Tatiana Niculescu

TATIANA NICULESCU
CAROL II ȘI ELENA LUPESCU

DINCOLO DE BÂRFE
SI CLIȘEE
Tatiana Niculescu este scriitoare, autoare a biografiilor istorice Regina
Maria: Ultima dorință (Humanitas, 2015, 2016, 2018), Mihai I, ultimul
rege al românilor (Humanitas, 2016), Mistica rugăciunii și a revolve
rului: Viața lui Corneliu Zelea Codreanu (bestseller Humanitas, 2017),
Ei mă consideră făcător de minuni: Viața luiArsenie Boca (Humanitas,
2018). Sub semnătura Tatiana Niculescu Bran a debutat cu romanul
Spovedanie la Tanacu (Humanitas, 2006), care a devenit piesă de teatru
în dramatizarea autoarei și în regia lui Andrei Șerban. Același roman
a stat la baza filmului După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu,
care a obținut premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de
Film de la Cannes în 2012. Alte romane: Nopțile Patriarhului, Povestea
domniței Marina și a basarabeanului necunoscut, Tăierea Fecioarelor.
TATIANA NICULESCU
^eoefeii^Duduia,
^AD/AT
CAROL TT 0T PTUNTA T TTDUOrTT
II ȘI ELENA LUPESCU
DINCOLO DE BÂRFE ȘI CLIȘEE
HUMANITAS
BUCUREȘTI
Redactor: Mona Antohi
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Cristian Negoiță
DTP: Corina Roncea, Dan Dulgheru
Tipărit la Art Group
© HUMANITAS, 2019
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Niculescu, Tatiana
Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe
și clișee / Tatiana Niculescu. - București: Humanitas, 2019
Conține bibliografie
ISBN 978-973-50-6411-2
94
EDITURA HUMANITAS
Piața Presei Libere 1, 013701 București, România
tel. 021 408 83 50, fax 021 408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 021 311 23 30
Cuprins
Argument........................................................................................... 7
Ovreiul cu gâscă.............................................................................. 11
Familia unui farmacist.................................................................. 17
Leny se mărită.............................................................................. 24
La Sinaia......................................................................................... 32
Un lup de mare derbedeu.............................................................. 37
Principele moștenitor.................................................................... 43
Prefer să abandonez totul.............................................................. 51
O nepăsare fatalistă...................................................................... 61
Niciodată demoralizarea n-a fost mai mare...............................67
La Neuilly....................................................................................... 73
O prietenie ține toată viața..........................................................81
Scotland Yard în acțiune................................................................ 91
întoarcerea acasă........................................................................ 101
între două Elene.......................................................................... 111
Tu ești femeia vieții mele............................................................ 117
Vești neașteptate.......................................................................... 125
O problemă de stat...................................................................... 129
Carol și excentricul doctor Voronoff........................................... 134
Curtea Duduii.............................................................................. 141
Codreniștii au priză bună la Palat............................................. 148
Amanta ideală...............................................................................155
Vărul Eduard VIII și Wallis Simpson....................................... 161
Duduia nu se mai ascunde.......................................................... 167
Sirena fără scrupule și regina fără putere............................... 172
Voi distruge Fiara........................................................................ 178
Nahlin, poveste plutitoare..........................................................185
In „cuibul vulturului".................................................................. 193
Vicleana Estera............................................................................ 200
Stimăm pe nemți, dar iubim pe Aliați....................................... 208
O jale de nedescris........................................................................ 215
Din țară-n țară: aventură, cununie,durere.............................. 222
Epilog............................................................................................. 229
Bibliografie selectivă.................................................................... 233

Sursele ilustrațiilor...................................................................... 237
Argument
Cu prilejul unui târg de carte dintr-un orășel de provin

cie, am intrat într-o librărie în căutarea vreunei noi apariții
editoriale despre Carol II. Ce știam, în general, despre el și
Elena Lupescu învățasem la școală sau aflasem din cărți
de istorie înclinate, prin definiție, să claseze retroactiv eveni
mente și mai puțin să înțeleagă vieți de oameni. Imaginea
mea despre cei doi era, de fapt, rodul „fructuoasei" coope
rări dintre propaganda liberală anticarlistă, antisemitismul
interbelic și istoriografia legionară, asimilate și îmbogățite
de cei patruzeci de ani de măsluire a istoriei monarhiei ope
rată de comunism. Grație unei preocupări mai vechi pentru
istoria Angliei, cunoșteam însă și povestea contemporană
lor, a celebrului cuplu Eduard VIII și Wallis Simpson, despre
care s-au scris o mulțime de biografii.
Din neorânduiala plăcută în care se aflau cărțile pe raf
turi se vedea că librarul, un domn ca la 60 de ani, era un
cititor pătimaș. în tinerețe, se hrănise, ca și mine, cu isto
rie oficială. Am găsit, în sfârșit, un volum despre Carol II,
dictatură și apusul democrației. M-am prezentat la librar
și l-am întrebat: .Altceva despre Carol II mai aveți?" Răs
punsul lui, de om cultivat și cu spirit, a venit imediat: „în
afară de resentimente, nimic altceva!" Părea aproape in
dignat că, dintre toate minunățiile de cărți din librăria lui,
nu găsisem altceva mai bun de cumpărat decât o carte
8 TATIANA NICULESCU
despre regele Carol II. „Sunteți supărat pe el. îmi pare rău“,
i-am spus împăciuitoare, întinzându-i banii.
Am ieșit din librărie stânjenită. Chiar așa: altceva mai
de soi nu putusem să aleg? Ba încă mă gândeam că, de
vreme ce mă preocupa un asemenea personaj, librarul mă
privise de parcă m-ar fi surprins flirtând cu, nu-i așa, re
gele playboy...
întâmplarea m-a intrigat și m-a determinat apoi să mă
documentez pentru această carte folosind memorii, jurnale,
amintiri ale contemporanilor lui Carol II și ai Elenei Lu-
pescu, articole din presa internațională a vremii, biografii,
scrisori inedite și mai deloc interpretări ulterioare ale isto
ricilor de meserie. Cititorii vor descoperi scrisori ale lui
Carol II către Elena Lupescu publicate acum pentru prima
oară, din care reiese limpede că relația lor nu a fost nici
pe departe o obsesie sexuală maladivă, așa cum a pretins
propaganda politico-mediatică din perioada interbelică
și de mai târziu. Migala cu care a fost construită de-a lun
gul timpului imaginea publică a cuplului Carol II - Elena
Lupescu ne-ar putea învăța, de altfel, câte ceva despre vre
murile noastre, avertizându-ne asupra distorsionării ști
rilor (așa-numitele fake news) și asupra propriilor naivități.
Suntem ceea ce decid că suntem cei care nu ne-au cunos
cut niciodată? O imagine, o proiecție de laborator politic
ori mediatic?
Demersul meu nu este cel al unui istoric care judecă,
evaluează și încadrează în fișierul unei epoci personaje
și evenimente istorice sau politice. O biografie este po
vestea unei vieți în contextul social, cultural și familial
al epocii ei. Scriind biografia acestui cuplu, m-a interesat
să mă apropii cât mai mult de viața regelui și a Duduii, să
o privesc prefăcându-mă că nu știu ce a urmat, să le re
trăiesc dragostea, frustrările, lașitățile, îndoielile și dispe
rările, punându-mă mai curând în pielea lor decât în aceea
a detractorilor lor și evitând, pe cât posibil, interpretarea
ARGUMENT 9
unor decizii politice, locurile comune ori punctele de ve

dere partizane.
N-aș fi putut să duc la capăt această carte fără ajutorul
unor profesioniști pasionați de istorie și de adevăr, cărora
țin să le mulțumesc cu recunoștință: Alinei Pavelescu și lui
Narcis Ispas de la Arhivele Naționale Istorice Centrale,
lui Florin Cîntic și echipei sale de la Serviciul Județean
al Arhivelor Naționale Iași, Germinei Nagâț și lui Silviu
Moldovan de la Arhivele CNSAS, Roxanei Ambrozie, care
mi-a pus la dispoziție documente și fotografii din arhiva
familiei materne a Elenei Lupescu, prietenei mele Oana
Vlad Bârna, istoricului piteștean Cornel Carp și medicului
urolog Bogdan Streza.
TATIANA NICULESCU
Ovreiul cu găsea
Salonul artei contemporane deschis pe 1 mai 1880 la

Palatul Champs-Elysees de la Paris expune, printre alte
lucrări, un tablou compus în lumini flamande care atrage
imediat privirile: un bărbat de vârstă mijlocie, abțiguit
cu rachiu, dacă e să te iei după nasul și obrajii îmbujorați
care i se ițesc de sub căciula de blană, îmbrăcat cu o haină
tivită cu samur, ține într-o mână o hârtie, iar în cealaltă,
o gâscă. Parcă ar face cu ochiul: știe el ce știe! Gâtul lung
și alb al gâștii, terminat cu un cioc roșcat, îmboldește pri
virile vizitatorilor către hârtia din mâna stângă, pe care
se pot desluși două rânduri scrise în românește și un
timbru fiscal de 25 de bani aplicat peste un timbru fix de
1 leu. Scrisul e suficient de bine conturat cât să lase la
vedere cuvintele „Domnule Președinte, Domnilor Depu-
tați...“. Trecând de degetele lui noduroase și de labele gâștii
surprinse în spasmul dintre două zbateri, privirea urcă din
nou spre figura de zaraf est-european a bărbatului și zăbo
vește, cu uimit dezgust, între barba lui rară și mustața sli
noasă, la dinții dezveliți de un zâmbet cu multe înțelesuri.
Tabloul are un titlu explicativ: Juif moldave allant de-
mander la naturalisation ă l’Assemblee roumaine. E sem
nat de Nicolae Grigorescu, un pictor român care face parte
din grupul artiștilor de la Barbizon. în România vremii,
această pânză e cunoscută sub numele de Ovreiul cu gâscă.
12 TATIANA NICULESCU
Așa cum e zugrăvit în tablou, evreul e un ins respingător,

iar pictorul nu-și ascunde aversiunea față de această rasă,
care se presupune că întruchipează tot ce poate fi mai scâr-
bavnic și mai de temut într-un străin.
De fapt, modelul lui e un evreu așkenaz din Galiția, pro
vincie a Imperiului Austro-Ungar învecinată cu Bucovina.
Tabloul poartă un mesaj politic: îmbogățiți prin camătă
și comerț cu băuturi spirtoase, evreii veniți din Galiția și
stabiliți în secolul al XIX-lea pe teritoriul României își
obțin împământenirea prin mită, pile și peșcheșuri. Ei sunt
nu numai vicleni și periculoși, dar și responsabili de co
rupția politicienilor români. Portretul e o palmă subtilă
pe obrazul Franței și al celorlalte țări numite Marile Puteri
(Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Italia, Impe
riul Otoman și Rusia), care ceruseră României, în schimbul
recunoașterii granițelor rezultate după Războiul de Inde
pendență, drepturi civile egale pentru toți cetățenii, indife
rent de rasă ori religie. Cu multe împotriviri, mai cu seamă
din partea politicienilor liberali, Constituția a fost revizuită
în 1879. Articolul 7 le permite evreilor stabiliți de cel puțin
10 ani în România să-și obțină naturalizarea adresând o
cerere individuală și un dosar personal ambelor Camere
ale Parlamentului. Se analiza fiecare solicitare în parte
și, dacă dovezile aduse în sprijinul cererii se dovedeau sa
tisfăcătoare, se acorda naturalizarea.
Evreul din tablou trage nădejde că solicitarea lui de
împământenire ar putea fi bine primită dacă o însoțește
cu un plocon de soi: o gâscă grasă, bună de carne și de pene.
E aproape un dar ritual. Ori de câte ori serbează aminti
rea victoriei macabeilor asupra grecilor din vechime la masa
de Hanuka, evreii din centrul și estul Europei încununează
ospățul cu o gâscă friptă. Prin sate, vecinii de alte etnii re
cunosc sărbătoarea evreilor după mirosul grăsimii încinse
de gâscă, cel mai plăcut parfum de Hanuka.
REGELE ȘI DUDUIA 13
La câțiva ani de la prima expunere a tabloului Ovreiul

cu găsea, un farmacist născut la Iași în 1868 își întocmește
și el dosarul în vederea împământenirii. Numele lui e Leon
Grunberg, fiul lui Mendel și al Haiei, „de religiune mo-
saică“. Familia se află în Moldova de cel puțin două gene
rații, iar undeva, pe ramurile arborelui genealogic, a răsărit
și numele de Wolf.
Tatăl lui Leon e hangiul Mendel Grunberg, om înstărit
și proprietar, se pare, al hanului Pârlita de pe Ulița Mare
(azi bulevardul Ștefan cel Mare) din Iași, la care trag ade
sea negustori străini și boieri în trecere de la moșiile lor
de la țară. Cu ani în urmă, la Mendel se adunau să bea
țuică ori bere și să fumeze pipă angajații firmei austriece
Lemberg-Czernowitz-Jassy care lucrau la construirea unei
gări somptuoase de inspirație venețiană și a căii ferate Su-
ceava-Pașcani-Iași. Hanul devenise atât de popular, încât
e menționat ca loc de vesel refugiu al protipendadei franțu
zite a vremii în comedia Chirița în Iași, jucată pe scena
primului teatru din România, înființat tot la Iași. La înce
putul secolului XX, bătrânul Grunberg va transforma hanul
în otelul Dacia, din centrul orașului.
Deși legea nescrisă a breslelor cere ca meseriile să se
păstreze în familie și să se transmită din tată-n fiu, copiii
hangiului nu s-au arătat doritori să-și urmeze părintele.
E o epocă în care hangiii, mai cu seamă cei evrei, sunt de
testați și bănuiți că falsifică băuturile, că otrăvesc poporul
și că participă la o conspirație anticreștină planetară. Așa
explicau politicienii mizeria și alcoolismul care măcinau
satele și mahalalele românilor. în imaginarul colectiv, câr
ciuma evreului devenise adversarul diabolic și de temut al
bisericii creștinului. Iar pe seama hangiului evreu circula
o bogată colecție de bancuri și zicători, pe post de variante
folclorice ale discursurilor pătimaș antisemite ale politicie
nilor locali, dintre care cel mai aprig este Alexandru C. Cuza,
un boier înrudit cu fostul domnitor al unirii Moldovei cu

Țara Românească.
Fiii lui Mendel caută să se adapteze antisemitismului
epocii, schimbându-și numele și pierzându-și originile în
marea populației de confesiune ortodoxă. Totuși, ei nu sunt
fitecine, mai cu seamă într-o țară în care majoritatea co
pleșitoare a neamului e formată din țărani analfabeți. Op
tează fie pentru inginerie, fie pentru farmacie: unul dintre
ei, Gheorghe Miletineanu (pentru desăvârșită integrare,
și-a luat numele după episcopul ortodox de Huși, Meletie),
e farmacist la Huși, altul, Victor Lupescu, e inginer, iar Leon
devine și el farmacist. Toți sunt oameni cu carte. De altfel,
primul student evreu consemnat în primul an de funcțio
nare a Universității înființate la Iași este un Griinberg
(scris Griimberg).1
Cum la Iași nu există însă o Facultate de Farmacie,
Leon își face studiile la București, unde, la 24 de ani (după
cei opt ani prevăzuți de Școala națională de medicină și
farmacie), obține diploma de licențiat în farmacie, cu drept
de liberă practică în toată țara. Legea sanitară din 1874
prevedea însă că nici o farmacie nu poate fi deschisă fără
avizul Ministerului de Interne, iar mai apoi că numai ce
tățenii români aveau dreptul să deschidă noi farmacii.
După examenul de licență, Leon își schimbă numele din
Griinberg în Lupescu. Apoi, în 1897, la biserica Izvorul
Tămăduirii din capitală, se botează cu un prenume creștin:
Leon se numește de acum încolo Nicolae. Nașul lui de
botez e un cunoscut medic și chimist al vremii, Constan
tin Istrati, membru corespondent al Academiei Române
și președinte al Societății Române pentru Științe, ulterior
ministru în două guverne conservatoare și primar al capitalei.
1. Iancu Brauștein, Evreii în prima universitate din România,

DAN, Iași, 2001.
Peste doi ani, în decembrie 1899, când doctorul Istrati

este ministru al lucrărilor publice, dosarul de împământe
nire al lui Nicolae Lupescu e supus la vot și aprobat de așa-
numita Comisiune de indigenat din Camera Deputaților.1
Era deja căsătorit și cu câteva luni în urmă i se născuse
primul copil, pe care, în certificatul de naștere, îl declară de
religie ortodoxă. Familia locuiește la Iași, pe o stradă din
centrul orașului, cu case cu etaj și prăvălii la parter. Pe
aceeași stradă locuiesc rude apropiate ale Elisei Falk, soția
lui Nicolae Lupescu, și ea evreică trecută la creștinism în
varianta catolică, fiindcă Elise e născută la Viena în 1877.
Este fiica unui farmacist sau medic din burghezia austri
acă a epocii. Diferite documente ale rudelor (acte de căsăto
rie, certificate de naștere sau de deces) menționează numele
a doi frați Falk: Francisc și Alexander. Francisc este tatăl
Elisei. Unul dintre ei (neidentificat încă) se fotografiază la
studioul foto Bittl & Hanlik cu o fetiță pe genunchi, care
ar putea fi Elise. Ținuta bărbatului și favoriții revărsați
în mustăți tăiate cu grijă deasupra bărbiei bine rase indică
mai curând un portret de medic vienez decât de farmacist.
Cândva spre sfârșitul secolului al XIX-lea, probabil în
același studio foto de la Viena, Elise, acum adolescentă,
apare îmbrăcată cuminte și elegant, într-o rochie lungă,
albă, discret înflorată, cu dantelă, strânsă la piept și cu-
prinzându-i talia subțire cu o panglică lată de mătase,
care coboară la spate spre poalele rochiei. Ține în mâinile
adunate în față un evantai din pene de struț. La încheie
turi, i se văd brățări spiralate. în urechi, cercei perlați.
La gât, câteva lănțișoare subțiri, compacte, care par de
argint sau de aur alb. Bărbia ovală, buza de sus senzual
arcuită, fruntea înaltă și nasul bine conturat desenează
un profil de Rebecă biblică, inteligentă, sobră, dar cu o
1. Documentul se află la Arhivele Naționale Istorice Centrale,

și datorez descoperirea lui domnului Narcis Ispas.
constituție fragilă. Poartă părul strâns la spate într-un

coc și câțiva zulufi răzleți îi scapă cochet pe tâmple. Privi
rea îi este directă și inocentă. Această fată e, cu siguranță,
bine-crescută, stăpânește manierele elegante, vorbește ger
mană și franceză, cântă la pian, fredonează muzica fraților
Strauss și provine dintr-o familie înstărită. Nu se știe când
și în ce împrejurări s-a creștinat.
Când i se naște, la Iași, primul copil, Elise are 24 de
ani.1 Soțul ei a împlinit 31. Copilul, o fetiță botezată cu
numele Elena, născută pe 2 septembrie 1899, a venit pe
lume înainte de ivirea zorilor, „la ora două ante meridian,
la casa părinților sei din strada Lăpușneanu no. 4“, după
cum se consemnează în actul de naștere cu numărul 1055,
aflat acum la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale
Iași. Peste două săptămâni, aceeași mână, de ofițer al
stării civile, completează certificatul de naștere al unui
copil de sex bărbătesc: Comeliu (Zelea) Codreanu. Născuți
în același an, în același oraș, sub semnul aceleiași zodii a
Fecioarei, din mame cu același prenume și tați cu numele
schimbate (Griinberg-WolfZLupescu, Zelinschi/Codreanu),
având amândoi rude de sânge în târgul Hușilor, Elena
Lupescu și Corneliu Zelea Codreanu vor lăsa peste ani
urme adânci în istoria României.
1. Potrivit certificatului de naștere al Elenei Lupescu, mama

ei, Elise, avea în 1899 24 de ani. Dar, dacă e născută în 1877 (cum
apare în certificatul ei de deces), Elise are 22 de ani.
Familia unui farmacist
în primii ani de viață ai Elenei, familia se mută des, din-

Lr-o localitate în alta, după cum se ivesc prilejuri pentru des
chiderea vreunei spițerii. Nicolae Lupescu se orientează
inai cu seamă către nodurile comerciale unde schimburile
de mărfuri înfloresc, taxele și impozitele sunt mici și aface
rile se dezvoltă rapid. începutul secolului XX găsește fami-
lia Lupescu la 160 de kilometri de Iași, în județul Dorohoi,
într-un târgușor în care evreii aveau de mulți ani un sta
tut privilegiat, pentru că participaseră cândva la întemeie
rea așezării. Se numea Darabani, aproape de granița cu
Basarabia, provincie a Imperiului Rus, și cu Bucovina, pro
vincie a Imperiului Austro-Ungar.
Deși în acte el este acum român ortodox, Nicolae Lupescu
are, de bună seamă, relații utile în târgul care numără
câteva zeci de cârciumari și peste o sută de meșteșugari
evrei, șase sinagogi, douăzeci de școli, o baie publică, un
cimitir evreiesc, un azil pentru săraci. Localitatea are și
spital, iar în 1901, Lupescu deschide aici prima farmacie. în
același an, i se naște la Darabani cel de-al doilea copil, un
băiat. E botezat Constantin, un nume care l-ar indica drept
naș pe același Constantin Istrati, nașul de botez al lui Nico
lae Lupescu. Spre deosebire de Elena, mezinul familiei va fi
mai încet la minte, puțin înclinat spre vreo meserie anume,
și va rămâne toată viața în grija părinților și a surorii lui.
Nașterea lui la Darabani (menționată ulterior în certifi

catul de deces) dă de înțeles că familia se stabilește, cel
puțin temporar, în târgul unde afacerile numite azi trans-
frontaliere prosperau. Dar, în luna martie a anului 1907,
în târgul Darabanilor mocnește răzmerița. Țăranii se re
voltă împotriva arendașului evreu, îi alungă servitorii, îi
jefuiesc hambarele și îl silesc pe primar să-i împroprietă
rească. Ministerul de Interne de la București se află în
stare de alertă. Mișcarea se răspândește în tot județul Doro-
hoi, apoi în majoritatea satelor Moldovei, apoi în toată
țara, ducând la demisia guvernului conservator. Noul mi
nistru de război, generalul Averescu, ordonă înăbușirea
revoltei. în trei zile sunt împușcați peste zece mii de țărani.
Sate întregi sunt rase de pe fața pământului. Criza politică
durează două luni. Familia Lupescu este deja departe de
focarul răscoalei, lângă București, pe moșia Domeniului
Coroanei de la Periș, la câțiva kilometri de reședința de
la Scroviștea a familiei regale.
Moșiile care fac parte, printr-o lege din 1884, din Dome
niul Coroanei aparțin statului, dar sunt administrate de
Casa Regală, căreia îi asigură veniturile anuale. Pasionat
de agricultură și preocupat de modernizarea României, re
gele Carol I petrecea mult timp în aceste pepiniere de viață
țărănească dotate cu școli de meserii, plantații experimen
tale de pomi și cereale, crescătorii de păsări, mici fabrici
artizanale de lactate, sisteme de canalizare, mori de apă,
dispensare, terenuri de sport și vânătoare.
Micuța Elena Lupescu e elevă în clasa întâi la școala
primară din Periș, după cum rezultă din foaia matricolă
de la pensionul Notre Dame de Sion de la Iași, unde va fi
înscrisă un an mai târziu, în august 1908, pe baza certifi
catului de absolvire a clasei I eliberat de școala din Periș
(documentul se află la SJAN Iași). Deși prezența familiei
Lupescu pe moșia regală de lângă Palatul Scroviștea ră
mâne învăluită în mister, detaliul din foaia matricolă pare
hS fie susținut și de una dintre declarațiile de mai târziu

nle Elenei Lupescu despre prima ei întâlnire cu principele
moștenitor al familiei regale.
într-o ediție specială care pretinde că publică „memo
riile complete ale d-nei Lupescu", ziarul Realitatea ilus
trată va reproduce în numărul 43 din luna noiembrie a
anului 1927 o serie de declarații făcute de ea presei ameri
cane, din care rezultă că, în casa administratorului uneia
dintre moșiile regelui, micuța Elena Lupescu l-ar fi întâlnit
pe principele moștenitor Carol, întâiul născut al viitoarei
regine Mana și al viitorului rege Ferdinand. E, de fapt, o
istorioară cu tâlc, împletită din amintiri reale și visuri de
domnișoară de pension: „Intr-o zi, tatăl meu m-a luat și pe
mine la un ceai cu Regina Elisabeta, soția Regelui Carol I,
care era cunoscută sub numele de «Carmen Sylva», «Regina
poetă». Regina Elisabeta adora copiii. Unica ei fetiță a
murit în vârstă de 4 ani și inima Reginei era plină de duio
șie pentru copii. Era foarte iubitoare față de mine și a tri
mis să-mi aducă ciocolată. Și, când s-au adus bomboanele,
Prințul Carol, care stătea în apropiere, a luat cutia, ca să
mi-o prezinte el. Dânsul era de 15 ani, iar eu, de 9. «De
multă vreme am vrut să te cunosc», a spus dânsul. «Ai un
păr atât de frumos!»"
Părul arămiu-roșcat al Elenei și ochii ei de culoarea vio
letelor atrag oricui atenția, dar reacția adolescentului
Carol pare inventată doar ca să țeasă premonitorii mean
dre ale destinului. Celelalte date corespund însă perioadei
în care familia Lupescu va fi locuit la Periș, pe moșia pre
ferată a regelui Carol I. Intr-adevăr, Elena are atunci 9 ani,
sau aproape 9 ani. Carol are 14-15 ani. E un adolescent
zvelt, blond și cu ochi albaștri. II încântă uniformele mili
tare și îi și șade bine îmbrăcat militar. Peste un an, va primi
gradul de sublocotenent în Batalionul I Vânători de munte.
„Un ceai" la regină putea să însemne obișnuitul five o’clock,
intrat în tabieturile Curții Regale și ale boierimii românești
de la începutul secolului XX. Carmen Sylva se ocupa, pe

de altă parte, și de proiecte de educație a copiilor și carita
bile. Povestea șederii familiei Lupescu la Periș nu se oprește
însă aici.
S-a crezut, la un moment dat, că Elena Lupescu ar fi,
de fapt, copilul din flori al regelui Carol I cu o învățătoare
de pe moșia de la Periș. Ulterior, ca să fie prevenit orice
scandal, ea ar fi fost măritată cu un farmacist evreu și
mutată la Iași. Prin intervenție regală de culise s-ar fi ex
plicat, printre altele, succesul lui Nicolae Lupescu în obți
nerea licenței de deschidere a unor farmacii și înscrierea
fetiței Elena într-un pension ținut de călugărițe catolice
germane.
E limpede că parcursul profesional al lui Nicolae Lu
pescu are prea puține legături cu Carol I. Dar, prin breasla
căreia îi aparține Lupescu și prin nașul său, Constantin
Istrati, familia putea să aibă contacte cu înalți funcționari
ai Curții Regale.
în toamna anului 1908, când micuța Elena e înscrisă
la pensionul Notre Dame de Sion de la Iași, în foaia matri
colă cu numărul 16 este trecută ca având naționalitate
austriacă și confesiune catolică, adică naționalitatea și con
fesiunea mamei ei, Elise Falk. La pension, se învață bunele
maniere, gospodărie, limbi străine și noțiuni de psihologie
practică, iar Elena obține notele cele mai mari la materia
„intuiție". După anul școlar 1909-1910, eleva Elena Lu
pescu nu mai e de găsit în cataloagele pensionului de la
Iași. Părinții ei sunt însă destul de înstăriți ca să-i anga
jeze profesori pentru lecții de pian și de canto. Rudele ma
terne de Ia Iași se pot ocupa, de asemenea, de instrucția
micuței Elena.
Copiii familiei Lupescu petrec mult timp mai cu seamă
la mătușa Caterina Falk (fiica lui Alexander Falk), verișoara
primară a mamei lor, cu zece ani mai mare ca Elise, căsăto
rită cu un medic militar, Jean Bogen. Familia Falk-Bogen
are trei fiice: Alma, Lucia și Hedviga. Alma va muri tânără,

Lucia va fi botezată în Biserica Catolică de prințul și
preotul Vladimir Ghika, iar Hedviga se va stinge la Bucu
rești în 1976. Iașiul copilăriei lor e un mozaic de etnii și
de meserii. în saloanele micii burghezii și ale boierimii se
vorbește franțuzește, casele în care locuiesc sunt spațioase
și mobilate cu bun-gust austriac, orașul e plin de tineri,
de parcuri, de magazine franțuzești, germane, evreiești,
grecești și de prieteni și rubedenii care se strâng cu orice
prilej ca să schimbe păreri și bârfe despre cele mai fierbinți
evenimente ale momentului și să etaleze rochii, coafuri
și costume la modă în Europa Occidentală.
Familia Lupescu nu rămâne închisă între granițele
unui ghetou etnic și confesional. Membrii ei nu sunt evrei
habotnici. Se amestecă, deopotrivă dinspre tată și dinspre
mamă, cu creștinii de toate confesiunile. Unii dintre ei se
botează ca să-și înlesnească afacerile în climatul antisemit
al vremii, alții rămân evrei așkenazi, dar nu practică reli
gia mozaică. Sărbătorile creștine și cele evreiești se ames
tecă de asemenea și sunt serbate în virtutea obiceiurilor
și a tradiției locale. Copiii colecționează, într-o limbă pe
care adesea numai ei o înțeleg, frânturi de cuvinte ebraice,
românești, nemțești, franțuzești, poloneze ori ungurești
auzite înjur. Când Nicolae Lupescu deschide o nouă farma
cie la Sulina, cel mai cosmopolit port românesc al epocii,
vor adăuga dicționarului copilăriei cuvinte italienești, en
glezești, americane ori olandeze, care plutesc în aerul de
aventură și exotism al orășelului de pe Dunăre.
Nu există dovezi evidente ale șederii familiei la Sulina,
dar memoria orală a localnicilor susține că Lupescu/Wolf
ar fi avut o farmacie în orașul lor, care găzduia Comisiunea
Europeană a Dunării. în 1870, orașul primise statut de
porto-franco, adică era scutit de taxe vamale. Numărul străi
nilor și al funcționarilor occidentali crescuse văzând cu ochii
pe măsură ce se deschideau noi consulate și nenumărați
negustori și meseriași străini erau atrași de perspectiva

investițiilor avantajoase. în centrul orașului, „impunător,
monumental, ca reședința unui guvernator din colonii",
fusese ridicat Palatul Comisiunii internaționale înființate
în 1856 ca să coordoneze lucrările de amenajare a gurii de
vărsare a brațului Sulina al Dunării în Marea Neagră și a
navigației pe Dunărea maritimă. Se asigura astfel intrarea
vapoarelor și încărcarea la bord a grâului românesc către
porturi din țările Marilor Puteri. Prin portul Sulina trecea
jumătate din totalul exportului de cereale transportat pe
Dunăre.
Funcționarii superiori ai Comisiunii locuiesc, ca într-un
stat miniatural, într-un Europolis, în vile cochete, îmbră
cate în iederă și glicină. Curțile lor sunt decorate cu pa
nouri de verdeață, boschete și alei cu pomi, covoare de flori,
terenuri de sport, toate decupate în spațiu cu precizie ma
tematică. Curățenia, ordinea, tihna englezească scot la
iveală „un petic de civilizație în pustiul primitiv al Deltei",
scrie în romanul său Europolis unul dintre comisarii ma
ritimi ai timpului, Eugeniu Botez (pseudonim literar Jean
Bart), privind portul pe înserat cu ochiul scrutător al ex
ploratorului: „Pe ecranul cerului se proiectau catarge și
coșuri, corăbii și vapoare de-a lungul malurilor dormeau
ancorate, priponite cu frânghii groase de sârmă. Pe-o limbă
de pământ joasă, îngustă, între fluviu și baltă, se înșirau
casele aliniate la rând. O moară de vânt își învârtea caden
țat în aer brațele obosite. La Nord păduri nepătrunse de
stuf, la Sud banda nesfârșită a plajei cu valurile dunelor
de nisip în zare. [...] Trei străzi lungi, paralele cu malul flu
viului. A patra e în baltă; i se zice Sahara din cauza nisipu
lui depus ca să țină țânțarii la distanță". Toate casele sunt
de lemn. Familia lui Nicolae Lupescu ar fi locuit pe strada
a doua, într-o casă cu etaj, care avea la parter farmacia.
De-a lungul timpului, Lupescu va mai deschide spițerii
și în alte localități, una dintre ele la Ploiești, unde se con-
struiesc rafinării și se fac mari investiții străine în indus

tria petrolieră. E socotit un om cu stare. Soția lui e o femeie
retrasă, suferindă. Desele schimbări de domiciliu nu par
să-i priască. Sufletul i-a rămas undeva, la valsurile lui
Johann Strauss și la strălucirea Vienei, orașul imperial al
copilăriei, în care înfloreau artele și științele vremii. Peste
numai câțiva ani, prințul moștenitor al tronului austro-
ungar, arhiducele Franz Ferdinand, și soția lui vor fi însă
asasinați la Sarajevo. Austria declară război Serbiei. Fără
ca nimeni să fi bănuit, se apropie clipa prăbușirii imperiilor.
Leny se mărită
Se crede că, în vara anului 1914, familia lui Nicolae

Lupescu nu se mai află la Sulina. Dețin o locuință și la Bu
curești, după cum va reieși peste câțiva ani din documente
oficiale.
în urma celui de-al Doilea Război Balcanic, între bulgari,
greci și sârbi, încheiat cu im an în urmă, România profitase
de ocazie și își alipise zona din sudul Dobrogei, așa-numitul
Cadrilater. Epidemia de holeră abătută asupra trupelor
românești care cotropiseră Bulgaria mobilizase tot perso
nalul medical disponibil: asistente, medici, farmaciști, felceri.
Printre ei, foarte probabil, și rudele familiei Lupescu de la
Iași și Huși, medici și farmaciști. Fusese și un prilej de câș
tig pentru farmaciștii chemați să aprovizioneze spitalele
improvizate pe malurile Dunării cu medicamente, feșe,
bandaje, soluții dezinfectante, mănuși de protecție ori pro
duse de îmbălsămare rapidă a morților, pentru ca răspân
direa bolii să fie ținută sub control.
încălcând precauțiile și protocoalele, viitoarea regină
Maria vizitează un astfel de spital, unde soldații români
zac în cumplită mizerie. A fost, pentru ea, o cotitură a vieții.
„N-am mai fost niciodată aceeași de până atunci"1, avea
1. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. II, RAO,

București, 2013, p. 337.
mi scrie. Spectacolul agoniei soldaților o îndârjise însă:

„nu mai oboseam niciodată, nu eram niciodată descurajată,
nu mă lăsam abătută de nici o greutate, și cu cât era mai
iispră munca, cu atât găseam mai multă putere.. .“x în lupta
< u epidemia de holeră, fiul ei Carol, acum în vârstă de 20
de ani, e un sprijin de nădejde, „mâna mea cea dreaptă; îmi
îndeplinea toate poruncile și arăta multă destoinicie și ini
țiativă proprie. Muncea bine și cu temei și îi plăcea să fie
ajutorul meu“1 2.
în același an, 1913, România își înnoise participarea
tacită la Tratatul Triplei Alianțe încheiat în 1882 între
Austro-Ungaria, Germania și Italia. Convingeri profunde,
de familie și de politică externă, îl legau pe regele Carol I
de acest tratat, pe care îl considera util României, deși nu
fusese niciodată făcut public. Pe piața comercială a țării,
investițiile și schimburile de mărfuri cu Germania aveau
întâietate de câteva decenii. Nemulțumirea față de politica
austro-ungară în Transilvania și puțina ascultare care
începuse să i se dea la Berlin îl făcuseră până la urmă pe
rege să lase în voie propaganda franco-rusă care atrăgea
simpatia multor români. Atentatul de la Sarajevo asupra
arhiducelui Franz Ferdinand și războiul schimbau deopo
trivă alianțele și viețile.
Cu Austria și Serbia în stare de război declarat, cu vești
că Germania și Franța se pregătesc deja de război, un Con
siliu de Coroană ținut pe 3 august 1914 la Sinaia hotărăște,
împotriva pledoariei regelui pentru Puterile Centrale, că
neutralitatea e o soluție înțeleaptă, dar că speranțele și
sprijinul militar trebuie îndreptate către statele Antantei
(Franța, Rusia, Anglia). Evoluția evenimentelor e urmărită
de la sediul Marelui Cartier General al Armatei instalat
la Periș.
1. Ibidem, p. 331.
2. Ibidem, p. 329.
începe să se vorbească despre o posibilă abdicare a re

gelui Carol I. Peste două luni, regele moare. Noii suverani
ai României devin nepotul său Ferdinand și soția lui bri
tanică, Maria, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii și
a țarului Alexandru II al Rusiei.
Disputa din Consiliul de Coroană în jurul alianțelor,
argumentele pentru și împotriva participării României la
război alături de Austro-Ungaria și Germania neliniștesc
și pătrund în micul univers al fiecărei familii conștiente
de pericolul în care se afla țara. Prin educație, origini, relații
și apartenența la lumea medicală care-și datora înflorirea
Vienei, Nicolae Lupescu și soția lui vor fi înclinat către
Puterile Centrale.
La sfârșitul lunii iulie a anului 1916, cu două săptămâni
înainte de intrarea României în Primul Război Mondial,
viața pare încă tihnită. Verișoarele Elena Lupescu și Hed
viga Falk-Bogen, de vârste apropiate, își fac două poze por
tret datate 29.VII.1916. Elena are 16 ani. Fotografia e ușor
retușată în nuanțe de sepia, după moda vremii: profilul i
se desenează în linii delicate sub o pălărioară simplă, cu
boruri largi, înclinată cochet pe partea dreaptă. Părul
ondulat e strâns la spate, lăsând să se vadă lobul fin al
urechii. Ovalul oriental al feței, pielea de un alb virginal,
buzele cărnoase și bărbia rotundă, nasul fin și drept, gâtul
subțire surprins în arcuire lină, decolteul cuminte și mătă
sos al bluzei unduioase și goliciunea inocentă pe care i-o
dă absența oricărei podoabe schițează portretul unei fete
care n-ar fi trecut neobservată în saloanele familiilor cuviin
cioase ale epocii.
După intrarea României în război alături de puterile
Antantei pe 14 august (27 august stil nou) 1916, spre sfâr
șitul anului, cu armata decimată de înfrângeri și de o epi
demie de tifos, cu capitala amenințată de invazia trupelor
germane, familia regală, guvernul și armata se retrag la
Iași - loc de refugiu al majorității funcționarilor, ofițerilor,
politicienilor. Dacă în această perioadă se mai află la Bucu

rești, familia Lupescu se întoarce și ea cu siguranță la Iași,
aproape de rude și de prieteni vechi. Iașiul se transformă
peste noapte în principalul centru de spitalizare și trata
ment pentru răniții aduși de pe front și pentru bolnavii
de tifos. E nevoie, mai mult ca oricând, de medici, asistente
medicale, felceri, farmaciști, brancardieri și voluntari. Cu
rând, orașul este sufocat de refugiați civili și militari, iar
aprovizionarea cu alimente, combustibil și medicamente
e din ce în ce mai anevoioasă. Se introduc cartele pentru
alimentele de bază. Pâinea e raționalizată.
în anul următor, 1917, vin vești că în Rusia țarul Nico
lae II a fost silit să abdice și că armata este în curs de
bolșevizare. Ultima ofensivă de pe teritoriul României la
care mai participă rușii are loc la Mărășești, unde aliații
înving armata Puterilor Centrale sub comanda genera
lului Berthelot și a generalilor români Averescu și Prezan.
în cadrul Armatei a Il-a comandate de generalul Alexandru
Averescu, în luptele de la Mărăști, Bârsești și Muncelu, se
remarcă, printre alții, un ofițer din artileria de munte ori
ginar din Pitești: Ion Tâmpeanu, decorat ulterior cu Ordi
nul „Steaua României" în grad de cavaler.
Rușii însă se retrag din război, soldații își omoară ofi
țerii, Lenin preia conducerea Rusiei bolșevice, iar Româ
nia e abandonată Puterilor Centrale. în atmosfera de
dezorientare, foamete și disperare de la începutul anului
1918, tot ce păruse până atunci statornic pe lume se pră
bușea, monarhiile păreau sortite sfârșitului, iar moartea
și bolile secerau mii de vieți nu numai în tranșee, ci și în
spatele frontului. Multe femei își pierdeau fiii, soții și
tații de la o zi la alta. în unele țări ale Antantei, ziarele
lansaseră o vastă campanie de încurajare a căsătoriilor
pentru susținerea morală a soldaților care luptau pentru
patrie. Oricum, sub amenințarea morții, viața reținea
esențialul: era de ajuns să iubești, să te simți iubit, să speri

că va exista o generație nouă. în cazul căsătoriilor cu ofițeri
ai armatei române, dosarul viitoarei mirese trebuia mai
întâi aprobat de superiori. Până atunci, fusese obligatoriu
ca mireasa să aibă zestre însemnată, purtări alese și să fie
de familie bună. Acum, pe timp de război, se renunța la
condiția zestrei, dacă erau îndeplinite toate celelalte.
Căpitanul Tâmpeanu și un alt ofițer, Radu R. Rosetti,
ar fi sosit la Iași ca să ridice solda pe trei luni a regimen
tului de artileriști de munte din care faceau parte. Pe strada
mare, unde se aflau prăvăliile de lux, le-ar fi atras atenția
o tânără care tocmai intra în blănăria unui negustor evreu.
Cei doi intră după ea, fac cunoștință, proprietarul blănăriei
se dovedește a fi unchiul fetei, iar Tâmpeanu, îndrăgostit
pe loc, o roagă să probeze un palton din blană de nurcă pe
care i-1 cumpără imediat din banii de solde. Apoi, cei doi
ofițeri o însoțesc până acasă, unde căpitanul o cere în căsă
torie părinților ei. Povestit de George de Berea, într-o carte
intitulată Comment epouser un Roi? (La vie secrete de Magda
Lupesco)1, episodul conține probabil un sâmbure de adevăr.
Cinstit, serios, puțin înclinat spre flirturi întâmplătoare,
Ion Tâmpeanu se îndrăgostise de-a binelea.
Pe 14 ianuarie 1918, încartiruit la Prisaca, aproape de
Mărășești, căpitanul cere Divizionului II aprobarea căsă
toriei sale cu „Domnișoara Elena Lupescu, fiica Domnului
și Doamnei Lupescu, din București domiciliați actualmente
în Iași, strada Eminescu nr. 17“. Cererea e însoțită de
certificatul de onorabilitate al D-rei2. Certificatul de bună
purtare este întocmit de directorul Prefecturii Poliției Iași,
care scrie: „Conform cererii ce mi s-a făcut prin deosebită
1. George de Berea, Comment epouser un Roi? (La vie secrete de

Magda Lupesco), La Pensee Universelle, Paris, 1983.
a. Dosarul cu documentele căsătoriei se află la SJAN Iași.
petiție de către Dl. Nicolae Lupescu, farmacist domiciliat

în Iași str. Eminescu/V. Stroescu nr. 17, se certifică de noi
că fiica D-sale, D-ra Elena N. Lupescu, se bucură de cea
mai frumoasă reputație în societate. Drept care îi elibe
răm prezentul certificat, spre a-i servi la căsătoria ce con
tractează cu Dl. Căpitan Tâmpeanu din artilerie". Inițial,
șeful poliției scrisese strada V. Stroescu, unde funcționa
spitalul Notre Dame de Sion român. Apoi notează deasupra
„str. Eminescu". într-un alt document din cuprinsul do
sarului se certifică prezența familiei la Iași de cel puțin
șase luni.
Pe 25 ianuarie, căpitanul Tâmpeanu primește înștiin
țarea că cererea i-a fost aprobată. Pe 17 februarie/2 martie
1918, într-o zi de sâmbătă, are loc căsătoria celor doi tineri.
El are 34 de ani (e născut pe 31 martie 1883 în familia unui
ofițer din Pitești), iar ea 18. I-ar fi avut drept nași pe
generalul Eremia Grigorescu, de curând căsătorit și el cu
boieroaica Elena Negropontes. Cununia s-a celebrat la bise
rica cu hramul Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul din
Iași. Nicolae Lupescu, tatăl miresei, e fericit că fiica lui face
o partidă atât de bună.
Peste 6 luni, după o ieșire din țară cu peripeții, riscând
să fie condamnat pentru dezertare, un alt ofițer al armatei
române, principele Carol, moștenitorul Coroanei, se căsă
torește și el, dar în secret. De la Odesa le trimite regelui
Ferdinand și reginei Maria o telegramă de înștiințare: „Că
sătorit cu Zizi Lambrino. Răspundeți dacă mă pot întoarce
sau dacă să-mi continui călătoria spre Franța"1. I se per
mite întoarcerea și, păstrându-se cea mai mare discreție
asupra acestei aventuri, e pedepsit cu două luni de detenție
1. Vezi Paul al României, Carol al II-lea, Rege al României, ver

siune românească de Ileana Vulpescu, Editura Holding Reporter,
la mănăstirea Horaița de lângă Bicaz. E eliberat mai de

vreme grație armistițiului semnat pe 11 noiembrie. Tocmai
împlinise 25 de ani. Căsătoria e anulată, chit că, din roman
tismul temerar al aventurii lui sentimentale, va rezulta
un copil botezat Carol Mircea, niciodată recunoscut de fa
milia regală.
Cum Puterile Centrale sunt, până la urmă, înfrânte,
sorții războiului se întorc în chip neașteptat în favoarea
României. Regele Ferdinand, regina Maria, oamenii poli
tici, armata, funcționărimea revin la București. Familia
Lupescu, de asemenea. La fel și tinerii căsătoriți Ion și
Elena Tâmpeanu. Vor asista la defilarea solemnă pe sub
Arcul de Triumf a suveranilor României și a principelui
Carol, însoțiți de generalii armatelor aliate.
Ziua de 1 decembrie marchează începutul unei ere noi:
pe harta Europei se desenează o Românie cu teritoriul
aproape dublat prin alipirea Transilvaniei, a celei mai mari
părți din Bucovina și a Basarabiei, cu o populație mult
mai diversă etnic, lingvistic și religios decât până atunci.
La granițe, apar multe alte schimbări: Cehoslovacia și
Ungaria sunt acum republici, Polonia e o națiune refăcută,
ia ființă regatul Iugoslaviei, iar primul stat bolșevic al
lumii se va numi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
Elena Lupescu a împlinit 19 ani. Viața ei de femeie mă
ritată e departe de ceea ce, poate, și-ar fi închipuit. Ca
soție de militar de carieră, a pășit în lumea ofițerimii cu
rădăcini aristocratice care-și petrece timpul între cazarmă,
partide de vânătoare, curse de cai, case de toleranță, cazi
nouri și saloanele mondene ale epocii. De bună seamă, tine
rei soții îi place uniforma militară, iar ofițerii își fac cu
ochiul pariind că-i pun coarne amicului Tâmpeanu. îl vor
porecli, de altfel, Tâmpescu. Nu e un om bogat și, după răz
boi, leafa unui militar acoperă cu greu cheltuielile unui cuplu
doritor să iasă în lume. Familia Tâmpeanu are, curând, și
copii. Primul, o fetiță, ar fi murit la naștere. Următoarea
încercare va fi, de asemenea, sortită eșecului: o altă fetiță,

născută probabil prin 1920-1921, moare după numai un
an de viață.1 Fără o constituție sufletească robustă și
fără educația primită la Notre Dame de Sion, Leny, cum o
alintă soțul ei, ar fi avut destule motive să se lase copleșită
de deznădejde. Alege, în schimb, să-și trăiască din plin
tinerețea.
1. Elena Lupescu, Jd-au denumit jidoavca cu părul roșu“:

Memorii, Editura Teșu, București, 2013.
La Sinaia
Căsătoria cu o femeie mai tânără, de care se îndrăgos

tise la prima vedere, schimbările prin care trec armata și
celelalte instituții ale țării în adaptarea la noile granițe
ale României Mari, viața împărțită între garnizoană și
căminul familiei, moartea copiilor distrag atenția căpita
nului Tâmpeanu de la îndatoririle militare. Evaluarea
periodică făcută de comandanți ofițerilor îl clasase totdea
una în categoria militarilor exemplari, disciplinați și con
știincioși. Raportul de activitate din primii ani de după
război îl caracterizează ca fiind lipsit de energie, cu mintea
în altă parte și neglijându-și sarcinile de serviciu în cadrul
bateriei de artilerie pe care o conduce. Avansarea lui în grad
este amânată.1
Ion Tâmpeanu ține cu orice preț să-și vadă soția fericită.
Pentru el, ea este ceea ce se cheamă o soție-trofeu: îl face
să se simtă mândru și invidiat în cercurile comandanților
armatei frecventate și de principele moștenitor Carol. La
sfârșit de săptămână și în concedii, o scoate în lume, la pe
treceri și serate. în cluburile ofițerilor, tinerețea și farmecul
ei atrag atenția și admirația militarilor, care nu se dau îni.
i. Date despre Ion Tâmpeanu din Arhivele Militare Pitești,

citate de Cornel Carp și Narcis Ionu-Gherghina în revista Dosarele
Istoriei, nr. 9/2004.
lături să-i facă curte. Vorbește franțuzește, cântă la pian,

poartă rochii croite cu eleganță, e obișnuită să privească
bărbații în ochi, are personalitate și flirtează cu umor. Cres
cută de mama ei și de mătușile de la Iași în cumințenia
ordonată a familiei, instruită apoi câțiva ani la pension,
plimbată în vacanțe la rudele de la Viena și Paris, Leny ex
plorează acum o lume cu totul nouă și plină de neprevăzut.
Vara, cuplul părăsește Bucureștiul, adesea împreună
cu părinții și fratele Elenei, ca să meargă la Sinaia, capi
tala de vacanță a României.
De la începutul secolului XX, grație Castelului Peleș
și pavilioanelor construite de Carol I ca reședințe ale fami
liei regale, orașul se dezvoltase rapid. Apăruseră vile, pen
siuni, hoteluri, grădini de vară, restaurante, un teatru în
aer liber, parcuri, o grădină zoologică, terenuri de tenis,
volei, crochet ori golf. Boieri de viță, politicieni, miniștri,
ofițeri de carieră, diplomați, investitori străini, înalți func
ționari, membri ai Curții Regale se răcoresc pe înserat pe
terasele Oppier, Strassman, Luther sau Bragadiru, la res
taurantele Palas sau Ungarth, la cazinoul care numără
zilnic sute de jucători, ori în cârciumi populare cu nume
hazlii, ca Pisica Neagră sau Nea Guță. Petrecerile se ter
mină în zori, când se sting muzica lăutărească și valsurile
interpretate de mici orchestre de agrement. Ziua, pe străzi
circulă cele mai recente modele de mașini și biciclete.
Primul hotelier din Sinaia fusese un austriac, Josef
Ungarth, patronul hotelului și restaurantului Capșa Carai-
man, furnizor al Casei Regale, și apoi proprietar al vilei-
pensiune Carola (după numele fiicei lui Ungarth, viitoarea
soacră a lui Constantin Noica). Fiul lui Ungarth, pictor,
deține în apropiere o vilă-pensiune care-i poartă, de ase
menea, numele. O reclamă de epocă ilustrată în fundal cu
Castelul Peleș invită turiștii să viziteze Sinaia, indicând
că e vorba despre reședința de vară a regelui, la o aruncă
tură de băț de capitală, și că îi așteaptă hoteluri și pensiuni
de cea mai bună calitate, deschise pe tot timpul anului,

precum și tot felul de sporturi și distracții. în josul recla
mei sunt menționate două locuri de cazare în acord cu
distincția reședinței regale: Hotelul Capșa Caraiman, al
lui Ungarth, și pensiunea fiului său Willy din „rue Miclesco,
telephone 235“, descrisă ca având „position calme et enso-
leillee, confort moderne, restaurant de premier ordre, prix
moderes" (poziție liniștită și însorită, confort modern, res
taurant calitatea I, prețuri moderate).
Familia Tâmpeanu-Lupescu obișnuiește să închirieze
camere la pensiunea lui Willy Ungarth.
în primăvara anului 1921 se mută la Sinaia un cuplu
regal proaspăt căsătorit, aflat de ceva vreme pe buzele tu
turor: principele moștenitor Carol și fiica regelui Constan
tin I al Greciei și a reginei Sofia a Prusiei, din Casa de
Hohenzollern, verișoară primară cu regina Maria. Princi
pesa se numește Elena, și numele ei le face pe multe alte
Elene să se viseze prințese. Zvonurile care circulaseră în
timpul războiului despre câteva aventuri sentimentale ale
principelui moștenitor sunt curând uitate. Noua lui soție,
căreia familia și apropiații îi spun Sitta, e de o frumusețe
și de o eleganță desăvârșite. E deja însărcinată. Pe 25 oc
tombrie, după un travaliu îndelungat și traumatizant, Sitta
aduce pe lume un băiețel - primul vlăstar al monarhiei
născut în noile granițe ale României Mari. Nașterea are
loc prematur, la șapte luni, și, cum pruncul e foarte voinic,
împrejurările conceperii lui iscă imediat bârfe de salon:
unii spun că tinerii însurăței erau atât de îndrăgostiți,
încât nu mai avuseseră răbdare să-și consume pasiunea
după cununie, alții o bănuiesc pe principesă de legături
amoroase anterioare. Cele 101 salve de tun care anunță
nașterea copilului, discursurile festive din parlament și
pregătirile de botez pun surdină comentariilor răutăcioase.
Copilul primește numele de Mihai, după numele primu
lui voievod care unise cândva provinciile locuite de români.
I 'orioada de lăuzie a principesei se prelungește din pricina

complicațiilor nașterii. Chinurile facerii fuseseră cât pe-aci
ii o coste viața. Medicii familiei îi recomandă să evite, pen-
I ni o lungă perioadă de timp, contactul sexual cu soțul ei.
Nu e o veste prea bună pentru romanticul înflăcărat care
este Carol. Familia se mută la București, dar va reveni la
Sinaia în fiecare vară.
Dacă Elena Lupescu și Ion Tâmpeanu avuseseră un
copil la nouă luni de la căsătorie, cum se întâmpla în
majoritatea cazurilor, se poate presupune că cel de-al
doilea le moare cam în aceeași perioadă în care Carol și
Sitta sărbătoresc prima aniversare a micuțului Mihai:
unul 1922. Nu se va ști niciodată dacă a fost copilul căpita
nului Tâmpeanu sau, poate, al unuia dintre insistenții
admiratori ai soției lui, Leny.
In vara anului următor, pe terenul de tenis al vilei Carola
de la Sinaia, Elena Lupescu i-ar fi fost prezentată princi
pelui moștenitor de Ionuț Plopeanu, un tânăr care studia
I )reptul la Paris (Plopeanu va fi, ulterior, una dintre victi
mele pușcăriilor comuniste). Carol are 30 de ani. E un bărbat
înalt, zvelt, blond, cu buza cărnoasă de sus acoperită de o
mustăcioară ca mătasea porumbului și cu ochi albaștri,
melancolici. Uniforma de ofițer îi vine ca turnată. Femeile
se dau în vânt după el, fiindcă e un bărbat cultivat și inte
ligent, vorbește engleză, franceză și germană cu ușurință,
iar în română îi plac mult cuvintele neaoșe și buruienoase.
E gata oricând să-i recite unei femei ca Leny, sub clar de
lună, versuri din poetul său preferat, Alfred de Musset.
O altă versiune situează momentul unei prime întâlniri
dintre Elena Lupescu și Carol în aceeași perioadă, la cazi
noul din Sinaia. Părul ei de culoarea aramei, ochii verzi-al-
baștri, care devin violet după cum cade lumina, pielea albă
ca laptele și mersul studiat, unduios, nu trec nicăieri neob
servate. In plus, e o femeie veselă și o foarte bună jucătoare
de cărți.
La Sinaia se deschisese încă de la începutul secolului

XX o sală de proiecții cinematografice. Se mai spune și că
principele moștenitor ar fi făcut cunoștință cu Elena Lu
pescu cu prilejul difuzării filmului Nibelungii, organizată
de un fotograf, Tudor Posmantir, angajat la una dintre or
ganizațiile de tineret înființate de Carol. S-a presupus și
că Posmantir ar fi fost unul dintre amanții Elenei Lupescu
și ar fi invitat-o la un spectacol de dansuri populare la
care se afla în sală însuși principele moștenitor. Ea s-ar fi
așezat pe un loc de unde să-l poată vedea din față. Sim-
țindu-i privirea ațintită asupra lui, Carol, timid, ar fi fost
stânjenit, dar, cu o altă ocazie, în împrejurări similare, ar
fi reținut acea privire adâncă și insistentă.1 în sfârșit, cea
mai picantă dintre versiuni povestește că mijlocitorul pri
mei lor întâlniri ar fi fost un ofițer de marină, prieten cu
Carol, care, prin natura carierei și gradul lui militar, frec
venta aceleași cercuri ofițerești ale vremii: comandorul
Eugen Tăutu.i.
i. Alice-Leone Moats, Lupescu: The Story of a Royal Love Affair,

Henry Holt and Company, New York, 1955.
Un lup de mare derbedeu...
Un căpitan de navă olandez se jură că va da ocol Capu-

lui Bunei Speranțe, chiar dacă va trebui să-și dedice toată
viața acestui vis. El e însă „legat" de diavol să navigheze
la nesfârșit. La fiecare șapte ani, are voie să debarce în
câte un port ca să o caute pe acea femeie a cărei dragoste
adevărată să-l dezlege de blestem. O găsește până la urmă,
ea se jertfește din dragoste pentru el și, izbăvit de blestem,
sufletul îi zboară, i se ridică la cer îmbrățișându-1 pe al ei.
Povestea e inspirată dintr-un roman satiric al lui Hein
rich Heine și a dat titlul unei opere a lui Richard Wagner
bine-cunoscută în toată Europa încă din secolul al XIX-lea.
Tema e reluată de Ion Minulescu într-o poezie intitulată
la fel, Olandezul zburător, dedicată unui cunoscut și pito
resc personaj al vremii: comandorului Eugen Tăutu.
în portul alb, în care-am ancorat,

Nici un pilot nu știe cine sunt,
Nici câte vieți întregi am navigat
Neîncetat,
Scuipat de ploi
Și pălmuit de vânt...
Dar cine-anume sunt cu-adevarat
Nu știu nici eu...
Nu știu decât că sunt un matelot,
Și-atâta tot...
Și-același matelot voi fi mereu!...
Sunt matelotul blestemat -
Un lup-de-mare derbedeu,
Bețiv,
Suspect
Și mincinos,
Cu capul gol,
Cu trupul dezmembrat
Și sufletul întors pe dos -
Un matelot ursit, când m-am născut,
Să n-am în viața mea - drept scut -
Decât un fals permis de drum,
Cu care rătăcesc și-acum
Pe toate mările de pe pământ!...
Și-așa cum sunt -
Nu sunt decât un „Uite-1... nu e!“
Sunt spectrul omului bătut în cuie...
Sunt musafirul nepoftit,
Ce-abia sosit,
Pornesc din nou
Cu-aceeași veche faimă de erou,
Lăsând în fiecare port
Câte un mort
Și-același veșnic cobitor ecou...
Sunt spaima celor care nu mă vor
Și cel mai bun tovarăș de drum al morților...
Sunt Olandezul zburător!...
Elena și soțul ei, căpitanul Tâmpeanu, îl cunoscuseră

pe comandorul Eugen Tăutu cu prilejul unei scurte croaziere
orientale pe mare făcute după încheierea războiului. Tăutu
era comandantul vasului și, remarcând o femeie frumoasă
la bordul navei, o invitase pe Elena Lupescu împreună cu
soțul ei să ia masa cu el pe tot parcursul călătoriei. în
scurt timp, privind-o cu ochi de lup de mare bronzat de soa

rele Mediteranei, o așeza totdeauna în dreapta lui, îi cerea
sfatul în legătură cu meniul, și seara, cum vremea era îngă
duitoare și marea lină, o invita la dans pe puntea vaporului.
Tăutu înfiora sufletul femeilor cu bărbăția, curajul, statura
înaltă, cu uniforma lui impecabilă de comandant de marină
și, mai cu seamă, cu experiența lui de viață și cu fantastice
povestiri marinărești culese din porturile lumii.
Tenacitatea cazonă cu care se pricepea să-și urmărească
„prada" îl va face să păstreze legătura cu tânăra soție a
lui Tâmpeanu și după încheierea călătoriei pe mare. Elena
Lupescu e deja fermecată de amestecul de forță și căldură
care emană din acest bărbat încercat, apropiat de vârsta
lui Tâmpeanu, așa cum vrăjită fusese cândva regina Maria
de căpitanul de marină Maurice Bourke, eroul și idolul co
pilăriei ei: „oacheș, cu ochi albaștri, vesel, hazliu, nostim...“,
„pârlit de soare", „cu minte largă, cu suflet cald.. .“x Oricum,
soțul Elenei Lupescu face naveta la Râmnicu Sărat, unde
se află unitatea de artilerie pe care o conduce, și căsătoria
lor a devenit mult prea searbădă pentru setea ei de viață.
Elena Lupescu și Tăutu încep să se întâlnească în secret
în casa lui din București. De fiecare dată, el se preface că
are apucături de sălbatic și, de cum intră ea pe ușă, o ros
togolește îmbrăcată pe un pat de 2/2 metri, cerându-i voie,
în glumă, s-o siluiască... E un preludiu distractiv înainte
să se dezlănțuie o pasiune erotică pe care ea nu o cunoscuse
niciodată alături de căpitanul Tâmpeanu. Ca să nu plece cu
hainele șifonate, își aduce la comandor o pijama de schimb.
Se prea poate ca experiența trăită cu Tăutu să o fi dez-
inhibat cu totul pe tânăra Leny, de vreme ce acceptă să-i
pozeze fotografului Tudor Posmantir pentru reclame de
lenjerie intimă niciodată publicate. Puținii ochi care au
1. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. I, RAO,

văzut fotografiile ar fi remarcat o particularitate anatomică

a trupului ei: piciorul drept și coapsa dreaptă erau vag
disproporționate față de piciorul stâng și coapsa stângă,
ceea ce i-ar fi amintit oricărui cunoscător de artă de statuia
antică intitulată Venus Capitolina sau Pudica expusă la
Muzeul Capitoliului din Roma. Se pare că, mult mai târziu,
Elena Lupescu ar fi răscumpărat fotografiile la un preț
exorbitant.
Comandorul Tăutu e un personaj cunoscut în cercurile
înaltei societăți a vremii, iar despre seratele organizate de
el se vorbește ca despre festinuri de mare rafinament. La
masă se servesc caviar proaspăt, ruladă de gâscă și limbă
de vită afumată, ciuperci fripte, cu ulei de măsline și brânză,
foietaje fine, borș acrit cu lămâie, ficat cu garnitură de
orez, fileu de sturion la grătar, însoțite de țuică și vinuri
de cea mai bună calitate. La desert, printre altele, cunoscă
torii se delectează gustând dintr-o specialitate de brânză
făcută în Bucovina, care se numește fragă și e considerată
mai onctuoasă și mai aromată decât franțuzeasca brief
Uneori, printre invitați se află și principele Carol, de
spre care apropiații știu că nu mai e primit în alcovul soției
sale de o bună bucată de vreme. „Intimile principesei Elena
lăsau să se înțeleagă că motivul principal al fobiei acesteia
pentru regalul ei soț era brutalitatea cu care o supunea,
zi și noapte, în pat sau la repezeală, pe un colț de canapea,
îndatoririlor ei conjugale", avea să scrie unul dintre politi
cienii mari bârfitori ai vremii, Constantin Argetoianu.1 2
între multele versiuni despre prima întâlnire a lui Carol
cu Elena Lupescu se numără și una, destul de plauzibilă,
care îl are în centru pe comandorul Tăutu. Cei doi s-ar fi
cunoscut la o recepție oferită de comandor la care o invi
1. Ibid. George de Berea, op. cit.

