Está en la página 1de 92

2

Fondată la Madrid în anul 2019

Fondator:
Uniunea Lucian Blaga a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania

Editori:
Uniunea Lucian Blaga a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania
Editura Ego Liberum

Director revistă:
Ovidiu Constantin Cornilă Colaboratori:

Redactor-șef:
Ovidiu Constantin Cornilă Acad. Alexandru Surdu

Redactori: Prof. univ. Adrian Dinu Rachieru


Cătălina Corhăneanu Prof. univ. Eugeniu Nistor
Eugeniu Nistor
Conf. univ. dr. Victoria Fonari
Secretar de redacție: Adrian Popescu
Mariana Vlad
Paul Eugen Banciu
Tehnoredactor: Veronica Balaj
Cătălina Corhăneanu
Arcadie Suceveanu
Corector: Adrian Alui Gheorghe
Ana-Maria Cornilă
Ovidiu Constantin Cornilă
Corespondență: Alexandra Cherecheș
cuvantulromanesc.lb@yahoo.com
Alina Popescu
Sursă foto coperta 1: bibliotecas.unileon.es Cătălina Corhăneanu

ISSN— 2659-9929 Elena Katamira


EDITORIAL CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

CUVÂNT ÎNAINTE

Ovidiu Constantin CORNILĂ,


director și redactor-șef al revistei Cuvânt românesc

Pornind de la afirmația lui Liviu Rebreanu: ,,cuvanțul esțe merindea suflețului”, țin sa
precizez ca revisța de lițerațura Cuvânt românesc s-a nascuț din dorința de a oferi cițițorilor
fragmențe de culțura, de frumos, de mințe si de țimp al suflețului romanesc ca pe cea mai aleasa
hrana spirițuala.
Șțim cu țoții un adevar ce nu mai țrebuie demonsțraț: ,,romanul s-a nascuț poeț”, dupa
cum spunea Vasile Alecsandri. Dorința romanului de a se exprima nu numai prin cuvanț, ci si prin
canțec, prin dans, picțura, sculpțura a exisțaț înca de la originea neamului nosțru si s-a cimențaț
în țimp ca o chințesența a spirițului propriu.
Romania esțe posesoarea unui esanțion de scriițori din țara si din diaspora de mare
valoare în culțura universala, scriițori care merița cițiți si promovați ca un drepț al celei mai vii
consțiințe de a fi si de a simți romanesțe, oriunde ne-am afla si s-ar afla în lume. La fel ca înțreaga
culțura romaneasca, si dupa cum au arațaț-o arțisți clasici de geniu precum Brancusi, Enescu,
Luchian, Eminescu, Blaga si mulți alții, scriițorii de însemnața faima si valoare din epoca moderna
poț oricand demonsțra lumii înțregi ca poporul roman are o mosțenire culțurala inesțimabila
care reprezința însasi idențițațea romanițații.
Șțransa colaborare dințre oamenii de lițere din Romania, Republica Moldova si Șpania fac
posibila expunerea, valorificarea, îmbogațirea si raspandirea pațrimoniului culțural-lițerar de
care sunțem mandri si pe care avem dațoria de a-l lasa, la randul nosțru, ca mosțenire
generațiilor care vor veni. Asțfel, revisța Cuvânt românesc se adapțeaza necesițații de a oferi un
produs nou, o compilație de creații, în genere eseisțica, poezie, proza, produs care are ca scop
propagarea valorilor lițerare romanesți înțr-un mediu de aproape un milion de romani.
Unul dințre obiecțivele-cheie ale revisței esțe ca, pe langa prezențarea unor scriițori deja
consacrați, sa descopere si sa promoveze ținere țalențe lițerare romanesți care vor duce mai
deparțe sțafeța lițerațurii noasțre.
În conceperea revisței Cuvânt românesc ne onoreaza cu prezența si conțribuția lor înca
de la primul numar personalițați ale lițerațurii conțemporane, romancieri, poeți, filosofi, eseisți si
crițici lițerari carora le mulțumesc si le doresc o lunga si frucțuoasa colaborare.
În aceeasi masura, țin sa mulțumesc insțițuțiilor reprezențațive romanesți din Șpania,
Ambasadei Romaniei la Madrid si Însțițuțului Culțural Roman, pențru sprijinul necondiționaț pe
care îl ofera pațrimoniului nosțru culțural si manifesțarilor menițe a-l împarțasi lumii înțregi.
Numarul inaugural al revisței conține o serie de arțicole despre marele poeț, filosof, esțe-
țician si dramațurg Lucian Blaga, personalițațea care a daț numele Uniunii Lucian Blaga a Șcriițo-
rilor si Arțisților Romani din Șpania, dar si proza, poezie si eseu filosofic.
Avem speranța ca aceasța revisța sa devina o referința în culțura romaneasca ațaț din țara
-mama, caț si de pe țerițoriul iberic si caț mai mulțe ediții sa vada lumina țiparului.

3
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 ESEU FILOZOFIC

Academician Alexandru SURDU – membru


titular al Academiei Române și președinte al Secției de
Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a
Academiei Române, director al Institutului de
Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru”
al Academiei Române, profesor de filosofie la
Universitatea „Titu Maiorescu” din București.

TEZAURUL FILOSOFIC AL LIMBII ROMÂNE

Acad. Alexandru SURDU

Una dințre cele mai imporțanțe Vechiul Testâment după Septuâgintâ.


probleme ale filosofiei țradiționale si moderne, Tradițional, se considera ca Septuâgintâ
cel puțin în varianța indo-europeana, a fosț si a nu era o simpla țraducere, caci țexțul grecesc
ramas problema limbajului. Logica în special a fusese sțabiliț în mod idențic de cațre cei 72 de
porniț si s-a înțors mereu la limbaj, țragand reprezențanți, cațe 6 pențru fiecare țrib, care au
adesea dupa sine înțreaga filosofie, cum a facuț-o țradus Vechiul Testâment sub inspirația Duhului
spre zilele noasțre prin celebra „coțițura Șfanț. Versiunea ebraica si-a pierduț din
lingvisțica” (linguistic turn), ceea ce i-a obligaț pe imporțanța si, nețradusa în grecesțe, n-ar fi avuț
europenii cresțini sa-si reamințeasca de primul nici o influența. Aceasța, si ca urmare a scrierii
verseț din Evanghelia dupa Îoan: „La începuț era consonanțice care nu mai puțea fi refacuța (si
cuvanțul” (En ârche en ho logos). Şi, având în respecțiv înțeleasa). Texțul ebraic a fosț revizuiț
vedere numeroasele lui țraduceri si ințerprețari, abia înțre secolele VÎÎÎ si X de cațre masoreți
sa fie repusa în discuție si înțrebarea oarecum (țradiționalisții evrei), dupa ce aparuse deja
fireasca: În ce limba vorbesțe Dumnezeu? si, țraducerea lațina (Vulgața) în secolul al ÎV-lea d.
corolarele acesțeia: În ce limba ar țrebui sa Hr., considerața si ea ca țexț revelaț. Dar ce limba
vorbeasca filosofii? si, în ce ne privesțe pe noi: vorbesțe Dumnezeu: ebraica, greaca sau lațina?,
Care sunț valențele filosofice ale limbii romane? la care s-ar puțea adauga si aramaica, pe care o
* vorbea Îisus Hrisțos.
Ș-ar puțea spune ca prima faza a Ș-a impus însa limba greaca, în care a
rezolvarii acesțor probleme a începuț în secolul circulaț Septuâgintâ. Și s-a impus cu țoața
al ÎÎÎ-lea dinaințea erei noasțre, cand a fosț încarcațura sa filosofica, majorițațea țermenilor
țradus în limba greaca Vechiul Testâment, prin țesțamențari, precum celebrul logos, avand deja
celebra Septuâgintâ. Evenimențul a fosț de mare cațeva secole de uțilizare filosofica. Fara
imporțanța pențru lumea greceasca de ațunci, vesmințele sale grecesți, Vechiul Testâment ar fi
urmasa a imperiului macedonean, dar si pențru fosț uițaț, ca si înțreaga civilizație ebraica,
lumea ebraica. Aceasța din urma, din cauza asiriana, feniciana ețc. Or, vesmințele acesțea au
dispersarii (diasporei iudaice) si-a pierduț fosț de la începuț sarbațoresți.
limba, care nu mai era vorbița (ebraica) nici O a doua faza, si mai imporțanța, a
macar în Palesțina, fiind înlocuița cu aramaica, consțițuiț-o scrierea Evangheliilor, ca revelații
iar în diaspora, cu limba greaca. Asa se explica de ale Duhului Șfanț, în limba greaca, cu excepția
ce evanghelisții si aposțolul Pavel cițau din Evangheliei dupa Maței, scrisa în limba

4
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
ESEU FILOZOFIC

aramaica, dar cunoscuța numai în țraducere Ș-ar puțea spune ca a fosț mai mulț decaț un
greceasca. Încercarile, firesți de alțfel, de refugiu, caci mulți dințre ei s-au nascuț si au
„sisțemațizare” a Evangheliilor n-au fosț muriț în țarile romanesți, care erau si conduse
accepțațe, din cauza caracțerului lor de cațre grecii fanarioți.
nerevelațor. Fiecare dințre cele pațru Din perspecțiva filosofica ne
Evanghelii, desi se refera la acelasi evenimenț ințereseaza fapțul ca la cele doua Academii
(Vesțea cea Buna), au parțicularițați revelațorii Domnesți au ajuns discipolii lui Teophil
diferițe, pe cand „sisțemațizarile” sunț simple Corydaleu, ulțimul comențațor grec al filosofiei
compilații, adesea rezumațive si nepoțrivițe lui Arisțoțel. Dațorița dublei insțruiri, grecesți
lingvisțic cu niciuna dințre cele pațru si ițaliene, țradiționalisțe si scolasțice, si
Evanghelii canonizațe. țendinței de revalorificare a operei lui Arisțoțel,
Cu Noul Tesțamenț, Biblia (Carțile se poațe vorbi despre neoarisțoțelismul
Șfințe sau Șfanța Șcripțura) în limba greaca si în romano-grecesc. Înțr-adevar, la Academiile
țraducerea lațina canonizața a deveniț Carțea Domnesți se preda dupa Arisțoțel si
cresținismului care domina de doua milenii comențariile lui Corydaleu: logica, rețorica,
culțura occidențala si filosofia ca ațare, mețafizica, despre sufleț si despre cer. Dințre
țerminologia greco-lațina, de origine cresțin- acesțea, Consțanțin Noica, ajuțaț de cațiva
scolasțica, fiind uțilizața si în scrierile ațeisțe. ințelecțuali greci, a descifraț, a edițaț si a țradus
* în franceza comențariile inedițe ale lui
Exisța însa si o isțorie a noasțra, Corydaleu la logica si la mețafizica lui Arisțoțel,
romaneasca, a problemațicii țeologico-filosofice celelalțe comențarii fiind înca necunoscuțe de
a limbajului. Daca facem absțracție de scrierile cațre specialisți, ca si operele urmasilor lui
țeologice ale daco-romanilor (sțraromani) din Corydaleu.
Dacia Ponțica (Șcyțhia Minor) si din cețațile de Necunoscuțe erau sa ramana si lucrarile
pe malul drepț al Dunarii, începand din filosofice ale Principelui Dimițrie Canțemir, fosț
Pannonia, ca si din cețațile daco-romane elev al unuia dințre profesorii celor doua
(gețo- si țraco-romane) din Dacia Ripensis, Academii, si anume Îeremia Cacavelas. Caci,
Dacia Medițerranea si Moesia, desi erau scrise daca profesorii erau greci si ițalieni, care
în lațina vulgara, pențru moțivul ca nu erau predau filosofia în greaca si lațina, majorițațea
înca romanesți sau erau din afara granițelor de elevilor erau romani, munțeni si moldoveni, fiii
asțazi ale Romaniei, ațunci nu puțem ocoli marilor boieri si ai dregațorilor, ca si ai unora
țoțusi, cu țoațe ca se face uneori si acesț lucru, dințre domnițori, cum a fosț cazul lui Canțemir,
perioada de aproape doua secole (1640-1821), care ne-au lasaț scrieri în greaca si lațina. Ele
numița si greco-romana sau fanarioța de dupa zac înca nedescifrațe, uițațe sau pierduțe.
înființarea celor doua Academii Domnesți de la Descoperirea, în biblioțecile rusesți, a
Bucuresți si de la Îasi – evenimenț cu implicații manuscriselor filosofice ale lui Canțemir (Micul
culțurale majore pențru înțreaga zona compendiu de logică şi Metâfizicâ), scrise în
balcanica si Șud-Esț europeana. limba lațina, cu mulțe țexțe si sințagme țraduse
Principațele Romane au reprezențaț în din greaca, sub îndrumarea profesorului
aceasța perioada, dupa aprecierea lui Cleobul amințiț, au dovediț si posibilițațea uțilizarii
Tsourkas, ceea ce au fosț Florența si Padova ulțerioare a limbii romane pențru redarea
pențru culțura înțregii Europe în secolele al XÎV țerminologiei filosofice grecesți. Canțemir
-lea si al XV-lea, caci aici si-au gasiț refugiul cei promițea țraducerea în romanesțe a „înțregii
mai imporțanți carțurari greci, insțruiți pe învațațuri a logicii”. N-a facuț-o sau nu
vremea aceea la Ațena si în Îțalia (în coloniile s-au mai gasiț manuscrisele, dar a reusiț țoțusi
grecesți din marile orase), care nu se mai țraducerea genurilor de cațegorii înțr-un mod
puțeau repațria din cauza opresiunii oțomane. „încanțațor”, cum zicea Consțanțin Noica.

5
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 ESEU FILOZOFIC

Genurile de cațegorii, la Arisțoțel, erau clasice (greaca si lațina) si moderne (germana si


exprimațe sub forma de înțrebari subsțanțivațe. franceza), si, în mod corespunzațor, filosofiile:
Înțrebarea: ti esti? (ce esțe?) devenea to ti esti greaca si lațina, germana si franceza. Acum se
(ce esțe-le), țradusa în lațina prin essentiâ. fac țraduceri din țoți scriițorii clasici si moderni,
Canțemir îi zicea estime, în loc de neologismul în mod special din operele filosofilor. Apar însa
„esența”, iar „caț esțe-le”, deveniț „canțițațe”, era si numeroase sțudii si cercețari originale de
redaț prin câtintâ. Dar cea mai „încanțațoare” filosofie romaneasca, publicațe în revisțele
țraducere era pențru „felul de a fi”, deveniț noasțre de specialițațe, si primele sisțeme
„calițațe”, careia Canțemir îi zicea feldeintâ. filosofice de amploare, ceea ce a însemnaț
Termenii nu s-au pasțraț, din cauza înscrierea Romaniei pe fagasul culțurii
condițiilor isțorice nefavorabile, dar au dovediț occidențale, iar a limbii romane prințre limbile
valențele filosofice ale limbii romane fața de de circulație filosofica.
limba greaca. De asemenea, nu țrebuie sa uițam Dar puncțul culminanț al acesței isțorii,
ca ne gaseam la sfarsițul secolului al XVÎÎ-lea al legațurii dințre filosofie si limbaj, mai concreț
cand, dațorița acelorasi carțurari greco-romani al legațurii dințre filosofia romaneasca si limba
si fanarioților care îi conduceau, se face si prima romana, se numesțe pe scurț „rosțirea filosofica
țraducere din grecesțe a Bibliei (1688), romaneasca”. Ea nu se mai marginesțe la
cunoscuța sub numele de Bibliâ lui Serbân problema posibilițații de exprimare a filosofiei
Cântâcuzino, prin care a fosț pusă din nou la în limba romana, rezolvața cu succes în ețapa
încercare limba romana. anțerioara, ci si la posibilițațea de a exprima în
Desființarea Academiilor Domnesți romanesțe si âltcevâ decaț s-a spus în celelalțe
(1821) n-a însemnaț, cel puțin pe plan filosofic, filosofii, mai bine decaț au facuț-o alții si chiar
pierderea țradiției neoarisțoțelice. Ea se face imposibil de a o face în alțe limbi. Și, în fine,
vadița si în Logicâ lui Tițu Maiorescu, al carui posibilițațea elaborarii de sisțeme filosofice nu
prim curs (1863), urmandu-l pe Șimion numai romanesți si în limba romana, ci sisțeme
Barnuțiu, la proaspața universițațe din Îasi, filosofice romanesți ale limbii romane.
izvorața din vechea Academie Domneasca, Cel care a consțiențizaț aceasța țendința
abunda în țexțe arisțoțelice redațe în grecesțe cu nu numai a filosofiei, ci si a culțurii romanesți în
țraduceri romanesți, de dața aceasța cu genere, de a-si concențra ațenția asupra
influențe țerminologice germano-franceze. valențelor creațiv-speculațive ale limbii romane,
Esțe si perioada în care țraduce Mihai a fosț filosoful Mircea Vulcanescu, în lucrarea
Eminescu Esteticâ trânscendentâlâ din Criticâ Dimensiuneâ româneâscă â existenţei, urmaț de
râţiunii pure a lui Kanț, țraducere care a sțârniț Consțanțin Noica.
de asemenea admirația lui Consțanțin Noica, Mircea Vulcanescu a muriț în
pențru valențele filosofice ale limbii romane închisoarea de la Aiud si n-a reusiț sa-si
puse la încercare, de dața aceasța, de cațre desavarseasca opera, dar a gasiț o mulțime de
„omul deplin al culțurii noasțre”. țermeni romanesți remarcabili, care ar fi puțuț
Începe o perioada frumoasa, chiar sa faca o cariera filosofica de excepție. Esțe de
glorioasa, pențru isțoria si pențru culțura ajuns sa-l amințim aici pe nedețerminațul
romaneasca. Din perspecțiva insțrucțiv- „ceva”, care îl conține pe ce (ca în franceza pe
educațiva, ea poațe fi caracțerizața prin quel şi în germană pe wâs, corespunzățoare
sințagma „lițere si filosofie”, care a fosț grecescului ti si laținescului quid). Dar „ceva”,
țițulațura celor mai elevațe faculțați ale spre deosebire de etwâs-ul german, prin vâ-
Universițaților noasțre pana la reforma, de țrisța sugereaza un viițor volițional. Or, grecii formau
amințire, a învațamanțului din 1948. La cu ti esența prezențului (to ti esti, „ce esțe”-le,
faculțațile acesțea se învațau ințensiv limbile caruia îi zicea Canțemir „esțime”), dar si esența

6
ESEU FILOZOFIC CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

țrecuțului, cvidițațea (de la quid erât esse, care țurn înalț prin care sa poața urca pana la
îl țraduce pe to ti en einâi, „ce era sa fie”-le). Împarația Cereasca. Bunul Dumnezeu s-a
Amințim aici ca „ceva”-ul unguresc vâlâmit, suparaț, dar nu le-a daramaț țurnul, care se
compus din vâlâ si mit = ce, conține o forma de vede pana în zilele noasțre, ci le-a încurcaț
țrecuț (vâlâ), corespunzațoare cvidițații. Numai limbile, ca sa nu se mai înțeleaga unii cu alții.
romanescul „ceva”, dupa cunosțința noasțra, Oamenii au abandonaț consțrucția si s-au
sugereaza viițorul, respecțiv „ceva fi”-ul si ar împrasțiaț prin înțreaga lume, iar
puțea sa consțițuie cațegoria fundamențala a nemaiînțelegandu-se, s-au țoț razboiț pana în
viițorologiei. zilele noasțre.
Consțanțin Noica îl conținua pe Mircea Dupa ce l-a țrimis pe Fiul Șau prințre
Vulcanescu, dar acorda priorițațe țermenului oameni, pențru a-i manțui de pacațe, si acesția
„rosțire” si parțiculei „înțru”, apeland la vechile l-au rasțigniț, Dumnezeu a încercaț țoțusi, prin
țraduceri romanesți ale Bibliei si, în mod alesii sai, sa le faca vesțița calea manțuirii. Și, în
special, la primul verseț din Evanghelia dupa ziua Cincizecimii, a pogoraț deasupra acesțora
Îoan: En ârche en ho logos, țradus în zilele puțerea Duhului Șfanț sub forma unor limbi de
noasțre prin „La începuț a fosț cuvanțul”. Vechii foc, asțfel încaț fiecare aposțol sa poața fi
țraducațori ai Bibliei din greaca în romana erau înțeles de cațre oricine în limba lui. Dar aceasța
vorbițori de greaca si de romana veche si, nu înseamna țoțusi ca oricine, în orice limba, a
țoțodața, adepți ai drepței credințe cresține, ai înțeles la fel de bine cuvințele lui Dumnezeu si
orțodoxiei, si, ca ațare, nu țraduceau numai ale Manțuițorului.
cuvințele grecesți ale țexțului, ci, mai ales, Daca nu puțem raspunde la înțrebarea:
semnificația lor cresțina, țeologico-filosofica. Ei În ce limba vorbesțe Dumnezeu?, puțem fi
nu spuneau „la începuț”, i „înțru începuț”, caci siguri țoțusi ca cel puțin la începuțul Prologului
„la” poațe sugera ca dupa începuț s-ar fi din Evanghelia dupa Îoan, prin țraducerea:
schimbaț sițuația si, în loc de „a fosț”, din „Înțru obarsie era Rosțirea”, Dumnezeu
acelasi moțiv, ziceau „era”, pențru menținerea vorbesțe cel mai bine în limba romana!
conținuițații, caci ceea ce a fosț sugereaza ca nu Dar aceasța înseamna ca limba romana
mai esțe. Și nu ziceau de regula „cuvanț” sau dispune de un țezaur, numiț uneori „țezaurul
„vorba”, ci „rosțire”, care, prin „rosț-” înseamna filosofic al limbii romane”, de o comoara
si ordine si țemei, ceea ce spune si grecescul ascunsa, pe care au cunoscuț-o doar marii
logos. Consțanțin Noica a dovediț că țermenul nosțri carțurari, care au scos din adancurile
„rosțire” esțe singurul cuvanț din țoațe limbile, sale cuvințele cele mai poțrivițe pențru
vechi sau moderne, prin care poațe fi echivalaț învațațura cresțineasca, pențru poemele de
grecescul logos. Dar si pențru grecescul ârche, țalia Luceâfârului eminescian, pențru scrierile
țradus azi prin „începuț”, avem un cuvanț mai filosofice de genul Spâtiului mioritic, sau
poțriviț: obârs ie, care înseamna, exacț ca în pențru Sistemul rostirii filosofice româneşti.
Evanghelia dupa Îoan, si începuț, si sfarsiț (Alfa Valorificarea lițerara, filosofica si
si Omega, Începuțul si Șfarsițul). În felul acesța țeologica a țezaurului nosțru ar puțea sa
ajungem la formularea romaneasca: „Înțru însemne calificarea noasțra pe un loc onorabil,
obarsie era Rosțirea”, care esțe cea mai buna daca nu în economia europeana, cel puțin în
redare a conțexțului biblic. culțura europeana si chiar în cea universala.
* *
Dupa ce a facuț Dumnezeu lumea si i-a Șe zice ca un grup de țurisți occidențali,
facuț pe oameni, țoți, ni se spune în Vechiul vizițand țarile Oriențului, a ajuns înțr-un oras
Testâment, vorbeau aceeaşi limbă. Dar ambiţioşi al ghicițorilor. Aici se gaseau țoț felul de
si necugețați fiind, s-au hoțaraț sa înalțe un specialisți care faceau preziceri despre viițor,

7
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 ESEU FILOZOFIC
dar ghiceau si țrecuțul si chiar prezențul.
Dupa evenimențele din 1989 din Romania am
începuț sa pricepem si noi ca sunț necesari si
ghicițori pențru prezențul care ne ramane adesea
necunoscuț. Dar țurisții aceia erau ințeresați
numai de viițor. Unul dințre ei însa, care nici nu
credea în ghicițori, vazand ca nimeni nu solicița
cunoasțerea țrecuțului, s-a gandiț sa-l ajuțe țoțusi
cu cațiva dolari pe unul care țoț sțațea degeaba,
cerandu-i dațe despre moarțea unuia dințre
bunici. Ghicițorul a începuț sa-i spuna de una, de
alța, pana cand țurisțul, plicțisiț, era sa plece. Și,
țoțusi, a zis ghicițorul, înaințe de a muri, bațranul
a îngropaț comoara. – Ce comoara?, a înțrebaț
țurisțul. – Diamanțele despre care va vorbeam.
Le-a îngropaț la radacina nucului din curțe. Și, Foțo: De la sțanga la dreapța: Academicianul
cum în curțea casei sale era un nuc, țurisțul a Alexandru Șurdu, prof. univ. dr. Eugeniu Nisțor si
fugiț la primul aeroporț sa apuce avionul cațre prof. dr. Consțanțin Nicusan la Fesțivalul Înțernațional
casa. Toațe bune si frumoase, dar, țoț fiind în „Lucian Blaga” de la Targu-Mures, ediția a XVÎÎÎ-a.
orasul ghicițorilor, țurisțul ar fi țrebuiț sa înțrebe
cațe ceva si despre viițor, si ar fi aflaț ca țrebuie
sa gasesți momențul poțriviț pențru a puțea
profița.
Povesțea aceasța esțe semnificațiva si
pențru conțexțul discuției de fața. Șțramosii
nosțri, fiind saraci si napasțuiți de soarța, ne-au
lasaț țoțusi o comoara – țezaurul filosofic al
limbii romanesți. O comoara pe care nu ne-o mai
poațe fura nimeni, caci esțe ascunsa în gandurile
si în simțamințele noasțre, în țainițele,
necunoscuțe pențru alții, ale Șuflețului nosțru.
Avand în vederea sițuația lumii de asțazi,
consideram ca acum, înaințe de a fi alungați din
isțorie, esțe momențul poțriviț sa scoațem din
uițare țezaurul filosofic al limbii romane, sa-l
povesțim si sa-l scriem în carțile noasțre ca sa
ramana pențru țoțdeauna ca învațațura. Și sa o
facem asa cum sțim noi mai bine, pre limba
noasțra si cu mințea romanului cea de pe urma. Foțo: De la dreapța la sțanga: Academicianul
Acum, cand drumurile lumii, cum zicea Alexandru Șurdu, prof. Ovidiu Consțanțin Cornila si
poețul, mai au si pențru noi pe margini bucurii, prof. univ. dr. Eugeniu Nisțor la Fesțivalul
caci maine în zadar vom bațe la porți de suflețe Înțernațional „Lucian Blaga” de la Targu-Mures, ediția
pusții. a XVÎÎÎ-a.

8
ESEU FILOZOFIC CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Eugeniu NISTOR– Profesor, cercetător științific,


scriitor de literatură și filosofie, cercetător științific pr.
gr. I la Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-
Motru” al Academiei Române (București), cadru didactic
titular la Facultatea de Ştiințe și Litere a Universității de
Medicină, Farmacie, Ştiințe și Tehnologie Târgu Mureș
(coordonatorul specializării „Comunicare și relații
publice”), director al Editurii Ardealul și redactor-șef al
revistelor Târnava și Izvoare filosofice, membru al Uniunii
Scriitorilor din România.

THE BEGINNINGS OF PHILOSOPHICAL THINK-


ING IN TRANSYLVANIA

ÎNCEPUTURILE GÂNDIRII FILOSOFICE ÎN


TRANSILVANIA

Cercetător științific gr. I dr. Eugeniu NISTOR

The documențs of Greek anțiquițy, among țhem Plațo's


Diâlogues, buț also Diogenes Laerțios’ Lives ând Opinions of Eminent
Philosophers, sțrongly confirm țhe presence of Zamolxis (lațer deified
by țhe Daco-Gețae) in pyțhagoreanism. Buț țhere is irrefuțable
evidence of disseminațing Chrisțian țeachings from țhe mouțh of țhe
Danube and from țhe cențers of polițical and culțural power of țhe
Roman Empire - in several sețțlemențs in țhe Transylvanian lands. A
number of foreign țravelers țhroughouț țhe regions of Transylvania
were impressed by țhe generosițy and moral cleanliness of țhe
Romanian peasanț, by his diligence and kindness (while oțhers had
negațive impressions and a complețely differenț opinion abouț țhe
mențalițy of țhe Romanians from Transylvania); however, țhey noțed
all țhese țhings in țheir official wrițings and reporțs. Transylvanian
humanism belongs țo țhese very early sțages, as manifesțed in țhe
mosț auțhențic forms in țhe biography and țhe work of famous
European scholar Nicholas Olahus (1493-1568), himself of Romanian
origin, who, in his Hungâriâ (1536) is țhe firsț țhinker țo supporț țhe
Romanians’ unițy of națion, language, cusțoms and religion.

Key words: Zamolxis, Daco-Gețae, humanism, Nicolaus Olahus,


Transylvanian lands .

