste en la Prefectura.
Estaba todo tan lleno de gente
y no había nadie
en la espera del extranjero y su espera
anochecía, llovía, nevaba, transcurría afuera
pero adentro mendigaba el hombre
envejeciendo en la fotografía de su rostro.
Hablaba a solas una mujer
y un niño se hundía en humosos pensamientos
había como un otoño sobrante
como la luz de un sol puesto hace rato.
Hacía frío en esas manos y gargantas
estaban todos como alrededor de una mesa
buscando un bolsillo inencontrable
con sus bocas amargas
con sus almas incómodas.
Olía a hombre
pero a hombre anochecido
a hombre que se olvidó de volver.
Olía a familia humedecida y sin nombre.
Olía a tierra lloviendo, a mar llovido.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Antichitate
Din volumul Vântul regatelor

Galben era calul,

nepăsător – văzduhul;
făpturile lucrau fără zgomot la esențe,
erau bătrâni precum șofranul, precum soarele templelor;
trăiau la apogeu ca într-un fruct care strivea lumea
cu blândețea unei mame.

N-am putut rupe pâinea sau lemnul

și nici vărsa cenușa;
totul era prea uman,
corporal, aidoma celui ce doarme;
am învățat țărâna să fie țărână,
piatra să fie piatră,
oamenii-nvățară să se odihnească,
pentru a fi carnea propriilor zei.

Treziți-vă surâzând
în pura lâncezeală,
în ceara veșniciei!
Treziți-vă-n amiază, când totul se-ntinde și se ramifică,
întunecând lumea cu plinătatea voastră,
trăiți în răsucirea carnalității toamnei!

Antigüedad
De El viento de los reinos

Amarillo era el caballo

indolente el cielo
los seres trabajaban sin ruido en el perfume
eran viejos como el azafrán, como el sol de los templos
en la madurez vivían como en un fruto que aplastaba el mundo
en la blandura de una madre.

No pude romper el pan ni la madera

ni derramar las cenizas
todo era demasiado humano
corporal como alguien que duerme
había aprendido el polvo a ser polvo
la piedra a ser piedra
los hombres habían aprendido a reposar
a ser carne de sus propios dioses.

135
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Despertad a la sonrisa
al aflojamiento puro
a la cera de la inmensidad
despertad al mediodía en que todo se estira y se prolonga
obscureced al mundo con vuestra plenitud
vivid en la carnalidad doblegada del otoño.

Trăiește fazanul
Din volumul Vântul regatelor

În liniștea penelor sale trăiește fazanul,

pasărea izvoarelor sacre,
a desimilor adânci ale căror culcușuri lucesc sub umbra
fructelor desăvârșite, ce se nasc și mor singure
și care n-au fost culese nicicând – precum o miere părăsită.

Prinț al amintirilor, gătit în radiantele culori ale fericirii

– ești șofran, aur, picătură purpurie destinului,
acolo unde zbori în visul apăsător al mătăsii dorminde,
în singurătatea imprevizibilului pe care-l trăiești
sub arborele florilor dătătoare de violet.

Purtând giulgiul incomensurabil și cenușiu

al celor ce-au adormit pe veșnicie,
cauți apa, focul, rodia,
cauți cu blândețe divina eternitate
– tunetul ce se iscă nu-ți alungă visul,
se naște și moare în necreatul văzduh,
căci stacojiul suflet prin pulberi ți-l arzi.

Vive el faisán
De El viento de los reinos

En el silencio de sus plumas vive el faisán

ave de los ríos sagrados
de las casas profundas cuyos lechos brillan en la obscuridad
de los frutos perfectos, aquellos que nacen y mueren solos
aquellos nunca recogidos como la miel del abandono.

Príncipe del recuerdo con los radiantes colores de la felicidad

el azafrán, el oro, la gota morada del destino
a dónde vuelas en el sueño opresor de la seda dormida
en la soledad de las cosas ingastables vives
en el árbol del añil, de la púrpura.
136
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Con la tela inmensamente gris

de los que duermen para siempre
haces el agua, el fuego, la granada
haces lo perdurable con suavidad divina
el trueno nace cada vez sin despertarte
nace y muere en los cielos increados
arde en el polvo tu corazón escarlata.

Grăuntele va fi bărbatul
Din volumul Partenera

Grăuntele va fi bărbatul, iar amfora, femeia,

iar ziua ei vor fi ca două chipuri,
precum e brațul stâng și drept,
dar noaptea deveni-vor balaur legendar
cu două capete,
jumate pasăre, cealaltă șarpe:
bărbatul și jumatea lui șezând pe spate.

El va fi arcul tensionat al mării,

întunecatul brâu din câmpuri cu grânețe,
iar ea, împrăștiatul păr,
jur-împrejurul moale, fără formă;
Și el va fi precum vântul pe creste,
întotdeauna treaz,
iar ea, veșmântul nopții;
asemeni unui hotărât pescar va fi bărbatul,
iar ea, ca cetaceul și ca noaptea;
Precum un marinar sub velă ei fi-vor împreună,
îmbrățișați în mijloc de ocean:
el, gol și rătăcit, ea, plină
ca o podgorie și-o casă,
el, plin de sare, de gust și răsuflare,
ea, plină de făină, izvorâtoarea lumii.

Căci el, bărbatul, veni-va cu vestirea,

iar ea, femeia, cu al țărânei fiu,
el va veni cu-al focului cuțit
și ea, cu apa vie;
ruptura e bărbatul, avansul, începutul,
femeia-i țesătoarea de fibre, de-armonie
și-n pânza arzătoare ea lucrează,
se parfumează-n tăcerile din fructe,
și-n marea ei seninătate totul reînvie.