2. Memorii: Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de
ieri, vol. VII, Editura Machiavelli, București, 1996, pp. 234-235.
tase, la insistențele ei, și pe Elena Lupescu. Până atunci,

Tăutu ar fi păstrat-o doar pentru el, departe de ochii cunos-
cuților. în seara aceea ar fi avut loc o scenă de gelozie
interpretată ulterior când ca un avertisment adresat lui
Carol, când ca o dovadă de depravare a Elenei Lupescu.
Spre finalul recepției, vrăjit de prospețimea ei și de con
versația cu multe înțelesuri pe care o avuseseră la masă,
Carol se oferă să o conducă acasă, sub privirile comando
rului neliniștit de concurența neprevăzută pe care i-o face
principele moștenitor, chiar dacă, între ei, ca între militari,
chiar el i-o recomandase pe tânăra femeie. în timp ce
Elena Lupescu se îndreaptă spre vestibul să-și ia mantoul,
Tăutu i-ar fi strigat în urmă, cu aerul că face un banc
bun: „Să nu-ți uiți pijamaua! E în șifonier, sus, în dreapta".
Apoi și-ar fi cerut scuze deopotrivă lui Carol și femeii pe
care o pierde pentru totdeauna, dar nu înainte de a-1 pre
veni pe principe că este o femeie periculoasă. Comandorul
știa ce spune: cu mângâierile ei, îl făcuse pe el, un Casa
nova al porturilor lumii, chiar să se îndrăgostească. Ulte
rior, când va constata că și lui Carol i se întâmplă la fel și
când lucrurile vor lua o întorsătură cu totul neașteptată,
comandorul Tăutu, îndemnat, probabil, și de familia regală,
va încerca să o convingă pe Elena Lupescu să renunțe la
principele moștenitor. Peste ani, într-o scrisoare nedatată
către fostul său prieten1, Carol dă de înțeles că Tăutu îl
încurajase să-i facă curte Elenei Lupescu, pentru ca, mai
târziu, să încerce în repetate rânduri și chiar pe la spatele
lui să-i despartă: „...am avut prilejul să citesc scrisoarea
care ai trimes-o Elenuței. Pot să zic că pe de o parte m-a mi
rat și pe de alta nu. M-a mirat căci știu, din cele ce mi-ai
spus, că erai un prieten al ei și, dacă n-ai memoria prea
scurtă, trebuie să-ți aduci aminte că într-o seară, când
mi-ai pus la dispoziție casa, m-ai felicitat că am putut
1. ANIC, Casa Regală, Fond Carol II, dosar V/733.

găsi o femeie de soiul ei și mi-ai spus că voi putea conta

pe dragostea ei. Că nu m-a mirat, este întrevederea care
am avut-o la mine după Constanța și în care te-ai contrazis
continuu. N-am răspuns atuncea căci eram convins că n-ai
facut-o din proprie inițiativă și este de altfel singura scuză
pe care o ai și este singura, dacă poate fi una, și la scrisoare.
Știam că marinarii erau crescuți într-un spirit de cinste
și de adevăr, mă miră din partea unui ofițer al marinei că
poate afirma fapte asupra cărora nu este convins și pentru
care n-are probe, poate cel mult aparențe și acelea destul
de șubrede..." Elena Lupescu îi răspunde și ea lui Tăutu,
aducându-i aminte de rolul lui în relația ei cu Carol și de
sfaturile puțin onorabile pe care i le dăduse. „Din fericire
nu te-am ascultat, ar fi fost prea odios. Voiai să fiu instru
mentul tău și nu ți-a reușit, te-ai convins că iubirea mea
pentru el este sinceră și, fiindcă m-ai iubit, te răzbuni."
Toate versiunile despre prima întâlnire a Elenei Lupescu
cu principele moștenitor Carol sunt, de fapt, piese ale ace
luiași mozaic amestecat de întâmplări reale, amintiri ale
unor martori oculari și povestioare cu un sâmbure de ade
văr presărate de-a lungul a doi ani, între 1923 și 1925.
Prima noapte de dragoste petrecută cu Carol în casa lui
Tăutu a fost însă „ca un ciclon", își va aminti Elena Lupescu.
„Știam că din acea clipă nu va mai exista un alt bărbat în
viața mea."1 Vor adopta drept dată a începutului iubirii lor
ziua de 14 februarie 1925, ziua occidentală a îndrăgostiți-
lor, o tradiție cu care Curtea Regală e familiarizată grație
originii britanice și germane a suveranilor, iar Elena Lupescu
grație mamei și rudelor ei austriece.
1. Elena Lupescu, ,^M-au denumit jidoavca cu părul roșu“: Me

morii, Editura Teșu, București, 2013, p. 8.
Principele moștenitor
Născut la Sinaia în 1893, principele moștenitor Carol

fusese, din primii ani de viață, supus modelului de educație
prusacă al lui Carol I, care avea rostul să-l pregătească încă
de mic pentru ziua urcării pe tron. Părinții lui, Maria și Fer
dinand, s-au conformat, la rându-le, ordinelor și prescrip
țiilor regelui. împotrivirile tinerei mame, care abia împlinise
18 ani, față de una sau alta dintre guvernantele alese de
rege nu au avut ascultare. Nici ea nu era încă pregătită să
facă față cerințelor de austeritate și disciplină ale regelui
și nici unei țări despre care nu știa mai nimic sau unui
soț care se dovedise nepriceput și brutal în noaptea nunții,
în copilărie, socotit un bun al monarhiei și al națiunii, Carol
își vedea rar mama, periodic însărcinată cu următorul co
pil și evadând la reședința familiei ei din Germania, ca
să mai scape de viața anostă și de bârfele de la Curtea
Regală a României.
La 12 ani, apare în viața lui Carol un preceptor elvețian
care va avea asupra lui o influență covârșitoare. Mare admi
rator al Elveției, cea mai avansată țară a epocii, regele
Carol I aprobase imediat ideea secretarului său elvețian,
Louis Basset, de a angaja un profesor din Elveția care să
se ocupe de creșterea și dezvoltarea intelectuală și spiri
tuală a moștenitorului. A fost ales pentru această misiune
un om cu studii aprofundate de teologie, socotit a fi de o
strictă moralitate, bun cunoscător al ideilor politice ale

vremii, iubitor al naturii, pasionat de botanică și de fila
telie, impecabil vorbitor de limbă franceză. Numele lui e
Arnold Mbehrlen, are ca la 30 de ani și aerul tipic al unui
profesor particular: mărunțel, cu mustață, ochi căprui,
frunte înaltă. Curând, Carol și Mbehrlen vor deveni prie
teni nedespărțiți. Explorează împreună străzile, grădinile,
parcurile și mahalalele capitalei, merg în excursii în Eu
ropa, Egipt și pe coasta Africii de Nord, se scaldă împreună
vara în iazul de la Ciurel și se dau cu săniuța iarna la
Sinaia. Secretarul Casei Regale, Eugeniu Buhman, își va
aminti că, la insistențele lui Mbehrlen, principele a vizitat
„toate fabricile și instalațiile industriale, mai cu seamă
acelea din Capitală, și pe urmă și acelea din țară, [...]
mai ales când era vorba de a vizita fabricele de bomboane
și de șocolată sau de țigarete, specialități foarte apreciate
de Mbehrlen. Tot el a descoperit cofetăria Ionescu din
Sfântul Gheorghe, devenită în urmă furnizoarea cea mai
obișnuită a Principelui"1. Treptat însă, principesa Maria
simte că atașamentul lui Carol față de preceptorul lui (pe
care în însemnările ei îl numește Z.) îi îndepărtează fiul
de familie și, chiar dacă Mbehrlen, la prima vedere, părea
„smerit și destul de neprimejdios, era supus unor accese
de melancolie și de mizantropie care, foarte des la masa
noastră, înăbușeau în chip nesuferit veselia tuturor. înce
tul cu încetul, băgarăm de seamă că depărta inima lui
Carol de a noastră. Carol voia să fie numai cu preceptorul
lui și nu mai lua parte nici la glumele, nici la veselia noas
tră. [...] Ghiceam că îi umplea mintea cu îndoieli tulbură
toare, mai ales în privința menirii lui de prinț și de oștean,
și că de asemenea îi zdruncina ideile asupra religiei; într-un
1. Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei

Regale a României: Memorii, 1898-1940, Sigma, București, 2006,
P- 77-
cuvânt, înrâurirea lui Z. asupra copilului nostru nu era nici

sănătoasă, nici mulțumitoare". Elvețianul nu era numai
„un nevropat", cum îl descrie Maria, dar „pe lângă toate
avea și idei socialiste înaintate".1 într-o scrisoare mult
mai târzie către vărul ei, George V al Marii Britanii, încer
când să-și explice unele decizii neașteptate ale fiului ei,
Maria le pune pe seama înrâuririi nefaste a profesorului
elvețian, care „îi inocula sistematic convingerea că era o
rușine să fii prinț și că vremea regilor avea să apună foarte
curând"12. Previziunile lui Mbehrlen se vor împlini totuși,
în bună măsură, odată cu prăbușirea imperiilor după Pri
mul Război Mondial.
Când îi scrie însă scrisori de dragoste elevului său și
mărturisește că se simte tulburat văzându-1 îngenuncheat
la rugăciune, familia regală înțelege că Mbehrlen e homo
sexual și că trebuie neapărat să-l despartă de principele
moștenitor. El e cu atât mai periculos cu cât îl cunoaște
pe Carol în toate detaliile sale sufletești și trupești mai
bine decât oricine altcineva. Cu siguranță știe că prin
cipele e deopotrivă mândru și rușinat de dimensiunile
prodigioase ale organului său sexual. Cui altcuiva i-ar fi
putut împărtăși un adolescent toate neliniștile legate de
transformările prin care trece corpul lui dacă nu singu
rului prieten în care avea încredere? Profesorul va fi con
cediat și nu-1 va mai revedea niciodată pe Carol.
Există unele indicii că Mbehrlen ar fi încercat totuși
să păstreze legătura cu el prin corespondență. Pe o ilus
trată nesemnată trimisă de la St. Moritz, cu discreția
impusă de îndepărtarea sa, fostul preceptor îi scrie elevului
său că va păstra „în taina tăcerii" toate mărturisirile pe

București, 2013, pp. 341-342.
2. Apud Paul D. Quinlan, Regele playboy. Carol al II-lea al Româ
niei, trad. Mona Antohi, Humanitas, București, 2008, p. 33.
care Carol, cu deplină încredere, i le încredințase. Apoi

continuă: „Despărțire! Acest cuvânt mi se pare ca un clopot
funebru și am atâta viață în mine încât nu pot să-l cred.
Ne iubim prea mult ca să ne îndepărtăm în acest fel: în
rest, ne vom iubi totdeauna, știți bine, și știu și eu, în
viața aceasta și în cealaltă. Aici a fost timp frumos și am
străbătut valea și munții ca să-mi alung amarul"1. Comuni
carea lor se va fi oprit după câteva scrisori. Corespondența
le era supravegheată. Peste ani, cea care ține legătura cu
Moehrlen e Maria, devenită regină a României. Ea îi dă
vești fiului ei despre fostul lui profesor, care trăiește în
mizerie, „răvășit de căință și torturat de o nevroză cum
plită", și care abia își duce zilele din puținii bani pe care
ea i-i trimite din când în când. îl iertase de mult. într-o
scrisoare, regina îl roagă pe Carol ca, în deplin anonimat,
să-i trimită și el de la Paris, unde se afla, diferite articole
de îmbrăcăminte absolut necesare.1 2
Despărțirea silită de profesorul și camaradul căruia
îi împărtășea toate gândurile și preocupările îl lasă pe
Carol din nou singur. Regăsește apoi ceva din idealul cama
raderiei sportive și bărbătești în cartea generalului brita
nic Robert Baden-Powell Scouting for Boys, un bestseller
internațional. La 15 ani, principele moștenitor înființează
organizația de cercetași a României, care îi educă pe ado
lescenți și tineri în spiritul cavaleresc al loialității față
de rege și față de Dumnezeu, îi învață să fie neînfricați,
îi antrenează în tehnici de supraviețuire în mijlocul na
turii, îi înarmează cu un cod moral întemeiat pe valorile
creștine, pe loialitate, solidaritate, disciplină și onoare.
Cercetașii se salută cu salutul legionarilor romani, iar
Carol poartă titlul de Mare Comandant al Legiunii cerce-
tașilor din România.
1. Arhivele Naționale, fond Casa Regală, Carol II, dosar V/665.

2. Arhivele Naționale, fond Casa Regală, Carol II, dosar V/417.
Mai târziu, prin Fundația Culturală Regală „Principele

Carol", creată în 1921, Carol sprijină deschiderea de școli,
cămine culturale și „case de citire", adică biblioteci, la sate
cu scopul alfabetizării, educării și ridicării stării morale
a țărănimii. începe să fie preocupat de dezvoltarea și mo
dernizarea armatei și de alcătuirea unei flote aviatice.
Din copilărie fusese „iubitor de militărie". Adorat de ofițeri,
„primea în dar un număr nesfârșit de mici uniforme din
partea regimentelor. Când le îmbrăca umbla falnic de colo-
colo, comandând oști imaginare și imitând nemaipomenit
de bine glasurile celor ce comandau. [...] Avea într-însul
un tainic imbold de a domina, de a subjuga și de a impune
restricții", va scrie regina Maria.1 Ea însăși avea imboldul
tainic de a domina prin energia și forța ei de convingere,
de a subjuga prin frumusețea personalității ei, de a impune
restricții prin autoritatea experienței căpătate în timpul
războiului.
La 30 de ani, când o întâlnește pe Elena Lupescu, Carol
a trecut deja prin câteva relații sentimentale, ca majorita
tea bărbaților de vârsta lui. Urmând o regulă de familie
care cerea ca la 16 ani bărbații să fie inițiați erotic, Carol I
ceruse medicului Carol Davila să recomande o prostituată
verificată medical pentru principele moștenitor. Mai târ
ziu, politicianul neostenit în bârfe de alcov, Constantin Arge-
toianu, va scrie că femeia cu greu făcuse față calibrului
sexual al lui Carol. Pentru un viitor rege, putea fi, la o adică,
o însușire flatantă, în deplin acord cu recuzita puterii. Tbtuși,
ca și mama lui, regina Maria, Carol e un romantic întârziat
și, încă din adolescență, un cititor pătimaș de literatură
și istorie, de cărți de știință și filozofie politică, lecturi spre
care îl îndreptase fostul său preceptor elvețian. De o inteli
gență sclipitoare și de o sensibilitate uneori maladivă, îl

interesează tot, vrea să știe tot și are un mod de a gândi

care li se pare unora de-a dreptul revoluționar. Când se
îndrăgostește de o femeie, îi scrie epistole înflăcărate în
franceză, presărate cu fraze englezești și cuvinte de alint
românești, se dă de ceasul morții așteptând un răspuns,
visează nopți la rând o atingere de mână furată pe ascuns,
trăiește muzica, arta, culorile aproape dureros, frumusețea
îi dă vertijuri, își plimbă iubita prin poezia romanticilor
și îi face cele mai pasionale promisiuni de eternă fidelitate,
fuge cu ea în lume, într-o nestinsă dorință de a fi la înălți
mea strălucitoare a mamei lui și de a umple un gol sufle
tesc care pare fără leac.
Până să se însoare cu principesa Elena, toate celelalte
iubiri din viața lui îi fuseseră, mai devreme sau mai târziu,
interzise din rațiuni de stat: încălcau una dintre regulile
Casei Regale, care prevedea că principele moștenitor are
obligația să se căsătorească cu o prințesă străină. Se presu
punea că astfel se menține puritatea sângelui aristocratic,
se evită luptele pentru putere în sânul familiei regale și
traficul de influență între familii pământene, care ar fi
condus țara după propriile interese. Ella Filitti, prima
dragoste de la 20 de ani, fusese exilată la Paris. De Zizi
Lambrino, cu care fugise și se căsătorise în taină la sfâr
șitul războiului, fusese despărțit prin anularea căsătoriei.
Dragostea pătimașă pentru actrița Mirella Marcovici, fiica
unui medic evreu din București, din care vine pe lume un
copil, nu i-a fost, nici ea, îngăduită și nu a avut nici o șansă
să devină legitimă. La fiecare nouă despărțire silită, Carol
retrăiește disperarea și dezorientarea pe care le simțise
la plecarea vinovată a lui Mbehrlen și se revarsă în scrisori
de dragoste deznădăjduite, pe care, descriindu-și chinurile,
îi face vădită plăcere să le scrie.
Din perioada petrecută la școala de ofițeri de la Potsdam,
unde sunt instruiți într-ale milităriei toți Hohenzollernii,
Carol rămăsese în suflet cu modelul unei femei materne,

optimiste și de o sclipitoare inteligență, pe care pare s-o
caute apoi în toate iubirile sale. O chema Elena Perticari
și era prietena reginei Maria și soția generalului Perticari.
Soții Perticari fuseseră desemnați să-l însoțească la
Potsdam. Despre ea, regina scrie că era „o femeie de o fru
musețe neobișnuită, înaltă, cu părul roșu, cu ochii mari
larg deschiși sub niște sprâncene arcuite în chip minunat.
Era mult mai tânără decât soțul ei, care se căsătorise din
dragoste și era foarte mândru de ea, însă Elena era dintre
acelea care dau totdeauna mai mult decât primesc. Păti
mașă în tot ce făcea [...], avea o fire cu multe laturi, era
veselă, foarte citită și cât se poate de patriotă"1. Pare un
portret în care Elena Lupescu s-ar regăsi mai degrabă
decât oricare altă femeie din viața lui Carol. Căsătoria lui
cu principesa Elena a Greciei și a Danemarcei satisface
pe deplin familia regală și îi aprinde la început pasiunea
și imaginația. Dar, cum aceasta e departe de a fi o iubire
aleasă de el, nu-i stârnește destul interes. O revoltă îm
potriva ipocriziei familiale mocnește în acest adolescent
precoce, încurajată și de atașamentul aproape obsesiv al
soției lui pentru familia ei grecească. Un diplomat al vre
mii vede bine că „această căsătorie era datorată mai mult
unor considerente dinastice decât unei dragoste adevărate,
că ea fusese urmarea, cel mult, a unei trecătoare atracții
fizice, nu încape îndoială. De asemenea, este cert că exista
o prăpastie între temperamentul focos și brutal al lui Carol,
pe de o parte, și natura simțitoare și rafinată a încântă
toarei sale soții, între educația neglijată și lipsa de scrupule
morale ale principelui moștenitor și ținuta demnă de grande
dame a domniței din Elada"12.
1. Maria, Regina României, op. cit., p. 343.

2. Raoul Bossy, Amintiri din viața diplomatică, vol. I, Huma-
nitas, București, 1993, p. 110.
în februarie 1925, când Carol și Elena Lupescu serbează

pentru prima oară ziua îndrăgostiților ca pe ziua înteme
ietoare a dragostei lor, el are 31 de ani, iar ea, 25. S-ar părea
că ea era deja divorțată de căpitanul Tâmpeanu. Oricum,
în România recunoscută de vizitatorii străini ca una dintre
cele mai permisive țări ale Europei în materie de morală și
moravuri, nimeni n-ar fi luat în seamă o aventură în plus
între o soție de ofițer și un ofițer de rang superior. Cel mult,
lumea saloanelor mondene ar fi găsit noi prilejuri de în
săilat povestioare deocheate. Dar membrii familiei regale,
cu originea lor germano-britanică, aflați la conducerea
țării de numai una-două generații, sunt încă priviți cu un
amestec de admirație, severitate și suspiciune. Lor nu le
este permis ceea ce pare permis tuturor. Ori se comportă
exemplar, cum se spunea că ar fi făcut primul rege, Carol
I, ori politicienii, presa și publicul sunt gata să le aducă
aminte că, în fond, nu sunt decât niște venetici cu mofturi
și că, după Primul Război Mondial, țări vecine preferaseră
republica monarhiei. în realitate, Carol se putea socoti,
și chiar era, primul și cel mai român membru al dinastiei:
se născuse în România, vorbea perfect românește, fusese
botezat în Biserica Ortodoxă, se simțea în largul lui deo
potrivă printre militari și printre țărani, savura înjurătu
rile neaoșe și se desfăta mâncând mămăliga, ciorbele și
brânzeturile românești. în schimb, soția lui, Sitta, nu vor
bea românește, se adapta greu la noua ei viață și la o țară
înapoiată, pe care n-o înțelegea, nu aprecia prea tare pur
tările din topor, petrecea luni de zile în străinătate și i-ar
fi fost greu să împărtășească entuziasmul lui Carol pentru
literatura lui I.L. Caragiale.
Prefer să abandonez totul
în primăvara anului 1924, regele Ferdinand și regina

Maria pleacă într-un turneu în câteva țări occidentale. în
absența lor e de așteptat ca moștenitorul tronului să-și
asume conducerea, deciziile și responsabilitățile unui con
siliu de regență. Cu bine-cunoscuta lui abilitate politică,
prim-ministrul liberal Ion I.C. Brătianu face însă în așa fel
încât Carol să nu participe la conducerea țării în perioada
vizitei în străinătate a suveranilor. Indignarea principelui
moștenitor e fără margini. Se consideră umilit și înșelat
de propriii părinți, iar pe Brătianu îl socotește un dictator
cu tendințe republicane. Cu puțin timp în urmă, Carol fu
sese bănuit că, în calitate de inspector general al armatei
aerului, ar fi înlesnit cumpărarea unui tip nou de avion fa
bricat de o firmă britanică, în loc să aprobe achiziționarea,
la un preț avantajos, de avioane încercate deja de alte
state și considerate sigure. în culise, furnizorii francezi
privilegiați până atunci erau nemulțumiți de preferințele
britanice ale principelui moștenitor. Brătianu e atât de
încrâncenat împotriva lui Carol, încât va unelti apoi ca să
planeze asupra lui bănuiala că ar fi luat mită de la o firmă
olandeză de avioane, Fokker, ca să favorizeze semnarea
unui contract cu statul. O anchetă oficială desfășurată
ulterior avea să demonstreze că acuzațiile erau nefondate.
Sub zodia unei democrații începătoare, în România con

dusă de liberali se spune, într-adevăr, despre Brătianu că
are instincte dictatoriale, că administrează țara cu mână
de fier, ca pe o afacere familială, și că îl manevrează pe
regele Ferdinand potrivit intereselor partidului. Liberalii
duc o politică protecționistă care sufocă mica burghezie
în curs de afirmare, folosindu-se, adesea, de argumente
naționaliste menite să închege noul stat proaspăt unificat.
Carol declară, în schimb, că sprijină colaborarea cu capita
lul străin și cu partidele de opoziție. Deși într-o monarhie
constituțională, oricât de tânără ar fi fost ea, e de necon
ceput ca moștenitorul tronului să se implice activ în politică,
el insistă în mai multe rânduri că-1 va îndepărta de la pu
tere pe Brătianu de îndată ce se va ivi ocazia. Are de gând
să schimbe și Constituția din 1923, care limita prerogati
vele regelui. „Dinastia" Brătienilor conducea de decenii Ro
mânia. Or Carol socotește că o familie boierească nu putea
să aibă mai mare legitimitate decât dinastia de Hohen-
zollem. îl includea în casta marilor moșieri liberali și pe
Barbu Știrbei, cumnatul lui Brătianu și sfetnic apropiat al
reginei Maria. Principele moștenitor se jurase la un moment
dat că prima lui decizie ca rege va fi să-i exileze pe Brătianu
și pe Știrbei. Tensiunile dintre el și liberali nu mai erau un
secret pentru nimeni, încât servitorii de la Curte ajunseseră
să-și închipuie conflictul în scene de vodevil: se zvonea că
o ceartă s-ar fi încheiat cu principele Carol pălmuindu-1 pe
Știrbei pe culoarele palatului regal.
în primele luni ale anului următor, 1925, mocnit, menți-
nându-se cu greu în limite diplomatice, neînțelegerea
dintre Carol și Brătianu se adâncește. în Europa au loc eve
nimente care îi pun pe amândoi pe gânduri. După un
discurs fulminant ținut în parlament la începutul anului,
prim-ministrul Italiei, Benito Mussolini, conducătorul
Partidului Național Fascist, se declară dictator, II Duce
del Fascismo e Fondatore dell’ Impero, și suspendă drep

turile democratice ale celorlalte partide politice și presa
antifascistă. Liderii opoziției politice sunt arestați. în Ger
mania, un pictor amator, Adolf Hitler, se afirmă în politică
și publică primul volum al autobiografiei sale, Mein Kampf,
manifestul unei noi orânduiri. Regele Gheorghe (George)
al Greciei, fratele principesei Elena, căsătorit cu sora lui
Carol, Elisabeta, e alungat de pe tron, iar Grecia devine repu
blică. Familia se refugiază în România, unde Carol este deja
exasperat de rudele soției sale, care fac vizite interminabile
la București și la Sinaia, finanțate de statul român.
Treptat, în jurul principesei Elena începe să se șușoteas
că despre relațiile soțului ei cu soția ofițerului Tâmpeanu.
„Eu îmi vedeam de obligațiile mele cu un aer imperturbabil,
încercând astfel să dau impresia de normalitate într-o si
tuație cât se poate de apăsătoare", îi va povesti principesa
biografului ei Arthur Gould Lee.1 Răzvrătit împotriva res
tricțiilor de viață sexuală la care-1 supune soția lui și a
nelipsitelor rubedenii grecești, Carol nu are de gând să-și
ascundă dragostea pentru Elena Lupescu. Cumpără la
București o vilă pe numele fratelui ei, ca să aibă un loc al
lor de întâlnire. Adesea, rămâne cu ea de seara până în
zori, urmărit de oamenii lui Brătianu. Uneori, se văd, poate,
și în casa etnologului, antropologului și profesorului de
sociologie Dimitrie Guști, cu care Carol discută proiecte
de dezvoltare a satelor și organizarea de „cohorte", „legiuni"
și tabere de cercetași, în cadrul Fundației Culturale Regale
Principele Carol. Guști se va căsători ulterior cu Elena
Miletineanu, verișoară primară a Elenei Lupescu.
Pe timp de vară, când cuplul princiar se află la Sinaia,
Carol și Elena Lupescu se întâlnesc la vila Gianni. E un nou
prilej pentru Brătianu să le urmărească mișcările maii.
i. Arthur Gould Lee, Regina-mamă Elena a României, trad.

Liana Alecu, Humanitas, București, 2005, p. 113.
atent. Serviciile secrete adună informații despre femeia

care se bucură de atenția principelui moștenitor. Elena
Lupescu înțelege repede nevoia adâncă a lui Carol de con
firmare și dorința lui de a fi luat în serios după ani la
rând în care se simțise marginalizat și tratat ca un puști
zănatic, deși era mai inteligent, mai cultivat și mai preocu
pat de modernizarea României decât mulți politicieni ai
vremii. Iar el o iubește pe această femeie care îi dă încre
dere jucând cartea vulnerabilității, a fragilității și a depen
denței feminine și care îl admiră. Ea îi scrie că are nevoie
de el, că fără el viața e amară, că zace de dorul lui, că i se
întâmplă lucruri grave, pe care numai el le poate alina. „îți
scriu din pat", îi spune într-o scrisoare din 16 septembrie
1925, scrisă într-o franceză de pension, „pentru că sunt
în suferință de trei zile, absența ta îmi pare nesfârșită,
număr zilele și nu am nici o veste de la tine, în afară de
ce scriu ziarele...". Când nu sunt împreună, „zilele trec
greu, pline de suferință, neplăceri și altceva nimic. [...]
Doar micul meu gramofon îmi ține de urât". La finalul
biletelor de dragoste, îi scrie că îl îmbrățișează „nebunește"
și semnează Folette.1 Carol e mișcat nu numai de imaginea
de stăpân al vieții pe care o are el în ochii ei, dar și de
stângăciile de exprimare care-i evocă și mai intens amin
tirea întâlnirilor lor pătimașe. Ea nu e tocmai o florăreasă
ca Eliza Doolittle, iar el nu e chiar profesorul de fonetică
Higgins din piesa lui Bernard Shaw Pygmalion, dar relația
lor ar putea fi definită și ca un proiect erotic educativ.
De acum, regele și regina sunt și ei la curent cu aven
tura fiului lor. La întoarcerea din străinătate, regina îl
găsește pe Carol „schimbat, un om bolnav, un om obsedat"12.
1. Scrisorile Elenei Lupescu către Carol citate în acest volum

se află la ANIC, Casa Regală, fond Carol II, dosar V/651.
2. Regina Maria a României, însemnări zilnice, vol. VII, Poli-
rom, Iași, p. 401.
Pe 20 noiembrie, se ivește un prilej care l-ar putea înde

părta pe fiul ei de această femeie, care pe zi ce trece ia locul
Sittei în viața lui. Vine vestea morții reginei Alexandra a
Marii Britanii. Alix, cum i se spune în familie, era mătușa
reginei Maria și soția regelui Eduard VII, întâiul născut
al reginei Victoria, renumit pentru nestăvilitul lui zbucium
sexual, care stăruia încă în amintirea familiei.
Poreclit de nenumăratele sale amante, printre care se
număra și celebra Sarah Bernhardt, Dezmierdătorul, client
periodic al bordelului de lux Le Chabanais de la Paris,
Eduard VII dusese o scandaloasă viață erotică. Actrițe, prin
țese, prostituate, ariviste, militante socialiste bisexuale
alcătuiau o curte aparte, a „doamnelor regelui". Unele
aveau chiar un loc special rezervat în Westminster Abbey
la ceremoniile publice. Nimic n-ar fi putut să contrazică mai
tare pudoarea și sentimentalismul epocii victoriene decât
viața sexuală a acestui rege, altminteri un bun monarh.
Lăsase în urmă copii nelegitimi știuți și neștiuți, însămân-
țându-și amantele pe un scaun cu mânere arcuit în așa fel
încât femeia să stea într-o poziție confortabilă, iar regele,
supraponderal, să rămână în picioare ca să nu o strivească.
Era numit „regele playboy". O monarhie cu o tradiție de
900 de ani ca cea britanică era obișnuită totuși să separe
viața erotică a unui rege ca Eduard VII, oricât de promiscuă,
de treburile statului. Odată cu moartea soției lui, Alexan
dra, la zece ani după el, dispărea însă o întreagă epocă a
grației regale, scrie regina Maria. „Ea a reprezentat regali
tatea în forma cea mai frumoasă, mai atractivă și mai
ușoară. O bucurie pentru ochi și extraordinar de iubită
de publicul larg. Zâmbetul ei era un miracol, iar frumuse
țea sa era una dintre mândriile Angliei."1
1. Regina Maria a României, însemnări zilnice, vol. VII, Polirom,

Iași, 2013, p. 379.
Sfătuit de Brătianu, regele Ferdinand îi încredințează

lui Carol misiunea de a participa la funeraliile reginei Ale
xandra, cu permisiunea de a petrece vacanța de Crăciun
în Anglia, în ciuda împotrivirii Sittei, care, „bună cunoscă
toare a temperamentului pasional al Prințului, precum
și a încăpățânării sale atunci când găsește împotrivire la
ceea ce-i place să facă, a rugat pe Suverani să nu-1 trimită
pe Prințul în Anglia, știind bine că, odată plecat, nu se mai
reîntoarce de acolo în țară, mai ales că doamna Lupescu
se afla de câtva timp la Paris", notează în jurnalul lui secre
tarul Casei Regale, Eugeniu Buhman.1
Carol pleacă de la Sinaia pe 23 noiembrie cu trenul
Orient Express. La Londra, în ziua înmormântării, pe un
viscol cumplit, principele moștenitor al României merge
în urma regelui George V al Marii Britanii, a regilor Bel
giei, Suediei și Norvegiei și a prințului de Wales, viitorul
Eduard VIII. Dar gândul îi e în altă parte. Cu misiunea
îndeplinită, înainte de a părăsi Anglia, Carol transmite o
telegramă secretă personalului său din România ca să i
se trimită mașina la Paris, unde îl așteaptă Elena Lupescu.
Vor locui la Hotelul Chambord de pe Champs-Elysees. De
la Paris, cu mașina, pleacă împreună la Milano și se cazează
în camere separate la Grand Hotel de la Viile. Simt escortați
de adjutantul lui Carol, colonelul Nicolae Condeescu. Apoi,
petrec câteva zile la Veneția, unde locuiesc la Palatul Danieli
și de unde Carol le trimite reginei Maria, principesei Elena
și regelui Ferdinand scrisori împreună cu demisia lui din
armată și o declarație datată 12 decembrie adresată tatălui
său, prin care renunță la drepturile dinastice: „Vă rog ca
prin această declarație să primiți că renunț la toate drep
turile mele de principe moștenitor al României. Conform
statului familiei regale, rog pe Majestatea-Voastră de a-și da
1. Eugeniu Buhman, op. cit., p. 276.

înalta Sa aprobare acestei hotărâri irevocabile. Totodată,

spre a nu produce vreun neajuns în viitor, să dați înaltul
Majestății-Voastre ordin ca să fiu șters dintre membrii
familiei domnitoare a României și să mi se acorde numele
sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă. Prin
aceasta declar că nu voi avea nici o pretenție asupra drep
turilor mele, la care am renunțat de bunăvoie, și că mă
angajez, pentru liniștea tuturor, să nu mă mai întorc în
țară timp de zece ani fără a fi chemat de cei în drept și
fără autorizația suveranului. Prințul moștenitor Carol".
Declarația e însoțită și de o scrisoare către rege care con
ține, enumerate pe patru pagini, motivele pentru care
Carol se află în grevă față de guvernul Brătianu și care
țin de nemulțumiri legate de piedicile pe care i le pusese
guvernul în toate acțiunile lui de reformă și modernizare
privitoare la armată, aviație, marină și în acțiunile cultu
rale. Vestea renunțării la tron a principelui moștenitor cade
ca un trăsnet în mijlocul sărbătorilor de sfârșit de an.
în România e o vreme câinoasă, cu ninsoare abundentă
și ger năprasnic. Anul ce vine va fi an electoral, iar șefii
partidelor politice se înfățișează deja în audiență la rege.
„Vremurile sunt grele, ba chiar periculoase, căci bolșevicii
încearcă cu disperare să distrugă țările din jurul lor [...],
regele este asaltat din toate părțile", scrie regina.1 Pe 12
decembrie, Maria avusese o discuție cu Brătianu „despre
situația politică și despre problema mai tristă a lui Carol"12.
E de presupus că Brătianu îi prezentase „dosarul" Elenei
Lupescu, rezultat din rapoartele informatorilor puși pe
urmele ei. Regina se abținuse încă să numească „problema"
în jurnal, cu speranța că nu va mai fi nevoie și că lucrurile
se vor așeza pe făgașul dorit.
1. Regina Maria a României, însemnări zilnice, vol. VII, Polirom,

Iași, 2013, pp. 389-390-
2. Ibidem, p. 394.
Curând, Maria primește scrisoarea lui Carol. După gre

șelile de sintaxă și ortografie, pare scrisă într-o stare de
profundă tulburare. Reprodusă cu corecturile de rigoare
de nepotul lui, descendentul lui Zizi Lambrino, Paul al
României, într-o biografie a lui Carol, scrisoarea o anunță
pe regină că fiul ei a luat o hotărâre „fermă", „din proprie
voință și cu mintea limpede": „Trebuie să-ți spun că de
multe ori viața mi s-a părut greu de suportat. Decepție nu
e cuvântul potrivit pentru ceea ce-am simțit eu; și totuși
mi-am pus toată energia în lucrurile pe care le-am făcut.
Dar, chiar și-n aviație, care-a fost marea mea pasiune, n-am
cunoscut altceva decât decepție după decepție; Sitta ți-o
poate spune și-ar putea să-ți mai spună de câte ori i-am ex
plicat că nu mai puteam. Evenimentele din ultimele luni
s-au adăugat celorlalte și m-au dezgustat și mai mult,
toate. Am învățat să cunosc oamenii și să văd că nu poți
avea încredere în nimeni, nici chiar în cei mai sinceri. [...]
Prefer să abandonez totul - asta-i hotărârea mea. Sunt
destul de tânăr, nu mă tem de muncă, am să mă descurc.
[...] Cea mai bună soluție care-mi vine-n minte ar fi să
anunțați c-am murit într-un accident de automobil, să
zicem, de exemplu, înecat în Lago Maggiore, ca să se evite
orice fel de scandal. Vreau ca în tot necazul vostru s-aveți
cât mai puțini dușmani. Cum voi fi mort pentru mulți, mai
bine să fiu pentru toată lumea. Am să știu să dispar fără
turnă. [...] încă o dată, iertați-mă, dar nu-mi cereți să revin
asupra acestei hotărâri. Am multe motive să nu renunț
la ea"1. Sunt rândurile unui om care speră totuși că, miș-
cați de deznădejdea lui, cei cărora le scrie nu-1 vor lăsa să
fie „mort" pentru ei... între el și Brătianu îl vor alege pe el.
Reginei i se pare că retrăiește coșmarul aventurii lui
Carol cu Zizi Lambrino din 1918. Dar pe el prima căsăto
1. Vezi Paul al României, Carol al II-lea, Rege al României,

Editura Holding Reporter, 1991, pp. 97-98.
rie - interzisă, anulată, eșuată - și experiența de viață

ulterioară îl învățaseră să nu se mai lase condus de nimeni
și să-și construiască singur destinul. De data asta, ține
cu încrâncenare să facă ce crede el de cuviință. Va fi mizat,
desigur, și pe dramatismul romantic al scrisorii ca să le
atragă atenția părinților că el nu va ceda dominației lui
Brătianu, așa cum făcuseră ei. în însemnările din acele
zile, Maria așa îl și numește: „un mort viu", uitând că ea
însăși nu avusese niciodată o părere prea bună despre
Brătianu, pe care îl socotea „omul vicleșugurilor11, unul
care „încheia totul în favoarea lui într-un fel sau altul" și
nu puteai ști niciodată „că nu-i va trage pe ceilalți pe
sfoară".1 în primele luni ale războiului, notase în jurnal
că nu vrea „un Brătianu prea puternic", că un astfel de
om ajuns atotputernic „ar fi un dezastru pentru țară și
pentru rege, pentru morală, obiceiuri, pentru binele gene
ral", dar că nu voia nici „mijloace nefolositoare și vulgare
de a-1 înlătura".12
în scrisoare, Carol nu suflă nici un cuvânt despre Elena
Lupescu, fiindcă știe că oricum regele și regina vor pune
fuga de acum pe seama ei. „Și-a distrus căminul", va scrie
regina după primirea scrisorii, „nimicind totul pentru o
evreică cu părul roșu, cu o reputație groaznică. [...] Acum
el ne-a anunțat cu sânge rece că ne abandonează pe toți -
și totul, iar cuvintele sale sunt nemiloase. Se pot ele numi
cruzime inconștientă? Am stat, Sitta și eu, și am privit gro
zăvia în față. [...] L-am chemat și pe Majestatea Sa. Toți
trei am fost parcă loviți de trăznet".3
I se trimite vorbă prim-ministrului Brătianu să se
prezinte a doua zi la Cotroceni, unde are loc „o discuție
1. Maria, Regina României, Jurnal de război, 1916-1917, vol. I, trad,

de Anca Bărbulescu, Humanitas, București, 2014, p. 175, p. 427.
2. Ibidem, p. 298.
3. Regina Maria a României, însemnări zilnice, vol. VII, pp.
401-402.
îngrozitoare, sfâșietoare [...] cu privire la soarta băiatului

nostru. O agonie înfricoșătoare, ce nu se poate descrie. Te
simți ca și cum ai privi într-un mormânt deschis unde se
află un om viu. Ca și cum ți-ai îngropa unul dintre copii
înainte de a fi mort - și, în plus, pe cel care urma să înde
plinească munca de construire a unei țări, cel care urma
să-ți fie mâna dreaptă, ajutorul tău, având avantajul vâr
stei, cel pe care puteai conta, pe care te puteai bizui, cel
care, dintre toți ceilalți, trebuia să-ți fie alături", notează
regina.1 Maria și Sitta îi scriu lui Carol îndemnându-1,
printre reproșuri și amare lamentații, să se răzgândească.
Dar regele și Brătianu, cel mai probabil Brătianu, redac
tează un document de renunțare la tron, scris la mașină,
care să-i fie înmânat lui Carol.
E trimis la Milano, unde principele se întorsese și aș
tepta răspuns din țară, un demnitar liberal, ministru al
justiției, Constantin Hiott. Deocamdată, în afara zidurilor
Palatului Cotroceni nu se știe nimic despre frământarea
prin care trece familia regală. Totul trebuie să pară neschim
bat. „Noi trăim, vorbim, mâncăm, acționăm, chiar și râdem,
dar deasupra tuturor atârnă tragedia, ca un văl impenetra
bil și de neclintit", scrie regina Maria în jurnal în ziua de
Crăciun a anului 1925.1 2
1. Ibidem, p. 403.
2. Ibidem, p. 407.
O nepăsare fatalistă
Mesagerul regelui și al lui Brătianu coboară în gara

Milano Centrale cândva între Crăciun și Anul Nou. Cerul
e înnorat, plouă ușor. La 500 de metri de gara construită
de un arhitect francez în secolul al XIX-lea, se vede șantierul
unei gări noi, monumentale, proiectată să exprime măreția
și puterea regimului fascist instaurat de Mussolini. Fațada
va fi decorată cu statui de animale mitologice: cai și lei
înaripați, vulturi și tauri. Unghiurile vor fi împodobite
cu fascii sculptate în piatră, simboluri ale puterii în Roma
antică alcătuite din mănunchiuri de nuiele strânse în jurul
unei securi. Ici și colo, la vedere, va fi gravat acronimul SPQR,
Senatus Populusque Romanus, aluzie la „Noul Imperiu
Roman". Cu câteva zile în urmă, în ajunul Crăciunului,
prim-ministrul Italiei își schimbase titlul din președinte
al consiliului de miniștri în șef al guvernului, funcție care
scotea guvernul de sub controlul parlamentului. în atmo
sfera duioasă a Crăciunului, printre colinde, daruri și mese
festive în familie, se instala, pe nesimțite, dictatura fascistă.
Constantin Hiott se prezintă cu un mandat ferm la Grand
Hotel de la Viile, unde locuiesc Carol și Elena Lupescu.
Lui Carol i se propune fie să renunțe definitiv la toate drep
turile de moștenitor al tronului semnând declarația gata
scrisă adusă de Hiott, fie să accepte trei condiții de revenire
în țară: nici una dintre revendicările cuprinse în memoriul
62 TATIANA N1CULESCU
trimis regelui împotriva guvernului Brătianu nu va fi apro

bată; să admită că a recurs la renunțarea inițială din cauza
Elenei Lupescu; să declare că are sănătatea șubrezită și
merge să se refacă la Sinaia. Altfel spus, lui Carol i se cere
să se declare iresponsabil și să alimenteze versiunea
despre el a liberalilor: un moștenitor la tron incapabil de
a conduce țara, turbulent, gata oricând să pună în peri
col responsabilitățile de stat pentru o femeie oarecare. Cu
atât mai scandalos și mai profitabil politic e pentru adver
sari dacă femeia în cauză are și origini evreiești.
Unul dintre susținătorii de mai târziu ai lui Carol va
scrie în amintirile sale că e „absolut convins" că de plecarea
lui din țară nu Elena Lupescu era vinovată, ci vinovați
erau Brătianu și regina Maria, influențată de Barbu Știrbei.
Abia apoi, „într-un moment de slăbiciune omenească, când
s-a văzut în străinătate singur și părăsit, a comis imensa
imprudență politică să se atașeze - de data aceasta adânc
și exclusiv - de femeia a cărei tovărășie a putut fi, după
aceea, cu atât succes speculată..."1.
Pus în fața alternativei pe care Hiott i-o aduce la cunoș
tință, Carol e copleșit de deznădejde și se simte prins în
capcană. Nu o are alături decât pe Elena Lupescu, iar ea
e încă prea puțin pricepută la machiaverlâcuri politice.
Discuții cu trimisul regelui Ferdinand au loc în mai multe
zile, timp în care ea nu se desparte o clipă de Carol. Se va
spune ulterior că și ea fusese, de fapt, cu voie sau tară voie,
o unealtă de care s-ar fi folosit Brătianu ca să-l îndepărteze
pe Carol de țară și de tron. Hiott invocă, rând pe rând,
toate argumentele pentru care renunțarea la drepturile
dinastice era o mare greșeală, îi lasă apoi trei zile timp de
gândire, dar principele se arată neînduplecat. în orice caz,
gândul că părinții lui îi cereau să opteze între renunțareai.
i. Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, Editura Enciclopedică,

la toate drepturile și întoarcerea în România ca prinț cu

mințile rătăcite îmbrobodit de o femeie nedorită de nimeni
în anturajul lui îl dezamăgește pe Carol atât de mult încât
abandonează orice negociere. Se închide într-o muțenie
de nepătruns. Prietenul Mihail Manoilescu va pune pur
tarea lui pe seama unei presupuse influențe a sufletului
slav - nu îi era el strănepot și țarului Alexandru II al Rusiei,
iar bunica lui nu era marea ducesă Maria Alexandrovna?
care l-ar fi împiedicat să ducă mai departe lupta cu Bră
tianu și Știrbei: „în această nepăsare fatalistă față de tot
ce va putea să gândească despre dânsul lumea nu străbat
oare undele întârziate ale acelui nicevo, care este dimensiu
nea golului din sufletul slav?“ se întreabă Manoilescu.1
Carol ar fi semnat plângând documentul de renunțare la
toate drepturile dinastice, datat 28 decembrie 1925.
A doua zi, Elena Lupescu, scriind familiei ei din țară
la fiecare câteva zile, își anunță părinții despre semnarea
actului și le cere să vândă casa pe care i-o cumpărase
Carol, să-i păstreze lucrurile la ei acasă și să oprească pen
tru ei și fratele Costică câteva mii de lei din banii obținuți
pe casă. începe să-și iscălească scrisorile cu unul dintre
numele de alint date de Carol: Duduia. Părinții ei sunt
împărțiți în privința evenimentelor: Elise o sfătuiește să
lase totul baltă și să se întoarcă acasă, dar Nicolae Lu
pescu e mai curând de părere să rămână alături de Carol.
Duduia știe că nu vor reveni curând în România și că ea
și Carol vor avea nevoie de bani în perioada exilului, care
abia începe.
între timp, cu hârtiile semnate, Hiott îi trimite regelui
o telegramă prin care îl înștiințează de rezultatul vizitei
la Milano. Apoi, odată ajuns în România, emisarul va po
vesti familiei regale că principele moștenitor iscălise
documentele fără urmă de împotrivire.
1. Ibidem, p. 99.
De îndată ce primește telegrama, regele îi convoacă la

Sinaia pe toți șefii partidelor politice, pe foștii premieri,
pe patriarh, pe generalul Prezan. Secretarul Casei Regale,
Eugeniu Buhman, își amintește cum automobilele cărau
„protipendada care conducea destinele noastre" și îi depu
neau pe membrii Consiliului de Coroană „ca pe niște colete“
la intrarea Castelului Pelișor, „unde lachei galonați îi pri
meau așa cum se primește la marele serbări ale Națiunii,
în ciorapi lungi albi și pantaloni scurți roșii. Multă lume
venită din București să petreacă sărbătorile în liniște, la
munte, aflase ce se petrece și staționa acuma de-a lungul
aleilor spre castel, șoptind impresionată între dânșii".1
Vestea renunțării lui Carol ia prin surprindere opoziția,
care îi cere regelui Ferdinand să trimită noi delegații și
să-l convingă să se întoarcă. Dar zarurile au fost aruncate
și jocurile făcute. „Această zi", scrie regina Maria în jurnal,
„va rămâne în memorie ca un lung coșmar, în care sunt
întipărite două chipuri, al Majestății Sale și al Sittei. Pri
mul devine din ce în ce mai tras la față, din ce în ce mai
distrus și mai tragic, cea de-a doua, mai palidă, mai înduio
șătoare și mai încercănată. Și eu... eu am fost o piatră,
care nu mai poate vărsa lacrimi"1 2.
E ultima zi a anului 1925. Vestea nu mai poate fi ascunsă
ori amânată. Se răspândește rapid. Lumea află uimită
din ziare că principele moștenitor Carol și-a părăsit îndato
ririle față de tron și țară, a renunțat definitiv la toate drep
turile dinastice și a fugit în lume cu o femeie cu reputație
îndoielnică și evreică pe deasupra.
Noutățile sfârșitului de an, îngrozitoare pentru ofițeri,
îl găsesc pe căpitanul Tâmpeanu la Câmpina, pregătin-
du-se să plece la gară ca să petreacă Revelionul la foștii
lui socri din București. Dintr-o scrisoare trimisă în primele

2. Regina Maria a României, însemnări zilnice, vol. VII, p. 413.
zile ale lui ianuarie 1926, reiese că păstrează legături

strânse cu Nicolae și Elise Lupescu, părinții Elenei. Sunt
cu toții la curent că, de aproape doi ani, Leny trăiește cu
principele Carol, dar întâmplările recente tot îi iau prin
surprindere. „Dragii mei, vă rog să nu aveți nici o supărare
pe mine că nu am venit să petrec sărbătorile cu dvoastră,
după cum v-am promis. Eram ferm hotărât să viu, având
dorințe de a vă vedea, precum și de a răspunde amabilei
dvs. invitațiuni, care mi-a făcut o deosebită plăcere", scrie
Ion Tâmpeanu. Dar când să plece spre ei, s-a întâmplat
„marele eveniment care cred că v-a impresionat foarte
mult și pe dvs. și care a dat naștere la fel de fel de comen
tarii pe socoteala mea, mai ales în București, unde eram
cunoscut, astfel că am renunțat de a mai veni". Apoi le
spune că, în primele zile ale noului an, ajungând de la Râm-
nicu Sărat, unde avea garnizoana, la Câmpina, unde locuia,
a găsit acasă „o scrisoare și o telegramă de la Tata (Nicolae
Lupescu - n. m.) cu felicitări de ziua mea (Sf. Ion - n. m.),
pentru care vă mulțumesc și la rândul meu vă urez multă
sănătate și noroc! Și de la Leny am primit o scrisoare din
Milano, însă cu data de 19 decembrie, precum și o tele
gramă cu felicitări de ziua mea. Mi-e dor de dânsa și nu
știu când o voi mai revedea. Cine știe când se va reîntoarce
în țară. Poate va prefera să rămână pentru totdeauna în
străinătate. Când voi veni în București, voi veni direct la
dvs. să vă văd, și, încă o dată, vă rog să nu fiți supărați pe
mine. Vă îmbrățișez cu drag, Ionel"1.
Din scrisoarea căpitanului Tâmpeanu rezultă nu numai
că el păstrează relații apropiate cu familia fostei soții, dar
și că ea îi scrie regulat, își aduce aminte de ziua lui ono
mastică, îl ține la curent cu drumurile pe care le face în
străinătate. E de mirare totuși că, în urma recentelor eve
nimente, ofițerul Tâmpeanu se simte stânjenit de bârfele
1. ANIC, Casa Regală, fond Carol II, 1336, dosar VIII/939.