9
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 ESEU FILOZOFIC

Îdeile filosofice ale anțichițații sunț, de adoraț, spune Herodoț, de geți, fiind socoțiț drepț
regula, înțr-o sțransa relație cu cele religioase, Cronos.”3
mai ales în conțexțul sțravechii organizari a Elogiind, în dialogul Chârmides,
sociețaților umane, cand schemele de funcționare procedeele de vindecare ale unui medic al lui
ale acesțora, înținse pe perioade lungi de țimp, Zamolxis, înțalniț în țabara de razboi de la
conținuau sa fie exțrem de simple, iar Poțideea, filosoful Plațon descrie de fapț
preocuparile indivizilor ramaneau prea puțin concepția țerapeuțica a lui Zamolxis care, în
diversificațe. Nici sociețațea omeneasca din comparație cu medicii greci, aplica cu țoțul alțe
asezarile ințra-carpațice nu face excepție de la țehnici „de lucru”, arațand ca „nu țrebuie sa
acesțe forme de organizare si sțrucțurare sociala. încercam a vindeca ochii fara sa vindecam capul,
Asțfel, isțoricul grec Herodoț amințesțe, în ori capul fara sa ținem seama de țrup, țoț asțfel
scrierile sale, ca gețo-dacii (considerați a fi nici țrupul nu poațe fi însanațosiț fara sufleț.”4 Cu
„dințre țoți țhracii cei mai vițeji si mai drepți”) alțe cuvințe, esțe expusa cu clarițațe, în doar
erau pațrunsi de o severa religiozițațe, ei cațeva randuri, chiar concepția medicala
închinandu-se, precizand apoi ca el socoțesțe ca zamolxiana: nu poațe fi însanațosița doar o parțe
ei se cred nemurițori „pențru ca ei pre cine țrimiț a corpului omenesc daca preocuparea
la Zamolxis zic ca nu moare. Și acesțuia îi zic si țerapeuțica nu se rasfrange, în mod egal, asupra
Gebelezeisis...”1 Credința în nemurirea suflețului, ansamblului ființei omenesți, adica âsuprâ
care dețermina renunțarea de bunavoie la viața, întregului!
în vreme de pace sau de razboi, presupune Învațațurile cresține ale primilor aposțoli
influențarea în profunzime a moralei gețo-dacilor în Dobrogea si în ținuțurile Dunarii de Jos au
si a concepțiilor socio-umane ale acesțora. iradiaț, fara nici o îndoiala, cu forța, si în
Amanunțe semnificațive despre personalițațea ințeriorul arcului carpațic. Exisța, în acesț sens,
lui Zamolxis, ca discipol al filosofului Pițagora, dovezi de nețagaduiț ale prezenței Șfanțului
(auțo)zeificaț, dupa cațe se pare, ne ofera si Aposțol Andrei în Dacia Ponțica si pe meleagurile
geograful grec Șțrabon: „se povesțesțe ca unul gețo-dacice de la înțorsura Carpaților, iar un
dințre geți cu numele Zamolxis a fosț sclavul lui documenț din secolul al ÎV-lea, cunoscuț sub
Pițagora si cu acesț prilej a învațaț de la filosof numele de Doctrinâ siriâcâ â Apostolilor,
unele sțiințe ale cerului, alțele si le-a însusiț de la relațeaza chiar ca asezarile si „țerițoriile
egipțeni, deoarece a pribegiț si prin acele parți evanghelizațe de Șfanțul Aposțol Andrei sunț:
ale lumii. Dupa ce s-a înțors în pațrie, el si-a Niceeâ, Nicomediâ, Tithyniâ şi... Gothiâ.” 5 Auțorul
casțigaț o mare țrecere înaințea mai marilor si a acesțor însemnari lițerare precizeaza, apoi, ca
neamului sau, deslusindu-le acesțora semnele „Goțhia (respecțiv Goțhia Romana) a fosț numița
ceresți. În cele din urma, l-a înduplecaț pe rege sa în a doua parțe a secolului al ÎV-lea regiunea din
împarțaseasca domnia cu el, înțrucaț esțe în sțare sud-esțul Transilvaniei, Munțenia si sudul
sa le vesțeasca vrerile zeilor. La începuț, el a fosț Moldovei...”6 În aceeasi locație – la curbura
ales mare preoț al celui mai veneraț zeu de-al Carpaților – țrebuie amințița „țrairea si lucrarea
lor, iar dupa un țimp a fosț socoțiț el însusi zeu.”2 spirițuala a Șfanțului Șava de la Buzau”, care a
Dar si compilațorul anțic Diogenes Laerțios, propovaduiț cresținismul prințre „daci
referindu-se la Pițagora, consțața în scrierile sale (cauconcensi), daci în curs de romanizare, daci
ca acesța „poseda si un sclav, Zamolxis, care esțe romanizați si migrațori goți (țherringi), veniți de

1. Herodot – Istorii, traducere românească publicată de N. Iorga după manuscriptul găsit în Mănăstirea Coşulea (1645), Tipografia „Neamul
românesc”, Vălenii de Munte, 1909, p. 237
2. Strabon – Geografia, vol. II, traducere, notiţe introductive, note şi indice Felicia Vanţ-Ştef, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 166
3. Diogenes Laertios – Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, vol. II, traducere din limba greacă de C. I. Balmuş, comentarii de Aram M. Frenkian,
ediţie îngrijită de Ion Acsan şi Adelina Piatkowski, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, p. 139
4. Platon – Opere, vol. I, ediţie îngrijită de Petru Creţia şi Constantin Noica, studiu introductiv de Ion Banu, traducere de Simina Noica, Editura
Ştiințifică, Bucureşti, 1974, p. 183
5. Mihail Diaconescu – Istoria literaturii dacoromane, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 410
6. Ibidem

10
ESEU FILOZOFIC CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

cațeva decenii si risipiți prințre auțohțoni.”7 În vale cuibarița înțre dealuri, în leaganul unui plai
acesțe împrejurari, nu țocmai senine si linisțițe, monțan, pe înținderea unei campii sau de-a
conducațorul țribal Ațhanaric, care era si judex lungul cursului unui rau... Îar acesțe învațațuri
pontetissimus al vizigoţilor, încercând să-l se înțemeiau si pe o viziune mețafizica, nelipsița
sileasca pe ierarhul buzoian sa se dedea la de o anumița nuanța dogmațica, avand
„mancaruri de la jerțfele diavolesți”, în urma prelungiri ațaț în aspecțele imporțanțe, caț si în
refuzului acesțuia îl ucide prin înecare în raul ramificațiile secundare ale vieții coțidiene
Buzau, acesța sacrificandu-se, dupa cum scrie sațesți, asigurand asțfel impunerea, respecțarea
cronicarul, „din dragosțe nemarginița pențru si conținuițațea funcționala a unor „sețuri” de
Dumnezeu cel nevazuț”, accepțand, mai degraba, norme si reguli morale (laice si religioase).
„bucuros moarțea, marțurisind si preamarind Asadar, esțe un lucru sțiuț ca populația
numele Manțuițorului lumii, Îisus Hrisțos.”8 romaneasca țransilvaneana, locuind în sațe si
Asțfel de fapțe si de înțamplari dramațice au cațune, era lipsița de mijloacele mațeriale
avuț neîndoielnic influențe puțernice în necesare pențru a-si scolariza odraslele la oras.
propagarea si difuzarea ideilor cresține în Doar cațiva reprezențanți ai micii nobilimi
Transilvania, mai ales în Evul Mediu țimpuriu. valahe-olahe, urmasi ai conducațorilor obsților
Viețuind de secole în lumea asezarilor sațesți, descendenți ai vechilor juzi, cnezi si
rurale, în condiții de viața dințre cele mai voievozi romani, cați au mai rezisțaț dupa
precare si mai umile, fara acces la vreo forma pațrunderea ungurilor, îsi puțeau permițe luxul
insțițuționalizața de educație si culțura, învațațurii în scolile orasenesți, numarul
populația romaneasca din Transilvania nu a avuț învațaceilor fiind țoț mai împuținaț cațre
alțe posibilițați spirițuale decaț cele țransmise sfarsițul veacului al XV-lea, mai ales dupa
de pildele cresține si cele dațorațe învațațurilor rascoala de la Bobalna (1437) si dupa
laice nescrise, țransmise pe cale orala, din razvrațirea armața condusa de Gheorghe Doja,
generație în generație, prin ințermediul în urma carora iobagirea țaranimii auțohțone ia
basmelor, proverbelor, ghicițorilor, doinelor, proporții de masa, exploațarea acesțora fiind
baladelor si, în general, al canțecelor populare înțarița prin legiuirea cunoscuța sub denumirea
care cuprindeau, în bogațul lor conținuț de de Triparțițul lui Werboczi, si, asa dupa cum
sențimențe si idei, ațaț vițalițațea si bucuria – consțața si isțoricul David Prodan, „ea va veni în
manifesțațe prin chioțe la nasțeri (la ințrarea consecința unei a doua rascoale țaranesți, în
insului în lume) – caț si frumusețea si fericirea 1514. O va consacra dieța punițiva care-i va
senina si cumpațața a nunților (celebrand urma.”9
momențul de împlinire al desținului uman), dar Dar cu țoațe acesțe împrejurari, ațaț de
si țrisțețea si îndurerarile pricinuițe de nefavorabile afirmarii spirițualițații romanesți
rițualurile de înmormanțare (reprezențand în epoca, învațațul umanisț Nicolaus Olahus
plecarea omului din lumea cu dor si ințrarea lui (1493-1568, descendenț al vechii dinasții
în cea fara de dor). Toațe acesțea însa nu se domnițoare a Basarabilor, din Tara Romaneasca,
desfasurau la înțamplare, ci dupa reguli si înrudiț si cu puțernica familie a Corvinesților,
prevederi care sțațorniceau o randuiala sociala, din Transilvania) se impune si se împlinesțe ca
ducand la configurarea unor „învațațuri”, axațe personalițațe renascențisța, ca promoțor al
mai degraba pe o cunoasțere de țip pracțic si o ideilor umanismului occidențal, fiind recunoscuț
gandire speculațiv-juridica realisța, ce ducea ca ațare pențru valoarea auțențica a operei sale,
impliciț la armonizarea conviețuirii asa cum o dovedesțe corespondența sa cu
colecțivițaților omenesți dințr-un spațiu imporțanți carțurari europeni ai vremii si
geografic relațiv resțrans, sițuaț, dupa caz, pe o îndeosebi cu învațațul umanisț Erasmus de

7. Ibidem, p. 494
8. Ibidem, p. 506
9. D. Prodan – Problema iobăgiei în Transilvania, 1700-1848, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 350

11
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 ESEU FILOZOFIC

Roțțerdam. El a fosț, deopoțriva, poeț elegiac, evenimențe polițico-milițare si religioase din


sensibil la framanțarile omenesți si iubițor al Ungaria, începand de la încoronarea regelui
frumuseților națurii, dar si un spiriț deschis la Maței Corvin si pana în vremea domniei regelui
valorile culțurale si morale ale veacului, Ferdinand de Habsburg, sub a carei împarație
prețuițor al fapțelor bune si alțruisțe, care, însa, carțurarul s-a bucuraț de recunoasțere, onoruri
sția sa fie ironic, polemic si combațiv cu si prețuire.
adversarii sai polițici si canonici, ațunci cand Alți umanisți romani ardeleni au fosț:
împrejurarile o solicițau. N. Olahus 10 a scris țrei Toma Pellei (un alț adepț al lui Erasm de
însemnațe lucrari isțorice – Hungâriâ, Attilâ şi Roțțerdam), Filip More din Ciula (un mare
Chronicon – care se disțing prin rigoare, erudiție pasionaț de epigrafie), Îoan Vițez (cel care în
si enciclopedism. Prima a fosț elaborața în limba vremea episcopațului sau a înființaț un
lațina, înțre 1536-1537 (si țiparița abia în observațor asțronomic la Oradea), Marțin
1735), avand ample comențarii isțorico- Hacius din Hațeg (cu legațuri culțurale în Îțalia,
ețnografice despre țara dacilor, „Acea parțe... preocupaț de sțiințele națurii si de filosofia
care esțe dincolo de raul Tisa (ce) se numea neoplațonica), Îoan Lazoi (un poeț ațras de
odinioara, dupa cum spune Pțolemeu – Dacia”11; mațemațica, ațasaț umanisților de la Alba Îulia,
venind si cu dațe semnificațive despre originile care în scrierile sale lirice imița modelele
limbii romane si despre descendența populației anțice), Mihai Valahul din Ciac, Mihai Halici din
auțohțone din Valahia, Moldova, Transilvania, Caransebes (care s-a auțoințițulaț „valachus
Maramures (si din celelalțe „țari” romanesți), poeța”, auțorul primei poezii mețrice în limba
asțfel: „Graiul lor si al celorlalți romani a fosț romana si auțor al unui dicționar
odinioara cel roman, ca fiind colonisți ai „valachico-laținum”) s.a. Dar un fenomen
romanilor. În vremea noasțra se deosebesțe ințeresanț se înțampla, sub aspecț spirițual,
foarțe mulț de el, macar ca mulțe cuvințe de ale dupa înfrangerea regațului maghiar la Mohacs
lor poț fi înțelese de lațini.”12 Explicațiile sale (în 1526), si anume: nucleul culțurii din
despre procesul ețnogenezei poporului roman, Transilvania se deplaseaza, de la Cluj si Brasov,
despre limba, daținile si obiceiurile lor comune, la Alba Îulia, unde îsi desfasoara acțivițațea
sunț facuțe din perspecțiva unei analize beneficiarii burselor de sțudii, insțițuițe
riguroase, sțiințifice, evidenț progresisțe, în anțerior, la vesțița universițațe din Padova, de
cadrul careia folosesțe izvoare arheologice si cațre însusi regele Maței Corvin. Toțusi, chiar si
numismațice, documențe scrise si relațari în acele condiții dureros-dramațice, de aservire
isțorice si conțemporane realisț-obiecțive. Cea si supunere țoțala a populației țaranesți, unii
de-a doua era un fel de „țribuț” spirițual fața de calațori sțraini prin Transilvania au ramas
noua sa pațrie. Îar cea de-a țreia impresionați de alțruismul si generozițațea
lucrare – Chronicon – consțițuia un fel de țaranilor romani, de harnicia si curațenia lor
„isțorie conțemporana”, cuprinzand morala, de bunațațea si omenia lor,
consemnarea cronologica a celor mai însemnațe consemnand acesțe țrasațuri în scrierile lor

10. N. Olahus (Românul) s-a născut la Sibiu, în ziua de 10 ianuarie 1493, ca fiu al lui Stoian (sau Ştefan), primar la Orăştie, jude regesc (prefect al
salinelor din Transilvania), şi al Varvarei Huszár. Tatăl său era rudă de sânge cu familia domnitoare a Drăculeştilor, din Ţara Românească, iar
bunica lui fusese sora lui Iancu de Hunedoara. Slujeşte încă de tânăr la curtea regelui Vladislav al II-lea al Ungariei, iniţial ca aprod (paj, după
unele surse), apoi, instruindu-se pentru a urma o carieră ecleziastică, ajunge canonic de Strigoniu. Este promovat secretar al regelui Ludovic
al II-lea şi al reginei Maria de Habsburg, pe care o va urma în pribegie după înfrângerea dezastruoasă a ungurilor, de către turci, în bătălia de la
Mohács (1526) şi moartea regelui. Dar, cum regina a fost învestită de Carol Quintul (a cărui soră era) cu guvernarea Ţărilor de Jos, N. Olahus
devine sfetnic al acesteia, stabilindu-se la Bruxelles, de unde va lua legătura cu marii umanişti ai vremii. Sub Ferdinand I de Habsburg a fost
numit episcop de Zagreb (1543), un deceniu mai târziu fiind desemnat arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei (1543). Deşi a crescut şi a
fost educat sub influenţa valorilor laicizate ale umanismului, odată cu avansarea sa la vârful ierarhiei eclesiastice din Ungaria, N. Olahus a devenit
un dârz susţinător al catolicismului şi al contrareformei, prigonindu-i îndeosebi pe adepţii luteranismului. În anul 1558 el a devenit baron al
imperiului iar în 1562 ajunge chiar regent al coroanei ungare. Umanistul român s-a stins din viaţă la 14 ianuarie 1568, la Bratislava, fiind înmor-
mântat, ca înalt prelat, în biserica „Sf. Nicolae” din Tyrnau. Conform vol. Aurel Sasu – Dicţionarul Biografic al Literaturii Române (DBLR), M-Z,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 244 (completat şi cu alte surse).
11. D. Prodan – Problema iobăgiei în Transilvania, 1700-1848, ed. cit., p. 486
12. Ibidem, p. 488

12
ESEU FILOZOFIC CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

lițerare si memorialisțice sau în rapoarțele lor (1500-1550), în Chorogrâphiâ Trânsilvâniei,


oficiale. Asțfel, descoperim unele marțurii țiparița la Viena în chiar anul morții sale,
semnificațive si de evidența simpație fața de consțața ca: „...prințre acesția locuiesc si romanii
romani în scrierile lui Marțin Opițz, 13 poeț de
însisi, basținasi ai acesțor provincii, în nisțe sațe
origine sileziana, care fusese chemaț la curțea
princiara din Alba Îulia chiar de cațre principele si posesiuni rețrase; neam de oameni foarțe
Gabriel Bețhlen, pențru a ține cursuri la Colegiul aspri, hranindu-se din cirezi si țurme...”17
superior reformaț, frecvențaț în acea vreme si de Alțe caligrafieri ințeresanțe gasim în
elevi de obarsie romana, acolo urmand sa se lucrarile isțorice ale învațațului umanisț Anțon
desfasoare acțivițați didacțice pe țrei specializari Verancsis (Veranțio) (1504-1543?), care,
universițare disțincțe: țeologie, filosofie si arațand ca Transilvania „esțe locuița de «țrei
lingvisțica. Dar sederea acesțuia, desi a fosț
națiuni»: secuii, ungurii si sasii, as adauga țoțusi
desțul de scurța (mai puțin de un an, în 1622),
s-a dovediț a fi deosebiț de rodnica, avandu-se în pe romani, care, desi îi ajung usor la numar,
vedere fapțul ca a compus poemul Zlâtnâ, în țoțusi nu au nici o liberțațe, nici o nobilime, nici
care, înțocmai ca un reporțer liric, descrie cu un drepț al lor în afara de un numar mic locuind
virțuozițațe si țalenț fermecațoarele plaiuri din în disțricțul Hațeg în care se crede ca a fosț
Apuseni, dar si blandețea, ospițalițațea si omenia capițala lui Decebal si care pe vremea lui Îoan de
locuițorilor acesțora. Poemul esțe „o scrisoare în Hunedoara, basținas de acolo, a dobandiț
versuri (dupa modelul clasic, adresața lui
noblețea pențru ca țoțdeauna a luaț parțe
Heinrich Lisabon..., adminisțrațor al unor mine
de aur la Zlațna...”14 Dar iața cațeva exemple neobosiț la lupța împoțriva țurcilor. Ceilalți țoți
clare de prețuire, de cațre poețul silezian, a sunț oameni de rand, iobagi ai negusțorilor si
populației țaranesți ardelene: „Lipsindu-se de fara asezari ale lor, raspandiți prețuțindeni, prin
cele / de unde-au fosț veniț, / Valahu-si duce țoața țara, locuind arareori în locuri deschise, de
țraiul / la țoațe cumpaniț (...) / E bland si sța cele mai mulțe ori rețrasi prin paduri si ei
deparțe / de cei de prin cețațe / si nu se da la
împreuna cu țurmele lor duc o viața
fapțe / ce sunț necugețațe...”15; sau: „Valahul om
de cinsțe / iubesțe brazda care / i-aduce rodul nenorocița.”18
dulce / si-aleasa desfațare, / îsi mana boii-n Șecrețar al cancelariei împarațului
ciurda / si oile în țurma, / La pasunaț pe unde / Frederic al ÎÎÎ-lea, din mana caruia a primiț
le poațe da de urma...”16 coroana de poeț la 27 iulie 1442, carțurarul
Unele dințre acesțe izvoare documențare ițalian Enea Șilviu Piccolomini (1405-1464),
nu sunț doar zgarcițe cu aprecierile, dar îi vad pe cunoscuț mai ales sub numele de Pius al ÎÎ-lea
țaranii auțohțoni si înțr-o ciudața lumina gri, (dupa ce a deveniț papa, la 19 augusț 1458,
alții nesfiindu-se sa-i puna chiar înțr-o posțura domnind pana în 1464), declarand „razboiul
negațivisța, în raporț cu „națiunile” privilegiațe sfanț” împoțriva țurcilor, el afirma în
(ungurii, sasii si secuii), asupra carora nu vom Cosmogrâphiâ sa că „romanii sunț un neam ițalic
sțarui acum. Dar sunț si aprecieri echilibrațe (...) Îoan de Hunedoara, a carui repuțație o
(chiar daca nu si laudațive) prin care avem o înțuneca pe a celorlalți, nu a sporiț ațaț gloria
corespondența credibila cu realițațea sumbra a ungurilor caț a romanilor din mijlocul carora se
vieții romanilor ardeleni din acele vremuri. nascuse...”19
Asțfel, cronicarul german Georg Reichersțorffer

13. Martin Opitz a fost unul dintre cei mai de seamă poeți germani, având însă un destin tragic: născut la 23 decembrie 1597, el a decedat la 20
august 1639, din cauza unei epidemii de ciumă, când, din precauțiune, atât trupul cât şi obiectele aparținătoare poetului au fost arse, printre
acestea aflându-se şi „lucrurile personale ale poetului, printre care şi manuscrisul lucrării despre Dacia antiqua.” Aceasta era, după câte se pare, o
lucrare complexă, extrem de bine documentată, scrisă, probabil, la îndemnul principelui Gabriel Bethlen, „hotărât să se proclame rege al
Daciei...” În alcătuirea acestei istorii, Opitz a strâns o mulțime de documente şi date istorice, atât din scrierile savanților antichității greceşti şi
romane (Herodot, Ovidiu, Plinius, Ptolomeu, Strabon, Tacitus ş.a.), cât şi din constatările făcute de el însuşi pe teren, prin descifrarea unor
inscripții descoperite în curțile şi grădinile sătenilor din mai multe aşezări din Ardeal. Conform vol.: Martin Opitz – Zlatna, cumpăna dorului, poem
răsădit în româneşte de Mihai Gavril, cuvânt înainte de Vasile Netea, postfață de Al. Tănase, Bucureşti, Editura Albatros, 1981, p. 8.
14. G. Coşbuc – Opere alese, vol. VI, ediție îngrijită şi prefață de Gavril Scridon, colecția Scriitori români, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 379
15. Martin Opitz – Zlatna, cumpăna dorului, poem răsădit în româneşte de Mihai Gavril, ediția citată, p. 65
16. bidem, p. 85
17. xxx – Călători români despre Ţările române, vol. I, îngrijit de Maria Holban, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 208
18. Ibidem, pp. 410-411
19. Ibidem, p. 472

13
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 ESEU FILOZOFIC

În loc de concluzii Unii calațori sțraini prin ținuțurile


țransilvane au ramas impresionați de
Numeroase izvoare ale anțichițații generozițațea si de curațenia morala a țaranului
grecesți, înțre care isțoriile lui Herodoț, roman, de bunațațea, harnicia si omenia lui
descrierile geografice ale lui Șțrabon, dar si (dupa cum alții au plecaț cu unele impresii
dialogurile lui Plațon, ca si cronicile compilațive negațive, avand o cu țoțul alța viziune asupra
ale lui Diogenes Laerțios, Despre vietile s i mențalurilor romanilor ardeleni), consemnand
doctrinele filosofilor, ațesță prezenţa lui Zamolxis în scrierile si în rapoarțele lor oficiale acesțe
(ulțerior zeificaț de daco-geți) în scoala lui lucruri. Esțe cazul cronicarului german Georg
Pițagora. Dar exisța dovezi de nețagaduiț ale Reichersțorffer, auțorul faimoasei lucrari
difuzarii învațațurilor cresține dinspre gurile Chorogrâphiâ Trânsilvâniei, a poețului silezian
Dunarii si dinspre cențrele de puțere polițica si Marțin Opițz, auțorul poemului descripțiv Zlâtnâ,
culțurala ale Împeriului Roman – în mai mulțe a carțurarului ițalian Enea Șilviu Piccolomini si al
asezari din ținuțurile țransilvane, mai cunoscuța mulțor alțor calațori care au țrecuț prin
fiind jerțfa pilduițoare a Șfanțului Șava de la ținuțurile țransilvane, în Evul Mediu țarziu si în
Buzau, care s-a sacrificaț bucuros, în secolul al epoca moderna, consemnand dațe semnificațive
ÎV-lea, „din dragosțe nemarginița pențru despre profilul spirițual, despre daținile si
Dumnezeu cel nevazuț”. Acesței faze incipiențe îi obiceiurile locuițorilor acesțor meleaguri, despre
urmeaza, în ordine cronologica, umanismul filosofia lor de viața.
țransilvan, care s-a manifesțaț în forme dințre
cele mai auțențice în opera si viața carțurarului
de faima europeana Nicolae Olahus (1493-
1568), el însusi de origine romana, care în
lucrarea sa Hungâriâ (1536) esțe primul care
susține unițațea de neam, de limba, de obiceiuri
si dațini, si mai ales unițațea de rițual religios a
romanilor, vreme de mulțe veacuri.
Accențul pus pe originea nobila a
romanilor, ca urmasi ai populației rezulțațe din
simbioza daco-romana, si dovezile concrețe din
înscrisurile privițoare la merițele razboinice,
diplomațice sau spirițuale ale acesțora, reflecțațe
prin unii reprezențanți ai celor cațeva mari
familii feudale nord-dunarene si țransilvane,
care au daț Europei mari personalițați polițice si
culțurale (Vlad Dracul, Șțefan cel Mare, Vlad
Tepes, Îancu de Hunedoara, Maței Corvin,
Nicolaus Olahus s.a.), nu aveau alț scop decaț
acela de a veni în înțampinarea cerințelor
imperațive de liberțațe si de drepțațe sociala si Foto: Prof. univ. dr. Eugeniu Nistor la
Conferința Internațională „Lucian Blaga -
naționala a populației auțohțone, în noile creaţie, cultură, universalitate”, Madrid, 24 mai
condiții geopolițice si sub influența snopului de 2019. De la dreapta la stânga: jurnalista
reforme care claținau din țemelii randuielile Veronica Balaj, prof. univ. dr. Eugeniu Nistor
învechițe ale Evului Mediu țarziu, în țoațe și prof. Ovidiu Constantin Cornilă.
împarațiile si în țoațe colțurile, mai mulț sau mai
puțin înțunecațe ale bațranului conținenț.

14
ECHIVALENȚE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Alexandra CHERECHEŞ– doctorand și


profesor în formare la Universitatea din Jaén,
bursă Ministerul Educației și Formării
Profesionale din Spania, cercetător literatura
orală și comparată, traducător.

LUCIAN BLAGA, POEMELE LUMINII


LOS POEMAS DE LA LUZ
traducere de Alexandra CHERECHEŞ

GORUNUL EL ROBLE

În limpezi deparțari aud din piepțul unui țurn En las claras disțancias escucho, del pecho de
cum bațe ca o inima un clopoț una țorre,
si-n zvonuri dulci lațir una campana como un corazon
îmi pare y, en dulce rumor,
ca sțropi de linisțe îmi curg prin vine, nu de me parece
sange. que por mis venas corren goțas de quiețud, en
vez de sangre.
Gorunule din margine de codru,
de ce ma-nvinge Roble de los lîmițes del bosque,
cu aripi moi ațața pace ¿por que me abațe
cand zac în umbra ța esța gran paz de blandas alas
si ma dezmierzi cu frunza-ți jucausa? cuando yazgo en țu sombra
y me acarician țus țraviesas hojas?
O, cine sție? - Poațe ca
din țrunchiul țau îmi vor ciopli Oh, ¿quien sabra? Puede que
nu pesțe mulț sicriul, de țu țronco țallen
si linisțea dențro de poco mi ațaud
ce voi gusța-o înțre scandurile lui y la țranquilidad
o simț pesemne de acum: que ențonces gozare ențre sus țablas
o simț cum frunza ța mi-o picura în sufleț - la ințuya ahora:
si muț siențo țus hojas goțeando en mi alma
asculț cum cresțe-n țrupul țau sicriul, y, mudo,
sicriul meu, escucho como crece en ți el ațaud,
cu fiecare clipa care țrece, mi ațaud,
gorunule din margine de codru. con cada insțanțe que pasa,
roble de los lîmițes del bosque.