137
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Se naște-n ea bărbatul, în țesătura ei:

în fragedă pruncie-i mai mic ca sora sa
și crește din mamă către mamă
până la marea ce-l va maturiza.
Și-n dimineața cumplită a luminii,
întâia lui descoperire e femeia
iar prin pădurea devastată-a vieții,
femeia-i cea care-l susține,
și-n noaptea ce-i rătăcește pe bărbați de-aiurea,
tot ea-i îndrumă să vină către casă.

Semilla será el hombre

De La compañera

Semilla será el hombre, y la mujer, vasija,

y en el día serán como dos caras,
como la mano izquierda y la derecha,
pero en la noche serán la bestia inmemorial
de dos cabezas,
mitad de ave y de serpiente:
el hombre y su mujer a la espalda.

Será él el arco tenso del océano,

el oscuro ceñidor de los trigales,
y ella la esparcida cabellera,
la redondez sin forma ni dureza ;
será él como el viento en la montaña,
despierto siempre,
y ella la nocturna vestidura ;
como el resuelto pescador será el varón
y la hembra como la noche y la ballena ;
como el hombre en la nave serán ambos
reunidos en medio del espacio :
él desnudo y perdido, y ella plena
como una bodega y una casa,
él todo de sal, de sabor y de soplo,
y ella de harina, condensadora del mundo.

Porque el hombre vendrá con el anuncio

y la mujer con el hijo de la tierra,
él vendrá con el cuchillo del fuego
y ella con el agua habitadora ;
ruptura es el hombre, avance, comienzo,
tejedora es la mujer, de fibra y orden,
y en la tela incendiada trabaja,
en la quietud de las frutas se perfuma,
sólo en su gran serenidad todo revive.
138
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Y el hombre en ella nace, en su tejido:

en la infancia es más pequeño que su hermana
y de madre en madre va creciendo
hasta llegar al mar que lo madura.
Y en la mañana terrible de la luz
es la mujer lo que descubre,
y en el bosque arrasado de la tierra
es la mujer quien lo sostiene,
y en la noche que extravía a los hombres
es ella quien lo guía a su casa.

Dincolo de iunie
Din volumul Roi

Pământul proaspăt arat visează.

Și boii parcă pășesc adormiți.
Țăranu-i urmează cu pleoape căzute.
Și eu aș dori să adorm în tarea esență,
și-n stoluri de păsări zburând,
s-ațipesc lângă buze deschise
și ochi de ceață, mijiți.
Să mă cufund în visul seninului pârâu,
și-n rozalii muguri ai tăcerii,
să tot colind prin grâne nou-născute
și să culeg din primul rod al brazdei,
precum o pasăre din lut înrourat.

Mă-nvăluie o ceață ca un bunic cu plete albe.

Și printre brazde lumini par să răsară,
să crească cerul – cunună de frunzare –,
și aerul să ‚nalțe eternul lui fior,
Și-originare păsări sfios să cânte trilul
din gloduri mișcătoare.

Și-n timp ce-i zămislită veșnicia

din brazde-adânci, abia deschise,
noi tot dormim.
Și visul ni-i iubire-ntunecată
pentru pământ și ape trezite ne’ncetat.
Ni-i visul mireasma rădăcinii.
Par să pășească boii fără țintă,
iar omul cutreieră cu pleoapele căzute;
Nu se gândește la nimic, nu se mai zbate
și nimănui nu-i pasă de semințe,

139
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

doar rătăcește – mirabilă inconștiență –

parcă-amintindu-și vag ceva.

Detrás de junio
De Enjambre

Sueño tiene la tierra nuevamente arada.

Y los bueyes parecen caminar dormidos.
Y el labrador seguirlos con los ojos cerrados.
Y yo quisiera dormirme en este aroma áspero
y en esta bandada de garzas desatadas,
dormirme junto a la boca entreabierta
y junto a los ojos de niebla despertados.
Y soñar con la edad azul del río
y con las yemas rosadas del silencio,
cruzar el primer trigal recién nacido
y alzar el primer fruto de la tierra
como un pájaro de greda humedecida.

Me envuelve el vapor como un abuelo blanco.

Entre los surcos parece despertar la luz
crecer el cielo como una fronda espesa
levantarse el aire con un escalosfrío
y cantar el primer pájaro del mundo
con una voz insegura de barro poco firme.

Pero a medida que lo eterno nace

de los surcos nuevamente abiertos
nosotros nos dormimos.
Nos da sueño este amor oscuro
de tierras y aguas sin descanso despertadas.
Nos da sueño el olor de las raíces.
Y el buey parece avanzar sin dirección
y el hombre vagar con los ojos perdidos,
nadie pensar ni proponerse nada
nadie poner atención en sus semillas,
sino caminar con milagrosa inconsciencia
como reconociendo vagamente algo.

140
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Vasile Muste

BLESTEM
I
 
<Cine m-a dat la necaz
N-aivă pânză pe obraz;
N-aivă pânză, n-aivă cruce
Nici la groapă cine-l duce;
Nici groapă cine-i săpa,
Sape-i cine s-a-ndura.>

Acest blestem aparţine folclorului maramureşean. Este, probabil, cel mai

cumplit blestem din câte există în literatura populară românească. Într-un sat
din Nord l-am auzit din gura unui bătrân (n-a fost publicat niciodată în această
formă) care mi-a mărturisit că blestemul nu-i prea vechi: „E, cred, de pe vremea
colectivizării”. Din infinitul respect pe care-l port folclorului am considerat de cu-
viinţă că nu pot începe cartea mea (pentru că aceste versuri începute acum patru
decenii vor constitui o carte)  fără extraordinarele versuri de mai sus.