iscate pe seama lui, de vreme ce se presupune că el și Elena

Lupescu divorțaseră cu ani în urmă, iar pentru un ofițer
divorțul echivala cu o degradare socială și militară. Abia
acum să fi aflat ofițerimea identitatea femeii care trăia cu
principele moștenitor? Tâmpeanu pare s-o iubească încă,
iar Leny îl va sprijini în mod repetat, în diferite feluri, nu
o dată trimițându-i bani. I-ar fi stabilit chiar un fel de pen
sie lunară până la moartea lui, în 1965. Nu din mărinimie,
presupune una dintre biografele Elenei Lupescu, ci cu
scopul de a-i cumpăra tăcerea despre trecutul ei.1
1. Alice-Leone Moats, Lupescu. The Story ofa Royal Love Affair,

Henry Holt and Company, New York, 1955, p. 29.
Niciodată demoralizarea
n-a fost mai mare
Pe 4 ianuarie 1926, parlamentul a ratificat un decret

semnat de regele Ferdinand care îl desemnează ca moș
tenitor al tronului pe fiul lui Carol, Mihai, în vârstă acum
de 4 ani. Numele lui Carol este șters și din lista membrilor
familiei regale pomeniți la slujbă în biserică. Pe regina
Maria o încearcă amare remușcări: „Băiatul nostru a fost
înlăturat de la moștenire. El a întins coarda mult prea
mult. Acum este un renegat pentru veșnicie, și eu, ca mama
sa, ca mamele eroine din istorie, l-am lăsat să plece. Eu!
De ce? Era el imposibil de salvat? Mi-am pierdut eu com
plet încrederea în el? Nu este, în realitate, bun? Este oare
putred până în străfundul sufletului? Fiul meu, Carol -
primul meu născut -, cel în care am crezut mai mult decât
în orice..."1 Cel în care crezuse, dar pe care îl socotise tot
deauna un copil neajutorat, o înlocuise în inima lui cu
altă femeie cu puternice instincte materne, care îi înțelegea
nesiguranța și nevoia constantă de afecțiune. Maria simte
că transferul de la ea la cealaltă se făcuse. îi scrie vărului
ei George V al Marii Britanii că toate avertismentele și
amenințările ei se loviseră de împietrirea lui Carol, care
„mi-a arătat cât de tare se îndepărtase de inimile noastre,
1. Regina Maria a României, însemnări zilnice, voi. VIII, Poli-

rom, Iași, 2013, p. 13.
făcându-mă să înțeleg ce influență distructivă infernală

avea femeia asta asupra lui"1. Nici acum nu-1 lua în serios.
Dacă ieșise de sub ascultarea ei era pentru că îl acaparase
o femeie cu totul diabolică. Altă explicație nu putea exista.
Regina e cu atât mai tulburată cu cât anul 1926 înce
puse cu o campanie de presă a partidelor de opoziție, care
acuzau familia regală și pe Brătianu și Știrbei de plecarea
lui Carol. Avalanșa de atacuri la adresa lui Barbu Știrbei
și a ei o amărăște pe regină, care dezminte, în jurnal, orice
complot împotriva fiului ei, deși știe că articolele răută
cioase conțineau un sâmbure de adevăr: „Ura pe care
toate partidele o nutresc față de Brătianu a ajuns atât de
mare, încât ele susțin chiar că Majestatea Sa și cu mine
am fost obligați să-l înlăturăm pe fiul nostru pentru că i
se opunea. Ce mizerie adăugată suferinței, dar cred că așa
trebuia să fie, pentru că un eveniment atât de îngrozitor
nu putea decât să împroaște cu noroi peste tot"1 2. La scurt
timp, dezorientată, revine la ideea unui complot bolșevic,
pus pe seama Elenei Lupescu: cu siguranță, „femeia" lui
Carol „este manipulată de o bandă care vrea să răstoarne
lucrurile în România și-l folosește pe Carol ca instrument
împotriva stării de lucruri pașnice. Orice este posibil câtă
vreme bolșevicul este furios!"3.
Nimeni nu pare dispus să accepte că principele moște
nitor vrea să fie privit ca un om în toată firea, că nemul
țumirile lui față de autoritarismul lui Brătianu ar putea fi
îndreptățite sau că Elena Lupescu îi stă alături din devota
ment, deși ar fi fost mai profitabil și mai comod să-l pără
sească pe acela care devenise un fost principe, scăpătat și
1. Scrisoare către George, 5 ianuarie 1926, Hoover, apud Quin

lan, op. cit., p. 103.
2. Regina Maria a României, însemnări zilnice, voi. VIII, Polirom,
Iași, 2013, p. 16.
3. Ibidem, p. 29.
renegat. Armata rămâne însă, în bună măsură, de partea

lui Carol.
începând cu 5 ianuarie, printre ofițeri circulă un mani
fest semnat de maiorul I. Cătuneanu și intitulat O între
bare! Relativă la Alteța Sa Regală Prințul Carol, care îi
invită pe ofițerii superiori la dezbaterea cazului: „Cu dure
rea în suflet am cetit cu câtă ușurință guvernul actual a
satisfăcut actul de răsbunare al lor și al Părinților Alteței
Sale. La acest act, ce face Armata Țărei și în special zișii
eroi purtători de Mihaiu-Viteazul și grămada de purtători
de galoane late la chipiu cu Steaua? Nu este momentul
a dovedi că avem o armată de oficeri demni și cavaleri ală
turi de cavalerismul Principelui Carol, care a ridicat spada
cu demnitate, arătând cu un ceas mai înainte prăpastia
în care guvernanții voesc a face din armată o șleahtă de
agenți electorali politici. Cugetați și apreciați cavalerismul
Prințului Carol, ca nu mai târziu, când țara va fi în pericol,
să ziceți: «A avut dreptate Prințul Carol». [...] Rog pe d-1
Ministru de Răsboiu să dea voie oricărui oficer superior în
mod cavaleresc a comenta cele expuse de mine, fără vreo
pasiune de lichelism politic, fiind răspunzător de mine pe
orice cale"1. Și fără această invitație, ofițerii întorc pe toate
fețele noile evenimente și consecințele lor asupra armatei,
dar manifestul maiorului Cătuneanu semnalează nemulțu
miri vechi legate de guvernarea Brătianu.
în apartamentul de la Grand Hotel de la Viile din Milano,
Carol trăiește începutul anului în depresie și disperare,
ferindu-se de ziariștii care iau cu asalt hotelul cerând inter
viuri, reacții, comunicate. în presa britanică se vehiculează
teoria potrivit căreia renunțarea lui la drepturile dinastice
ar fi fost o tentativă de mușamalizare a anchetei pe tema
unei achiziții de avioane, avizată de principele moștenitor
în condiții oneroase, care l-ar fi putut compromite definitiv.
Corespondenții din Italia scriu și despre apariția la hotelul
1. ANR, fond Carol Caraiman, dosar 5/1927, f. 108.

din Milano a Elenei Lupescu sub numele de Principesa

Lupescu și despre prima ei întâlnire cu Carol petrecută
cu prilejul unei curse de automobile la care tânăra femeie
ar fi aruncat un buchet de flori în mașina lui urându-i să
iasă câștigător. Pare o informație strecurată în presă de
cineva din anturajul Elenei Lupescu. Presupunând că nu
mele ei, Elena, trebuie să aibă legătură cu Maria Magda
lena, celebra ispititoare de bărbați convertită de Isus, un
ziarist italian o prezintă drept „Magda“ Lupescu. Asupra
numelui Magda planează în epocă sugestia prostituției, cu
atât mai mult cu cât purtătoarea lui are și rădăcini evre
iești. Familia regală și simpatizanții principesei Elena vor
cultiva acest nume, ca să nu existe nici o atingere sau con
fuzie între cele două femei. în sfârșit, corespondentul zia
rului Manchester Guardian obține până la urmă un scurt
interviu, în care Carol declară că nu-i face nici o plăcere
să se baricadeze în hotel, dar numai așa mai poate scăpa
de curiozitatea publicului.
Rămâne, într-adevăr, zile întregi închis în camera lui
împreună cu Elena Lupescu, nu primește pe nimeni alt
cineva, nici măcar pe menajera hotelului și nici pe bunul
și vechiul lui prieten intim, locotenentul Mugur, sosit la
Milano special ca să-l vadă. Carol e „ca un animal în bâr
logul său“, va comenta regina Maria de la distanță. Până
la urmă, Mugur îi scrie și reușește să primească de la el
un răspuns scurt, în care îi spune că ține ascuns în suflet
adevăratul motiv al renunțării la tron și că nimeni nu-1
va cunoaște vreodată. „Mă veți duce acasă doar în sicriu",
i-ar mai fi scris Carol în stilul său dramatic.1 E țintuit
apoi la pat de o gripă.
Dar pe 7 ianuarie ziarul francez Le Matin publică un
interviu cu fostul, de acum, principe moștenitor, acordat la
Sinaia, în biroul de la Castelul Pelișor, cu câteva zile înainte
de plecarea lui la funeraliile reginei Alexandra, când nimeni
1. Regina Maria a României, însemnări zilnice, voi. VIII, p. 15.

nu bănuia ce va urma. Interviul e rezultatul mai multor

audiențe la Carol obținute de un ziarist danez, D. Bogholm,
care îl descrie ca pe un om pasionat, călduros, entuziast,
„cu porniri de natură sentimentală", cu un „temperament
avântat", ascunzând o gândire profundă, „și care și-a făcut
despre țara sa o concepție politică și socială cu totul
deosebită de aceea a regimului politic actual". în interviu,
Carol afirma că socotește guvernul liberal „vătămător"
României, iar el, ca reprezentant al unei Românii noi,
spera într-un „guvern de colaborare națională capabil de
a pune în valoare bogățiile țării". Declarându-se admira
tor al lui Mussolini, aflat în plină ascensiune, Carol ar fi
vrut să creeze o mișcare națională cu sprijinul țărănimii
și să provoace, eventual, o sciziune în partidul și guvernul
liberal. „Guvernul îmi este dușman", îi spunea el reporte
rului danez. „De aceea, voi sfârși prin a renunța la tron.
Dar acest act, departe de a fi o copilărie, nu va fi decât sem
nalul unei lupte între două concepții politice", căci popoa
rele au căzut pe mâinile demagogilor și se lasă conduse
mai degrabă de vorbele lor decât de „instinctul adevărului",
iar „pretinșii noștri bărbați de stat uită că sunt la cârmă
pentru a-și sluji țara". Și continua expunându-și viziunea
politică: „Niciodată demoralizarea n-a fost mai mare ca
astăzi. Am crezut de datoria mea să organizez oarecari
încercări de reforme pentru a face nația mai fericită. Nu-mi
place demagogia. Pentru a o înlătura e nevoie de o adminis
trație cinstită și de o educație sănătoasă a poporului în
spiritul ordinii și al muncii. Trebuie deprins poporul să
înțeleagă că nu are preț decât agoniseala prin muncă pro
prie, și nu aceea de a se folosi de osteneala muncii altuia.
Chestiunea școlii este pentru noi fundamentală, căci nu
vom putea birui decât prin tineret, care este viitorul țării.
S-au dat țăranului pământ și drepturi politice, însă el
nu știe încă să citească și să scrie". întrebat dacă e mo
narhist (sic!), Carol răspunde că monarhia e „o convenție
foarte prielnică pentru țările care nu sunt înaintate,
fiindcă îngăduie să se păstreze unitatea națională în ac

țiune și gândire" și că este „cea mai bună chezășie pentru
o dezvoltare cu adevărat democratică".
Interviul va fi imediat reprodus în presa din România
și nu pare să fie o întâmplare că a fost publicat abia după
deznodământul evenimentelor. E o dovadă că miza primei
scrisori a lui Carol, de renunțare la drepturile de principe
moștenitor, nu fusese să acopere o aventură sentimentală,
ci să declanșeze un fel de grevă dinastică împotriva guver
nului Brătianu. El sperase că, recurgând la un gest extrem,
va provoca poate alegeri anticipate, ruperea partidului libe
ral și solidarizarea regelui și a reginei cu cauza lui pe care
o considera cauza modernizării României. Acuzațiile de
fals, luare de mită și sperjur în scandalul achizițiilor de
avioane s-ar fi putut dovedi, până la urmă, ca nefondate.
Dar se înșelase: încrederea și afecțiunea reginei Maria față
de Barbu Știrbei, privit de răuvoitori ca un Rasputin al
României, dominația lui Brătianu asupra regelui Ferdi
nand, interesele economice ale liberalilor care dețin poziții-
cheie în industrie și agricultură sub lozinca „Prin noi înșine"
au făcut ca strategia renunțării să se întoarcă împotriva
lui. Interviul e acoperit de mașinăria propagandistică a
partidului liberal și de noi argumente în campania de defăi
mare a lui Carol, ce oferă publicului un izvor nesecat de
emoții, scenarii și fantasme: orbit de pasiune, afemeiat și
nestăpânit, principele moștenitor fugise cu o evreică, fiica
unui bocceagiu! Variantele ulterioare vehiculate în presă
vor face din Elena Lupescu o prostituată, o țigancă, o evreică
vicleană și arivistă, o spioană bolșevică sau o femeie expe
rimentată în promiscuități sexuale, plătită de Brătianu și
Știrbei ca să-1 țină pe Carol departe de tronul României.
In rapoartele agenților din străinătate ai Siguranței e
numită, cu vădite conotații erotice, Roaiba.
La Neuilly
Primăvara îi găsește pe Carol și pe Elena Lupescu la

Hotelul Claridge de pe Champs-Elysees. își caută o locuință
în împrejurimile Parisului. „Am început să mă satur de
viața de hotel", îi scrie Carol lui Condeescu. Se gândește
să se înscrie la Universitatea din Paris și să studieze isto
ria și filozofia. Citește mult în franceză, engleză și germană,
încă din copilărie, „când punea mâna pe o carte, Carol
stătea toată noaptea până o termina, apoi cădea pradă
somnului din cauza oboselii", va scrie fratele lui Nicolae.1
Un alt contemporan îi admiră preocuparea vie pentru
cele mai diferite domenii: „Literatura beletristică, politică,
istorică etc. (în 4-5 limbi) îl interesa tot pe atâta, ca de
exemplu problema șoselelor ori a edificiilor publice"1 2.
Duduii îi plac cărțile de popularizare a științei, folclorul
românesc și romanele pasionale și misterioase ale lui
Maurice Dekobra, un scriitor francez celebru în epocă. Ia
lecții de engleză de la Carol. Altminteri, între ei vorbesc
franțuzește. Ea îl alintă numindu-1 Chou. El îi spune
Chouchoutte, Scumpu’ și Scumpetea sau Puiu’ și Puica...
1. Prințul Nicolae de Hohenzollern, în umbra Coroanei Româ

niei, Editura Moldova, Iași, 1991, p. 39.
2. Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca,
1997. P- 189-
Carol e însă slăbit, tras la față, cu sănătatea șubredă.

Zbuciumul din viața lui pare să nu mai ia sfârșit. Agenții
Siguranței și ziariștii îl hărțuiesc neîntrerupt. îi scrie lui
Condeescu: „Nu pot vorbi cu cineva fără ca să nu știe Sigu
ranța, care-și umple dosarul cu noian de minciuni. Eu doresc
să fiu liniștit și nu este necesar să fiu ținut în permanență
într-o stare de fierbere. Sunt destul de copt la minte de a
ști cu cine pot avea raporturi și de altfel acum le-am redus
la cea mai mică expresie..."1
în martie, Zizi Lambrino îi intentează la Tribunalul
Senei un proces de recunoaștere a paternității fiului ei,
Carol Mircea, cerând ca el să primească numele de Hohen-
zollem, iar ea, soție legitimă abandonată, despăgubiri de
io milioane de franci francezi. Rămâne un mister cum de
Zizi deschide o acțiune în justiție abia când Carol nu mai
are calitate de principe moștenitor și mijloace financiare
corespunzătoare titlului. Va fi fost încurajată să o facă de
cineva din România? „Toată această afacere nu este decât
o tentativă vulgară de șantaj și de publicitate în presă",
îi scrie Carol lui Hiott, cu care păstrează legătura în ches
tiunile administrative, mulțumind pentru ajutorul primit
din țară în acest proces, de care se va ocupa avocatul Paul
Boncourt. Cum căsătoria de la Odesa fusese anulată și, prin
urmare, nu producea efecte juridice, nu-i va fi greu avoca
tului să invalideze pretențiile lui Zizi.
între timp, Carol și Elena Lupescu închiriază la două
zeci de minute de mers cu mașina de Paris, la Neuilly, pe
Boulevard Bineau, Chaussee d’Antin, la numărul 126, o
vilișoară cu grădină înconjurată de un zid de piatră. O
poartă de fier se deschide spre un drum pietruit care duce
spre veranda casei. Interiorul e mobilat simplu și cu bun-
gust. Când îi vizitează la noua adresă, Condeescu observă
că deocamdată își instalaseră „un mic salonaș, o cameră
1. ANIC, Casa Regală, fond Carol Caraiman, dosar 5.

de culcare și o sufragerie", că nu au servitori, ci doar o fe

meie care vine periodic să ajute la curățenie și la bucătărie
și pe șoferul trimis din țară. La parter se mai află o biblio
tecă, bucătăria și alte dependințe. La etaj, încă neamena
jate și nelocuite, câteva camere ca de hotel. Doi căței
Schnauzer își urmăresc stăpânii pretutindeni.
în proaspătul lor menaj în doi, Elena Lupescu se îngri
jește de gospodărie. Face cumpărături la Paris, la Felix Pochon
și la Fauchon, în spatele bisericii de la Madeleine. Merge la
piață și gătește mâncăruri românești care îi plac lui Carol.
Uneori se amuză improvizând mici scenete în care pălăvră
gesc imitând personaje caragialiene ori vorbirea țăranilor.
Vor păstra exprimări țărănești comice și în corespondența
lor ulterioară.
„Eu nu sunt gospodină rea - mama mea a avut grijă să
mă învețe multe - și cu plăcere mă ocup de curățenie, de
șters praful, de spălat vasele", scrie Duduia despre viața
lor la Neuilly. Carol se îndeletnicește și el, în micul uni
vers casnic, cu tihnite treburi gospodărești. „Prințul mă
ajută cu voie bună, făcându-și toată partea lui de lucru în
facerea paturilor, măturatul odăilor, ștergerea tacâmurilor
și a farfuriilor și deschizând ușa, dacă sună cineva. Dacă,
cu umerii săi largi, lovește vreun vas sau, cu degetele ne
obișnuite, strică vreo farfurie, râdem amândoi și sunt
mândră de dânsul, cum ar fi oricare femeie, când își vede
bărbatul că-i sare în ajutor." Seara, cuplul din România
primește uneori oaspeți „din numărul restrâns de amici
care ne iubesc și care vin ca să ne spioneze și să ne critice",
stau la masă, discută subiecte neutre, căci Carol evită poli
tica, și joacă bridge. Carol se arată „simplu, binevoitor,
iubitor și făcând tot ce poate spre a nu întrista pe prietenii
săi cu grijile sale".1
1. Elena Lupescu, ,M-au denumit jidoavca cu părul roșu": Me

morii, Editura Teșu, București, 3013, pp. 30-33.
Procesul cu Zizi Lambrino e însă o lovitură și pentru

Duduia, care, cu tot scandalul iscat în țară, își ținuse cum
pătul și păstrase tăcerea în fața insistențelor presei. Un
informator agramat alimentează rapoartele Siguranței
cu știri de la Neuilly, descriind-o involuntar poetic ca pe
„Roaiba felină ca o pisică" și care „are aerul de a-1 ajuta
în afacerea Zizi, dar cred că nu i-a venit bine când a văzut
fotografiile lui Zizi fiindu-i frică că va veni și rândul ei".1
Presiunile legate de proces și supravegherea la care sunt
supuși sunt atât de mari, încât, la un moment dat, după
ce angajează un cuplu de servitori, Carol și Duduia se simt
spionați, bănuiesc că servitorii s-au infiltrat în casa lor
instruiți de Zizi Lambrino, care ar fi vrut chiar să-l otră
vească pe Carol. Cei doi sunt concediați. „Este cert", no
tează Eugeniu Buhman în amintirile sale, „că în timpul
lipsei de câteva zile a Prințului din Paris i s-a făcut o dis
cretă percheziție domiciliară. Căutau probabil ceva cores
pondențe din București", fiindcă el „era perfect la curent
cu toate câte se petreceau în țară, în toate ramurile acti
vității noastre..."2.
Peste vară, reginei Maria îi ajunge la cunoștință un alt
conflict izbucnit în casa fiului ei. I se confirmă astfel păre
rile despre degradarea în care presupune ea că se complac
Carol și Elena Lupescu. Carol și-ar fi certat șoferul pentru
neglijență, și „omul a ripostat", scrie regina, ca și când i
se pare firesc ca un angajat al Casei Regale să riposteze
în fața fiului ei. Dar scena, așa cum îi va fi fost transmisă
reginei de agenții de la Paris, continuă cu un episod de
mahala bucureșteană: „Carol l-a pălmuit, șoferul s-a întors
spre el și a spus că un om ce și-a pierdut orice simț al onoa-
rei și care se expune public, trăind cu o... (nu știu ce cuvânt
1. ANR, fond Casa Regală, Carol II, dosar II/96.

a folosit), și-a pierdut orice drept de a certa pe cineva. Fe

meia lui (Elena Lupescu - n. m.) era de față și i-a spus și
ea ceva îngrozitor. în final, toți trei, scoși din fire, au ajuns
să se ia la bătaie, șoferul doborând-o pe femeie la pământ,
umplându-i fața de sânge. Oribil și degradant... Ei trăiesc
într-o perfectă Țigănie, după cum se pare..."1 E greu de
crezut că scena este autentică în toate detaliile. Mai cu
rând, e special construită pentru informarea reginei, sau
șoferul primise misiunea de a-1 provoca pe Carol și de a o
ataca pe Elena Lupescu. Regina Maria trebuie să fi simțit
oarecare satisfacție imaginându-și cum un brav șofer ar fi
doborât-o pe Elena Lupescu cu un pumn în figură...
Totuși, mai există și o altă sursă de informații în apro
pierea fiului reginei. Pe Chaussee d’Antin, cu doar câteva
numere mai departe de vila lui Carol, locuiește o bună și
veche prietenă a Măriei, dansatoarea americană Loîe Fuller,
care o ajutase să strângă fonduri pentru Crucea Roșie în
timpul războiului. Loîe știe tot despre Carol de pe vremea
când Maria îi povestea despre viața ei intimă, de tânără
soție a taciturnului Ferdinand, scriindu-i că primul ei fiu
fusese un copil nedorit, venit prea curând. Cu atât mai mult
Loîe ține la Carol. Acum făcuse cunoștință și cu Elena
Lupescu, pe care o place și o consideră o femeie fascinantă,
chiar dacă regina n-o scoate din „roșcata care l-a îndepărtat
de noi pe fiul meu“2. Loîe caută soluții să-l întoarcă pe
Carol acasă.
Copleșit de hărțuirea la care îl supun informatorii, de
campania de presă orchestrată de liberali din care reieșea
că el era un desfrânat, bețiv, afemeiat, narcoman și consu
mator de variate plăceri sexuale, petrecându-și viața între
1. Regina Maria a României, însemnări zilnice, Polirom, Iași,

2013, voi. VIII, p. 172.
2. A.L. Easterman, King Carol, Hitler and Lupescu, Victor
Gollancz Ltd., London, 1942, p. 60.
bordel și cazinou, exasperat de procesul cu prima soție, de

complicațiile căsătoriei cu cea de a doua, îngrijorat de vii
torul lui și al femeii iubite, Carol pare încrâncenat și hotă
rât să-și limpezească viața. Trimite în țară semnale că
intenționează să divorțeze de principesa Elena. La Bucu
rești, în ciuda evenimentelor de până atunci care ar fi putut
s-o facă previzibilă, vestea suscită vii comentarii. Așadar
nu era vorba de o simplă aventură amoroasă. Sitta e dispe
rată. „Care va fi statutul ei, fără naționalitate, fără un
nume și legată prin copilul său de țara care acum este că
minul ei și de dragostea ei pentru noi?“ se întreabă regina
în jurnal.1
Cu prilejul unei vizite la Paris a lui Ferdinand, în au
gust 1926, tatăl și fiul au o întâlnire emoționantă. Carol i
se destăinuie regelui povestindu-i despre înstrăinarea
instalată în căsnicia sa cu Sitta și despre hotărârea lui
de a se despărți de ea, deși știe că regele are două condiții
pentru eventuala lui întoarcere în țară: să o părăsească pe
Elena Lupescu și să se împace cu principesa Elena. Carol
speră totuși că tatăl lui l-ar putea înțelege. în copilărie și
adolescență își adorase mama, fusese îndrăgostit de frumu
sețea, eleganța și inteligența ei. Pe măsură ce crescuse însă
și, mai cu seamă, când Maria își găsise în Știrbei prietenul
intim, Carol devenise un admirator al discreției și nobleței
tatălui său, pe care îl considera un martir al raporturilor
familiale. La întâlnirea lor de la Paris, și Ferdinand ar fi
avut de făcut o mărturisire: se simte obosit și îl așteaptă
o operație de colon. înainte de a părăsi Franța, regele avea
să-i trimită fiului său o fotografie-portret, care să-i păstreze
vie amintirea. Nu se vor mai vedea niciodată.
Peste câteva luni, în octombrie, călătorind către Statele
Unite, unde face un turneu, regina Maria se oprește la Paris.
1. Regina Maria a României, însemnări zilnice, voi. VIII, Polirom,

Iași, 2013, p. 116.
Are și ea o întâlnire „dureroasă, dar consolatoare" cu în

tâiul ei născut. Vorbesc despre dorința lui Carol de a se des
părți de Sitta, căreia, prin plecarea lui, credea el, îi oferise
șansa de a duce o viață separată. Regina Maria îi dă vești
despre băiețelul lui, Mihai, apoi îl avertizează în legătură
cu tertipurile politice și cu intriganții care l-ar putea in
fluența să acționeze împotriva regelui și a ei, pregătindu-i cine
știe ce revenire în țară. Carol e revoltat de asemenea zvo
nuri. Regina, în schimb, e uimită de cât de bine informat e
el „în legătură cu lucrurile care se petrec în armată și în
țară și chiar în privința noastră". Consemnând întâlnirea
cu Carol în jurnal, Maria scrie că fiul ei „nu se purta ca un
învins, ci ca un om resemnat"1. în ziua plecării către Ame
rica, el îi cere permisiunea s-o însoțească la gară. îi aduce
un braț de flori. Se despart împăcați ca mamă și fiu. Carol
nu poate spera mai mult.
La scurt timp după reconcilierea lor, o nouă veste între
mătoare: procesul intentat de Zizi Lambrino se încheie.
Tribunalul își declină competența de a judeca fapte și
situații petrecute într-o țară străină. Carol nu apucă să
se bucure prea mult de rezultatul procesului. Din România
vin vești proaste. Regina își scurtează vizita în America și
se întoarce în țară în luna decembrie, alertată de starea
de sănătate a lui Nando, cum îi spune ea lui Ferdinand.
Regele fusese diagnosticat cu cancer la colon, și pe 6 decem
brie e operat a doua oară. E slăbit, ostenit de griji și neca
zuri, neliniștit în privința viitorului dinastiei, resemnat
în fața destinului.
Casa Regală serbează Crăciunul din acel an cu un fast
nemaipomenit, dar, pentru cei apropiați, strălucirea bra
dului împodobit, mărinimia darurilor făcute tuturor, până
la ultimul slujbaș al Curții, colindele, mirosul cozonacilor,
i. Regina Maria a României, op. cit., p. 305.

albul imaculat al fețelor de masă, horbotele gingașe care

se revarsă din mânecile și decolteurile toaletelor festive,
veselia și zumzăitul urărilor au un aer lugubru. Regele știe
că este ultimul lui Crăciun. „Și o știam și noi!“ își amin
tește Eugeniu Buhman.1
i. Eugeniu Buhman, op. cit., p. a8g.

O prietenie ține toată viața
Trecătorii grăbiți de pe Boulevard Bineau nu iau în

seamă, în fața casei de la numărul 126 Chaussee d’Antin,
doi bărbați îmbrăcați în haine civile. La fiecare șase ore
alți doi le iau locul. Misiunea lor e să supravegheze neîntre
rupt intrările și ieșirile și viața de fiecare zi a cuplului care
locuiește în vilă. Până acum, rapoartele de rutină semna
lau prezența diverșilor oaspeți ai lui Carol, vizita lui la o
expoziție de pictură, la vreo galerie de artă, rezervarea de
bilete la film sau la operă, cumpărături la Galeriile La
fayette, plimbări împreună cu Roaiba în Bois de Boulogne,
tentative ale cuplului de a scăpa de sub urmărire schim
bând mașina cu un taxi și alte mici evenimente de viață
cotidiană. Cel mai adesea, informările se încheiau cu con
statarea: „ca de obicei, ferestrele de la camera prințului
erau luminate până la ora 11.30“*.
De când s-a aflat însă despre boala incurabilă a regelui
Ferdinand și despre intenția lui Carol de a face o călătorie
în România ca să-și vadă tatăl, Ministerul de Interne de la
București (condus între 1923 și 1927 de Brătianu, O. Goga,
Barbu Știrbei, I.G. Duca) a întărit supravegherea. în câteva
gazete din România apar știri alarmante: Carol ar fi primit
îngăduința din partea regelui să se întoarcă în țară dacă
1. ANIC, Casa Regală, fond Carol Caraiman, dosar 5/1927.

renunță la Elena Lupescu, dar a refuzat; Carol și-ar fi în

științat prietenii apropiați că are tot dreptul să-și viziteze
tatăl bolnav; Carol a cerut autorizarea intrării în țară...
Chiar dacă a cerut-o, nu o va primi.
încă din ianuarie le trimisese scrisori reginei Maria și
regelui Ferdinand, din care Maria deduce că „există încă
o puternică «inconștiență» [...], dar, totodată, el se trezește
la realitate, o realitate îngrozitoare...“. Regina rezumă ast
fel mesajul fiului ei: era ca și când ar fi rugat-o: „Ajută-mă!
Ai spus că lumea nu este prea mare pentru mine ca să te
găsesc la capătul fiecărui drum. Acum am nevoie de tine.
Nu-ți întoarce fața de la mine, pentru că altfel mă voi pră
buși complet sau voi deveni disperat". Perspectiva neaș
teptată a morții tatălui său și a urcării pe tron a fiului
său de 5 ani îi va fi adus lui Carol în față spectrul totalei
ratări. Regina își spune că trebuie să se gândească „atât
cu inima, cât și cu creierul" cum să-l ajute.1 Există însă și
mulți alții dispuși să-l ajute.
în vila din Boulevard Bineau sunt adesea prezenți
Victor Ianculescu, consulul României la Paris, om de încre
dere al lui Nicolae Iorga, susținătorul lui Carol, fostul pre
fect averescan Nicolae Gatosky, locotenentul de marină
Aurel Teodoru, secretarul de mai târziu al lui Carol, Puiu
Dumitrescu, student la Paris și fiu de colonel, doctorul Paul
Gotcu, Dinu Cesianu, prietenul lui Carol. De la începutul
anului, vizitele s-au întețit. Ofițeri și oameni politici îi aduc
vești că în țară e neliniște și zâzanie, că militarii din Avia
ție, Marină și Corpul Vânătorilor de Munte îi doresc în
toarcerea, că tineretul din Partidul Poporului al generalului
Averescu simpatizează cu cauza carlistă. Pe 1 februarie
1927, Partidul Național-Țărănesc publicase un comunicat
în care anunța că se impune, spre binele țării și al monarhiei,
1. Vezi Regina Maria a României, însemnări zilnice, vol. IX,

Polirom, Iași, 2012, pp. 23-24.
ca documentele de renunțare la tron și de înlocuire a lui

Carol în linia de succesiune cu fiul său, Mihai, să fie revi
zuite pe cale legală. Țărăniștii, care se bucură de populari
tate, ceruseră întrunirea unui Consiliu de Coroană pentru
a se discuta serios chestiunea.1 în urma coalizării gene
ralului Averescu (șef al guvernului pentru scurt timp) cu
liberalii, parlamentul respinge însă propunerea.
în aceeași lună, la Neuilly își face apariția o tânără
jurnalistă britanică pasionată de aviație. Va deveni, în
curând, prima femeie care face turul lumii la bordul unui
zeppelin, de unde transmite știri și reportaje. O cheamă
Lady Grace Marguerite Drummond-Hay și o interesează
și alte subiecte la modă, mai cu seamă dacă e vorba de o
poveste de dragoste care a făcut deja înconjurul lumii. Prin
relații de încredere, a reușit să obțină un interviu cu Elena
Lupescu. Nu e exclus să fi fost un interviu aranjat ca să
netezească drumul lui Carol spre România.
înștiințat de sosirea jurnalistei, paznicul de încredere
al casei îi descuie poarta spre grădină și spre intrarea prin
cipală. E invitată să-și aștepte interlocutoarea într-un salon
plăcut și intim, mobilat cu bun-gust. Lady Hay observă ime
diat un coș cu azalee, câteva bibelouri pe o măsuță îmbră
cată în mătase, perdele de damasc căzând în falduri bogate
la ferestre și alte semne ale unei prezențe feminine atente
la detalii. Jurnalista e nerăbdătoare. De îndată ce apare,
stăpâna casei o surprinde: nimic din ce citise în ziare nu se
potrivește cu femeia din fața ei. Părul nu îi e roșu, ci, mai
curând, arămiu, ca grâul copt, conturul feței aduce cu o
floare delicată, are pielea de un alb ireal, mâini, picioare
și glezne armonios modelate, iar ochii de culoare deschisă,
umbriți de gene aurii și de sprâncene mai închise la culoare,
ochii... sunt irezistibili. Nu o cheamă Magda, cum scriau
mulți corespondenți de presă, ci Elena. Nu pare să aibă
i. Vezi Mihail Manoilescu, op. cit., I, p. 102.

mai mult de 22 de ani (în februarie 1927 Elena Lupescu

are 27 de ani - n. m.), poartă o rochie bleumarin, un pulover
brodat, pantofi și ciorapi gri metalic. Franceza ei face bună
impresie.
Lady Hay petrece trei zile cu Elena Lupescu și cu Carol,
la capătul cărora va transcrie, cu vizibil entuziasm, un
interviu în care Duduia vorbește pentru prima dată despre
relația ei cu Carol: „între noi nu e o vulgară aventură de
dragoste, cum crede lumea“, declară ea. „E o relație cu atât
mai frumoasă, mai plină de ideal, cu cât lumea nu o poate
înțelege. Adevărata prietenie e unul dintre lucrurile cele
mai rare de pe pământ, iar între un bărbat și o femeie e
poate cel mai rar. Prințul Carol avea nevoie de un prieten.
Eu am fost acel prieten. El are încă nevoie de un prieten
și de aceea îi sunt aproape. [...] O aventură poate să du
reze câteva săptămâni sau luni, dar o prietenie ține toată
viața și devine și mai puternică odată cu trecerea timpu
lui", îi mai spune Duduia lui Lady Hay. Cu siguranță că
între ea și Carol e mai mult decât a fost vreodată între Carol
și orice altă femeie. Elena Lupescu e prima femeie matură
din viața lui, prima pe care nu o intimidează ca pe toate
celelalte și de care se lasă mai curând dominat în momen
tele de deznădejde și disperare. Ea a priceput că „ceea ce
îi lipsește lui Carol este o mamă iubitoare, care să-l înțe
leagă". Se vede pusă uneori în situația de a-1 trata „ca și
când ar fi un copil, iar eu, mama sa. încerc să-i îndrept
gândurile și conversația; în oarecare măsură mă ascultă.
Aceasta a dat naștere poveștilor despre «influența» mea
și «acapararea mea vicioasă» asupra sa. Este natural ca
mulțimea să fie pornită împotriva unei femei care s-a devo
tat din iubire, încercând să mângâie pe un om în nenoro
cire", avea să scrie ea însăși peste ani.1
1. Elena Lupescu, denumit jidoavca cu părul roșu":

Memorii, Editura Teșu, București, 2013, p. 33.
Interviul publicat de Lady Hay în numărul din 6 martie

1927 al ziarului Daily Express se încheie cu o caracterizare
pe care alți ziariști, înfierbântați de răspândirea bârfelor
de budoar, n-ar fi împărtășit-o: „e încântătoare, își exprimă
părerile cu simplitate, are o voință puternică și mult carac
ter". Eugeniu Buhman, însărcinat să-i ducă lui Carol pașa
portul românesc cu noul lui nume, Carol Caraiman, e
cucerit, la rându-i, de personalitatea Elenei Lupescu. Peste
ani, după ce o cunoaște mai bine, mărturisește că începe
să înțeleagă atașamentul lui Carol față de ea. „Nu era
numai frumoasă, era și extrem de atrăgătoare prin inteli
gența ei sprintenă și darul, foarte rar, de a te ține sub far
mecul vorbirii sale. îți făcea plăcere să te afli în societatea
ei. Am controlat adeseori această impresie a mea în timpul
anilor și am găsit-o confirmată de mai toți cei care au cunos-
cut-o de aproape."1 Distanța între morga aristocratică și
manierele fără cusur ale principesei Elena și „inteligența
sprintenă" și caldă a Duduii explică, poate, măcar în parte,
afecțiunea statornică a lui Carol față de această femeie
care contrazice toate așteptările familiei lui.
La o săptămână după interviul din Daily Express, pe
12 martie, săptămânalul The Sphere publică sub semnă
tura aceleiași Lady Hay un articol analitic cu titlul „Criza
din România. Povestea de dragoste a fostului prinț declan
șează o criză politică majoră". Guvernul de la București,
scrie jurnalista britanică, „pregătește armata și poliția ca
să facă față unei lovituri de stat din partea Partidului Națio
nal Român din Transilvania și a Partidului Țărănesc, unite
sub numele de Partidul Național-Țărănesc. La București
se așteaptă evenimente extraordinare. în aer plutește îngri
jorarea. Prietenii (Carol și Elena Lupescu? - n. m.) îmi spun
că aproape orice e posibil și că în lume se va afla târziu

din pricina cenzurii stride la care sunt supuse telegraful,

telefoanele și scrisorile".
Intr-adevăr, „afară", în capitalele occidentale, cu greu
răzbat știri adevărate din România. Carol crede că țara se
află deja pe drumul spre republică. La începutul lui iunie,
primește vizita lui Mihail Manoilescu, economist și om
politic dintr-o veche familie boierească ieșeană. Deși la
început prezența Elenei Lupescu îl „agasează", Manoi
lescu îi remarcă ținuta și purtarea ireproșabile. „Nu-1 numea
pe prinț decât Alteță, păstra protocolul de Curte, după care
prințul pășea pragul ușilor totdeauna înaintea ei sau a
altor doamne prezente și, în general, dădea impresia unei
rezerve cuviincioase de câte ori se vorbea la masă de ches
tiuni politice. Bineînțeles că, contrariu legendelor care
circulau, nu lua parte la nici o audiență acordată de prinț",
va scrie el, adăugând că „influența ei era desigur foarte
mare asupra prințului, dar nu căuta să o exercite în dome
niul politic...". Cât despre Carol, „te prindea admirația
pentru spiritul, inteligența și puterea lui de pătrundere
în problemele de stat, pentru informația lui bogată în
toate domeniile și pentru comprehensiunea lui, capabilă
să înlocuiască cultura înaltă universitară care îi lipsea"1.
Cucerit de personalitatea lui Carol, Mihail Manoilescu
se implică trup și suflet în proiectul unei „revoluții politice"
împotriva liberalilor, „pentru a înlătura o dictatură medio
cră și infecundă, ce destrămase unitatea sufletească a
țării, trezise revolta noilor provincii (Ardealul, Bucovina,
Basarabia - n. m.) și produsese frământări sub care țara
nu se putea consolida"2. Tinerii studenți români de la Paris
nu gândesc altfel. Siguranța avea informații că, aflați în
legătură cu studenți naționaliști din România, ei plănuiau
1. Mihail Manoilescu, op. cit., vol. I, pp. 104-105.

a. Ibidem, p. 106.
înființarea în secret a unei Ligi care să-l readucă pe Carol

în țară.1
Coincidență sau nu, în această perioadă se află la studii
în Franța, în apropiere de Grenoble, și doi tineri lideri ai
studențimii naționaliste: Corneliu Zelea Codreanu și loan
Moța. Odată întorși în țară, inspirați de modelul organi
zațiilor de cercetași comandate de Carol cu ani în urmă
și al mișcării de tineret din Italia lui Mussolini, cei doi
vor înființa la Iași, pe 24 iunie 1927, la câteva zile după
învestirea unui nou guvern Brătianu, o organizație-legiune,
ca cele de cercetași formate în timpul Primului Război
Mondial: Legiunea Arhanghelului Mihail. Menirea ei edu-
cativ-politică pare croită după tipar carlist: să lupte împo
triva corupției politicienilor afiați la putere și să promoveze
valorile naționale.
în fruntea guvernului, Brătianu caută să se asigure
în repetate rânduri de temeinicia deciziilor prin care Carol
renunțase la drepturile sale, cerându-i regelui Ferdinand
să le reconfirme în scris. La începutul lui iulie, când Ferdi
nand se află în agonie, prim-mi nistrul îl trimite la Paris
pe generalul Ernest Baliff, omul de încredere al suvera
nilor, să-i înmâneze lui Carol o scrisoare în care i se adre
sează cu „Măria Ta“, amintindu-i însă de renunțarea sa
la drepturile dinastice și de angajamentele pe care și le
luase de a nu se întoarce în țară. Brătianu îi dă de înțeles
că e la curent cu tentativele și speranțele unora de a anula
deciziile anterioare, dar îl avertizează respectuos că o reve
nire asupra hotărârii din decembrie 1925 ar fi „incompa
tibilă cu cea mai esențială chezășie a siguranței statului
nostru, aceea a existenței dinastiei". Brătianu îi cere lui
Carol să descurajeze acțiunile susținătorilor săi și să-și
reînnoiască declarația de renunțare la tron, în schimbul
1. Vezi ANIC, Fond Casa Regală, Carol Caraiman, dosar 5/1927.

unor avantaje materiale.1 Carol refuză oferta. Regele Ferdi

nand se stinge din viață pe 18 iulie, potrivit fiului său
Nicolae. Data oficial anunțată este 20 iulie. Mihai, în vârstă
de 5 ani, e declarat rege și va fi asistat de un Consiliu de
Regență format din unchiul său, principele Nicolae, pa
triarhul Miron Cristea și președintele Curții de Casație,
Gheorghe Buzdugan.
La câteva zile după înmormântarea regelui, ziarul Le
Matin de la Paris publică în numărul din 31 iulie o lungă
declarație în care Carol spune că, în urmă cu un an și jumă
tate, fusese constrâns, „în împrejurări grele", fără nici o legă
tură cu „poveștile de ordin sentimental" răspândite pe
seama lui, să ia decizia de renunțare la tron, o decizie căreia
îi deplânge toate urmările. Dar atunci nimeni nu prevăzuse
ce avea să se întâmple cu regele Ferdinand. „Această
situație", mai spune el, „îmi dă dreptul să intervin perso
nal. Sunt și am fost totdeauna un patriot înflăcărat și cinstit.
Am în inimă dorința arzătoare de a fi folositor țării mele
și de a nu-i provoca dezordini, însă niciodată n-aș putea
refuza să ascult dorința poporului meu și să răspund che
mării sale, dacă ea se îndreaptă spre mine"2.
Interzisă în România, declarația lui Carol va fi tradusă,
multiplicată la mașina de scris și trimisă pretutindeni în
țară prin grija aceluiași Mihail Manoilescu. Carol dorește
să fie adusă la cunoștința tuturor partidelor și a șefilor
de partide politice. Tot Manoilescu va pregăti împreună
cu scriitorul și profesorul universitar Nichifor Crainic, unul
dintre mentorii lui Comeliu Zelea Codreanu, apariția unui
ziar carlist: Crai Nou. Pe afișul de promovare a noului ziar
e desenat un călăreț medieval îmbrăcat în zale, cu o trâm
biță la gură prin care anunță textul programatic: „Crai
Nou, ziar liber al tinerei generații. Crai Nou va fi fără frică,
1. Mihail Manoilescu, op. cit., vol. I, p. 109.

2. Ibidem, p. 111.
fără milă, fără pată. Crai Nou va lupta pentru tradiție,

pentru dreptate, pentru Dinastie. Crai Nou va fi glasul
conștiinței tale. Citește-1!“ Ambiguitatea titlului e stră
vezie: cine altul să fi fost Craiul cel nou dacă nu Carol?
Carol vede afișul adus de Manoilescu spre sfârșitul
lunii octombrie, la noua lui reședință din nord-vestul Fran
ței, la 130 de kilometri de Paris, lângă Belleme, unde se află
un castel acum renovat, locuit cândva de Yves de Coesme,
cavaler cruciat. A fost cumpărat pe numele Elenei Lupescu.
E înconjurat de un parc splendid, plin de copaci și flancat
de un donjon în vârful căruia flutură drapelul României.
Din vestibul, se intră într-un salon spațios, care dă către
o bibliotecă, un salon mai mic și o sufragerie. La primul
etaj, sunt patru camere, iar la următorul, alte patru de
dimensiuni mici. Casa are calorifere și instalații moderne,
e mobilată sobru și elegant. Duduia poartă doliu după re
gele Ferdinand. Rochiile ei de la Chanel sunt de un negru
aparte, foarte șic, în tulburător contrast cu nuanța de aramă
al câtorva zulufi care ies de sub pălărioare de la casa de
modă Caroline Reboux. Amenajarea noii locuințe încă
durează, dar Carol și Duduia sunt plini de speranțe: veștile
lui Manoilescu îl îmbărbătează pe Carol, iar memoriile
Duduii, recent apărute în revista The New York American,
marchează o altă victorie în strategia lor de a combate ima
ginea pe care le-o face în țară presa lui Brătianu.
La câteva mii de kilometri distanță, în salonul de aur
de la Castelul Pelișor, regina Maria citește și ea presa ame
ricană, remarcând decența desăvârșită a mărturisirilor
Elenei Lupescu, dar presupune, nu fără îndreptățire, o
contribuție din partea lui Carol. Confesiunea „este categoric
mult mai puțin vulgară decât cele ce s-au scris despre acest
subiect. Cineva a instruit-o în timp ce scria, și cred că știu
cine, pentru că limbajul este rafinat și unele expresii îmi
sunt bine cunoscute. Este bine gândit, dar totul este o
ciudată răstălmăcire a faptelor, un inteligent amestec de

adevăr și neadevăr"1.
Iarna se apropie cu vești neașteptate, deopotrivă bune
și rele: arestat, anchetat și acuzat de acțiuni subversive
în favoarea lui Carol, Mihail Manoilescu este achitat la
capătul unui proces care se dovedește un triumf pentru
cauza carlistă. La proces, iese la iveală o scrisoare necu
noscută până atunci, adresată, cu puțin înaintea morții,
de Ferdinand lui Brătianu, în care regele ar fi cerut reve
nirea „la vechea ordine", urându-i lui Carol „o domnie
prosperă și glorioasă". Abia încheiat răsunătorul proces
Manoilescu, pe 24 noiembrie 1927, în urma unei infecții
în gât, prim-ministrul Brătianu moare, iar conducerea
guvernului e preluată de fratele lui, Vintilă. Peste trei zile,
pe 27 noiembrie, în amestecul de emoții stârnite de știrile
din România, Elena Lupescu primește vestea morții mamei
ei, Elise Falk, în vârstă de 50 de ani. E înmormântată la
cimitirul Bellu din București. Epitaful de pe mormântul
ei, împrumutat din libretul operetei Liliacul de Johann
Strauss fiul, pare un ecou al anului care se încheie în curând:
Glucklich ist, wer vergisst, was nicht mehr zu ăndern ist,
fericit e cel ce dă uitării ceea ce nu mai poate schimba.

2012, vol. IX, p. 335.
Scotland Yard în acțiune
Pe terasa Hotelului Negresco de la Nisa, construit

înainte de război de un evreu român, Alexandru Henri
Negrescu, și numit „hotelul celor o mie și una de nopți“,
sub privirile nerăbdătoare a două femei îmbrăcate după
ultima modă pariziană, câțiva bărbați asistă la înregistra
rea pe fonograf a unui discurs destinat publicului ame
rican. Vocea care va trece oceanul este a fostului principe
moștenitor al României, Carol. Iar organizatorul entuziast
al acestei ședințe fonografice este Barbu Ionescu, un evreu
născut, se pare, la Dorohoi.
Cunoscut mai demult sub numele de Mauriciu Leiba
sau Leibovici, Ionescu provine din burghezia evreiască înstă
rită a României de la începutul secolului XX. La fel ca Nico
lae Lupescu, își schimbase numele și se botezase ca să-și
poată vedea de afaceri nestingherit. în timpul războiului, pă
răsise România - unii credeau că dezertase din armată -,
devenise chelner, apoi negustor de mirodenii și cafea, intro
dusese cafeaua turcească în Anglia și în America, se căsă
torise cu o aristocrată bogată, Yvonne Julia Mousin, și se
stabiliseră în sud-estul Angliei, unde cumpăraseră conacul
Oakhurst Court de la Godstone, în comitatul Surrey, con
struit în stilul dinastiei Tudor, din cărămidă roșie, cu ogive
gotice și decorații de inspirație italiană. Pe Carol îl amuza
ideea ca un Hohenzollern să fie susținut de un negustor
de cafea, își va aminti Elena Lupescu, una din femeile care

asistă la înregistrare. De fapt, Carol e încrezător până la
naivitate în toți cei care se arată dispuși să-l ajute.
Deși îl consideră pe Ionescu „un speculator asupra viito
rului politic al prințului"1, Mihail Manoilescu înregistrează
și el un mesaj pe fonograf pentru susținerea revenirii în
România a lui Carol. Se înțelege, mesajele sunt în limba
engleză. Cât despre Ionescu, entuziasmul lui e fără mar
gini: e dispus să investească bani mulți într-o campanie
de susținere a lui Carol și visează chiar la încoronarea
Elenei Lupescu - ca primă regină cu rădăcini evreiești
din Europa!
Nisa e un loc familiar pentru Carol. Aici, la castelul Fa-
bron, moștenit de la mama ei, marea ducesă Maria Alexan-
drovna a Rusiei, regina Maria își întâlnea adesea rudele
ori prietenii din străinătate. în primăvara aceea, în vacanța
lor pe Coasta de Azur, la Nisa și Monte Carlo, la mesele
de joc din cazinouri - unde, la un moment dat, Duduia
câștigă 10.000 de franci -, Carol și Elena Lupescu întâlnesc
doi jucători de cărți redutabili, pe care îi leagă interesul
comun față de estul Europei: lordul Rothermere, magnat
al presei britanice, și Stephanie Richter von Hohenlohe,
prințesă prin căsătorie, evreică născută la Viena, ferme
cătoare curtezană, vorbitoare de câteva limbi străine, care
fumează trabucuri cubaneze și se va număra mai târziu
printre spionii lui Hitler.2
Stephanie și lordul Rothermere împărtășesc ideea că
țările învinse în Primul Război Mondial fuseseră nedrep
tățite de Tratatul de la Versailles. Amândoi speră în reface
rea Imperiului Austro-Ungar și se angajează să sprijine
în presă monarhiile și casele dinastice de Habsburg și
Hohenzollern împotriva tendințelor republicane de inspi
1. Mihail Manoilescu, op. cit., vol. I, p. 170.