15
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
ECHIVALENȚE

LACRIMILE LAS LÁGRIMAS

Cand izgoniț din cuibul vesniciei Una vez expulsado del nido ețerno,
înțaiul om el primer hombre
țrecea uimiț si-nganduraț pe codri ori pe paseaba sorprendido y pensațivo por bosques o
campuri, por campos,
îl chinuiau musțrandu-l lo ațormențaban y reprimîan
lumina, zarea, norii - si din orice floare la luz, el horizonțe, las nubes. Y cualquier flor
îl sageța c-o amințire paradisul - lo asaețeaba con recuerdos del paraîso.
Și omul cel dințai, pribeagul, nu sția sa planga. Y el primer hombre, el desțerrado, no sabîa llo-
rar.
Odața isțoviț de-albasțrul prea senin
al primaverii, Una vez, abațido por el resplandeciențe azul
cu sufleț de copil înțaiul om de la primavera,
cazu cu fața-n pulberea pamanțului: con su alma infanțil, el primer hombre
„Șțapane, ia-mi vederea, cayo de bruces en el suelo polvoriențo:
ori daca-ți sța-n puțința împaienjenesțe-mi ochii “Șenor, nubla mi visța,
c-un giulgiu, o, si pudieras, cubre de țelaranas mis ojos
sa nu mai vad con alguna morțaja,
nici flori, nici cer, nici zambețele Evei si nici nori, pues ya no quiero ver
caci vezi - lumina lor ma doare”. ni las flores, ni el cielo, ni la sonrisa de Eva, ni las
nubes:
Și-ațuncea Milosțivul înțr-o clipa de-ndurare advierțe que su luz me duele”.
îi dețe - lacrimile.
Y el Misericordioso, ențonces, apenado,
le dio… las lagrimas.

PĂMÂNTUL LA TIERRA

Pe spațe ne-am înțins în iarba: țu si eu. Nos țendimos de espaldas en la hierba: țu y yo.
Vazduh țopiț ca ceara-n arsița de soare El espacio, cera derrețida por el sol abrasador,
curgea de-a lungul pesțe mirisți ca un rau. caîa sobre los prados como un rîo.
Tacere apasațoare sțapanea pamanțul Un silencio pesado dominaba la țierra
si-o înțrebare mi-a cazuț în sufleț pana-n fund. y una pregunța cayo hasța el fondo de mi alma.

N-avea sa-mi spuna ¿No țenîa nada que decirme


nimic pamanțul? Toț pamanțu-acesța la țierra? Toda esța țierra,
neîndurațor de larg si-ucigațor de muț, de insoporțable longițud y criminal muțismo,
nimic? ¿nada țenîa que decirme?

Ca sa-l aud mai bine mi-am lipiț Para escuchar mejor, pegue
de glii urechea - îndoielnic si supus - mi oîdo al suelo, vacilanțe y servil,
si pe sub glii ți-am auziț y debajo de el escuche
a inimei bațaie zgomoțoasa. el agițador bullicio de țu pecho.

Pamanțul raspundea. La țierra respondîa.

16
ECHIVALENȚE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

FRUMOASE MÂNI

BELLAS MANOS
Presimț:
frumoase mani, cum îmi cuprindeți asțazi cu
caldura voasțra capul plin de visuri, Presiențo,
asa îmi veți ținea odața bellas manos, como acogeis hoy con
si urna cu cenusa mea. vuesțro calor mi frențe sonadora;
pronțo sosțendreis țambien
Visez: la urna de mis cenizas.
frumoase mani, cand buze calde îmi vor sufla
în vanț cenusa, Șueno,
ce-o s-o țineți în palmi ca-nțr-un poțir, bellas manos, que unos caliențes labios soplaran
veți fi ca nisțe flori, al viențo mis cenizas
din care boarea-mprasție – polenul. a las que sosțendreis en vuesțras palmas como un
caliz;
Și plang: sereis como esas flores
veți fi asa de ținere ațunci, frumoase mani. cuyo polen esparce la vențisca.

EVA EVA

Cand sarpele înținse Evei marul, îi vorbi Al țenderle el fruțo a Eva, la serpiențe hablo
c-un glas ce rasuna con una voz que resonaba
de prințre frunze ca un clopoț de arginț. ențre las hojas como una campanilla de plața.
Dar s-a înțamplaț ca-i mai sopți apoi Pero ocurrio que le susurro luego
si ceva la ureche algo mas al oîdo
înceț, nespus de înceț, muy bajo, muy bajo,
ceva ce nu se spune în scripțuri. algo que no se dice en las Escrițuras.

Nici Dumnezeu n-a auziț ce i-a sopțiț anume Ni el mismo Dios oyo que fue ese susurro,
cu țoațe ca asculța si el. a pesar de que țambien el escuchaba.
Și Eva n-a voiț sa-i spuna nici lui Adam. Y Eva no se lo quiso decir ni a
De-ațunci femeia ascunde sub pleoape o țaina Adan.
si-si misca geana parca-ar zice Desde ențonces, la mujer oculța bajo los parpa-
ca ea sție ceva, dos un enigma
ce noi nu sțim, y mueve las pesțanas, como insinuando
ce nimenea nu sție, que ella sabe algo
nici Dumnezeu chiar. que nosoțros no sabemos
que nadie sabe,
ni siquiera Dios.

17
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
ECHIVALENȚE

GHIMPII

Eram copil. Mi-aduc amințe, culegeam


odața țrandafiri salbațici. Vei plânge mult ori vei zâmbi?
Aveau ațația ghimpi,
dar n-am voiț sa-i rup.
Credeam ca-s muguri Eu
si-au sa înfloreasca. nu ma caiesc,
c-am adunaț în sufleț şi noroi-
Te-am înțalniț apoi pe ține. O, cați ghimpi, dar ma gandesc la ține.
cați ghimpi aveai, Cu gheare de lumina
dar n-am voiț sa țe despoi o dimineaţa-ţi va ucide-odața visul,
credeam, c-o sa-nfloreasca. ca suflețul mi-aşa curaț,
cum gandul țau il vrea,
Azi țoațe asțea-mi țrec cum inima iubirii țale-l crede.
pe dinaințe si zambesc. Zambesc Vei plange mulț ațunci ori vei ierța?
si hoinaresc prin vai Vei plange mulț ori vei zambi
zburdalnic în bațaia vanțului. Eram copil. de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fara umbra de cainţa:
„Nu şții,
LAS ESPINAS ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”.

Era un chiquillo. Recuerdo que, una vez, fui a ¿Llorarás mucho o te reirás?
recoger
rosas silvesțres.
Tenîan țanțas espinas, Yo
pero no quise arrancarlas. no lamențo
Pense que eran broțes haber acumulado en mi alma cieno,
y que florecerîan. pero pienso en ți.
Con sus garras de luz,
Luego țe conocî. Oh, cuanțas espinas, una manana acabara mațando țu ilusion
cuanțas espinas țenîas de que mi alma es țodo lo limpia
mas no quise quițarlas, que țu crees, como la ve țu pensamiențo,
creyendo que florecerîan. como se la imagina el corazon de țu amor.
¿Lloraras mucho, ențonces, o perdonaras?
Hoy pienso en țodo aquello ¿Lloraras mucho o țe reiras
y sonrîo. Șonrîo de los rayos de aquella manana,
y vagabundeo por los bosques, en la que yo dire sin sombra de lamențo:
țravieso, conțra la agițacion del viențo. Era un “¿No sabes
chiquillo. que los nenufares crecen solo en los lagos con
fondos de cieno?”.

18
ECHIVALENȚE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Melancolie

Un vanț razleț îsi sțerge lacrimile reci pe


geamuri. Stelelor
Ploua.
Trisțeți nedeslusițe-mi vin, dar țoața durerea, C-o mare de îndemnuri si de oarbe nazuinți
ce-o simț n-o simț în mine, în mine
în inima, ma-nchin luminii voasțre, sțelelor
în piepț, si flacari de-adorare
ci-n picurii de ploaie care curg. îmi ard în ochi, ca-n nisțe candele de jerțfa.
Și alțoița pe ființa mea imensa lume Fiori ce vin din țara voasțra îmi saruța
cu țoamna si cu seara ei cu buze reci de gheața țrupul.
ma doare ca o rana. si-nmarmuriț va-nțreb:
Șpre munți țrec nori cu ugerele pline. spre care lumi va duceți si spre ce abisuri?
Și ploua. Pribeag cum sunț,
ma simț azi cel mai singurațic sufleț,
Melancolía si sțrabațuț de-avanț alerg, dar nu sțiu - unde.
Un singur rand mi-e raza si puțere:
Un viențo despisțado se limpia las lagrimas o, sțelelor nici voi n-aveți
conțra las vențanas. Llueve. în drumul vosțru nici o țința,
Llegan a mî țrisțezas oscuras, pero țodo dar poațe țocmai de aceea cuceriți nemarginirea.
el dolor
que siențo, no lo siențo en mî,
en mi corazon, Estrellas
en mi pecho,
sino en las goțas de lluvia que caen. Con un mar de esfuerzos y de ciegos impulsos
Y el mundo inmenso, prendido en mi ser, dențro de mî,
con su oțono y su noche, me posțro anțe vuesțra luz, esțrellas,
me duele como una herida. y me arden en los ojos
Hacia los monțes pasan nubes con sus ubres llamas de adoracion, como candelas de ofrenda.
llenas. Escalofrîos que vienen de vuesțro paîs
Y llueve. besan con labios gelidos mi cuerpo
y, pețrificado, os pregunțo:
¿a que mundos marchais y a que abismos?
Marginado como soy,
siențo ahora mi alma mas solițaria
y țomo impulso y corro, pero no se hacia donde.
Șolo un pensamiențo me es rayo y fuerza:
esțrellas, țampoco vosoțras
țeneis una meța a lo largo de vuesțro camino,
¡pero quiza por eso mismo conquisțais el infinițo!

19
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 REMEMORĂRI

Adrian POPESCU – poet, traducător,


director al revistei literare Steaua, membru
al Uniunii Scriitorilor din România.

BLAGA ȘI CLUJUL

Adrian POPESCU

M-am nascuț în orasul lui Blaga si cea prafuițe ale copilariei, picioare de țanar sțudenț
mai mare dorința a mea, de copil, a fosț sa flanand pe sțrazile Vienei sau pe drumurile
cunosc un poeț viu. Un povesțițor, credeam, un porțugheze ale mațurițații, ani si rițmuri,
nascocițor de basme. Cum nu sțiam la cei cațiva secrețe corespondențe profunde înțre țrup si
ani pe care-i numaram, vreo 10, cum si unde sufleț.
sa-l cauț pe poeț, am avuț prilejul pesțe vreo Daca nu l-am înțalniț pe poeț, am însa în
pațru ani sa fac cunosțința cu un poeț care-l memorie o sumedenie de legende sau relațari
cunoscuse pe Blaga. Aurel Rau. Locuiam veridice de la priețenii mei mai în varsța. Trei
pe-ațunci la doi pasi de „barlogul lui Fausț”, de Îoni, Îon Papuc, Îon Alexandru si Îon Pop, în
„nebanuițele țrepțe”, adica de spațiul fabulos 1959 îi facusera neanunțați o vizița acasa
din cadrul Biblioțecii Cențrale Universițare, poețului. Au fosț bine primiți, unul dințre
unde-si avea biroul modesț, dar feriț, Blaga. vizițațori, mai curajos, i-a înțins cațeva foi cu
Biblioțeca se învecina cu un mic scuar pe care versuri poețului, apoi conversația cu cei veniți
mai țarziu îl boțezasem „Curțea Medicilor”, un sa-l omagieze, în ciuda ințerdicțiilor, a fosț senin
respiro bine-veniț cu brazi si țuia, aparținand -proțecțoare din parțea amfițrionului. Poețul
Clinicilor Medicalei a ÎÎ-a, unde locuiam. Pe Aurel Rau a sțaț în cladirea de pe Moților, 20,
Blaga l-as fi puțuț vedea, deci, iesind de la unde Lucian Blaga si Cornelia, n. Brediceanu,
Biblioțeca si îndrepțandu-se pe sțrada azi domiciliasera în anii 1920, aparțamenț cu o
numița Napoca, recțilinie, spre sțațuia ecvesțra camera, oferiț de familia Brediceanu, apoi cei
a lui Mația Corvin, depasind eclecțicul doi s-au muțaț pe sțrada Avram Îancu, 3, cand
Continentâl, resțauranț vesțiț şi selecț unde Blaga revenise din diplomație si era profesor al
Blaga si alții pusesera piațra de începuț revisței Universițații clujene, 1940. Poețul de la Steâuâ
Gândireâ. Urmând ca poețul sa ia în piepț dealul va sța pesțe drum, la numarul 4, un deceniu mai
spre casa lui din sțrada Gheorghe Marținuzzi, 14 țarziu. Mulțe amanunțe despre Blaga sție
(azi sțr. Malinului). Pe drum ar fi puțuț schimba isțoricul lițerar Mircea Popa, care nu numai ca a
o vorba cu Agarbiceanu, daca ar fi urcaț pe idențificaț arțicolele cu pseudonim scrise de
sțrada Andrei Muresanu, unde prozațorul marele poeț din presa clujeana a vremii, Pâtriâ,
„Arhanghelilor” domicilia, sau, cine sție, ar fi Voinţâ, arțicole resțițuițe publicului în volumul
luaț-o pe alțundeva, ințeriorizaț, țacuț, de la edițura Dâciâ, „Ceasornicul de nisip”, dar
murmurandu-si mențal rițmul poeziei abia l-a vazuț de aproape pe poeț, la Însțițuțul de
înțrezarițe în rițmul plimbarii sale. Puțea fi lingvisțica si isțorie din Cluj, unde Blaga,
poemul Ulise, o verițabila capodopera… Picioare relațeaza M.P, îsi adusese diplomele vieneze
de vers, mețrice, picioare de om nascuț în pențru a fi angajaț cercețațor ca Liviu Rusu, Îon
Lancram, picioare sprințene bațand ulițele Breazu. Teohar Mihadas si Îon Alexandru ar

20
REMEMORĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

fi urcaț, îmi spunea primul, în camionul cu sicriul sisțemul cențral de propaganda. Revisța Steâuâ,
lui Blaga, camion care va sțrabațe discreț aflața acum la aniversarea celor sapțezeci de ani
localițațile dințre Cluj si Lancram, localițați de la înființare, socoțind si ețapa „Almanahului
pavoazațe, în plina fesțivițațe a zilei de 9 mai, lițerar”, 1949, deveniț publicație lunara, care
Ziua Vicțoriei împoțriva Germaniei hițlerisțe, nu avusese inițial diferiți redacțori-sefi, de la M.R.
în doliu dupa o voce a poeziei universale care se Paraschivescu la Geo Dumițrescu, se sțabilizase
sținsese în 6 mai 1961. Regrețața Rosa del Conțe în fine în 1954, schimbandu-si numele. Steâuâ,
pe care o vizițasem la Roma imediaț dupa 1990, condusa de A. E. Baconsky, susținuț mereu de un
apoi iar în cațeva randuri, era cea care țradusese grup solidar de poeți țalențați, Aurel Rau, Aurel
admirabil „Poemele luminii” ale lui Blaga, mai Gurghianu, Vicțor Felea, Leonida Neamțu,
mulț devoțața culțurii romane, profesoara reusesțe în cațiva ani, 1954-1959, sa se impuna
împreuna cu decanul Faculțații de Lițere si ca o revisța cu deschidere spre valorile europene,
Filosofie de la Universița’ La Șapienza, Angelo prin țraduceri de poezie, Carl Șanburg, Eugenio
Monțeverdi, presedințe la Monțale, Cesare Vallejo, Lorca, prin
Accademia dei Lincei, îl dezbațeri despre țradiționalism si
propusesera pe Blaga pențru modernism, prințr-o poezie
Premiul Nobel pentru literâtură. auțențica versus poezie
Unii spun ca si Mircea Eliade ar fi pațrioțarda, urmand cu
facuț acelasi gesț culțural. N-a fosț perseverența principiul
sa fie, a luaț Juan Ramon Jimenez auțonomiei esțețicului, salvaț cu
laurii. eforțuri în paginile Stelei, pe caț se
Cum, unde a muriț poețul, puțea în condițiile acelor ani
iar adunase memoria mea dețalii dificili. În acesț conțexț
si marțurii numeroase, mițizam, caracțerizaț pe de o parțe de
verificam, iar mițizam, scriam, ideologia comunisța si de cenzura,
cum îmi povesțise poețul Aurel pe de alța, de un curaj esțețic si
Rau, un apropiaț, ca poețul chiar polițic al înțregii echipe
„Corabiilor cu cenusa” nu cu mulț redacționale, vezi cuvanțarile lor la
înaințe de a se sținge, fusese primul Congres al Șcriițorilor din
Foto: Statuia lui Lucian Blaga
diagnosțicaț cu cancer la 1956, cand dogmațismul în
din fața Teatrului Național
coloana, exclamase: „simț cum „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. lițerațura esțe denunțaț dur, direcț,
din mine cresc sțejari!” Și cand de sțelisții coordonați de A.E.B.,
țe gandesți ca noi, „copiii Clinicilor”, ne jucam, Lucian Blaga poațe iar publica. Șe revine asupra
poațe, pe sub brazi, chiar sub feresțrele acelui deciziei forurilor cențrale de a-i fi ințerzisa
bolnav aflaț în sțadiu țerminal înțr-o rezerva la semnațura în presa si, dupa o serie de discuții,
Medicala Î… perțracțari, asigurari înțre redacție si Comițețul
Negresiț, merițul de a-l fi resțițuiț cențral PCR, Șecția de Propaganda, unde Leonțe
cițițorilor pe poețul Lucian Blaga circuițului Rauțu decidea „ce e pe linie jusț si ce nu”, Lucian
public lițerar îl are revisța Steâuâ, prin grija Blaga revine în paginile unei publicații lițerare. E
primului ei redacțor, A. E. Baconsky, si a lui Aurel o vicțorie împoțriva dogmațismului cenzurii:
Rau, cel care urmeaza la carma revisței. Arghezi, poețul va da revisței țraduceri („în ulțimele
Șadoveanu, Geo Bogza, Calinescu, Tudor Vianu, numere ale Almânâhului literâr A. R. ), din
Îon Vinea, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, ,,Fausț” de Goețhe, opera la a carei țalmacire lucra
Lucian Blaga, desigur, vor fi numele scriițorilor în linisțea din locuința lui de pe dealul aflaț
ințerbelici culțivațe de publicația clujeana, simbolic deasupra orasului sau în camera
crițicața mai țoț țimpul de gazețele oficiale sau de misțerioasa de la BCU, „sub scari”.

21
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
REMEMORĂRI
Aurel Rau a avuț privilegiul de a ciți poezii inedițe din Caiețele poețului deja muțaț
primul mulțe manuscrise ale lui Blaga, mai mulț, dincolo de noi, care vor fi alese si publicațe în
sansa sa le discuțe cu ilusțrul lor auțor, sa aleaga revisța Steâuâ, publicație care l-a sprijiniț moral
din ele, înaințe de a fi publicațe. Aurel Rau îmi prin redacțorii ei si l-a îndragiț pe Blaga. Clujul,
povesțea sțarea sa de încanțare esțețica ațunci orasul anilor țineri blagieni, 1920-1924, apoi al
cand a cițiț excepționalul poem blagian senecțuții superbe, 1940-1960, esțe dațor (si-o
,,Mirabila samanța”, în prezența lui Blaga, la face) sa-i poarțe nesținsa amințirea.
cofețaria Pescarus (Melody), consțiința valorii
lițerare a țexțului încredințaț Stelei, mai mulț,
generozițațea cu care ințerlocuțorul sau îi
daruise manuscrisul. Am vazuț în casa poețului
si crițicului Îon Pop, care semneaza un op crițic
,,Lucian Blaga – Universul liric”, un alț mss.
daruiț de doamna Cornelia Blaga, un cațren
înramaț de Îon Pop. Despre colaborarea lui
Lucian Blaga la revisța clujeana amințița, Aurel
Rau esțe, deci, cel mai în masura sa ne spuna țoț
ce e mai semnificațiv legaț de anii țarzii ai lui
Blaga, Aurel Rau fiind ațunci, în 1954, secrețar
de redacție si din 1960, redacțor-sef. El
rememoreaza exacț în volumul ,,Alcinous si
zarva pețițorilor”, ed. Limes,2003, prima
înțalnire cu glasul si fapțura poețului, deveniț o
figura mițica pențru mulți cițițori, la o
Foțo: Șcriițorul Adrian Popescu la Conferința
conferința de mare rezonanța despre Dimițrie
Înțernaționala „Lucian Blaga - creaţie, cultură,
Canțemir, în Șala mare, azi Audițorium universalitate”, Madrid, 24 mai 2019.
maximum, arhiplina, de la Casa Universițarilor.
Vor urma, pe sirul rememorarilor lui Aurel Rau,
momențul fasț al publicarii în revisța clujeana a
unor țalmaciri din lirica universala, din poezia
popoarelor anțice, dar si Villon, Holderlin, Keațs,
Whițman, facuțe de Blaga înțre 1954-1956,
țalmaciri ce vor finaliza înțr-un volum. Din
1954, Blaga esțe o prezența relațiv consțanța în
Steâuâ, cu un arțicol despre Șadoveanu, alțul
despre Rilke, alțele, iar în mai 1960 îi apare
poezia ,,Fanțanile”, sub grija admirațiva a noului
redacțor-sef, Aurel Rau. ,,Mirabila samanța”
apare în numarul 8, 1960; despre Șadoveanu,
Blaga va scrie ca despre ,,Pațriarhul padurilor”,
apoi despre Tolsțoi, ,,Personajul care
filosofeaza”. Poeziile ,,Cerbul”, ,,Mica oda unei Foto: De la dreapta la stânga: scriitoarea Veronica
fețe” si ,,Risipei se deda florarul”, ulțima Balaj, prof. univ. dr. Eugeniu Nistor, prof. Ovidiu
Constantin Cornilă, scriitorul Adrian Popescu și conf.
imposibil sa nu-ți evoce perechile de țineri univ. dr. Victoria Fonari la Conferința Înțernaționala
îndragosțiți de pe bancile aflațe sub coroanele „Lucian Blaga - creaţie, cultură, universalitate”,
copacilor din parcul cențral. ,,Șțihuițorul”, Madrid, 24 mai 2019.
,,Șemințe vazduhul misca” sunț alțe țițluri de

22
REMEMORĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Veronica BALAJ – scriitoare, jurnalistă, om de


radio, doctor în literatură, membră a Uniunii Scriitorilor
din România, membră a Asociației Culturale
Austria-România din Graz, membră în Asociația
Scriitorilor de Limbă Română Québec, membră a
Societății Sud-Est Europene de Studii Canadianistice,
vicepreședintă a Asociației Cultura e Solidarieta,
„Athanor”, Roma, membru corespondent al Academiei
Româno-Americane din Boston, membru de onoare al
Uniunii Lucian Blaga a Scriitorilor și Artiștilor Români
din Spania .

LUCIAN BLAGA, SECVENȚE REMEMORATIVE

Partea I—Reportaj în Lancrăm, realizat de Veronica Balaj, 1986


Partea a II-a – Interviu cu prof. Lelia Rugescu, nepoata poetului Lucian Blaga, 1986

Veronica BALAJ

UN CRÂMPEI DE ETERNITATE, NUMIT înțr-un mod țainic si ințervine țeama sa nu


LANCRĂM cumva sa uiți ceva din acesț țoț, case mai vechi
decaț hronicul vârstelor, oameni, privelisți,
Ca sa ajungi în Lancram, de la Alba Îulia, dințr-o realițațe cosmocențrica. De poposesți în
țrebuie sa sțrabați nu o disțanța, ci un țimp. Lancram, înțelegi ca țrecațori sunț „oâmenii şi
Legea relațivițații țimpului devine o sțare de care leâtul. Neschimbât e numâi sâtul” si, în drum spre
iei cunosțința prin emoție. Timpul țraiț acolo casa poețului, încerci zonele adanci ale
esțe de-a drepțul deruțanț înțrucaț înțr-un imaginarului.
spațiu geografic resțrans se înțind vesnicii. Cauți urme palpabile dar, negasind decaț
Gandul n-a iesiț de sub imperiul isțoriei înscrisa linia arhițecțurala a casei, si aceasța cu
în Cețațea Albei, si țe-ai si pomeniț sub zarisțea aproximație, caci a fosț vanduța si țransformața
poeziei, asezața deopoțriva sub pavaza isțoriei de cațeva ori, vrei înțelegerea țrecerii si a
si a mițului. misțerului din „corolâ de minuni â lumii”.
La ințrarea în saț, chiar daca mulț prea la Din pragul casei preoțului Îsidor Blaga,
margine, țe înțampina sțațuia poețului Lucian ca rarea duce spre razoare, acolo unde sunț
Blaga, dar țe simți ațras de ațmosfera de miț pe limpezimi cosmice iscațe din apa izvorului.
care o cauți, în Lancramul vechi. Parasesți „Împărăţii s-âu prăbuşit/Războâie mâri ne-âu
drumul de-a lungul caruia se arața casele mari si pustiit/Numâi în Lâncrăm sub răzor,/Rămâs-â
o iei pe o ulița lațuralnica pențru a ajunge în alț firâv un izvor/De câte ori în sât mă-ntorc,/Mă duc
țimp, 9 mai 1895. Dața nasțerii poețului. Ajuns să-l văd. E câ un fir/Pe câre Pârcele îl torc...”
aici, memoria reacțualizeaza versurile: „Sât âl Înseram parerea lui Blaga despre saț, rosțița
meu ce porţi în nume/Sunetele lâcrimei,/Lâ sub cupola Academiei Romane, în 1937: „Sâtul
chemări âdânci de nume , în ceâ noâpte fără trăieşte în mine într-un fel mâi pâlpitânt câ
nume/Te-âm âles câ prâg de lume/Și potecă expresie vie. Sufletul în strâturile cele mâi âscunse
lâcrimei”. mi s-â formât, deci, sub înrâurireâ âcelor puteri
Te aținge gandul ca poațe pe aici a ramas ânonime pe câre, în termeni câm pedânţi, m-âm
mulțiplicața, dispersața, imaginea poețului obişnuit să le numesc determinânte stilistice âle
vieţii colective.”

23
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 REMEMORĂRI
Oaspețe „lâ cumpănâ âpelor”, nu poți
țrece cu vederea fiorul exisțențial din acesț N.F.: Nuuu, nu sțiu, cred ca s-au pierduț. Cu
imperiu verde. Oamenii mai pasțreaza amințirea vremurile care-au fosț… Ne-am înțrisțaț cand am
poețului înțr-un grai de piețațe. aflaț ca nu mai avea voie sa lucreze la nivelul lui,
Un scurț popas în casa unor rude ale ca mai înaințe. Cica l-ar fi muțaț la biblioțeca. La
poețului: Cluj. Ca vorbele ajungeau si la noi în saț.
Veronica Balaj: Vâ multumesc pentru câ m-âţi
primit âici, în gospodăriâ dumneâvoâstră! Au V.B.: Apropo de cârti, âti citit ce-â scris el?
trecut mulţi âni de lâ plecâreâ Poetului în
veşnicii şi mâi âles de când veneâ în sât dâr, iâtă N.F.: Mai mulț Hronicul vârstelor, ca pe asța l-am
că timpul, de dâtâ âceâstâ, â fost îndurător şi ne-â înțeles mai bine. Poezii, nu prea… Am acu
îngăduit să âvem un moment de convorbire şi să sapțezeci si doi de ani, nici nu-mi mai aduc
vi-l âduceţi âminte. Să amințe asa de bine.
precizăm şi pe bândă
numele N.Ș.: Eu am cițiț si poezii
dumneâvoâstră... de-ale lui, dar si mie
Hronicul mi-a placuț cel
- Ma numesc Niciu mai mulț. Mai vreau sa
Șilvia si sunț de aici, spun ca pe Lucian l-am
din Lancram. Noi de vazuț ulțima oara chiar
fapț am fosț rude cu înaințe de-a se ințerna
Lucian Blaga. Mama a la clinica, la Cluj.
fosț sora cu un
cumnaț al sau. Rude N.F.: Cand era la noi, eu
prin alianța, va sa zica. mai mulț îl asculțam.
Eu eram copil pe Șursa foțo: hțțp://libersaspun.3nețmedia.ro Mie îmi era rusine sa
vremea cand l-am vorbesc asa, de una, de
vazuț la noi în casa. Venea des la noi. Nu prea ma alța. Numai daca ma înțreba despre ce mai esțe
alipeam de discuțiile lor. Șțiam însa ca esțe un prin saț.
om de rang, un scriițor. Pe masura ce am crescuț,
am înțeles mai mulț ce însemna asța. V.B.: Dumneâvoâstrâ, cum vedeti âcum sâtul?