BLESTEM
 
II
 
luate-ar spaima-n chirie pe perioadă nedeterminată
babă-n husă de fată

141
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

BLESTEM VIII

 III depărtării fii mireasă

  şi pustia fie-ţi casă
murire-ai de moartea nesfârşită a duşmanilor tăi  
în groapa adâncă a urii ce mi-ai purtat-o răstignit în zori stingher
visul meu să-ţi fie cer
 
BLESTEM lângă rădăcini de ape
plânsul groapă să îţi sape
IV
 
cărei târfe mi-am vândut BLESTEM
trupul meu neînceput
şi în noapte m-a chemat IX
noaptea să ne fie pat
trupul meu sicriu durut fire-ai şi n-ar fi să fii
fie-i punte către lut cum te cunoşteam de fată
tânără evlavioasă
de departe măritată
BLESTEM
            sau rămasă mai rămasă
V de neunde niciodată
  în pădure deviată
dacă n-am găsit femeia niciodată la Izvoare-n Dealu Mare
dacă ea m-a găsit și astăzi umblă
singură prin Munţii Maramureşului cu mine să te socot
fă-mă Doamne cărare să mă regăsesc amândoi un trup să leg
şi să-i fiu mereu sub picioare când eram să te înnot
până să te înţeleg
BLESTEM
să-ți dezlege inima
VI iarba care mă iubea
şi de mâini şi de picioare
 cerul altei vieţi să-l porţi până să îmi naşti o stea
ca lumina lângă morţi
  BLESTEM
şi de lună şi de stea
să te las pe lume grea XI
 
fie-ţi urma moarte-n viaţă Voi fi cer de stele răsturnat în vale
chip de lemn stropit cu gheaţă Pe braţele tale
Pe ţâţele tale-ncărcate cu mine
VII Cu sângele meu
  Pe toată iubirea care îmi vine
dacă tot m-ai adus până la marginea verii Să o ning peste tine
și peste umbră mi-ai răsturnat un râu Amanta mea Eve
vino acum și trăiește-mi destinul Iubita mea Line

142
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

BLESTEM BLESTEM
X
XIII
te-aş fi strâns în braţe-atunci
două săptămâni să plângi
nu te naște
încă două mai să mori
nu muri
să-ţi înec viaţa-n flori
fii ce nu a fost să fii
şi să te cobor în lut
pasăre neîncepută
să nu te fi cunoscut
de iubire în adânc
nici de vie nici de moartă
sau în inimiorul stâng
să-mi fii ţâţână la poartă
spre a zborului născare
nici de dragă nici de vie
grâul meu născut în mare
nici moartea să nu mă ţie
grâu din mare
de mai multe zeci de ori
lună
în pătuţul tău din zori
nu o mai iubi
soare nu o mai privi
BLESTEM nici sara nici dimineaţa
nu-mi mai amărî viaţa
XII că eu am murit destul
de viaţă nesătul
noaptea mea să-mi fii femeie cu viaţa necununat
câte nu ştiu, viaţa toată cu moarte neîmpăcat
Mi te-mbracă într-o cheie
şi în alta te dezbracă
Mai de linii mai săracă
BLESTEM
cele câte mi-ai promis
de pe deal mai sus de vis XV
Să strige copiii zână
unde-am fost şi unde mi-s
să te duc în zori de mână să-ţi adormi piciorul gol
şi de drag o săptămână doar cu mine când mă scol
cu genunchii şi cu sâni
să mă cauţi săptămâni
BLESTEM ţâţele să ţi le ningă
până dreapta ţi-o fi stângă
XVI limba mea neruşinată
să nu te ştie de fată
n-o să iubesc nimic din grâul stins să uite că ai fost fată
din grâul ţărilor fără de ţară numai şoaptă între mări
şi te-am iubit erai amară nerăspunsă la-ntrebări
nu te-am legat de necuprins cum nu e să fii femeie
cu sânii galbeni de cu seară când se-ncheie
cu lapte risipit în mare ciclul tău de dumnezeie
să-ţi strâng cu gura sânul zeu
cum ar fi fost să mă iubești mereu

143
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
BLESTEME
XVII
voi fi în pretutindenea ta
înger cu zilele necunoscute
dar nu am
să te trec singur râul Lethe
nu întunericul degeaba va
călători cu disperare înspre zei
cu tine nu vor trece ochii mei
prin moartea şi visarea ta
nici să trăiesc şi nici să vrea
BLESTEM
XVIII
aş fi murit semnând pe cruce izbăvirea
din altă lume cu poeți mai buni
dar era luni Doamne era luni
si ştiu că începuseși lumea luni
și nu era bine să mă dau în stambă
nici să pre-ling femeile pe gambă
sau într-o altă zonă mai dulcie
să le sărut şi linişte să fie
dar le-am călcat-o lună cu piciorul
şi fără mine n-au mai vrut să-şi ducă zborul
BLESTEM
XIX
lângă tine n-am să mor
steaua-mi e a tuturor
să nu-ţi fiu eu călător
niciodată şi să mor
să mă leg să nu te dor
să te am răscolitor
cu iubirea să mă-nsor
144
BLESTEM
XX
să fii până a nu muri
muritoarea cui vei fi
cât va fi cerul de cer
şi a mea de nici un fel
cât va fi iarba de iarbă
ierbii să îi fii de treabă
câtă iarbă-o să rămâi
după dorul meu dintâi
şi nici cătă mi se curmă
după doru-mi fără urmă
fără urmă
BLESTEM
XXI
Taci si gura ta închidă
ochii, uşa gândul tot
nor şi apă nu mai fie
să oprească zbor şi-not
numai lacrima să-mi ţină
dragostea în jurul tău
voi muri dar n-o să-nvie
doar păreri de bine-rău
XXV
să n-ai umbră să n-ai soare
să n-ai rază sub picioare
numai noapte de tot goală
să te-aducă de la şcoală
singură în colţi de lup
frigul să îţi scrie-un trup
cu gheaţă şi cu cerneală
de rost şi de mântuială
până să visezi că mori
şi-ţi aduce moartea flori
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