2. Vezi Martha Schad, Hitler’s Spy Princess: The Extraordinary
Life of Stephanie von Hohenlohe, The History Press, Stroud, 2004.
rație bolșevică. în câteva dintre ziarele sale britanice,

Rothermere scrisese deja articole în favoarea revenirii Tran
silvaniei la Ungaria și era o figură foarte populară la
Budapesta, unde i s-ar fi oferit să fie chiar rege. Situația
lui Carol putea fi folosită pentru ca nu cumva România să
devină o republică sovietică, deși era greu de crezut că,
odată urcat pe tronul României, el ar fi acceptat vreodată
să cedeze Transilvania Ungariei, de dragul refacerii fostu
lui imperiu. Dar, dacă Rothermere voia să se folosească de
Carol, și Carol va fi avut același gând. De la moartea tatălui
său și a lui Brătianu, nu-și mai găsește locul. Știe că în
țară și în străinătate are din ce în ce mai multi susținători.
De la Nisa, Carol și Elena Lupescu pleacă la una dintre
proprietățile din Belgia ale familiei Ionescu, unde Carol
îl primește în audiență pe avocatul Grigore Iunian, unul
dintre liderii Partidului Național-Țărănesc, care îl infor
mează despre organizarea unei mari manifestații populare
împotriva guvernului liberal, la Alba Iulia, pe 6 mai. Barbu
Ionescu are imediat un plan care pe Carol îl face să viseze
la marșul victorios al lui Mussolini spre Roma din 1922
(fusese, de fapt, mai puțin marș decât îl prezentase presa,
căci Mussolini mersese la Roma cu trenul). Planul lui Barbu
Ionescu prinde contur.
Pe 28 aprilie, vasul Jan-Breydel, plecat din portul Ostende,
ajunge la Dover avându-i la bord pe Carol Caraiman, Elena
Lupescu, Nicolae și Costică Lupescu și pe soții Ionescu,
probabil și pe tânărul Puiu Dumitrescu, devenit secretar
al lui Carol, însoțiți de câțiva servitori. Sosesc cu automo
bilul la reședința de la Godstone, în tihna sufocată de
tabieturi a vieții la țară englezești. Vizita lui Carol și a apro-
piaților lui în Anglia e finanțată integral de Barbu Ionescu.
Cu instinctul său de public relations man, acesta știe că
succesul unei operațiuni de imagine se bazează pe stră
lucire și surpriză. Presa britanică trebuie să afle că o po
veste de dragoste vestită în toată lumea îi este acum la
îndemână și că, în țara de baștină a mamei lui, Carol este
94 TATIANA NICULESCU REGELE ȘI DUDUIA 95
la el acasă, chiar dacă Foreign Office i-a permis șederea lui Barbu Ionescu. E foarte probabil ca, la rându-i, să fi
în Anglia pentru o perioadă de numai două luni primit și el informații utile despre ei și alți străini cu care
La câteva zile de la sosire, împreună cu Elena Lupescu se aflau în legătură pe teritoriul Marii Britanii. Reședința
și mai mulți prieteni, Carol e invitat la un ceai la Hotel de la Godstone e păzită zi și noapte de foști colegi de-ai
Savoy din centrul Londrei. Presa consemnează imediat lui Brust de la Scotland Yard, care au misiunea să asigure
evenimentul. Apoi, Barbu Ionescu cumpără toate biletele securitatea înaltului oaspete, rudă a regelui George V, vă
din loja regală a Teatrului Strand la spectacolul Monstrul, rul reginei Maria. Zilnic, apar la porți nenumărați curioși
în care joacă o actriță celebră, Ruby Miller. Descinderea dornici să-i vadă, măcar în treacăt, pe Carol și pe Elena
lor la teatru împreună cu soții Ionescu e salutată cu ovații Lupescu, despre care ziarele scriu că trăiesc o dragoste
de tineri adunați la intrarea în foaier. Elena Lupescu poartă ca-n filme.
o haină cu guler de hermină și manșete de vulpe. Ziarele Detectivul află că într-o tipografie din centrul Londrei,
de a doua zi îi descriu eleganța simplă și naturalețea. în aproape de strada Seven Dials, se multiplică 20.000 de
pauza dintre acte, ea fumează o țigaretă, iar Carol face manifeste scrise în românește și adresate „Poporului
cunoștință cu actrița Ruby Miller, care primește un buchet României Mari". Brust avea instrucțiuni de la oamenii de
imens de flori prin grija lui Barbu Ionescu. legătură din Paris să le furnizeze, cu orice preț, o dovadă
în timp ce ziarele se ocupă frenetic de aparițiile cuplului a existenței manifestelor. Spre norocul lui, tipografia tri
Carol-Elena Lupescu la evenimente mondene și se bat mite primele câteva sute de exemplare la Oakhurst Court
pentru obținerea unor interviuri exclusive, un fost detectiv spre verificare. Sosirea curierului la ușa din dos a cona
de la Scotland Yard, contactat din aprilie și plătit de repre cului, care dă spre bucătărie, coincide, ca un făcut, cu sosi
zentanți ai guvernului de la București, se află pe urmele rea camionetei care aprovizionează reședința cu carne.
lor. Harold Brust întocmește meticulos dosarul „Carol al Brust se repede la un măcelar din localitate, cumpără o
României". 18 ani de experiență în slujba poliției britanice ciozvârtă strașnică de miel, improvizează o tavă și un
l-au înzestrat cu cele două aptitudini detectivistice esen halat ca cele ale băieților care livrează carnea și bate și
țiale: observația și deducția. Brust e impresionat de pre el la ușa din dos. Cum nu-i răspunde nimeni, detectivul
zența Elenei Lupescu, pe care o descrie ca pe „o actriță de încearcă ușa, nu e încuiată, intră, vede imediat coletul cu
primă mână în cea mai senzațională reprezentație politică manifeste printre pachetele cu alimente proaspăt livrate
a tuturor timpurilor", remarcându-i farmecul aparte spe și apucă să-și strecoare câteva în buzunar înainte de a fi
cific evreicelor, toaletele de un desăvârșit bun-gust, tenul surprins de una dintre servitoare, căreia i se recomandă
care abia dacă are nevoie de vreun machiaj și, mai cu seamă, drept băiatul cu carnea, și o șterge. „Dacă, în seara aceea,
ochii care strălucesc când ademenitori, când sfredelitori.1 la masă le-o fi fost servită o delicioasă friptură de miel,
Brust informează deopotrivă clienții români care-1 habar n-au avut Carol și doamna Lupescu cui datorau
plătesc și Foreign Office despre activitățile cuplului și ale acest ospăț!" avea să povestească peste ani fostul detectiv.
Imediat, a trimis la Paris cele câteva manifeste sustrase,
i. Vezi Harold Brust, „I trapped King Carol and the fiery în textul manifestului, se prezenta pe scurt un proiect
Lupescu , în El Paso Times, Texas, 15 martie 1936. de reforme, iar Carol declara din nou că nu a părăsit țara
de bunăvoie, ci silit de guvernul Brătianu și de „triste neîn

țelegeri casnice". Dar, în condițiile noi din România, simțea
că e de datoria lui să preia conducerea și voia să facă acest
lucru pe cale pașnică. Manifestul se încheia mobilizator:
,Astăzi, când regele nostru a murit înainte de vreme. Când
patria este în primejdie. Vreau să-mi fac datoria către neam
și Țară. Vreau să mă reîntorc prin voința voastră spre a
duce România acolo unde e locul ei în lume și a continua
opera celor doi mari Regi ai noștri. Vreau să mă reîntorc
la copilul meu spre a face din el un demn urmaș al dinas
tiei. Dumnezeu să binecuvânteze România și să vă ferească
de vărsări de sânge între frați. Trăiască România". Acest
manifest, „scris într-o limbă urâtă, care trăda de departe
că documentul este apocrif*, ar fi fost compus, fără știința
lui Carol, pe baza unei scrisori adresate de el șefilor de
partide din România și ar fi făcut parte dintr-un complot
menit să-l compromită.1 Urma ca manifestele să fie trans
portate la aeroportul din Croydon, aflat la 20 de minute
cu mașina de reședința soților Ionescu, unde așteptau
două avioane comerciale închiriate de la Imperial Airways
pe spezele lui Barbu Ionescu. Unul din avioane urma să
împrăștie proclamația deasupra orașului Alba Iulia, iar
celălalt ar fi aterizat ulterior, în entuziasmul și surpriza
create de manifeste, aducându-1 pe Carol în mijlocul mulți
mii. Principele ar fi pornit, poate, în fruntea câtorva mii
de țărani, spre București.
Dar planul a fost dejucat și, după o rapidă intervenție
a ministrului de interne britanic în Camera Comunelor,
lui Carol i se aduce la cunoștință că nu mai este dorit pe
teritoriul Marii Britanii și trebuie să părăsească țara cât
mai curând. în loc să zboare spre Alba Iulia, își face bagajele
și își pregătește îmbarcarea către Franța. Discret, lordul
Rothermere se retrage la timp din orice implicare în com
1. Vezi Mihail Manoilescu, op. cit., vol. I, p. 171.

plot, iar numele nu îi apare în presă. Principele Nicolae

va scrie însă peste ani,'în memorii bântuite de resentimente
față de fratele său, că „totul fusese organizat de lordul
Rothermere“, iar „de finanțare se ocupase Barbu Ionescu".1
întâmplător sau nu, în ziua în care are loc congresul
țărăniștilor la Alba Iulia, pe 6 mai, când fusese programată
răspândirea manifestelor, ziarul regional The Sunday Post
publică un interviu inofensiv cu Carol, descriindu-1 ca pe
un bărbat chipeș, inteligent și de caracter. El dezminte
zvonurile care ar pune șederea sa în Anglia în legătură
cu vreo eventuală manevră politică referitoare la România.
„Am venit pur și simplu în vacanță, fiindcă îmi place
enorm viața la țară din Anglia, mai ales în această peri
oadă a anului. [...] Eu și prietenii mei am venit să ne odih
nim. în locul acesta retras, joc tenis, înot și stau la soare.
Ce mi-aș mai putea dori? Oricum, pe continent nu s-a în
tâmplat nimic dramatic care să mă determine să vin în
Anglia. Nu m-a supărat nimic. Duc o viață liniștită." între
bat despre planurile lui de viitor, Carol ridică din umeri:
„Sunt omul momentului. Fac ce-mi dictează starea de spi
rit. Nu știu cât voi sta în această țară și nu mă cheamă
nimic în altă parte. Dacă mă prinde toamna aici, probabil
că mă voi duce în Scoția la vânătoare de potâmichi". Majo
ritatea ziarelor britanice reproduc, în diverse variante, ace
leași declarații. Pare o tentativă de mușamalizare a planului
Ionescu-Rothermere. Fotografiile care însoțesc articolele
din presa britanică îl arată pe Carol îmbrăcat de vacanță,
în costume deschise la culoare, cu ghetre albe, însoțit uneori
de un câine alsacian, iar pe Elena Lupescu mângâind un
papagal sau privind cu drag ograda de orătănii de la Oak
hurst Court.
1. Prințul Nicolae de Hohenzollern, în umbra Coroanei Româ

niei, Editura Moldova, Iași, 1991, p. 57.
în ziua în care fiul ei primește ordinul de expulzare din

Anglia, înștiințată despre evenimente pe căi diplomatice,
precum și de serviciile Siguranței, regina Maria spumegă
de indignare, amestecând satisfacția abia reținută față
de nereușita lui Carol cu faptele reale: „Carol dă în conti
nuare bătăi de cap. El chiar și-a imaginat că va fi chemat
la Alba Iulia și ca atare s-a dus în Anglia, într-o companie
abominabilă, [...] cu speranța de a obține un avion cu care
să meargă la Alba Iulia dacă este chemat. înainte de asta
s-a afișat peste tot cu doamna lui și a dat interviuri, a luat
loje la teatru, unde ea și-a etalat părul roșu și hainele ele
gante. A fost chemat o dată la Scotland Yard, pentru că
bătrânul Lupescu era trecut în documentele lor secrete
ca unul care a făcut trafic de came vie (de fapt, e vorba de
spre Barbu Ionescu, bănuit că ar fi fost și proprietar al unor
case de toleranță din Putney - n. m.). în final, guvernul
regelui a trebuit să îi aducă la cunoștință că este indezi
rabil întrucât Anglia nu poate găzdui pe cineva care în
cearcă să tulbure liniștea unei țări aliate sau a unei țări
cu care Anglia este în relații prietenești. Nu a putut închi
ria un avion, era refuzat pretutindeni! Se poate imagina
o rușine mai mare? în țara mea de baștină! Să se ducă
acolo fără rușine, într-o asemenea companie?! Sărmanul
băiat, cât de jos a ajuns!... Oh! Carol, Carol - și ai ales să
te duci în iubita patrie a mamei tale ca să complotezi împo
triva propriului fiu!"1 Dar dacă și regina complotase împo
triva propriului fiu? Dacă agenții Siguranței știau din
aprilie de planul lui Carol și îl angajaseră pe Harold Brust,
fost detectiv la Scotland Yard, să-l urmărească la Londra,
cu siguranță regina fusese înștiințată. Poate chiar ea i-a
informat pe englezi, cum își va aminti Elena Lupescu, căci
„Maria avea mulți prieteni importanți în Anglia. Scotland

2013, vol. X, p. 164.
Yard a intrat în acțiune și am fost nevoiți să părăsim

Anglia. Carol fusese declarat persona non grata. Ne-am
întors în Franța, Carol era teribil de furios și amenința
că i-o va plăti mamei sale, regina Maria"1.
Tentativa eșuată a lui Carol de a reveni în România
i-a făcut pe sfetnicii reginei să caute un nou obstacol pre
ventiv în calea întoarcerii lui, îndemnând-o pe principesa
Elena să i-o ia înainte și să divorțeze ea. S-ar fi împiedicat
astfel, socoteau ei, revenirea pe tron a lui Carol. Pe 22 iu
lie 1928, la București, se pronunță, într-adevăr, divorțul
prin care Carol e acuzat de comportament imoral. Primind
decizia la reședința de la Coesme, el înțelege imediat jocu
rile politice din culisele acestei decizii. Pentru Elena Lu
pescu pare chiar o veste bună „că, în sfârșit, Carol al meu
era liber. Nici un motiv nu-1 mai putea împiedica să mă
ia de soție, dar cu mare tristețe am observat că el nu avea
asemenea gânduri. Mă iubea nespus, dar nu voia să se
însoare a treia oară“2. De data asta, Duduia se pripește:
dimpotrivă, eșecul tentativei din Anglia și divorțul princi
pesei Elena îl fac pe Carol să se gândească serios la viața
lui cu ea. Notează în jurnal: „va trebui să-mi organizez
altfel viața, mă voi însura cu Duduia", „hotărârea de a mă
însura cu Duduia e din ce în ce mai fermă", „nu pot avea
tovarăș mai devotat, de mai bun sfat decât ea, ne înțelegem
de minune".3 „Nădejdea mea e în dragostea Duduiei, care
mă ține. Fără de asta sunt convins că mi-aș lua lumea în
cap și aș înnebuni", scrie în altă parte.4
într-o zi, ea lipsește de acasă timp de șase ore. Carol
nu-și găsește astâmpăr, se perpelește făcându-și tot felul
1. Elena Lupescu, op. cit., p. 45.

2. Ibidem, p. 46.
3. Carol al II-lea, între datorie și pasiune: însemnări zilnice,
Curtea Veche, București, 2003,1, pp. 116,132.
4. Ibidem, p. 146.
de gânduri, i se pare o despărțire insuportabilă, mult prea

lungă. Alteori, o însoțește la cumpărături, la coafor, îi
pune ventuze când face bronșită. în ceasurile de dragoste,
ei se alintă cu porecle hazlii aluziv erotice: Gogo și Fifille...
întoarcerea acasă
Coborând din automobile care îi aduc de la Gare du

Nord sau cazați la hoteluri din apropiere, politicieni și
ofițeri români își anunță periodic prezența la recepția
Hotelului Claridge de pe bulevardul Champs-Elysees, unde
Carol ocupă fostul său apartament, iar secretarul lui, Puiu
Dumitrescu, face programarea întâlnirilor. Adunarea de
la Alba Iulia a țărăniștilor, la care, cu un an în urmă, nu
reușise să ajungă ca să-și transmită mesajul de reformare
a statului, coalizase, în absența lui, politicieni antiliberali,
membri ai Regenței și o bună parte a populației într-o
mare campanie împotriva liberalilor, încheiată cu venirea
la putere a unui guvern condus de președintele Partidului
Național-Țărănesc, Iuliu Maniu.
Cu speranțele renăscute și știind că, mai curând din
rațiuni religioase decât politice, greco-catolicul Maniu ținea
să-l vadă despărțit de Elena Lupescu, Carol se gândește
din nou la întoarcerea în țară și își organizează audiențele
la Paris, unde vizitatorii ajung mai ușor decât la castelul
Coesme. Dar e departe de el gândul de a-1 lăsa pe Maniu
sau pe oricine altcineva să creadă că, odată divorțul de
principesa Elena pronunțat, „eu sunt paiața și că voi con
tinua a fi unealtă de șantaj politic" pe tema Duduii.1

Curtea Veche, București, 2003, vol. I, p. 147.
E o perioadă în care el și Elena Lupescu sunt pe cât de

uniți, pe atât de discreți. Carol scrie în jurnal: „Duduia
mi-e mai dragă ca oricând și am oribila remușcare de a
nu-mi fi putut face în întregime datoria către ea. Mă tem
nespus de a nu-i fi putut da fericirea așa cum o merită, ea
pune totul la suflet. Și acești cinci ani, de când stăm unul
lângă altul, au fost foarte duri pentru nervii oricui. Doar
dragostea noastră, profundă și sinceră, ne-a susținut în
fața și contra a tot și a tuturor"1. Le e din ce în ce mai lim
pede că, în ciuda susținerii de care se bucură ideea întoar
cerii lui Carol în țară, totdeauna alunecoși și urmărindu-și
propriile interese, politicienii nu vor face, până la urmă,
nici un pas hotărâtor în acest sens. Duduia ar prefera să
rămână în Franța și să trăiască în cuibul lor de la Coesme,
unde adesea le țin companie fie Nicolae și Costică Lupescu,
fie rudele ei materne de la Viena: mătușa Jenny Falk, căsă
torită cu arhitectul Emil Johan Schwetz, și fiica lor, veri-
șoara Gerty Schwetz (Voronoff). La Coesme locuiesc perioade
îndelungate și arhitectul Arthur Lorenz și soția lui, Rosina,
prieteni apropiați și de încredere.
Dar nenumărații vizitatori din România ai lui Carol îl
îndeamnă să se întoarcă, e susținut de majoritatea banche
rilor și a industriașilor, iar el nu se poate abține să nu pună
pe hârtie planuri detaliate de reformă a instituțiilor pu
blice, de dezvoltare a satelor, de construire a cât mai multe
școli, de modernizare și dotare a armatei, și fișe cu calită
țile și defectele oamenilor politici pe care s-ar putea baza.
Totuși, șefii partidelor din țară care se declară carliști îl
sprijină mai mult cu vorba decât cu fapta. După ce i se
propusese, prin mesageri trimiși de Maniu, să ia locul unuia
dintre cei trei membri ai Consiliului de Regență, Carol se
văzuse dat uitării. Moartea lui Gheorghe Buzdugan la
sfârșitul anului 1929 adusese în Consiliu, în locul lui, un
1. Ibidem, p. 146.
neașteptat și cu totul șters avocat, cumnatul vicepreșe

dintelui PNȚ, Mihai Popovici, omul lui Maniu. Carol l-ar
mai fi putut, eventual, înlocui pe patriarhul Miron Cristea,
bătrân și bolnav. Dar criza economică în care se adâncește
țara, Regența lipsită de orice putere și autoritate, exaspe
rarea și sărăcirea țăranilor, grevele studențești tot mai
violente, răspândirea populismului antisemit, șomajul în
creștere, nemulțumirile armatei fac mult mai realistă
soluția unui mic complot pus la cale de ofițeri împreună
cu Mihail Manoilescu, mai vechiul prieten, și cu un tânăr
și idealist colonel ardelean, Victor Precup.
Planul este ca, în primele zile ale lunii iunie 1930,
Carol să plece cu mașina de la Paris la Strasbourg și apoi
la Miinchen, împreună cu Puiu Dumitrescu și cu Nicu
Gratosky. La Miinchen să îi aștepte un avion către Cluj,
iar de la Cluj să zboare la București și să aterizeze pe
platoul de la Palatul Cotroceni, punând guvernul, presa
și publicul în fața faptului împlinit.
în dimineața zilei de 3 iunie, după o îmbrățișare păti
mașă cu Duduia, împietrită de neliniști, Carol pornește, con
form planului, la volanul automobilului său botezat Minerva,
către Miinchen. Ea va pleca, la rândul ei, în Elveția, îm
preună cu Jenny. Cum ajunge la Ziirich, îi și scrie de la
Hotelul Baur au Lac că e deja „zdrobită" de dorul lui, că se
gândește la călătoria lui plină de riscuri, la emoțiile prin
care trece el, îl sfătuiește să nu aibă încredere în nimeni,
cu excepția lui Puiu Dumitrescu, fiindcă între timp ea a
aflat „atâtea orori" despre ce se întâmplă în țară... îl alintă
cu diminutivul cu care îl tachina Carol I când era copil,
Cărluță, și îl roagă să nu uite de ea și să-i dea vești. E în
grozită de gândul că s-ar putea s-o uite și s-o părăsească.
Când primește o telegramă de la Puiu Dumitrescu cu anun
țul că planul a reușit, Duduia exultă de bucurie: „Maică
dragă", îi scrie ea lui Carol, „în fine, ziua cea mult dorită
de noi a sosit, emoțiile mele nu contează pe lângă acele
prin care ai trecut tu, Măria Ta. Maică, Maică, clipa când
a sosit telegrama lui Puiu a fost clipa cea mai fericită a
vieții mele, căci am crezut că înnebunesc trei zile fără nici
un fel de știre de la tine, și presa în mod obstinent nu a
dat nici o știre afară de un mic antrefileu pe care ți-1 ală
tur. Sper ca mâine să fie mai mult. în momentul când a
sosit telegrama, acea fericită emoție m-a doborât și am
avut 38 de grade. Jenny la fel, am râs și plâns, în fine, a
fost o nebunie curată. Micile peripeții ale noastre îmi rezerv
plăcerea să ți le spui eu personal la revederea noastră.
Maică dragă, Te iubesc, e tot ce pot să-ți spun, și cred că
spun totul. Am toată încrederea în tine! (subliniat - n. m.)
Așa după cum mi-ai cerut-o. Aș fi fost atât de fericită să
am o telegramă de la tine, dar știu că în acele clipe nu te-ai
putut gândi la mine. Scumpul meu drag, Mămica mea
scumpă, cum a fost totul? Scrie-mi, să te simt mai aproape"1.
Scrisorile Elenei Lupescu (unele scrise în românește,
altele în franțuzește) sunt lipsite de stil, uneori comice vo
luntar sau involuntar, presărate cu fraze și aluzii înțelese
numai de ei doi sau cu exprimări de mahala caragialiană,
despre care știe că pe Carol îl amuză grozav. E limpede
că nu o preocupă scrisul literar, ci, mai curând, efectul
direct al cuvintelor care exprimă forța ei de femeie practică
și lipsită de complexe. Se joacă interpretând-o când pe Mița
Baston, când pe contesa du Barry, fiindcă știe că iubitul
ei citește printre rânduri.
în sfârșit, vine și prima scrisoare-fluviu de la Carol, în
care el îi povestește de-a fir a păr întreaga aventură a reve
nirii în România: „Draga de Minerva a mers îngerește, fără
nici cea mai mică problemă, chit că în Germania drumul
a fost foarte greu. La 12.30 noaptea, la Miinchen, ne-am
întâlnit cu Pop, fiul fostului comandant al Regimentului
1. Scrisoare a Elenei Lupescu către Carol II, ANIC, Casa Regală,

fond Carol II, dosar 5/651.
de Escortă de la Iași, din timpul războiului. Puiu și Nicu

[Gratosky] au aflat disperați că nu pot pleca împreună cu
mine fiindcă în locul mecanicului am luat la bord 100 de
litri de benzină ca să putem ajunge până la Cluj. La despăr
țire, Puiu mi-a zis, glumind, că ar fi culmea ca ei să ajungă
la București înaintea mea. Și așa a și fost, vei vedea de ce.
Zborul a fost obișnuit, cu o oprire de reîncărcare pe un
câmp, undeva în apropiere de Bratislava. Eram atât de
obosit că am dormit aproape tot drumul. Am plecat la ora
7 fără un sfert și la 1 treceam frontiera lângă Oradia Mare.
Un avion de la Cluj ne-a ieșit în întâmpinare. Am fost
siliți să aterizăm la mai puțin de un kilometru de oraș.
Celălalt avion, pilotat de căpitanul Cristescu, a aterizat
lângă noi și ne-a făcut alimentarea cu ulei. Decolăm din
nou și după nici 50 de kilometri suntem iar nevoiți să
aterizăm fiindcă nu mai aveam benzină. în fine, Cristescu
vine după noi, și plec cu el la Cluj, unde ajungem la 7 fără
un sfert seara. Aici mă așteaptă Precup (nof very serious
au fond) și mi se face o primire călduroasă din partea ofițe
rilor de aviație cu colonelul [de aviație Alfred] Dahinten
în frunte. Mă îmbrac în uniformă și decolăm la ora 7.25,
cu cel mai minunat pilot pe care mi-a fost dat vreodată
să-1 întâlnesc: căpitanul Opriș. Acum încep emoțiile. După
tot ce am simțit în timpul acestui zbor, nu mi-e rușine să
spun că n-o să-mi mai fie frică cât oi trăi. La 8.30 eram
deasupra Branului, și vremea, care până acum fusese fru
moasă, începe să se strice, cu nori, tunete și fulgere. încer
căm să ajungem spre râul Zărnești, dar cu greu se poate
vedea ceva. Viraj pe verticală ca să ne dăm seama unde
ne aflăm. Celelalte două avioane vor ateriza la Brașov. Noi
urcăm din nou în nori, și iată că pilotul meu pătrunde
drept pe sub marea de nori și odată virează înclinat pe o
aripă și coborâm în vale, apoi alte viraje ca să ne orientăm
și urmăm cursul râului la 50 de metri de sol. în sfârșit,
recunosc Cazinoul și Palatul de la Sinaia, loc de dragi
106 TATIANA NIC ULESCU
amintiri... După încă o oră și jumătate de zbor, orbecăind

în noapte, aterizăm. Era ora 10.30. Trecuserăm în plină
noapte chiar pe deasupra Caraimanului și pe Valea Pra
hovei, pe la Bușteni. Eram înțepenit de frig, în ciuda cos
tumului de zbor, a paltonului îmblănit și a fularului de
la tine."1
Din pricina întârzierii și a cercului restrâns de apropiați
care cunosc planul, comunicarea merge greu și avionul nu
mai poate ateriza pe platoul de la Cotroceni, unde era aștep
tat, fiindcă luminile de semnalizare au fost stinse după ce
ora planificată a sosirii trecuse de mult. Pilotul e silit să
aterizeze pe aeroportul Băneasa, unde „nu mă aștepta nici
o figură cunoscută. Sincer să fiu, mă neliniștesc, dar, din
fericire, necunoscuții sunt prieteni: comandantul Pașcanu,
șeful aeroportului, mă ia în mașina sa și pornim în căutarea
prietenilor. Cum Precup se oprise pe drum, nu știam care
era locul de întâlnire. După ce am făcut de două ori turul
orașului, în sfârșit am dat de [comandorul Constantin] Bero-
niade, care ne conduce la [colonelul adjutant] Paul Theo-
dorescu și de acolo la cazărmile unde ne așteaptă diviziile
cu [Nicolae] Tătăranu, Puiu [Dumitrescu] și Nicu [Gratosky],
care ajunseseră înaintea mea. Diviziile 2 și 9 de Vânători
de Munte îmi fac o primire nemaipomenită".
în sfârșit, pe la miezul nopții, Carol ajunge la Cotroceni,
unde e întâmpinat de fratele său, Nicolae. Din scrisoare
rezultă că Nicolae fusese înștiințat despre venirea lui, pe
care o păstrase secretă. „Băiatul ăsta", scrie Carol despre
el, „pe care toți îl socoteau un mediocru, a jucat cu mai multă
finețe decât cei mai fini politicieni. El a fost stânca mea
și, ca un mic detaliu, [îți spun că] mi-a pregătit patul cu
mâna lui. De când mă aflu aici el mi-a fost ajutorul cel mai
1. Toate fragmentele din scrisorile lui Carol II către Elena

Lupescu din acest volum, pe care le-am tradus din franceză, sunt
reproduse după copii aflate la ACNSAS, dosar 52875, voi. XIII.
de preț și sfătuitorul cel mai de încredere. De la miezul

nopții, când am ajuns la Cotroceni, și până la ora 9 dimi
neața a doua zi, a defilat lungul cortegiu al politicienilor,
începând cu Maniu, căruia i-am spus: Iată-mă, după cum
v-am trimes vorbă, am sosit. A făcut o mutră! Apoi toți cei
lalți: Averescu, Goga, Lupu, Condeescu, profund mișcat,
[Eracle] Nicoleanu (prefectul Poliției capitalei - n. m.)
plângând ca un măgar, o ruină, nu altceva, Iunian, Miha-
lache, Dinu, Broca (?), Cerchin, Popa, Manoilescu, Lencuță
și alții".
înainte de a-i primi pe politicieni, Carol se înțelesese
cu principele Nicolae să renunțe la varianta cooptării lui
în Consiliul de Regență și să ceară direct înscăunarea. „A
început agitația", îi povestește Carol Duduii, „Maniu pre
textând că a depus jurământ față de puști (Mihai - n. m.),
Patriarhul voia și el să acționăm pe etape, iar eu am rămas
la părerea mea, încurajat de Nicolae și de Mihalache. Discu
țiile au durat până la ora 3 după-amiază. Așa se explică
de ce lucrurile nu au mers mai repede și am pierdut o zi.
Prietenii parlamentului se opuneau, dar imboldul enorm
dat de opinia publică și de armată a forțat mâna lui Maniu,
și ca să-și satisfacă scrupulele de conștiință a demisionat
în favoarea lui Mironescu, care a rezolvat chestiunea facân-
du-i să demisioneze pe Patriarh și pe Sărățeanu. Parlamen
tul a rezolvat ieri (8 iunie 1930 - n. m.) definitiv problema
prin anularea actelor din 4 ianuarie (printr-o lege organică -
n. m.). Din punct de vedere legal, așadar, Regența nu a
existat. [...] Am depus jurământul în fața unui parlament
în delir. Toți au spus că n-au mai văzut așa ceva. Discursul
meu a avut un efect enorm și a fost atât de mult aplaudat,
că abia am putut să-l rostesc". Un martor ocular va afirma
că apariția lui Carol în uniformă de general de infanterie,
aerul viguros, bărbăția și siguranța lui îl făcuseră pe am
basadorul Poloniei să exclame în loja diplomaților: „Dar
e rege, rege adevărat! Cine a zis că e un degenerat și un
morfinoman?" Iar Nicolae Iorga scria în revista Neamul

românesc că popularitatea lui Carol întrecuse „tot ce a
întovărășit până acum vreo schimbare de regim"1.
După discursul din Parlament, regele e nerăbdător
să-și vadă fiul, pe micuțul Mihai, care știa despre tatăl
său că se află departe și e bolnav... Orice întâlnire cu el în
seamnă însă și o întâlnire cu principesa Elena, pe care
Duduia obișnuiește s-o numească în scrisori Of Greece
sau, pe scurt, și cu semnificații limpezi, Of... Carol îi scrie
Elenei Lupescu că primise de la Sitta rugămintea, trans
misă prin sora lui Elisabeta, „ca în nici un caz să nu ne
împăcăm. N-are nimic împotriva mea, dar trecutul e trecut
și nu mai dorește să avem o viață comună. Foarte bine, e
exact ce îmi doream și asta va închide gura la toți".
Când se duce să-l vadă pe Mihai, Carol are o scurtă
întâlnire cu fosta lui soție, care „mi-a repetat ce știam și
apoi mi-a spus că s-au făcut multe intrigi și că mă roagă să
nu cred tot ce s-a spus. I-am răspuns că nu vreau să mai
vorbesc despre trecut, iar că, în privința viitorului, nu am
nici o intenție să-i fac vreo neplăcere, dar că o rog, în inte
resul ei, să se abțină de la orice intrigi, căci altfel va avea
de suferit. Mi-a răspuns că nici nu avea de gând și nici
vreun interes să acționeze împotriva tatălui copilului ei".
Stăpânindu-și cu greu emoțiile, Carol își vede fiul, căruia
nu uitase niciodată să-i trimită daruri de sărbători și de
ziua lui.
„Mihăiță e încântător", i-1 descrie el Duduii, „dar așa de
timid, și e prea gras. Am plâns ca un copil când l-am văzut
și l-am îmbrățișat de o sută de ori. L-am luat cu mine la
Palat și am ieșit împreună în balcon. Mulțimea era în delir.
Și iată că pe urmă prim-ministrul m-a găsit stând în ge
nunchi în fața dragului meu băiețel". Scrisoarea continuă,
plină de detalii din primele zile ale sosirii lui Carol în Româ-i.
i. Mihail Manoilescu, op. cit., I, p. 192.

nia, în care marile decizii și evenimente politice gândite

cu sânge rece sunt însoțite de emoții și amintiri copleși
toare. Pe toate, așa cum îi vin în gând, după aproape trei
zile de nesomn, se grăbește să i le povestească femeii iubite
de care niciodată, în ultimii ani, nu a fost despărțit mai
mult de câteva ore. „Din acest moment începe munca grea,
consultări laborioase pentru formarea unui guvern care să
dea impresia unității perfecte în fața țării și a străinătății.
Singurul punct întunecat sunt liberalii, adică Vintilă și
Duca - niște ticăloși. Noroc cu Gheorghe Brătianu, care
mi-a făcut declarații de loialitate și care, în ciuda ordinelor
primite de la unchiu-său, rămâne alături de mine și mi-a
promis tot sprijinul. Cred chiar că din pricina atitudinii
lui loiale a și fost alungat, tocmai el, fiul lui Ionel Brătianu,
din partidul liberal. îți mărturisesc că a fost de luptat pen
tru asta, dar, dacă vestea se adeverește, pentru debutul
meu e o mare victorie. Astă-noapte am plecat împreună cu
un mic grup format din Nicki, Puiu, Tătăreanu, Fundă-
țeanu și Stoicescu, noul meu adjutant, la Curtea de Argeș.
[A fost un] moment profund emoționant să îngenunchez
și să mă rog la mormântul acestui biet martir care a fost
tata. în tren, mare mi-a fost bucuria să găsesc aranjate de
servitorii lui Nicki, pe măsuța mea de toaletă, fotografiile
tale dragi. Nicki mi-a cucerit inima bând ieri-seară, la cină,
în sănătatea ta, un gest fermecător, care m-a mișcat mult.
Altceva: Mama a plecat (la Salzburg și Sigmaringen -
n. m.), din fericire, cu câteva ore înaintea sosirii mele. în
acest sens, întârzierea de cinci ore a fost pentru mine o
șansă. Are aerul că își dă seama de situație, fiindcă azi
mi-a trimis o telegramă de felicitare adresată «noului ei
Rege»! Diavolul (Barbu Știrbei - n. m.) e ținut sub obser
vație, toate mișcările îi sunt supravegheate cu strictețe.
Din fericire, nu s-a aflat în oraș în ziua cea mare. Cel de-al
doilea adjutant al meu e Traian Grigorescu (fiul genera
lului Eremia Grigorescu - n. m.). Mâine îl trimit pe Puiu la
cimitir (Bellu - n. m.) să pună un buchet de flori pe mor

mântul mamei tale. Iubita mea dragă, vezi bine că mă gân
desc la tine. [...] Mesagerul care îți aduce această scrisoare
va putea să-ți dea detalii. Scrisoarea are 11 pagini (opt
mari și trei mici).
Iartă-mi, dragostea mea, scrisul oribil, dar sunt atât
de obosit! îți mulțumesc mult pentru scrisoarea ta de la
Munchen (probabil primită de el la Miinchen - n. m.), care
mi-a făcut o plăcere enormă. Tu ești bolnavă, sau Jenny
(mătușa Elenei Lupescu, Jenny Falk Schwetz - n. m.)? Le
mulțumesc lui Stout, Spott și lui Arhitect (câinii lor - n. m.).
Le mulțumesc tuturor celor care sunt lângă tine în aceste
momente. Să știi că cel care te iubește la nebunie se gân
dește la tine și muncește pentru tine din toată inima și
cu toată puterea.
Te sărut nebunește și vreau să te simt aici, lângă mine.
Pe curând, dragostea mea, al tău, iubita mea, Carol."
Scrisă pe 9 iunie 1930, de la Palatul Regal din Bucu
rești, „din cabinetul și de la biroul Regelui Carol și al lui
Papa", această scrisoare inaugurează cel mai consistent
schimb epistolar între Carol II și Elena Lupescu, purtat
aproape zilnic timp de câteva săptămâni.
între două Elene
Scrisorile lui Carol către Elena Lupescu din perioada

iunie-august 1930 sunt redactate în franceză și presărate
cu fraze în limba română. Ici și colo apar și propoziții în
engleză. în ce o privește, urmărită ani de zile fie de agenții
Siguranței, fie de ziariști, Elena Lupescu se teme și nu
știe să se lase în voia scrisului. Amestecă mult mai des
decât Carol româna cu franceza, folosește uneori și expresii
englezești sau germane, face aluzii pe care știe că numai
el le poate pricepe sau pur și simplu joacă teatru, pigmen
tând scrisorile cu jelanii, exprimări de chivuță ori fantasme
de roman siropos. Totul ține însă de codul lor de comuni
care. Schimbul de scrisori se face prin mesageri de încre
dere și se întâmplă adesea ca răspunsul la o scrisoare să
fie pe drum în timp ce unul din ei o scrie deja pe următoarea.
Printre mesageri se numără un anume Manfou, și singurul
indiciu pentru o posibilă identificare este că era ofițer.
Celălalt mesager de încredere e poreclit Țiganul. Din unele
scrisori, s-ar putea deduce că e vorba de una și aceeași
persoană.
După prima epistolă de la plecarea lui din Franța, în
care povestește aventurile călătoriei până la București,
Carol, acum rege al României, îi scrie din nou Elenei Lu
pescu, pe 14 iunie 1930, că „trebuie să fim foarte atenți,
să manevrăm bine lucrurile, să avem aerul corectitudinii
perfecte. De aici unele lucruri se văd sub o lumină diferită.

Am nevoie de tine, serile mai cu seamă sunt îngrozitoare.
După munca grea de peste zi - și chiar e grea iată că
rămân cu mine însumi. Unde ești?... Disper! [...] Tot ce
fac în privința lui Of Greece fac numai ca să te pot avea
aici, cu mine, cât mai repede și mai sigur. Numai cedând
puțin, de formă, în partea cealaltă, pot să fac cel mai mult
pentru tine. Sunt convins că problema titlului de Majestate
pentru Of Of te va îngrozi. Dar felul în care am revenit
aici mă obligă să fac asta". Se referă la titlul pe care i-1
acordase recent principesei Elena, dar care, într-adevăr,
nu avea nici o acoperire de vreme ce ea nu era regină.
După ce o asigură pe Duduia că principele Nicolae e de
partea lor și că tocmai au stat la taclale până în zori vor
bind despre ea și despre iubita lui, o româncă divorțată,
Ioana Doletti, Carol revine la situația politică: cu o seară
înainte, pe 13 iunie, reușise să formeze un guvern țărănist
cu Maniu prim-ministru, Alexandru Vaida-Voevod minis
tru de interne și Gheorghe G. Mironescu ministru de externe.
„Alcătuirea guvernului a fost dificilă și, chiar dacă nu am
obținut tot ce aș fi vrut, fiindcă dorința [de putere] a tutu
ror e enormă, am putut să formez un guvern cu care să se
poată lucra. S-a dat luptă mare în jurul lui [Virgil] Madgea-
ru (specialist în economie țărănist - n. m.) și era aproape
să se producă o criză. în orice caz, am reușit să nu fie numit
el la Finanțe, dar ca să reușesc am dus o luptă crâncenă,
pe care, în parte, am câștigat-o. Cred că nu va rezista mult
în guvern, deși conducerea partidului îl susține. O mare
parte a Parlamentului e împotriva lui. Manoilescu a luat
Comunicațiile..." Cât despre liberali, sunt „greu de mane
vrat", scrie Carol, „dar, grație acțiunii lui Gheorghe Brătia-
nu, căreia trebuie să-i dăm timp să se consolideze, cred că
se vor ralia la noua stare de lucruri. Numai dobitocul ăsta
bătrân de Vintilă se împotrivește, dar pierde teren și sper
că va fi aruncat peste bord". în scrisoarea din ziua urmă
toare, revine asupra ideii de a rupe partidul liberal, ai

cărui oameni făceau parte din așa-numita camarilă for
mată în jurul părinților lui. Cineva numit „diavolul negru“
pare să-l desemneze pe Barbu Știrbei. Tactica începea să
prindă contur: „Totul e bine gândit și urmează un plan bine
stabilit. Marea bătălie se va da cu diavolul negru, care
trebuie eliminat cu orice preț. Deocamdată, se preface că
se adaptează, dar nu trebuie crezut, nu las garda jos, tre
buie jucat cu finețe. Liberalii schimbă placa, iar activitatea
lui Gheorghe Brătianu câștigă teren, problema asta tre
buie rezolvată definitiv, ca să fiu în largul meu din punct
de vedere politic. Iorga, care a binevoit să fie insuportabil,
a ținut ieri la Cameră un discurs foarte bun și a spus multe
lucruri pe șleau".
în sfârșit, ar mai fi fost de rezolvat rolul și locul reginei
Maria: „O altă problemă care ne îngrijorează pe Nicky și
pe mine e Mama. Avem impresia că se adaptează, împo
triva voii ei, la noua situație. încă din prima seară mi-am
expus cu fermitate condițiile. Am primit-o cu cel mai mare
fast, ca să-i dăm de înțeles că, dacă se poartă frumos, sun
tem dispuși s-o tratăm frumos..."
Activitatea de rege se dovedește epuizantă și, „în ciuda
energiei de care dau dovadă, sunt foarte obosit", mărtu
risește Carol. „Din fericire, astă-noapte am reușit să dorm
șase ore, ceea ce se întâmplă pentru prima dată de când
am ajuns aici. în ziua sosirii, am bătut recordul - sculat la
4 și jumătate vineri, m-am culcat sâmbătă la 9.30 și am
fost trezit peste două ore! în tot acest timp, am mâncat
doar trei sandviciuri, căci mi-a fost imposibil să pun în
gură altceva. în general, în ce privește apetitul, nu-mi vine
deloc să mănânc. De la 9.30 dimineața, când mă scol, până
la 9 seara sunt ocupat încontinuu și uneori și pe timp de
noapte. E clar că să fii rege nu e o meserie odihnitoare."
Scrisoarea se încheie, ca de fiecare dată, cu înnoite decla
rații de dragoste: „Sunt și voi rămâne mereu același vechi
și fidel îndrăgostit de scumpetea mea adorată. Mii de

sărutări din cap până-n picioare și încontinuu. Al tău, pe
viață, Carol".
Până îi ajung în mâini scrisorile lui, Duduia se zbu
ciumă de dor și de îngrijorare. Citește presa internațională
și încearcă să deslușească, printre rânduri, ce se întâmplă
de fapt în raporturile lui Carol cu fosta soție și cu regina
Maria. Interpretează știrile în cheia propriilor păreri de
spre ce ar trebui făcut și pune pe seama ziarelor sfaturile
pe care ea i le dăduse lui Carol, cu aerul că are o judecată,
chipurile, obiectivă. îi scrie că „ultimele evenimente m-au
bulversat, nu mai pricep nimic, și ca mine opinia publică.
Excelsiorul de ieri, Daily Mail, Le Journal, L’Oeuvre etc.
au avut câte un articol spunând că nu pricep atitudinea
ta față de Mama, care a fost factorul principal, și de of. G.,
care a dat un divorț nerușinat spunând de Tatăl copilului
că este un desmățat și că duce o viață nedemnă ca om.
Spune Excelsiorul că el trebuia să fi arătat că e demn și nu
linge unde a scuipat (adică nu acceptă împăcarea - n. m.);
ca Rege trebuia să arate că e stăpân și că nu admite să se
supună atât de slab surorei lui Elisabeta și Mamei pentru
a face o împăcare rușinoasă, și efectul Reginelor asupra
lui ne inchetează de pe acum. Ce să mai spun? Cred, maică
scumpă, bucuria mea, viața mea toată, că ți-ai dat în petic.
Lumea spune că ai făcut rău. Tu știi cum ai judecat. Și, pe
urmă, ce ai vorbit cu mine și ce ai făcut? Cred că ar trebui
Mama să se ducă imediat la Mare, iar Of, cel mai departe,
pe la Florența, pentru liniștea ta“. După îndelungă frămân
tare, întorcând perspectivele împăcării lui Carol cu fosta
soție pe toate fețele, Duduia își continuă scrisoarea în zori,
alintându-1 cu diminutivul din copilărie, pe care îl știe,
cu siguranță, chiar de la el: „Cărluță scump, drag și iubit,
e ora 4, emoțiile mi-au furat somnul și dorința de a sta cu
Micu meu de vorbă nu mă lasă o clipă. Acum n-am decât
o dorință: să fiu cât mai curând lângă tine. Ce simt eu de
aici nu-ți poți imagina, că aceste clipe mărețe nu le pot.

împărți cu tine. Bucuria mea, fericirea mea toată, poate
că la ora aceasta nu dormi nici tu sau dormi dus, poate te
gândești la fetița ta sau poate îmi fac iluzii. Aici orele și
zilele mi se pare că n-au sfârșit. La Coesme, la Coesinele
nostru drag, parcă fugeau. Aș vrea să treacă cât mai cu
rând. Ce fericire va fi clipa când te voi regăsi!... Camera
mea e plină de fotografiile tale, lângă cari nu sunt decât
flori. Icoana mea te-a protejat, rugămințile mele au fost
ascultate, acum mă rog Maicii Domnului să viu cât mai
curând lângă Puișorul meu drag. Fie ca Dumnezeu să-mi
ție dragostea Băiatului meu neștirbită. Poate că, dacă am
fost câte o dată dură cu tine, tu pricepi bine că trebuia ca
să te stimulez. Așa că de multe ori sufeream, dar dragostea
era atunci mare, și știu că ți-am dat atâtea dovezi de dra
goste, încât tu nu te poți îndoi. îmi tremură mâna, așa că
nu pot scrie. Aștept să viu să te pupic tot și peste tot (subli
niat - n. m.). Duduia".
Cum veștile de la Carol n-au ajuns încă, disperarea
atinge paroxismul. Duduia e cuprinsă de panică și îndoială.
Face febră și intră într-o stare de semidelir. Scriindu-i
din nou, îi amintește deznădăjduită de jurămintele pe
care și le făcuseră și despre anii exilului: „Dacă hotărârea
pe care ai luat-o la Coesme nu o ții față de mine, dacă jură
mântul de la Notre-Dame nu-ți este cea mai sfântă legătură,
dacă cinci ani de suferință nu te pot... (ilizibil). Știi ce-mi
rămâne: un glonte! viața mea fără tine nu are nici un rost,
tu știi că eu nu-ți cer decât dragoste și tu spuneai că nu ai
decât o singură dorință: să ne iubim. Nu pot crede că aus
den Augen, aus dem Sinn (ochii care nu se văd se uită -
n. m.). Nu, ar fi odios (subliniat - n. m.)“.
După amenințarea cu sinuciderea, Duduia revine brusc
la chestiuni practice. E o femeie de acțiune. îl întreabă ce
părere are despre planul ei de a i se alătura cât mai repede
în secret „plecând de la Paris, Miinchen, Wiena, Budapesta,
Buc. Pentru aceasta îmi trebue un bilet pe numele lui

Dumitrescu, să aibă un pașaport pe alt nume, și să mă
însoțească Col. Dumitrescu sau Țiganul, dacă poate
ultimul. Venind acolo să pot să stau într-un loc sigur (sub
liniat - n. m). Ce zici??“. Sclipirea de speranță durează
preț de câteva rânduri, apoi Duduia revine la surescitarea
anterioară: „Eu sunt tare bolnavă: am 39-38 tot timpul.
A venit doctorul și era îngrijorat, spunea că sunt nervi,
de când sunt aici am slăbit 8 kgr. Căci nu mănânc, nu
dorm".
Până la urmă, îi mărturisește ce are pe suflet și care îi
este temerea cea mai mare: „te iubesc ca o nebună și nu
vreau să-mi ia alta locul în inima ta, căci tu ești al meu,
numai al meu pe viață. [...]
Maică, să știi că simt că nu mă mai iubești [și] să mai
știi că voi termina iute cu viața mea, pe care ți-am închi-
nat-o ție toată". Aflase din ziare că tratativele de împăcare
între Carol și principesa Elena avansau.
Tu ești femeia vieții mele
De la întoarcerea lui Carol în țară, politicienii, clerul

și opinia publică începuseră să creadă că divorțul inițiat
de principesa Elena urmează să fie anulat și cuplul își va
relua, măcar de ochii lumii, viața comună. Se stabilește
chiar o dată a încoronării lor ca rege și regină: 21 septem
brie 1930. Ca o primă concesie, Carol îi conferise principesei
Elena titlul de „majestate“. Se vedeau adesea la evenimente
oficiale sau când aveau de discutat chestiuni privitoare
la fiul lor, Mihai, pe care Carol ține să-l instruiască bărbă-
tește și să și-l apropie cât mai mult. Principesa Elena, care
participă regulat la liturghia duminicală de la Patriarhie
împreună cu Mihai, îi mărturisise însă patriarhului Miron
Cristea în repetate rânduri că nu vrea să mai trăiască cu
Carol și că, „intimități ce nu-s pentru lume“ fiind imposi
bile între ei, o împăcare reală nu are nici o șansă. în groaza
ei de sexualitate, rezultată mai cu seamă în urma chinui
toarei nașteri a lui Mihai, Elena găsise un argument în
plus în favoarea divorțului: nu numai că fostul ei soț trăia
cu femeia cu părul roșu, dar aceasta, trecând din bărbat în
bărbat, l-ar fi „umplut11 pe Carol de sifilis... Până la urmă,
Sitta se arăta totuși dispusă, dacă i se cerea cu atâta
insistență, să revină asupra divorțului. Dar nu dorea să
fie pomenită la slujbă cu noul titlu de „majestate11, ci cu
cel de „regină". Patriarhul o liniștise promițându-i că va

vorbi cu Carol.1
Gândul lui Carol e însă la Elena Lupescu și, după ce îi
explică în repetate rânduri situația, îi dă asigurări că nu
există motive de îngrijorare. Pe ea și numai pe ea o iubește:
„Scumpetea mea dragă, mi-e dor de tine, te doresc, vreau
să-ți simt trupul lângă al meu. Trebuie să te îngrijești, iu
bire, ca să fii bine de tot când vei veni. Ca să putem face
toate nebuniile imaginabile. Te înțeleg atât de bine: viața
e insuportabilă când ești singur. în seara asta am să înne
bunesc: te doresc atât de mult, trup și suflet... Uneori chiar
mi se pare că o să înnebunesc de dor! Bucureștiul, drumul
la Șosea, toată atmosfera de aici îmi trezesc atâtea amin
tiri! Bucureștiul a făcut, într-adevăr, progrese enorme! Dar
la ce bun toate astea, dacă nu te am lângă mine!" Numai
„meseria" de rege îl mai abate de la singurătatea pe care
o resimte în spațiul vast și rece al Palatului Regal. După o
zi de audiențe, întâlniri cu oameni politici, vizite de lucru,
seara, în pat, citește „informările și rapoartele". „Vezi bine",
îi scrie el Duduii, „că puștiul tău nu stă degeaba. O țară e
o treabă atât de măreață, care pune nenumărate probleme,
încât, ca s-o conduci, trebuie să te adâncești în lucru fără
încetare uneori n și 12 ore pe zi. E o treabă copleșitoare,
și nici nu am ajuns încă să studiez problemele în profun
zime; mă familiarizez doar [cu situația] în linii generale.
Trebuie să fiu cu ochii-n patru, bănuitor, trebuie mai cu
seamă să fiu informat, și asta e partea cea mai dificilă. Nu
trebuie să înțelegi din asta că mă plâng, nu, asta mi-e
meseria și trebuie să o fac. Dar, în același timp, dacă n-aș
ști că vei fi curând lângă mine, m-aș simți rupt în două.
Numai gândul ăsta mă ține și mă îndeamnă la muncă."
1. Elie Miron Cristea, Note ascunse, Dacia, Cluj-Napoca, 1999,

pp. 118-119.
în timp ce principesa Elena i se plânge patriarhului

că regele îl ademenește pe fiul lor cu cadouri de la Elena
Lupescu, Carol îi scrie Duduii cât de fericit e că și-a regăsit
băiatul, care îl scoală în fiecare dimineață ca să ia micul
dejun împreună: „între noi gheața s-a spart cu totul și în
cepe să mă iubească mult. N-a fost nevoie de mai mult de
o săptămână ca să devenim foarte buni prieteni. Sunt pro
fund impresionat că te-ai gândit să-i aduci un ceas ca cel
pe care mi l-ai dat mie, dar el e atât de nerăbdător să-l aibă,
încât i l-am comandat la Devos prin telegraf, și ei i l-au și
expediat. Dar, dacă ții să-i faci plăcere, trimite-i o cutie cu
bomboane de ciocolată de la Pihan. [...] Puștiului îi face
plăcere să ia din ele dimineața. Bomboanele astea i-au plă
cut atât de mult, încât ieri a scos un carnețel din buzunar
ca să scrie numele și adresa fabricantului. Scrie tare frumos.
Sâmbătă a trecut examenul de absolvire a clasei a doua
foarte bine. Dintre toate materiile, preferă gramatica. Ce
părere ai de treaba asta? Am rămas uimit când mi-a spus.
O altă scenă care m-a încântat: învârtindu-se pe lângă
patul meu, vede pe masa de alături fotografiile tale. Le
privește îndelung și apoi mă întreabă: Is that your wife?
(Ea e soția ta? - trad, mea) Chiar că adevărul stă pe
buzele copiilor! Căci da, tu ești soția mea, adevărata mea
soție; suntem legați unul de altul prin legături indisolubile,
mai tari decât toate actele din lume și decât toate bine
cuvântările Bisericii! Unirea noastră neclintită a fost
binecuvântată de cinci ani de fericire și de suferințe comune.
Fetițo, te iubesc, te ador, tu ești totul pentru mine! [...] Te
sărut nebunește de mii și mii de ori și sărut mai cu seamă
trupul tău, care e al meu în toate nopțile".
Când primește scrisoarea ei dictată de panică și agitație,
Carol se grăbește să-i răspundă: „S-ar părea că te îndoiești
de mine. Draga mea, cum poți să-mi scrii o asemenea scri
soare? Zău, iubito, mă întristezi, m-ai făcut să plâng de
disperare. De ce aceste idei negre? Știi prea bine că numai

pe tine te am pe lume și apoi pe băiatul meu, care pe zi ce
trece devine mai încântător. [...] Scumpete, tu ești femeia
mea iubită și niciodată n-o să fie alta. Deci ai încredere,
încredere absolută în mine, căci nici n-aș ști, nici n-aș
putea să te trădez cu ceva. Nu fi speriată de problema Of.
Cum ți-am scris, nu te-aș putea trăda în nici o privință.
Se fac atâtea intrigi, încât mai bine e să fiu cu ea în relații
bune. în acest fel vom dezarma pe toată lumea și mai ales
pe Mama, care ar conta pe asta ca să-mi facă viața impo
sibilă și ca să reînceapă atacurile împotriva ta. Dragostea
mea, nu sunt nici orb și nici lipsit de discernământ. [...]
Sper să nu cumva să fii bolnavă... Dacă ai avea cea mai
mică neplăcere, eu n-aș putea să mai trăiesc. Așa că ai
datoria să fii bine și curajoasă pentru Regele tău și pentru
Țara ta. Așa cum Nicky nu poate fi despărțit de Ioana, cu
atât mai mult pe noi, dragostea mea, nimeni nu ne poate
despărți". Totul ar fi mai ușor și mai firesc dacă n-ar inter
veni jocurile și manevrele politice, îi mărturisește el: „Simt
cum îmi apasă pe umeri această cumplită responsabilitate
care este țara întreagă și nu putem face chiar tot ce ne-am
dori. Trebuie să fiu foarte atent să nu cumva să fac vreun
pas greșit! Vreau să mă ocup de toate și mai cu seamă de
armată, care e principala mea grijă. Trebuie să iau măsuri
împotriva porcilor (liberalii - n. m.), dar sunt atât de lași,
că n-ai de unde să-i apuci".
în altă parte îi explică Duduii pe larg situația lor, a lui
și a ei, cu revoltă și amară luciditate: „Sunt din ce în ce
mai alarmat de necinstea oamenilor de aici: e incredibil
cât pot fura!... Tu ești oaia lor neagră și, fără să aibă vreo
afecțiune pentru Of, ei abia așteaptă s-o facă să apară în
opinia imbecililor ca fiind împotriva mea și de aici atitu
dinea pe care tu o critici atâta, dar prin purtarea mea față
de ea trebuie să neutralizez toate eforturile la care pot
recurge dușmanii. E mai cu seamă în interesul tău să
procedez astfel, ceea ce mie nu-mi face, te asigur, nici cea

mai mică plăcere. Tu vezi multe de la depărtare, dar eu
mă aflu chiar în mijlocul acestei complicații. Dac-ai ști câte
ore crâncene am de îndurat, m-ai înțelege bine cu inteli
gența ta vie și cu perspicacitatea ta. Fiind oficial amabil
cu ea, îți netezesc întoarcerea și o grăbesc. Dacă aș face-o
să părăsească țara și tu ai sosi în acest context, toți ar
striga că am alungat-o pe ea ca să te aduc pe tine. Ceea ce
e o idioțenie, recunosc, am oroare de această mentalitate
stupidă, dar asta e. [...] Nu mi-e ușor să-ți scriu despre
toate astea, care sunt departe de a fi plăcute, dar tu ești
femeia vieții mele și îți sunt dator cu tot adevărul, oricare
ar fi el. [...] Fetițo, e așa de greu să încerci să vorbești ori
să convingi pe cineva împotriva a tot ce simți, dar, din pă
cate, e necesar. Sunt foarte trist, sunt așa de supărat, încât
biata mea inimă e toată o rană - iubito, dragostea mea, tu
ești totul pentru mine! în loc să scriu această scrisoare,
prin care aș vrea atât de mult să te pot convinge de imen
sitatea și de intensitatea iubirii mele, aș fi vrut să te am
aici, pe genunchii mei, să te legăn ca pe un prunc, să-ți șop
tesc la ureche, încet de tot: te iubesc, te ador, te doresc, fii
a mea, și în toate serile - nebunește, mai nebunește ca
oricând - contopirea nebunească a trupurilor noastre să
fie în același timp și contopirea supremă a sufletelor noas
tre! Când vei fi aici, așa va fi, știu bine, dar acum nu e așa,
și asta mă chinuie și mă dărâmă de-a binelea, ca și pe tine,
dragostea mea".
Discuția lui Carol cu patriarhul pe tema încoronării și
a relațiilor cu principesa Elena are loc pe 12 iulie și durează
o oră și douăzeci de minute, după cum notează Miron
Cristea. Când se ajunge la „intimitățile conjugale", Carol
îl lămurește pe patriarh, cum o făcuse, dinspre partea ei, și
principesa Elena, că are toată bunăvoința să mulțumească
așteptările tuturor, dar în această privință e de neclintit:
nu dorește să aibă relații cu fosta soție. „Am răspuns",
scrie patriarhul, „că eu înțeleg situația [...]. Lumea nici

nu-i bine să facă comentarii, că apoi se face din țânțar-ar-
măsar. Fantazia bucureștenilor e ceva fără păreche în
lume. Dacă intimitate se poate sau nu, mai bine poate ști
«el». Principesa Elena încă nu dorește asta, dar va da con
curs pentru luarea unei situații, cel puțin «formal» accep
tabilă. Regele spune că așa cum e azi totul merge bine, neted.
I-am spus că eu n-am desfăcut căsătoria bisericească. Taina,
sacramentul e valabil. Elena e din punctul de vedere cano
nic, bisericesc, regina și soția Sa. Eu pot citi la încoronare
totul și pentru «regină»". în privința divorțului civil pro
nunțat prin acțiunea în justiție din 1928 a principesei
Elena, trebuie consultat un avocat, îi mai spune patriarhul
regelui.1 Pe Carol îl bate însă gândul să schimbe regulile
din Statutul Casei Regale referitoare la căsătorie, intro
ducând posibilitatea căsătoriilor morganatice. Toate vor
rămâne doar amenințări, o liniștește Miron Cristea pe
principesa Elena, care se teme că-și pierde locul și rolul,
isigurând-o că „ea va avea o bucată de pâine de mâncat"
:hiar dacă regele va fi încoronat singur.1 2
„Sperasem că odată ajuns aici popularitatea (relativă)
1 lui Of se mai stinge", îi scrie Carol Duduii. „Ei bine, dim-
>otrivă, tot pe mine mă fac să par cel groaznic în ochii
urnii. Din cauza ei, răuvoitorii vor încerca totdeauna să-mi
urpe popularitatea. Unii mă atacă pe tema asta mai pe
colite, alții cu mai multă forță. E o luptă îngrozitoare,
are mă deprimă și mă macină. Sunt cu nervii la pământ
i nu-i pasă nimănui. Sunt singur în această luptă. [...]
lici cei cărora le explic cum stau lucrurile nu vor să înțe-
;agă. Dar eu sunt de o fermitate de nezdruncinat și voi
tiliza toate mijloacele ca să câștig această bătălie. Deo-
imdată am reușit s-o izolez pe Of atât cât e cu putință.
1. Miron Cristea, op. cit., pp. 118-119.