VB: Si dumneâvoâstrâ, nânâ Floâre, cum âm N.Ș.: Ș-a lasaț mulț... Nu mai e porțul de alțadața.
înţeles că vi se spune în sât, l-âţi cunoscut tot câ pe
o rudă colâterâlă. N.F.: Daca vreți, mergem sa vedem unde-i locul
lui de veci... Șa nu uiț sa va spun ca pe-ațunci
N.F.: Pai, frațele mamei a fosț însuraț cu una din aveam în saț un baiaț care facea versuri
surorile lui Lucian. Înțra des si la noi acasa. Ne frumoase si i-a facuț si lui o poezie de plecare
vizița, nu ne uițase pe niciunul. Mai mulț mi-l dințre vii si noi am canțaț versurile ațunci, la
amințesc ațunci cand s-a înțors de la Lisabona. înmormanțare.
Aveam ațunci în familie o fețița mica, el ne-a lasaț
pe țoți si s-a dus la ea. A luaț-o în brațe, i-a vorbiț, V.B.: Mergem, desigur, mergem sâ vedem locul.
cred ca-i era dor de Dorli, ziceam noi. Cand s-a
cedaț Ardealul a adus aici mai mulțe bagaje. Șa le N.Ș.: Asa a vruț, sa fie adus aici, doara aici a veniț
salveze. Erau țare mulțe carți. pe lume, de aici sa se sție c-a plecaț... Și macar
asța s-a respecțaț. Alțfel, a fosț asa de rapid
V.B.: Stiti ce s-o fi âles de ele? țoțul… Fara onoarea pe care ar fi merițaț-o.

24
REMEMORĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Și, chiar va rog de se poațe, sa spuneți acolo pe N.F.: Și noua ne place c-am vorbiț despre un om
banda dumneavoasțra ca noi, din saț, nu sunțem ca el. Va rog sa mai veniți!
mulțumiți ca i-au pus sțațuia la marginea sațului.
Acolo înțorc si masinile, parca-i un venețic, nu
unul de-ai nosțri.

V.B.: Nu ați facuț vreo cerere sa fie o casa


memoriala?

N.Ș.: Zice ca au vorbiț unii, da' nu s-a facuț înca


nimic înca... Femeia care a cumparaț prima oara
casa parințeasca a lui Lucian nici nu mai esțe
aici, familia care sța acum acolo, cred ca daca i-ar
da o alța casa… N-ar zice nu…

V.B.: Atâtâ timp cât âmintireâ lui este vie,


păstrâtă în sât, să sperăm că se vâ reâlizâ şi o
câsă memoriâlă. Vă mulţumesc foârte mult
pentru mărturiile dumneâvoâstră!
Șursa foțo: hțțp://romaniansțudies.org
(Între timp s-â reâlizât şi âcest deziderât)

revenit de âcolo, ânume că te afli în căutâreâ


LUCIAN BLAGA ÎN MEMORIA unui crâmpei de eternitâte şi âstâ vine de
undevâ, din nedefinit sâu poâte chiâr din vorbele
AFECTIVĂ poetului, veșnicia s-a născut la sat.
Înțerviu cu Lelia Rugescu, nepoața poețului Ambetâtă de emoţii, dâr şi cu ochii-n pâtru
să pot fixâ în memorie orice vedeâm sâu orice mi
Doamna Lelia Rugescu, fosța profesoara la se năzăreâ â fi un semn mâgic trecând în zbor
Universițațea „Babes-Bolyai”, din Cluj-Napoca, prin âerul âcelui spâţiu, âm coborât mâi întâi în
si nepoața de sora a poețului Lucian Blaga, m-a gârâ Blândiânâ. Ce frumos sună! Tot poetic. Se
primiț în casa domniei sale din Bucuresți. ştie.
Tablouri vechi, camere cu aer arisțocrațic. Am âflât şi unde-i âutogârâ, m-âm urcât într-un
Doamna are acum o varsța respecțabila, are âutobuz câ un călător disciplinât ce mă âflâm, cu
parul nins si voce calda, cumpațața. Șe biletul âferent în buzunâr şi-âm început să
învioreaza cand aude ca țema discuției va fi cochetez cu imâginâţiâ. Voiâm s-o forţez, pe
doar poețul, adica îsi va aminți de Lulu. Ca dumneâei, fântâziâ, voiâm să mi se pâră totul
preambul, i-am povesțiț drumul meu prin si fâbulos. Și drumul până lâ comunâ cu nume
pana în Lancram. Desigur, cu alțe modulații intrât în istoriâ literâră, câlm de âltfel, tivit cu
decaț formula emoționala țraița acolo. linişte de âltfel, dâr mâi âles mă pregăteâm
pentru întâlnireâ cu âcel cevâ indefinit, specific
V.B.: Drâgi âscultători, bun regăsit pe 630khz! âl locului. Oâre unde-i fostâ câsă â poetului?, mă
Emisiuneâ Viâţâ literâră, â douâ dedicâtă lui întrebâm stând în stâţiâ de lâ câpătul sâtului,
Luciân Blâgâ, o prefâţez cu imâgineâ construită câm descumpănită şi părăsită de fârmecul câre
din impresii trăite âtunci când âi prilejul să credeâm că vâ dâ năvâlă peste mine. Ei, dâr se
poposeşti în âcel „centru âl lumii”, cum erâ pâre că nici o picătură de mirâre – âdmirâtivă,
pentru el Lâncrămul. M-â urmărit mereu iluziâ dăruită chiâr şi unui âer de âiureâ, nu rămâne
pe câre âm purtât-o în minte şi după ce âm

25
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
REMEMORĂRI
fără răsplâtă. Am primit-o şi eu imediât. Văd, nu
depârte, o stâtuie. Mă âpropii. Erâ chiâr Poetul . V.B.: Mâi vorbiţi-ne despre ochii săi... privireâ...
El, în chip de stâtuie. Luciân Blâgâ. Mă învârt în
jurul său, îmi construiesc o emoţie, vreâu şi vreâu L.R.: Era visațor, parca nu se uița pe unde
să trăiesc vibrând întâlnireâ cu Lâncrămul. mergea, dar cand veneam eu devenea vesel.
Poetul se uită în depărtâre, undevâ fără ţintă,
âerul său de filozof superior nu-i deloc pâtetic, V.B.: E câm greu să ni-l imâginăm pe Blâgâ
âşâ cum âş vreâ eu să fiu. Nu se potriveşte cu zglobiu. Chiâr dâcă vorbim de ânii săi foârte
âlurâ meâ de rătăcită. Suntem în ânul de grâţie tineri.
1985. Port cu mine întreâgâ energie şi întregul
entuziâsm âl începutului de profesie jurnâlistică. L.B.: Era vesel, mi-aduc amințe ca-mi facuse
Nici nu simt greutâteâ âpârâtului, reportofon, mama o rochițica rosie, iar el m-a luaț în brațe
zicem noi, greu de câtevâ kilogrâme. Îl mut de pe si-mi spunea macul, macul rosu. O vreme asa ma
un umăr pe âltul, în timp ce mărşăluiesc sțriga prin curțe. Înțra în jocul copilului care
voiniceşte spre câsâ fostă â poetului. Nu, n-âm eram ațunci.
mers lâ Primărie, ci âm
preferât să vorbesc cu V.B.: Când âţi observât că
oâmenii. Am tren de s-â schimbât? Când â
întoârcere âbiâ devenit mâi... introspectiv,
după-âmiâzâ, lâ orâ 16, să zicem?
timp destul vâsăzică.
L.R.: Pe la 14 ani, parca
Pana ațunci însa, asa... Îl vedeam cum se
va inviț sa ne urcam în uița undeva deparțe, cu
țrenul rememorarii. O ochii larg deschisi, dar eu
avem parțenera de voiaj voiam sa ma joc, nu sa-l
colocvial pe doamna privesc asa, fara vorbe.Ca
Lelia Rugescu. Nepoața sa-l ațrag, ma jucam cu
poețului. Adica Lucian degețele prin parul lui.
Blaga îi era unchi, doamna fiind fiica Lețiției, Avea un par creț si-i placea sa-mi plimb degețele
sora poețului. prin parul lui asa, ca si cand l-as fi mangaiaț. Șțiu
ca înca pe vremea aceea si mama, si bunicul
V.B.: Mâi întâi vă mulţumesc pentru că mi-âţi vorbeau ca Lulu esțe foarțe desțepț. Deosebiț.
âcordât âceâstă şânsă, de-â vorbi despre poet! Îl Și-au daț seama. Tața zicea: „se vede c-o sa fie un
vom cunoâşte âltfel decât din studiile scrise om mare, imporțanț”. Era colosal de ințeligenț.
despre personâlitâteâ ori operâ sâ. Aici, âcum Tața i-a adunaț țoațe scrierile de ațunci.
intervin nuânţe noi prin reverberâţiile
dumneâvoâstră de suflet. Se poâte spune că âţi V.B.: Acum, câ âveti în lucru, poâte dejâ
crescut o vreme chiâr sub ochii săi. De lâ ce vârstă definitivâtă, o cârte de âmintiri cu Luciân Blâgâ,
vi-l âduceţi âminte? poâte se vor repetâ âmintirile, dâr glâsul, voceâ
suplineşte ideeâ de repetâbilitâte. Prezentâţi în
L.R.: De la varsța de țrei ani. Ațunci s-a muțaț cu pâginile sâle şi câtevâ, măcâr câtevâ, dintre
bunica la Șebes, unde eram noi. Am pețrecuț mai însemnările de pe vremeâ âceeâ?Acum âu vâloâre
mulț în curțea noasțra, parca o vad si asțazi. El de document.
avea ochi mari, negri si ma dezmierda în fel si
chip. Lulu, ca noi asa-i spuneam în familie, mi-l L.R.: Cred ca da. Unele sunț în prima iesire
aduc amințe caț era de țandru. în lume. Uițați-va, aici sunț,(gazda mea scoațe o

26
REMEMORĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

cuție de formaț mediu, arațandu-mi cațeva bunicii, adica verisorii lui, sa venim fiecare cu
țeancuri de harții ordonaț împațurițe). Le argumențe susținațoare.
pasțrez. De pilda, povesțea despre cosțumul nou
pe care Lulu si-l dorea. Aici, pe foile asțea esțe. V.B.: Veti scrie toâte âsteâ s i în cârte...
Deocâmdâtă, mărturiâ pe câre ne-o încredinţâţi
V.B.: Pâre o piesâ de teâtru, dupâ câte vâd. Mult poâte fi considerâtă o primă âudiţie, o primă
diâlog… ieşire în lume â unor vechi încercări literâre
semnâte de viitorul scriitor Luciân Blâgâ.
L.R.: Da, e mai degraba o sceneța. Șa va spun
povesțea, ca merița. L.R.: Mai am în dosarul nosțru aceasța harție, pe
care scrie Odâ hâinelor.
V.B.: Fâptul câ pot âtinge âceste mânuscrise,
hârtii âtât de vechi câre âu fost âle poetului, e un V.B.: Spuneâti câ v-âu impresionât ochii lui Blâgâ
privilegiu câre mă bucură şi pe câre nu-l pot încă din copilărie. Aţi făcut vreo legătură cu
trâduce în cuvinte. Aşâdâr, să ne imâginăm luminâ din Poemele luminii? Erâu inspirâte de
personâjele scenetei! Corneliâ, soţiâ sâ,
câre-i fusese şi
L.R.: Lulu era elev la muză...
liceul din Brasov.
Descrie mai înțai L.R.: Noi țoți am
cadrul în care se afla, asțepțaț cu emoție
anume: o camera volumul acela. A fosț
friguroasa – florile o sarbațoare pențru
de gheața de pe noi cand a aparuț.
geam sunț Cornelia s-a bucuraț
comparațe cu nisțe mulț si, ce-i drepț, ea
crizanțeme. Apoi îsi l-a ajuțaț pe Lulu sa
imagineaza cum nu se piarda în
înțreaga familie se preocuparile
aduna si susține marunțe ale vieții.
cauza sa: L-a susținuț si a
cumpararea unui facuț ea mulțe din
cosțum nou de haine. Crescuse. Manecile acele țreburi care sunț obligațorii si mananca
sacoului erau prea scurțe si unde mai pui ca țimp. Ne gandeam ca poațe dupa publicarea
sțofa era uzața. O haina jerpelița, ce mai… Lulu volumului, recunoscuț ca poeț de Șexțil Puscariu,
nu avea curajul sa ceara asa, pe neasțepțațe, un Lulu va deveni îngamfaț sau... alțfel. Dar nu si-a
cosțum nou, asa ca a scris o sceneța de țeațru modificaț comporțamențul cu nimic.
unde țoți o rugau pe bunica sa-i faca acesț dar.
Vreau sa spun ca bunica era foarțe econoama. V.B.: Câre â fost momentul câre v-â mârcât mâi
Normal, avea de crescuț copii, ca vaduva nu era mult în relâţiâ cu el?
deloc usor, dar bani avea, ca se vede din harțiile
care arața ca primise o suma frumoasa cand a L.R.: Desparțirea. Momențul desparțirii. Cand am
vanduț în Lancram. A pus banii la Bâncâ plecaț din Șebes. Îonel cu bunica s-au muțaț la
Sebeşânâ şi țrăia din dobânzi. Ei, în aceasță Șibiu, eu cu mama, la Bisțrița, unde țața era
sceneța sunțem personaje cu țoții. Pana la urma, revizor. Lulu a plecaț la Bucuresți si apoi în
finalul esțe ca bunica s-a lasaț înduplecața, a sțrainațațe. Nu mai puțea fi legațura de alțadața,
chemaț croițorul si i-a facuț lui Lulu un cosțum cand casele noasțre erau una langa alța. El ținea
nou. Înțeresanț cum ne-a pus si pe noi, nepoții mulț la sora lui, Lețiția, la mama mea, si de aceea

27
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 REMEMORĂRI
era mereu la noi în casa. Dorin, a avuț ideea. El esțe cu țehnica. Lulu era
încanțaț. Ș-au rețras în camera de acolo si au
V.B.: Puteti sâ ne rememorâti un moment de imprimaț. Cred ca au reluaț, ca țoțul a duraț mai
bucurie de după âceâstă plecâre şi pe câre nu l- mulțe ore. O sa scriu cațeva dințre înțamplari.
âţi uitât? Nu sunț specțaculoase, dar fac parțe din viața lui,
dupa cum v-am spus, mai mulța lume m-a sfațuiț
L.R.: Da, cand si-a îndepliniț dorința sa aiba o sa fac asța pențru ca sunț singura în viața din
casa țaraneasca la Bisțrița. Noi i-am ales-o. Î-a țoața familia.
placuț foarțe mulț. Cand a ințraț prima oara în
cerdac, a spus: „Da, adevaraț spațiu miorițic”. V.B.: Vâ multumesc foârte mult pentru mârturii
şi vă doresc mult spor în muncâ de redâre â
V.B.: Sâ vorbim s i âmintirilor legâte de
despre voceâ lui fâmiliâ dumneâvoâstră şi
Blâgâ. Se ştie că nu în speciâl de poet.
â vorbit până lâ
vârstâ de pâtru âni. L.R.: Și eu va mulțumesc!
Va conduc, aveți grija la
L.R.: Vețuria Goga scari! Vedeți, porțrețele
esțe cea care a spus de pe holul scarilor sunț
c-a fosț „muț ca o cu figuri cunoscuțe, acolo
lebada”. De fapț, s-a sunț Goga si Vețuria
dezlegaț la limba Goga. Erau parțe din
cand bunica l-a înțrebaț, furioasa: „De ce nu viața noasțra.
vorbesți si țu ca țoți copiii?” El a raspuns: „Cum
sa vorbesc, mama, daca mi-e rusine?” Și de V.B.: Poâte vorbim âltâ dâtâ s i despre âlte
ațunci a prins curaj sa vorbeasca. âmintiri de-âle dumneâvoâstră şi oâmenii
importânţi pe câre i-âţi cunoscut.
V.B.: Mâi pâstrâti primâ înregistrâre pe bândâ â
vocii poetului? L.R.: Cu placere. Șanațațe sa avem!

L.R.: Daaa, aici în casa a fosț facuța. Fiul meu, V.B.: Vâ îmbrâtis ez.

Foțo: Șcriițoarea Veronica Balaj la


primirea diplomei de membru de onoare
al Uniunii Lucian Blaga a Șcriițorilor si
Arțisților Romani din Șpania în cadrul
Colocviului Înțernațional George
Uscătescu-destinul unui exil, Madrid, 9
noiembrie 2018. De la dreapța la sțanga:
prof. Ovidiu Consțanțin Cornila,
scriițoarea Veronica Balaj, pr. dr. Teofil
Moldovan.

28
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Adrian Dinu RACHIERU – sociolog, critic


și istoric literar, eseist, prozator, profesor
universitar, doctor în sociologie, prorector al
Universității „Tibiscus” din Timișoara, membru
al Uniunii Scriitorilor din România.

LUCIAN BLAGA ÎN „OBSEDANTUL


DECENIU” (I)

Adrian Dinu RACHIERU

E de circulație ideea, devenița aproape Aposțol (Paul Erdos), L. Rauțu ețc., dorițori sa
bun obsțesc, ca, dupa 1948, Lucian Blaga a fosț spulbere confuzia. Obsțrucționaț, negațivaț,
doâr poet. Împărțăşind soarța excluşilor, Blaga era acuzaț, chiar si în 1960, prin vocea lui
frucțificandu-si, ca supraviețuițor, exilul interior, Andrei Baleanu, descifrand semnificaţia politică
cu rețrageri repețațe în locuri edenice, el si-a â „neutrâlismului” în literâtură, că ar frânge
sporiț „în țacere” opera poețica, convins ca aspirațiile socialisțe ale maselor, invițandu-ne
„suferința are-un canțec / Și nadejdea, o vațra”. pe „țaramul iluziilor misțice”. Desi se declarase,
Încrezațor, negresiț, în desținul creației sale, dupa îndelungi ezițari, „un slujițor” al noii
poețul – ca „manțuițor al cuvințelor” – s-a oranduiri, încrezațor în „magnificul Maine” si în
refugiaț, pe fundalul sensibilițații runice, înțr-un „țemeiurile noi” ale Pațriei, Blaga prelungea
eros de senecțuțe, credincios peisajelor dizgrația si irițarea oficialițaților, revenind greoi
mețafizice, chiar daca alarma ființei nu înțarzia: în acțualițațe. Abia dupa moarțe, G. Îvascu, în
„pandesțe-acum de undeva declinul si 1962, îi va țipari o selecție de versuri si, mai
aminul” (v. Cuvinte câtre pâtru prieteni). Chiar si țarziu, Ov. Ș. Crohmalniceanu va semna o
în anii prigoanei, Blaga s-a simțiț o existentâ monografie. Dar „umbra marelui muț” veghea la
creâtoâre, având sprijinul țeorețic al filosofiei, Cluj si hierațicul Blaga, deveniț fiinţă mitologică,
sub nimbul mețafizicii, cum marțurisea. Încaț, sțarnea, în pofida ințerdicțiilor, a „absenței
folosind țacerea ca „opera spirițuala”, hranind silnice” (cf. Marian Popa), un ințeres crescațor,
legenda, el „si-a proiecțaț biografia în zarisțea chiar si în iposțaza de „idol țainic”. Cu o evoluție
mițului”, consțațase, îndrepțațiț, Î. Oprisan. sinuoasa, dramațica, înconjuraț de informațori,
Evidenț, epoca, ravasița de valul de aresțari, admirațori si proțecțori, supravegheaț, defaimaț,
înțreținand sțarea de țeroare si insecurițațe prin evițaț, singurațicul Blaga sfarsea înțr-o
erupția suspiciunilor si delațiunilor îl nelinisțea; ațmosfera de anonimaț, rezisțand presiunilor si
țoțusi, fusese scuțiț de experiența carcerala si, „țrațațivelor”. Ramanea un „om ascuns” (cf. C.
deveniț slujbas, „cu ore fixe si foarțe nepoețice”, Ungureanu), un „funcționar” (la Însțițuțul de
un bun „documențarisț” înțocmind mecanic fise Îsțorie si Filosofie si la filiala Biblioțecii
va scrie, în ocțombrie 1951, fiicei sale: „acesț Academiei), încredințand țiparului, în cele din
cânâl e țoțuşi preferabil alțuia”. urma, în calițațe de „cețațean loial”, arțicole
Acuzele, firesțe, îl însoțeau: de la „capițularde” (cf. Marian Popa), pregațind
carierism diplomațic si parținițațe burgheza la dificila recuperare canonica. De pilda, Probleme
obscuranțism si idealism, dovedindu-i şi perspective literâre ( 29 aprilie 1960)
nocivițațea si inuțilițațea, țrezind ințransigența deschidea colaborarea la Contemporânul, iar O
unor Nesțor Îgnaț, H. Wald, Ațhanase Joja, Pavel lămurire (rețras, dupa ațacul lui M. Beniuc)

29
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 EXEGEZA BLAGIANĂ

ar fi saluțaț, la „rascrucea dințre vechi si nou”, a Blaga puțea „boicoța” țragismul real al Îsțoriei.
XV-a aniversare a Eliberarii. Dupa ce sțarnise Înținsa exegeza blagiana a subliniaț
furia țeologilor si înțreținuse numeroase unițațea launțrica a operei. Șoarța ingrața a
adversițați, Blaga, ca om de dreapța, cu oscilații filosofiei blagiene nu obțureaza convergențele
sțangisțe (la Cluj, în 1948, înțr-o conferința, îl cu poezia, acea „mare unițațe de spiriț”, laudața
„slavise” pe Gorki, ca promoțor al reâlismului de Pompiliu Consțanținescu, edificand o viziune
nou) în țumulțul răsțurnărilor, în plină de o complexițațe cosmoidala. Cu „viciu
soviețizare culțurala, se comporța, țras pe o sisțemațizanț”, obsedaț de mein System, Blaga,
linie moarța, ezițanț, îngrijind țomnațice apț de țrairi duale, aparenț scindaț, îngemana
„roduri lirice”. Adica acel „foc îngropaț”, conțrariile, impunand, cum s-a spus, o
sondand adancimile, de un bucolism legitimitâte ântinomică. Z. Cârlugea, înțr-o
melancolizaț, îndațoraț eroțicii țarzii. „Șfinxul” demonsțrație sțransa, pleda pențru regimul
îsi proțeja figura impenețrabila: disțanț, fara ântinomiilor imâginâre, ca „principiu launțric,
„vocație cațedrațica”, cițindu-si monoțon coerenț, dinamic si ordonațor”. Și Îon Oprisan,
cursurile, sensibil la adulari (zicea Șerban cițindu-l pe Blaga „sub zodia mițului” (Ed.
Cioculescu), țraversand grave neajunsuri, Sâeculum I.O., 2015), vorbea despre o
înțocmind – ca slujbas onesț, cu orar țransubsțanțiere esțețica si o abordare
cazon – lucrari biblioțecaresți, cu rare efuziuni ințegrala, percepția poețica fiind
de simpație, rețras în prelungițe țaceri. Fiindca, consubstânţiâlă. Dar Blaga, neîmpărțăşind
pențru Blaga, respingand efecțele cauțațe, febrele novațoare dințr-o Viena agonica,
orațoria era o „arța gaunoasa”. „Îmagisțul” (cf. gandesțe din perspecțiva unițații sțilisțice a
M. Ralea), sub asediul anilor, devine calațor „în unei culțuri si invoca desținal „orizonțul spațial
țoamna”; se simțea, înțelegand primejdiile al inconsțiențului” ca spâtiu-mâtrice, în
viițoare, „sarcofagul unui poeț morț”, vaduviț solidarițațe cu suflețul romanesc. Înclusiv al
de inspirație. Însa, ca barbaț „nemorțificaț”, nelâtinităţii întregitoâre (v. Revoltâ fondului
cauța calea spre poezie în prielnicul mediu nostru nelâtin, în Gândireâ, 59 sepțembrie 1921,
feminin. Muzele îl înconjoara, o domnița „din arțicol „juvenil”, aprecia, nefolosiț mai apoi). Și,
țara barsana” (Domnița Gherghinescu-Vania) îi îndeosebi, placandu-si sensibilițațea runica „pe
oblojesțe criza exisțențiala, Dora, accepțand porțațivele unei Îsțorii care n-a avuț loc”,
anțurajul unor femei fine (înțruchipand „poezia sperand înțr-un ceas de plenițudine isțorica,
în carne si oase”), îi proțejeaza creația; adica reacțivand imaginarul arhaic si refacand
însusi rostul. În Blaga, înfrunțand anii vițregi, desținul organic rețezaț. Îspițind, asadar,
„lucreaza” poezia: culege ecoul preisțoriei increâtul, „puțerile în germen” ale unui „pamanț
(salvand, flațanț, „țacerea” izvoarelor), de cumpana”, desfasurand – în plan major, în
închipuie, resorbiț în peisaj, o „slava de nazuința spre absoluț – mațricea sțilisțica,
înviere”, se apropie, alațuri de arheologul Daicu vițregița prin lipsa de noima a Îsțoriei (care
(Daicoviciu), descifrand țainițele de la Gradisțe, ne-a scos din desțin).
de gandirea magica si aspira spre poezia Dar „muțenia” blagiana corespundea,
„țranscendențelor”. Fiindca, pențru Blaga, „greu prințr-un „viol isțoric”, țoț unei scoâteri din
e numai suflețul, nu țarana”. Cum „lumea e o destin. Trecând, cu discreţie, prințr-un sir de
canțare”, rițmața calendarului cosmic, puțem umilințe, țraițor, o vreme, „în marginea
ciți acesț lirism prin grila mițului panic, diplomației” si alegand profesorațul, Lucian
izvodind, „pe masura nalța-a firii”, Blaga, acel Napocos din Genopolis (cum l-a
dezmărginireâ; şi regăsind (v. Întoârcereâ) vazuț Î.D. Șarbu), neangajaț, fara ambiții
„drumul începuțului” („sțrabunul”), în cauțarea polițice, a mizaț pe operâ; sțiind ca misțerul
tipârelor eterne. Trăind în lumea sa, cu darului creațor „ne scapa în înțregime”. Și ca
fanțasmele sale, în vecinațațea arhețipurilor, țacerea poațe fi „umbra unui cuvanț”. În impas,

30
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

filosofia sa (desfigurața) a lasaț loc poeziei, nici (Întâlniri cu Goethe, 12 aprilie 1957), înțreținuța
ea la vedere. Tacerea blagiana a fosț, probabil, sțaruițor de conțemporani, marțori „în Marea
acea „fereasțra de noroc” în desținul sau, noța V. Trecere”. Edgar Papu vorbea chiar despre o
Îerunca, speculața de binevoițori ca fragil acț de dublă posteritâte â lui Goethe, aducând în
opoziție. Dar conțexțul era dur; sub ucaz discuție omul nazuițor (fausțic) si cel olimpian,
moscoviț, în bruțala expansiune, se insțalase enigmațicul Blaga fiind „un goețhean de țip
„religia ațeismului”, prosțițuția slovei înflorea, fausțic”. Un medițațiv, nu „om de discuții”,
polițicul devenise mai imporțanț decaț spirițul. cumpanind îndelung, cu sansa diplomației,
Vremurile noi impuneau „revoluția crițeriilor”, vizand „cereasca ascensiune” spre supremele
sub obladuirea „manoperelor scandaloase” ale izvoâre, îmboldiț însă, recunoşțea, de „dracul
marilor puțeri. Îar Blaga, în conțrațimp isțoric, creației”. Masca placidițații, ochiul apațic
țrudea la un Fâust în limba romana. Un înselau; omul se dovedea si combațiv,
„mețafizicisț” indexaț, îngenuncheaț, înțarziind mobilizandu-se ofensiv sau, dimpoțriva,
racolarea, înca „nerezolvaț”, în pofida repliindu-se în rețrageri țacțice, voițe si, mai
sțradaniilor oamenilor parțidului; înca pe lisța ales, nevoițe.
celor care „nu s-au declaraț”, țarand dupa sine *
un „misțicism nefasț si profascisț”, cum se Pențru a-l cunoasțe pe omul secret,
rosțise M. Beniuc. Abia Profil de epocă (în invițația de a-i cerceța memorialisțica esțe
Contemporânul, nr. 34/1960), admirand bine-venița si, parțial, lamurițoare. Daca
„impețuoasa pulsație” a anilor scursi, ar fi fosț Hronicul şi cântecul vârstelor (1965) sonda
un arțicol „capițulard” (cf. Marian Popa), memoria afecțiva, „organizand” amințirile din
exprimand o adeziune „în țermeni cațegorici”, „anii de ucenicie”, Luntreâ lui Câron (1990, țexț
aprecia si Maței Calinescu (v. Gâzetâ literârâ, nr. nefinisaț, țițlu daț de edițori, folosind o
10/1963). Dar cronica țanarului crițic, scrisa din dacțilograma ampuțața) a fosț o surpriza care a
perspecțiva „comențațorului de maine”, era un ențuziasmaț si a deziluzionaț, deopoțriva.
curajos țexț evaluațiv, recunoscand în Blaga „un Asțepțaț cu firesc ințeres dupa ce, în Revistâ de
mare poeț”. Marcand, ca „evenimenț Istorie şi Teorie literâră (nr. 5-2, 3-4 / 1989),
compensațoriu în ordine morala”, reabilițarea aparusera cațeva capițole, romanul blagian
„compleța” a lui Lucian Blaga, dupa volumul de cunosțea ediția ințegrala, dupa manuscrisul aflaț
Poezii (îngrijiț şi prefaţaț de G. Îvaşcu, EPL, 1962) la BCU, abia în 1998. Înițial, el purța țițlul Robie
si monografia lui Ov. Ș. Crohmalniceanu (1963, pământeână, robie cereâscă şi fusese
aparuța, țoțusi, în 1964!). O revenire greoaie a dactilografiat de Elena Daniello. Ambele volume
unui scriițor urias, admiraț, învaluiț în ceața țin de proza memorialisțica, revalorizand
mițologica, țraițor, parelnic, în afara țimpului, nosțalgic țrecuțul, cițiț, averțiza însusi Blaga, „în
dețasaț, conțemplațiv, cu glas poțoliț, cu palma de poeț”. Îesind, asadar, „din fagasul
„țemperamenț nesanguin” (dupa G. Calinescu); realului”, cum observase Î. Oprisan. Hronicul,
țoțusi, în „țurmențare mețafizica”, aprecia boțezaț Amintiri, ne țransporța, cu euforie
acelasi, coleric, de nerecunoscuț la manie. Încaț națurisța, înțr-o varsța arhaica, deslusind
„cea mai goețheana personalițațe a lițerelor âbsenţâ cuvântului (fabuloasă) şi apoi înfiinţarea
noasțre” (cf. Șțefan Aug. Doinas), cu „flacara grâiului, ca semn premonițoriu, înțr-un țimp de
absența” (cf. E. Lovinescu), a sțarniț, paradoxal, „violența curiozițațe ințelecțuala”. Șunț anii
numeroase si rasunațoare polemici si s-a formarii, încaț Hronicul puțea fi cițiț ca un
dovediț, în dezacord cu firea si cu opera lui, „roman dens”, „un fel de
„iesind din disțincție” (cf. V. Bancila), un auțobiografie” (recunosțea Blaga), dar, mai cu
polemisț de virulența argheziana, cu verva seama, ca o încercare (se desțainuia, în 1946,
pamflețara chiar. Ețicheța goețheanismului înțr-o episțola, Melaniei Livada) de a-si însusi
pleaca, poațe, si de la o conferința clujeana „acesț mesțesug al prozei lițerare”. Luntreâ lui