BLESTEM
XXIII
BLESTEM
lasă-mă să dorm în lună
XXII lângă gura ta nebună
lângă ochii tăi tehui
mi-au spus că e furtună dar trăia ai mei şi ai nimănui
mi-au spus că e nebună şi visa dezlegat de câte ai
să mă joc cu tine-n rai
au spus că-i ploaie să te dezvelesc de tot
n-a plouat pe genunchi să-nvăţ să-not
au spus că-i noapte descurcată de blesteme
n-a-nnoptat să rămâi de dat pomene
au spus că-i seară toate câte sunt în sat
n-a-nserat fie să mi le fie dat
şi am murit câte ai până-n izvoare
şi-am înviat să îmi fii mie datoare
şi n-am mai fost să-mi fie de sărbători
cu tine-n pat de cu noapte până-n zori
de niciodată
blestemat uneori
şi câte-au spus
s-au tot dus uneori
din sus în jos
din jos în sus
cu josu-n sus XXIII
cu susu-n jos
aş fi mort de n-ai fi vie
cât va fi bine va fi rău aş fi viu dar cine ştie
cât trăiesc voi fi al tău vreau murind să cred în tine
şi crezând să fie bine
nu ştiu în ce capăt de rai

BLESTEM
XXIV
DEZLEGARE DE BLESTEM
Fi-ți-ar razele de piatră
să nu mori să mă iubeşti
Să nu te mai văd vreodată
cât vor fi zile cereşti
Fie-ţi cântecul de apă
sub lumina de la stea
Nicăierea să nu te-ncapă
mie lasă-mi inima
Să trăieşti în moartea ta
Cât îngerii te-or lăsa
ce s-a-ntunecat în moarte
să te lase îngerii
moartea fie să le poarte
mai încolo de-a muri
şi din streaşină de zare
după taina inimii
curgă-n râuri de uitare

145
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Vasile Muste (30 ianuarie 1956, Corueni, Maramureș)

Este licenţiat în filozofie şi jurnalism. A fost corespondent al Studiourilor de

Radio Cluj şi Galaxia, redactor al revistei literare Litera Nordului, al cotidianului
Clipa, al revistei Nord Magazin, redactor-şef al publicaţiilor Tisa,  Etc, Ţara Mara-
mureșului și Marmaţia literară. Din anul 1997 este principalul organizator al Fes-
tivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei. Este membru al Uniunii
Scriitorilor din România.

A debutat în anul 1975 la Radio Cluj la emisiunea Unda pentru minte inimă şi

literatură. A fost distins cu numeroase premii naţionale la festivalurile: Lucian Bla-
ga – Sebeş – Alba; George Coșbuc – Bistriţa; Poesis – Constanţa; Mihu Dragomir
– Brăila;  Ion Minulescu – Slatina; Mihai Eminescu – Oraviţa; Festivalul de Poezie
– Sighetu Marmaţiei etc. A reprezentat România la Festivalul Internațional de Po-
ezie de la Olomouc, Cehia, 2003, Poetry without Borders (Poezia fără frontiere).

A publicat grupaje de poezie în România literară, Steaua, Tribuna, Astra, Ate-

neu, Orizont, Archeus, Hyperion, Cronica, Nord Literar, Art Panorama, Contempo-
ranul,  Floare de latinitate (Serbia), Balada (Germania), Literatur Und Kritik (Aus-
tria), Albanezul, Orte (Nr. 186), Elveţia etc.

A fost, de asemenea, publicat în diferite antologii din țară și străinătate.  Gru-

paje din poezia  sa au fost traduse în engleză, germană, ucraineană, maghiară,
cehă, italiană, slovacă, albaneză şi franceză.

A  publicat volumele:  Înstelarea frigului  – Editura Cybela, Baia Mare, 1997;

Constelația copilăriei – Editura Odeon, Bucureşti, 1998; antologator al cărţii Un
sfert de veac de poezie, Editura Fundaţiei Luceafărul, Bucureşti, 1998 (Antologie
a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei); Carte de vizită –
Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; Coruieni, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2006;
Proprietarul de distilerii, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2008; Constelația
copilăriei, Ediţia a II-a, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009; Însingurarea îngerilor,
Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010; Copilăria şi singurătatea, Editura Dacia, 2010;
Copilăria – Iubirea – Singurătatea, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011; Cartea împă-
cării cu iarba, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011; Lupta cu Molcuțu (proză ultras-
curtă), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012; Constelația copilăriei, Editura eLitera-
tura, Bucureşti, 2013; Sfântul izgonit din calendare, Editura eLiteratura, Bucureşti,
2013; Lupta cu Molcuțu (Ediţie revizuită şi adăugită), Editura Grinta, 2014.

Volumele de poezie i-au fost traduse în cehă (Constelația copilăriei) și în alba-

neză (Copilăria luminii, antologie de autor).

Au scris despre poezia sa: Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Radu Ţuculescu,
Adrian Popescu, A.I. Brumaru, Ion Stratan, Constantin Vişan, Ion Horea, Radu
Săplăcan, Viorel Mureşan, Augustin Cozmuţa etc.