2. Ibidem, p. 139.
Dar, când sunt lucruri atât de importante de făcut, e oribil

că sunt nevoit să lupt pentru chestiuni atât de meschine.
Am nevoie de tact și de blândețe infinită ca să câștig
partida."
Pentru Carol, încoronarea e un punct important pe
agenda programului său politic și a întăririi autorității
regale. Deși Duduia insistă să vină în România în luna
august, el e silit să-i explice că sosirea ei trebuie amânată
până după încoronarea din luna septembrie a anului 1930.
O face cu strângere de inimă, fiindcă știe ce furtună va
declanșa: „Dacă vii înainte ca situația mea față de parti
dele politice să fie bine și solid stabilită, riscăm să ruinăm
o muncă de trei ani. Liberalii adulmecă, cu greu au început
să revină, și asta fiindcă n-au încotro, dar abia așteaptă
să mă atace în acest punct cu toată violența: iată cum stă
situația. Dacă brutele astea vin la încoronare, ceea ce e de
așteptat, înseamnă că recunosc definitiv regimul, și atunci
sunt, din acest punct de vedere, deplin stăpân pe situație
și pot să fac ce vreau. Până atunci, suntem obligați amân
doi să îndurăm acest martiriu. E groaznic, e oribil. [...] Tu
ai făcut deja totul pentru mine, știu că nu am dreptul să-ți
mai adaug la chinuri și această întârziere. Dar sunt silit
să te implor să-mi mai dai încă o dată o mână de ajutor.
Dulcea mea, dacă eram sigur că nu e nici un pericol de nici
un fel pentru tine, aș fi strigat: vino, vino repede, nu mai
pot să aștept, te vreau aici, lângă mine. Dar pericolele sunt
prea mari și riscăm să compromitem un viitor prea bun.
Să știi că mă lupt pentru tine, mă lupt pentru noi și, cum
ți-am spus mai sus, îți cer acest sacrificiu numai pentru a
câștiga victoria definitivă, consolidându-mi poziția. Știu
că iubirea ta și bunul tău simț sunt îndeajuns de puternice
ca să mă înțeleagă.
[...] Mă întrebi în scrisori dacă mă gândesc la tine, iar
eu numai asta fac; mă întrebi dacă te iubesc, iar eu îți spun
nu, nu că te iubesc, te ador, ești idolul meu cum n-a fost
niciodată vreo femeie, tu ești tot ce e bun în mine; nu mai

sunt o ființă omenească, ci un pachet de nervi care mun
cesc până la abrutizare, iată în ce stare e «șinele» meu! Te
asigur că nu e deloc plăcut și că sufăr îngrozitor. E atâta
tristețe în camera asta, în care totul mă apasă și unde mă
simt atât de puțin la mine acasă! Acasă pentru mine e în
cuibul nostru, unde sunt lângă tine. Dragoste, dragoste!
Câtă nefericire aduci bieților oameni! Și totuși ce frumoasă
e dragostea și ce energie îți dă. Sunt așa de obosit și mă
doare capul. Fetițo, trebuie - și insist asupra acestui lucru -
să ai deplină încredere în băiatul tău, trebuie să știi că el
nu ne vrea decât binele.
Să știi că voi suferi enorm în tot acest timp, dar vreau
să te merit, vreau să mă regăsești așa cum m-ai lăsat, nici
o femeie, fie și de la depărtare, nu va putea să mă abordeze,
sunt cu totul și numai al tău și pentru totdeauna. Crezi
în mine așa cum și eu cred în tine. Printr-o viață absolut
cinstită voi reuși să-i conving și pe toți porcii de aici că
iubirea noastră nu e o flecăreală, ci cel mai frumos lucru
de pe pământ. [...] E ora 3 și jumătate dimineața, în cu
rând se face ziuă. Am petrecut noaptea asta cu tine, iubi
rea mea, așa că mă simt moralmente întărit".
în altă scrisoare: „Te doresc la nebunie în seara asta,
te vreau toată așa cum te-am avut, toată numai a mea, să
mi te dăruiești cu frenezie de mii de ori. N-aș putea să
trăiesc fără tine, fără trupul tău, căci tu faci parte din mine
însumi. Scumpa mea, iartă nebuniile pe care le scriu, dar
te iubesc toată și te vreau toată. Visez nebunii nesfârșite,
unele mai dulci ca altele".
Vești neașteptate
Oricât și-ar scrie ei de des, scrisorile lui Carol către

Elena Lupescu și ale ei către el, înmânate personal de oa
meni de încredere, ajung la destinație cu întârziere. Timp
de cinci ani, fuseseră nedespărțiți. Acum, cu cât Carol în
cearcă să-i amâne venirea până când își consolidează el
autoritatea, cu atât ea se teme mai tare că depărtarea și
interesele politice îi vor despărți. Pe 1 august, el pleacă
la Sinaia, de unde îi scrie. „Iată-mă, în sfârșit, în dragul
de Foișor, da, măicuțică dragă... [...] Căsuța a devenit, cum
ți-am zis, fermecătoare și vom putea s-o amenajăm în chi
pul cel mai plăcut. Voi face, până vii, tot ce-mi stă în putință
în privința asta și apoi, cu precizia bunului tău gust rafinat,
vom pune totul la punct. Am inima grea că mă aflu aici
fără iubirea mea, viața mea, rostul meu, și pe drum, venind
cu trenul, iar am plâns ca un puști. Aveam în minte atât
de prezente și de vii vremurile în care băteam același drum
nerăbdător să ajung odată ca să te iau în brațe ca un nebun
și... câte și mai câte! Vanitatea, onorurile, laudele, munca,
am din astea câte vrei. Dar tandrețe, gustul vieții adevă
rate, ceva care să fie numai pentru mine numai tu îmi poți
da. Gândește-te la asta și dă-ți seama că nici pentru mine
așteptarea asta îngrozitoare nu e ușoară - o, nu, deloc!
Dacă n-aș avea pozele tale, care mă însoțesc peste tot, și
eterna-mi țigară, m-aș simți cu totul și cu totul singur.
Am inima atât de cătrănită! Mi-e sufletul atât de greu!

Aici, mai cu seamă aici, aș fi vrut să te am lângă mine, să
te mângâi, să-ți spun vorbe dulci ca unui copilaș, vorbe
nespuse cuiva vreodată!"
Veștile și dezbaterile din țară privitoare la anularea
divorțului lui Carol, presiunea politicienilor și a patriar
hului în favoarea reconcilierii cuplului regal din rațiuni
de stat, antipatia întreținută de ziare, de principesa Elena
și de regina Maria față de ea o conving pe Elena Lupescu
că, în ciuda scrisorilor liniștitoare de la Carol, în absența
ei se pot întâmpla evenimente ireversibile. Nu mai e de
ajuns să-i amintească lui Carol de jurămintele lor de fide
litate din catedrala Notre-Dame de la Paris, de cei cinci
ani de exil în care au fost uniți împotriva tuturor, hărțuiți,
urmăriți și defăimați, nu mai sunt de folos nici șantajul
sentimental, nici febra care urcă și coboară în funcție de
emoțiile puternice, nici amenințarea că se va dedica vieții
călugărești ori ideea sinuciderii, strecurate dramatic în
scrisori. Elena Lupescu simte că e nevoie de acțiune ime
diată, în ciuda încercărilor lui Carol de a-i tempera zbuciu
mul și de a-i amâna planurile de venire în țară până după
programata încoronare.
Duduia lasă, așadar, reședința de la Coesme în grija
Rosinei Lorenz și, fără să mai aștepte aprobarea lui Carol,
părăsește Franța, așa cum plănuia și cum îi scrisese cu săp
tămâni în urmă, cu trenul internațional Orient Express,
însoțită, se pare, de soția lui Mihail Manoilescu și folosin-
du-se de pașaportul Rosinei. Trenul trece prin Munchen,
Viena, Budapesta, ajunge la București și, de la București,
cu mașina sau cu trenul, Elena Lupescu apare la Sinaia în
jurul zilei de 8 august. Data exactă e incertă, dar dintr-o scri
soare a lui Carol rezultă că pe 13 august Duduia se află deja
Ia Sinaia. Se cazează, în secret, la pensiunea Kubler, în ca
mera cu numărul 4, de unde îi trimite la Peleș lui Puiu
Dumitrescu un bilet și câteva rânduri pentru Carol în

care își anunță sosirea.
E un moment tensionat, delicat, cu totul neprevăzut,
căci despărțirea lui de Duduia a devenit aproape o condiție
politică a Restaurației, și grija cea mai mare a lui Carol,
care vede bine că fosta lui soție ar putea fi convinsă, până
la urmă, să anuleze divorțul, este să nu cumva să se tre
zească din nou însurat cu Sitta și definitiv separat de Du
duia. Prezența Elenei Lupescu în țară acum ar putea să-i
zădărnicească proiectele și încercările de a o determina pe
fosta soție să se stabilească în străinătate, unde îi promitea
subvenții generoase. Și nu era numai atât: între ei se
dădea o luptă tacită și pentru dragostea fiului lor, Mihai,
moștenitorul tronului, căruia, de-a lungul anilor, Carol îi
trimisese nenumărate daruri. Revenit în țară, constatase
că principesa Elena le dosise și nu i le dăduse niciodată...
„Noi am acoperit întregul parchet al sălii de dans de la
Palat (Palatul Elisabeta - n. m.) cu conținutul unei lăzi
cuprinzând stație de cale ferată, cu șine, macarale, depo
zite, felinare, semnale, vagoane, locomotive etc.“, va scrie
Eugeniu Buhman.1 Carol vrea să-și educe fiul în spirit mo
dern și sportiv și să-l pregătească pentru responsabilitățile
de mai târziu, chiar dacă asta înseamnă să-l îndepărteze
de fustele mamei.
După o dezorientare de moment, în care își pierde cum
pătul la aflarea veștii că Duduia se află la Sinaia, Carol o
primește cu brațele deschise. în zilele următoare, ea se va
muta la Foișor. Dintr-o scrisoare datată 14 august 1930,
rezultă că Elena Lupescu se află de câteva zile la Sinaia:
„N-am uitat că azi este data noastră dragă: 14. 5 ani și 7
luni! E un timp enorm, și totuși atât de scurt în comparație
cu timpul pe care vreau să-l petrecem împreună, să nu ne
mai despărțim nicicând și, în ciuda micilor discuții datorate

stării mele de nervi (care trebuie iertată), să ne iubim atât

de mult, și fiecare clipă care trece îmi întărește convingerea
că nu putem și nu trebuie să trăim unul fără celălalt.
Scumpete dragă, ai zis că nu te iubesc. Greșit, te iubesc,
te ador, te idolatrizez! Toate zilele astea sunt atât de adânc
impregnate de [tine], sufletul meu! Viața asta mizerabilă
de izolare pe care o duci îmi dovedește încă o dată că mă
iubești și că dragostea ta e puternică. [...] Ca să nu te fac
cumva să aștepți, să ne întâlnim la ora io la locul convenit.
Scrisoarea asta, pe care ți-o aduce Puiu, are unicul scop
de a-ți spune cu o oră mai devreme că te iubesc, că te ador,
că tu ești singura mea bucurie și că abia aștept să te sărut
și să te strâng în brațe".
După mutarea ei de la pensiunea Kubler în apartamen
tul lui de la Foișor, Elena Lupescu duce o viață de izolare
totală. Foișorul, locul nașterii lui Carol, are cinci-șase ca
mere la parter, printre care se află și biroul regelui, unde
primește audiențe, și cam tot atâtea la etaj, unde este apar
tamentul lui mobilat în stil Ludovic XV, cu câteva tablouri
splendide din colecția regală expuse pe pereți. Alături,
într-un mic apartament, îl instalase pe secretarul lui, Puiu
Dumitrescu. Secretul prezenței Duduii e păzit cu sfințenie,
își va aminti Buhman. „E adevărat însă că și doamna Lupescu
nu s-a arătat o clipă și n-a făcut un pas din camera ei", unde
cina se servea pe la ora 11-12.1
Poate că abia acum își descoperă ea adevăratul caracter
de femeie de culise care țese planuri, intrigi și strategii
între oglinzile budoarului regal. E o perioadă în care, cu
excepția regelui și a lui Puiu Dumitrescu, nu vede pe ni
meni și nu vorbește cu nimeni altcineva.

Spre sfârșitul secolulv
al XIX-lea. Un studio
foto din Viena, capital
științelor, a medicinei
și a chimiei
farmaceutice. Elise
Falk, mama Elenei
Lupescu, provine
dintr-o familie
de medici și farmacișt
evrei din burghezia
vieneză a epocii.
Se va boteza ulterior
în Biserica Catolică.
1
ADUNAREA DF.HJTA IILOR
Sesiunea 1899 -1900
Cu Meangiul regal No. 1.647 «Im i Main 1898 I» minhtru de justiție a prmintat
«»in»r. Camere proiectul <lr lege» 'otat de Senat, prin rare, in virtutea art 7. $ II. lit. A «Im
(amstitnțiune, se acorda DdiiI Nicola»-L l.i .-«•« din comuni la?-., judcțullași, împă
mântenirea cu dispensă de stagiu.
ComisiuncaD-v6Mrcdeindigen.it, Intrunindii**» In numer regulamentar In ședința
•!<• la 9 Decembre 1899, sub președința D-lui (Jrig«»rescu T. a admh acest protect
de lege.
Din actele aliate la dosar n-sulta:
Câ e<to născut In orașul lași la 19 Ianuarie 1868, «lin părinții Mendel Crunte rg și
lima, de ndigiune mosaicâ ;
Câ la 26 Nocmbre 1897 s’a botezat în religiunca ortodoxă, cu numele de Nimlac, In
biserica Isvorul «lin Rucurescl, .ivend de nas doctorul 1 Constau tiu Ltriti «1uț«c cum m-
conataU din actul de botez, liberat de preotul acelei bivncl ?i legalizat de 8-ta Mitr- p i«
din Bucurcscl la N<«. 5.01'2 de la 1 D-wmbrr 1897;
Ca la 10 Decembre 1899 s’a prcsintat la consiliul de rwi«»e al ar milei din I *;i. ?i
li.igmd sorți a fost di<prn«at de serviciul militar actix .
(2i In M'fiiituful Ofi> mI N«». 163 de la 21 Ocb'inbre 1892, pgim 48"*», a pibli «l
«eliimbare.i numelui din L*»«n Grunlt-rg In <»•; «le b«on Luț--^ u;
Ca nici părinții loale, nici petiționarul, n i s’aQ bucurat «le vcrl-o pr> lecțiune *4r«mi,
Ca In Monitorul Oficial No. 2 de la 2 Aprdie 1892. pagina 51. «->1* p*i:-!»«*at cutii rl
I» Cronl" rg lx*ihu tlx-on) a depus cu succes. _ar> nul «Ir licența In farmic»- ;i .« «»bțin*it <-a
diploma «le licențiat In farmaei»- «Ir la Unitei vitab-a din Bu«*unwl și dn-ptul d«» i»l<*u»
practica a farmaciei in țdrâ;
Ga m« bucură de o bună conduita.
In fața acestor constatări, romisiunea, in majoritate, a admt< «.rm a 4. « i *e o r la
ini|«AmenteiiiriM cu dis|«eii<« de stagiu.
SuIsM'mnatul, raț«ortor, vme a vr ruga, I» l««r «leputați, *-< binr-v«»iți a v.u urmatului
proiect «le lege
llaputor, EM. N LAIIOVARI.
ratăl Elenei Lupescu obține naturalizarea potrivit legii, printr-o cerere individuală și
tn dosar personal adresate Parlamentului. Actul de împământenire îi menționează
chimbarea numelui, botezul, studiile, profesiunea.
^ând devine român ortodox cu drepturi depline, Nicolae Lupescu e deja căsătorit cu
'lise Falk și locuiesc la Iași, unde li se naște primul copil, o fetiță: Elena.
2 I 3
REGISTRU STAREt CIVILE V'
PENTRU NASCUȚ1 zpg'
<z \
’■incipele moștenitor ar fi văzut-o pentru prima oară pe Elena Lupescu pe când era
lolescent. Trăsăturile lui romantice sunt surprinse într-un desen al artistului Antonio
rgnani.
4
La 16ani, Elena Lupescu se fotografiază, după moda vremii, într-un studio, la Iași, c
puțin timp înainte de intrarea României in Primul Război Mondial.
5
Chiar dacă drumul e greu", scrie Duduia,
inima mea nu face cale întoarsă". De-a
ungul anilor, regele și Duduia vor serba
4 februarie, ziua îndrăgostiților, ca dată
ntemeietoare a dragostei lor.
Jascut în România, botezat în Biserica

Irtodoxă, vorbind perfect limba română,
asionat de scrierile lui Caragiale, prin-
ipele Carol se poate socoti pe deplin primul
>mân al dinastiei.
8 9
io I 11
'a rege, Carol se dorește un refor
mator. încurajează și susține cultura
ațională, modernizarea armatei și
’•ogramele de educare a țărănimii,
interesează și îl preocupă cele mai
triate domenii ale științei, artei și
dustriei.
12 13 I 14
15
egele și Duduia - imaginea lor publică va fi supusă la trei campanii de defăimare:
: guvernelor Brătianu, a legionarilor și a regimului comunist.
16 I 17
Elena Lupescu la Godstone, în Anglia.
18 I 19
20
Elana cu tatăl ei, Nicolae Lupescu.
Carol II și Elena Lupescu împreună cu prieteni din „camarilă".

■ ac'
i if * ■ ■ v
• A®
Sporturi de iarnă la Sinaia, capitala de vacanță a României interbelice. Carol II la

săniuș.
Regina Maria și copiii ei, Carol și, probabil, Elisabeta, la schi.
21 I 22
„Mihăiță e încântător, dar e așa de timid... Am plâns ca un copil când l-am văzut și
l-am îmbrățișat de o sută de ori. L-am luat cu mine la Palat și am ieșit împreună în
balcon... Prim-ministrul m-a găsit stând în genunchi în fața dragului meu băiețel“,
îi scrie regele Duduii în 1930.
23 I 24
După plecarea din România, Carol fi Elena Lupescu trăiesc exilul din țară-n țară:
Spania, Portugalia, Cuba, Mexic. Brazilia... Se stabilesc la Estoril, în Portugalia.
Din exil în exil, în ciuda tuturor, spre uimirea unora, spre
necazul altora, cei doi rămân nedespărțiți. Eleganța și prezența
ei de grande dame continuă să atragă privirile pretutindeni,
inclusiv în Insulele Bermude.
28 I 29
r
i
Cu nimeni nu a fost regele „mai însurat" vreodată decăt cu Duduia: își făcuseră primele
jurăminte de dragoste la catedrala Notre-Dame de la Paris, se căsătoriseră civil la
Rio de Janeiro, iar acum, pe id august 194,9, se cunună religios la Estoril, Portugalia.
O problemă de stat
Revenirea lui Carol în țară a pulverizat viața politică,

fragmentând partidele în vreo 10-15 facțiuni procarliste
și anticarliste. Proiectele de țară, orientările ideologice, ma
rile viziuni pe termen lung sau soluțiile de ieșire din criza
economică par reduse la o unică problemă, care împarte
opinia publică și politică în două tabere: tabăra împăcării
și tabăra divorțului, tabăra soției și tabăra amantei,
susținătorii Elenei, principesa Greciei, și susținătorii liber
tății regelui Carol II. Partidul lui Iuliu Maniu susținuse
revenirea lui Carol, dar pusese de la început condiția ca
întoarcerea lui să însemne și o întoarcere la principesa
Elena, chiar dacă ea fusese aceea care, la îndemnurile libe
ralilor, divorțase. în orice caz, anul 1930 nu se arăta deloc
a fi cel mai potrivit pentru o tulburare a apelor prin expu
nerea publică a unei femei cu rădăcini evreiești în intimi
tatea regelui.
Pe fondul crizei economice mondiale, Partidul National-
Socialist din Germania, condus de un orator populist în plină
ascensiune, Adolf Hitler, câștigă teren prin discursuri și
acțiuni îndreptate împotriva evreilor. în România, de ani
buni, Liga Apărării Național-Creștine, formațiune politică
antisemită condusă de A.C. Cuza, militează pentru soluții
drastice de „eliminare completă a elementului jidănesc“
din societate. Pe linie religioasă, ideologul mișcării este un
celebru medic, Nicolae Constantin Paulescu, promotor al

unei alambicate teorii rasiale antisemite numite fiziolo
gie filozofică. Semnul politic al LANC e svastica, „semnul
comun al luptei contra jidanilor"1. Dacă A.C. Cuza salutase
cu bucurie revenirea lui Carol, asta nu însemna că ar fi pri
vit-o cu ochi buni pe Elena Lupescu, fiica unor evrei creș
tinați. Unul dintre discipolii lui, Comeliu Zelea Codreanu,
căruia Cuza îi era și naș de botez, înființează în acel an,
1930, Garda de Fier, partid care să promoveze la apropia
tele alegeri ideile Legiunii Arhanghelului Mihail, multe
dintre ele antisemite. Cu cât prezența Elenei Lupescu în
România poate fi ascunsă mai mult timp, cu atât mai bine.
Carol nu vrea să le ofere muniție dușmanilor și detracto
rilor săi. Pe liberali în special are tot interesul să-i dezbine,
atrăgându-i de partea lui pe tinerii grupați în jurul lui
Gheorghe Brătianu. Regele nu poate uita campania de
defăimare pe care au orchestrat-o împotriva lui și a Elenei
Lupescu și nici hărțuirea la care i-au supus agenții Ministe
rului de Interne condus de liberalul I.G. Duca, cel care
apoi se pronunțase vehement împotriva „restaurației". Nu
va uita nici camarila liberală grupată în jurul mamei lui.
Totuși, „el n-a arătat niciodată adânca amărăciune ce dor
mea în sufletul său pentru toată campania de ură și calom
nie la care a luat parte și ea cu concursul propagandei
iscusite a Brătienilor". Carol are marea calitate de a nu fi
vindicativ, observă Buhman. „Nu uita, dar nu se răzbuna."2
Partidul generalului Averescu îi este favorabil în măsura
în care generalul „era în stare să primească puterea ori
când, de la oricine și oricum"3.
Cât timp Elena Lupescu stă ascunsă, mai întâi la Foișor,
apoi la Palatul Regal din București, Carol, aflat pe un mare
1. Vezi Apărarea națională, nr. 1, 15 noiembrie 1925.

3. Constantin Argetoianu, Memorii, vol. V, Editura Machiavelli,
REGELE ȘI DUDUIA IUI
val de popularitate și încredere, îi împărtășește, ca totdea

una, deciziile, planurile și proiectele lui de dezvoltare a
României. Când vizitele de lucru în țară îl țin departe de
ea, îi scrie aproape zilnic, dându-i detalii despre evenimen
tele la care participă, despre oamenii pe care îi întâlnește,
despre inițiativele locale pe care le susține. Fiecare scri
soare conține repetate declarații de dragoste și de fidelitate.
în octombrie 1930 face un drum la Cluj, unde profesorul
și rectorul Iuliu Hațieganu pune bazele unui mare parc
sportiv. Noaptea, când cei care îl însoțesc dorm, Carol îi
scrie în franceză: „Probabil că numai eu nu dorm, mă simt
atât de aproape de tine, îmi pare că stăm de vorbă, ca de
obicei, despre întâmplările și vorbele zilei. Din păcate, cu
rând, trista realitate îmi spune că sunt singur, fără tine,
iubita mea adorată. Ce faci tu la ora asta? E trecut de
1.15 și îți scriu gândindu-mă nebunește la tine, strigân-
du-ți că te ador, că te idolatrizez, că te doresc, tu, singurul
meu bine, tu, celălalt eu al meu. Căci tu ești eu, și eu sunt
tu“. Apoi îi povestește cum și-a început dimineața la Uni
versitatea din Cluj, a asistat la demonstrații sportive, a
făcut diferite vizite la instituții și seara a participat la un
mare dineu și la opera Năpasta de Sabin Drăgoi, care i s-a
părut reușită. Spre finalul scrisorii, revine la dragostea
lor: „Abia aștept să te revăd și să stăm iar de vorbă. Am
nenumărate impresii pe care vreau să ți le împărtășesc,
în seara asta îți trimit nebunește și plin de tandrețe mii
de sărutări nemăsurate. Și nu încetez să-ți repet la infinit
că te ador, că tu ești totul pentru mine, ești viața mea. Cu
cea mai nebunească expresie a iubirii te iau în brațe și te
simt toată a mea...“
în ziua următoare (21 octombrie 1930), tot în miez de
noapte, îi scrie iar, de astă dată din tren. Duduia se află
încă la Foișor. Carol îi descrie ziua, atmosfera, primirea,
entuziasmul, discursurile, pe larg. Tbate fuseseră un triumf.
Păcat, doar, că ea nu putuse să fie alături de el, dar gân
dul la ea îl inspirase când le vorbise studenților de la
Universitatea din Cluj. Rușinat că vorbește prea mult

despre el, Carol se întrerupe din relatarea evenimentelor,
ca să se intereseze de starea sufletească și de sănătatea ei
fragilă: „Adorato, viața mea, totul meu, tu ce faci? Cu ce te
ocupi toată ziua? Cum îți mai e? Mai ai febră? Mă îngrijorez
când mă gândesc că săptămâna asta n-ai fost prea bine. Tu
ești - nu se poate să nu știi și să nu simți în fiecare clipă -
viața mea toată. Suntem atât de strâns legați unul de
celălalt, suntem nedespărțiți pe viață, uniți în aceleași
visuri și în aceleași dorințe. [...] Când tu ești departe, nu
mă simt întreg. Și-acum să-ți dau o idee despre ce s-a
petrecut azi". De aici începe povestirea zilei cu detalii: de
la câinii lui, care îi roseseră șapca și mănușile, la întârzie
rea la festivități a principelui Nicolae, de la ținuta de mare
gală a participanților, care au străbătut pe jos drumul
până la Universitate, la întâmpinarea ireproșabilă făcută
de rectorul Emil Racoviță, pe care și-l aduce aminte de pe
când venise la Palat la București pentru o conferință cu
proiecție de film despre expediția sa la Polul Sud. Racoviță
ține un discurs înflăcărat. „Eu pe al meu l-am citit destul
de prost", scrie Carol, dar a stârnit totuși multe aplauze.
Se țin alte și alte discursuri, are loc o recepție, se rostesc
toasturi și, cum regina Maria e și ea prezentă, fiul ei îi
aduce elogii publice pentru activitatea din trecut. „Am
apăsat", îi scrie Carol Duduii, „pe ideea de trecut...". Ur
mează o paradă sportivă, o vizită la Academia de Agricul
tură, iar a doua zi, deschiderea cursurilor și instalarea
noului rector, Iuliu Hațieganu, vizită la grădina botanică,
vizită la muzeul etnografic fondat de Carol cu șase ani în
urmă, iar pe seară, întâlnire cu Societatea Foștilor Stu-
denți ai Universității. Carol le ține o cuvântare întâmpi
nată cu entuziasm nemaipomenit, comparabil cu cel de
care se bucurase în Parlament. „Extraordinar ce efect are
asupra mea ambianța în anumite ocazii!" îi scrie el Elenei
Lupescu, adăugând: „Mâine fac în așa fel să te văz. îți tri
mit vorbă prin Puiu ca să-ți spun când și cum. [...] Abia
aștept să te revăd și să-ți spun tot ce simte inima mea

pentru tine. Iubire, iubire, sunt nebun după tine, te iubesc,
te ador, te vreau toată numai a mea. Pe mâine, așadar, dra
ga mea femeie adorată. Mii de sărutări nebune de la cel
care nu te va părăsi niciodată. Pentru totdeauna al tău...“
în toamna acelui an, Maniu află, până la urmă, de pre
zența în România a Elenei Lupescu și își dă demisia
(pentru a doua oară de la revenirea lui Carol) din funcția
de prim-ministru. Gheorghe Mironescu preia conducerea
guvernului. Ceremonia încoronării se amână. Spre sfâr
șitul toamnei, Elena Lupescu se va muta la Palatul Regal
în deplină discreție. într-o seară de noiembrie îi dă lui
Carol „dovada cea mai deplină" că îl iubește și că poate
conta pe ea. A doua zi, el trebuie să plece la Parlament,
iar ea, în graba despărțirii și cu toate precauțiile secretului
lor, își uită poșeta pe biroul lui. Puiu Dumitrescu urmează
să i-o returneze.
Duduia va locui curând într-o vilă elegantă de cărămidă
roșie din Aleea Vulpache (azi Modrogan), cumpărată inițial
pe numele mamei lui Puiu Dumitrescu și trecută în pro
prietatea Elenei Lupescu peste câțiva ani. Schimbul de
bilete și scrisori între ea și Carol continuă. începutul anului
următor o găsește deja în noua casă, de vreme ce într-un
bilet datat 2 ianuarie 1931 el îi scrie că abia așteaptă s-o
strângă în brațe și că se simte groaznic de singur în har
dughia oribilă de Palat, unde „se constată numaidecât
lipsa de confort" și unde „a trebuit amenajate în grabă o
cameră de dormit pentru Rege și o cameră de baie, vechile
odăi nemaifiind bune la nimic. [...] Se sparg ziduri și se
fac cârpeli costisitoare, când singura soluție rezonabilă ar
fi să se dărâme întregul palat..."1 De reconstrucția și reno
varea Palatului Regal se va ocupa, în anii următori, arhi
tectul Arthur Lorenz, prietenul lui Carol din exil și vărul
Elenei Lupescu.

Carol și excentricul doctor Voronoff
în primii ani de domnie, Carol încearcă în repetate

rânduri să pună în practică ideea unui guvern de uniune
națională capabil să reformeze administrația, să moderni
zeze armata, să încurajeze investițiile și să asigure educa
rea, sănătatea și igiena populației, mai cu seamă la sate.
De vreme ce partidele nu se înțeleg între ele, regele numește
în 1931 un guvern format din oameni apropiați, Iorga-
Argetoianu-Manoilescu, pe care îl conduce cu mână de
fier, încercând să domolească vrajba partidelor și să le în
drepte către un scop comun. în primii ani ai Restaurației,
Carol se bucură de admirația multora dintre politicieni,
în ședințele de guvern și când se discută problemele spi
noase, regele găsește totdeauna rezolvarea cea mai bună,
încât competența lui reușește să-i uimească și pe politicieni
versați, ca Nicolae Iorga sau Constantin Argetoianu. „Re
gele", scrie un fost prim-ministru, „era condus de cea mai
nobilă ambiție ca el să-și fericească țara. își dădea seama
de toate neajunsurile și defectele sociale, economice, cultu
rale, de întreaga noastră situație arierată. De la organi
zarea cercetășiei până la efectul ce-1 aștepta de la reforma
agrară, abia înfăptuită, de la aceea a sufragiului universal,
asigurările sociale, satisfacerea postulatelor muncitorești,
chestiuni de igienă, combaterea corupției, a luxului etc.
etc., toate îl preocupau și era doritor să le înfăptuiască el,
ca inițiator. Avea un simț social foarte dezvoltat și se ținea

pe sine nu numai chemat, ci și dator să pună bazele unei
serii de reforme care să asigure apoi evoluția nației în mod
automat"1.
Dar viața lui de noapte începe să îngrijoreze instituțiile
însărcinate cu protecția suveranului. în primii ani după
revenirea Elenei Lupescu în țară și instalarea ei, la început
secretă, apoi discretă, în vila din Aleea Vulpache, deși ori
de câte ori nu e plecat în țară își petrece serile cu ea, Carol
pare afectat de o excesivă neliniște sexuală. Nu e clar de
când și cât durează febrila căutare a unor aventuri de o
noapte, dar, în 1932, un subsecretar de stat la Ministerul
de Interne și ulterior ministru, Armand Călinescu, cere
întărirea măsurilor de pază ca să se prevină eventuale
incidente pe timpul escapadelor nocturne, care l-ar putea
pune pe rege în pericol: „Siguranța îmi aduce informații
că Regele iese tot mai frecvent noaptea și că merge la piața
Sf. Gheorghe, pe cheiul Dâmboviței și ia femei de cea mai
joasă speță. [...] Uneori Regele culege femei de pe stradă.
Acestea au aflat și se adună prin Brezoianu așteptând.
Chestia aceasta e îngrijorătoare. Nu se știe ce se poate în
tâmpla"2. Ministru de finanțe și ad interim la Interne în
guvernul Iorga, Constantin Argetoianu are acces la rapoar
tele Poliției și va dezvălui în memoriile sale că „de 4-5 ori
pe săptămână prefectul Poliției trecea prin nădușeli, căci
Regele o pornea pe din dos îmbrăcat civil, singur într-un
mic Ford cu două locuri, și prin Brezoianu, prin străzile de
lângă Sărindar aborda câte o prostituată, o ducea la Palat
și, după câte o ședință, mai scurtă sau mai lungă, îi da dru
mul cu un bilet de 500 sau 1.000 de lei. La ieșirea din Palat,
pațachina era ridicată de agenții poliției și dusă la Gavrilă
1. Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-

Napoca, 1997, p. 152.
2. Armand Călinescu, însemnări politice, Humanitas, București,
1990, P- 92.
Marinescu, care îi mai da 500 de lei și o amenința cu moar

tea dacă spune ceva. Cu timpul, Gavrilă organizase și acest
serviciu înlăturând din drumul Regelui libera concurență
și presărând trotuarele străzilor din jurul Palatului cu clien
tele lui. Prin discreția și dibăcia cu care îndeplinea acest
serviciu, Gavrilă Marinescu și-a asigurat încrederea Re
gelui și permanența la Prefectura Poliției, cu toate abu
zurile pe care le-a săvârșit"1. Tot bine-cunoscutului cinism
al lui Argetoianu i se datorează una dintre caracterizările
cele mai puțin flatante făcute vreodată lui Carol: regele
ar fi fost „un priapic veșnic nesatisfacut, cu însușiri fizice
hipertrofiate, gata să se arunce pe orice femeie și să-i dea
poalele peste cap“, iar legătura lui cu Elena Lupescu și in
fluența ei „nefastă" ar fi fost „de ordin pur fizic și patologic".2
Ori Carol e un priapic nestăpânit, și atunci nu poate
fi dependent exclusiv de Elena Lupescu, ori e legat de ea
printr-o profundă atracție „de ordin pur fizic și patologic",
și în viața lui nu mai poate exista altă femeie. Argetoianu
nu e lămurit. Carol are 40 de ani. îl îmbată puterea abso
lută și libertatea de a face ce vrea răzbunându-se pentru
anii de exil? De ce oare, deși pare să fie la curent cu esca
padele lui nocturne, Elena Lupescu nu se simte amenin
țată de noile lui experimente sexuale? într-un caiet de
însemnări, în stilul direct și de mahala caragialiană, care
este doar unul dintre registrele ei stilistice, Duduia scrie
că „a ajuns la urechile mele că uneori, seara, Carol iese
incognito din palat, culege o femeie de pe Brezoianu sau de
pe cheiul Dâmboviței și o aduce la palat. Cică prefectul Poli
ției, Gavrilă Marinescu, îl ajută în chestia asta. Nu cred
că-i adevărat, dar i-am făcut o aluzie lui Gavrilă. Atenție,
Gavrilă, ți-o spun pe șleau, te prind - te belesc, adio Prefec
1. Constantin Argetoianu, Memorii, Editura Machiavelli, Bucu

rești, 1997, vol. IX, partea VIII (1930-1931), p. 77.
2. Ibidem.
tură! Nu-mi fac griji deosebite, îl știu eu prea bine pe Carol,

las’ să-ncerce, nici una nu-1 poate satisface. Mareșalului
Averescu, într-un moment mai intim, Carol i-a mărturisit
că numai cu Lupeasca mai poate avea erecțiuni. Chiar
dacă ar vrea, Carol nu poate să renunțe la mine. Nu pierde
nici un prilej să mi-o mărturisească, sunt singura femeie
a vieții sale, și însoțește întotdeauna declarațiile de amor
cu câte o bijuterie aleasă"1. Oricare ar fi fost adevărul, fie
din pricina dimensiunilor prodigioase ale organului său
sexual, fie din cauza profundei sale nesiguranțe și nevoi
de afecțiune, fie fiindcă suferă realmente de o formă rară
de priapism, boală ereditară, pe Carol îl preocupă propria
sexualitate și poate chiar îi ascunde Duduii condiția sa și
teama de impotență.2
Cu un an înaintea întoarcerii în România, Carol și
Duduia vizitaseră împreună clinica celui mai celebru me
dic și chirurg al vremii, Serge Voronoff, aflată la granița
franco-italiană, pe țărmul Mediteranei, la o jumătate de
oră de mers cu mașina de Nisa, unde își făceau vacanțele.
La Grimaldi, un sătuc de pe coastă, Voronoff tocmai își
instalase un nou laborator de cercetări, o rezervație de
maimuțe și o clinică într-o vilă spațioasă, ale cărei ferestre
dau într-o parte către Franța, iar în cealaltă către Italia.
„Vizităm maimuțele, grădina și laboratoarele. Asistentul
e un român, dr. Alexandrescu, pe care Voronoff îl laudă
foarte mult; el ne arată toate studiile asupra cancerului,
care este marea lui lucrare de acuma", scrie Carol în jurnal
1. Elena Lupescu, op. cit., pp. 85-86.

2. Medicul urolog Bogdan Streza, pe care l-am consultat în pri
vința afecțiunii lui Carol II, consideră că regele suferea de priapism
arterial, o maladie care nu putea fi diagnosticată cu mijloacele
tehnice ale vremii, și că boala presupune o fistulă permanentă
arteriovenoasă la nivelul circulației peniene, ceea ce dă o erecție
„permanentă", cu episoade pasagere de impotență, care ar fi fost
însă reversibile.
138 TATIANA NICULESCIJ
pe 12 martie 1929.1 Nu spune nimic despre un eventual

tratament recomandat de celebrul medic pentru condiția
sa delicată, dar nu este exclus să-l fi consultat pe Voronoff
în legătură cu boala de care suferea. în Franța și în Italia
apăruseră deja cuvinte noi sinonime cu efectele unor pro
ceduri Voronoff: voronoffer și voronoffizare. Altfel spus,
voronoficare...
Evreu rus de naționalitate franceză, Serge Voronoff își
datora celebritatea mai cu seamă cercetărilor legate de
transplanturi, grefe și chirurgie plastică. încă de la începu
tul carierei sale fusese atras de posibile tratamente îm
potriva îmbătrânirii. Obișnuia să-și introducă sub piele
țesuturi prelevate de la testicule de cobai sau de câini. Trep
tat, experimentele sale s-au îndreptat spre maimuțe și spre
implanturi testiculare la oameni. Milionari, maharajahi,
scriitori excentrici îl căutau în speranța că tratamentele
lui îi vor ajuta să-și recapete vigoarea, potența și tinerețea
sexuală. Transplanturile de glande și țesuturi testiculare
de la cimpanzei la om promit nu numai să rezolve diverse
dereglări hormonale, disfuncții erectile și impotența, dar
garantează și întinerirea. Tratamentul prescris de Voronoff
anticipează în bună măsură descoperirea numită mult
mai târziu „Viagra“.
Ziarele americane din anii ’20 scriu pe larg despre disci
poli ai lui Voronoff de peste ocean și despre cazul unui mare
om de afaceri, Harold McCormick, care ar fi plătit 50.000
de dolari (750.000 în zilele noastre) pentru un transplant
de testicule, în vederea căsătoriei cu o a treia nevastă, cân
tăreață de operă. Când și-a scris apoi biografia, soția lui
McCormick a mărturisit că tratamentul îl făcuse pe soțul
ei insațiabil în materie de sex.2

voi. I, p. 128.
2. Vezi Ganna Walska, Always Room at the Top, R.R. Smith,
New York, 1943.
REGELE ȘI DUDUIA 13$)
Publicată la sfârșitul anilor ’20, cea mai cunoscută lu

crare a lui Voronoff, La Conquete de la Vie, devenise deja
bestseller mondial. Experimentele sale pătrunseseră în
cultura populară și în literatură. Arthur Conan Doyle se
inspirase din ele pentru o nouă aventură detectivistică a
lui Sherlock Holmes {The Adventure of the Creeping Man,
tradusă în românește prin Aventurile omului-maimuță').
Mihail Bulgakov scrisese romanul Inimă de câine, în care
personajul profesorului Filipp Filippovici amintește de
Voronoff. Faima excentricului chirurg va ajunge și în Ro
mânia, unde Păstorel Teodoreanu publică în ziarul clujean
Chemarea din 7 iunie 1931 versuri hazlii, cu subînțeles,
la adresa prim-ministrului Nicolae Iorga: La Voronoff un
cimpanzeu / Zărind pe Iorga pe cărare, / Gândea: ce bine
că-i mai mare / De-1 ia pe el, poate scap eu!
Poetul american E.E. Cummings îl numește pe Serge
Voronoff „vestitul doctor care injectează milionarii cu
glande de maimuță". Printre pacienții lui Voronoff s-ar fi
numărat și scriitorii Somerset Maugham și W.B. Yeats,
dar și Carol.1 Presupunând că suferă de priapism arterial,
Carol are destule motive să caute opinia unui om avizat
de talia lui Voronoff. Indiferent dacă îi leagă și chestiuni
de natură medicală, chirurgul și regele se vor mai întâlni
de-a lungul vieții lor în condiții aproape familiale: veri-
șoara Elenei Lupescu, Gerty (Gertrude) Schwetz (mamele
lor, Jenny și Elise Falk, sunt verișoare primare), se căsă
torește cu Voronoff la Consulatul Austriei de la București
pe 27 aprilie 1934. El are 64 de ani, iar ea, 20.
Peste un an, un alt medic vestit, endocrinologul și psi
hiatrul italian Nicola Pende, va sosi la București la invi
tația Institutului Cultural Italian și va ține o serie de
1. Vezi Christopher Gillberg, Gregory O’ Brien (ed.), Develop

mental Disability and Behaviour, Mac Keith Press, London, 2000,
p. 104.
conferințe despre biotipologie și modalități de îmbunătă

țire a constituției umane. în culise, s-a presupus că vizita
lui Pende nu ar fi fost străină de problema sexuală a re
gelui și că, întrebat fiind de un coleg român (dr. Gheorghe
Marinescu) despre starea lui Carol, Pende ar fi spus că
nu are tratament pentru priapism, dar că ar fi fost nevoie,
în cazul lui Carol, de un tratament psihiatric.1 într-adevăr,
în epocă nu există tratament pentru priapism, dar cu atât
mai puțin există soluții pentru impactul emoțional și
psihologic al bolii asupra celui care suferă de pe urma ei.
Unicul „medicament" care menține echilibrul sufletesc al
lui Carol este dragostea Elenei Lupescu.
i. Vezi Dr. Șerban Milcoveanu, Memorii (ig2g-ig8g), Editura

Pământul, Pitești, aoo8, p. 36.
Curtea Duduii
De când a revenit în țară, Duduia rămâne o prezență

discretă și o apariție rară în societatea politicienilor și a
boierilor de viță din capitală. Pe cât de mulți o bârfesc, pe
atât de puțini au întâlnit-o vreodată. Când îl vizitează pe
Carol, o mașină cu geamuri fumurii intră pe porțile Pala
tului și numai șoferul și valeții cu ghetre albe de la intrare
cunosc identitatea celei care lasă în urmă o boare de par
fum fin. Un contemporan cu greu poate împăca versiunile
care circulă pe seama ei: „Multă lume ne spunea că Elena
Lupescu este de o vulgaritate nemaipomenită, că are un
vocabular de birjar, că este total incultă etc. Nu știu dacă
e posibil. în tot cazul, în anii în care am văzut-o des, în inti
mitate, nu am constatat personal nici o vulgaritate, iar
incultă nu era. Desigur, era o ființă foarte abilă, care știa
cum să se poarte în funcție de persoanele pe care le frec
venta. Era cinică"1. Mai curând era o bună actriță, pe care
conviețuirea complicată cu Carol o învățase să poarte dife
rite măști și să-și disimuleze adevăratele gânduri și emoții.
Regele petrece adesea serile la ea, în casa din Aleea Vulpa-
che, și se întoarce la Palat spre dimineață. Când i se rapor
tează că suveranul a ajuns la Palat, prefectul Poliției, Gavrilă
Marinescu, se poate culca liniștit.
1. ACNSAS, dosar 52875, voi. 4, f. 16-18.

Casa ei e mobilată simplu și cu gust. E „departe de a fi

luxoasă", observă, trimis de rege cu diferite mesaje, Euge-
niu Buhman. „în salon am admirat o minunăție de covor
oriental din mătase, de se afunda piciorul în el, ținut în
culori vișinii, estompate."1 Privirea unei femei care frecven
tează saloanele aristocratice ale Europei nu este la fel de
admirativă: întunecoasă, „ticsită la primul etaj cu mobilă
oarecare și bibelouri îngrămădite ca într-un magazin de
mâna a doua", cu salonașe, la parter, decorate cu tablouri
„bune, dar prost atârnate", câteva bibelouri de jad foarte
frumoase, o colecție de icoane îmbrăcate în aur și argint
și o mică bibliotecă plină de romane franțuzești, „casa nu
dădea altă impresie decât cea de banalitate". O cameră
numită studio e mobilată modern, cu mobilă deschisă la
culoare, și dominată de portretul în mărime naturală al
lui Carol îmbrăcat în civil. Cu o mână mângâie un câine
pechinez, iar în cealaltă ține un portțigaret. Aceasta e camera
bijuteriilor primite de la el și păstrate în cutiile lor de piele
de diverse culori și căptușite cu catifea. Iar în dormitor
se află un pat larg acoperit cu o cuvertură de mătase cenu
șie, măsuțe pe care sunt expuse poze ale stăpânei casei și
una a verișoarei Gerty Voronoff, scrinuri și scaune în stil
franțuzesc. Scaunele în stil Empire ar fi fost un dar de la
profesorul Voronoff. Când încheie turul casei, contesa Rosie
Goldschmidt Waldeck, care-și consemnează ulterior im
presiile, remarcă pe noptiera din dormitor un telefon cu
linie directă la Palat și mai multe butoane pentru orice
loc în care s-ar fi găsit Carol: Birou, Oficiu, Dormitor, Baie.2
La început, cei care trec pragul acestei case alcătuiesc o
societate amestecată: tatăl și fratele Elenei Lupescu, șeful
secretariatului regal, Eugeniu Buhman, Elena Miletineanu,

2. R.G. Waldeck, Athenee Palace, trad. Ileana Sturdza, Huma
nitas, București, 2000, pp. 176-177.
REGELE ȘI DUDUIA M3
verișoara primară a Duduii, soția sociologului Dimitrie

Guști, părinții lui Puiu Dumitrescu și soția lui, Jenny,
căpitanul și pictorul Știubei cu soția, familia industria
șului Nicolae Malaxa, directorul băncii Blank, Nicolae
Tabacovici, și diferiți ofițeri, prieteni din perioada exilului,
între timp, se rezolvă însă spinoasa problemă a princi
pesei Elena. De teamă că, împreună cu regina Maria, ar
fi putut să coaguleze în juru-i o mișcare politică, regele îi
impusese nenumărate restricții. Sfătuită de fratele ei,
George (Gheorghe) al Greciei, Sitta ajunge, până la urmă,
la o înțelegere cu fostul soț: i se va plăti o pensie anuală
de 7.200.000 lei și 30.000.000 lei pentru cumpărarea unei
case la Florența. Ministrul însărcinat cu îndeplinirea aces
tor obligații, Constantin Argetoianu, nu se poate abține
să nu comenteze că „Principesa ca și întreaga familie
grecească s-au arătat cu acest prilej de o implacabilă avi
ditate bănească, iar ea n-a vrut să știe de nimic: banii sau
viața! M-am trudit și i-am găsit"1. Pe fiul lor, Mihai, îl poate
vedea de două ori pe an. Plecarea din România a princi
pesei Elena îi întărește celeilalte Elene încrederea în rege,
dar și în puterea ei de a-și croi propriul destin în ciuda
puținei simpatii de care se bucură în rândul fostei camarile
a reginei Maria, al publicului hrănit ani de zile cu propa
ganda liberală împotriva ei și al politicienilor antisemiți.
Treptat, oamenii care o vizitează se cern după banii pe
care-i câștigă, relațiile de afaceri pe care le cultivă, sponso
rizările pe care le-ar putea înlesni, comisioanele pe care le
pot aranja, serviciile și informațiile prin care i-ar putea
consolida poziția și, nu în ultimul rând, priceperea în ma
terie de poker. Duduia și Carol sunt buni jucători de cărți.
Pentru a-și asigura sprijinul lor în afaceri, se zice că ingi
nerul Malaxa i-ar lăsa să câștige sau ar depune, înaintea
începerii jocului, pe scaunele pe care urmează să se așeze
1. Constantin Argetoianu, op. cit., vol. IX, p. 361.

participant, câte 100.000 de lei. Cum Carol trăiește sin

gur la Palatul Regal pe care arhitectul Arthur Lorenz îl
restaurează și îl extinde în stil englezesc Adams, Curtea
Regală și-a pierdut strălucirea de altădată. Regele e zgâr
cit, o trăsătură de familie a Hohenzollemilor, la masa lui
se servesc numai trei feluri, iar după primul fel el își aprinde
deja o țigară, îi place bucătăria românească, dar, în general,
duce o viață frugală. Curtea lui Regală pare lipsită de viață,
amorțită și mohorâtă, încât un om care a slujit trei gene
rații de monarhi e nevoit să remarce că „au dispărut ceaiu
rile, concertele, seratele, micile adunări intime prezidate
de o regină, care dădeau oarecare farmec curților lui Carol I
și Ferdinand. Astăzi regele nu mai vede toată ziua decât
miniștri și oameni politici..."1.
De fapt, noua Curte Regală se alcătuiește treptat în
Aleea Vulpache din diplomați, oameni de afaceri, investi
tori străini și, mai cu seamă, din reprezentanți ai burghe
ziei financiar-bancare a vremii, de care Carol are nevoie
ca să-i susțină și sponsorizeze proiectele de modernizare și
industrializare a țării, să mijlocească împrumuturi externe
convenabile, să creeze locuri de muncă și să diminueze, pe
cât posibil, efectele dezastruoase ale crizei economice. Unii
dintre ei s-ar numi azi lobbyști. Marii industriași, ca Malaxa,
finanțează partidele politice în funcție de interesele proprii.
Alții, ca Max Auschnitt, care crease la Reșița cel mai mare
combinat siderurgic din România, vor cădea în dizgrație
de îndată ce se află despre comisioane impuse investitorilor
germani și care se spune că ar fi fost destinate regelui. Poli
ția și serviciile de informații își au reprezentanții lor în
noua Curte de unde sunt dirijate fragilele instituții ale
statului. Lumea vorbește cu teamă amestecată cu invidie
despre „camarilă". Fusese altădată altfel? „Conform obi
i. Eugeniu Buhman, op. cit., p. 39a.

ceiului pământului", scrie un contemporan, „oricare guvern

de aceea e pe lume, ca să fie la dispoziția ultimului pala
vragiu, ca obiect de critică acerbă, de zeflemea și de înjură
turi triviale". De când Carol conducea țara, „la ordinea de
zi ajunsese flocăirea «camarilei»"1.
E o lume pe care Carol și Elena Lupescu o cunoscuseră
și în cei cinci ani de ședere în străinătate și care le era
mult mai familiară decât aceea a marilor moșieri refractari
la reforme, a aristocrației cu rădăcini fanariote care n-o
uită pe principesa Elena ori a politicienilor care câștigă
voturi de pe urma retoricii naționaliste. între oamenii ma
mei sale și cei ai fostei soții, având în urmă experiența
exilului, când guvernul liberal folosise toate resursele de
care dispunea ca să-l urmărească, să-l calomnieze și să-i
împiedice întoarcerea în țară, Carol nu are de ales decât
să-și creeze o Curte Regală în jurul femeii de care el nu se
îndoiește, Elena Lupescu. Maestrul de ceremonii al aces
tei Curți Regale noi, omul lor de încredere, e apreciat pen
tru inteligență și loialitate. Puiu Dumitrescu „poseda
percepția rapidă a situațiilor", scrie Buhman despre el, „și
a avut marea calitate de a nu fi intrigant". „Era băiat fru
mos, vioi, simpatic și inimă bună, dar necopt sufletește [...]
pentru marea șansă cu care l-a blagoslovit viața."*2
în atmosfera de mister și bârfă care o înconjoară pe
Elena Lupescu, o ieșire în oraș cu Puiu Dumitrescu, la
o oră când străzile sunt pustii, dă imediat de bănuit celor
însărcinați cu paza suveranului. Informația ajunge pe
biroul secretarului de stat din Ministerul de Interne,
Armand Călinescu: „Gabriel [Gavrilă] Marinescu a văzut
noaptea, la șosea, pe Puiu Dfumitrescu] cu doamna
L[upescu] la braț. De aci, concluzia că ar întreține relații
î. Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Napoca,

x997> P-193-
2. Eugeniu Buhman, op. cit., pp. 381-382.
amoroase"1. îi lega o camaraderie veche în slujba lui Carol,

dar Puiu Dumitrescu își pierde locul și rolul fie în urma
unei afaceri cu fabricare de batiste pentru militari, care
îi compromite tatăl, pe generalul Dumitrescu, fie în urma
relației cu o femeie frumoasă și cultivată, Ella Mânu, de
spre care Elena Lupescu crede că îl folosește ca să ajungă
la rege.
Curiozitatea oamenilor de a afla cât mai mult despre
viața Elenei Lupescu este atât de mare, încât adesea ima
ginația și realitatea cu greu mai pot fi despărțite. într-una
dintre biografiile care i-au fost dedicate, autorul constru
iește o scenă în care, în miez de noapte, Puiu Dumitrescu
e chemat la vila din Aleea Vulpache, la o întâlnire secretă
cu Elena Lupescu. Ochii ei catifelați îl învăluie și îl iscodesc
până în adâncul sufletului. Elegantă și parfumată, poartă
o rochie lejeră, în culori pale de albastru și verde. Discuția
însoțită de mici gesturi aluzive se poartă galeș, în jurul
anilor de exil, al amintirilor de la Coesme, și ajunge la Ella
Mânu și la presupusele ei manipulări. Cum Puiu nu se
lasă convins de această interpretare a legăturii lui cu Ella,
Duduia îi spune că n-are nimic împotriva divorțului lui de
actuala soție, dar ține să se despartă de iubita care, de fapt,
țintește la Carol. în schimb, dacă el, Puiu, nu vrea altceva
decât iubire, atunci ea i-ar putea veni în ajutor... în sfârșit,
scena culminează cu Elena Lupescu azvârlindu-și cât colo
pantofii și lăsându-și rochia să cadă în clarobscurul încă
perii, sub privirea vrăjit-emoționată a lui Puiu Dumitrescu,
în fața acestei femei „goale, frumoase și diabolice", Puiu
Dumitrescu ar fi recitat poemul Imn frumuseții al lui Bau
delaire.2 încheindu-și elogiul cu versul .Jlythme, parfum,

1990, P- 91.
2. Vezi George de Berea, Comment epouser un roi?, La Pensee
Universelle, Paris, 1983, p. 145.
lueur, o mon unique reine!“, el i-ar fi cules rochia de la

picioare și i-ar fi pus-o pe umeri, sărutând-o pe obraji. Apoi
ar fi părăsit casa conștient că părăsește tot: pe rege, func
ția, cariera, țara...
Adevărul era mult mai puțin romantic: Puiu Dumi
trescu insistase pe lângă Carol s-o îndepărteze pe Duduia
fiindcă prezența ei ar fi dăunat popularității regelui. Oricât
i-ar fi apreciat loialitatea, regele socotea că viața lui pri
vată îl privește exclusiv. Drept urmare, Dumitrescu va fi
înlocuit cu un bărbat „arătos, îndrăzneț, manierat când
își dădea osteneala, elegant, bun dansator, stăpân pe limba
franceză, tipul adevărat al ofițerului de cavalerie, dotat
cu o bogată experiență pe lângă sexul frumos"1 și care îm
părtășește pasiunea regelui pentru mașinile de curse:
Ernest Urdăreanu, vărul diplomatului Nicolae Titulescu.
i. Eugeniu Buhman, op. cit., p. 382.