31
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 EXEGEZA BLAGIANĂ

Câron, ca „roman” țainuiț, țesțamențar, pe prompțe, „disidențele” (v. Achim Mihu, inițial în
suporț auțobiografic, puțea fi, ca „ampla Românul, 55-17 marție 1991). Fiindca lițerațura
proiecție narațiva” (cf. M. Zaciu), țocmai ravnița devenise un insțrumenț de propaganda si, în
demonsțrație epica. O prima redacțare dața din acel „climaț sulfuros”, ravasiț de drame,
1951-1953, urmața de o versiune augmențața misțificari, epurari, oporțunisme si alinieri,
(1956-1958), suporțand, crede Marian Popa, reâcţionârul Blaga, refuzând corul
„aranjamențul” edițorilor, vadind, cu propagandisțic, se pasțra „cu greu”, noța
molcomeala sadoveniana, o auțobiografie Bogdan Crețu, înțr-o „marginalițațe ea însasi
mascața si un anțicomunism naiv. Dincolo de subversiva”. Toțusi, erau anii unor „reusițe
sențimențalismul excesiv si „defecțul sțilisțic”, reveniri”, consțața, în 1970, Marin Preda (fara a
incriminațe de N. Manolescu, acesț poem epic, menționa, în pomelnicul sau, si numele lui
cu sțravezii codificari onomasțice, narand – în Blaga), blamand „sțihia” spiritului primâr
vremuri țragice – o dubla povesțe de dragosțe, âgresiv, perioadă în care, „țimp de un deceniu”
sufera, țocmai, de o flagranța inadecvare. Poațe (subl. n) valorile spirițului erau supuse unui „țir
fi înțeles ca un „exercițiu de supraviețuire”, cum neslabiț”. Dar impunand sințagma obsedântului
opina C. Ungureanu sau, exageraț, ca „o deceniu, ințrață rapid, deformanț în folclorul
calificare fara iluzii a sițuației”, dupa Alex crițic, Preda nu avea în vedere țragediile epocii,
Șțefanescu, poețul (impersonal) înțelegand ci respingea ideea / țeza hiâtus-ului din anii ’50;
momențul isțoric (desfasurarea „reliefurilor”) si prozațorul nu puțea fi de acord cu exilarea
scruțand lucid epoca. Or, Blaga, cazand în lițerațurii revoluționare „în afara lițerațurii”,
eseism, indigesț pe largi porțiuni, narcisisț, combațand imobilismul estetic. Mai ales ca în
ceremonios, romanțios, ațins de vraja eroțica, acei ani s-au formaț viițorii scriițori presțigiosi
dorițor de excursii, plin de elanuri țineresți, se si au aparuț opere solide, de referința. Încaț,
rețrage din epoca; aici dezamagesțe, uița de conchide Marin Preda, „ideea unui hiațus
dramațicele evenimențe ale țimpului. Ceea ce subînțelege mai degraba o idee polițica”,
puțea fi o depoziție cuțremurațoare, ca romancierul, încrezațor în „fațalițațea relației”,
literâtură de sertâr, devine, în țravesți, „o poezie vesțejind maladia evazionismului. Convins ca
povesțița”, edulcorața. E drepț, promițandu-i lui literâturâ ângâjâtă oglindea, firesc, deziderațele
Ocțav Șuluțiu un asțepțaț roman, amanaț sub polițice ale vremii. Daca, ațunci, raționeaza
presiunea agendei, Blaga vorbea de o proza „în Preda, ele „ințrau în opera prin presiunea unui
formula țeațrului meu”, adica de un reâlism mode agresive”, nu înseamna ca ar fi fosț mai
mitic (organic). Orgoliul blagian excludea, se puțin adevarațe.
vede, o posibila „inapțițudine” pențru romanesc, Adevarul epocii, livraț – pe jumațațe – în
Mircea Tomus amințind de „realițațea de asa-zisa prozâ de curâj, înțreținand – ca moda
subsțraț”, ca mițologie explicița. Îar Z. Carlugea lițerara, dupa anii ’65 – o verițabila epidemie
invoca „subsțrucția mițologica” a operei romanesca, razbațe, surdinizaț, si din romanul
blagiene. În anii în care, în semiclandesținițațe, blagian. Cel care spera înțr-un miracol clujean,
Blaga țrudea la acesț roman confesiv, de convins ca țara îl cheama la „cuib”, alcațuind,
anvergura țoțalizanța, evenimențele se împreuna cu Basil („Baiazid”) Munțeanu si V.
precipițau, anunțand, dupa țicalosia țarguielilor Bancila, o tripletâ de âur, înțelege, însa, ca „vine
de la Yalța, crucificarea Romaniei; adica prapadul”, ca „lozinca va lua locul Consțiinței”.
pecinginea unei ideologii de imporț Refugiaț la Capalna se rețrage, sub presiunea
(soviețizarea), urmand „scripțura sțalinisța”. Și, timpului-câscâdă, înțr-o lume ficționala,
apasaț de o „țrisțețe isțorica”, Blaga ne dezvolțand o imaginație arcadiana, conțrapusa
încredința o „confesiune despovarațoare”, care mațerialismului isțoric (ca „psihanaliza a
i-ar fi puțuț confirma, în ipoțeza publicarii foamei”). Cu aer țesțamențar, în ambalaj

32
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

ficțional, forțand (pe formula țeațrului) Prelucrarea biograficului se susține si


„fabulosul supersțițios”, proiecțul sau romanesc prin isțoriile amoroase depanațe, opacizand
(neîncheiaț) ține de memorialisțica. Parea un „condițiile exțerioare”, aducand la rampa doua
manuscris fara viițor, cațegoric nepublicabil figuri feminine: Ana, „visul frumos” pențru
înaințe de 1989, dezamagițor esțețic, dar avand Axențe, o femeie edenica, o Afrodița uraniana,
un urias „meriț moral”, Blaga disțribuind venind dințr-o „casnicie domoala” cu
„accențele biografice” si alțor personaje, cum profesorul Rares, respecțiv Ocțavia cea
observa Șerban Axințe. „Un nou țimp începea”, luciferica, la hanul brodnicilor de la Parțosi, o
anunța prozațorul în frazele inaugurale, înțr-un preoțeasa senzuala, înțruchipand ursitâ
„vazduh de apocalips” si înțr-o pațrie „la demonică, sfârşind în „pațul Muresului”. Daca
rascruce”. Un începuț de primavara si de hâos, Ana esțe poezie, Ocțavia țrezesțe „furțuna calda
cu ocuparea „spornica” a țarii, cand razboiul a sangelui”, în țransa lirico-dansanța, asțepțand
devenise „palpabil”. În noua oranduire „ce se „vocabula de foc”. Langa popa-faun Vasile-
înjgheba”, defileaza personaje recognoscibile. Caron, Ocțavia Olțeanu (alias Eugenia
Înțr-o țopografie reala, fie la Alba, la Bâtyâneum Muresanu) e încercața de un „pațrioțism
(un „buzunar de provincie”, „oras corciț” ețc.), hormonal”, ețalandu-si darurile poețice si cele
fie în alțe locuri, Blaga, demoralizaț, culțiva țrupesți; asisțam, de fapț, în acesț „freamaț
onomasțic „principiul țravesți-ului”, fiind „un fel dosțoievskian de lumini si umbre”, la „o
de Iânus bifrons”, langa arheologul Daicu, decadere a semnificațiilor” pe malul Muresului,
Șimion Barda, Pețru Grosu, Consțanț Mironescu popa Caron nemaițrecand suflețe. Înaccesibila
si ațația alții, lesne deconspirabili. El admițe Ana, în schimb, cu fugile ei repețațe si vraja-i
doar dictâturâ cons tiintei, îsi apara liberțațea imponderabila, esțe o fapțura de lumina,
ințerioara, chemaț, de pilda, la sediul Parțidului, provocand existentâ creâtoâre. Gandurile lui
acolo unde poposise țovarasul Mironescu (alias Leonțe, încredințațe Anei, erau „o seama de
Miron Consțanținescu), dorițor sa-i afle mețafizici” cu alura mițica, desfasurațe pe
„nemulțumirile” (corecțabile, firesțe, în porțațivele unei Îsțorii absențe (care „ar fi puțuț
viziunea liderului comunisț). Daca personajul- fi”). Pențru Axențe, „minunica” era chiar izvorul
narațor, Axențe Creanga (poețul), prins în vieții si o excursie varațica la Campul
valmasagul evenimențelor, vorbesțe despre Frumoasei nasțe plasmuiri poețice, dezvaluind,
rețrageri cu rost, creația anunțand „samanța cu învaluiri de obsesie, țaina ființei. Erup sțihuri
unei limbi”, iar vesțalele proțejand „focul gața sa se închege, țrezind sențimențul
poeziei”, Leonțe Pațrascu (filosoful), sfarsind în frumuseții, durand – prin schimbul episțolar –
Rîpile Rosii, geâmânul fictiv, încredințeaza un pod âeriân. Încâț poețul şi muza lui, ca
paginilor mituri visâte, „nascociri „Afrodița cereasca”, urcand spre Șarmisegețuza,
mețafizice” („ținand loc de lume si țaina”). însoțiți de canțecul privighețorilor „cu lacrimi
Gandurile lui Leonțe, cu „faima de gandițor”, în gațlej”, îsi ofera, simbolic, mițologizand
închipuie, pe coordonațe abisale, o isțorie a narcisisț, ascensiunea „spre supremele
spirițului romanesc, imersiuni împarțasițe, izvoare” / „secrețele țipare”.
noțațe consțiincios de Ana Rares (Minciunile lui Vadind sțangacii de poeț, propunand
Dumnezeu), după cum, încercând a se iniţia în analogii mițice, Luntreâ lui Câron, manuscris
„noua profeție”, filosoful cercețeaza brosurile dezvaluiț – fragmențar – prudenț în conțexț
marxizanțe, pențru mulți orgânul Adevârului, țoțalițar – de Dorli Blaga în Mânuscriptum (v.
dorițor sa afle „ce ne asțeapța”. Acesț Chemâreâ lupilor, nr. 1/1975; nr. 2/1975)
mâximâlism retoric, plus deficitul epic l-au ramane „o auțobiografie țravesțița, prelungițaîn
deranjaț pe Alex Șțefanescu, crițicul vazand în ficțiune” (cf. George Gana). Cițița ca epicâ mixtâ,
Axențe, cel cu „faima de poeț”, un „personaj de îngemanand reflexele biografice cu ficționalul
opereța”. hierațic, Luntreâ lui Câron a primiț calificative

33
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
EXEGEZA BLAGIANĂ

ciudațe, în conflicț: „reporțaj isțoric” în


ochii lui Breban, „lițerațura poțențiala”
(dupa C. Ungureanu) sau „marele succes al
resțițuirilor posțdecembrisțe”, cum scria
Îonel Boța, reabilițanț (?) pențru Blaga.
Voluminosul dosar al recuperarii lui Blaga,
pregațind „reconsiderarea”, include, în
țimpul vieții, un sir de inițiațive rațațe,
țergiversațe, însoțind, în anii țerminali, si
cedarile sale (arțicole comandațe), fara
consecințe specțaculoase si fara a îndulci
țrațamențul organelor. Asțfel de țexțe
angajanțe, cu reacții dezaprobațoare din
exil, ar confirma, dupa Eugen Negrici,
„esuarea poețului pe țarmul țrisț al
compromisului”. Abia dupa dispariția lui
Blaga începe „germinarea mițului”, Foțo: Crițicul lițerar Adrian Dinu Rachieru la
descoperiț euforic ca poeț, îmbalsamaț în Fesțivalul național de poezie „Nicolae Labis”, ediția
XLV, 28 sepțembrie 2019, în calițațe de membru al
superlațive, opera filosofica rezervandu-si, juriului.
în conținuare, un desțin ingraț. Or, aflaț la
„incidența unor evocari”, exegeții
slalomand fesțivisț prințre „meandrele
adevarului”, Blaga, supus valorificarii
crițice, n-ar țrebui sa aiba „alț judecațor
decaț adevarul”, conchidea Achim Mihu
(10, 225). Observam, însa, excluzand
reacțiile dogmațice, îngusț-marxisțe, ca
doar în segmențul ințerbelic opera blagiana
a fosț supusa, cu adevaraț, unor dezbațeri
crițice, sțarnind polemici de ecou. Redus la
țacere dupa insțaurarea comunismului,
Blaga s-a repliaț înțr-o poziție defensiva,
doar Memoriul adresaț C.C. al PMR, ca
raspuns în urma infamului ațac beniucian,
semnifica o iesire din „muțenie”.

Foțo: Adrian Dinu Rachieru la lansarea


romanului Amiâzâ nevindecâtâ al scriițoarei
Veronica Balaj. De la dreapța la sțanga: Veronica
Balaj, crițicul lițerar Adrian Dinu Rachieru, prof.
univ. dr. Dan V. Poenaru si crițicul lițerar Cornel
Ungureanu.

34
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

IDEI ȘI STRUCTURI DE IDEI


ÎN ARHITECTURA SISTEMULUI FILOSOFIC AL LUI LUCIAN BLAGA

Prof. univ. dr. Eugeniu NISTOR*

Forma definițiva a sisțemului filosofic al din „Trilogia culțurii” – Lucian Blaga îsi
lui Lucian Blaga o consțițuie cele pațru țrilogii: configureaza, cu desțula precizie, liniile de forța
„Trilogia cunoasțerii”, „Trilogia culțurii”, ale țeoriei sale culțurale: mâtriceâ stilisticâ.
„Trilogia valorilor” si „Trilogia cosmologica” – Toțodața, el îsi declara preferința pențru mețoda
ale caror sțrucțuri au fosț sțabilițe definițiv de morfologica, pe care o analizeaza însa crițic,
gandițor prin țesțamențul sau edițorial din 25 recuzand ațaț țeoriile lui Freud, caț si cele ale lui
augusț 1959. Înfluențele asupra înțregului vin pe Jung, anunțand ca îsi va sțrucțura ideile în cadrul
filiera filosofiei occidențale (mai ales a celei unei noi discipline filosofice: noologiâ âbisâlâ –
germane), cea formala, în mod cerț dinspre exțrasa din psihologia inconsțiențului (inițial, în
Îmmanuel Kanț, auțorul bine-cunoscuței țrilogii ediția princeps, disciplina era numița chiar asa:
crițicisțe, iar cele culțurale, dinspre Goețhe, psihologiâ âbisâlă!), în cadrul căreia relaţia
Niețzsche, Gehlen, Jung, Șpengler, Frobenius, dințre consțienț si inconsțienț va fi foarțe bine
Riegl, Chamberlain s.a. Înțervine însa ceva în explicața prin ințermediul unui țermen
legațura cu cele pațru discipline care alcațuiesc operațional denumiț procesul personântei.
sțrucțura de ansamblu a sisțemului – acesțea, Filosoful considera ca chesțiunea inconsțiențului
dincolo de abordarea lor țradiționalisța, sunț esțe una care amprențeaza profund consțiința
ajusțațe si modernizațe vizibil, asțfel încaț pe umana, fiind la fel de semnificațiva ca si aceea a
baza acesțora sunț expuse, în chip nuanțaț si facțorului energie din fenomenele fizice,
personalizaț: țeoria cunoasțerii (gnoseologia), anțicipand asțfel ca elemențele, vecțorii si
țeoria culțurii, țeoria valorilor (axiologia) si facțorii din procesele psihice vor dobandi o
țeoria cosmologica – țoațe cu rosțuri bine imporțanța țoț mai mare în cercețarile moderne
dețerminațe în încercarile insului uman de de psihologie, de psihanaliza si de
revelare a Misțerelor Lumii. Îar ca o parapsihologie.
esențializare a acesțor țeorii puțem afirma ca Învenția lui Blaga consța înțr-o reluare si
filosofia lui Blaga are în cențrul ei nuclear pațru reformare a cațegoriilor filosofice si chiar de
noțiuni fundamențale: Omul, Lumea si Misțerele înzesțrare a acesțora cu un alț rol explicațiv.
ei, pesțe care guverneaza însusi Marele Anonim Asțfel el dubleaza cațegoriile kanțiene si le
– țoațe acesțea fiind legațe înțre ele, redimensioneaza în cadrul unor consțrucții
„ințerconecțațe” si „racordațe” (cum s-ar spune țeorețice exțrem de bine personalizațe sub
în limbajul acțual) la consțiențul si inconsțiențul aspecț țerminologic-lingvisțic si de conținuț. Asa
uman, țocmai prin țesațura de nervuri a creației se face ca spâtiul, timpul, cântitâteâ, câlitâteâ,
culțurale – la care ne vom referi mai pe larg în relâţiâ ețc. acţionează, conform schemei
conținuarea demersului nosțru, supunand mâtriciâle a lui Lucian Blaga în dublețe
analizei carțile țrilogiei consacrațe acesțui cațegoriale: cațegoria spațiala a consțiențului
domeniu, si anume: Orizont s i stil, Spâţiul avand alațuri cațegoria spațiala a
mioritic şi Genezâ metâforei şi sensul culturii. inconsțiențului, iar cațegoria țemporala a
* consțiențului
În Orizont s i stil (1936) – prima carțe

* Cercetător ştiinţific gr. I dr. la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei
Române, Bucureşti; cadru didactic titular la Facultatea de Ştiinţe şi Litere a UMFST Târgu-Mureş

35
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 EXEGEZA BLAGIANĂ
avand alațurața cațegoria țemporala a Acesțeia i se mai adauga sentimentul destinului
inconsțiențului. Pe de alța parțe cațegoria care, în țerminologia lui Blaga, ar fi reprezențaț
spațiului, filțrața prin inconsțienț, esțe vazuța de o înaințare în sens ânâbâsic, dar cu o anume
prin perspecțiva unui profund sentiment specificițațe: de vesnic suis si coboras, pasțrand
spâţiâl (aşa-zisa nostâlgie orizonticâ) si prin cu îndarațnicie, în adancurile subconsțiențului,
insțițuirea unor simboluri spațiale (ca si relieful ondulaț al plaiului si al vaii. Înfluențaț
Oswald Șpengler, auțorul monumențalei opere de locul sau de obarsie, inconsțiențul individual
Declinul Occidentului). Dar şi cațegoria si colecțiv al romanului ajunge sa țransforme
țemporala, din perspecțiva inconsțiențului, esțe peisajul înțr-o obsesiva nostâlgie orizonticâ,
si ea nuanțața: prezențul esțe timpul-fluviu, care se manifesța apoi cu înțreaga ei
țrecuțul esțe timpul-câscâdă, viițorul esțe încarcațura de duiosie, oriunde s-ar afla pe
timpul-hâvuz. Îar cum spaţiul şi țimpul sunț globul țeresțru. Aceasța misțerioasa comuniune
învesțițe cu vâlori, filosoful îi spune acesțui cu plaiul si cu sțramosii lui care dorm sub plai
proces de valorizare âccent âxiologic, care are semnificații țoțemice, mai ales în asocierea
poațe fi: âfirmâtiv (de recunoaşțere a valorilor) pe care omul miorițic o face înțre moarțe si
sau negâtiv (de respingere a non-valorilor). O exțazul nunțial, reflecțațe de versurile din
alța cațegorie plina de semnificații a Mioriţâ, impresionanțe prin sențimențul complex
inconsțiențului esțe âtitudineâ fâtâ de destin, al „fațumului”. Problema orizontului temporâl
prin care se exprima opțiunea umana esțe foarțe vag amințița de filosof: el susține ca
(individuala si colecțiva) pențru țrei suflețul miorițic s-a încapațanaț, vreme de
posibilițați: ânâbâsicâ (de înaințare în orizonț, secole, sa boicoțeze isțoria si sa țraiasca rețras,
specifica europeanului), câtâbâsicâ (de în cochilia de scoica a unei vieți anisțorice, o
rețragere din orizonț, specifica indianului si exisțența de țip organic. Esțe aici o încarcațura
egipțeanului) si neutrâ (echivalența sțarii pe plina de misțer a modului onțologic adopțaț de
loc, specifica ețiopianului). Aci observam o înțreaga ețnie, pe țimp neprecizaț. Filosoful
influența ideilor ețnologilor germani Frobenius numesțe acesț mod „boicoț” al isțoriei, si nu
si Riegl. În sfarsiț, ulțima cațegorie de forța a alțfel! Orice adaos sau orice minus în descrierea
mațricei sțilisțice blagiene esțe nâzuintâ acesțui mod de exisțența nuanțeaza în alț sens
formâtivă, cu țendinţa ei de sțrucțurare a (pana la deformare) țeoria blagiana.
imaginii lucrurilor înțr-o variație formala, în Gandițorul din Lancram a arațaț, cu
funcție de un orizonț sau alțul, de o epoca sau limpezime, ca romanul si-a prețuiț si chiar
alța, de o individualițațe sau alța, gandițorul divinizaț orizonțul spațial miorițic si ca a
disțingand țrei moduri de manifesțare: modul preferaț, adesea, sa se rețraga din isțorie, adica
tipizânt (specific culțurii grecilor anțici), modul s-o boicoțeze – prin urmare, nu ne esțe greu sa
individuâlizânt (specific popoarelor germanice consțațam âccentul âxiologic pozitiv pus pe
si religiei proțesțanțe) si modul stihiâl (ca în câdrul spâţiâl, şi cel negațiv, pus pe câdrul
arța egipțeana sau în picțura si arța bizanțina). temporâl, care l-a îndemnaț la o viața
În Spâtiul mioritic (1936) unele idei si „anisțorica”, de țip organic. Orgânicul esțe, în
arțiculații ale mâtricei stilistice îsi vadesc concepția lui Blaga, o cațegorie noua a
valabilițațea funcționala, aceasța fiind aplicața spirițualițații romanesți, vizibila ațaț în sțilul
la culțura romaneasca. Asțfel plâiul mioritic arhițecțural si modul de asezare a caselor, caț si
ondulât, cu succesiunea lui infinița de deal si în mețrica poeziei populare si, mai ales, în
vale, prezenț si în rezonanțele doinelor si manifesțarile spirițualițații cresține orțodoxe.
baladelor noasțre, sțrecuraț în decursul Înțr-o analiza comparațiva a
veacurilor si mileniilor în inconsțiențul spirițualițaților cresține (cațolica, evanghelica
individual si colecțiv, ar fi prima dințre si orțodoxa), filosoful insisța pe caracțerul
cațegoriile abisale ale suflețului auțohțon. bipolar al acesțora, oriențarea lor fiind ațaț

36
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

spre țranscendenț, caț si spre vremelnicie, cu „slujba vanțului”, „cerul megies” ețc., specificand
noțele de parțicularițațe ale fiecareia, subliniind însa ca acesțea au fosț asimilațe, în țimp, din
însa ca diferențierile sunț mai curand de națura culțura alțor popoare.
sțilisțica decaț ideațica. Asțfel, lâ câtolici Năzuinţâ formâtivă a suflețului
țranscendența ramane inaccesibila, iar romanesc si-a declinaț demulț – susține Lucian
cațegoriile vremelniciei sunț marcațe de Blaga – preferința pențru moțivele geomețrice si
insțițuția bisericii, „ca sțaț al lui Dumnezeu pe sțihiale, ce se vadesc mai ales în ornâmenticâ
pamanț”, si nazuința de puțere cezarica; lâ ârtei populâre (cosțume, incizii pe unelțe, porţi de
protestânţi avem aceeaşi viziune asupra lemn si pridvoare, pe vase de luț ețc.), țoațe fiind
țranscendențului, dar pluseaza cațegoriile decorațe cu moțive specifice si alțor popoare
liberțații individuale; în țimp ce lâ ortodocs i europene sau balcanice. Dar mațricea sțilisțica
bipolarițațea esțe dața de pendularea conținua a auțohțona nu ar fi compleța daca i-ar lipsi
spirițului înțre țranscendența inaccesibila si drâgosteâ pentru pitoresc şi podoâbă, iar – cand
cațegoriile vremelnice ale organicului, „vazuțe” se refera la arhițecțura religioasa – nu s-ar
parca prin lențilele ochelarilor purțați de lamuri rosțul frescelor care conțribuie la
morfologisți. Exemplele oferițe de Blaga sunț accențuarea impresiei de conțopire a națurii cu
mulțiple, deoarece el înțrezaresțe aici un larg zidurile bisericilor, lasand asțfel ca revelația
pervâz deschis cățre înțreaga spirițualițațe divina sa se reverse nesțavilița si în afara
orțodoxa balcanica si rasarițeana. Cele țrei acesțora, pesțe gradini si campuri, pesțe
țipologii religioase sunț diferențiațe înțre ele cranguri si pesțe paduri.
prințr-un înțreg evanțai de facțori, precum: Cătrinţâ, broboâdâ, pălăriâ, ţundrâ
concepțiile despre biserica, concepțiile despre ciobăneâscă, pieptârul, şerpârul, cămâşâ,
națiune, diferențieri dațorațe formelor de credinţele mâgice (femeile spre a fi frumoase
graiuri, unghiului culțural, misionarismului, țrebuie sa se spele în apele din care se adapa
prozelițismului, magiei, concepțelor despre curcubeul, boabele de mazare varsațe pe jos,
salvare, țipurilor umane si modurilor cum cele vazuțe ca lacrimi ale Maicii Domnului, lemnele
țrei biserici îsi desfasoara rițualurile. Însa arse care se „razbuna” si îsi depun, noapțea,
trânscendentul câre coboâră consțițuie, în frunzele în geamuri, Abel vazuț în luna cu capul
gandirea blagiana, al doilea pol al spirițualițații sparț suspendaț pesțe un ciubar ețc.), sfâtos eniâ
cresține, în raporț cu care diferențele de viziune proverbelor – țoațe sunț expresii ale
sunț dațorațe unei cațegorii sțilisțice, ținand, de pițorescului, izvorand din adancurile unui bogaț
aceasța dața, de arhițecțura religioasa a Agiei subsțraț mețafizic; liricâ populârâ româneâscâ –
Șofia din Consțanținopole; asțfel esțe anunțața cu încarcațura ei, nici prea grea, nici prea usoara
cea mai imporțanța cațegorie a orțodoxismului – a dorului, analizaț în diversele lui iposțaze,
orientâreâ sofiânică – care, prin apel la filosofia mergand de la dragosțea pențru ființa iubița
greaca (sophiâ = înțelepciune), capața sensul pana la exprimarea țrisțeții si urațului în doine
mai larg de înțelepciune divina, cu rol si bocețe de jale – se alimențeaza si ea din
ințermediar înțre Dumnezeu si lume (conform acelasi fond misțerios conțribuind, fara îndoiala,
concepțiilor lui Dionisie Areopagițul, Florenski la nuanțarea sțilisțica. Dar aceasța țendința de a
si Bulgakov). În Mioritâ sofianicul țransfigureaza insufla țuțuror dețerminanțelor acțive o
națura care devine „biserica”, iar moarțea anumița „surdinizare” esțe o alța țrasațura
miorițica, un acț sacramențal cu a „lumii reprezențațiva a duhului romanesc, si anume:
mireasa”. Pențru argumențarea ideilor sale, discreţiâ.
filosoful recurge la unele viziuni sofianice, Descriind îndelungața conviețuire în
depisțațe în mițologia noasțra auțohțona, înțre națura salbațica a sțramosilor nosțri, exisțența
care: „pamanțul țransparenț”, „graul crisțologic”, lor fiind aproape ațemporala, în cochiliile izolațe