146
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Adalbert Gyuris

Claudius Myron Işfan

La un moment dat am lucrat la uzina din Boc-

şa cu doamna Lăpăduţa Işfan.
Într-o zi doamna mi-a spus că a auzit că am
preocupări literare şi că ea este cumnata poetu-
lui Claudius Myron Işfan.
Despre poet am auzit şi chiar citit în revista
Semenicul, din Reşiţa. Doamna mi-a mai spus că
are câteva cărţi rămase de la poet şi manuscrise
pe care doreşte să mi le dăruiască.
Aşa că în după-masa aceleaşi zile am făcut o
vizită casei în care a locuit poetul Işfan.
Am primit două genţi cu cărţi şi câteva caiete
cu manuscrise ce au aparţinut poetului.
Doamna cumnata artistului mi-a spus că am
fost la ,,spartul târgului” deoarece cărţile bune
au fost luate de mulţi alţii înaintea mea.
Claudius Myron Işfan
Spre bucuria mea eu am primit în schimb ma-
nuscrisele. Zile la rând am citit poeziile şi proza. du-se cu o poezie afectivă structurată pe un fond
Poetul avea un scris curat şi limpede precum su- al miturilor clasice, de o muzicalitate deosebită.
fletul său romantic şi visător. Volumul de versuri în manuscris Pe urmele
Claudius Myron Işfan s-a născut în 6 ianuarie zânei albastre cuprinde un caiet de poezii al au-
1923, la Bocşa Română. A trăit în oraşul natal şi a torului, având virtuţi demne de a fi cunoscute de
activat de asemenea la Reşiţa, fiind bine cunos- un public mai larg.
cut şi apreciat în mediile literare de aici, în peri- Se semnalează, între altele, deosebita apre-
oada imediat următoare celui de-al Doilea Răz- ciere pe care poetul Lucian Blaga în anul 1954
boi Mondial. Poezia lui – răspândită prin reviste a manifestat-o faţă de Işfan, primind un adevă-
sau rămasă în manuscris – este expresia unui rat ,,certificat” de poet „în sufletul dumitale este
romantism de bună calitate, autorul manifestân- multă poezie, uluitor de multă…”.