Codreniștii au priză bună la Palat
în curtea Palatului Regal, o mână de copii se fugăresc

în pauza dintre două materii și chiotele lor răzbat până
în cabinetul de lucru al regelui și până în Calea Victoriei.
Printre ei apare adesea un băiat voinic, timid și lent în
mișcări, cu ochi albaștri în care curiozitatea abia ia locul
tristeții. De dragul fiului său, Carol a inventat așa-nu-
mita Clasă Palatină. Colegii lui Mihai sunt copii selectați
din cele mai diverse medii sociale și din toate provinciile
României Mari. Doi dintre ei reprezintă minoritățile ma
ghiară și germană. Copii de industriași, de țărani, de in
telectuali, de ofițeri se prezintă zilnic la Palat, unde li
se țin cursuri de istorie, geografie, literatură, gramatică,
matematică, li se prezintă experimente științifice și sunt
îndemnați să-și cultive îndemânarea într-un atelier de
mecanică.
Carol petrece puțin timp între zidurile Palatului Regal.
Face vizite dese în țară, e prezent la inaugurări de pro
grame sociale, la deschideri de biblioteci și cămine cultu
rale sătești, la conferințe ale Academiei, la parade militare
și sportive, la deschideri de noi rafinării și lansări la apă
de nave comerciale. Cultura națională are în rege pe cel
mai entuziast și mai statornic susținător. Apelează la avo
catul american William Nelson Cromwell, care înființase
în anii ’20, la cererea reginei Maria, Societatea „Prietenii
României din America", ca să obțină finanțare pentru un

mare proiect educațional împotriva propagandei bolșevice.
Ori de câte ori se află la Palat, vocile copiilor îl umplu
de bucurie și de speranță în tineretul țării. Ține ca Mihai
să fie educat după cele mai moderne metode de formare a
caracterului și întărire a rezistenței fizice și participă îm
preună la taberele și reuniunile (jamboree) organizațiilor
de cercetași create de Carol încă înainte de război, pe vremea
când era principe moștenitor. Urmărind mișcările de tine
ret, regele va reuni vechile Mari Legiuni ale Cercetașilor
și Cercetașelor și Marile Falange ale Străjerilor și Străje-
relor din nou-înființata Strajă a Țării, sub autoritatea unui
Oficiu de Educație a Tineretului Român (OETR). Speră să
atragă de partea sa generația tânără. E mânat „de râvna
nepotolită de reformator", „urmărește identificarea progre
sului poporului, dându-și seama că înainte de a se scoate
națiunea din sărăcie - prin cultură și disciplină - cele mai
bune intenții sunt irealizabile". De aceea stăruie, „cu adevă
rat fanatism, pentru educația copiilor prin cercetășie, pre-
militărie, sport etc. Educația englezească i se părea cea mai
potrivită pentru dezvoltarea personalității, a inițiativei
și a curajului de a lua răspunderea"1.
între 1926 și 1930, cât el nu fusese în țară, un tânăr
cu origini germano-poloneze, Corneliu Zelea Codreanu,
preluase și reînviase, cu ajutorul tatălui său, profesor de
germană la Huși, legiunile de elevi și studenți instruite
în spiritul cercetășiei inventate de generalul britanic Robert
Baden-Powell. Zelea Codreanu fusese el însuși inițiat în
noile metode de educație la școala militară de elită de la
mănăstirea Dealu, creată după un model germano-britanic.
Cum cercetașii erau organizați în cuiburi, cohorte și legiuni,
și în absența marelui comandant legionar care fusese Carol,
legiunea înființată de Zelea Codreanu acaparase, treptat,
1. Alexandru Vaida-Voevod, op. cit., vol. III, p. 189.

adolescenții și tinerii. Ca să devii membru legionar trebuia

să te supui timp de trei ani, în mod exemplar, vieții de cuib
și ordinelor, să urmezi un regim strict de viață militar-reli-
gioasă, iar apoi, odată primit în organizație, să dovedești
curaj, loialitate și abnegație. Cercetașii și străjerii lui Carol
acceptau pe oricine în rândurile lor. Organizația lui Co-
dreanu căpătase aura unei confrerii rivale rezervată aleșilor.
înalt, chipeș, cu priviri oțelite mistic, Codreanu e înzes
trat cu un real talent de a organiza și mobiliza tineretul.
La începutul anilor ’30, deși lipsit de calități oratorice și
cultură politică, el reușise să obțină un loc de deputat în
parlament pentru gruparea care-i purta numele (ulterior
partidul Totul pentru Țară). Prim-ministrul țărănist
Alexandru Vaida-Voevod, care finanțase, cu intenții car-
liste, organizația lui Codreanu, vedea cum, pe măsură ce
popularitatea lui creștea, loialitatea declarată monarhiei
se schimba în competiție pentru putere: „în timpul absenței
lui Carol, Codreanu se obișnuise cu iluzia că moștenirea
generației bătrâne - regenți, conducători de partide - îi
va reveni mură în gură. Reîntoarcerea și activitatea Re
gelui îl stânjeneau la tot pasul"1. Codreanu începe să-și
dispute cu regele autoritatea asupra tineretului. Totuși,
Vaida-Voevod încearcă să aducă lucrurile în matca lor fi
rească și îi atrage atenția deputatului că programul său
politic nu poate fi o simplă enunțare de lozinci antisemite.
Pentru o activitate politică importantă, ar fi fost nevoie
de un proiect de țară autentic.
Ajutat de profesorul filogerman Nichifor Crainic, Codrea
nu și-a schimbat discursul parlamentar, iar Vaida-Voevod,
după ce a mai făcut și el unele corecturi, i l-a prezentat
regelui spre aprobare. Carol a fost mulțumit să recunoască
în noua versiune a textului ideile la care ținea el însuși:
respectul față de monarhie, ideea națională, dragostea de
1. Alexandru Vaida-Voevod, op. cit., vol. III, p. 167.

patrie și de moșie. Fusese eliminată orice afirmație anti

semită. Dar Codreanu nu are vocație politică. El are struc
tură de militar muncit de câteva idei simple și de dorința
de a le pune în aplicare prin luptă și mai puțin prin nego
cieri politice. La rându-i, regele cunoaște bine partidele
politice și pe cei care le conduc și știe că România Mare nu
este o monarhie constituțională comparabilă cu cea brita
nică. Și nici o democrație modernă ca cea americană, de
scrisă de unul dintre gânditorii lui politici preferați, James
Bryce. Tradiția parlamentară a României e încă fragilă și
păstrează vechi reflexe fanariote de corupție și slugărnicie.
România Mare nu are nici educație politică, nici exercițiul
democrației. Dominând o populație în mare măsură analfa
betă, partidele nu sunt deprinse - ori dispuse - să încura
jeze calitatea de cetățean a alegătorului.
După dublarea teritoriului țării în 1918 și introducerea
votului universal în 1919, apăruseră noi partide și grupări
politice, care făceau alianțe după cum le dictau interesele
de grup, cu unicul scop de a ajunge la putere. Carol e de
părere că singurul mediator în stare să disciplineze viața
politică rămâne monarhul. „Rolul suveranului e să cântă
rească ce este realmente de interes public. [...] în România,
rolul monarhului este diferit față de alte țări, unde regele
face ce îi spun miniștrii să facă. La noi miniștrii fac ce le
spun eu să facă, și asta din pricina partidelor și a politicii
din țara noastră. Aici numai suveranul poate menține
stabilitatea și o linie dreaptă între partide", îi va spune
Carol unui ziarist britanic.1 într-o lume împărțită între
Rusia lui Stalin și amenințarea fascistă, regele vrea să pună
cât mai repede în aplicare un proiect de industrializare a
țării. Pe fondul crizei economice, al grevelor studențești,
al protestelor muncitorești, al nemulțumirilor din armată,
al întârzierilor de luni de zile la plata salariilor și pensiilor,
1. A.L. Easterman, op. cit., pp. 91-97.

152 TATIANA NIC ULESCU
își vede însă confirmată părerea despre lipsa de eficiență

a politicienilor. Speră, pesemne, că ar putea să se folosească
de organizația lui Codreanu.
Așa s-ar explica de ce, atunci când Ministerul de Interne
propune măsuri împotriva legionarilor, apar informații
că regele e la curent cu propaganda legionară, dar „codre-
niștii ar avea priză bună la palat"1. Un publicist și deputat,
Nae Ionescu, apropiat de rege, promovase în ziarul său,
Cuvântul, sprijinul lui Carol pentru „noua generație tânără,
neuzată", cu care regele ar fi dorit să guverneze țara, încu
rajând curentul naționalist. Va recurge, până la urmă, la
legionari? în succesiunea de partide care se perindă la
guvernare de la revenirea lui Carol în România, mai ră
mâne să fie testați, spre a fi și ei compromiși de corupție
și ineficiență ca toți ceilalți, liberalii. „Până nu am încercat
și uzat și pe liberali, până nu am făcut dovada că nici ei
nu pot scoate căruța din noroi", nu se poate instaura un
regim autoritar, i-ar fi spus regele lui Constantin Argeto-
ianu în noiembrie 1933. în aceeași lună, Carol cere demisia
guvernului condus de țărănistul Vaida-Voevod. în locul
lui, îl numește premier pe liberalul I.G. Duca, cel care se
împotrivise public revenirii lui în țară și pe care regele îl
socotea un politician oportunist, viclean și periculos.
Cum ascensiunea, demonstrațiile și provocările antise
mite ale gardiștilor îi îngrijorează și pe diplomații țărilor
aliate, mandatul lui Duca are drept prioritate desființarea
organizației. Acțiunile lor luaseră forma amenințărilor per
sonale. „Am dovezi", i-ar fi spus el Elenei Lupescu, „că se
pregătesc să vă omoare. Că dumneata i-ai sucit capul regelui
și conspiri cu jidănimea mondială acapararea României"2.
Nu este exclus ca regele să fi fost informat de agenții Sigu

1990, p. 91-
ranței și despre alte afirmații făcute de Codreanu în casa

unei anume Florica Crăciunescu, verișoara soției sale: „Nu
este îndepărtată vremea", ar fi spus cel supranumit Căpi
tanul, „când voi veni la putere; curentul popular crește în
favoarea mea și «Vodă» o să trebuiască să mă cheme. Mă
fac că primesc și a doua zi douăzeci de legionari înarmați
până în dinți pun mâna pe Rege, și [eu] îi spun: Ori îmi
dai dreptul de guvernare, ori, dacă nu, termin cu tine"1.
Până la sfârșitul anului sunt arestați aproape 2.000
de legionari. Potrivit estimărilor lui Codreanu, numărul
celor afectați de măsurile luate de Duca ar fi fost de 10.000.
Pe 10 decembrie, guvernul dizolvă Garda de Fier. Misiunea
fusese îndeplinită și, pe 29 decembrie 1933, prim-ministrul
sosește la Sinaia cu trenul de dimineață ca să-l informeze
pe rege despre rezultatele măsurilor aplicate împotriva
legionarilor. După audiență, rămâne la masă la Castelul
Peleș. Are de gând să se întoarcă la București cu ultimul
tren de seară, care pleacă la ora 21.05, dar se anunță că va
avea întârziere.
La ora 22.00, când Duca e adus cu mașina de la Peleș,
în gară e frig și aproape pustiu. Pe peron, în lumina cețoasă
a felinarelor, îl așteaptă trei legionari înarmați, care îl ucid
cu câteva focuri de armă. Principalul atentator, Nicu Con-
stantinescu, de 29 de ani, e funcționar la compania de
transport public din București. Complicii săi, Ion Caranica
și Doru Belimace, sunt studenți macedoneni. Abreviindu-le
prenumele, simpatizanții legionari îi vor numi „nicadorii".
înștiințat telefonic despre asasinarea lui Duca, regele or
donă să-i fie depus cadavrul la Castelul Peleș.
întreaga clasă politică și opinia publică sunt cuprinse
de groază. Conducerea guvernului îi e încredințată pentru
câteva zile lui Constantin Angelescu, iar cea a serviciului
regal de la Sinaia, lui Ernest Urdăreanu. în noaptea aceea
1. ANIC, dosar 15/1934, vol. I, f. 141.

sunt arestați principalii membri ai Gărzii de Fier. Codreanu

e de negăsit. Ar fi stat ascuns la o rudă a Elenei Lupescu,
care primise de la Palat o indicație scurtă: „Mosafirul să
rămână"1. Anul 1934 începe cu un nou guvern, condus de
Gheorghe Tătărescu, din aripa „tinerilor" liberali, și cu pro
cesul „nicadorilor", care sunt condamnați la muncă silnică
pe viață.
Totuși, taberele de muncă ale legionarilor se înmulțesc
nestingherite potrivit unui concept pe care Zelea Codreanu
îl promovează ca „început de revoluție în mentalitatea
curentă. Toată lumea din jur - țărani, muncitori și nu mai
puțin intelectuali - se aduna plină de curiozitate să ne pri
vească. [...] Lumea asista la sfărmarea unei mentalități
stăpânitoare până atunci: e rușine pentru un intelectual
să muncească cu brațele, mai ales în muncile greoaie,
rezervate în trecut robilor sau claselor disprețuite"2.
După asasinarea lui Duca, următoarea tabără de muncă
deschisă de legionari în stațiunea Carmen Sylva (Eforie
Sud), de pe malul Mării Negre, se află în apropierea vilei
unde-și petrece adesea vacanțele Elena Lupescu. Nu se
simte nevoia unor măsuri speciale de securitate. Industria
șul Nicolae Malaxa, unul dintre prietenii Duduii și ai lui
Carol, finanțează, se pare, și Garda de Fier. întrebată, la
un moment dat, la București, cum de nu se teme să circule
cu mașina fără pază, Elena Lupescu ar fi răspuns râzând:
„Plătim destul de mult ca să nu risc nimic din partea
legionarilor.. ,“3
1. Armand Călinescu, op. cit., p. 293.

2. Comeliu Z. Codreanu, Pentru legionari, Editura Totul pentru
Țară, Sibiu, 1936, p. 201.
3. ACNSAS, dosar 52875, vol. IV, p. 17.
Amanta ideală
De aproape zece ani, de când ea și Carol sunt de ne

despărțit, Elena Lupescu trăiește mai multe vieți într-una
singură: viața ei cu Carol, care o adoră și pe care ea îl iu
bește interpretând când rol de mamă, când de fetiță neajuto
rată, viața de regină fără titlu a unei Curți improvizate în
casa din Aleea Vulpache, viața solitară a unei femei pe care
familia regală o disprețuiește și o respinge, viața de „duș
man al poporului", viața de ,jidoavcă cu părul roșu" ori
Jidoavcă împuțită", pe care și-o descoperă în gazetele româ
nești, și aceea de curtezană din galeria amantelor celebre,
ca doamna Du Barry sau marchiza de Pompadour (aman
tele lui Ludovic XV). Ziarele străine o numesc „Du Barry
din Balcani".
în zilele în care Carol participă la diferite evenimente
publice, are întruniri cu miniștri și ofițeri, e plecat în
vizite de lucru sau la o partidă de vânătoare împreună cu
Mihai, Duduia pregătește dineurile pe care le organizează
seara și masa de poker, citește ziare sau romane de dragoste
franțuzești, își alintă câinii de companie sau se retrage
din când în când în micul salon unde se află portretul lui
Carol și unde își ține bijuteriile, ca să mai arunce o privire
asupra pietrelor prețioase care, în lumina de miere a după-
amiezilor, îi lasă pe pielea albă mii de sclipiri incandescente.
Comandate la bijutieri de la Paris, Londra sau Anvers,
colierele, brățările, inelele, broșele, cerceii, diademele pri

mite de la Carol au fiecare câte o poveste legată de ani
versări, evenimente și momente ale vieții lor intime, din
culisele activității publice a monarhului.
în primii ani ai domniei regelui, Duduia dă dovadă de
mult bun-simț, și înalții funcționari ai Palatului remarcă
amabilitatea, prietenia și dorința ei de a face mici servicii
celor care i le cer. „Inteligentă și veselă, dotată cu o memo
rie excelentă și bună cunoscătoare de oameni, era în stare
să distreze toată societatea cu istorisirile și comentariile
ei totdeauna interesante și pline de haz“, scrie Eugeniu
Buhman.1 Un ziarist american contemporan, John Gunther,
o descrie, la rândul lui, ca pe o femeie foarte inteligentă, una
dintre femeile cele mai remarcabile ale epocii și o amantă
ideală, anacronică prin exemplaritatea ei: e de o discreție
desăvârșită (abia dacă a văzut-o cineva în afara cercului
ei restrâns de prieteni), nu e avară, fiindcă pe timpul exi
lului a învățat valoarea banilor (multă lume crede că, dim
potrivă, e cum nu se poate mai avară...), îi e credincioasă
regelui, oricâte bârfe ar circula despre alte presupuse
aventuri, și nu rămâne însărcinată.2 S-ar putea adăuga
și că îl răsfață pe fiul regelui, Mihai, cu daruri și atenție
maternă. în perioada exilului lor, Duduia făcuse, într-ade-
văr, o operație, probabil o legare a trompelor uterine, care
să o împiedice să aibă copii. Se va lupta apoi ani de zile
cu efectele nedorite ale operației, trecând de la perioade
de îngrășare excesivă la perioade de slăbire exagerată.
Corespondenta săptămânalului american Newsweek la
București, Rosie G. Waldeck, necruțătoare altminteri cu
Carol și cu Elena Lupescu, deși nu i-a întâlnit niciodată, se
vede silită să accepte și ea ceea ce multora li se pare de ne
conceput: „sexul și banii nu ajungeau să explice de ce două

2. Vezi John Gunther, Inside Europe, Harper&Brothers, New
York, 1938, p. 379.
făpturi reci, egoiste și nestatornice rămâneau împreună

în pofida propriilor lor interese și cu mari sacrificii. Erai
tentat să crezi că în acest caz era vorba de dragoste ade
vărată"1. Nepotul lui Zizi Lambrino și al lui Carol va ajunge
la aceeași concluzie: „Dragostea lui pentru doamna Lupescu,
iubita lui Duduie, era adevărată. Nu putea fi desigur vorba
de-o aventură. Viața lui s-ar fi simplificat mult dacă ar fi
avut alt fel de legături, dar [...] nutrea o adevărată pasiune
pentru această femeie"2.
Adevărată e și dragostea ei pentru Carol. Deși nu pu
ține au fost situațiile în care s-ar fi gândit să-l părăsească,
Elena Lupescu îi rămâne parteneră credincioasă. în cea
surile de singurătate își face curaj pentru timpul pe care
îl va petrece cu Carol, spunându-și că „trebuie să mă arăt
totdeauna într-o dispoziție bună, orice s-ar întâmpla, și
să mă silesc a lua lucrurile filozofic. Lumii nu-i plac oa
menii triști. Astfel de oameni sunt numiți «posaci», și
posacii n-au nici o căutare, oricât ar fi cerul de întunecat,
soarele poate să se ivească și să spargă, cu razele sale,
nourii grei. Dacă sunt mai întristată și mă simt singură,
caut, pe biroul meu, o mică epistolă de simpatie trimisă
mie de o doamnă americană, cu un citat din filozoful
Emerson: «Lumii îi este ușor să trăiască după părerile
lumii; este lesne pentru un solitar să trăiască după voia
lui; dar omul cu adevărat mare este acela care, în mijlocul
mulțimii, cu o pricepere desăvârșită, știe să-și păstreze
independența singurătății»"3.
1. R.G. Waldeck, op. cit., p. 144.

2. Paul al României, Carol al Il-lea, Rege al României, Editura
Holding Reporter, București, 1991, p. 171.
3. „It is easy in the world to live after the world’s opinion; it is
easy in solitude to live after our own; but the great man is he who in
the midst of the crowd keeps with perfect sweetness the independence
of solitude" (Ralph Waldo Emerson, Self-reliance and other essays,
Dover Publications, New York, 1993). Elena Lupescu, op. cit., p. 41.
Duduia va fi recitit, poate, cuvintele lui Emerson și în

sâmbăta mare a Paștelui din anul 1934. în noaptea aceea,
ca totdeauna la marile sărbători, ea trebuie să rămână
acasă, în timp ce Carol urmează să participe la liturghia
învierii de la biserica Domnița Bălașa, împreună cu regina
Maria, Mihai și principele Nicolae, alături de membrii gu
vernului și reprezentanți ai clerului. Cu câteva ore înainte,
sunt arestați mai mulți căpitani și locotenenți și câțiva
civili. în fruntea arestaților se află colonelul Victor Precup,
cel care participase entuziast la revenirea lui Carol în Româ
nia cu ani în urmă și despre care se spunea că era un om
curajos și integru. Fusese decorat cu Crucea de Fier în Pri
mul Război Mondial. Siguranța descoperise că Precup și
ceilalți ofițeri plănuiau un atentat cu grenade asupra fami
liei regale. Atacul fusese programat să aibă loc în momen
tul în care familia regală ajungea la intersecția Căii Victoriei
cu Bulevardul Elisabeta, iar biserica ar fi fost luată cu asalt.
Mobilul atentatului nu e limpede, dar la Ministerul de
Interne se vehiculează două variante: „unii vorbesc de in
tenția de a asasina pe d-na LfupescuJ. Alții, de introdu
cerea unei dictaturi militare"1. La procesul complotiștilor,
care are loc peste o lună, ei pretind că „au fost dirijați de o
acțiune «patriotică» împotriva doamnei L[upescu]“2. E, de
bună seamă, un pretext menit să distragă atenția autori
tăților și să îndrepte ziarele către ținta lor favorită: parte
nera regelui. Era lucru știut că Elena Lupescu nu participa
la activitățile publice ale lui Carol, că era exclus să apară
alături de el, de regina Maria și de membrii guvernului la
vreo festivitate de orice fel și că nu îl însoțea în seara aceea.
Atunci, pe cine viza atentatul? Și cum de ajunsese colonelul
Precup să conducă o tentativă de lovitură de stat? Agenții
Siguranței dau, în rapoartele lor, detalii despre capii ope

2. Ibidem, p. 218.
rațiunii: „Precup și Nicoară sunt masoni activi de rit ioanit

din Transilvania, care au fuzionat încă de anul trecut cu
masonii de rit scoțian, ambele rituri fiind sub obediența
Marii Loji Naționale din România, de sub șefia lui Pangal"1.
Constantin Argetoianu, și el francmason, îi spusese de mult
regelui că în România ar fi potrivit un regim autoritar. In
tenția ofițerilor pare atunci să fi fost schimbarea guver
nului condus de Gheorghe Tătărescu, urmată de instaurarea
unei dictaturi camuflate sub control masonic. Și Carol
dorea schimbarea Constituției în așa fel încât monarhului
să i se acorde un rol mai important în stat și reformele să
poată fi impuse de sus în jos, dar, prin educație, moștenire
de familie și opțiune politică, el era totuși un susținător
al democrației „ghidate" monarhic.
Argetoianu și prietenul său Jean Pangal sunt nevoiți
să constate că, fără ca ei să fie informați, și alții fac jocuri
politice în culise: mareșalul Averescu (Partidul Poporului),
George Brătianu („tinerii liberali") și țărănistul Iuliu Maniu
semnaseră un acord de cooperare politică. După arestarea
și condamnarea grupului lui Precup, în rapoartele Siguran
ței se vorbește despre posibilitatea detronării regelui, iar
Pangal, cunoscând vanitățile mareșalului, visează la reașe
zarea alianțelor și la instalarea unui guvern Averescu,
convins că „în ce privește viitorul nu are de ce să fie mai
rău decât prezentul, oricâte nemulțumiri am provoca. Acel
care va răspunde de schimbarea Constituției și de tolerarea
dictaturii noastre este Regele și în cel mai rău caz el va plăti
oalele sparte și pentru noi tot nu va fi mai rău, ci contrariu,
fiindcă știți cu toții că noi, masonii, ne împăcăm perfect - și
chiar mult mai bine - într-un regim republican"2. Un inte
lectual care joacă și el multiple cărți politice, Nae Ionescu,
1. Bogdan Bucur, Jean Pangal, documente inedite: 1933-1943,

Rao, București, 2016, p. 86.
2. Ibidem, p. 112.
e gata să susțină prin articole publicate în presă instalarea

unui guvern militar Averescu, care ar fi, crede el, ultima
etapă înainte ca puterea să fie preluată de guvernul gardist.
Pangal și Argetoianu îl subestimează însă pe rege, după
cum o subestimează și pe Elena Lupescu, despre care au
impresia că parcă ar vrea „să înrăiască lucrurile cât mai
mult, să compromită pe rege și apoi să poată ea să plece cu
el în străinătate, întrucât viața ei actuală de aci nu este
deloc agreabilă"1.
E drept că viața ei nu e ușoară, trebuie să fie mereu cu
ochii-n patru, să-și aleagă cu atenție oamenii de încredere,
să fie informată la zi despre propaganda împotriva ei și
tentativele de atentat. Visează la tihna cuibului casnic
de la Coesme, dar, dacă acesta îi este planul, atunci nici
planul ei, nici al celor doi masoni nu se îndreaptă deocam
dată spre varianta dorită. Chiar dacă guvernul prim-mi-
nistrului Gheorghe Tătărescu, apropiatul lui Carol și al
Duduii, își va da demisia, regele îl însărcinează tot pe
Tătărescu cu formarea unui nou cabinet. (Brunet și cu
fața smeadă, Tătărescu să fi fost oare omul de încredere
poreclit în scrisorile lor din 1930 Țiganul?)
1. Ibidem, p. 191.
Vărul Eduard VIII și Wallis Simpson
Alături de alți regi ai Europei, de rude din Casa Regală

de Windsor și de reprezentanți sosiți din toate coloniile
Imperiului Britanic, Carol pășește solemn în jalea maies
tuoasă a cimpoaielor scoțiene care umplu tăcerea grea a
doliului. Cortegiul funerar străbate bulevardele Londrei,
îndreptându-se spre Piccadilly Circus și Hyde Park, către
Westminster Hall, unde va fi depus sicriul pentru ceremo
nia publică de rămas-bun. într-o zi mohorâtă de ianuarie
a anului 1936, după 26 de ani de domnie, regele George V,
vărul primar și prietenul de o viață al reginei Maria, e con
dus pe ultimul drum de o mare de oameni, în toată simpli
tatea măreției sale, cum anunță la radio vocile grave ale
crainicilor de la BBC. înmormântarea are loc la Windsor.
El fusese acel rege care, alertat de Maria, îi expulzase din
Anglia pe Carol și pe Elena Lupescu în 1928, cu prilejul pri
mei tentative a lui Carol de a reveni în România. în conflic
tul dintre Carol și fosta lui soție, principesa Elena, George V
se arătase totdeauna de partea ei. Ea era fiica celeilalte
verișoare primare a regelui, Sofia a Prusiei.
Orice va fi gândit Carol acum, ceremonia funerară, defi
lările, costumele de paradă, cușmele înalte din blană de
urs canadian ale gărzii regale, marșul de o precizie mate
matică al armatei britanice îi stârnesc admirația. Impusese
și el în România paradele fastuoase în ținută de gală, cu
galoane, decorații, cizme, căști și uniforme înzorzonate.

La defilările armatei, regele apărea călare pe un cal alb,
purtând cască imperială și cu pieptul plin de găitane și
decorații. Rivalul lui, Codreanu, îl imita intrând în sate pe
un cal alb și îmbrăcat în costum național.
Potrivit unei vechi tradiții, la moartea suveranului, în
balconul Palatului St. James care dă spre Friary Court apar
ofițerii regali din Ordinul Jartierei, purtând însemnele
heraldice ale Regatului și ale Imperiului, și se dă citire pro
clamației care îl anunță pe noul rege: Eduard VIII, văr
de-al doilea cu Carol. în timp ce maestrul de ceremonii ros
tește cuvintele consacrate „.. .We, therefore, the Lords Spiri
tual and Temporal of this Realm, being here assisted with
these of His late Majesty’s Privy Council, with Numbers of
other Principal Gentlemen of Quality, with the Lord Mayor,
Aidermen, and Citizens of London, do now hereby, with one
Voice and Consent of Tongue and Heart, publish and pro
claim. ..“ , încălcând toate regulile și protocoalele, noul rege
urmărește ceremonia, de la o fereastră a palatului, împre
ună cu o americancă divorțată, Wallis Simpson. Familia re
gală va interzice timp de zeci de ani difuzarea imaginii lor
la fereastră, surprinsă de o cameră de luat de vederi oficială.
Eduard e cu un an mai mic decât Carol. Are 41 de ani
și e socotit un prinț charismatic, chipeș, bun vorbitor, cu
enorm impact în rândul tinerilor, pe care i-a organizat încă
din anii ’20 în legiuni de cercetași, și foarte iubit de presă,
chiar dacă ziarele îl descriau uneori ca pe un playboy atras
în special de femeile măritate. Wallis Simpson e cu trei
ani mai în vârstă decât Elena Lupescu. Are 40 de ani. E
fiica unui negustor de faină prosper din Baltimore. Inteli
gentă, spirituală, dominatoare, emancipată, departe de a
se încadra în modelul de frumusețe al vremii, Wallis e lip
sită de orice complexe. Nu a divorțat încă de cel de-al doilea
soț și se află într-o legătură amoroasă cu un alt bărbat,
dar Eduard e convins că este femeia vieții lui. Membrii

Casei Regale o numesc în șoaptă, cu oroare, that woman.
Ca prinț moștenitor, Eduard respingea modelul părin
ților săi și era mult mai apropiat de oamenii obișnuiți decât
de aristocrația de la curtea regelui George V. Protocolul
regal și complicațiile ceremoniilor tradiționale îl exasperau.
Nu cultiva mai deloc Biserica Angliei, al cărei conducător
tocmai devenea. în schimb, noul rege împărtășește cu vărul
său Carol aceeași nerăbdare de a moderniza mentalitățile.
La moartea tatălui său, când urcă pe tron, se află pe cul
mile popularității. Dar publicul britanic încă nu e la curent
cu dorința lui de a se căsători cu Wallis Simpson. Prim-mi-
nistrul conservator Stanley Baldwin avea să-l descrie pe
Eduard în cuvinte care amintesc de caracterizarea pe care
i-o facea regele Ferdinand fiului său Carol, comparându-1
cu un șvaițer cu prea multe găuri... Regele Eduard VIII,
crede Bald win, este pe jumătate copil și pe jumătate geniu...
Când presa publică primele articole despre povestea
de dragoste a noului rege și intenția lui de a se căsători,
destule ziare se declară încă de partea lui, iar un deputat
conservator, Winston Churchill, se numără printre puținii
oameni politici care încearcă să amâne un deznodământ
ireparabil.
A întâlnit-o Carol pe Wallis Simpson cu prilejul șederii
sale la Londra din acele zile de ianuarie? Probabil că nu,
dar știe, cu siguranță, ce gândește familia despre viața
personală a vărului său, la fel de hotărât să rămână alături
de femeia iubită cum este și el în privința Elenei Lupescu.
Se împlineau doisprezece ani de când el și Duduia erau
împreună. La un moment dat, într-o scrisoare din 1930, o
întrebase: „Vrei să renunț la tot pentru tine? Dacă socotești
că asta e singura soluție, spune-mi și o fac“. Dar știa că ea
voia ce voia el... Eduard VIII merge mult mai departe decât
Carol. Americanca Wallis Simpson n-ar fi acceptat nici
odată să ducă viața retrasă a Duduii, rămânând ascunsă
în culisele vieții lui Eduard, așteptând ca regele să-i acorde

câteva ceasuri furișe între întruniri politice și protocolare,
vizite de lucru, partide de vânătoare, ceremonii militare,
călătorii în colonii sau reuniuni de familie. Când cei care
văd în Wallis Simpson o amenințare la adresa monarhiei
și a stabilității regatului încep să transmită discret presei
informații că regele ar bea cam mult, că ar suferi de depen
dență sexuală de Wallis Simpson sau că ar fi instabil psihic,
Eduard e împins pe calea fără ieșire pe care vărul lui român
reușise s-o evite. Pus să aleagă între tron și căsătoria cu
Wallis Simpson, regele Marii Britanii alege abdicarea.
La mai puțin de un an de la încoronare, la Castelul
Windsor, Eduard VIII înregistrează ultimul său mesaj
către țară: „Cunoașteți cu toții motivele care m-au deter
minat să renunț la tron. Vreau să știți că luând această
hotărâre nu mi-am uitat țara și imperiul, pe care am încer
cat timp de 25 de ani, ca Prinț de Wales și ca rege, să le
slujesc. Dar trebuie să mă credeți când vă spun că mi-e
imposibil să port povara grea a responsabilității și să-mi
duc la capăt îndatoririle de rege așa cum aș dori fără aju
torul și sprijinul femeii pe care o iubesc. Și vreau să știți
că decizia îmi aparține mie și numai mie. Această decizie
îmi aparține în exclusivitate. Cealaltă persoană pe care o
privește decizia mea a încercat până în ultimul moment
să mă convingă să-mi schimb părerea. Am luat această
decizie, cea mai serioasă din viața mea, gândindu-mă la
binele tuturor". Pare aproape o declarație inspirată de
scrisorile vărului Carol din vremea exilului. Eduard con
tinuă spunând că hotărârea i-a fost înlesnită de încrederea
în calitățile fratelui său de a conduce țara și imperiul, ală
turi de o familie minunată, ca a multora dintre britanici,
dar care lui nu i-a fost hărăzită. Le mulțumește apoi
mamei lui, familiei regale, partidelor politice, parlamen
tului, prim-ministrului pentru purtarea lor plină de con
siderație și spune că e recunoscător publicului pentru
căldura cu care l-a înconjurat întotdeauna. Anunță, de

asemenea, că renunță la toate prerogativele regale și la
activitatea publică, dar că va fi oricând la dispoziția suve
ranului dacă acesta va avea vreodată nevoie de el. „Iar
acum“, se încheie declarația difuzată de radio BBC pe 11
decembrie 1936, „avem cu toții un Rege nou. îi urez din
toată inima lui și vouă, poporul lui, fericire și prosperitate.
Dumnezeu să vă binecuvânteze. Dumnezeu să-l ocrotească
pe Rege!“. Fratele lui Eduard, Albert, îi ia locul cu numele
de George VI. Anul 1936 se va numi, în Anglia, anul celor
trei regi: unul care moare, unul care abdică, unul care, cu
totul nepregătit, preia povara coroanei.
Criza constituțională din Anglia și renunțarea la tron
a unui rege care trăia cu o femeie „nerecomandabilă“ îi
preocupă pe țărăniștii intransigenți grupați în jurul lui
Iuliu Maniu. Era imposibil să nu facă analogii cu situația
lui Carol și a Elenei Lupescu și să nu spere în înlăturarea
fie a Duduii, fie a regelui. Ei „exaltă [sic!] de bucurie" și
socotesc evenimentele de la Londra „o întărire a acțiunii
lor“. „încă o greșeală a lor", comentează un țărănist mai
lucid, Armand Călinescu.1 Pe Carol îl interesează însă prea
puțin situația vărului său britanic. La funeraliile regelui
George V aflase că ministrul de externe, Sir Anthony Eden,
negocia un plan secret cu Germania care viza remilitari-
zarea regiunii Renania în schimbul promisiunii cancela
rului Adolf Hitler de a nu încerca modificarea frontierelor
rezultate în urma Primului Război Mondial. Era o reacție
la semnarea în anul precedent a unui pact franco-sovietic
de asistență mutuală. Pe 7 martie 1936, 30.000 de soldați
germani au fost mobilizați pentru ocuparea Renaniei și
câteva mii dintre ei au înaintat în interiorul regiunii
sprijiniți de forțe de poliție.
în luna mai, secretarului de stat din Ministerul de
Interne de la București, Armand Călinescu, îi parveneau

informații că „Regele Carol a făcut imense depozite la Banca

Franței, așa cum făcea regele Alfons [XIIIJ în ajunul detro
nării sale" din 1931, precum și la Banca Olandei. Ce eveni
mente grave se petrec în țară? se întrebau guvernatorii
celor două bănci.1 întors cu informații noi de la Londra,
urmărind atent manevrele germane din Renania, Carol e
în măsură să știe mai bine decât oricine că evenimente
grave încep să se petreacă deocamdată în afara țării.
1. Ibidem, p. 30a.
Duduia nu se mai ascunde
Aniversarea Zilei Restaurației, din 8 iunie 1937, începe,

ca de obicei, „cu o sărbătorire intimă, într-o comuniune
sufletească cu Dluduia]"1. De astă dată, fiindcă a crescut,
e mult mai apropiat de tatăl său decât cu ani în urmă și
a început să se simtă bine și în preajma Duduii, la sărbă
torirea intimă e prezent și Mihai. O masă în trei, amintiri,
glume, căldura familială a unui cămin la care toți, fiecare
în felul lui, visează cu nostalgie. Pentru rege e și un prilej
de bilanț. Privind în urmă, își spune că „am dreptul de a fi
mulțumit; fără nici un dubiu, constat că țara a făcut pro
grese. Greutăți, intrigi și piedici au fost și sunt; cu toate că
n-am putut obține complecta stabilitate politică pe care o
doream, totuși, în ciuda ei, s-a făcut un enorm pas înainte"2.
Cu timpul, prietenii care participaseră la revenirea lui
în România în 1930 și serbau an de an, alături de el, aniver
sarea s-au împuținat. Unii s-au îndepărtat nemulțumiți
că nu au fost recompensați cum ar fi sperat. Alții au făcut
greșeli impardonabile față de Duduia sau față de rege. Alții
au căzut în plasa vicleșugurilor politicianiste. în sfârșit,
alții au fost dezamăgiți că regele nu renunță la o femeie
1. Carol al II-lea, Regele României, însemnări zilnice, vol. I,

Editura Scripta, București, 2001, p. 69.
2. Ibidem.
detestată de opinia publică și s-au lăsat atrași de mișcarea

lui Codreanu. Printre aceștia se numără vlăstare de viță
nobilă, moșieri, intelectuali și foști membri ai Curții reginei
Maria. Nici relațiile cu familia regală nu sunt mai bune:
principele Nicolae cere guvernului și regelui recunoașterea
căsătoriei sale cu Ioana Doletti și e revoltat că nu i se con
feră acesteia titlul de principesă; pe Ileana, sora lor cea
mică și soția arhiducelui Anton de Habsburg, preferata
reginei Maria, Carol o ține la distanță și nu îi permite
să-și nască primul fiu în România; cealaltă soră, Mărioara
(Mignon), regina-mamă a Iugoslaviei, își revine greu după
asasinarea soțului ei, regele Alexandru, în 1934; Elisabeta,
mai apropiată de Carol, a divorțat de Gheorghe (George)
al Greciei în 1935 și s-a întors în țară. Iar regina Maria, încă
de la începutul anului 1937, nu mai e văzută la ceremoniile
și festivitățile publice. De câtva timp, e slăbită, bolnavă,
locuiește mai mult la Castelul Pelișor de la Sinaia, unde
se află sub supravegherea medicilor Casei Regale și unde
e vizitată de doctori din străinătate.
Ceremoniile oficiale de 8 iunie se deschid cu demonstra
ții aeronautice pe Aerodromul Băneasa, urmate de o slujbă
religioasă, acordarea de decorații, o masă festivă la care
se țin discursuri și o mare defilare sportivă a legiunilor
de cercetași și străjeri și a tinerilor din cluburile sportive.
Regele e plăcut impresionat, sperând că „în câțiva ani, cu
perseverență, se vor crește noi generații, într-un frumos
spirit de cooperare cetățenească"1.
în zilele următoare are loc vizita la București a preșe
dintelui Poloniei, Ignacy Moscicki, și a unei delegații con
duse de ministrul său de externe, colonelul Jozef Beck.
Vremea e caldă, iar capitala României e împodobită cu dra
pele și flori. Cordoane de militari în uniforme de gală sunt
înșirate pe străzi. în uralele mulțimilor care aclamă oaspeții,
1. Ibidem, p. 70.
regele Carol II, membrii guvernului, deputății, capii arma

tei conduc delegația poloneză în tribunele stadionului Aca
demiei Naționale de Educație Fizică, unde vor asista la o
nouă demonstrație sportivă a tineretului român. Totul a
fost organizat cu precizie de secretarul personal al regelui,
Emest Urdăreanu, care, „pe lângă defectele sale și, mai
ales, supărările lui periodice, are, într-adevăr, un talent de
a organiza aceste festivități. Are simțul acestor lucruri..."1.
în timp ce oaspeții străini admiră defilarea, ochii oficia
lităților române, ai ziariștilor și ai curioșilor se îndreaptă
pe furiș către tribuna oficială, unde, pentru prima oară, o
văd pe Elena Lupescu. în absența reginei Maria, încurajat
de rezultatele bune ale celor șapte ani de domnie, Carol a
hotărât că Duduia trăise destul în culisele vieții publice.
Peste câteva zile, la un mare bal la care participă miniștri,
diplomați, ofițeri, investitori, va dansa cu membri ai corpu
lui diplomatic, din nou, în văzul tuturor.
în timpul vizitei oficiale a delegației poloneze, e văzută
și în balconul clădirii Automobil Clubului Român, de unde
urmărește parada militară organizată în cinstea înalților
oaspeți. Carol e fericit: Duduia i-a spus că „a fost perfect",
și părerea ei îi dă încredere. Mândru, regele notează în jur
nal: „Fără să mă laud, Armata noastră se prezintă perfect,
și nu numai la paradă. Se lucrează serios și la instrucția
trupei, cât permit disponibilitățile bugetare. Lipsește încă
oareșicare întinerire a cadrelor, la care mă gândesc de câtva
timp"2. Peste câteva luni, va completa peisajul armatei cu
tușe severe: „.. .în Armată este o boală cronică, se bate apa
în piuă, Comandamentul s-a învechit, a pierdut din vigoare
și a crescut în favoritism și admirație mutuală. [...] Șefii
au, adesea, o indulgență criminală față de subordonații
lor, adevăratele valori sunt înecate în puhoiul mediocrității
1. Ibidem.
2. Ibidem, p. 71.
conștiincioase..."1 Unii dintre acești „șefi", amenințați cu

trecerea în rezervă, nu ezită să-și declare antipatia față de
Elena Lupescu, pe care o socotesc o belea pe capul regelui
și al țării.
1937 pare să fie anul marilor demonstrații militariste
de putere. în februarie, pe străzile capitalei, lumea asistase
la un marș funebru de o amploare nemaivăzută până atunci
în România. Aproximativ 2.000 de legionari în cămăși
verzi, în frunte cu Căpitanul în ținută de doliu, cu un cap
mai înalt decât mulți dintre participanți, însoțiseră în
cortegiu funerar, formând o imensă cruce vie, sicriele a doi
dintre fruntașii Gărzii de Fier, Ion Moța și Vasile Marin,
uciși pe frontul Războiului Civil din Spania. Printr-o cir
culară a patriarhului fuseseră autorizați să ia parte la
procesiune zeci de preoți și câțiva mitropoliți. Se remar
case, de asemenea, prezența unor ambasadori acreditați
la București. Secretarul de stat din Ministerul de Interne,
Armand Călinescu, nota cu îngrijorare că astfel „ieșeau la
iveală adeziuni numeroase în lumea bună, ofițerime, pro
fesori"2 la Mișcarea Legionară. De fapt, legionarii au acum
membri și simpatizanți în toate instituțiile statului și în
parlament. Au atras de partea lor deopotrivă muncitori și
intelectuali, oameni politici și ofițeri de rang înalt, au creat
un fel de stat subteran. O bună parte a țărăniștilor grupați
în jurul lui Iuliu Maniu simpatizează cu gardiștii.
Grație marșului deopotrivă religios și militar organizat
la înmormântarea lui Moța și Marin, popularitatea Gărzii
de Fier depășise orice așteptări. Regele începea să se con
vingă de primejdia pe care o reprezenta organizația lui
Codreanu. „Spre a rupe pe rege de gardă"3, prim-ministrul
Tătărescu numise un subsecretar de stat în Ministerul
1. Ibidem, p. 129.
3. Ibidem, p. 341.
de Interne care să se ocupe de suprimarea gardiștilor: pe

fostul șef al Poliției, colonelul Gavrilă Marinescu. El face
parte din cercul oamenilor de încredere care l-au întâmpinat
pe Carol în seara sosirii la București, cu șapte ani în urmă,
și care participă adesea în casa Duduii din Aleea Vulpache
la o partidă de poker. încă din luna martie, Gavrilă Mari
nescu avea un plan pe care i-1 prezentase regelui: „să
suprime pe Codreanu și vreo 30 [de] gardiști principali",
în acest scop, formase „echipe de 200 de pușcăriași, cu
care va da lovitura într-o noapte", convins fiind „că, dacă
nu-i suprimă el, vor cădea, el și Rex apoi, victime"1. Apari
țiile publice ale Duduii din vara aceea sunt percepute de
legionari drept insolentă provocare. Regele e de acord să
fie transmise semnale și avertismente din care toată lumea
să înțeleagă că el nu (mai) protejează mișcarea lui Codreanu.
1. Ibidem, p. 339.
Sirena fără scrupule
și regina fără putere
Dacă e adevărat că multi bărbați caută, conștient sau

nu, să regăsească în femeia iubită ceva din felul de a fi al
mamei lor, atunci, dintre toate femeile din viața lui Carol,
nici una nu-i seamănă poate mai bine reginei Maria decât
Elena Lupescu: e puternică, neînfricată, diplomată, intri
gantă la nevoie, maternă, dominatoare prin inteligență,
energie și umor, independentă și atrăgătoare. Flirtează cu
bărbații care roiesc în jurul ei. Elenei Lupescu îi lipsește,
de bună seamă, statura aristocratică a reginei Maria, dar
învață repede și trebuie să fi fost conștientă că, în ochii lui
Carol cel puțin, ea umple nu numai un gol de statornică
afecțiune, ci și golul de strălucire și autoritate lăsat în urmă
de mama lui, care acum e bolnavă.
Prima și singura întâlnire a celor două femei s-ar fi
petrecut într-o după-amiază, când, alarmată de grozăviile
din presă despre Elena Lupescu, despre cercul de afaceriști,
bancheri și industriași format în jurul ei și despre influența
pe care această femeie o avea asupra lui Carol, regina Maria
ar fi dat buzna pe porțile mari ale Palatului Regal și, înainte
să se dezmeticească corpul ofițerilor de cavalerie din garda
regelui, ar fi năvălit ca o walkirie în cabinetul fiului ei. In
trând, ar fi apucat să surprindă cu privirea poalele unei
rochii mov, culoarea ei preferată, strecurându-se pe ușa
care dădea spre secretariatul suveranului. Maria îl lasă
pe Carol năucit de apariția ei neașteptată și urmărește

rochia mov până în biblioteca regală. în sfârșit, cele două
femei se află față-n față. Cu ani în urmă, Duduia visase la
această clipă și își închipuise cum ar fi căzut ea la picioa
rele reginei și i-ar fi împărtășit dragostea ei pentru Carol.
Știa că, pentru Maria, ea era o „sirenă tară scrupule", „fe
meia pătimașă" care i-a atras fiul pe calea pierzaniei, „mai
presus de puterea lui de rezistență, căutând, prin toate mijloa
cele, să-i distrugă caracterul", înțelegea că regina „nu
poate sau nu vrea să priceapă că fiul ei mă iubește cu o
pasiune totală, că ne iubim și suntem un singur trup și un
singur suflet", dar ar fi convins-o poate că „unirea noastră
este o unire de dragoste adevărată. Oh, de ar ști dânsa cât
mi-e de scumpă, în sufletul meu, fericirea lui Carol! Am toată
nădejdea că odată ea va înțelege"1.
Acum, aflându-se în fața ei, Duduia încearcă să-și
adune cuvintele. Regina o întreabă ce caută în biblioteca
regelui. „Maiestate", ar fi răspuns ea, „am venit în vizită
la stăpânul meu, care este iubirea vieții mele...". Maria
ar fi privit-o cu dispreț uimit, spunându-i că, dacă ar fi
știut că ea îi va lua locul reginei Elena, nu s-ar mai fi chi
nuit să-și smulgă fiul din brațele primei lui soții, Zizi Lam-
brino... Apoi, Maria s-ar fi întors în cabinetul lui Carol,
înainte de a ieși trântind ușa, i-ar fi spus regelui:,Această
femeie e nenorocirea vieții tale..."2 Cu Zizi Lambrino și
cu Sitta, regina Maria se descurcase ușor. Autoritatea ei
nu fusese o clipă pusă sub semnul întrebării. Dar iată că
Duduia îi luase locul în inima lui Carol. „Nici nu pot să-mi
închipui viața fără ea", scria el în jurnal3, în timp ce regina
cu greu își poate închipui că măreția ei apune în sufletul
acestui fiu răzvrătit.

2. Vezi George de Berea, op. cit., pp. 164-165.
3. Carol al II-lea, Regele României, însemnări zilnice, vol. I, p. 142.
Adesea Duduia pleacă la Paris, Viena sau Ziirich fără

Carol și petrece scurte vacanțe cu rude și prieteni. în 1937,
cum regele va face vizite în Franța, Anglia și Belgia, vor
pleca amândoi în străinătate și se vor întâlni la Coesme pen
tru două zile, în care Carol a putut din nou „să se cufunde
în dragostea lui nesfârșită" pentru ea.1 Iar în Elveția se
văd cu doctorul Serge Voronoff, mai vioi ca niciodată, și cu
Gerty, tânăra lui soție, și petrec alte câteva zile de vacanță.
Când revin în țară, sunt împreună la festivitățile dedicate
Zilei Marinei și, mai apoi, la ceremonia la care lui Mihai i
se acordă gradul de ofițer. Duduia are loc rezervat în tri
buna oficială. „Atât de tare ne-am legat în acești ani, dra
gostea a devenit așa de puternică și de serioasă, încât face
parte chiar din ființa noastră", va scrie Carol în jurnal.2
Evenimentele petrecute la Eforie Sud în vara aceea nu
par să-i trezească regelui bănuieli. încă din vremea exi
lului, Duduia era apropiată de un aviator bogat, decorat
în război și președinte al Ligii Aviatorilor Români, Virgil
Kerciu. „Sumbrul ambițios" și „fanfaron cu sufletul moho
rât", cum îl descrie Eugeniu Buhman pe rivalul său, secre
tarul personal al regelui, Ernest Urdăreanu, i-ar fi oferit
lui Kerciu bani ca să fugă în lume cu Elena Lupescu. Dar
acesta i-a dezvăluit Duduii complotul pus la cale de Urdă
reanu, iar ea l-a informat pe Carol. Are loc o anchetă internă,
„Urdăreanu e pus la arest în camera sa și toate persoanele
grupului de lângă Duduia sunt cercetate rând pe rând".
Ancheta care „s-a întins și asupra altor persoane" se
încheie spre miezul nopții, iar lui Urdăreanu i se ordonă
să-l însoțească a doua zi pe rege la București pentru a fi
cercetate documentele Cancelariei Regale, aflate în grija
sa. Urdăreanu și-ar fi dat apoi demisia și ar fi plecat în
Franța, de unde o amenință însă pe Duduia că va publica
1. Ibidem, p. 83.
2. Ibidem, p. 119.
scrisori de dragoste primite de la ea. „Le mai cetise, de altfel,

și aici în țară la unii intimi", comentează Buhman, care pre
tinde că urmărise „zi cu zi și lună cu lună progresul intimi
tății raporturilor dintre acești doi și, cum era greu pentru
dânșii să se ascundă de atâta lume ce roia în jurul lor,
situația a devenit destul de limpede și ușor de tălmăcit".
Urdăreanu, „mare amator de jocuri de noroc, îndrăzneț ca
toți disperații vieții", jucase „partida sentimentală cu Du
duia" și o câștigase, filozofează cronicarul evenimentelor.1
însoțită de un cuplu de prieteni de încredere, Elena Lu
pescu face un drum cu mașina la Paris, se întâlnește cu
Urdăreanu și îl convinge să nu publice scrisorile. Poate că
le și recuperează. în orice caz, îi promite în schimbul lor că
va fi reprimit în cercul restrâns al regelui și, mai mult
decât atât, va obține o titulatură care nu existase până
atunci la Curtea Regală a României: gradul de șambelan.
De acum încolo, Urdăreanu e considerat de mulți drept
eminența cenușie din anturajul regelui și al Duduii, și rela
tarea lui Buhman este pesemne adevărată. El este, în orice
caz, mai credibil decât Elena Lupescu, obișnuită să se
ascundă nu numai în viața de fiecare zi, ci și în puținele
ei declarații și pagini de amintiri, menite să-i dezorienteze
dușmanii și detractorii, să-i îndrepte pe piste false sau să-i
facă să creadă că au de a face cu o femeie naivă și ușor de
descifrat. Părerea ei despre Urdăreanu concordă însă în
bună măsură cu aceea a lui Buhman: „Urât bărbat mai e
și Urdăreanu acesta, mic de statură, cu fața ciupită de bube
vechi, se vrea un Don Juan. Adevărul e că place la femei
pentru că e inteligent și șarmant. Joacă bine poker, deși
nu are prea mulți bani. Carol se sfătuiește cu el în toate
chestiile. Și mie, adesea, îmi e de folos. E loial și discret. Cred
că e îndrăgostit de mine, uneori când mă atinge tremură

de dorință. Cred că ar fi un amant excelent. L-am ajutat

să-l scoată pe Puiu din anturajul intim al regelui. Urdă-
reanu a avut grijă să-l calomnieze pe Puiu până ce la
Carol au ajuns vorbe că Puiu ar umbla după Duduia"1.
Buhman, care a văzut multe de-a lungul zecilor de ani
în serviciul regilor și reginelor României, cunoaște și rever
sul medaliei: strădaniile lui Urdăreanu pe lângă Duduia,
scrie el, „n-au fost extraordinar de obositoare, dată fiind
cunoscuta slăbiciune a doamnei pentru farmecele sexului
opus. Puiu Dumitrescu vorbește de ea în termeni pe care
nu vreau să-i mai reproduc aci"2. Fostul secretar al regelui
nici n-ar fi putut să vorbească altfel despre femeia care
pusese capăt promițătoarei sale cariere.
Totuși, regele știe ce și cum se vorbește despre țesătura
de interese și traficul de influență din anturajul Duduii
și îi dă ordin șambelanului Emest Urdăreanu să transmită
din partea lui noului guvern că „oricine va veni, pentru orice
chestiune, din partea d-nei L[upescu], la orice ministru
sau autoritate, să fie imediat sancționat"3. Când guverna
rea liberală a lui Tătărescu și-a încheiat mandatul de patru
ani, opoziția ceruse să i se încredințeze organizarea alege
rilor și formarea unui nou guvern. Carol ar fi avut de ales
între țărăniștii lui Maniu și Garda de Fier a lui Codreanu.
„Cu Maniu va fi greu", cântărise el opțiunile, căci „expe
riențele din trecut nu mă încurajează să fac apel la el". Cu
Codreanu nu se putea colabora, pentru că „metodele tero
riste ce le adoptase, antisemitismul violent, ideile vădit radi
cale în politica externă, răsturnarea alianțelor, legătura
antinaturală de a se apropia numai de Germania" nu pre
vesteau nimic bun.4 Cumpănind asupra situației, Carol îi

pp. 132-134.
încredințase organizarea alegerilor tot lui Gheorghe Tă-

tărescu.
Notându-și în jurnal rezultatele obținute de partide la
alegerile din decembrie 1937, regele constatase că nici unul
nu are cele 40% din voturi care să-i asigure majoritatea
în parlament: liberalii - 35,9%, național-țărăniștii - 20,4%,
Garda de Fier - 15, 5%, național-creștinii (O. Goga și A.C.
Cuza) - 9,1%. Un pact electoral pentru corectitudinea
votului semnat de Maniu cu Zelea Codreanu înaintea scru
tinului fusese socotit de Carol cu totul imoral și neloial.
Nu-i rămăsese decât să încerce formarea unui guvern din
național-creștini și din țărăniști disidenți, despre care știa
că se înțeleg bine în privința desființării Gărzii de Fier.
Acest guvern trebuia prevenit, așadar, că regele nu va to
lera tentative de trafic de influență în jurul Duduii. „Sunt
perfect conștient", scrie Carol în jurnal, „că o guvernare
cu aceste elemente destul de hotărât antisemite nu va
putea fi una de lungă durată și că, după aceea, voi fi liber să
pot lua măsuri mai forte, măsuri cari să mă descătușească,
atât țara, cât și pe mine, de tirania adesea atât de nepatrio
tică a meschinelor interese de partid"1.
1. Ibidem, p. 134.
Voi distruge Fiara
Alexander L. Easterman era, la începutul anilor ’30,

redactor al ziarului britanic Daily Express pentru știrile
internaționale și corespondent-șef de politică externă al
cotidianului londonez Daily Herald. Știrea că România, o
țară semnatară de ani buni, împreună cu regatul Iugosla
viei și cu Cehoslovacia, a unui acord de cooperare econo
mică și ajutor mutual (Mica Antantă), ia măsuri împotriva
evreilor a alarmat redacțiile de pe Fleet Street. Formată
în bună măsură pe baza relatărilor din presă, impresia occi
dentalilor despre Carol este că, pe terenul politicii, regele
României este un vlăstar domnesc iresponsabil, nepriceput
deopotrivă în materie de politică internă și internațională,
cu capacitate intelectuală redusă, lipsit de viziune, un aven
turier afemeiat care mai mult încurcă raporturile interna
ționale, stârnind când confuzie, când uimire.
Easterman bănuiește că acest individ suferă de aro
ganța tară leac a inșilor mediocri ajunși în funcții de putere.
Cum era posibil ca, într-o monarhie chipurile constituțio
nală, în urma unui scrutin democratic, să fie chemată la
guvernare o alianță de partide care obținuse sub 10% din
voturi, o adunătură de exaltați religioși, de conservatori
ultranaționaliști și de rasiști antisemiți simpatizanți ai
Fiihrerului Germaniei? Ce păzea acest rege care pur și
simplu ignora rezultatele alegerilor și încălca principiile
constituționale, chit că, e drept, țara lui era o democrație

destul de rudimentară? Pesemne că guvernul Goga nu
era decât o perdea de fum menită să ascundă dictatura
unui monarh pe care nimeni nu-1 lua în serios, dar care,
iată, era capabil de decizii grave. In România se abroga
dreptul de cetățenie al evreilor intrați în țară după război,
se anulau licențele de funcționare a restaurantelor, cârciu
milor și tutungeriilor ținute de evrei, se suspendau ziarele
conduse de români de origine evreiască, grupuri de huli
gani atacau prăvăliile negustorilor evrei, se striga în gura
mare „Afară jidanii!", în facultăți studenții români îi luau
la bătaie pe colegii lor evrei. Iar prim-ministrul Goga îi
declarase lui Easterman că se dorea eliminarea completă
și drastică a evreilor din societatea românească. Efectul
asupra economiei e imediat: evreii își retrag depozitele de
bani din România și le transferă în străinătate, vând acțiu
nile pe care le dețin la firme, determinând căderea Bursei,
alertează guvernele occidentale, care sunt aproape convinse
că Regatul a virat în câmpul de influență al lui Hitler, în-
tr-un moment în care Mussolini invadase Abisinia, gene
ralul Franco stăpânea Spania, iar Hitler încerca să provoace
Cehoslovacia încurajând o revoltă a populației de etnie ger
mană din regiunea de graniță a Sudeților. Easterman obți
nuse o audiență și un interviu cu regele Carol II și avea
de gând să-i pună întrebări despre toate acestea, convins
fiind că avea să-l încolțească.1
în după-amiaza aceea de ianuarie a anului 1938, Palatul
Regal îi pare ziaristului o construcție oprimantă de marmură
și aur, de o opulență ostentativă și de un gust îndoielnic.
Interiorul bine luminat, aerisit, cu covoare de pluș, mobilă
aleasă cu grijă și tablouri care nu rănesc privirea îl mai
1. Pentru interviul lui Easterman cu Carol II, devenit ulterior

carte, vezi A.L. Easterman, King Carol, Hitler and Lupescu, Victor
Gollancz Ltd., London, 194a.
consolează totuși în timp ce așteaptă să fie primit la rege.