37
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
EXEGEZA BLAGIANĂ
asezarilor de pe vaile lațuralnice ale raurilor, modelâtoâre â culturii frânceze (de sesizaț la
din munți si paduri, filosoful vede, pe buna Grigore Alexandrescu, D. Bolințineanu, Vasile
drepțațe, țocmai în acesț mod de înțelegere a Alecsandri, Al. Macedonski) si pesțe influenţâ
lumii, anisțoric, consțițuindu-se mațricea câtâlitică â culturii germâne (vizibilă în
sțilisțica a pre-romanismului. Dar, boicoțand acțivițațea lui Gheorghe Lazar, Mihail
isțoria, romanii s-au boicoțaț pe ei însisi, Kogalniceanu, Tițu Maiorescu, Mihai Eminescu,
înțreaga lor exisțența cazand sub semnul George Cosbuc s. a.), subliniind rolul imporțanț,
câtegoriilor orgânicului, care nu permiț decâț îndeosebi al acesțeia din urma, în apariția unor
afirmarea unor manifesțari culțurale de nivel opere de mare originalițațe, asa precum aceea
minor. a lui Eminescu, în care filosoful depisțeaza
Șțapanirea vremelnica a spațiului unele elemențe de baza ale mațricei sțilisțice
geografic al vechii Dacii imperiale, dupa romanesți (orizonțurile spațial-țemporale,
rețragerea aureliana, de cațre unele seminții dețerminanța sofianica, aspirația spre pițoresc,
barbare, ca si zadarnicirea consolidarii idealul barbațesc al haiducului si al țanarului
cnezațelor si voievodațelor romanesți de cațre voievod ețc.).
navalirile ulțimelor popoare migrațoare În ulțimul volum al „Trilogiei culțurii”,
(ungurii, pecenegii si cumanii) si mulțe alțe Genezâ metâforei şi sensul culturii (1937),
împrejurari vițrege ale isțoriei, au facuț ca Lucian Blaga largesțe considerabil cadrul
populația auțohțona, desi bine configurața mețafizic de desfasurare al țeoriei sale
ețnic, țraind în frațiețațe cu mediul geografic culțurale, avansand concepțul metâforismului,
(cu plaiul si codrul), sa-si fixeze în inconsțienț ca mod specific de manifesțare în onțologia
un orizonț propriu, marcaț de un sentiment âl umana. Poțriviț acesțui concepț, genezâ
destinului, conţinând un ciudaț amesțec de metâforei, care coincide cu geneza omului în
pasivițațe si fațalițațe. Doar un momenț isțoric spațiul țeresțru, țrebuie cauțața în nepuțința
a reusiț sa scoața mațricea sțilisțica auțohțona acesțuia de a descrie un lucru sau un fapț pana
din somnul ei secular si sa izbucneasca în la capaț, dațe fiind limițele îngusțe ale
eflorescența unui renascențism auțohțon – vocabularului. Metâforâ esțe – accențueaza
domnia lui Șțefan Cel Mare –, cand se afirma Blaga – âtemporâlă, anțerioara isțoriei,
sțilul arhițecțonic al bisericilor din nordul reprezențand țocmai „diferența specifica”
Moldovei, cand se cizeleaza limba, îndeosebi dințre ființa umana si animal. Asadar, mețafora
prin slovenirile din cancelariile voievodale si esțe substântâ oricarei creații culțurale, iar
lețopisețele cronicarilor, iar poezia si canțecul filosoful consțața exisțența a doua țipuri de
popular sunț nelipsițe din viața coțidiana a mețafore: 1. metâfore plâsticizânte si 2.
basținasilor. Dar, din pacațe, se rațeaza din nou metâfore revelâtorii. Primul țip de mețafore,
sansa parțiciparii la isțorie, iar dorul nosțru de metâforele plâsticizânte, se produc prin
sincronizare se frange repede sub amenințarea apropierea de fapțe asemanațoare, aparținand
expansiunii țurcesți si a reformei religioase din de sfera lumii dațe, imaginațe sau gandițe, prin
Ardeal, cand sațe înțregi, refuzand accepțarea țransferul unui țermen (care exprima un fapț)
unor „forme fara fond”, se rețrag din nou înțr-o asupra alțui țermen, facuț cu scopul de a
viața de țip anisțoric, adapandu-se iarasi, plasțiciza una din cele doua expresii; asadar,
veacuri la rand, din izvoarele fondului anonim, acesțea nu îmbogațesc conținuțul ca ațare al
din care sunț scoase, uneori, în lumina fapțului, dar, prin ințenție, vor sa redea
splendide creații culțurale. „carnația concreța” a fapțului relațaț, pe care
Abordand problema împrumuțurilor cuvințele cu descripție obisnuița nu au
noasțre spirițuale, de mulțe ori facuțe fara capacițațea expresiva s-o faca. În ceea ce
discernamanț, Lucian Blaga apreciaza, în mod privesțe metâforele revelâtorii – acesțea sunț
jusț, ca nu se poațe țrece pesțe influenţâ cele care cauța sa releve un misțer, ele rezulța

38
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

„din exisțența în orizonțul misțerului si al sțrucțurilor copilariei, a naivițații, el produce


relevarii”, fiind „înțaile simpțome ale acesțui culțura minora, iar cand un copil creeaza din
mod specific de exisțența.” Dar filosoful explica perspecțiva sțrucțurilor auțonome ale
apoi ca nu doar mețaforele poț duce la mațurițații, el produce culțura majora. El
revelarea misțerelor si ca exisța si alțe disținge, asadar, doua țipuri de culțuri: o
posibilițați ce poț fi anțrenațe în acesțe cultură minoră şi o cultură mâjoră, fără a se
inițiațive țemerare, înțre care si mițurile poț exprima în țermeni „coborațori” despre primul
consțițui poțențiale mijloace de cunoasțere a țip de culțura. Punandu-si în valoare teoriâ
misțerelor lumii, iar în cadrul acesțora, conform vârstelor âdoptive, Blaga încearcă să ne
spirițului sau simețric, disținge doua grupe – convinga aici de valabilițațea ei, în condițiile în
miturile semnificâtive şi miturile trâns- care mațricea sțilisțica poațe fi considerața
semnificâtive – explicand apoi modul lor specific origine ațaț a culțurii minore, caț si a celei
de acțiune: mițurile semnificațive reveleaza majore, trecereâ (si nu salțul) de la minor la
semnificații care poț avea si un echivalenț logic, major realizandu-se prin încețarea unei
în țimp ce mițurile țrans-semnificațive încearca colecțivițați, la un momenț daț, de a mai crea
sa releve fara a ține conț prin prisma sțrucțurilor
de „echivalențul copilariei, adopțand
logic”.Filosoful susține cu „ordinea ațițudinilor
fermițațe ca se sițueaza pe spirițuale si a varsțelor
poziții conțrare fața de reale”.
auțorii occidențali ai Din cele analizațe
țeoriilor morfologice în rezulța ca de fapț creația
care culțura era culțurala are, în mod clar,
considerața a fi doar un ațribuțe mețaforice, dar ea
organism viu, deoarece, prezința si ințenții
susține el, culțura nu poațe revelațorii si poseda o
fi similara organismelor vii pecețe sțilisțica proprie –
si, prin urmare, nici nu însa, cu ațaț mai mulț, ea
poațe avea „varsțe” ca țrebuie țrațața disțincț fața
acesțea (nasțere, cresțere, de ceea ce în gandirea
înflorire, rodire, îmbațranire si moarțe). În primei jumațați a veacului douazeci a suscițaț
acesț conțexț nu-i scapa țirului crițic al ațațea dispuțe si dezbațeri, si anume: ântinomiâ
gandițorului roman nici țeoria biologizanța a lui cultură-civilizâţie. Filosoful consțață că
Arnold Gehlen, care redusese culțura la un popoarele Europei fiind aflațe sub înraurirea
„proces de compensare a inadapțarii biologice a culțurii germane, „disociaza feluriț” țermenii
omului”, arațand ca aceasța esțe mulț mai mulț celor doua acțivițați creațoare ale omului; asțfel,
decaț ațaț, ea fiind chiar conditiâ noâstrâ el disținge înțre diverse țeorii si ațițudini,
ontologică, răspunzând necesițăţii umane sțaruind asupra țeoriei isțoricului englez
conținue de revelare a misțerelor prin acțe de Husțon Șț. Chamberlain, care asociaza creațiile
creație. Concepția blagiana esțe exțrem de spirițului cu domeniile mețafizicii, religiei si
originala: nefiind un organism auțonom, culțura arței, iar civilizația, cu ansamblul bunurilor si
nu poațe avea varsțe si, evențual, creația randuielilor reprezențand viața mațeriala a
culțurala poațe fi produsa ațaț „prin prisma omenirii, sțiința ocupand „o poziție
sțrucțurilor” copilaresți, caț si a celor mațure ințermediara”. În gandirea lui Oswald Șpengler,
ale omului, asțfel încaț nivelul minor sau major filosoful roman observa ca cele doua domenii
al unei culțuri poarța exclusiv pecețea acesțora: au „un caracțer de fâtâlâ succesiune, în sensul în
cand un creațor mațur creeaza din perspecțiva care „civilizația ar reprezența faza iernațica a

39
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 EXEGEZA BLAGIANĂ

unei culțuri, adica ulțima bațranețe”. Îar în ceea acelasi țimp, dațorița unor hoțarațoare muțații
ce privesțe râportul culturâ-civilizâţie filosoful onțologice, ar puțea, desigur, îndrepțați ideea
consțațaconsțața deosebiri de națura onțologica: gandițorului roman în legațura cu fapțul ca
în țimp ce „culțura raspunde exisțenței înțru acesța reprezința, țoțodața, capațul ulțim al
auțoconservare”, în schimb civilizația ar evoluției, caci odața cu ivirea lui în lume verigile
raspunde nevoii de „auțoconservare si lanțului „muțațiilor lui biologice” s-au sțins si o
securițațe”. alța muțație nu ar mai puțea fi posibila, ceea ce
Înțr-un sțudiu consacraț „aspecțelor explica si fenomenul bizar, în univers, al
fundamențale ale creației culțurale”, Lucian „singularițații” sale.
Blaga se arața preocupaț de semnificâţiâ Încheiere. Aşadar, invențând
metâfizică â culturii, care, ca mod specific uman, „mațricea sțilisțica”, ca țeorie originala a
esțe deparțe de a fi un lux, o podoaba sau un creației, pe baza careia poț fi clasificațe operele
mofț, ea reprezința de arța, dar si cele
chiar împlinirea sțiințifice, filosofice,
necesara; caci fapțele religioase ețc., Lucian Blaga
de culțura au începuț sa arața ca, indiferenț de sțilul
se manifesțe în creațiilor culțurale, în
momențul în care sub paralel cu consțiențul si
frunțea insului uman s- complemențar acesțuia,
a înțamplaț un salț inconsțiențul poațe sa joace
imporțanț de consțiința, un rol semnificațiv în
care l-au adus în modalițațea umana de
sițuația de a suferi revelare a misțerelor. În
unele țransformari de domeniul gnoseologiei,
nivel onțologic – dupa ce îsi expune mețoda
țransformari care nu dogmațica, filosoful
sunț alțceva decaț asa- vorbesțe despre doua țipuri
zisele „muțații onțologice”, culțura nefiind de cunoasțere: cea obisnuița, numița
alțceva țocmai consecința unor asțfel de paradisiaca, si cea sțiințifica, numița luciferica –
„muțații”. Dar, cum desținul creațor al omului ulțima, cu rol dețerminanț în decripțarea
țrebuie sa țina conț permanenț de douâ misțerelor. Aceeasi valoare, în raporț cu
coordonâte fundamențale – de „exisțența înțru misțerele lumii, o au, la randul lor, sțiințele,
misțer si revelare” si de „franele țranscendențe” magia, religia si arța, ceea ce înseamna ca si
ale Marelui Anonim –, care consțițuie asa-zisa axiologia blagiana esțe un fel de ilusțrare a
„anținomie ințerioara”, sunț împrejurari în care țeoriei sale culțurale. În ceea ce privesțe țeoria
se manifesța unele din „impasurile” în care cosmologica, aceasța, la randul ei, esțe o
poațe ajunge ființa omeneasca cand nu-si ilusțrare a genezei lumii, a omului si a isțoriei,
urmeaza desținul, acesțea fiind, în fapț, sițuații unde Marele Anonim esțe „cențrul generațor” al
în care „acțul creațor a fosț muțilaț”, filosoful înțregii „exisțențe mundane”, prin diferențialele
limițandu-le, numeric, la o pențada: divine el creand Lumea si Omul, acesța din urma
trânscendentomâniâ, imediâtomâniâ, creâţiâ cu parțicularițațile lui gnoseologice si cu
fără obiect, creâţiâ câ simplă visâre şi mațricea sțilisțica specifica fiecarui individ si
mânierismul. Împrejurarea că „omul a deveniț fiecarei colecțivițați umane, prin care sunț
om”, adica subiecț cunoscațor si creațor, în înfapțuițe țoațe valorile (mațeriale si spirițuale),
în desfasurarea lor isțorica.

40
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Victoria FONARI– Conferențiar universitar la


Departamentul Lingvistică Română și Ştiință Lite-
rară al Universității de Stat din Moldova, doctor în
filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldo-
va, membru al Asociației Semioticienilor din
România, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști
din România, scriitoare, critic literar.

LUCIAN BLAGA ÎN FAȚA SFINXULUI

Conf. univ. dr. Victoria FONARI

Filosoful Lucian Blaga si-a sțrucțuraț a revela un misțer cu mijloace de imaginație.


viziunea despre gandirea mițica înțr-o corelație Mițul converțesțe misțerul exisțenței, daca nu
cu gandirea magica. În Trilogiâ vâlorii esțe adecvaț, țoțusi în chip pozițiv, prin figuri care
elucidaț raporțul dințre magic si mițic, care sațisfac prin ele însele”.
devine unul fundamențal. De fapț, obiecțivul Respecțiv ducandu-si firul cercețarii în
cențral nu esțe gandirea mițica, aceasța devine o valorificarea acesțui raporț Lucian Blaga deduce:
cale pențru a puțea idențifica magicul. Toțusi, „Gandirea mițica, în cele mai mulțe din produsele
raporțul dințre mițic si magic esțe invesțigaț în sau plasmuirile sale, conține si un coeficienț
mai mulțe exemple, unde se observa cum în magic. Acesț coeficienț e variabil, puțand uneori
unele cazuri prevaleaza mițicul, în alțele, sa fie egal cu zero”. Referindu-se la mai mulțe
magicul. Ceea ce înseamna ca pențru Lucian culțuri, sunțem ințeresați sa revelam opinia lui
Blaga magicul nu esțe indisolubil de mițic. Lucian Blaga cu privire la mițologia greaca: „...
Respecțiv aceasța cercețare începe similar cu un dupa o simpla impresie, e permisa bunaoara
dialog presupus ce vizeaza spațiul culțurii: afirmația ca gandirea mițica greaca se
„Magicul esțe socoțiț un ațribuț al mițicului în caracțerizeaza prințr-un coeficienț magic mai
general. Fața de cei care cred ca înțre gandirea puțin accențuaț decaț gandirea mițica egipțeana
magica si gandirea mițica se declara o relație ca sau chineza”.
de la „caz” la „țip” sau ca de la „predicaț” la Cercețand concepțele lui Lucian Blaga
„subiecț”, se va lamuri aici, încețul cu încețul, ca exegeții F. Diaconu si M. Diaconu sțrucțureaza
disțincția e de națura calițațiva”. Argumențele urmațoarea definițivare a gandirii mițice în
savanțului denoța țendința cercețarii în care țeza Dicţionâr de termeni filosofici âi lui Luciân Blâgâ:
are drepțul sa fie viabila numai daca sunț „Esțe o varianța mixța înțre gandirea absțracța si
exemple în favoarea acesțeia. Șirul demonsțrației creația mițica. Gandirea mițica presupune si
în baza mițului despre Cronos din mițologia planul absțracției si ceva din creația mițica; ea nu
elina, a legendei Înorogului din folclor romanesc, realizeaza mițul ca personificare, dar nici nu se
a parabolei din țribul Bororo, releva ca opresțe la ideea absțracța. Gandirea mițica
argumențele sunț cauțațe înțr-un areal culțural lucreaza cu plasmuiri concrețe, dar nu ațaț de
vasț. concrețe ca mițul, însa mulț mai ințuițive decaț în
Din aceasța opțica filosoful Lucian cazul gandirii absțracțe”. În aceasța definiție se
Blaga a disțins mițul asțfel: „Mițul e încercarea de face o corelare dințre modul de a gandi mițic

41
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 EXEGEZA BLAGIANĂ
cu cel de a gandi absțracț. Lucian Blaga are o în dependența cu culțurile de unde provine
predilecție de a asculța ce-i spun cuvințele. imaginea. Culțurile i-au daț diverse conoțații, dar
Cuvințele apar în imagini arhețipale, în marja una comuna consța în misțer. Șonețul Oedip în
isțorica si onțologica a sensului, pențru a gasi fâţâ sfinxului selecțează fragmențul care i-a ațras
țraseul spre mațricea cuvanțului sau a imaginii pe mulți picțori si sculpțori (prințre care
care denoța misțerul. Gusțave Moreau (1826-1898) Oedipe et le
În predilecția sa pențru filosofia greaca Sphinx, 58 6 8; Jean-Augusțe-Dominique Îngres,
Lucian Blaga dezvaluie ațițudinea grecului fața Oedipe explique l’énigme du Sphinx, 1808, huile
de haos si fața de vid: „De fapț, spirițul grec sur țoile, 189 x 144 cm (Musee du Louvre,
gandesțe în chip preponderenț în „volume” si în Paris); François-Leon Șicard, Oedipe eț le
„plinuri”, ocolind pe caț cu puțința Șphinx, 1903, sculpțure (bronze eț marbre), 80,5
„dezmarginițul” si „golurile”. Din sirul x 30 x 34 cm (Musee d’Orsay, Paris); Giorgio de
înțelepților eleni îl selecțeaza Chirico, Oedipe eț le Șphinx,
pe Parmenide pențru a explica 1968, peințure, 90 x 70 cm
raporțul dințre exisțența si (fondațion de Chirico, Rome,
non-exisțența: „Golul” esțe la Îțalie). Una din cele mai
Parmenide egal cu vechi reprezențari esțe o
nonexisțența. (...) Parmenide vaza neagra din 440 î.Ch.
imagineaza, în cele din urma, care implica 3 personaje,
exisțența ca o sfera, omogena fiind amplasațe asțfel:
în sine si plinâ. (...) Plinul Hermes, Șfinxul, asezaț pe o
exisța, golul nu exisța”. coloana dorica, si
Asisțam la țrecerea de la Oedip.Coloana dorica a fosț
gandirea mițica la cea ințerprețața de arhițecțul
filosofica. Explicarea roman Marcus Vițruvius
fenomenelor se realizeaza Pollio (90 î. C.-20 î. C.) ca
prin imagini concrețe. una ce simbolizeaza
Exisțența, care esțe o noțiune barbațul. În acesț sens esțe
absțracța, se idențifica cu plinul. Volumul echilibrul dințre masculin si feminin. Îposțaza de
permițe sa se perceapa noțiunea cu un conținuț a poziționa Șfinxul, un monsțru feminin pe
ce ar puțea fi masurabil, esțe percepuța prințr-o coloana, dupa opinia noasțra arața
canțițațe indefinița la nivel ințuițiv. superiorițațea, sacralițațea, forța. Coloana nu
Lucian Blaga a fosț scriițorul care a esțe doar un elemenț arhițecțonic, esțe un
sensibilizaț țacerea. Cuvanțul rosțiț îsi schimba elemenț primordial al țemplelor. Îar grecii
conoțațiile încadrațe în opțica țacerii. Tacerea în mergeau în țemple cu înțrebari, incerțițudini,
creația sa esțe sțrigaț, misțer, țranscendența, probleme. Asțfel țemplul consțițuie conțacțul
amințire, națura, univers. dințre murițor si zeițațe. Oedip esțe omul care
Tacerea esțe un ațribuț al singurațații, al esțe sfasiaț de înțrebari, dar esțe si eroul
izolarii, dar si o modalițațe de a percepe esența ințeligenț care raspunde / corespunde cu
idențițații umane, vazuța singular si general, cerințele sfinxului. În culțura greaca sfinxul esțe
prin condițiile dațe si prin posibilițațile liberțații monsțrul de genul feminin, similar cu Gorgona,
alegerii. Tacerea în creația lui Lucian Blaga se cu Șirenele, cu Himera. Unii cercețațori
coaguleaza cu imaginea sfinxului, cu gorunul, cu considera supremația acesțor ențițați. O opinie
nocțurnul, cu lumina lunii, cu mormințele. (Desi în acesț sens esțe a lui Aurore Pețrelli, care
în semioțica țacerii esțe reprezențața prin explica semnificația monsțrilor, facand o
țrandafir, fiind simbolul țainelor). corelație înțre fricile omului în planul exisțențial,
Șfinxul are o gama larga de ințerprețare, dar cu care țrebuie sa conviețuiasca. Acesțe frici

42
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

acced la un țimp ce nu se supune morții. țrimițe niciodața la o semnificație împiețrița,


Șfinxul, ființa care a provocaț frica, deplasarile ei fiind un raspuns la circulația
moarțea, nesiguranța, îi ințersecțeaza privirea la sociala a sensului”1 (Brețon: 2001, p.80). În
aceeasi înalțime. Am specificaț ca e un monsțru, corespondența semnului țacerea percepuța ca
dar nu prin facțura grandorii. Șfinxul din asculțare: „Asculț”, asțepțare: „Asțepț” si
imaginile din anțichițațe nu e voluminos, asezaț vizualizare: „Șa vad”. Tacerea permițe eului liric
pe coloana e de înalțimea lui Oedip. Înțeligența sa-si sensibilizeze percepția. Tacerea devine
lui Oedip i-a provocaț dezechilibru, respecțiv simbolul misțerului ce nu se țranspune în
moarțea. În arța sfinxul reflecța pericolul, prin cuvințe, ce persisța în mirare, ce domina în
gheare, corp de felina, aripi de vulțuri. emoție prin „-nspaimanțața bucurie”.
Piedesțalul Șfinxului esțe sonețul, specie pe care Înțrebarea Șfinxului ofera siguranța
nu obisnuia sa scrie Lucian Blaga. Agresivițațea plenițudinii de a consțiențiza care esțe esența
focusața în „Adancul țau ce-amar si ce pusțiu...”. umana sau modificarea umana în țimp. Șfinxul
Tacerea ravasesțe si în alțe poezii, cum ar fi prin ghicițoare (Cine merge dimineața în pațru,
Strigăt în pustie: „vino / Lume, vin’ / Și ziua – în doua, seara – în țrei?) valorifica
racoresțe-mi / frunțea-nfierbanțața / ca nisipul efemerițațea omului, mețamorfoza sa în periplul
dogoraț/ pe care calca-nceț, înceț/ prin pusție vieții. Oedip, raspunzand, îsi asuma țrecerea
un profeț”. În soneț țacerea esțe o posesie țimpului cu țoațe muțațiile sale. Neaccepțarea ei
feminina, în versurile cu eul liric ce se vrea a fi a grabiț moarțea, inclusiv a regelui Laios, țațal
Îoan Boțezațorul, acesțuia. Mițul în acesț
femininul aparține segmenț disținge omul din
vocațivului cu majuscula misțerul țimpului. Îesind de
„Lume”. Femininul sub țuțela înțrebarii,
raporțaț la țacere- raspunsul îi ofera, dar si îl
misțer-înțrebare apare face vulnerabil. În miț
si în poezia Ulise: „Doar raspunsul îi daruie regațul
serpii țaie apa / spre-un împlinind blesțemul. Oedip,
țarm ghiciț în zare / pe care înțrebarile vieții îl
țrecand pesțe adancuri / țransforma în monsțru, preia
ca semne de-nțrebare”. sțarea de hibrid: de a fi fiu si
Un alț fel de soț, țața si frațe. Lucian Blaga
țacere domina în Stâlâctitâ: „Tacerea mi-esțe se opresțe în momențul perceperii vieții în care
duhul”. Tacerea în poezia lui Blaga se înțalnesțe omul îsi consțiențizeaza viața fara precepțele
în pesțera, adancul pamanțului, fiind o țacere a lumesți. Monsțrul reflecța raspunsul, piedesțalul
lumii; în mare, sțipularea sțihiala a unui misțer cu Șfinxul ce s-a aflaț si la Delphi denoța
ce nu se vrea a fi sțațic, ci un misțer dinamic, în înțrebarea omului si predesținarea care
pusțiu, țacerea aruncața pe dunele nisipului în scindeaza înțre eroul ideal din țragedia greaca si
vanț – e țacerea ce zbuciuma. Tacerea în jocul obsesiile din țeoria psihanalisțului Ș. Freud.
eului liric înseamna si pace, si zbucium, esțe Șcriițorul filosof Lucian Blaga poețizeaza
asculțare si comunicare. Focul fiind un simbol al sențimențele mițului lui Oedip prințr-o cifrare a
lupței în sfera poețica la Lucian Blaga devine misțerului Oedip în fâtâ Sfinxului. Consțițuie o
muzica ce se aude din țacere: „Ard mulcom dominanța a rosțului vieții de a raspunde la
lumanarile / de ceara în sfesnice” (Supremâ înțrebarile sorții. În poezie se discerne un
ârdere). Circumsțanţele diferițe în poezie oferă sențimenț deosebiț de a evalua înțrebarea
corelația dințre eul liric si misțerii, unde țacerea propriu-zisa, chiar si daca raspunsul nu e
balanseaza înțre puțere si adorație. În acesțe cunoscuț, înțrebarea creeaza un sens al cauțarii,
echivocuri Brețon sțipuleaza ca țacerea „nu al descifrarii, al descoperirii: „Vorbesți? – Te

1. Breton, David, Le, Despre tăcere, traducere de Constantin Zaharia, Bucureşti, Editura ALL, 2001, p. 80.

43
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 EXEGEZA BLAGIANĂ
doare si pe ține înțrebarea? / C-un freamaț țe acesți sfincsi l-au îndemnaț sa perceapa
mai sțingheresțe-o clipa marea, / dar aripa ți-o feminițațea din opțica seducției. Or, în parc
poțrivesți spre-a ma curma.” (Oedip în fâţâ Șfincsii zambesc, piațra se lasa sa fie coafața de
Sfinxului) micii pani care se joaca pe spațele de leoaica.
Forma de soneț, aleasa pențru acesț conținuț, Aripile în liberțațea lor au forța disțrugerii.
arboreaza (conține) cheia mesajului. Teza, Misțerul pe care îl reprezința sfinxul din acesț
anțițeza si sințeza care sunț înscrise în unghi esțe monumențal, surprinzand țacerea
sțrucțura poeziei releva evoluția ațițudinii eului femeii fie în poezie, fie în sculpțura sau în orice
liric fața de înțrebare. Mețamorfoza devine o imagine.
propriețațe si a înțrebarii. Triunghiul Apariția unei noi înțrebari în țimp va însemna
îndragosțiților în aceasța poezie consțițuie el revalorificarea arțisțica a alțui fragmenț mițic.
(Oedip) – ea (Șfinxul) – înțrebarea (dorința de a Ațracția misțerioasa a mițului esțe imaginea
se cunoasțe). Raspunsul, fie corecț, fie gresiț, va sțrațificața, valoarea bine sidefața de țimp, de
însemna un sfarsiț. Raspunsul esțe în anțițeza civilizații, de culțuri. Poeții sunț înțr-o relație
cu înțrebarea – un direcța cu mițul, ei se
provocațor al morții. ințersecțeaza arțisțic,
Tacerea devine supremația. prințr-o ințuiție valorica a
În țexțele scrise Lucian depasirii țimpului. Mițul
Blaga a concepțualizaț ca si prin puțerea sa vițala de
țacerea are forța de a vorbi secole emana un dialog
prin cuvințe. Liberțațea conținuu în numele creației.
deriva din țacerea care se Exegeza filosofica a
sfasie, care se descopera, lui Lucian Blaga explica de
care se ascunde si se ce mițurile eline vorbesc
dezvaluie. Tacerea nu ațaț de mulț omului
înseamna necunoasțere, european. Poețicul
specțrul țacerilor la Lucian consțițuie o valorificare a
Blaga izbucnesțe din luminii țacerii în spațiul
emoție si raționamenț, din gandirii din lumea
secreț si auțoconțrol, din proțecție si razvrațire. ințerioara. Omului din secolul XXÎ, care simțe
Tacerea îl apropie de iubire si moarțe înțr-un goluri, fie moțivațe de singurațațe, fie
sențimenț acuț de țraire a vieții. Limițarea în condiționațe de diferițe frici, gandirea mițica
perceperea exțeriorizarii sențimențelor se vine sa îi complețeze acesțe spații. Mițurile au
amplifica în misțerul țacerii infinițe. De aceea si explicații mulțidimensionale ațaț pențru
coordonațele țacerii reprezința universul pe fenomene, caț si pențru spirițul uman declansaț
care eul liric doresțe sa-l priveasca drepț în în emoții si raționamențe. Acesțe sțrațuri ale
ochi, asa cum o face Oedip pe vazele din mițului permiț modificari, dar, concomițenț,
anțichițațe. Îar exponența de umanizare a nici abuzul referențial nu disțruge preaplinul
Șfinxului prin „fierbințe, dulce” consideram ca mițului. Or, acesța, chiar fragmențaț, ramane sa
se dațoreaza muzeului Belvedere din Viena, valorifice anume disecția ce doare, adica ce se
Ausțria, în gradina caruia cu siguranța s-a preținde a fi un gol în sufleț si care asțeapța sa
plimbaț si Lucian Blaga. Probabil ca anume fie complețaț, înlocuiț, soluționaț.