147
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
Înainte de anul 1989 prietena de familie Neli
Obrad mi-a dactilografiat poeziile din caietul de
manuscrise Pe urmele zânei albastre şi am fost
cu aceste poezii la editura ,,Facla” din Timişoa-
ra. Am vorbit cu directorul Ion Marin Almăjan şi
dumnealui mi-a spus că nu-l interesează.
Am arătat revista Semenicul, în care ziaristul
Ion Crişan a scris o pagină întreagă despre poetul
C. M. Işfan.
Printre altele, în această pagină este redată
scrisoarea de la marele Lucian Blaga adresată
artistului bocşan. Ion Marin Almăjan şi-a schim-
bat atitudinea şi mi-a spus să las manuscrisul. Eu
l-am privit cu milă şi am plecat cu manuscrisul.
În anul 1994 am fost aproape de a tipări vo-
lumul de versuri cu bunăvoinţa domnului Ghe-
orghe Jurma, directorul editurii ,,Timpul” din Re-
şiţa. Din lipsă de înţelegere a rudelor poetului,
proiectul a eşuat...
Atunci, în acee perioadă, am vorbit cu poeta
Ioana Cioancăş şi i-am dat şi dumneaei o copie
după poeziile dactilografiate. La puţin timp am
primit de la domnia sa următoarele:
,,I-a fost dat acestui colţ de pământ ca orice
stea, în loc să fie sprijinită să urce, să i se taie
aripile de către oameni sau de vremi.
A fost, oare, stea poezia lui Işfan fără noroc
sau poetul nu a fost noroc pentru stea?
Dacă poezia lui Claudiu Myron Işfan ar fi fost
tipărită cu jumătate de veac în urmă, altul îi era
locul pe cerul poeziei. Sufletul singura-tic, îm-
păcat cu tăcerea din Bocşa Română, a trăit din
vibraţia poeziei ca o floare rătăcită printre spini,
hrănindu-se doar din propria-i cu-loare şi purita-
te. Dacă în anii de după război, cu tot felul de bă-
lării prin lumea cuvântului, Claudiu Işfan a scris:
,,Deşi m-adoră culmi şi zarişti de salcâm,
Prin lume-oi trece-etern tot nebăgând de
seamă
Rătăcitor, ori zeu, pierdut din alt tărâm!”
sau
,,Din frunze moarte şi zăpezi cărarea
Zvâcni mirată-n soare într-un târziu
Şi, Doamne, cum ai vrea copil să fii
Prin iarbă moale urmele să-ţi pierzi!”
148
şi nu a scris ca în poemele acelea deşirate şi
banale, cred că e mai me-ritorie poezia aceasta
şi mai mare poetul care şi-a ascultat sufletul şi ta-
lentul. Nu a coborât spre o glorie trecătoare,spre
un loc mai bun printre oameni. În 1954 poetul
i-a trimis poezii lui Lucian Blaga, care, se ştie, tre-
cea prin condamnare la tăcere, nu lui Beniuc sau
Maria Banuş,cum au făcut alţii şi au fost publicaţi
şi chiar premiaţi. Pentru Claudiu Işfan poezia a
fost stăpână ca o zeitate neasemuit de frumoasă,
această zeitate l-a purtat pe poet prin sacrificiu
chiar sacrificându-se pe si-ne în acelaşi timp.
Poetul a avut şi momente de speranţă chiar
dacă ştia că boala îl va înfrânge:
,,Sus, unde întunericu-nfloreşte,,.
Pe cer, carole de lumini nestinse,
Crăiasa umbrelor, din zări neînvinse
Strălumina-va drumul meu spre creste...”
Sufletul romantic al lui Işfan se simte străin
în lume:
,,De mână-mi iau tristeţele şi cânt!
E-un drum ce duce-n codrul sfânt şi vechi...
Noroc, prieteni dragi! Departe plec,
Căci prea am fost de crin pe-acest pământ!”
Sinceritatea şi puritatea de crin din poezia lui
Işfan s-ar putea să deranjeze şi azi. Când mulţi îşi
fac titlu de glorie din aruncarea cu-vintelor cât
mai departe de ceea ce simt sau gândesc, doar
ca să şoche-ze prin rostogolire anapoda.
În poezia lui Işfan este şi imagine şi armonie
şi vibraţia dumnezeiescului din cuvânt:
,,În alte lumi, cu alte zări, cu alt cer,
Mi-oi linişti pustiul necuprins;
Petale, Luna peste mine-a nins
Şi mi-a-mbrăcat viaţa în mister”
sau:
,,Acolo-n depărtări cu îngeri şi cu vis,
Mi-oi frânge gâtul de un ram de stea”
Publicarea poeziei Iui Claudiu Myron Işfan nu
e numai un act de dreptate faţă de poet, ci şi cu-
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
rajul de a spune în faţă atâtor experimente, că
poezia trebuie să fie nectarul despre care nu se
poate spune cât e din durere, cât din bucurie şi
cât plâns din veşnicia ste-lelor pe care doar poe-
ţii îl aud, îl văd, îl torc în imagini”.
Între poeţii autentici ai Bocşei dintotdeauna
se află, neîndoielnic, Claudius Myron Işfan, des-
pre care se ştiu destul de puţine lucruri, deşi el
s-ar cuveni ştiut şi preţuit mai mult. Însă câtă
vreme apariţia unui volum al său întârzie, poe-
tul continuă să rămână necunoscut publicului.
Îşi mai amintesc de el unii bocşeni sau reşiţeni.
Aduc mărturii despre poezia lui unele pagini de
ziare în care se află puţine texte ale sale din anii
1950 şi de mai târziu. Autorul însă şi-a alcătuit un
volum pe care şi I-a dorit tipărit. În decursul ani-
lor, s-au găsit binevoitori care să susţină apariţia
unei cărţi. Ca şi în alte cazuri, urmaşii n-au ştiut
să preţuiască nici aceste gesturi binevoitoare.
Astfel, din păcate, acest poet continuă să rămâ-
nă anonim.
Mai curg fântâni...
„Mai curg fântâni, mai curg,
Şi aur e-n amurg...”
Un cânt duios, străvechi,
Îmi sună în urechi.
Un tainic cavaler
Veni desprins din cer...
Mai curg fântâni, mai curg,
Şi aur e-n amurg!...
Ce ţipăt se-auzi
În noapte, şi pieri?
Duiosul cavaler
Muri străpuns sub cer...
Mai curg fântâni, mai curg!...
Pe pat de rouă, în taină de codru, doarme
Zâna Albastră. Trupul ei e atât de transparent
că, întinzându-ţi braţul, el se risipeşte în gol... Să
nu vă apropiaţi decât timizi de ea, poeţi, că pe
cel prins în mrejele ei îl uită şi prieteni şi vatră,
şi, bezmetic, el rătăceşte viaţa toată în căutarea
unei frumuseţi nicicând cucerite...
Adagio lamentoso
Frumosul vis sfărmat e
Şi Prinţul ce firav e!
Plâng florile de-agave
Sub ceriuri detronate...
Lumini de-azur, bolnave,
Se sting îndepărtate...
Frumosul vis sfărmat e
Şi Prinţul ce firav e!
Frumusețea mea, ce grav e!
N-auzi, sub ceriuri mate,
Un clopot surd cum bate?
Vai, florilor de-agave!
Frumosul vis sfărmat e!...
Deşi am fost contemporan şi am locuit în ace-
laşi oraş cu Claudius Myron ISFAN nu l-am cunos-
cut.
Însă aşa cum nimic nu este întâmplător am
,,intrat” în posesia caietelor poetului prin cum-
nata lui cu care am lucrat o scurtă perioadă de
timp.
Prin însemnările şi poeziile din aceste caiete
am reușit să-i fac un portret acestui om cu un
suflet aparte de nobil poet.
În adolescenţă am fost vecin cu domnişoara
Aurica Petrovici, care l-a cunoscut pe poet şi care
mi-a întregit imaginea lui Claudius Myron Isfan.
Mai târziu basul Nicolae Florei mi-a vorbit despre
Claudius că era îndrăgostit de cumnata sa,sora
soţiei şi că bolnav fiind în pat asculta neîntrerupt
radioul pentru că i s-a promis citirea poeziilor
sale. Din păcate, poeziile nu au fost difuzate. Po-
etul s-a stins în data de 6 august 1966 la Bocşa
Română.
Am fost prieten cu profesorul Eugen Stan, un
OM dedicat scrisului şi artei. El avea o colecție
adevărată de fotografii cu C. M. Isfan şi a scris
două articole interesante despre poet în ,,Vest
Matinal” din Timişoara.
Susţin şi recomand cu toată dragostea iubi-
torilor de poezie şi frumos volumul semnat de
Claudius Myron Isfan!
149
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Adalbert Gyuris, 23 august 1953, comuna Vermeș, județul Caraș-Severin

Este pictor, sculptor, scriitor, poet și publicist român de etnie germano-ma-
ghiară, membru al Asociației Caricaturiștilor Profesioniști din România.