Când e condus la suveran de un ofițer în ținută de gală, cu
trese, găitane și ciucuri aurii și purtând la șold o sabie stră
lucitoare, Easterman nu se poate abține să nu-1 compare
în sinea lui cu o apariție hollywoodiană alarmingly magni
ficent, de o îngrijorătoare măreție...
Carol îl primește zâmbitor, șezând la un birou de lemn
masiv, pe care se află hârtii aranjate în ordine, o poză a
lui Mihai, o călimară solidă și două telefoane. înjur, mobi
lier plăcut, de om căruia îi place să reflecteze îndelung în
tihna unei țigări. O fereastră largă dă spre grădina din
spatele Palatului. Regele îi pare mai înalt, mai bine făcut
și mai chipeș decât în fotografii și având un aer anglo-ger-
mano-slav. Avea, în fond, o mamă englezoaică, un tată
german și o bunică rusoaică. Vorbește o engleză impeca
bilă, cu vag accent teutonic, bagă de seamă scoțianul
Easterman...
De ce nu a fost respectat rezultatul recentelor alegeri și
a fost adusă la guvernare o alianță de partide de orientare
declarat nazistă? întreabă jurnalistul. „Spiritul Constitu
ției noastre prevede că monarhul și guvernul său acțio
nează împreună", răspunde Carol. „Rolul suveranului este
să vadă care este tendința populației, și nu se poate nega
că în Romania preferința merge în direcția naționalismului
extrem. A fost mai inteligent, așadar, din partea mea, și
mai în acord cu sentimentul public, să chem la guvernare
pe cel mai naționalist dintre partide. Alegerea mea n-a fost
determinată de ce se va spune în străinătate, ci de salvarea
unei anumite situații în interes public." Care era această
situație? Carol îi explică pe larg ziaristului rivalitățile
dintre mai vechii naționaliști antisemiți reprezentați de
Goga și A.C. Cuza și Garda de Fier și cum aducerea lor la
guvernare ar fi antrenat competiția acestor formațiuni
politice pentru putere, demascând pericolele unei dictaturi
de inspirație nazistă. Easterman nu se lasă ușor convins.

Chiar dacă această strategie ar funcționa, ce semnal
transmite România în interiorul Micii Antante din Balcani
și ce vor înțelege aliații din Anglia și Franța? „Nu am
adoptat nici fascismul și nici un alt regim", spune Carol.
„Politica internă a guvernului meu e una, iar politica ex
ternă și alianțele sunt alta. Nu e neapărat legătură între
programul de guvernare a țării și politica externă. Eu sunt
suveranul acestei țări, iar guvernul este guvernul meu.
Adică trebuie să aibă aprobarea mea. în momentul în care
nu mai sunt mulțumit de cum guvernează, am să-i cer
schimbarea. Dacă nu voi fi mulțumit de guvern, îi voi cere
demisia...“ Regele mai avusese și un alt argument în favoa
rea deciziei sale: „A existat o alianță între Garda de Fier
și Partidul Național-Țărănesc. înțelegeți ce înseamnă asta?
Garda de Fier nu e numai de un naționalism extrem, dar
este o organizație teroristă și se bucură de sprijinul și aju
torul unei puteri străine - știți la ce putere mă refer. Parti
dul Național-Țărănesc nu realizează că mai devreme sau
mai târziu Garda va profita de pe urma lui și îl va înghiți.
Ce urmează? Ca țara să ajungă la cheremul unei organi
zații teroriste, rebele, de fanatici naționaliști extremiști
aflați în solda dușmanilor străini ai României. Ce credeți
că ar fi trebuit să fac? Să-i chem pe ei la putere în numele
democrației? Ar fi fost o nebunie, și eu nebun nu sunt. Am
acceptat înclinația opiniei publice către naționalism, dar
am ales răul cel mai mic aducând la guvernare o grupare
naționalistă fără prea mare influență și, atâta timp cât
eu controlez lucrurile, nici nu va avea mare influență. Dar
am urmat dorința opiniei publice, nu? Și am cam stricat
jocurile Gărzii de Fier și pe ale prietenilor ei, nu? Ce-ar fi
zis prietenii noștri din Anglia și Franța dacă aș fi chemat
la guvernare Garda de Fier sau o alianță dominată de ei?
M-ar fi aplaudat că am acționat constituțional și m-am
purtat în spirit democratic, dând puterea unor partide alese

de o majoritate? Sigur că nu. S-ar fi spus că am vândut
România unei puteri străine".
Easterman se informase: știa că Zelea Codreanu, care
estima numărul membrilor Gărzii la două milioane, decla
rase că prima decizie pe care o va lua când ajunge la putere
va fi să instaureze un regim fascist și să facă o alianță cu
Germania și Italia. Avea informații, de asemenea, că orga
nizația era alimentată cu bani și arme din Germania.
Regele se dovedește cu atât mai lucid referindu-se la Hitler
în mod aluziv: „Eu trebuie să fac tot ce-mi stă în putință
să distrug extremismul. în străinătate există deja o Fiară
care trebuie zdrobită și distrusă. în momentul de față pare
că eu dau apă la moară Fiarei. Dar, în realitate, iau măsuri
menite s-o oprească și o voi distruge".
Ascultând argumentele regelui și înțelegându-i treptat
gândirea politică, Easterman e cuprins de o mare admira
ție. Toate clișeele care făcuseră deliciul presei de scandal
internaționale ani de zile, portretul de playboy regal, care
sporise tirajele ziarelor, zvonurile despre viața lui desfrâ
nată, încurajate adesea de la București, expulzarea din
Anglia cu ani în urmă și defăimarea lui la curtea fostului
rege George V se prăbușeau sub ochii jurnalistului, care
avea suficientă experiență ca să nu se lase păcălit de apa
rențe. Regele fusese atât de prietenos, de direct și de deschis
pe parcursul conversației lor, încât, luându-și toate precau
țiile de politețe și diplomație, Easterman nu se poate abține
să nu-i pună și întrebarea cea mai delicată: „Se spune,
atât în România, cât și în străinătate, că o anumită doamnă
din anturajul dumneavoastră intim joacă un rol de o im
portanță covârșitoare în politica din România și exercită
și asupra Majestății Voastre și a conducerii statului o certă
influență..." Atinsese coarda sensibilă. Exasperarea lui
Carol în legătură cu acest subiect e atât de mare, încât între
barea îi provoacă o izbucnire de mânie: lovind cu pumnul
în masă, se apleacă spre interlocutor și, pierzându-și cum

pătul, îi strigă într-o engleză marcată limpede, de data
asta, de accentul german: „E o minciună sfruntată! Un fals
desăvârșit! Doamna Lupescu nu ia și nu a luat niciodată
parte la deciziile politice. Nu are nici o influență asupra
lor. Cât despre influența ei asupra mea... Toate astea sunt
prostii!", ar fi încheiat el dialogul cu aerul că nu dorește
că coboare discuția la nivelul bârfelor și al intrigilor ieftine.
Regele e sătul să mai audă iar și iar aceleași acuzații, care
aveau poate un miez adevărat, deși un fost prim-ministru
țărănist, Alexandru Vaida-Voevod, ar fi băgat mâna-n foc
pentru cinstea regelui: „faima că cei din jurul lui, în frunte
cu «duduia», ar fi părtași la afaceri - pe cât știu - nu a
fost dovedită nici într-un singur caz. Totuși, vorba veche:
[audacter caluminare] semper aliquid inhaeret (calomniind
cu îndrăzneală, până la urmă tot se prinde ceva... - n. m.)"1.
Unele declarații din interviul cu Easterman socotite
periculoase de către editorii de la Londra vor fi omise, iar
altele, retrase ulterior de rege, vor fi trecute sub tăcere.
Vorbind cu Easterman, Carol își limpezise și lui însuși
poziția pe care trebuia s-o adopte și așteptările britanicilor.
Era nevoie de o schimbare radicală, fiindcă „peste haosul
de partide se răspândea în țară o stare tot mai anarhică.
Legionarii, îndeosebi, o luaseră razna. Tot mai numeroși
erau membrii clerului care li se alăturară"*2. Peste mai puțin
de o lună, regele înlocuiește guvernul Goga-Cuza cu un
guvern condus de patriarhul Miron Cristea și format din
toți premierii de până atunci cu funcții de miniștri fără
portofoliu. Conducerea Ministerului de Interne îi revine lui
Armand Călinescu. Pe tot cuprinsul țării e declarată stare
de asediu, Constituția e suspendată, partidele politice sunt
î. Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. III, Dacia, Cluj-Na-

poca, 1997, p. 192.
2. Ibidem, p. 173.
dizolvate, ziarele sunt drastic cenzurate. Validată și sus

ținută de un plebiscit, intră în vigoare o nouă Constituție,
care acordă suveranului puteri suplimentare.
La scurt timp, în martie 1938, se anunță că Hitler a
intrat triumfător în Viena, iar Austria a fost anexată celui
de-al Treilea Reich. La sfârșitul lunii, printr-un decret regal,
Carol, care înțelege foarte bine jocul lui Hitler, desființează
partidele politice, îngrădește militantismul politic și pro
paganda de partid, interzice manifestațiile paramilitare
și subvenționarea din străinătate a organizațiilor politice.
Noul ministru de interne e convins că în situația internațio
nală dată organizația lui Zelea Codreanu va lua avânt și
îi propune regelui arestarea lui și a tuturor fruntașilor
gardiști. Pe 17 aprilie, Corneliu Zelea Codreanu e reținut
la Predeal sub acuzația că ar fi pregătit un război civil și
că se afla în legătură cu o putere străină. Au loc sute de
arestări printre membrii Gărzii de Fier. „Chestiunea gar
diștilor și hotărârea mea de a lua măsuri drastice pentru
întremarea țării au făcut un excelent efect"1, scrie Carol
în jurnal.
Intr-adevăr, i se transmite invitația de a face o vizită de
stat la Londra în luna noiembrie. Cu Mica înțelegere su
pusă presiunilor, e timpul ca regele să ia pulsul vecinilor
din înțelegerea Balcanică încheiată în 1934 (Turcia, Iugos
lavia, Grecia și România), prin care țările semnatare se
angajau să-și apere reciproc granițele în caz de război.
1. Carol al II-lea, însemnări zilnice, vol. I, p. 141.

Nahlin, poveste plutitoare
în portul Constanța, trei nave noi își așteaptă în curând

pasagerii. Două dintre ele n-au fost botezate încă. Sunt
executate de firma daneză Burmeister & Wain după cele
mai modeme modele de iahturi de croazieră ale vremii.
Marinarii le numesc „lebedele albe“ ale Mării Negre. Călă
torii spre Orientul Apropiat, spre Alexandria, Haifa, Beirut,
Pireu, Istanbul se îmbarcă la bordul lor, unde îi întâmpină
săli de mese spațioase și cochete, cu mobilier din mestea
căn sau frasin lustruit, saloane de dans, tablouri și fotografii
cu peisaje și locuri pitorești din România, cabine decorate
în stil oriental, tapetate în culori pale, cu lavabouri și paturi
verticale, dotate cu instalații de ventilare a aerului și lămpi
care filtrează diafan lumina, săli de lectură cu mese din
lemn de lămâi.
în ziua aceea însă, forfota portului trepidează de emoție
și curiozitate în jurul celui de-al treilea vas ancorat în dană,
pe care se îmbarcă regele și Duduia, însoțiți de Ernest
Urdăreanu, doctorul Mamulea, Puiu Filitti, prietenul lui
Carol, inspectorul trenurilor regale, Nicolae Pavelescu,
prefectul Palatului, colonelul Stavăr. Sunt conduși de căpi
tanul vasului pe puntea unui iaht alb, Luceafărul, cumpă
rat de Carol din Anglia cu un an în urmă, pentru suma de
120.000 de lire sterline. Vasul e proiectat să străbată ocea
nele și la începutul anilor ’30 fusese socotit un model de
lux greu de egalat. Are șase dormitoare de oaspeți prevă

zute fiecare cu baie proprie, sală de gimnastică, fumoar,
un salon special pentru doamne, un cabinet regal de lucru,
bibliotecă. Urcând la bord, Carol e foarte mulțumit de achi
ziție: vasul „e drăguț și face o bună impresie"1. îi împăr
tășește poate doar Elenei Lupescu ce reprezintă cu adevărat
pentru el Luceafărul. E un vas istoric, purtător al poveștii
de dragoste recente a vărului său Eduard VIII, care renun
țase la o țară și la un imperiu de dragul femeii iubite, ameri
canca Wallis Simpson. E pentru prima oară când Duduia
l-a însoțit pe rege în trenul care i-a adus de la București la
Constanța, iar acum e pentru prima oară când se îmbarcă
amândoi, în România, în văzul lumii, împreună cu funcțio
nari publici, la bordul vasului de croazieră Luceafărul. Au
sentimentul că preiau o ștafetă a dragostei? Carol dorise
cu tot dinadinsul să aibă acest vas, și nu altul.
Cu doi ani în urmă, iahtul se numea Nahlin, adică „iute
de picior", pe limba indienilor nord-americani. Fusese con
struit pe șantierul naval de la Glasgow, la comanda unei aris
tocrate bogate care finanța producții cinematografice și
creștea cai de rasă, lady Henrietta Yule. Eduard VIII îl în
chinase pentru o croazieră pe Marea Adriatică, împreună
cu mai mulți prieteni și cu Wallis Simpson. în Anglia puțini
erau atunci la curent cu pasiunea regelui pentru această
femeie, care nu divorțase încă de cel de-al doilea soț. înainte
de a porni în călătoria aceea, Eduard înlocuise cărțile din
rafturile bibliotecii de la bordul vasului cu sticle de băutură.
Fusese o croazieră dedicată tuturor libertăților. Când iahtul
oprea în porturile de pe coasta Mării Adriatice, localnicii
credeau că le vizitează țara un grup de englezi excentrici
sau un rege și o regină din îndepărtata insulă britanică.
Eduard și Wallis se opreau în târguri și bazaruri, făceau
i. Carol al II-lea, Regele României, însemnări zilnice, vol. I,

p. 162.
baie în mare, poposeau în taverne populare sau rămâneau

câte o noapte la un hotel de lux din apropierea litoralului.
Din Marea Adriatică, printre insulele grecești, Nahlin
înainta în apele Mării Egee și, prin strâmtoarea Dardanele,
ajungea la Istanbul. A navigat și pe Dunăre până la Buda
pesta. La Dubrovnik, stațiune mondenă și de lux a Croa
ției, cuplul a locuit câteva zile la Hotel Imperial. Pe o insulă
din apropiere se spune că Eduard a cerut permisiunea
autorităților să înoate gol, și astfel ar fi inaugurat prima
plajă de nudiști. In Iugoslavia, Eduard și Wallis au fost
întâmpinați de prințul regent Paul, nepotul lui Carol, și
conduși la reședința regală cu o coloană impresionantă de
mașini, care i-a băgat în sperieți pe țăranii din satele de
pe coastă. în Grecia, l-au avut gazdă pe regele Gheorghe
(George) II, vărul și fostul cumnat al lui Carol, care tocmai
instaurase o dictatură militară. După despărțirea de prin
cipesa Elisabeta, George trăia și el cu o femeie divorțată,
Joyce Wallach.
Știrile despre croaziera regelui îndrăgostit s-au aflat
mult timp sub embargo în Anglia, dar apăreau, în schimb,
în presa americană, punând Ministerul de Externe britanic
și familia regală într-o situație cu totul stânjenitoare. Vizita
la Budapesta, unde Eduard și Wallis Simpson au fost în
tâmpinați de amiralul Horthy, avea să le aducă o mulțime
de critici. Wallis se amuzase să danseze pe muzică țigă
nească până în zori de zi, iar Eduard se îmbătase criță la
barul Hotelului Ritz și apoi încercase să țintească cu pis
tolul felinarele de pe stradă. în fine, la Istanbul, primul
președinte al Turciei modernizate și secularizate, Kemal
Ataturk, îi primise cu onoruri regale.
Carol va fi cunoscut toate aceste aventuri de la rudele
din Anglia, din discuții și scrisori de familie și din presă.
Iahtul Nahlin e o poveste plutitoare despre cum un rege
și împărat se dezbară nu numai de constrângerile tradiției
regale și religioase, dar și de responsabilitățile funcției
sale în stat, ca să-și împartă viața cu femeia iubită, oricine

ar fi ea. Cumpărând vasul pe care Eduard VIII luase hotă
rârea de a abdica (așa cum avea să se creadă ulterior, deși,
mai curând, scandalul iscat de croaziera lui în Europa de
Est mărise presiunea politică în Anglia, obligându-1 să ajungă
la o decizie tranșantă) și locuindu-1 împreună cu Elena
Lupescu, ca nu demult vărul său și Wallis Simpson, se
gândește Carol, la rândul lui, la abdicare?
La bordul vasului, în cabina care i-a fost amenajată ca
birou de lucru, regele reflectează asupra strălucirii și
căderii civilizațiilor: „în fața ochilor noștri apare, în toată
splendoarea lui, Bizanțul, un atât noian de istorie îți vine
în minte, purpura bizantină, splendoarea padișahilor,
Constantin Brâncoveanu și atâtea altele. Splendid domină
acest oraș, care astăzi moare, vechile locașuri ale splendoa-
rei creștinismului ortodox, astăzi turtite însă de turlele
islamice"1. Apoi scrie: „Mă simt atât de fericit. împlinirea
acestui vis, de a avea un iaht al meu, cu care să navig în
libertate, și, mai presus de astea, de a avea și de a putea
admira toate aceste frumuseți cu tine, iubita mea. Aceste
trei ceasuri și mai bine petrecute în Bosfor au fost pentru
mine, care, din cauza atâtor evenimente și griji, am pierdut
mult din entuziasmul meu, un adevărat reviriment al
sufletului și ființei"2.
Deși pe parcursul călătoriei suferă uneori de rău de mare,
Duduia e la fel de încântată de tot ce vede și de explica
țiile pe care Carol știe să i le dea ori de câte ori vizitează
împreună monumente și muzee încărcate de gloria istoriei.
Elena Lupescu e avidă să afle, să învețe și să deprindă de la
Carol noțiuni de istorie, literatură, artă și arheologie. Regele
e, pe de altă parte, fericit să modeleze mintea ascuțită și
spiritul acestei femei cu caracter, care poate fi insolentă,
1. Ibidem, p. 163.
2. Ibidem.
din topor și sălbatică, și pe care, în setea lui de autentici

tate, tocmai de aceea o și iubește. în timpul călătoriei „cu
iahtul lui Eduard al VIII-lea și madam Simpson“, „Carol
avea poftă de dragoste și era nesătul", va scrie Duduia.
„Mi-a jurat din nou dragoste veșnică. Nu voi povesti nimă
nui, dar a stat în genunchi în fața mea, jurându-mi că nu
mă va trăda niciodată. Am plâns de fericire."1 Sunt nedes-
părțiți de peste treisprezece ani. La recepția oferită la
Istanbul în cinstea regelui României, apariția lui Carol
la braț cu Elena Lupescu „a făcut senzație în mijlocul acelei
lumi oficiale și simandicoase"2.
în apele Bosforului plutește în anul acela un alt iaht de
lux: Savarona, de fabricație americană, recent cumpărat
de Kemal Atatiirk ca să se retragă pe el în răcoarea brizei,
când canicula devine înăbușitoare la Istanbul. Atatiirk su
feră de aceeași boală (ciroză hepatică) de care suferă regina
Maria și zace pe puntea vasului, întins pe un șezlong, într-o
cămașă largă de noapte. Când se anunță vreo vizită impor
tantă, e ajutat să se îmbrace în costum european, cu șapcă
de comandant de vas pe cap.
Regele României urcă la bordul Savaronei și îl găsește
pe genunchi cu cea mai îndrăgită dintre cei opt copii înfiați
ai săi, o fetiță pe nume Ulkii, pe care o mângâie galeș. Ata-
tiirk ține mult la fetiță, convins fiind că numai ea îi spune
adevărul. Carol ar fi adus în discuție situația Sudeților din
Cehoslovacia, punctul fierbinte al momentului. Dacă Benes,
președintele republicii, nu cedează presiunilor Germaniei,
va fi război, ar fi spus regele, temându-se că dezmembrarea
Cehoslovaciei ar fi o amenințare și pentru România. La fel
de grav ar fi fost dacă Germania se folosea de Ungaria ca
să atace Cehoslovacia, iar trupele sovietice ar fi traversat
România spre țara atacată. Atatiirk e de părere că Benes

2. Ibidem, p. 74.
are dreptate să nu cedeze: ce atitudine ar putea să aibă în

această privință cineva ca el însuși, care luptase pentru
independența țării sale? ar fi spus Ataturk, și discuția ar
fi trecut la subiecte mai lejere.1 Regele spera, de fapt, că
România nu va fi obligată să respecte, împotriva Germa
niei, termenii Micii înțelegeri și să sară în ajutorul Ceho
slovaciei.
La puțin timp după întoarcerea lui Carol din această
călătorie, în seara zilei de 18 iulie a anului 1938, se stinge
în salonul ei de aur, de la Castelul Pelișor, regina Maria.
Are 62 de ani. Locul ei de suflet, micul domeniu de la Balcic,
unde vrea să-i odihnească inima depusă într-o casetă de
argint, îi revine prin testament lui Carol. „în anii din urmă
am fost acuzat că am persecutat-o“, scrie regele cu amără
ciune în jurnal pe 18 iulie. fost însă obligat să iau anu
mite măsuri, căci ea devenise centrul de ătracțiune al tuturor
nemulțumiților și frondeurilor; n-a priceput că, ca Mamă,
avea dreptul de a-mi face reproșuri mie, dar n-avea dreptul
de a face cor cu toți acei care mă defăimau în fața ei."2
Peste o lună, regele și Duduia revin la bordul iahtului
Luceafărul / Nahlin pentru o călătorie cu mai multe răga
zuri „pe pământul sfânt al Antichității": Troia, insulele
Tenedos, Naxos, Lesbos, Chios, Samothrace, apoi vizitează
Acropole, Izmir, Pergam, Caspoli, Istanbul... La Istanbul,
li se alătură Mihai, care pare mai apropiat de Duduia decât
își va aminti peste ani, când va spune că el, regele și ea
formau „un fel de menaj în trei" și că, pentru el, această
situație „era cumplit de greu de suportat".3 Carol, dimpo
1. Vezi Patrick Kinross, Ataturk, the Rebirth ofa Nation, Phoenix

Press, London, 1964.
vol. I, Curtea Veche, București, 2003, p. 279.
3. Majestatea Sa Regele Mihai al României, O domnie întreruptă.
Convorbiri cu Philippe Viguie Desplaces, trad. Ecaterina Stamatin,
Editura Libra, București, 1995, p. 51.
trivă, are impresia că ei trei erau the happy family, familia

fericită. Privind înapoi, Mihai se va declara deopotrivă tul
burat și dezgustat de teatralitatea sentimentală a Duduii,
care nu respecta regula atât de dragă Sittei, mama lui,
de a-și ține în frâu emoțiile. „Avea o pricepere a ei anu
me", va povesti el, „de a da drumul la robinetul lacrimilor
ori de câte ori o cereau împrejurările. Cum nu-i intra cineva
în voie, cum ceva nu-i era pe plac, cum se ivea posibilitatea
unui refuz atunci când se pregătea să-și formuleze cine
știe ce capriciu sau cerere - începea să plângă. Provoca
scene de un penibil insuportabil"1. Totuși, în anii aceia, ado
lescentul Mihai se sfătuiește adesea cu Duduia în privința
fetelor și, mai ales, a unei mici drame sentimentale legate
de o tânără pe care ea i-o prezentase: Yvonne Știubei. Când
o vor invita și pe ea într-o croazieră cu iahtul, spre deznă
dejdea lui Mihai Yvonne nu va apărea. Carol și Duduia
vor încerca să-l aline și să-i alunge tristețea plimbându-1
prin locuri încărcate de istorie. în orașe îi așteaptă mașini
cu care străbat drumurile de la un sit la altul, vizitând
muzee, șantiere arheologice, vestigii antice, biserici și temple,
după care revin în porturi, la bordul Luceafărului. învigo-
rat de călătorie, Carol se întoarce în țară cu forțe proaspete.
E încrezător că tensiunile politice din Europa se vor domoli,
deși „mulți se așteaptă la evenimente tragice", scrie el în
jurnal. Dar „eu nu sunt pesimist și nu cred în război. [...]
E adevărat că, așa cum se arată lucrurile zilele acestea,
suntem în pragul lui, dar pragul nu e trecut"2.
Printr-un acord semnat la Munchen de reprezentanții
Germaniei naziste, Marii Britanii, Franței și Italiei, tensiu
nile internaționale par să treacă doar pragul Cehoslovaciei:
1. Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Huma-

nitas, București, 2008, pp. 137-138.
P- 234.
Hitler anexează zona de graniță locuită de etnici germani

(Sudetenland). Apoi, Ungaria e încurajată să ocupe sudul
Slovaciei. De acum încolo, Germania acționează ca prin
cipal partener economic al țărilor din estul și centrul Europei.
Prin preluarea sub control german a industriei de arma
ment din Cehoslovacia, cel de-al Treilea Reich devine prin
cipalul furnizor militar al României. Pe termen lung, planul
economic al Germaniei în Balcani prevedea crearea de cât
mai multe locuri de muncă în fiecare țară, introducerea
sistemului de barter în toate schimburile comerciale, desfiin
țarea monopolului britanic asupra materiilor prime, mări
rea producției de cereale în țări agrare, ca România.
Știind că Hitler e mai interesat ca oricând de producția
de cereale și de petrol a României, Carol speră să mențină
neutralitatea țării încercând să profite și de noua situație
politică și încurajând investitorii germani să ajute la trans
formarea României dintr-o țară agrară într-o țară indus
trializată. Dar gândul lui e să convingă Anglia să cumpere
cea mai mare parte a petrolului și a cerealelor României
și să-i apere țării interesele.
în „cuibul vulturului"
Timidul văr Bertie (regele George VI) îi așteaptă pe

Carol și pe fiul lui, Mihai, pe peronul gării Victoria din Lon
dra, într-o zi cețoasă de noiembrie a anului 1938. Delegația
României e întâmpinată cu onoruri militare. Ofițeri călări
în ținută de gală însoțesc până la Palatul Buckingham ma
șina în care a urcat regele României. Dar, dincolo de căl
dura primirii, de dineuri diplomatice, de câteva articole
încurajatoare și chiar admirative la adresa lui Carol în
presă, și de un schimb de păreri politice și amabilități, gu
vernul Marii Britanii nu se arată interesat nici de cerealele
României și nici de o creștere substanțială a importurilor
de petrol. Iar posibilitatea unui sprijin financiar se dove
dește iluzorie.
Odată încheiată vizita la Londra, delegația trece Cana
lul Mânecii în Franța. La Calais, un tren regal îl duce pe
rege în Belgia, într-o scurtă vizită la regele Leopold. Apoi
Carol și Mihai pleacă la Paris pentru câteva zile. Autori
tățile franceze i-au rezervat regelui un apartament la Hotel
Ritz. Spre uimirea celor care îl însoțesc, se află că Elena
Lupescu se cazase deja în apartamentul regelui și că am
basadorul României la Paris nu reușise s-o convingă că
se crea astfel o situație stânjenitoare pentru delegație și
pentru rege și că ar fi fost bine ca ea să locuiască separat
pe timpul vizitei oficiale. Se pare că și pentru Carol prezența
ei la Ritz e o surpriză. Ar fi rugat-o să nu-1 pună în situații

„displăcute", de vreme ce apartamentul îi fusese rezervat lui
oficial și exclusiv. Ar fi avut loc „discuții violente, scene fur
tunoase, plânsete", dar, până la urmă, „doamna Lupescu
i-a impus regelui voința ei", și Duduii i se face pe plac.1 De
mai bine de un an, Carol îi îngăduise să renunțe la viața
retrasă și ascunsă pe care o dusese până atunci. Pentru ea
e de neînțeles de ce i s-ar fi interzis să locuiască acum îm
preună cu el într-un hotel parizian, ca în vremea exilului lor.
în discuțiile cu premierul Edouard Daladier, Carol își
reia pledoaria de la Londra pentru susținerea României
în fața celor două mari pericole: Germania nazistă și Uniu
nea Sovietică. Francezii invocă în discursuri flamboaiante
vechea prietenie franco-română, sunt apreciate schimbu
rile economice și culturale, dar rezultatul vizitei e, din nou,
dezamăgitor. Nici guvernul Franței nu înțelege cât de im
portant e să sprijine cu acțiuni concrete eforturile Româ
niei de a-și păstra independența politică și economică față
de Germania. O întâlnire de tatonare cu Hitler devine, în
aceste condiții, aproape obligatorie, cu atât mai mult cu cât
vărul Friedrich, ajuns între timp șeful dinastiei de Hohen-
zollern-Sigmaringen, și diplomații germani de la București
insistaseră asupra unei întrevederi cu Fiihrerul, dacă nu
la Berlin, atunci în Alpii bavarezi, la reședința lui Hitler
de la Berchtesgaden. înaintea plecării din Marea Britanie,
agențiile de presă anunțaseră că regele României va face
o călătorie în Germania la invitația prințului Friedrich de
Hohenzollern. Nici un cuvânt despre vreo întrevedere cu
Hitler.
După câteva zile petrecute la castelul Umkirch de lângă
Freiburg, prințul Friedrich și fratele său, Franz Joseph
von Hohenzollern, îi însoțesc pe Carol și pe Mihai până
la Berchtesgaden. Călătoria se face cu trenul. Apoi, tatăl
i. Eugeniu Buhman, op. cit., pp. 451-452.

și fiul sunt conduși cu mașina la Berghof, la reședința-

fortăreață din munți, cunoscută sub numele de „cuibul
vulturului", Kehlsteinhaus. Fuhrerul își așteaptă oaspeții
pe treptele de marmură de la intrare. Se opresc pentru foto
grafia oficială. Când își strâng mâinile și zâmbesc, Hitler
rămâne cu două trepte mai sus, în așa fel încât el, care e
mult mai scund, să apară în fotografie cu un cap mai înalt
decât Carol. Regele bagă numaidecât de seamă scenografia
momentului: raportul de forțe fusese deja stabilit? Apoi oas
peții pătrund într-o încăpere largă, pe care Mihai o descrie
ca pe „salonul mare, unde o fereastră imensă - cât tot pere
tele - se deschidea spre o grandioasă panoramă. [...] Nu
știu la ce înălțime ne aflam, dar puteam să vedem până
în Austria"1. Acesta e salonul de sticlă unde, în septembrie,
prim-ministrul britanic Neville Chamberlain, sperând că
astfel va fi evitat un nou război, pecetluise cu Hitler soarta
Cehoslovaciei. După unele relatări ale vizitei, oaspeților le
e prezentat ministrul de externe, Joachim von Ribbentrop,
după ce Carol avusese deja, într-un tren, lângă Dresda, o
întâlnire cu mareșalul Hermann Goring, comandantul
forțelor aeriene Luftwaffe, însărcinat cu planificarea înar
mării armatei.2 După alte relatări, cel care îi întâmpină
acum cu salutul nazist este Goring.3
Sunt invitați la masă. Dejunul durează două ore și jumă
tate. Regele se arată rezervat, atent, de o politețe calmă,
iar Hitler, scrutându-1, perorează despre rolul Germaniei
în construirea unei Europe libere prin cooperare economică,
despre pericolul bolșevismului și necesitatea eradicării lui,
despre el însuși ca unic apărător al Europei și al lumii în
fața pericolului comunist, despre forța militară a Germaniei...
1. Majestatea Sa Regele Mihai al României, O domnie întreruptă:

Convorbiri cu Philippe Viguie Desplaces, ed. cit., p. 66.
3. A.L. Easterman, op. cit., p. 133.
La un moment dat, scoțându-și din buzunar tabachera,

Carol îl întreabă dacă poate fuma. Hitler nu fumează, dar,
da, oaspetelui îi e îngăduit. Urmând exemplul tatălui său,
tânărul Mihai, în vârstă de 17 ani, și-ar fi aprins și el o ți
gară, sub privirile uluite și indignate ale Fuhrerului. Atmo
sfera devine atât de apăsătoare, încât Mihai și-ar fi stins
țigara, închizându-se într-o tăcere mormântală.
Hitler se codește încă să folosească tot arsenalul meto
delor sale de intimidare prin care recent înfrânsese orice
rezistență din partea cancelarului Austriei și îi convinsese
pe britanici și pe francezi să îngăduie dezmembrarea Ceho
slovaciei. Nu are nici o izbucnire de mânie. Nu ridică tonul
și nu bate cu pumnul în masă. România e regat, iar Carol
se dovedise a fi un om politic vrednic de luat în seamă. Era
de ajuns dacă Fuhrerul evoca pericolele pe care le repre
zentau pretențiile Uniunii Sovietice asupra Basarabiei și
ale Ungariei asupra Ardealului. Dar, cum el avea să sal
veze Europa de amenințarea bolșevică, statele din Balcani
ar face bine să strângă legăturile cu Germania, pentru ca
protecția să le fie asigurată. In privința Ungariei, românii
nu aveau a se teme: Fuhrerului nu-i plăceau ungurii... Ger
mania era singurul stat occidental capabil să contribuie
în mod hotărâtor la dezvoltarea economică și militară a
țărilor din estul și sud-estul Europei. Colaborarea germa-
no-balcanică era singura soluție realistă. E de presupus
că Goring îi expune regelui planurile germane de dezvol
tare a statelor din Balcani și cooperarea europeană în cadrul
așa-numitului Grossraum, teritoriu fără frontiere economice.
Carol ascultă acest curs de politică internațională știind
prea bine că asistă la o mică scenetă diplomatică și că, până
la urmă, va afla care e, de fapt, principalul mesaj al întâl
nirii lui cu Hitler. Intr-un sfârșit, băgând de seamă că regele
dă semne de nerăbdare și începe să se foiască pe scaun,
Fuhrerul schimbă tonul. îl întreabă brusc ce are de gând
cu Zelea Codreanu. Când îl eliberează din închisoare pe
acest patriot român? Garda de Fier nu e nici pe departe

unealta vreunei puteri străine, continuă Hitler, și nu e o
organizație extremistă, ci exprimă doar nemulțumirea
mai largă a populației față de unele influențe nedemne
pentru dezvoltarea și destinul în lume al țării... în România
s-ar fi produs o totală neînțelegere a intențiilor și scopurilor
Gărzii, care a dus la măsuri exagerate împotriva membrilor
și a conducerii ei. Iar Codreanu are sănătatea șubredă și
ar fi de dorit să fie pus în libertate.
„Am avut impresia unui șantaj", îi va povesti Carol
Elenei Lupescu, regretând vizita la Hitler. „Mi-au împuiat
capul că viitorul e al Mișcării Legionare, oameni ca Zelea
Codreanu conduc țări, nu zac în închisori, a zis Goring. Alu
zia era amenințătoare la adresa mea. Am suportat cu greu
afrontul. Auzi, jegosul de neamț!"1 Dar în fața lui Hitler
regele și-a păstrat cumpătul. L-a lăsat să-și încheie discur
sul, s-a ridicat de pe scaun gata de plecare și, privindu-1
în ochi, i-ar fi spus, subliniind bine fiecare cuvânt: „Herr
Reichskanzler, regele României sunt eu și voi ști cum să
mă ocup de această problemă". Carol și Mihai părăsesc încă
perea. Goring îi conduce la mașina cu care pleacă spre gară,
în urma vizitei, Hitler ar fi tunat și fulgerat, pradă unei în
grozitoare izbucniri de mânie. în fața miniștrilor și ofițerilor
săi, ar fi repetat însă în câteva rânduri satisfăcut: „Es war
bei mir ein Koniglein“ (a venit să mă vadă un regișor).2
Odată plecat de la Berghof, Carol e încredințat că ame
nințările deocamdată aluzive ale lui Hitler se vor traduce
în alimentarea cu bani, arme și materiale propagandistice
a tuturor dușmanilor săi și mai ales a legionarilor. Oamenii
Fuhrerului sunt maeștri în tehnica anexării de teritorii prin
încurajarea instabilității politice și stârnirea conflictelor

2. Vezi relatarea pe larg a întâlnirii lui Carol II cu Hitler în
A.L. Easterman, King Carol, Hitler and Lupescu.
etnice în țările vizate, după care mașinăria de presă con

dusă de ministrul propagandei, Joseph Goebbels, distorsio-
nează și amplifică știrile, lansând campanii de discreditare
a personalităților incomode, până când guvernul e silit să
ceară ajutor Germaniei pentru protecție și restabilirea or
dinii. Urmează supunerea economică și anexarea teritorială.
Regele vorbește la telefon cu ministrul de interne, Ar
mand Călinescu, și află că, în timpul vizitei lui la Hitler,
în câteva orașe se întețiseră acțiunile teroriste, avusese loc
un atentat asupra rectorului Universității din Cluj, apă
ruseră tentative de incendiere a unor clădiri publice și de
profanare a sinagogilor, iar în sate se semnalau din nou
atacuri asupra prăvăliilor deținute de evrei. în Ardeal, se
înregistraseră mai multe cazuri de insubordonare a unor
ofițeri simpatizanți ai Gărzii de Fier din corpul de armată
aflat sub comanda fostului ministru de război din guvernul
Goga, generalul Ion Antonescu. Carol a înțeles tactica lui
Hitler și dă mână liberă Ministerului de Interne să ducă
la îndeplinire planul de suprimare a căpeteniilor legionare.
Trenul cu care se întoarce regele face o oprire la intra
rea în țară, unde Armand Călinescu așteaptă să-i pre
zinte un comunicat formulat astfel: „în noaptea de 29 la
30 Noembrie a avut loc un transport de prizonieri din
Râmnicul-Sărat la Jilava. în fața pădurii de la kilometrul
30, pe șoseaua București-Ploiești, la orele 5 dimineața,
automobilul ce transporta prizonierii a fost atacat cu îm
pușcături de către necunoscuți care au fugit. Transferații
au profitat de faptul că automobilul era deschis și prin
ceață au sărit din mașină și s-au îndreptat spre pădure
cu intenția de a fugi. Jandarmii, după somațiunile legale,
au tras. Morți: Zelea Codreanu, zece ani muncă silnică,
Constantinescu Nicolae III, Caranica Ion IV, Belimace Doru,
asasinii lui Duca, muncă silnică, Caratănase Ion VI, Bizan
tin Josif, Curcă Ștefan, Pele loan, State Gr. loan, Atanase
Ion, Bazdan Gavrilă, asasinii lui Mihai Stelescu (disident
legionar, critic al lui Codreanu - n. m.), idem Vlad Badu,

Georgescu Ștefan, Trandafir Ion, zece ani. Parchetul mili
tar al Corpului II de Armată a constatat moartea cu pro-
cesul-verbal al medicului. înhumația s-a făcut de subcentrul
militar Jilava la 30 Noembrie"1. Comunicatul transmis
ambasadelor prin agențiile de presă conține și mai explicit
expresia tehnică „au fugit de sub escortă", pe care Hitler
ar fi recunoscut-o imediat, căci facea parte din terminologia
inventată de naziști prin care erau acoperite asasinatele
comandate. Comeliu Zelea Codreanu, „decemvirii" (asa
sinii lui Stelescu) și „nicadorii" (asasinii lui I.G. Duca) fu
seseră, de fapt, sugrumați în mașina care îi ducea la Jilava.
Apoi, trupurile lor au fost așezate cu fața în jos și împuș
cate, ca să se simuleze fuga de sub escortă. Au fost arun
cate într-o groapă comună și s-a turnat peste ele acid
sulfuric. Groapa a fost acoperită cu beton.
îndrăzneala acestui „regișor" îl scoate din minți pe Hitler,
care ordonă să fie retrase toate decorațiile acordate de el
recent regelui și unor demnitari ai statului român. Apoi
intră în scenă Goebbels.

Vicleana Estera
Ziarele germane coordonate de secția de politică externă

a Ministerului Propagandei (care cuprinde presă scrisă,
radio, cinematografie, reprezentații de teatru, arte vizuale)
reacționează imediat la comunicatul venit din România
despre suprimarea căpeteniilor legionare. Goebbels dăduse
presei instrucțiuni de atac prin care sublinia că nu poate
exista prietenie între Germania și România atâta timp cât
Elena Lupescu, o evreică, rămâne apropiata lui Carol.1
In cercul nenumăratelor femei prinse în păienjenișul
afrodiziac al puterii, Goebbels e poreclit „Berbecul" și e
bine-cunoscut pentru promiscuitate sexuală. E un bărbat
scund, cu chip de pasăre de pradă și cu un picior rămas
deformat în urma unei poliomielite din copilărie. Cu atât
mai mult, puterea pe care i-o conferă poziția de al doilea
om în stat după Hitler îi dă prilejul să-și dezlănțuie pul-
siunile și fantasmele erotice, trăind uneori cu mai multe
femei în același timp sub cupola respectabilă a căsătoriei
cu soția sa, Magda, cu care va avea șase copii. Atacul asupra
lui Carol și a Elenei Lupescu îi stimulează deopotrivă ima
ginația politică și pe cea erotică.
Berliner Tageblatt din 3 decembrie 1938 scrie că e din
ce în ce mai clar că, în cazul lui Codreanu, era vorba de un
1. Vezi „Nazis in Hate Drive on Carol’s Lupescu", în Daily News,

New York, 7 decembrie 1938.
asasinat politic comis pentru apărarea intereselor evreiești,

în stilul său apocaliptic, perfecționat de-a lungul multor
ani grație articolelor scrise de Goebbels însuși, DerAngriff
din aceeași zi comentează că, acolo unde domnește Iuda,
adică evreimea, curge sânge și pușcăriile sunt pline, iar
România ar putea fi un exemplu clasic de țară europeană
care nu reușește să se scuture de jugul evreiesc nici în ulti
mul ceas. Nu fără îndreptățire, Berliner Borsen-Zeitung
descrie asasinarea lui Codreanu ca pe o parodie judiciară,
căci, dacă ar fi existat un proces public, Garda de Fier ar
fi avut de partea ei deplina simpatie a românilor. Volkischer
Beobachter repetă că nimeni nu crede versiunea oficială
a morții lui Codreanu și amintește că după război România
și-a dublat teritoriul înglobând multe minorități, față de
care duce o politică de asimilare. Sunt menționați mai cu
seamă cei 800.000 de etnici germani, un milion și jumătate
de maghiari și un milion de evrei. A doua zi, pe 5 decem
brie, Deutsche Allgemeine Zeitung declară asasinarea lui
Codreanu o manevră evreiască. Patriotul Codreanu, care
se bazase pe sprijinul și simpatia Germaniei, e acum privit
ca un martir al cauzei internaționale a fascismului, mai scrie
ziarul, prevăzând, în următoarea perioadă, că în România
vor avea loc tulburări serioase. Borsen-Zeitung compară asa
sinarea lui Codreanu cu uciderea ducelui Jose Calvo Sotelo
de către socialiști, care declanșase izbucnirea Războiului
Civil în Spania. National-Zeitung din Essen, ziarul lui Goring,
o atacă în termeni de tabloid pe Elena Lupescu și critică
guvernul instaurat după demisia lui O. Goga.
Când la Berlin se dă ordin pentru o campanie de discre
ditare, articolele și ideile propagate de ziarele germane sunt
imediat preluate în presa pronazistă din întreaga Europă.
Biografia lui Carol era un izvor nesecat de inspirație pen
tru orice ziarist: o simplă răsfoire a ziarelor românești din
timpul guvernării Brătianu, evenimentele reale ale vieții
regelui, aventurile amoroase, căsătoriile, divorțul, conflic

tul lui cu Brătienii, asocierea cu Elena Lupescu puteau fi
acum scoase din contextele lor și folosite pentru conturarea
unui produs de presă nou. Rezulta că România era condusă
de un rege stricat, neserios, trădător, care întina cele mai
înalte idealuri ale unui popor cinstit, practicant cu obsti
nație aproape protestantă al unei moralități fără cusur și
cu un respect mistic față de tradiție, un rege devenit unealta
conspirației evreiești internaționale din pricina slăbiciunii
lui pentru o femeie diabolică, o jidoavcă fără scrupule, care
urmărea, prin complicate jocuri obscure, să vândă țara fie
bolșevicilor, fie masoneriei, fie bancherilor evrei care intoxi
cau și sugrumau țările Europei și îl reduseseră la tăcere
și pe Codreanu, prietenul Germaniei. Ziarul Lokalanzeiger
titrează: „Evreica Lupescu, vinovată de crimă".
Capodopera campaniei lui Goebbels rămâne un articol
din 7 decembrie, în care se reinterpretează povestirea bi
blică despre evreica Estera în cheia evenimentelor din
România și prin asociere cu Elena Lupescu. în Biblie, acțiu
nea se petrece în Imperiul Persan, în vremea unui rege numit
Ahașveroș (Xerxe I sau Artaxerxe, sec. V î.Cr.). Estera este
o evreică orfană înfiată de vărul ei Mardoheu, deportat de
Nabucodonosor împreună cu ceilalți evrei din Ierusalim.
Ascunzând că e evreică, grație frumuseții și înțelepciunii
ei, Estera ajunge favorita și apoi soția regelui. Cu ajutorul
tatălui ei adoptiv, ea reușește să zădărnicească planurile
marelui vizir Haman de a-i extermina pe evrei. Acesta tră
sese la sorți ziua în care urmau să fie nimiciți toți iudeii
din regat. Ziua nimicirii devine astfel ziua salvării lor și
întemeiază sărbătoarea sorților, Purim.
în versiunea lui Goebbels, Estera e o evreică vicleană,
aflată în slujba seminției ei detestabile, care se bagă pe sub
pielea unui rege nătâng și reușește astfel să-l îndepărteze
pe marele vizir care vedea amenințarea evreiască și dorea
să scape țara de jidani. Ba chiar Estera face în așa fel încât
Haman - descris ca om drept și sfetnic înțelept - să-și

afle pieirea (aluzie la asasinarea lui Codreanul. Și astfel,
prin intrigile unei târfe evreice, Casa Regală a Persiei a
căzut pradă complotului lui Israel. Articolul „Povestea unui
rege și a prietenei lui evreice", de pe prima pagină a zia
rului Der Angriff, e însoțit de o fotografie a Elenei Lupescu,
a cărei legendă o numește „Madame Du Barry dunăreană".
Cu câteva zile înainte de publicarea articolului, un tribu
nal din Berlin emisese un ordin prin care se interzicea
familiilor germane să-și mai boteze fiicele Estera... Poves
tea Esterei în varianta lui Goebbels e ilustrată cu fotografii
ale lui Carol și ale Elenei Lupescu și completată cu știri
din România.
în alte articole, Elena Lupescu e numită „Salomeea
româncă", femeia care i-a cerut regelui să-i ofere pe o tipsie
de aur capul lui Zelea Codreanu, precum făcuse cândva
fiica Irodiadei, cerându-i regelui din vremea ei capul lui
loan Botezătorul.
Pozele destinate campaniilor de defăimare sunt prelu
crate ca să-i arate pe cei vizați în ipostaze caricaturale.
Ediția din noiembrie 1938 a ziarului Der Sturmer de la
Niirnberg, al cărui slogan era „Die Juden sind unser Un-
gliick!“ („Jidanii sunt năpasta noastră"), inversează refe
rirea la Salomeea într-o caricatură în care un evreu hidos
din umbră, cu steaua lui David prinsă în piept, prezintă
publicului pe o tipsie un cap de femeie cu trăsăturile Elenei
Lupescu. Altfel spus, evreul Nicolae Lupescu îl ademenise
pe Carol oferindu-i-o pe fiica sa, al cărei păr e acoperit cu
o sugestivă bonetă de noapte...
Scopul campaniei de presă nu e atât să-1 pedepsească pe
Carol pentru că înșelase așteptările lui Hitler, cât să încu
rajeze răzbunarea din partea Gărzii de Fier și coalizarea
forțelor opoziției împotriva regelui. în timp ce îl defăimează
pe Carol, presa germană îi flatează pe șefii opoziției. Se atin
gea astfel cel de-al doilea obiectiv al strategiei folosite pentru
supunerea țărilor din Balcani: instabilitatea politică și o

eventuală revoltă.
Ca să limiteze pătrunderea în țară a presei germane,
regele întărește cenzura și îl numește pe atașatul de presă
al României de la Londra, Dumitru Dimăncescu, în funcția
de director al propagandei. Misiunea lui e să contracareze
influența presei naziste. In același timp, Carol încearcă să con
solideze Frontul Renașterii Naționale, partidul unic, înfiin
țat în decembrie 1938, invitându-i pe toți șefii partidelor
politice, cu excepția gardiștilor, să se alăture organizației
create de el. în numele apărării democrației, țărănistul
Iuliu Maniu, liberalul Dinu Brătianu, naționalistul Istrate
Micescu (fost ministru de externe în guvernul Goga) refuză
să facă parte din partidul regelui. Regele le cere apoi am
basadorilor României la Londra și Paris să grăbească sem
narea unui acord cu Aliații, care să garanteze apărarea
granițelor țării și protejarea economiei de o totală înrobire
germană. Armand Călinescu e numit prim-ministru. Regele
îl prețuiește și are încredere în acest om „energic, capabil,
spirit politic clar, care vedea departe și lua măsuri bine
potrivite situațiilor"1. Dar următorul pas prevăzut de tac
tica germană e ca și făcut: simt trimiși agenți de propagandă
pronazistă la București, sub diferite acoperiri, care se în
vârtesc în cercurile diplomatice, politice și mediatice, luând
pulsul evenimentelor. Cea mai celebră prezență e a baronesei
Edith von Kohler, agent al Gestapoului, fost „raportor"
în România din partea Ministerului german al Agriculturii
și apoi „ambasador cultural" al lui Hitler la București. La
începutul anului 1939, se formase deja echipa de profesio
niști însărcinată să obțină colaborarea economică a Româ
niei cu al Treilea Reich și să aducă țara în sfera intereselor
1. Carol al II-lea, Regele României, însemnări zilnice, vol. II,

p. aa6.
naziste. în timp ce pentru britanici România e doar un

stat îndepărtat printre alte state balcanice, va scrie Ale
xander L. Easterman, naziștii văd altfel lucrurile: trium
viratul Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la
București, Karl Clodius, șef al misiunii economice, și baro
neasa von Kohler, organizând recepții mondene la Hotelul
Athenee Palace, îi coalizează pe toți simpatizanții utili
celui de-al Treilea Reich.1 Pe de altă parte, câteva sute
de agenți naziști ajută Garda de Fier să se refacă după
decapitarea conducerii organizației, iar alții au misiunea
să se infiltreze în Frontul Renașterii Naționale.
Acordul economic cu Germania se semnează pe 23 mar
tie 1939. Alimentarea Reichului cu petrol, minereuri și
cereale și colaborarea economică pe termen lung se fac în
schimbul recunoașterii granițelor și al aprovizionării cu
armament a României. E rândul Uniunii Sovietice să fie
nemulțumită și al presei franceze să pornească o campanie
împotriva lui Carol, căruia i se cer explicații. „Sunt așa de
orbiți acești oameni", scrie el în jurnal, „neputând vedea că
noi, iscălind această Convenție, am făcut un serviciu cauzei
păcii, căci am produs un moment de liniște și de destindere
în această parte a lumii. Ce ar fi zis ei dacă, prin atitudinea
noastră, am fi antrenat un război?"2. Franța și Anglia oferă,
în sfârșit, garanții că vor apăra România în cazul unei agre
siuni naziste, dar Hitler anexase deja Cehoslovacia, iar
Mussolini invadase Albania. Creditele acordate de Anglia
pentru înarmare sunt mult prea modeste pentru nevoile
României și vin mult prea târziu.
însoțit de Mihai, Carol face inspecții în garnizoanele
de la granița cu Ungaria și cu Uniunea Sovietică, unde se
construia un dig de apărare și fuseseră întărite efectivele
1. A.L. Easterman, op. cit., p. 168.

2. Carol al II-lea, Regele României, însemnări zilnice, vol. II,
P- 45-
armatei. Temerile regelui privind „un concubinaj între na

zism și comunism" se adeveresc curând, odată cu semnarea
unui pact de neagresiune de către miniștrii de externe ai
Germaniei și Uniunii Sovietice, Joachim von Ribbentrop
și Viaceslav Molotov. Totuși, în cazul unui război, Carol are
convingerea („pentru mine este o axiomă") că franco-englezii
vor câștiga până la urmă, iar România trebuie să-și păstreze
cât mai mult timp neutralitatea. „Noi nu trebuim întru ni
mica să provocăm, trebuie să facem tot ce este posibil ca
războiul să nu se declanșeze la noi, ci pe frontul occidental.
Militărește, este bine ca noi să rămânem o rezervă neatinsă,
așa încât intervenția noastră să fie, dacă nu decisivă, cel
puțin foarte utilă."1
Pe î septembrie trupele naziste invadează Polonia. Ma
rea Britanie și Franța declară război Germaniei. Peste
câteva săptămâni, în centrul Bucureștiului, ziua în amiaza
mare, prim-ministrul Armand Călinescu e ucis de legionari.
Regele realizează că, departe de a fi fost suprimată, Garda
de Fier „este încă foarte vie" și „elementele ei cele mai pri
mejdioase" conduc din străinătate acțiuni teroriste.2 Cei
opt asasini sunt uciși și lăsați în stradă, la locul faptei. Drept
represalii, în fiecare județ sunt executați câte doi-trei legio
nari, în total înjur de 250 de gardiști. „E o măsură oribilă",
recunoaște Carol, „de fapt în afară de orice lege, dar care,
în urma celor întâmplate, își are justificarea în interesul
liniștei țării. Azi nu ne mai putem juca, azi nu putem târ
goveți viitorul când primejdii așa de acute pândesc țara
din înăuntru și din afară"3.
Fusese oare o simplă întâmplare că în vara aceea Goring
ceruse să primească o invitație scrisă din partea regelui
ca să vină la vânătoare în România? „Sunt nemaipomeniți
1. Ibidem, pp. 68-69.