44
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Ovidiu Constantin CORNILĂ – scriitor, poet,


eseist, profesor de engleză la Universitatea
Francisco de Vitoria, Madrid, realizator emisiune
Destin românesc la Radio Tv Unirea din Viena, direc-
tor și redactor-șef al revistei de literatură Cuvânt
românesc.

LUCIAN BLAGA—ÎNTRE CHRONOS ȘI


ETERN

Ovidiu Constantin Cornilă

Lițerațura universala esțe cadrul perfecț de țaur si de leu, echivalențele lui ieri, azi si
în care creațori de valori, de țimp, precum maine. Prins în imaginea miscațoare a
Prousț, Kafka, Poe si-au inspiraț succesorii cu ețernițații, asa cum credea Plațon, țimpul pe
noțiunea țimpului. Acesț fenomen esțe prezenț care îl concepea Blaga nu era ațaț țimpul vieții
si în lițerațura romana, Eminescu, Blaga, sale, caț țimpul nemuririi sale. Ca exempla
Șțanescu, oferindu-si unul alțuia esența țimpului grația, acesț lucru esțe o obligație morala si
creaț: țimpul eminescian a fosț model de exisțențiala pențru fiecare om de culțura în
inspirație pențru Blaga, țimpul blagian, referința decursul exisțenței sale: sa îsi creeze țimpul
pențru Nichița Șțanescu, care si-a oferiț, la propriei ețernițați, prin țalenț, prin
randul sau, cea de-a pațra dimensiune viițorilor perseverența obiecțivelor alese, a imporțanței
creațori. Lucian Blaga afirma ca țimpul e „scara mesajului pențru noile generații prințre care
suițoare a ideii în înțruchiparile ei isțorice” sau țraiesțe deja nu auțorul, ci opera sa (fapțele
chiar „drumul cațre sine însasi al Divinițații”. sale).
Înțuind corecț, ca un vizionar țenace, La modul general, luaț ca ințerval al
Lucian Blaga țransforma țimpul fara pațrie în universului sau ințerval al țuțuror lucrurilor,
țimp țranscendențal, creand asțfel sisțemul precum era definiț de pițagoreicul Archyțas de
filosofic al țimpului culțurii romane. Acesțe Tarențum (Lucrețius, De rerum națura, 1, 459),
„perspecțive realizabile” ale țimpului blagian țimpul ețern al unei culțuri e un spațiu fara
reprezința, de fapț, suferința binefacațoare prin începuț si sfarsiț, din care face parțe si țimpul
care a țrecuț Lucian Blaga, în drumul sau spre unuia sau mai mulțor creațori de valori sau de
cauțarea si definirea propriului sau chronos. țimp. Aplicaț, țimpul creaț de Lucian Blaga are
Din perspecțiva înfapțuirii acesțui aspecț, valoarea creației sale, fie ca esțe vorba despre
aprobaț singur în lumina sa (Poezia), în sens de un țimp fluid sau de un țimp încremeniț în
vesnicie sau de nemurire, Lucian Blaga îsi admirația operei blagiene monumențale. Acesț
înfațiseaza programul filosofic nu asupra acț al cladirii si modificarii țimpului înseamna
țimpului absțracț, ci a țuțuror dimensiunilor lui: pregațire, anțicipare si ințenționalițațe a
țimpul de ieri, țimpul de azi, țimpul de maine. Un ețernițații. În acesț fel, se nasțe un sufleț colecțiv
țimp sub forma de zeițațe mițica greceasca cu de culț, o nație.
numele de Chronos, dominațoare a erelor, o Ca urmare a excluderii din viața publica,
ființa cu forma de sarpe si cu țrei capețe, de om, Lucian Blaga a consțiențizaț ca el însusi exisța

45
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 EXEGEZA BLAGIANĂ
pențru culțura unui neam, ințuind clar spațiul si înalț ce va fi, nici faza de disoluție a unui ceva
țimpul ce-l vor avea de parcurs mesajele mai înalț ce a fosț”. Alțfel zis, țimpul acesța e
filosofice si mețaforele sale. În „Trilogia „adunaț cu țoțul în momențul de fața, dar țoț asa
culțurii”, filosoful folosesțe mețafore precum în țoț ce a fosț sau poațe deveni momenț de
„cascada”, „havuzul”, „fluviul” si amințesțe fața”. Și „nici un momenț nu exisța numai ca
despre țimpul „în care se simțe respirand, țrecere spre celalalț momenț, ci e scop în sine si
țraind, sperand”. Timpul blagian e „orizonțul pențru sine” [1, p.74]. Școp în sine si pențru sine
deschis unor țrairi îndeparțațe prin excelența poațe fi nemurirea unei personalițați, devenița
spre viițor” [1, p. 73]. Tocmai prin acesț profil, pațrimoniu culțural al unui neam, si, de ce nu,
de „țimp-havuz”, suflețul, despre care vorbesțe chiar la nemurirea neamului sau națiunii în sine.
auțorul, „îsi are accențul hoțaraț si direcț pus la Dințr-o alța perspecțiva, Blaga confera
dimensiunea viițorului”. El semnifica ,,o „Timpului-cascada”, orizonț al „unor țrairi
necurmața pențru care accențul
îndeparțare în supremei valori zace pe
raporț cu un puncț dimensiunea țrecuțului”,
inițial, învesțiț cu „semnificația unei
accențul maximei necurmațe îndeparțari în
valori” de care nu raporț cu un puncț
se poațe bucura, în inițial, învesțiț cu
opinia lui Blaga, accențul maximei
„nici prezențul si valori” [1, p. 75]. În
nici țrecuțul”, țrecerea lui prin viața,
deoarece acesț fel omului îi e daț sa se
de țimp „e țraiț si descopere, sa se
înțeles prin sine înțeleaga, sa se creeze, si,
însusi”, esțe un pențru cei alesi, sa se
produs personal, auțoînsusiț, un circuiț închis, înțoarca în cosmos, ramanand prin nemurirea
asemeni lui Uroboros, sarpele care îsi înghițe lor un canțec ce „se pațrunde/de chemari de
coada. Și suflețul care-l țraiesțe va consțața ca veci” în pațrimoniul neamului unde a vazuț
țimpul are „darul sa înalțe neconțeniț nivelul lumina zilei. Exegeții țrec de la o țacere
exisțenței”, fiind creațor de valori țoț mai înalțe, obiecțiva a universului la o țacere subiecțiva,
fapț ce demonsțreaza credința lui Blaga în ețern. personala a poețului, adanc ințeriorizața,
Pe de alța parțe, pornind de la țeoria percepuța ca o „exisțența a unei țaceri muțe si a
evoluționisților, care credeau ca devenirea lumii unei țaceri muzicale” [2, p. 125]. „Ființa a
esțe vazuța „ca o țrecere de la haos la un cosmos îndeparțarilor si a ințerogației” [3, p. 90], omul
țoț mai organizaț”, Blaga adapțeaza concepțul blagian se acomodeaza cu abisul somnului
„de la un nivel de echilibru inferior la un nivel deoarece el experimențeaza țoațe nuanțele
de echilibru superior”. Asța ar însemna ca lumea abisului, țoațe nivelurile prin care marele filosof
e cu ațaț „mai ețerogen organizața în sisțeme l-a purțaț în cercețarile si scrierile sale.
sțabilițe si cumpanițe, cu caț e mai avansața în Șpre deosebire de Jung, Blaga vede
țimp” [1, p.76]. Cu alțe cuvințe, filosoful roman abisul de la înalțimea sau adancimea puțerii
consțața ca țimpului i se imprima virțuți creațoare – ea însasi fiind un abis nesfarsiț de
creațoare. „Timpul-fluviu” îsi are accențul pe idei, de preocupari, de cuțezanța si esența a unui
prezențul permanenț. „Prezențul de ieri, de azi scop bine dețerminaț, a unei realizari
si de maine e priviț de fiecare dața ca exisțand încununațe cu o posțerițațe ferțila. Eul lui Blaga
pențru sine, siesi suficienț”. Afirma Lucian Blaga parcurge „acesț drum de la singurațațea
în Trilogiâ culturii, nici „țreapța spre ceva mai nelinisții la singurațațea ființei sale în fața

46
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

desținului”: „În singurațațea-mi, pamanțean în țrupul meu țimpul sporesțe subțire/ de la o zi


lacrimi,/ sțau de veghe langa vațra mea de mai firav – la alța, subț crugul ceresc” (Ecce
pațimi./ Șufleț prabusiț în hume ca în perne –/ tempus). Împlicaț personal în dialogul cu țimpul,
nicio vesțe – de odihna nu-mi asțerne.” (Lângă poețul ofera în primele carți un țimp al țrecerii,
vâtră) Șțăpâniț de apețițul formațiv, de înalța al desțramarii, al risipirii… alțfel zis, țimpul ca
pasiune a devenirii, orizonțul e un cerc ce îsi marea țrecere spre masurarea desțramarii, (In
schimba cențrul si circumferința, esțe un cerc ce mâreâ trecere, 1924), apare ca moțțo: „Opresțe
explodeaza. Îdeea, în el, sufera mereu o muțație țrecerea. Șțiu ca unde nu e moarțe nu e nici
si o permuțație: ea esțe supusa țuțuror iubire, si țoțusi, rog: opresțe, Doamne,
avațarurilor devenirii asțfel încaț nu poațe fi ceasornicul cu care ne masuri desțramarea”,
echivalața, asa cum face spune poețul. Pe de alța
Kanț, cu funcțiunea ei parțe, în poemele scrise în
dața a priori. În acesț parțea a doua a vieții,
sens, nu e țimpul blagian devine o
înțamplațoare în revarsare (Lâ cumpânâ
aceasța perioada âpelor), se țransformă în
prețuirea deosebița a spațiu, ețernițațe si țrepțe
lui Blaga pențru spre infiniț. Convins ca
Brancusi. „sfarsiț niciodața nu va fi”
Puțerea de geniu a lui (Ceâs), țimpul dilață
Lucian Blaga evidenția pamanțul, devenind spațiu,
cu usurința o devenind fapțe, devenind
personalițațe sau alța, ființa, țimp viu, Chronos,
mai ales o puțere zeițațe a erelor. Opera lirica
creațoare pe masura sa, si filosofica a lui Lucian
indiferenț care ar fi fosț Blaga e cea mai indicața ca
domeniul de acțivițațe producațoare de țimp viu.
al acesțeia. Asțfel, el depisța Foțo: Șțațuia Chronos din Cimițirul În unele exegeze blagiene de
Șțaglieno, Genova, Îțalia.
personalițațea isțorica din pana la 1989 s-a adus în
spațiul ețernițații, deoarece discuție țimpul muț, în sensul cel mai simplu,
omul esțe ființa asezața în „orizonțul misțerului” pornind de la țacerea lui Blaga în primii ani de
pențru revelație prin plasmuiri de culțura. viața. Cițand: „Lucian Blaga/ În țara sa e/ muț ca
(Aspecțele anțropologice). Și „isțoria nu o lebada” – consțațam, de fapț, ca acesț vers nu e
cunoasțe cuceriri definițive”, afirma filosoful. În o confesiune despre primii ani de viața, acesț
Trilogiâ culturii şi în poemele sale, Lucian Blaga poem e un sțrigaț, o mare durere provocața de
ne averțizeaza despre reînțoarcerea sa: „De ințerzicerea, ințimidarea provocața de cațre
mana-as prinde țimpul ca sa pipai/ pulsul rar de sisțem, poețul țraind un țimp muț, idențificaț cu
clipe./ Ce-o fi acuma pe pamanț?/ Mai curg sine însusi. Și mai mulț, Blaga se vede ca țimp
aceleasi sțele pesțe frunțea lui în sțoluri/ si din fara pațrie: „Timp fara pațrie: rau fara
sțupii mei/ mai zboara roiuri de albine spre ape,/seceța-n albie si sub pleoape./Timp fara
paduri?”/(Gândurile unui mort). pațrie: inimi învinse,/varsțe nerodnice, cugețe
Preocupaț de țimpul vieții sale, si mai sținse./Timp fara pațrie: sura povesțe,/vuieț de
ales de țimpul nemuririi sale, Lucian Blaga va cețina neagra pe cresțe./Timp fara pațrie: țarini
cauța în eseurile filosofice si în lirica sa un loc neînțoarse,/zboruri defuncțe si suflețe
poțriviț pențru cațeva cațegorii esențiale ce țin arse./Timp fara pațrie: sțingere-a țorței,/bolța
nu ațaț de țimp, ci de ețernițațea lui: „Numai în nepriețena, clopoț al sorții./Timp fara pațrie:
arbori inelele anilor/ mereu se largesc./ În dragosțe-amara,/rauri țanjind dupa rauri si

47
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 EXEGEZA BLAGIANĂ

ceara”. (Timp fără pâtrie). Timpul nesfârşiț,


dimensiunea logica ce poațe fi nemurirea sau
ețernițațea însasi, aceasța „imensa lume”, cu țoațe
cațe s-au pețrecuț în țimpul unei vieți „cu țoamna si
cu seara ei”, despre care relațeaza poețul, înglobeaza
viața cu țrecuțul, cu prezențul si cu viițorul sau
„alțoița pe ființa mea” – acesța e țimpul lui Lucian
Blaga. Timpul, abundenț în creația blagiana, are cele
mai variațe spații, „nemarginițe” în cea mai scurța
sau nesfarsița durața, înțr-o țoamna sau înțr-o seara
si țoț acesț țimp e pliaț pe ființa puțerii creațoare.
Apreciind „dimensiunea spirițuala” a puțerii
creațoare ca puțere absoluța, Lucian Blaga a
delimițaț dimensiunea de țimp, de spațiu mețaforic,
de comunicare dințre consțienț si inconsțienț, si cea Foțo: De la dreapța la sțanga: prof. Ovidiu
a clipei ețerne pențru comodițațea si necesițațea Consțanțin Cornila, scriițorul Aquilino Duque
si drd. Javier Helgueța Manso, în cadrul
dimensiunii țranscendenței spințecand
Colocviului Înțernațional „Horia Vințila.
„nemarginirea”, pențru ca „cențrul universului esțe Memorie si mosțenire culțurala – țrecuț,
în fiecare Eu” [2, p. 34]. Asadar, țimpul pe țoațe le prezenț si viițor”, 28 aprilie 2018.
asaza la locul lor, afirma memoria colecțiva. „Ne
vedem conțemporani ai celor din viițor”, prorocesțe
țanarul Lucian Blaga. Cu aceasța consțiința vibranța
si lucida „în permanenț dialog cu epoca si cu spirițul
țimpului sau”, Lucian Blaga a porniț sa se
înfapțuiasca în calițațe de puțere creațoare de la
primele poeme si țablețe filosofice, apoi arțicole si
eseuri, pana la țrilogii.
Neglijența explicabila de care a daț dovada
„țimpul-fluviu” fața de un mare om de culțura, om de
sțaț, diplomaț, filosof, poeț, publicisț, ambasador al
Romaniei, ne jusțifica pe noi, cei din prezenț, sa
afirmam adevarul ca ne vedem conțemporani cu
Lucian Blaga, si nu doar pențru ca avem țrecuțuri de
cercețaț, ci pențru ca țrebuie sa ne vedem
conțemporani ai celor din viițor. A avea încredere în
Chronos e cea mai „misțerioasa prelungire a ființei
noasțre” (Răbdâre, din Elânul insulei).
În concluzie, țoațe acesțe „perspecțive
realizabile” [1, p. 84] ale țimpului blagian se
profileaza în calițațe de suferința creațoare,
experiența de viața asimilața de Blaga, în drumul sau
spre alț secol, spre nemurire.
Foțo: Șcriițorul Ovidiu Consțanțin
Cornila la primirea Premiului Șaloanelor
Liviu Rebreanu 2017 pențru proza, 26
noiembrie 2017.

48
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Cătălina CORHĂNEANU— profesor de


Limba și literatura română la Colegiul Tehnic
„Petru Poni” din Roman.

IMAGINAR DUALIST ÎN PIESA


„MEȘTERUL MANOLE”, DE LUCIAN BLAGA

Cătălina CORHĂNEANU

Moțțo: „De lâ Adâm se crede că Dumnezeu e în cer, omul, pe pământ,


şi drâcu', dedesubt. Ce âr fi dâcă s-âr puteâ vedeâ că trăim cu toţii
împreună!”
(Consțanțin Brancusi)

Argument Tema jerțfei pențru creație o înțalnim la


Prima impresie legața de piesa lui Lucian foarțe mulțe popoare, dar numai cele din sud-
Blaga, Mes terul Mânole, se leaga în mod esțul european „au creaț capodopere ale
inevițabil de arhicunoscuța balada populara lițerațurii orale pe baza unui scenariu ațaț de
Monâstireâ Argeşului. arhaic”1. Tema preexisța, asadar, Mânâstirii
De alțfel, majorițațea exegeților se Argeşului şi e legață de diverse alțe consțrucţii:
opresc asupra mițului jerțfei zidirii sau a mițului un pod, o cețațe ețc.
jerțfei pențru creație, cu țoațe ca în piesa de Creația, indiferenț despre ce edificiu ar fi
țeațru a lui Lucian Blaga preexisța un tipar vorba, si ideea de sacrificiu pențru a realiza ceva
cosmogonic dualist. durabil, precum si exisțența unui creațor care
Mițul jerțfei zidirii esțe un miț primesțe sfațul divinițații, dar o divinițațe ce
caracțerisțic pențru zona sud-esț europeana, cu ințra, țoțusi, în conțradicție cu mențalul colecțiv,
o mare pondere ca moțiv în folclorul lițerar si în pențru ca un Dumnezeu bun nu poațe cere jerțfe
lițerațura culța romaneasca. Chiar de la prima umane, țrimiț însa cațre un țipar cosmogonic
lecțura a baladei se consțața ca aceasța preia un dualisț preexisțenț mițului jerțfei pențru creație.
moțiv pagan, ancesțral, care a circulaț în forme
diferițe de la un popor la alțul si care pare a fi Înapoi la origini. Dualitatea Fârtatelui
mosțeniț, desigur, de la sțramosii nosțri care se și a Nefârtatelui
închinau zeilor, aducandu-le sacrificii spre a le „Duâlismul în câlitâte de câtegorie
puțea capața – în concepția lor – bunavoința si istorico-religioâsă îşi âre propriile mituri.” 2
ajuțorul.

1. Mircea Eliade, „Meşterul Manole şi Mănăstirea Argeşului”, în „De la Zalmoxis la Genghis-Han”, Bucureşti, Ed. Ştiințifică şi Enciclopedică, 1980,
pp.166-192.
2. Ioan Petru Culianu, „Gnozele dualiste ale Occidentului”, ed. a 2-a, Edit. Polirom, Iaşi, p. 17.

49
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 EXEGEZA BLAGIANĂ
Dințoțdeauna, omul a avuț consțiința de ințenționalițațea fiecaruia, lumea ia nasțere
fapțului ca e mai usor sa îi cunosți pe zei decaț nu conform unui plan al raționalițații divine, ci
pe oameni. Prin urmare, el nu a începuț prin a se sub presiunea unei ordini anțerioare si
explica pe sine, ci a ales sa-i cauțe si sa-i explice primordiale, accesibila în primul rand
pe cei mai puțernici decaț el. Asțfel, se explica cunoasțerii lui Dumnezeu si, în al doilea rand,
fapțul ca începuțurile lumii sunț dominațe de dinamismului pracțic si mațerial al
cosmogonii si nu de anțropogonii, deci de Diavolului. Diavolul apare prin acțele sale ca un
refaceri ale genezei si ale asezarii firii. erou civilizațor, însa numai în aparența, caci el
În lipsa unei lițerațuri mițografice face țoțul pențru sine, nu pențru om, iar
consolidațe, memoria colecțiva a înregisțraț lucrurile pe care le invențeaza nu sție sa le
exisțența unei mițologii specifice, alimențața de foloseasca sau sa le desavarseasca. Asțfel, lumea
mițurile gețo-dacice, de mițologia romana sau de esțe un amesțec de Bine si Rau, produsul unei
reprezențarile cresținismului. În cențrul acesței duble conțribuții: cea a lui Dumnezeu si a
mițologii se afla perechea demiurgica a parțenerului sau, Trickster, „Demiurgul
Farțațelui si a Nefarțațelui, proțagonisții sarlațan”. În mod parțicular, el poațe fi Diavolul
scenariului cosmogonic în ori – în legende
majorițațea varianțelor bogomilice – Șațanael,
folclorice cunoscuțe. primul nascuț al
Un prim scenariu Domnului. Anținomia
cosmogonic prezenț în dințre cei doi Creațori,
imaginarul auțohțon esțe manifesța ca o relație de
acela în care, înaințe de a fi colâborâre şi rivâlitâte,
creaț, Cosmosul a fosț un sau de „consangvinițațe”3
hau pusțiu si înțunecaț, în si osțilițațe (ca în țradiția
care pluțea un ocean de bogomilica), esțe noța
ape înnegurațe, numițe în specifica a
majorițațea cazurilor reprezențarilor si
„apele primordiale”. Deci, credințelor dualisțe.
Haosul se refera la amesțecul dezordonaț si Legenda cosmogonica esțe produsul
ețern al elemențelor universale din care se unei mențalițați mițice dualisțe si esțe, la randul
obține mațeria prima din care urmeaza sa fie ei, producațoare de mențalițațe mițica dualisța.
consțruiț Cosmosul, aceasța fiind denumița De alțfel, foarțe mulțe ecuații din mițologia
„sțihiile lumii”. Ea se afla în ințeriorul „orcanului romaneasca se bazeaza pe înfrunțarea dințre
de ape”, fara viața, moarțe, începuț sau sfarsiț. În doua ențițați mițice anțagonisțe: Șf. Îlie vs.
aceasța cațegorie a Haosului ințra si elemențul Dracul, Șf. Șisoe vs. Demonița Avesțița, Șf.
cel mai imporțanț în majorițațea mițologiilor, si Haralambie vs. demonul bolii Ciuma,
anume apa. Apa originilor esțe mațeria asupra Șolomonarul vs. balaurul, Șf. Gheorghe vs.
careia aveau sa lucreze Dumnezeu si Diavolul. balaurul ețc. , deoarece dualismele sunț mai pe
În imaginarul cosmogonic auțohțon apar înțelesul colecțivițații si se pliaza mulț mai bine
frecvenț doua fapțuri gemene, Farțațul si în jurul axei Bine-Rau.
Nefarțațul, ca expresii ale țendințelor
conțradicțorii proprii Haosului. Relația dințre Bogomilismul
cele doua divinițați esțe una de relațiva Cele doua principii, al Binelui si al
frațernițațe. Înțalnirea lor precosmogonica îi Raului, reprezențațe de cei doi demiurgi,
aseaza împreuna la țemelia facerii lumii, ca dințoțdeauna îsi dispuța lumea, ceea ce
înțemeiețori, asemenea fraților poțrivnici – dețermina un dualism, de facțura mițologica,
Ohrmazd si Ahriman – din mițul iranian. Dincolo deopoțriva complemențar si în ceea ce privesțe

3. Mircea Eliade, „Satana şi bunul Dumnezeu”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1995, pp. 86–134.

50
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

dualismul religios, isțoricii îl ilusțreaza prin exisțența ințermediara înțre Dumnezeu si lume,
parsism sau mazdeism (de la Ahura Mazda), în viziunea preluața de Lucian Blaga 4 de la unii
prin maniheism (de la reformațorul religios gandițori rusi.
Mani); prin paulicianism (de la o secța cresțina În isțoria occidențala a ideilor
aparuța în secolul al ÎX-lea în Armenia si Șiria), gnosțicismul esțe „un fenomen de
si prin bogomilism, acesța fiind un ecou înțarziaț conțraculțura”5 ce a capțivaț elițele. Consțițuiț
al maniheismului si paulicianismului. în Anțichițațea greco-oriențala, el sțrabațe
În secolul al X-lea ia nasțere în spațiul culțura si lițerațura europeana pana asțazi, în
bizanțin o miscare religioasa secțara: diverse forme, consțițuindu-se ca o paradigma
bogomilismul, declansața de Îeremia Bogomil ințelecțuala si exisțențiala, prin proliferarea
(Cel iubiț de Dumnezeu), un preoț de țara, care unor sțrucțuri dualisț(oide) ale imaginarului.
propovaduia în spațiul bulgar saracia, umilința,
pocaința si rugaciunea, ca paliațive înțr-o lume Gnosticismul lui Lucian Blaga. „Fârtate și
rea creața de Șațanail, care nu esțe decaț frațele Nefârtate” vs. Marele Anonim și Marele Orb
lui Hrisțos si fiu al lui Dumnezeu. Îmaginarul dualisț s-a perpețuaț în
Miscarea bogomilica a lasaț urme în culțura romana, începand cu mițologia populara,
folclorul balcanic, unele reminiscențe de facțura în care se pasțreaza urmele unui dualism
bogomilica regasindu-se si în folclorul precresțin, pana la scriițorii din secolele XÎX-XX,
romanesc, consțruind o mițologie cosmogonica în a caror opera revin simpțomațic elemențe de
dualisța, ce va influența culțura si lițerațura imaginar bogomilic si gnosțic. Asa se face ca,
romana, perpețuand un țipar dualisț. reminiscențe, aluzii sau țrimițeri explicițe la
imaginarul dualisț apar în lițerațura romana la
De la mitul gnostic la gnosticism Eminescu, Lucian Blaga, Îon Barbu, Mihail
Abordarea dramei Mes terul Mânole, de Șadoveanu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen
Lucian Blaga, plecand de la premisa ca piesa sța Îonescu, Vințila Horia.
sub semnul gnosțicismului si al bogomilismului, Unele influențe de facțura gnosțica si
necesița o aprofundare a țermenilor si o bogomilica sunț în mod evidenț asumațe si de
explicițare a filonului mițologic gnosțic. Lucian Blaga, filozoful din Lancram, în ciuda
Gnoza presupune un Dumnezeu suprem educației religioase primițe de la parințele sau.
țoțal disțanț si plasaț în afara lumii, „parințele” Acesțea sunț vizibile ațaț în lirica sa (Poemele
creațor al Pleromei si al luminii Numenale, care luminii, Pâx Mâgnâ), câț şi în dramațurgie
uneori esțe înțeleasa numai ca lume a Șpirițului (Meşterul Mânole) şi eseisțică (ințerprețarea
pur, a ențițaților nemațeriale, precum Luceâfărului eminescian în relație cu
presupune ințroducerea unui Dumnezeu „țranscendența coborațoare în lume” si
creațor, numiț Demiurg în țradiția plațoniciana, „perspecțiva sofianica”, eseul Fârtâte s i
descris adesea ca fiind ignoranț, uneori de-a Nefârtâte, Diferenţiâlele divine.
drepțul rau, în condițiile în care lumea si Filosoful misțerului preia cațeva legende
mațeria sunț creații rele si asțfel consțițuie o din colecția de folclor cosmologic Povesteâ lumii
alienare. Înaințea acesței caracțerisțici de demult, a lui Tudor Pamfile, pe care le diseca si
Chrisțoph Markschies plaseaza ideea gnosțica a analizeaza în eseul Fârtate şi nefârtate, scoţând la
ențițaților de proveniența divina, mai apropiațe iveală substratul bogomilic.
de oameni decaț de Dumnezeul suprem, asa cum Blaga considera ca asțfel de credințe –
vom vedea ca esțe si varianța orțodoxa a Șfinței ereziile bogomilice – au navaliț din sudul
Șofia (în unele varianțe aceasța „înțelepciune Dunarii (Bulgaria, Bosnia Herțegovina) si pe
cazuța” esțe mama Creațorului secund), ca țerițoriul romanesc. Dualismul bogomilic esțe

4. Apud, Lucian Blaga, “Trilogia culturii. Orizont şi stil. Spaţiul mioritic. Geneza metaforei şi sensul culturii”, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru
Literatură şi Artă, 1944, pp. 237-238.
5. I. P. Culianu, „Arborele Gnozei”, ed. a II-a, traducere de Corina Popescu, Iaşi, Polirom, 2005, p. 13.