Debutează în publicistică în 1970, în numărul din 20 aprilie al revistei Re-

bus. Activitatea sa publicistică acoperă o paletă largă, de la articole de presă,
reportaje, rebus și enigmistică, la poezie și povești. Colaborează la ziare și
reviste din România (peste 50 de publicații) și din străinătate (din Danemar-
ca, Anglia, Republica Moldova, Israel, SUA, Ungaria, Italia, Spania, Irlanda și
Germania). A fost corespondent al ziarului Timpul din Reșița și al ziarului Ti-
mișoara, și redactor la ziarul Vasiova.
În 1999 debutează editorial cu volumul de versuri Strigăt fără ecou, pre-
fațat de poeta Ioana Cioancăș.
În domeniul artelor plastice, opera sa cuprinde lucrări de pictură și de
sculptură (xilogravură). Unele xilogravuri sunt realizate după caricaturi ale
actorului Horațiu Mălăele.
A avut expoziții personale de xilogravură în România (Timișoara, Reșița,
Vermeș, București) și în străinătate (Graz, Nürnberg, Stuttgart, Budapesta,
Praga, Gyula).

Lucrări publicate: Strigăt fără Ecou, Editura Marineasa, Timișoara, 1999;

Adalbert Gyuris și xilogravurile sale, Editura Galateea, Königsbrun, 2005;
Adalbert Gyuris – expoziții personale și de grup, Fundația Gyuris, Augsburg,
2006; Întâlniri cu destine - interviuri, Editura Grinta, Cluj, 2012; Cântece fără
sfârșit, Opera Omnia – Poezie contemporană, Editura Tipo Moldova-Iași,
2013; Visele din oglindă; București; eLiteratură, 2014; Întâmplări nuvele, Târ-
goviște, Editura Singur 2015; Izgar-satul copilăriei mele, Târgoviște, Editura
Singur, 2016; Cățelușul norocos, Timișoara, Editura Artpress, 2018; Denun-
țare de spion, traducere din limba maghiară, București, eLiteratură, 2019;
Tangențe – autografe și poveștile lor, București, eLiteratură, 2019; Doar trei
cuvinte – versuri; București, eLiteratură, 2020; Die flinke Maus, povestea Șo-
ricelul năzdrăvan, tradusă din limba română în limba germană, Pop Verlag
Deutschland – Germania, 2021.

150
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Marin Dumitrescu

HOINAR NEMERNIC
Cu cât mă apropii mai mult de trecut
Înțeleg prezentul pe care-l trăiesc
DOR
Și descopăr ce-mi spune ulceaua de lut
Din care beau vinul până iubesc.
Chiar vreau să mă destrăbălez puțin,
Să-mi fac de cap și să mă îmbăt la munte,
Iubesc pământul mare pentru că sunt,
Măcar atâta, cât să mă simt bine și să îmi alin
Iubesc și timpul și lumina, care
Tâmplele, un pic bătrâne și cărunte.
M-au străbătut până am ajuns cărunt
Cu pletele uitate în uitare.
Chiar vreau să rup monotonia grea
Și toate hainele să mi le rup ca un nebun nomad,
Mă vezi cât sunt de liber și puternic?,
Să mă fac una cu izvorul rece și așa,
Deși istorii milenare, grele,
Urlând ca o cascadă, cu pești cu tot să cad.
M-au transformat într-un hoinar nemernic
Cu geamantanul plin de vise rele.
Chiar vreau să sparg tiparele, să ies afară,
Să-mi ies din fire și să mă supăr rău
Mă vezi cât sunt de optimist și tare?,
Și nările să mi se umfle rele și, ca o fiară,
Deși durerea mă cunoaște
Să trag tot aerul de pe pământ în pieptul meu.
Și moartea mi-e iubită alinare,
Cântându-mi dinainte de-a mă naște.
Și în ochiul meu căprui și beat să intre
Natura verde și nebună, despletită și cântând,
Sunt realități pe care trupul gol
Cu flori și păsări și cu frunze și cu fluturi printre
Le simte și gândul le transformă-n vis
Lemnul tânăr și încet, cu rădăcinile-n pământ.
Până sus în cosmos, unde-mi las în hol
Hainele visării și devin precis.
Și din pământ să iasă lavă ca o sângerare,
Ca o amintire istorică a unui început aprins,
În care am fost lăsat plângând de întâmplare,
Pe malul apei limpezi, în pădure, dinadins.

151
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

TEMPLU
În fiecare seară mă întorc obosit
Cu încă un secol cheltuit pe nimicuri,
Mă răsucesc pe turla dinspre nord a nopții
Până la Steaua Polară cu gândul
Și adorm aici pe pământ,
Pe iarba albastră și verde a întunericului.
Sunt foarte atent, încât
Până la Steaua Polară
Pot mișca oricare obiect cosmic
Ca pe un deget
Și pot să simt pericolul
Și pot mângâia depărtările.
LÂNGĂ RÂU
În tot acest întuneric înstelat și imens,
Scheletul depărtării poate fi numit structură,
Istorie în care însuși timpul are sens
În visul somnului care mereu mă fură.
Legi universale se odihnesc în depărtare,
Prin aer trece veșnicia și nu se mai termină
Și asemănarea dintre atomi și sistemele solare
Mă face să cred mai mult în timp și în lumină.