2. Ibidem., p. 307.
3. Ibidem, p. 228.
acești oameni!", comentase Carol tupeul ministrului pleni

potențiar german, găsind o modalitate diplomatică de a-1
refuza. Dar vânătoarea începuse deja și, după ce regele
îi vânase pe legionari, cel vânat acum era el, comentează
Easterman.
Stimăm pe nemți, dar iubim pe Aliați
„Se împlinesc 15 ani de la prima întâlnire, de departe, cu

Duduia. Parcă ar fi azi. îmi aduc aminte. A fost o zi frumoasă
de primăvară, dar friguroasă. Am trecut la Șosea cu ma
șina cea mică a mea, un «Amilcar». Nu ne-am vorbit, dar
ne-am priceput din ochi. Cum din această zi s-a schimbat
tot cursul vieței mele!“, notează Carol în jurnal.1 Această
versiune a primei lor întâlniri ține, poate, de mitologia
ulterioară a cuplului. El trecea cu mașina, o tânără se
oprea în loc urmărindu-1 cu privirea, două destine se întâl
neau. Când totul în jur pare însă mai nesigur ca oricând
și România e prinsă între Est și Vest, când starea armatei
nu e deloc mulțumitoare și e limpede că nu ar face față
participării la război, când, în baza tratatelor economice,
Germania are din ce în ce mai multe pretenții, folosind
Ungaria ca amenințare pentru Ardeal și Garda de Fier ca
să agite apele interne, iar Uniunea Sovietică revendică
tacit Basarabia, în viața regelui rămâne o singură certitu
dine: „Dragostea noastră a stat ca o stâncă neclintită îm
potriva tuturor valurilor vieții și a timpurilor", scrie el pe
14 februarie 1940. „Legătura aceasta s-a cimentat atât de
puternic, încât a rezistat la toate zilele de restriște, la toate
1. Carol al II-lea, Regele României, însemnări zilnice, vol. III,

P- 75-
durerile ce au fost provocate de alții. Ea este pentru mine

chiar esența vieții mele. Ea este talismanul cel mai divin
și, în clipele de greutăți, este refugiul meu suprem. Această
dragoste e așa încât nici nu pot concepe viața fără ea."1
Spunându-i Duduii aceste cuvinte, Carol le însoțește cu
cincisprezece trandafiri și cu un inel cu un smarald uriaș.
Emoționată, ea povestește la rându-i: „Când un bărbat care
nu mai e tânăr îți spune asemenea cuvinte după cincispre
zece ani de conviețuire, ce mai puteam zice? Am izbucnit
într-un plâns isteric, îl strângeam în brațe ca o disperată,
șoptindu-i la nesfârșit: Dragostea mea! Dragostea mea!“2
într-adevăr, regele și Duduia rezistaseră tuturor intri
gilor, presiunilor, bârfelor, geloziilor, calomniilor, sfaturilor
prudente ale prietenilor, presiunilor familiale, amenință
rilor, campaniilor de defăimare din presa românească ori
străină. Duduia nu e doar femeia potrivită pentru proble
mele sexuale ale lui Carol, cum le place să creadă politicie
nilor malițioși și doamnelor geloase din familiile bune ale
epocii, ci și prietena statornică și partenera de viață cea mai
solidară din câte avusese. Regele are nevoie de mângâie
rile ei, dar și de admirația și de inteligența cu care ea îl ia
în serios și îl urmează în ciuda tuturor, așa cum răposata
regină Maria și mulți alții nu o făcuseră. De Ziua Restau
rației, pe 6 iunie 1939, regele îi conferă decorația Coman-
deria pentru Merite, însemnul special pentru doamne, „o
decorație în briliante concepută de giuvaergiul Weiss"3, „pen
tru nesfârșitul devotament, credință și dragoste ce mi-a
arătat-o în tot acest timp, fiind stâlpul moral de care am
putut să mă reazăm în toate aceste clipe grele"4.
1. Ibidem, pp. 74-75.

3. Ibidem.
P- 193-
Clipele și zilele sunt copleșitoare: trupele germane

ocupaseră Olanda, Belgia și Luxemburgul și înaintau în
Franța și Norvegia, iar România putea fi atacată fie de
Germania, fie de Uniunea Sovietică. Pentru prima dată,
Carol începuse să se îndoiască de victoria Aliaților. Politica
lui de neutralitate era amenințată din toate părțile, iar
clauzele tratatului economic cu Germania deveneau din
ce în ce mai constrângătoare. Sperând că Hitler ar putea
să garanteze granițele României în schimbul unor concesii
politice, nehotărât și cu inima strânsă, Carol amnistiază
legionarii din închisori, permite revenirea în țară a celor
fugiți în străinătate, acceptă aderarea lor la Frontul Renaș
terii Naționale, pe care îl transformă în Partidul Națiunii,
ca semn al unei largi solidarități naționale. Mașinăria pro
pagandistică a lui Goebbels, care are misiunea să lărgească
prăpastia dintre rege și Aliați, anunță că reconcilierea se
datorează partidului nazist, care promovează pacea în
Balcani. Profitând de prilejul aparentei împăcări dintre
rege și gardiști, Mircea Eliade, unul dintre intelectualii
legionari, o roagă pe Elena Lupescu, cititoare pasionată a
romanului său Maitreyi, să intervină pe lângă rege ca
să fie numit secretar cultural la o legație din străinătate.
„Majestatea sa Regele Carol al II-lea ar avea în mine un
bun și loial mesager", i-ar fi spus Eliade.1 Duduia îi trans
mite regelui rugămintea, și Eliade va fi trimis nu oriunde,
ci în capitala cea mai dragă lui Carol, la Londra.
între timp, la București, prim-ministrul Tătărescu e
de părere că politica externă ar trebui reorientată către
Germania, iar regele e silit să constate că, „din stupizenia
Aliaților, din complecta lor lipsă de simț al realităților, se
prăbușește o politică pe care am dus-o cu drag și cu fideli
tate timp de douăzeci și cinci de ani. Pentru noi, generația

războiului, care am învățat să stimăm pe nemți, dar să

iubim pe Aliați, este un moment groaznic. Mie mi se pră
bușește o politică care am voit s-o duc de zece ani încoace,
de apropiere de Anglia, dar în care aceasta nu mi-a dat
nici o mână de ajutor"1. E doar începutul prăbușirii. Cu
rând, Franța e invadată de trupele germane. Parisul cade
Iară să se fi tras vreun foc de armă. Regele e disperat. Nu
se așteaptă totuși ca, pe 26 iunie 1940, când tocmai asistă
la examenul de bacalaureat al lui Mihăiță, URSS să ceară,
printr-un ultimatum, evacuarea Basarabiei și a Bucovinei
de Nord, și să ocupe ulterior și ținutul Herța. „Eu sunt
hotărât pentru rezistență"2, scrie el în jurnal, dar, consul-
tându-se cu guvernul și încercând să apeleze și la un spri
jin din partea Germaniei, înțelege repede că, din toate
părțile, sfatul este să accepte ultimatumul sovietic.
Cântărind situația internațională, judecând capacitatea
de luptă a armatei, ostilitatea Ungariei, gata oricând să
revendice Ardealul, și a Bulgariei, care viza deja Cadrila-
terul, Consiliul de Coroană convocat pe 27 iunie, deși împăr
țit în privința soluțiilor, ajunge la concluzia că trebuie
evitat cu orice preț un război pe trei fronturi „fără nici un
ajutor de nicăierea de a rezista"3. Nicolae Iorga e de părere
că această situație poate fi evitată și propune, „fiindcă nu
ne putem apăra la toate hotarele, să se dreagă greșeala
din Cadrilater, pe care n-a vrut-o Carol l-iu cerând numai
unghiurile intrând la susul Dobrogii, greșeală pe care am
întărit-o încercând, într-un teritoriu care nu ne-a apărat
de înfrângerea de către bulgari, o zădamică operă de roma-
nisare. Să păstrăm Turtucaia, în amintirea tragediei, Silis-
tra, cap de pod, partea din țerm legată de inima reginei

p. 185.
2. Ibidem, p. 217.
3. Ibidem, p. 218.
Maria (Balcic - n. m.) și, retrăgând pe macedonenii ispitiți

acolo, să restituim, cum o voise și [Armand] Călinescu,
[Valeriu] Gafencu, bulgarilor grânarul. Rușii au dreptul
la gurile Dunării: să li dăm brațul Chiliei, cu o bandă de
teritoriu, încercând a salva, pentru amintirile ei, Cetatea
Albă. Să nu ne milogim zădarnic la nimeni!"1.
întrunit din nou, în seara aceleiași zile, Consiliul își
întărește însă avizul de cedare în fața ultimatumului
sovietic, prin votul majorității celor prezenți și prin audiența
la rege a mai multor ofițeri veniți să-l roage să cedeze.
Carol e de părere că se face o mare greșeală, că ar trebui
luptat pentru Basarabia, că urmările acestei cedări vor
fi dezastruoase. Trece, pe parcursul aceleiași zile, de la
îngrijorare la revoltă, de la mânie la disperare. Eugeniu
Buhman îl găsește la ieșirea din Sala de Consiliu, încre
menit, „nimicit de grozăvia acestei ședințe". „Se oprise în
scaunul de lângă ușa sălii, singur în toată anticamera, cu
ochii pierduți în zare, palid la față, descompus."2 Regele
mai face o încercare de a schimba decizia majorității cău
tând să-l atragă de partea lui pe premierul Tătărescu, dar
acesta îi spune că „nu vede nici o altă soluțiune și că-și ia
toată răspunderea"3. „Restul nopții, cu Duduia, am plâns
amarnic. Și ea vede dezastrul ce ne așteaptă", notează Carol
în jurnal.4 Ea, la rându-i, scrie: „Doamne, ce umilință!
[Carol] stă cu capul în poala mea, cu lacrimi în ochi, nu știe
ce să mai facă. Murmură, copleșit de jale, că e o zi a rușinii
naționale"5.
Ziua următoare se arată și mai grea: „parcă s-a rupt ceva
în mine", mărturisește regele. „Sunt un oareșicare care tre
x. Vezi Nicolae Iorga, Jurnal, Humanitas, București, 2019, p. 295.

p. 223.
4. Ibidem.
buie să-și facă datoria, atâta tot. [...] Mi-e rușine de mine
însumi, nu îndrăznesc să privesc pe cineva în față. Totul
mi se pare așa un coșmar, un lucru [pe] care nici un cuvânt
omenesc nu-1 poate descrie."1 Pe străzi, încurajată de gar
diștii care exploatează orice prilej de instabilitate politică,
populația se adună să protesteze împotriva cedării Basa
rabiei. Le apare tuturor ca un act de o nemaipomenită
lașitate, de care nu poate fi responsabil decât regele. Me
moria orală va reține această unică versiune asupra eve
nimentelor.
E pentru prima oară în cei zece ani de domnie când
renunțarea ar însemna o eliberare. Carol îi împărtășește
Duduii gândul lui că poate „ar fi mai cuminte să abdic".
Ca totdeauna, Elena Lupescu îl susține și îl încurajează.
Nu, în nici un caz nu trebuie să abandoneze lupta, n-are
dreptul, „ar fi o dezertare. Cine știe, poate că ea are drep
tate"2, notează regele aproape resemnat. Va numi un prim-
.ministru filogerman, pe Ion Gigurtu, la conducerea unui
guvern progerman format din naționaliști, membri ai Par
tidului Națiunii, gardiști și tehnocrați. La sfârșitul lui
august însă, se împlinesc și amenințările Ungariei, susți
nută de Germania și Italia: în urma unui așa-numit arbi
traj care are loc la Viena și la care delegația României e
pusă în fața faptului împlinit, Transilvania de Nord e atri
buită Ungariei. România Mare se prăbușea după numai
douăzeci și doi de ani de existență.
Drapelul tricolor de pe acoperișul Palatului Regal e
coborât în bernă a doua oară în decurs de nici două luni.
Legionarii cheamă lumea la revoltă împotriva regelui,
chiar dacă Garda de Fier le apare unora dintre jurnaliștii
străini acreditați în acele zile la București ca o plantație

p. 224.
2. Ibidem, p. 225.
de cartofi: „Partea principală era sub pământ. Cei o mie de

oameni necesari pentru ocuparea posturilor-cheie fuseseră
uciși. în Garda de Fier nu mai erau decât ciurucuri1'1. Unii
dintre șefii partidelor politice, în frunte cu Maniu, văd însă
în apropierea de gardiști șansa de a-1 sili pe Carol să re
nunțe la tron. Se înregistrează manifestații de protest în
toată țara. Ura împotriva regelui e fără margini. Coloane
de legionari defilează în fața Palatului Regal, huiduind și
cerându-i abdicarea. Martha Bibescu îi întâlnește pe răs-
culații acelor zile pe Calea Victoriei și apoi îi descrie: „cămăși
verzi, păr vâlvoi, chipuri nătânge. Popi și târfe defilează
laolaltă"2. Tot ea consemnează o convorbire telefonică în
care unul dintre cei mai acizi ziariști antimonarhiști și
anticarliști ai vremii, Pamfil Șeicaru, fierbe de mânie stri
gând: „Să alunge câinele, cățeaua și cățelul. S-au curățat!
Să se care cu toții!"3
1. R.G. Waldeck, op. cit., p. 151.

2. Martha Bibescu, Jurnal politic: 1939-1941, Editura Politică,
3. Ibidem, p. 205.
O jale de nedescris
în noaptea de 3 spre 4 septembrie, ferestrele Palatului

Regal rămân luminate până în zori. Seara, sergentul de
la poarta Palatului fusese atacat și rănit cu un foc de armă.
Regele, Duduia, tânărul Mihai auzeau afară păcănitul ca
racteristic pistoalelor Mauser de fabricație germană. Au
loc atacuri eșuate la Palatul Telefoanelor și la sediul pos
tului național de radio. Timp de câteva ore, comunicațiile
sunt întrerupte. Din câteva orașe din țară vin vești că le
gionarii au atacat autorități locale și au ocupat sedii ale
unor instituții de stat.
„Parcă ceva mai puternic decât voințele noastre năștea
evenimentele...", își amintește peste ani Elena Lupescu.1
în timp ce Carol crede că se mai poate ajunge la un com
promis, Duduia începe pregătirile de plecare. Cu toții știu
că e o plecare pe termen lung. Ernest Urdăreanu e trimis
să supravegheze selecția și împachetarea obiectelor din
vila ei, iar ea se ocupă de bunurile lui Carol de la Palatul
Regal. Regele încă mai speră că are armata de partea lui
și, călcându-și pe inimă, îl cheamă la Palat pe generalul
Ion Antonescu, în care nu are încredere, dar despre care
știe că se află în bune relații și cu legionarii lui Horia Sima,
noul conducător al Gărzii de Fier, și cu Iuliu Maniu și Dinu
Brătianu.

Guvernul Gigurtu își dă demisia, iar generalul preia

frâiele statului. Spre surprinderea regelui, manifestațiile
din stradă nu numai că nu se domolesc, dar par să ia avânt,
iar o bună parte a ofițerimii se dovedește a fi de partea
Gărzii de Fier. Antonescu cere atunci puteri depline, „prin
care el devine complect stăpân pe țară, eu rămânând un
simplu figurant, cu drepturi mai mult decorative"1, notează
Carol în jurnal cu mocnită revoltă, asistând neputincios la
o situație care se deteriorează de la o oră la alta. Tot ce
construise el timp de zece ani se surpă văzând cu ochii.
Mulțimile conduse de legionari împresoară Palatul.
Se aud din ce în ce mai des focuri de armă. Manifestațiile
riscă să scape de sub control. în apartamentul lui de la
parter, principele moștenitor Mihai își încarcă pistolul cu
gândul să sară în apărarea regelui în caz că demonstranții
ar pătrunde în Palat, în timp ce Ion Antonescu se află în
audiență la ambasadorul Germaniei, Wilhelm Fabricius.
în urma acestei vizite, Carol va observa că „atitudinea lui
s-a schimbat", „s-a dat cu nemții" și „caută să se sprijine pe
Garda de Fier".2 Când primește de la Antonescu, printr-un
curier, o scrisoare în care i se cere să renunțe la tron, regele
e încredințat că Duduia avusese dreptate când îi spusese
că Antonescu și generalii lui nu voiau restabilirea ordinii,
ci sperau că el va abdica și va părăsi țara. „Care este dato
ria mea?" se întreabă regele pradă unei mari dezamăgiri,
și „cu cel mai groaznic zbucium interior" încearcă să dis-
cearnă într-o problemă „de la care nu depinzi tu, dar tot
poporul căruia i-ai jurat credință. [...] Care este interesul
suprem al Patriei? Dacă rămân, vrea să zică rezistență,
vărsare de sânge, neliniște și, peste aceasta, poate, o inter-
vențiune străină dușmănoasă. Am dreptul de a pune țara

p. 300.
2. Ibidem, p. 301.
în această periculoasă situație, chiar dacă, finalmente, este

scăparea ei? Iată întrebarea!"1
La capătul acestei deliberări, sfătuit de Ernest Urdă-
reanu, regele găsește o cale prin care abdicarea oficială să
fie evitată: printr-o proclamație către țară, Carol îi tran
sferă toate prerogativele regale fiului său. Dar Mihai vrea
să plece în exil împreună cu el și cu Elena Lupescu și e ne
voie de „tot talentul de persuasiune al Duduii ca să-l facă
să priceapă că acest sacrificiu al său este o datorie către
România", precum și de toată autoritatea regelui ca să-l
convingă că „el trebuie să rămâie dacă nu în alt rol, cel
puțin în acela [de] portdrapel. El trebuie să ție fâlfâind
stindardul Dinastiei și României".2
Generalul Antonescu nu se așteaptă la o mutare atât de
subtilă din partea regelui. După ce a fost înștiințat despre
proclamație, secretarul Casei Regale îl urmărește cu pri
virea ieșind din Palat „atât de demoralizat, încât coman
dantul pieței care-1 însoțea s-a văzut silit să-l încurajeze,
amintindu-i că n-are voie să-și piardă cumpătul în aceste
momente grele"3. Deși se angajase în fața regelui că îi con
duce personal la graniță pe el, pe Elena Lupescu și pe
însoțitorii lor și că vor ieși din țară nestingheriți, lui Anto
nescu nu-i mai arde de cuvântul dat unui monarh care, chiar
aflat pe marginea prăpastiei, tot îi mai jucase un renghi.
Pe 6 septembrie 1940, Mihai depune jurământul. în
aceeași zi, fostul rege Carol II își ia rămas-bun de la puținii
prieteni care îi rămăseseră credincioși. Se împachetează
în grabă obiecte personale, tablouri moștenite, argintăria
familiei, bijuteriile primite de Duduia de-a lungul anilor,
scrisori, documente, mici piese de mobilier, prețioasele
clasoare cu timbre ale regelui... Bunurile personale și
1. Ibidem, p. 302.
2. Ibidem, p. 303.
moștenite, amintirile de familie sunt îmbarcate în cele

unsprezece vagoane ale trenului regal, împreună cu două
dintre mașinile suveranului. A doua zi în zori, conduși de
Mihai și de câțiva ofițeri și însoțiți pe o bună bucată din
drumul de la Palat la gara Băneasa de afișe cu chipul lui
Zelea Codreanu lipite pe stâlpi, garduri ori ziduri, Carol
și Duduia, împreună cu Ernest Urdăreanu și alți prieteni
apropiați, părăsesc capitala cu „nesfârșită amărăciune și
adâncă durere a despărțirilor"1. La gară, lui Carol i se adu
sese o scrisoare din partea lui Ion Antonescu, în care, in
vocând o indispoziție pasageră, generalul îl anunța că
nu-1 mai poate însoți până la ieșirea din țară. Era un fel
de a spune că, de acum încolo, regele și Duduia se află la
bunul-plac al legionarilor.
Porniți la drum, în gara Lugoj află că gardiștii îi aș
teaptă la Timișoara și la Jimbolia, că sunt hotărâți să
oprească trenul și că Elena Lupescu e principala lor țintă.
Când Carol primise scrisoarea de la Antonescu, avusese
o bănuială că „e ceva necurat la mijloc, dar așa o porcărie
nu credeam"2.1 se sugerează acum să se separe de Duduia,
care să plece cu unul dintre automobile, iar el să-și continue
drumul cu trenul. Refuză. Nu poate accepta „astfel de târ-
govețiri și tergiversări" și dă ordin, în schimb, ca trenul să
nu mai oprească în gările Timișoara și Jimbolia. „Să-mi
scap pielea jertfind o femeie, oricare ar fi ea, și, în primul
rând, Duduia, care azi este singurul meu sprijin, acest
lucru nu se poate. Pe de altă parte, eram convins că orice
oprire nu putea fi decât fatală pentru noi toți", scrie el în
jurnal.3 Temerea regelui se dovedește întemeiată: la intra
rea în gara Timișoara, legionarii atacă trenul cu focuri de

P- 3°9-
2. Ibidem, p. 310.
3. Ibidem.
armă, care se întețesc pe măsură ce trăgătorii își dau seama

că, în loc să încetinească, locomotiva prinde viteză. Mili
tarii urcați în tren la Lugoj le răspund cu arme automate,
în timp ce Carol și Duduia baricadează ferestrele compar
timentului lor și apoi se culcă pe jos, sub rafalele de gloanțe,
care nu reușesc totuși să pătrundă înăuntru.
Odată trecută primejdia, Carol e cuprins de „o jale de
nedescris și o scârbă cum nu se mai poate". I se pare o ne
dreptate strigătoare la cer că, după zece ani de eforturi
pentru dezvoltarea României și luminarea generațiilor
tinere, se alesese doar „cu gloanțele unor tineri rătăciți și
discreierați. [...] Degetele cari au tras trăgaciul erau ale
lor, dar gloanțele erau străine"1. Va consemna ziua în care
a fost hăituit de legionari la despărțirea sa de țară ca pe
una care, în amintire, îl „umple de dezgustul cel mai cum
plit și-ți face rușine că te-ai născut român și om"2.
Trecând granița în Iugoslavia, Carol și Duduia nu știu
că în România ziarele se dezlănțuiseră deja într-o nouă cam
panie de defăimare, care îi va urmări în toată istoria ulteri
oară a României. Pe străzile capitalei, vânzători ambulanți
distribuie frenetic ziare în care Carol e descris drept dege
nerat, epileptic, sadic, alcoolic... Un pamflet care face deli
ciul cititorilor e semnat de un ziarist care timp de zece ani
înălțase imnuri de slavă regelui Carol II și, nu mai departe
de serbările Restaurației din 1940, „îi lingea tălpile, mai
plecat ca oricând", după cum îl caracterizează Martha Bi-
bescu, amintind că gazetarul cu pricina, Stelian Popescu,
fusese ministru al justiției în guvernul prezidat de Ion Bră-
tianu. „Nimeni nu se poate cufunda mai adânc decât el în
mocirla abjecției", scrie ea în jurnal.3 Nu e singurul. Cam
pania de presă pornită după modelul propagandistic
1. Ibidem, p. 311.
2. Ibidem, p. 309.
3. Martha Bibescu, op. cit., p. 207.
profesionist pus la punct de Goebbels este atât de virulentă,

încât noul rege, tânărul și timidul Mihai, se vede nevoit să-i
ceară generalului Antonescu să-i pună capăt.
Casa Elenei Lupescu din Aleea Vulpache e luată în pri
mire de legionari, care vând bilete la intrare și organizează
vizite ghidate, dezvăluind ceea ce socotesc ei a fi fost opu
lența, destrăbălarea, promiscuitatea ,jidoavcei cu părul
roșu“ și ale regelui „degenerat". în curtea vilei au așezat
o colivie mare de alamă, cu portița deschisă: pasărea zbu
rase. Rosie de Waldeck se numără printre curioșii care stau
la coadă să viziteze casa Lupeascăi. Lângă ea, un tânăr
legionar în cămașă verde privește spre colivie și dă glas
fantasmelor care-1 răscolesc: „Ce bine ar fi dacă ea ar fi
purtată pe străzi, despuiată, într-o colivie, să o vadă toată
lumea!" Colegii lui, consemnează ziarista, îl aprobă cu fer
voare, reflectând că „n-a fost bine că au lăsat-o să pără
sească țara vie!"1.
Vizitatorii sunt întâmpinați, în mijlocul salonului de
la parter, de un maldăr de scrisori, bilete cu antet, cărți
de vizită împrăștiate pe podea. Prevăzând că vila va cădea
în mâinile gardiștilor, Ernest Urdăreanu avusese grijă să
lase la vedere mărturii ale lingușirilor și slugărniciei cu
care, de-a lungul timpului, i se adresaseră Elenei Lupescu
nenumărați demnitari, miniștri, șefi de partide, moșieri,
ofițeri, ziariști, intelectuali, doamne din înalta societate:
cei care acum o detestau și se declarau patrioți de partea
Gărzii de Fier. Poliția legionară îi încropise în grabă un
dosar „alcătuit pentru Domnul General Ion Antonescu,
Conducătorul Statului Român" (sic!), în care, în stilul apo
caliptic al gardiștilor, sunt amestecate date reale cu infor
mații greșite și teorii conspiraționiste. Interpretând Biblia
cu mai puțin talent decât Goebbels, dar preluând de la el
numele de „Estera modernă", raportul, care se vrea obiec
1. R.G. Waldeck, op. cit., pp. 174-175.

tiv, se deschide cu o prezentare a istoriei poporului evreu:

„La anul 70 după Mântuitor, Romanii cuceresc Ierusa
limul, desființează statul iudeu și împrăștie în lume po
porul jidovesc.. .“x
Ironia sau, poate, răzbunarea istoriei va face ca, peste
un an, pe 14 februarie 1941, ziua în care Carol și Elena
Lupescu vor serba în exil șaptesprezece ani de când s-au
cunoscut, Garda de Fier să-și vadă încheiată existența,
odată cu decretul de dizolvare a statului național legionar
instaurat în România după plecarea lor. Dar dosarul Elenei
Lupescu va fi luat de bun de toate regimurile ulterioare.
1. CNSAS, D 015324, și ANR, fond Casa Regală, Carol II, dosar

12/1936, f.14.
tiv, se deschide cu o prezentare a istoriei poporului evreu:

„La anul 70 după Mântuitor, Romanii cuceresc Ierusa
limul, desființează statul iudeu și împrăștie în lume po
porul jidovesc.. .‘H
Ironia, sau, poate, răzbunarea istoriei va face ca, peste
un an, pe 14 februarie 1941, ziua în care Carol și Elena
Lupescu vor serba în exil șaptesprezece ani de când s-au
cunoscut, Garda de Fier să-și vadă încheiată existența,
odată cu decretul de dizolvare a statului național legionar
instaurat în România după plecarea lor. Dar dosarul Elenei
Lupescu va fi luat de bun de toate regimurile ulterioare.
1. CNSAS, D 015324, și ANR, fond Casa Regală, Carol II, dosar

12/1936, f.14.
Din țară-n țară:
aventură, cununie, durere
Cei trei fugari, Carol, Duduia și Ernest Urdăreanu, își

dau curând seama că, odată ieșiți din țară, sunt încă în
pericol. Pe numele Elenei Lupescu și al lui Urdăreanu fuse
seră emise mandate de extrădare sub acuzația de crime
contra legionarilor. Se opresc la Lugano, în Elveția, pentru
câteva zile. Apoi se îndreaptă spre sudul Franței, ajung la
Barcelona și speră să-și găsească refugiu în Spania. Când
ajung la Sevilla, osteniți de atâtea drumuri și locuri, prie
tenii, servitorii și militarii care îi însoțiseră îi părăsesc și
se întorc în țară. Carol și Duduia locuiesc la Hotel Anda-
lucia Palace, în timp ce Urdăreanu pleacă la Lisabona să
le obțină vize pentru intrarea în Portugalia, țara bunicii
paterne a lui Carol. Șederea lor în Spania e, de fapt, con
diționată: fostul rege și Duduia nu au voie să părăsească
Sevilla. Hitler ar vrea să-l aducă pe Carol în Germania și
să-l aibă sub „protecție".
Carol e îngrijorat, „a slăbit mult și amărăciunea i se
citește pe față"1. Până la urmă, după mai bine de șase luni
de incertitudine, autoritățile spaniole închid ochii la ieșirea
lor din țară cu o mașină condusă de un contrabandist
local specializat în transporturi clandestine. Mașina trece
granița cu Carol și Elena Lupescu ascunși pe locurile din

spate, de unde fuseseră scoase scaunele, și în portbagaj,

în graba plecării, au uitat la hotel un geamantan ticsit cu
bancnote: dolari, franci elvețieni, mărci germane și câteva
milioane de lei. Banii au ajuns, se pare, la ambasada Ro
mâniei de la Madrid.
Cum războiul avansează însă și Hitler pare să câștige
pe toate fronturile, e din ce în ce mai limpede că Europa nu
mai e un continent sigur. în Portugalia lui Salazar, „Carol
simte răsuflarea germanilor în ceafa"1. America nu-i pri
mește, considerându-1 pe fostul rege un pronazist. După
trei luni petrecute la Estoril, Carol, Elena Lupescu și
Ernest Urdăreanu pleacă la Havana. Clima de aici nu-i
priește deloc Duduii, și atunci se îmbarcă spre Ciudad de
Mexico, unde închiriază o casă mobilată în Coyoacân, o
suburbie a orașului. Au drept vecini foști regi, generali și
oameni de afaceri bogați, mexicani și străini. Deși casa e
spațioasă, nu vor reuși niciodată să despacheteze toate
bagajele pe care le cară cu ei. Cumpără două automobile
Cadillac, pentru care obțin plăci de înmatriculare de corp
diplomatic, și sunt primiți cu căldură și curiozitate în
societatea mondenă a orașului, formată din diplomați și
investitori, mai cu seamă britanici și americani. Cuplul
exilaților din România câștigă simpatia și admirația celor
lalți expatriați, care îi ajută să se integreze repede în viața
orașului, invitându-i la dineuri, recepții, excursii turistice
ori ceaiuri prietenești. Elena Lupescu se înscrie în rândul
voluntarilor Crucii Roșii internaționale, Carol scrie cape
telor încoronate, rudelor sale din Europa, șefilor de state,
încercând să păstreze legătura cu România prin crearea
unei organizații intitulate „România Liberă". în clipele de
răgaz, fostul rege se dovedește a fi și un rafinat expert în
evaluarea pieselor de mobilier de colecție.
i. Ibidem, p. 113.
Urmărind desfășurarea evenimentelor și mersul războiu

lui, în august 1944, Carol, Duduia, Urdăreanu și Monique
Cook, o franco-englezoaică de 18 ani, împreună cu cei șapte
câini ai lor, „cu valeții, 150 de lăzi, geamantane și genți,
plus 3 automobile"1, săculeți cu aur și bijuterii, se mută
în Brazilia, la Rio de Janeiro. Peste un an, Aliații câștigă
războiul. Carol și Duduia află că micul lor castel Coesme
din Franța fusese ocupat mai întâi de nemți și apoi de
americani. Dar află și că pe 6 martie 1945, la șase luni de
la intrarea trupelor sovietice în țară, în România e instalat
primul guvern comunist. Mihai este încă rege, deși sovie
ticii decid acum politica țării. Ambasadorul Uniunii Sovie
tice la Ciudad de Mexico primește misiunea să-l cultive
pe Carol și să-i afle intențiile. Regele și Duduia înțeleg
mesajul acestei subite apropieri: după ocuparea României,
rușii constată că regele Mihai nu e suficient de cooperant
și încearcă să-l șantajeze, pretinzând că au de gând să-l re
aducă pe tron pe tatăl lui.
Elenei Lupescu nu-i priește prea tare nici clima din
Brazilia, se simte din ce în ce mai vlăguită, e silită să pe
treacă mult timp în pat. Lumina îi face rău, o doare pieptul,
îi amorțesc adesea membrele, e deprimată, abia dacă mai
pune ceva în gură. După repetate controale medicale,
rezultă că suferă de anemie pernicioasă, iar boala nu are
vreun remediu cunoscut. „Citesc pe fețele lor“, scrie ea,
„că mi se apropie sfârșitul. [...] Bietul Carol și-ar da și
inima să mă salveze"2. Carol e disperat. Se teme că, după
douăzeci și doi de ani de conviețuire, după toate prin câte
trecuseră, femeia vieții lui i se va stinge sub ochi. Pe 3 iulie
1947, se căsătoresc în camera lor de hotel de la Rio, în
cadrul unei mici ceremonii private, în urma căreia Duduia,
recunoscută de Casa de Hohenzollem, devine Principesa
1. Ibidem, p. 119.
2. Ibidem, p. 120.
Elena a României. în aceeași zi, Ernest Urdăreanu se

căsătorește cu Monique Cook. Dar abia peste câteva zile
Elena Lupescu va fi destul de întremată ca să îmbrace
rochia de mireasă.
Se înzdrăvenise grație unei transfuzii de sânge de la
un tânăr bărbat de culoare, prescrisă de un medic evreu
brazilian. „Ce aveam de pierdut, bineînțeles că am fost de
acord“, scrie ea. „Când tânărul negru s-a așezat pe un colț
al patului în care zăceam aproape inconștientă și sângele
lui a început să curgă în venele mele, am simțit că se întâm
plă ceva miraculos. întâi a fost un șoc, de parcă mă izbise
un camion, și apoi am simțit o stare de beatitudine. Când
m-am trezit, eram alt om. M-am dat jos din pat și am îm
brăcat rochia de mireasă cumpărată de Carol. Când a venit
acasă Carol și m-a văzut mireasă, aproape să leșine. Se pe
trecuse un miracol.1'1
Peste doi ani, în vara lui 1949, întorși în Portugalia, sunt
asaltați de ziariști. în presa americană de scandal apăruse
știrea că regele pleacă în Iran ca să divorțeze... Se anunța
iminenta lui despărțire de Duduia. Amuzați și, în același
timp, indignați de articolele pe această temă, regele și
Duduia se cunună religios. Duduia îmbracă rochia de mi
reasă de la Rio, de satin alb, cu corsaj de dantelă, croită,
ca totdeauna, la casa de modă Coco Chanel. Capul îi e aco
perit cu un văl de dantelă de Alencon, care îi încadrează
delicat părul roșcat și fața luminată de fericire. Carol poartă
un frac negru nou, cu cravată albă. Pare tras la față și slăbit.
Sunt cununați de parohul bisericii ortodoxe de la Paris,
arhimandritul Martinian Ivanovici, fost stareț al mănăstirii
Slatina din Moldova. Nași le sunt Emest și Monique Ur
dăreanu, care se cunună și ei în aceeași zi. După slujbă,
se bea șampanie, se dansează, iar ziariștii fac fotografii.
1.Ibidem, p. 121.
„Eram un cuplu neobișnuit și eram frumoși", își amintește

Elena Lupescu. „Se vedea că suntem nespus de fericiți.
Carol a umplut un coș cu petale de trandafiri și le presăra
înaintea pașilor mei. Cândva, cineva a spus despre noi că
suntem atât de fericiți de parcă plutim deasupra pămân
tului, ca și cum am băut un elixir al dragostei, ca în Tristan
și Isolda."1 Emoționat, Carol scrie la rându-i în jurnal că
această zi (18 august 1949) va fi însemnată cu litere de
aur în cartea vieții lor. „Este definitiva încununare a dra
gostei noastre, de douăzeci și cinci de ani. Legătura s-a
sfințit prin binecuvântarea Domnului, mă simt cum nu se
poate mai fericit. Vine la timp, să astupe gura intrigan-
ților cari vorbeau de divorț."2 Carol are 55 de ani, iar Elena
Lupescu, 49.
Cu nimeni nu a fost regele „mai însurat" vreodată decât
cu Duduia: își făcuseră jurăminte de dragoste și credință
la catedrala Notre-Dame de la Paris la începutul exilului
lor din 1925, se căsătoriseră civil la Rio de Janeiro cu doi
ani în urmă, iar acum s-au cununat religios la Estoril,
localitate portugheză pe malul mării, unde Carol cumpă
rase pe numele ei vila Mar y Sol de pe Rua do Alentejo nr. 4
și unde uneori își făcea apariția „un pictor cam într-o
ureche", cum îl descrie Duduia pe Salvador Dali. Estoril
e un oraș încărcat de amintiri. Vizitaseră stațiunea pe vre
mea primului exil și încă de atunci li se păruse un loc de
refugiu minunat. în vila văruită în culori pale, meditera
neene, și respirând aerul sărat al mării și al grădinii um
broase din spatele casei, trăiesc din nou retrași, ca în tinerețe,
la Coesme. Primesc când și când musafiri, se plimbă în oraș,
mănâncă fructe de mare, văd filme, ascultă muzică, se
ocupă fiecare de corespondență și scriu pagini de jurnal.
1. Ibidem, pp. 124-125.

1949-1951, vol. VI, Curtea Veche, București, 2002, p. 91.
Mihai a abdicat și, din 1948, locuiește în Anglia, apoi în

Elveția. Comunică rar cu tatăl lui, numai atunci când își
trimit felicitări de Paști și de Crăciun. Nu a dorit nici
odată să-și revadă tatăl.
Marea bucurie a lui Carol și a Duduii de la începutul
anilor ’50 e participarea la Expoziția filatelică interna
țională organizată la Londra de Royal Philatelic Society,
unde Carol expune colecția lui impresionantă de timbre.
„Am fost înconjurat de multă stimă și dragoste", notează
el în jurnal, „ceea ce mi-a făcut mare plăcere"1. Chiar în
ziua deschiderii expoziției însă, emoționată de statutul ei
„legitim", Duduia își prinde un toc în covor și cade pe scări,
făcând „o grozavă căzătură", se umple de vânătăi, se ră
nește la un picior, dar e „foarte vitează".2 Cât timp ea se
află sub îngrijire, Carol continuă singur întâlnirile, dineu
rile, ceaiurile, conferințele programate. în fața ziariștilor,
se abține de la comentarii politice. Dar, la o cină oferită
de un prieten, fost atașat naval britanic în Mexic, situația
internațională și primejdia comunismului sunt dezbătute
pe larg. Carol e de părere că „numai dând, cât mai repede,
o lovitură mortală URSS-ului se poate curma această
groaznică molimă, toate celelalte mijloace nu sunt decât
paliative, cari vor întârzia, cel mult, deznodământul fatal,
între dezastrul unui război și catastrofa finală a distrugerii
lumei prin comunism, prefer pe cel dintâi. Comunismul sapă
totul și sapă pe nevăzute lumea capitalistă, care, adesea,
nu vede distrugerea rădăcinilor ei". Apoi, regele dă ca
exemplu „îngrozitoarea mizerie și sclavie" din România.3
La banchetul cu care se încheie Expoziția filatelică de
la Londra participă și Duduia, refăcută după căzătură. Carol
are emoții gândindu-se că „reacțiunea lumei va fi o mare
1. Ibidem, p. 205.
2. Ibidem, p. 206.
3. Ibidem, pp. 208-209.
piatră de încercare". E fericit să constate că „Duduia a fost

înconjurată de foarte mare dragoste, respect și dragoste,
a fost tratată în adevărată regină"1.
La Estoril însă, părerile despre Elena Lupescu sunt îm
părțite. Mai ales femeile din înalta societate și jurnalistele
care ar vrea s-o cunoască îndeaproape și să scrie despre
ea o consideră o închipuită care nu are încredere în nimeni.
O scenă la un restaurant, unde toți cei prezenți comandă
raci, iar ea îl ceartă pe Carol, fiindcă el vrea scoici ă la portu-
gaise, e dată drept exemplu pentru dominația pe care
Duduia o exercită asupra unui rege fără vreo altă ocupație
decât aceea de a-și scrie memoriile și aflat, acum, cu totul
sub autoritatea ei.2
1. Ibidem, p. 213.
2. Vezi Alice-Leone Moats, Lupescu: The Story of a Royal Love
Affair.
Epilog
într-o după-amiază de aprilie a anului 1953, abia întorși

acasă după o ieșire în oraș, regele și Duduia sunt alarmați
de o durere pe care Carol o simte sfârtecându-i parcă pieptul
și brațul stâng. E chemat de urgență un medic. Duduia a
intrat în panică. Sesizându-i îngrijorarea, regele îi cere
medicului să se ocupe de ea mai întâi. Lui parcă i-a trecut
durerea... în timp ce doctorul caută s-o liniștească pe ea,
regele, scoțând un icnet, se stinge „prăbușit într-un fotoliu,
cu ochii larg deschiși, minunății lui ochi albaștri, acum
fără strălucire"1. Doctorul încearcă să-l readucă la viață,
dar e prea târziu. îngenuncheată lângă Carol, Duduia îl
roagă plângând să n-o părăsească. „Câteva zile am fost pe
altă lume, parcă înnebunisem", avea să-și amintească. Apoi,
după ce îl îmbracă „într-un costum închis, în dungi", îi taie
cu o foarfecă o șuviță de păr, șoptindu-i pierdută: ,Adieu,
amour de ma vie"2.
Peste câteva luni, Carol ar fi împlinit 60 de ani. E în
mormântat alături de regii și reginele Portugaliei, în Pan
teonul regal de la mănăstirea Sâo Vicente din Lisabona,
într-o scrisoare nedatată către Monique Urdăreanu, Duduia
mărturisește că inima ei „nu-și revine, suferă îngrozitor",
1. Elena Lupescu, op. cit., p. ia6.

2. Ibidem, pp. 126-127.
că nu-și mai găsește locul și că nimic nu poate umple golul

lăsat de el. „încerc să fiu curajoasă, dar sufăr făcând acest
efort. Totul mi se pare trist în jur, îl caut pe el și îl aștept,
dar în zadar..."1 Elena Lupescu va mai trăi în vila de la
Estoril încă douăzeci și patru de ani, urmărită și hărțuită
de agenții Securității, care lansează o vastă operațiune
de supraveghere și infiltrare în încercarea de a recupera
averea regelui Carol II în beneficiul statului comunist,
dar și de avocații fiului lui, Mihai, care îi intentează, fără
succes, un proces, sperând să obțină anularea căsătoriei
ei cu Carol.
Duduia moare pe 28 iunie 1977. Singura ei moșteni
toare este, prin testament, Monique Urdăreanu. O mare
parte din documentele și scrisorile arhivei lui Carol va fi
cumpărată ulterior de la Monique de nepotul lui Zizi Lam-
brino, Paul. Duduia e înmormântată la Lisabona, alături
de soțul ei. Dar și acolo o vor urmări resentimentele fami
liei regale și folclorul coroziv rezultat în urma zecilor de
ani de campanii de presă, a propagandei legionare și a celei
comuniste împotriva ei și a lui Carol.
în 2003, rămășițele lor pământești au fost repatriate
și reînhumate la mănăstirea Curtea de Argeș, unde se
află mormintele regilor și reginelor României. Sicriul lui
Carol a fost depus în cripta unei capele special amenajate,
iar sicriul Elenei Lupescu, în cimitirul unei bisericuțe
de lemn din curtea mănăstirii, printre morminte de călu
gări. împrejmuit cu un gard metalic, mormântul se află
într-o zonă în care vizitatorii nu au acces. „Cine sunt eu
fără el?" se întreba ea în ultimele rânduri ale unor pagini
răzlețe de jurnal. „O simplă femeie nefericită, jidoavca
cu părul roșu care i-a stricat viața și a stricat viața Ro
mâniei."2
1. ACNSAS, dosar 52875, vol. X, f. 64-65.

2. Ibidem, p. 128.
în 2019, osemintele lui vor fi reînhumate alături de

cele ale fiului său, Mihai, și ale soției acestuia, Ana de
Bourbon-Parma, în noua catedrală de la Curtea de Argeș
construită cu sprijinul Casei Regale. Alături de Carol s-a
propus să fie reînhumată fosta lui soție, cealaltă Elenă, a
Greciei, mama lui Mihai.
Ar fi fost istoria României cu totul alta fără dragostea
lui Carol II pentru Elena Lupescu? Dacă țara ar fi fost
condusă în anii ’30 de Zelea Codreanu, de un monarh pro-
sovietic sau de un alt Carol I, ar mai fi făcut experiența
dureroasă a nazismului, timp de câțiva ani, și a comunis
mului de câteva decenii? Cu siguranță că politica interna
țională a vremii nu s-ar fi schimbat, dar, pentru România,
deznodământul ar fi venit, poate, mult mai curând. Dacă
Elena Lupescu ar fi fost acceptată sau măcar tolerată de
familia regală și de politicienii cu deschidere democratică,
așa cum ar fi vrut Carol, România Mare tot nu ar fi fost
salvată de efectele crizei economice și de interesele state
lor care se socotiseră nedreptățite după Primul Război
Mondial.
Până la urmă, în toate aceste vâltori și întorsături ale
evenimentelor politice, economice și militare, care au luat
cu ele nenumărate vieți, singura insulă statornică rămâne,
în ciuda tuturor, spre uimirea unora, spre necazul altora,
această poveste de dragoste - cea mai hulită, cea mai bâr
fită și, în secret, cea mai invidiată din istoria României.
Bibliografie selectivă
ACNSAS - D 052875 vol. I-XVI și D 015324

ANIC - Casa Regală, fond Carol II
Constantin Argetoianu, Memorii: Pentru cei de mâine. Amintiri din
vremea celor de ieri, Editura Machiavelli, București, 1996.
George de Berea, Comment epouser un Roii (La vie secrete de
Magda Lupesco), La Pensee Universelie, Paris, 1983.
Martha Bibescu, Jurnal politic: 1939-1941, Editura Politică, Bucu
rești, 1979.
Lucian Boia, Suveranii României: Monarhia, o soluției, Humanitas,
București, 2014.
Raoul Bossy, Amintiri din viața diplomatică, Humanitas, Bucu
rești, 1993.
Iancu Brauștein, Evreii în prima universitate din România, DAN,
Iași, 2001.
Bogdan Bucur, Jean Pangal: Documente inedite, 1932-1942, RAO,
București, 2016.
Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale
a României: Memorii, 1898-1940, Sigma, București, 2006.
Armand Călinescu, însemnări politice: 1916-1939, Humanitas,
București, 1990.
Carol al Il-lea, între datorie și pasiune: însemnări zilnice, vol. II, III,
Casa de editură și Presă „Șansa" SRL, București, 1995-1996;
vol. I, IV, V, VI, Curtea Veche, București, 2000-2003.
Carol al Il-lea, Regele României, însemnări zilnice: 1938-1931,
Editura Scripta, București, vol. I-IV, 1995-2003.
Barbara Cartland, Viața scandaloasă a Regelui Carol: Iubirile și
pasiunile sale, trad. Maria Ilie, Editura Sturion, București, 1992.
234 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas,

București, 2008.
Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre: Memorii, Editura Floare
Albă de Colț, București, 2015.
Elie Miron Cristea, Note ascunse: însemnări personale, Dacia,
Cluj-Napoca, 1999.
A.L. Easterman, King Carol, Hitler and Lupescu, Victor Gollancz
Ltd., London, 1942.
Christopher Gillberg, Gregory O’Brien (ed.), Developmental Dis
ability and Behaviour, Mac Keith Press, London, 2000.
John Gunther, Inside Europe, Harper&Brothers, New York -
London, 1938.
David Hamilton, The Monkey Gland Affair, Chato&Windus, London,
1986.
Helmut Heiber, Goebbels, trad. John K. Dickinson, Hawthorn Books,
INC., Publishers, New York, 1972.
Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail", trad. Cornelia și
Delia Eșianu, Humanitas, București, 2006.
Keith Hitchins, Romania: 1866-1947, trad. George G. Potra și Delia
Răzdolescu, Humanitas, București, 1998.
Prințul Nicolae de Hohenzollem, în umbra Coroanei României, Edi
tura Moldova, Iași, 1991.
Patrick Kinross, Ataturk: The Rebirth of a Nation, Phoenix Press,
London, 1964.
Arthur Gould Lee, Regina-mamă Elena a României, trad, de Liana
Alecu, Humanitas, București, 2005.
Elena Lupescu, „M-au denumit jidoavca cu părul roșu": Memorii,
Editura Teșu, București, 2013.
Diana Mandache, Duduia: Scrisori din exil ale Elenei Lupescu,
Corint, București, 2016.
Diana Mandache, Moștenirea Elenei Lupescu și statul comunist,
Curtea Veche, București, 2017.
Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucu
rești, 1993.
Lilly Marcou, Carol al Il-lea al României: Regele trădat, trad. Elena
Zamfirescu, Corint, București, 2015.
Regina Maria a României, însemnări zilnice, vol. VI-X, trad. Sanda
Ileana Racoviceanu, Polirom, Iași, 2012-2014.
Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. I—III, RAO,
București, 2013.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 235
Majestatea Sa Regele Mihai al României, O domnie întreruptă:

Convorbiri cu Philippe Viguie Desplaces, trad. Ecaterina Sta-
matin, Editura Libra, București, 1995.
Dr. Șerban Milcoveanu, Memorii (1929-1989), Editura Pământul,
Pitești, 2008.
Alice-Leone Moats, Lupescu: The Story ofa Royal Love Affair, Henry
Holt and Company, New York, 1955.
Paul al României, Carol al II-lea, Rege al României, versiune româ
nească de Ileana Vulpescu, Editura Holding Reporter, București,
1991-
Paul D. Quinlan, Regele playboy: Carol al II-lea al României, trad.
Mona Antohi, Humanitas, București, ed. a doua, 2008.
Martha Schad, Hitler’s Spy Princess: The Extraordinary Life of
Stephanie von Hohenlohe, The History Press, Stroud, 2004.
Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. I-IV, Dacia, Cluj-Napoca,
vol. Ill, 1997.
R.G. Waldeck, Athenee Palace, trad. Ileana Sturdza, Humanitas,
București, 2000.
Ganna Walska, Always Room at the Top, R.R. Smith, New York,
1943-
Susan Williams, The People’s King: The True Story of the Abdica
tion, Penguin Books, Limited, London, 2003.
Eugen Wolbe, Ferdinand I, întemeietorul României Mari, trad. Maria
și Ion Nastasia, Humanitas, București, 2011.
Sursele ilustrațiilor
Arhiva de familie a doamnei Roxana Ambrozie, strănepoata Elenei

Lupescu il. 1, 5, 17, 19
ANIC (Arhivele Naționale Istorice Centrale) il. 2, 7-16, 20-23, 25
SJAN (Serviciul Județean al Arhivelor Naționale) Iași il. 3
Desen de Antonio Argnani il. 4
© Guliver/Getty Images/George Eastman House il. 6
Fotografie recuperată și restaurată digital de Sorin Nica, admi
nistratorul paginii de Facebook Photo Historia, căruia îi mul
țumim pentru că ne-a pus-o la dispoziție, il. 18
© Guliver/Getty Images/Keystone-France il. 24
© Guliver/Getty Images/Bettmann il. 26
© Guliver/Getty Images/Gordon Parks il. 27, 28
Editura Humanitas a făcut toate demersurile pentru a identifica
copyrightul acestei fotografii și se pune la dispoziția eventualilor
deținători ai drepturilor de autor, il. 29
© Granger/Granger. All rights reserved, il. 30
La prețul de vânzare se adaugă 2%,
reprezentând valoarea timbrului literar.

Tatiana Niculescu - Regele Si Duduia (2019)

Cargado por

Información del documento

Título original

Derechos de autor

Formatos disponibles

Compartir este documento

Compartir o incrustar documentos

Opciones para compartir

¿Le pareció útil este documento?

¿Este contenido es inapropiado?

Copyright:

Formatos disponibles

Tatiana Niculescu - Regele Si Duduia (2019)

Cargado por

Copyright:

Formatos disponibles

CAROL II ȘI ELENA LUPESCU

Tipărit la Art Group

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Bibliografie selectivă.................................................................... 233

Cu prilejul unui târg de carte dintr-un orășel de provin­

unor decizii politice, locurile comune ori punctele de ve­

Salonul artei contemporane deschis pe 1 mai 1880 la

Așa cum e zugrăvit în tablou, evreul e un ins respingător,

La câțiva ani de la prima expunere a tabloului Ovreiul

un boier înrudit cu fostul domnitor al unirii Moldovei cu

1. Iancu Brauștein, Evreii în prima universitate din România,

Peste doi ani, în decembrie 1899, când doctorul Istrati

1. Documentul se află la Arhivele Naționale Istorice Centrale,

constituție fragilă. Poartă părul strâns la spate într-un

1. Potrivit certificatului de naștere al Elenei Lupescu, mama

în primii ani de viață ai Elenei, familia se mută des, din-

Nașterea lui la Darabani (menționată ulterior în certifi­

hS fie susținut și de una dintre declarațiile de mai târziu

de la începutul secolului XX. Carmen Sylva se ocupa, pe

are trei fiice: Alma, Lucia și Hedviga. Alma va muri tânără,

negustori și meseriași străini erau atrași de perspectiva

struiesc rafinării și se fac mari investiții străine în indus­

Se crede că, în vara anului 1914, familia lui Nicolae

1. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. II, RAO,

mi scrie. Spectacolul agoniei soldaților o îndârjise însă:

începe să se vorbească despre o posibilă abdicare a re­

politicienilor. Dacă în această perioadă se mai află la Bucu­

esențialul: era de ajuns să iubești, să te simți iubit, să speri

1. George de Berea, Comment epouser un Roi? (La vie secrete de

petiție de către Dl. Nicolae Lupescu, farmacist domiciliat

1. Vezi Paul al României, Carol al II-lea, Rege al României, ver­

la mănăstirea Horaița de lângă Bicaz. E eliberat mai de­

încercare va fi, de asemenea, sortită eșecului: o altă fetiță,

1. Elena Lupescu, Jd-au denumit jidoavca cu părul roșu“:

Căsătoria cu o femeie mai tânără, de care se îndrăgos­

i. Date despre Ion Tâmpeanu din Arhivele Militare Pitești,

lături să-i facă curte. Vorbește franțuzește, cântă la pian,

de cea mai bună calitate, deschise pe tot timpul anului,

I 'orioada de lăuzie a principesei se prelungește din pricina

La Sinaia se deschisese încă de la începutul secolului

i. Alice-Leone Moats, Lupescu: The Story of a Royal Love Affair,

Un căpitan de navă olandez se jură că va da ocol Capu-

în portul alb, în care-am ancorat,

Elena și soțul ei, căpitanul Tâmpeanu, îl cunoscuseră

scurt timp, privind-o cu ochi de lup de mare bronzat de soa­

1. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. I, RAO,

văzut fotografiile ar fi remarcat o particularitate anatomică

1. Ibid. George de Berea, op. cit.

tase, la insistențele ei, și pe Elena Lupescu. Până atunci,

1. ANIC, Casa Regală, Fond Carol II, dosar V/733.

găsi o femeie de soiul ei și mi-ai spus că voi putea conta

1. Elena Lupescu, ,^M-au denumit jidoavca cu părul roșu“: Me­

Născut la Sinaia în 1893, principele moștenitor Carol

strictă moralitate, bun cunoscător al ideilor politice ale

1. Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei

cuvânt, înrâurirea lui Z. asupra copilului nostru nu era nici

1. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. II, RAO,

care Carol, cu deplină încredere, i le încredințase. Apoi

1. Arhivele Naționale, fond Casa Regală, Carol II, dosar V/665.

Mai târziu, prin Fundația Culturală Regală „Principele

1. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. II, RAO,

Cu prilejul unui târg de carte dintr-un orășel de provin

unor decizii politice, locurile comune ori punctele de ve

Nașterea lui la Darabani (menționată ulterior în certifi

struiesc rafinării și se fac mari investiții străine în indus

începe să se vorbească despre o posibilă abdicare a re

politicienilor. Dacă în această perioadă se mai află la Bucu

1. Vezi Paul al României, Carol al II-lea, Rege al României, ver

la mănăstirea Horaița de lângă Bicaz. E eliberat mai de

Căsătoria cu o femeie mai tânără, de care se îndrăgos

scurt timp, privind-o cu ochi de lup de mare bronzat de soa

1. Elena Lupescu, ,^M-au denumit jidoavca cu părul roșu“: Me

Sub zodia unei democrații începătoare, în România con

del Fascismo e Fondatore dell’ Impero, și suspendă drep

Pe 20 noiembrie, se ivește un prilej care l-ar putea înde

Curând, Maria primește scrisoarea lui Carol. După gre

trimis regelui împotriva guvernului Brătianu nu va fi apro

1. Scrisoare către George, 5 ianuarie 1926, Hoover, apud Quin

fiindcă îngăduie să se păstreze unitatea națională în ac

1. Prințul Nicolae de Hohenzollern, în umbra Coroanei Româ

de culcare și o sufragerie", că nu au servitori, ci doar o fe

1. Elena Lupescu, ,M-au denumit jidoavca cu părul roșu": Me

a folosit), și-a pierdut orice drept de a certa pe cineva. Fe

Are și ea o întâlnire „dureroasă, dar consolatoare" cu în

renunță la Elena Lupescu, dar a refuzat; Carol și-ar fi în