Lacrimă de întuneric, la picioare Lumina, ca o sângerare a materiei arzânde,

Chiar de la somn mi-o fi căzut,
Ca o dibuire a unui mare mister,
Ca o descoperire întâmplătoare
Între apă și cer.
Am dat naștere, fără să fi vrut, gândului
Și l-am acoperit cu toată noaptea înstelată
Și pentru prima oară cosmosul
A avut conștiință de sine.
Totul, însă absolut totul,
S-a petrecut în această imensitate,
Între timp și lumină
Și încet, însă foarte încet,
Am înțeles deplasarea luminii înspre roșu
Și a timpului înspre violet.
Am construit această structură
Ca pe o realitate întâmplătoare.
Noaptea cu stele și lună
Și ziua luminată de soare,
Dibuie misterele în adânca uitare
Și elaborează legi întemeiate oriunde,
În aer departe, sau în adâncimea din mare.
Tocmai de aceea cosmosul m-a inventat
Și m-a lăsat pe pământ în pădure, dinadins,
Lângă râu, chiar între necesitate și păcat,
Unde am fost învingător, dar și învins.
Este totul perfect, înspăimântător de conștient,
Până și durerea are pietrele ei prețioase,
Când lumina se plimbă seara, tăcută,
pe continent,
În hainele ei vechi și negre de mătase.
Și sigur că lumina și timpul controlează
Toată această plăcută durere universală,
Unde materia beată cântă și dansează
De-o veșnicie-ntreagă în spirală.

Unde am stabilit un echilibru,

Astfel încât propria mea mișcare are sens
Și legi universale susțin, supraveghează atent
Tot acest întuneric înstelat și imens
Sub care mă întorc de fiecare dată obosit
Cu încă un secol cheltuit pe nimicuri.

152
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7
STATUIA UNEI STELE
Noaptea mi-a intrat în piept și doare,
Noaptea plină de îmbrățișare.
Noaptea aceea plină
De o stranie lumină
De la steaua cea străină,
De parfumul ei de stea
Mirosind a depărtare
Până la fereastra mea…
Ah!, ce noapte și ce stea!
Rădăcinile mă țin pe munte,
Rădăcinile sunt amintiri,
Stânci mai mari și mai mărunte
Le-am îmbrățișat cu tot trecutul
Și-am lăsat ramuri subțiri
Să le bată vântul.
Timpul mi-a făcut cafeaua
La nisip, pe țărm
Și cu el fumez tăcând uitarea,
Cerul înstelat ridică steaua,
Pe care o privesc și-o sfărm
Și o îmbrățișez cu marea.
Pasăre cu rădăcini de zare
Sau copac cu aripi și cu frunze,
Nu mă ține nici o lege, nu am stare,
Beau cafeaua viselor confuze.
CENTRU
Cele trei dimensiuni m-au întristat adânc,
Mi-au pus la mare-ncurcătură gândul,
pentru
Că un înțelegea vederea de la ochiul stâng,
Care, plângând, s-a întunecat încet la centru.
Simetria s-a dezechilibrat un pic și nu
Am înțeles nici eu, deși eram acolo trist
Și chiar atunci ai apărut din întuneric tu
Cu certitudinea aprinsă tare, că exist.
Întuneric și lumină,
Părul stelei despletit căzut în mare,
Mare care nu se mai termină
Nici în marea depărtare.
Chiar mă dor hotarele,
Liniile care despart mă dor firesc,
Am băut că văd paharele
Pline de fecioare care îmbătrânesc
Și pământul, care bătut de vânt
Își alungă berzele și ploile
Și ouăle păsărilor care nu mai sunt
Nu lasă să pască oile.
Și eu sculptez statuia stelei
Și-i pun inimă aprinsă după Stern
Și o privesc cu ochii grei
Până sus, iubind etern.
Noaptea mi-a intrat în piept și doare,
Noaptea plină de îmbrățișare.
Noaptea aceea plină
De o stranie lumină
De la steaua cea străină,
De parfumul ei de stea
Mirosind a depărtare
Până la fereastra mea…
Ah!, ce noapte și ce stea!
Și mi-ai luminat la stânga și la dreapta cerul,
În sus și-n jos misterele cântau cu marea,
În spate, muntele de piatră topea fierul
Și în față se-ntindea, tăcută, depărtarea.
153
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Cuprins

1. Editorial 6. Poezie
Ovidiu Constantin Cornilă / 5 Daniel Luca / 99
Daniela Toma / 102
2. Proză scurtă Ella Poenaru / 127
Adina Lozinchi / 17 Florica R. Cândea / 41
Carina A. Ienășel/ 110 Gina Luca / 66
Ella Poenaru / 124 Maria Trif / 15
Eugenia Petruse / 22 Ștefan Lucian Mureșanu / 50
Evra Gart / 121 Simion Felix Marțian / 38
Leonica Elena Mantu / 113 Vasile Muste / 141
Mihaela Simionescu / 32 Veronica Balaj / 11
Paul Gabor / 117 Violeta Andrei Stoicescu / 35
Gabriel Cristea / 130
3. Articol Marin Dumitrescu / 151
Adrian Lesenciuc / 8
7. Critică
4. Eseu Eugeniu Nistor / 27
Cornel Drinovan / 85
Elena Ninerică / 96 8. Traducere
Edgart Bittel / 62 Gabriel Cristea / 134
Marian Nencescu / 88
Marin Beșcucă / 44 9. Cronică
Gyuris Adalbert / 147
5. Interviu Livia Ciupercă / 93
Cristina Rhea / 81

154
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

Tiparul a fost executat de

Editura ECOU TRANSILVAN
Cluj-Napoca, 2022
Editor: Nadia Fărcaş
E-mail: office@edituraecou.ro
Telefon: 0745828755; 0364730441
www.edituraecou.ro

155
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.7

156