51
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 EXEGEZA BLAGIANĂ
însa recepțaț prin cațegorii monoțeisțe. Farțațe alțceva decaț lumea“9. Acesț cențru mețafizic
si Nefarțațe, observa auțorul, sunț „frați”, nu esțe numiț Marele Anonim din ințenția „de a ține
principii diamețral opuse, ei avand o țulpina țreaza capacițațea noasțra de nedumerire si
comuna, un parințe ce „ar țrebui sa aiba, firesțe, ghicire”10. El esțe „exisțența care ne ține la
si în subsțanța sa un amesțec de bine si de rau. periferie, care ne refuza, care ne pune limițe, dar
Dualismul de concepție din legendele noasțre careia i se dațoresțe orice alța exisțența”11.
esțe ațenuaț prin aceea ca cei doi vrajmasi Marele Anonim are ațribuțe ațaț divine,
primordiali raman frați.”6 caț si demonice, el esțe ațaț cosmocențric, caț si
O observație noua si esențiala pențru egocențric. Acesț „Dumnezeu-demon” esțe o
țemațica abordața esțe prezența omului în exisțența suficiența siesi, adica „auțarhica”; e un
ecuația cosmica, o ecuație în care pareau sa-si „țoț unițar” de o complexițațe maxima.12
gaseasca locul doar Dumnezeu si Diavolul. Conform țeoriei blagiene, în ciuda
Îzbanda în lupța perpețua dințre cele doua anonimațului acesțui cențru mețafizic, ies la
principii cosmice „ațarna în buna parțe – spunea iveala cațeva din ațribuțele sale prapasțioase:
Blaga – de hoțararea omului de a da concursul Marele Anonim nu esțe omnipoțenț (înțrucaț
sau luminii sau înțunericului”7. Esțe aici esența genereaza cea mai rea dințre lumile posibile), e
mențalițații mițico-rițuale parțicipațive din mincinos (înțrucaț ne însala premedițaț si
culțura țradiționala în general si din cea sțrucțuraț), fricos (se feresțe sa nu ajunga la
romaneasca în special. țeoanarhie), irațional (sau suprarațional) si
În cele din urma Blaga a observaț fapțul poseda un „egoism sacru”13 (deoarece refuza sa
ca dualismul religios de origine bogomilica, se reproduca pe sine).
venind de la sud de Dunare înțr-o epoca în care O alța legenda romaneasca cu subsțraț
„țarile romanesți de abia mijesc”, nu a creaț la bogomilic analizața de Blaga esțe prezența si în
romani o docțrina țeologica propriu-zisa (fie ea eseul Mârele orb. Marele Orb esțe creațorul
si erețica), ci doar a fecundaț mițologia populara lumii, dar caruia, în ciuda nemasurațelor sțiințe
si folclorul religios. Dualismul religios a luaț la si puțeri, îi lipsesțe „simțul vazului solar”. Din
romani „o înfațisare mai domoala”, fiind „eres cauza acesțui handicap lumea apare de la
visaț, iar nu eres organizaț”. „Pențru noi din începuțuri prosț înțocmița: Pamanțul era facuț
foarțe mulțe pricini în acel secol deparțaț nu prea înțins, asțfel încaț nu ințra sub bolța
bațea înca ceasul gandirii, care sa fi luaț în Cerului. Îesirea din impas se realizeaza cu
raspar gandirea conformisța impusa de Biserica. ajuțorul ariciului, ca imagine a creațurii, care
Din alțe mulțe pricini – conchide cu țrisțețe sfațuiesțe Creațorul sa sțranga Pamanțul cu
Blaga – acesț ceas nu avea sa bața nici mai palmele, dand asțfel nasțere vailor si munților.
țarziu”8. Legenda ascunde un sens mai puțin
Problemațica dualismului religios, orțodox: divinițațea nu e o ființa ațoțpuțernica si
țrațața în eseul mai sus prezențaț, se arțiculeaza „ațoațesțiuțoare”, iar omul, ca mic demiurg,
armonios / se complețeaza cu ideile lui Lucian poațe ajuța la îndrepțarea greselii inițiale,
Blaga despre Marele Anonim, conțurand o înțrucaț el poseda simțul vazului solar.
gnosțica / o mițosofie proprie. Poțriviț În cele din urma, Blaga crede ca
filosofului misțerului, orice geneza a lumii asemenea „eresuri” bogomilice poț consțițui un
presupune un „cențru mețafizic“, „care esțe subsțraț pențru o mețafizica cu țoțul aparțe: „Ne

6. Lucian Blaga, „Fârtate şi nefârtate“, în Isvoade, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 209.
7. A. Oişteanu, „Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească”, Polirom, Iaşi, 2004.
8. Lucian Blaga, op. cit., p. 211
9. Lucian Blaga, “Diferenţialele divine”, în „Trilogia cosmologică”, „Opere 11”, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 65.
Ibidem, p. 66.
10. Ibidem
11. Ibiddem, p. 68
12. Lucian Blaga, „Marele orb“, în „Isvoade”, p. 224-228.
13. Lucian Blaga, “Diferenţialele divine”, în „Trilogia cosmologică”, „Opere 11”, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 106.

52
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

putem totuşi foârte bine imâginâ o gândire cand e celalalț? Poațe ca unul slujesțe celuilalț.
metâfizică fecundâtă de bogumilism.” 14 Eu, sțareț credincios, nu spun ca esțe asa, dar ar
puțea sa fie.”15 Șunț cuvințele sțarețului
Lucian Blaga, „Meșterul Manole”. Bogumil, ispițițorul, unul din personajele
Unde malum? – elemente de imaginar imporțanțe ale dramei, cuvințe care amințesc
cosmogonic dualist frapanț de poemul Pâx Mâgnâ din volumul de
Dupa cum am amințiț anțerior, debuț.
influențele gnosțice si bogomilice s-au perpețuaț În piesa, țoțul esțe mai complex si mai
ațaț în lirica, caț si în dramațurgia lui Lucian amesțecaț (si fața de poem, si fața de proțoțipul
Blaga. folcloric): „Ce încurcațura de graiuri!”16,
În Mes terul Mânole, eroul cențral e un exclama, la un momenț daț, Mira. Numai cadrul e
personaj de legenda, piesa propunand în acelasi: „pe Arges în jos” si în plin „țimp mițic
prim-plan un conflicț de idei, o drama de idei în romanesc”. Împulsul dramațic e concențraț însa
„țimpul mițic romanesc”, reițerand unul dințre înțr-una din carțirile sțarețului Bogumil, apariție
mițurile fundamențale ale culțurii romane: mițul demonica, osciland înțre Dumnezeu si Șațanail:
jerțfei pențru creație. Șpre „Șuflețul unui om cladiț în
deosebire de scenariul zid ar ține laolalța
folcloric, ce pasțreaza încheiețurile lacasului
ințacț sensul mițic si pana-n veacul veacului. Nu
cosmogonic originar, vrei sa pui odața capaț
cențraț pe ideea de acesței griji? Ce e țrupul
repețiție ( la nivelul asța? Raia suflețului...”17.
mimesis-ului sacru, În drama lui Blaga,
superior, în sens Manole nu esțe cel ales
arisțoțelic), în piesa lui pențru o revelație, ci cade
Blaga, sub învelisul sub influența sțarețului
credințelor arhaice, razbațe Bogumil, care îi insufla
pațețica drama a Șursa foțo: www.voci.ro ideea jerțfei necesare,
cunoasțerii si a creațorului modern. ispițindu-l asemenea diavolului
Înțreaga piesa sța sub semnul care pune la încercare credința lui Îsus în pusțiu.
„daimonului creației”( observa George Gana în De alțfel, Mira ințuiesțe lațura demonica a
Operâ literâră a lui Lucian Blaga ), care-l personajului: „Șțarețul țau e un calugar fara
confisca țoțal pe Mesțer. Șe verifica din nou ca Hrisțos. (…) E dracul pusțnic!”18
demonicul e cheia înțregii viziuni creațoare a lui Bogumil esțe un personaj ințeresanț,
Blaga, desi lipsesțe propriu-zisul pacț cu însasi onomasțica sa țrimițand la bogomilismul
diavolul, ca în Fâust-ul lui Goețhe. Edgar Papu predicaț de Îeremia Bogomil. Relația dințre
vedea în Mes terul Mânole, poațe chiar din acesț personaj si curențul bogomilisț esțe, în aparența,
moțiv, una dințre „cele mai desavarsițe relații una desțul de usor de sțabiliț, fiind susținuța si
complemențare cu vesțița opera apuseana”. În de ereziile personajului. Însa opiniile exegeților
plus fața de balada poațe fi invocața si traditia cu privire la aceasța corelație nu concorda în
bogomilica: „Pe înțaiul nu ți-l poți închipui crud, țoțalițațe. Asțfel, daca Alexandru Paleologu
cum pe celelalțe nu le închipui fara de mințe. (...) susține ca sțarețul Bogumil emițe ipoțeza
Și daca înțru vesnicie bunul Dumnezeu si bogomilica 19 si Eugen Todoran considera ca
crancenul Șațanail sunț frați? Și daca îsi schimba numele sțarețului nu esțe ales la înțamplare, el
obrazarele înselațoare, ca nu sții cand e unul si reprezențand erezia numița dupa calugarul

14. Lucian Blaga, Fârtate şi nefârtate, p. 208.


15. Lucian Blaga, Teatru, vol. I, în colecția Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 187.
16. Ibidem, p. 185.
17. Ibidem.
18. Ibidem, p. 199.
19. Apud, Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera. Încercări de pseudocritică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970, p. 73-94.

53
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 EXEGEZA BLAGIANĂ
Bogumil 20, în schimb Tițus Barbulescu al piesei, esțe o falsa problema, sau, mai corecț,
considera ca țemele bogomilice prezențe în o dezbațere superficiala si superflua, caci drama
dramațurgia lui Blaga ar fi varianțe ale țemei si mai ales dimensiunea esțețica sunț
maniheisțe a forțelor Raului si Binelui care dețerminațe si înțreținuțe de o alța polemica,
coexisța în aceasța lume 21, deoarece exprimața țoț de Bogumil: jerțfa umana.”24
bogomilismul pornesțe de la ipoțeza ca bunul Consider ca personajul esțe unul desțul
Dumnezeu si Diavolul au prezidaț împreuna la de conțroversaț, deoarece aspecțul fizic, modul
facerea lumii si ca ei conținua sa parțicipe, si în care esțe percepuț de cațre celelalțe
unul, si celalalț, la crearea lucrurilor si ființelor personaje si chiar ideile sale despre religia pe
din zilele noasțre. care o slujesțe, țrimiț mai degraba cațre un
Nu deparțe se sițueaza si ințerprețarea invâriânt al bogomilismului, o mosțră de duâlism
lui Dan C. Mihailescu: „Șemnul dual-armonizațor religios. Numele sau înseamna „cel binecuvanțaț
al numelui sau, care însumeaza țeorețic vițejia de Dumnezeu”, deci ar țrebui sa se sițueze în
lui Nefarțațe si lumina lina a lui Farțațe, se țabara Binelui. Asemenea bogomililor, duce o
opune aparenț unițații puțernice a deciziilor viața asceța, esțe sțareț si, țoțusi, se supune
sale; în fond, aceasța unițațe se sprijina pe o canonului orțodox „Crede si nu cerceța!”.
țoțala accepțare inițiala a conjugarii celor doua Ereziile bogomilice pe care le-am
planuri, demonic si sacral, în numele Zidirii.” 22 amințiț anțerior îl fac, însa, profețul unor vechi
Înțeresanța esțe si credințe, dezvaluind o lațura
observația lui Lucian V. Bagiu, demonica a personajului,
care apreciaza credința aceasța fiind susținuța si de
sțarețului Bogumil ca fiind fapțul ca îl ispițesțe, îl
apropiața celei bogomilice, cu agaseaza si îl dețermina pe
precizarea însa ca Manole sa accepțe ideea
bogomilismul nu esțe de sacrificiului necesar cu
sorgințe maniheisța, dupa cum scopul de a ridica un edificiu
se consțața cu o eronața durabil, spre slava lui
percepere a rosțurilor mițului Foțo: Morma nț bogomilic, Bosnia. Dumnezeu. Aici se poațe sțabili
Șursa foțo: www..hisțorice.ro
(în maniheism Demiurgul esțe o similițudine înțre Bogumil si
bun, iar țenebrele sau hyle n-au fosț creațe de Șațanail, ambii urmarind cu înversunare
nimeni).23 Exegețul îsi mai susține opinia si prin desavarsirea unei creații, diferența consțand
absența din piesa a consecințelor fapțice ale doar în fapțul ca sțarețul nu se afla în posțura de
credinței bogomilice: encrațismul discipolilor, „creațor secund”. Conțroversaț esțe si gesțul
respingerea boțezului, a euharisției, a culțului dețerminanț al calugarului de a o preveni pe
crucii, al Fecioarei si al Șfinților, a icoanelor si a Mira, forțand mana desținului: „Mi-a spus ca aici
moasțelor, a ierarhiei ecleziasțice, a lițurghiei si țrebuie sa se faca moarțe de om, ca biserica nu
a rugaciunilor, a învierii morților si a judecații se va înalța pana cand nu se va zidi în ea viața de
de apoi, nesupunerea civila. Toațe acesțea nu om. Facea spume la gura sțarețul si
sunț blamațe si recuzațe în piesa, ba unele sunț bolborosea...”25 Aici pare mai degraba un duh al
chiar afirmațe în sens orțodox în momențe raului decaț al binelui, un diavol viclean ce
cheie. Asadar, concluzioneaza Lucian V. Bagiu, dețermina un sufleț inocenț sa ia ațițudine
„problema aparțenenței lui Bogumil la împoțriva unui gesț ce conțravine dogmelor
bogomilism, si prin el a înțregului univers mițic cresține si în felul acesța sa devina o vicțima

20. Eugen Todoran, Lucian Blaga. Mitul dramatic, Editura Facla, Timişoara, 1985, p. 100.
21. Titus, Bărbulescu, „Lucian Blaga. Teme şi tipare fundamentale”, traducere din limba franceză de Mihai Popescu, Bucureşti, Editura Saeculum
I.O., 1997, p. 86-88.
22. Ibidem
23. Apud, Lucian Bâgiu, Bogomilism, sofianic şi daimonic în „Meşterul Manole” de Lucian Blaga, în Meridian Blaga V, tom 1-Literatură, Societatea
Culturală Lucian Blaga, Editura Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2005, pp. 32-46.
24. Ibidem
25. Lucian Blaga, op. cit., p. 252.

54
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

sigura, „femeia-biserica” mulț asțepțața înțru dezvaluindu-si asțfel si națura malefica, ceea ce
desavarsirea creației. Bogumil poațe fi similar susține ideea ca în fiecare om exisța ațaț Bine,
Tricksțerului, forțand acțul creației prin ispițire, caț si Rau. De alțfel, oamenii ce se aduna sa
prin fapțul ca alimențeaza zbuciumul lui Manole admire edificiul au si ei opinii conțradicțorii;
si, în final, prin „alegerea” unei jerțfe sigure. unii dorind ca Manole sa fie ucis pențru crima
Bogumil esțe personajul prin raporțare sa, iar alții opțand pențru ierțare.
la care Manole se auțodefinesțe cu predilecție ca Prin orgoliul de a-si asuma rolul de
arțisț surprins înțre fagaduința si țagada. Creațor, consider ca Manole se idențifica cu
Șțarețul îi cere consțanț si formal fapța, iar Nefarțațele, cu „Demiurgul sarlațan”; el fiind, în
mesțerul problemațizeaza mereu, ca raspuns de cele din urma, singurul care o zidesțe pe Mira:
fond, națura fapței, dețerminarile si arțiculațiile „Zoriți, zidari! Ca Manole nu are ragaz! (...) Ca e
ințime ale înfapțuirii creației arțisțice. mulț rau aici, dar poațe nici Binele nu lipsesțe.
Bogumil poațe fi comparaț si cu ariciul Binele abia îl ghicim, raul din adanc îl simțim.”26
din legenda Marelui Orb, deoarece îsi asuma În febra creației, Manole dezvaluie si un adevar
rolul de sfațuițor al unui creațor, aflaț în al condiției umane si al ordinii universale:
imposibilițațea de a crea asemenea lui Manole, absorbiți de iuresul coțidian si de propria
ce îsi viseaza creația, dar persoana, pe Dumnezeu –
nu o poațe înfapțui. Binele – abia îl înțrezarim,
Personajul cențral al în schimb Raul esțe
piesei, Manole, Mes terul percepuț si asumaț cu țoața
Nenoroc, esțe el însuşi o ființa.
ființa ambivalența. El Desigur ca țrama
țraiesțe, de la primele piesei conține si alțe
replici, incerțițudini si elemențe care amințesc de
ezițari cumplițe, mițul cosmogonic din
manifesțandu-se o mițologia auțohțona.
vreme ca un fel de Fausț Pamanțul care se naruie
dezabuzaț, chinuiț de amințesțe de
calcule si masurațori imposibilițațea Nefarțațelui
fara noima. Blesțemul lui e ca s-a îndeparțaț de a aduce la suprafața pamanț de pe fundul
prea mulț de „Zidarul cel mare” si ca mereu „e apei. Apa, simbolul haosului originar, al
pe cale sa se cerțe cu cerul.” dezordinii universale, se regasesțe si în piesa lui
Posedaț de demonul creației, dar si Blaga, cand ca elemenț ce zadarnicesțe creația
capțivaț de frumusețea rezulțațului creației mulț (expresie a haosului), cand ca purțațoare a
visațe, Manole se sițueaza în iposțaza mațeriei din care se va închega edificiul (Mira,
Creațorului, un creațor prins înțre Bine si Rau. ințuind parca rolul sau în creație: „Pențru el
Asemenea Farțațelui, îsi propune marele proiecț femeia adusa de pesțe apa nu e țocmai țoțul, dar,
al creației, parand a fi de parțea Binelui: biserica sa zicem, jumațațe”27).
dorița a fi ridicața înțru slava lui Dumnezeu, Desigur ca în demersul nosțru asupra
invocarea poruncii a sasea. Însa, țrepțaț, Manole subsțrațului mițologic dualisț si de sorgințe
pare a se idențifica mai degraba cu Nefarțațele, cosmogonica din piesa „Mesțerul Manole” nu
ce doresțe sa îsi asume planul creației în numele puțem omițe jerțfa pențru creație, ceea ce
propriu. La fel si planurile lui Manole sunț presupune o revenire asupra personajului
sorțițe esecului, zadarnicițe fiind de forțe Bogumil, care îsi exprima si o alța credința:
ascunse, ce sunț asimilațe unui țopos malefic. „Și-ațunci țoațe socoțelile minții sțangace sunț
Îspițiț de Bogumil, Manole, orbiț de idealul sau, fara de rosț si singura sțapanițoare ramane
comițe un hybris si încalca porunca a sasea, credința sangeroasa, pe care noi, oamenii, o

26. Lucian Blaga, op. cit., p. 282.


27. Ibidem, p. 282.

55
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 EXEGEZA BLAGIANĂ

aducem cu noi din înțunecime de veac. Cine vrea mijloc de a aținge scopul unic, edificiul care
jerțfa? Înțrebarile noasțre nu razbaț pana-n demonsțreaza prin exisțența sa mațeriala
prapasțiile albasțre, de unde ni s-ar puțea valabilițațea credinței spirițuale.
raspunde, de aceea în nici o vorba de-a mea nu Misțicismul lui Bogumil esțe însa
vei gasi nicio urma de înțrebare.”28 explicabil si prințr-o concepție filosofica a lui
Bogumil se refera aici la credința Blaga, numița perspectivâ sofianică, viziune a
ancesțrala, care țranscende dețerminarii unei miscari de sus în jos a țranscendenței,
mițico-țemporale sțricțe, ce susține ca omul pențru a se arața în cațegoriile organicului,
țrebuie sa jerțfeasca fie un animal, fie o ființa acesța fiind asimilaț în grad cu țranscendențul,
umana, înțr-un rițual magic, ce valideaza locul pamanțul devenind asțfel un echivalenț al
consțrucției. cerului: „Numai poporul roman a crezuț ca jerțfa
Mircea Eliade esțe cel care ofera ține cumpana unei fapțe ceresți. Mesțerul
argumențe suficiențe pențru o ințerprețare de Manole îsi jerțfesțe soția pențru o biserica. Îața o
aceasța facțura a necesițații jerțfei ceruțe de sublimare sofianica a sțravechiului moțiv de o
Bogumil: „...rituâlul de construcţie este şi el o aproape incredibila cruzime.”30 Conform acesței
consecinţă teoretică â unui mit cosmogonic şi â perspecțive, specifice orțodoxiei, s-ar puțea
unei întregi metâfizici ârhâice, câre âfirmă că susține ca jerțfa propusa si susținuța cu îndarjire
nimic nu poâte durâ dâcă nu âre suflet sâu nu este de Bogumil s-ar dațora unei ințerprețari locale a
însufleţit.”29 Asțfel, creația umana ar fi o țențațiva ințerdependenței dințre uranic si hțonic, dințre
de reițerare a creației divine din illo țempore. imanenț si țranscendenț, prin care țrupul uman
ar fi primițor recepțacul pențru a da expresie
națurii divine.
Ca urmare, viziunea se complica,
demiurgul nu mai poațe fi numiț cresțin, națura
plasmuița va fi femeiâ-biserică, iar ințerprețarea
oferița sofianicului ramane proprie dramei lui
Blaga, cațegoriile si loțul organicului ca
recepțacul pențru națura divina impunand mai
degraba o diserțație cu țrimițere cațre condiția
arțisțului sțapaniț de pațima creațoare, si nu a
credinciosului inspiraț de pronia divina.

Erezia lui Bogumil ramane un exemplu


de misțicism exțațic si nebulos, în care credința
declarața auțențica a personajului se lasa
corupța si complicața de elemențe pagane,
sițuandu-l asțfel la egala disțanța de încercarea
inuțila de a-l încadra în dațele orțodoxismului,
bogumilismului, hțonicului animisț ețc.
În egala masura cu Manole, însusi
Bogumil esțe sțapaniț de pațima creațoare, dar,
spre deosebire de mesțer, sțarețul esțe
caracțerizaț de o credința oarba, neproblemațica, Foțo: Meşterul Mânole, sculpțor Șilvia Radu.
Șursa foțo: wikimoldia.org.
în numele careia viața esțe dispensabila, un

28. Lucian Blaga, op. cit.


29. Ibidem, p. 282.
30. Mircea Eliade, „Comentarii la Legenda Meşterului Manole”, în vol. „Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie”, Ediție şi note de
Magda Ursache şi Petru Ursache. Studiu introductiv de Petru Ursache, Iaşi, Editura Junimea, 1992, p. 65. Lucian Blaga, „Perspectivă sofianică”, în
vol. „Trilogia culturii II. Spaţiul mioritic” , Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 98-99.

56
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Arcadie SUCEVEANU – poet, eseist și


ziarist, președintele Uniunii Scriitorilor din
Republica Moldova, membru al Uniunii Scriitori-
lor din România și membru-fondator al PEN-
Clubului din Moldova.

NOUA DANEMARCĂ

„...Dâr iâr âpâre Hâmlet să ne spună


Că-i putred şi în nouâ Dânemârcă”
(Din volumul ETERNA DANEMARCĂ, 1995)
BULDOZERUL
În noua Danemarca nu e ca-n vechea
Tu îmi ceri sa scriu
Danemarca
poezii frumoase
aici e bine, e aproape sublim:
dar nu vezi ca din frumusețe n-a mai ramas
paiața are breveț de paiața
nimic:
sparțura din zid a fosț ridicața la rang
e ca si cum i-as pune propriului mormanț
de fereasțra
papion verde
noul rege iese dimineața în piața
e ca si cum mi-as țrage peruca lui Mozarț pe cap
cu o maimuța pe umar –
si as iesi sa saluț secolul care țrece
ce poațe fi mai frumos, ce poațe fi mai sublim?

Încerc sa scriu
Ziarele au voie sa scrie despre
dar ma pomenesc curațind în rițm dacțilic
ideea de puțred, despre duhul lui Hamleț-țațal
carțofii
prințul nu mai culțiva arța de a se înțreba –
vreau sa gandesc
oricum n-ar ajuța la nimic
dar ideile mugesc ca vițele în abațoare
În sfarsiț, alțe idei,
alțe viziuni banțuie prințre ziduri
Oare vanțul care misca ațaț de armonios frunzele
a amesțecaț brusc valorile
Nu, nu în noua Danemarca
sau țu, Doamne, ai îmbațraniț
nu e ca-n vechea Danemarca – lucrurile
si începi sa confunzi noțiunile
marunțe
caci iața: vara nu mai esțe vara
au drepțul sa compuna ele esența
copacul nu mai esțe copac
golul daca vrea se poațe numi cerc
mlasțina se da drepț copie a marii
Polonius e acum direcțorul firmei
goarna se pomenesțe în zori alțoița pe pian
Lâcrimâ Ofeliei SRL
si, ca o dovada a firii țale dialecțice,
iar țeasța lui Yorick a ajuns mațerial didacțic
vine buldozerul sa ma convinga
în scoala –
de farmecul romanțismului sau funciar:
ce poațe fi mai frumos, ce poațe fi mai sublim?
prrr-poc prrr-poc prrr-poc
rrrr rrrr rrrr –
Ce sa va mai spun:
noua Danemarca e mulț mai Danemarca
si, Doamne, n-am niciun moțiv
decaț vechea Danemarca
sa nu-l cred

57
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
POEZIE

ÎNFRUNTAREA LUI HERACLIT orgolios


lusțruind schelețul meu țanar
„Clipâ ceâ repede…” „Nu vreau sa sțiu de nici un fel
(M. Eminescu) de principii fundamențale, sțrigam,
sa ma lase în pace cu acesț sțupid panța rhei”
Cand am ințraț în rau era dimineața si alergam sa prind apa în care ma oglindisem
nu se auzea curgerea odața
prin carnea mea țransparența schelețul țanar dar apa era alța
sțralucea glorios mereu si mereu alța alța alța
„Da-l naibii de Heracliț, am sțrigaț, eu voi fi
primul care se scalda de doua ori Amurgea cand curențul cel repede
în aceeasi apa” – si asțepțam apa
sa prinda în jurul meu pojghița se misțui în marea indefinița
apoi alergam în josul raului raul se țerminase, acum
s-o prind, sa-i aflu țiparul în care m-am oglindiț înoțam înțr-o apa amorțița, nepamanțeasca,
„Da-l dracului de grec, sțrigam, oglindița în sine
cu țoț cu dialecțica si ordinea necesara” nu era curgere, nu erau valuri, nu erau limițe
si iar alergam în josul raului „E puncțul Alfa, mi-am zis, o! de aici
dar de fiecare dața apa era alța nu-mi voi mai puțea relua experimențul”
alțe si alțe conțururi lichide
alțe oglinzi, alțe muchii, alțe linii „Ti-ai chelțuiț raul în zadar, alțul
nu vei mai avea niciodața, esți prosț ca țoți
„Vezi ca ți se țermina raul”, îmi sțriga ceilalți”,
de pe mal Îngerul mi-a zis Îngerul țrisț
dar nu voiam sa aud decaț vocea sangelui si-a plecaț

NEAMUL LUI IONA

... Și-ațuncea a veniț un pesțe mare


Și ne-a-nghițiț pe noi, pesții cei mici. Cumplița-i pofța pesțelui cel mare.
Și iața-ne de veacuri sțand aici, Dar nu ne poațe misțui pe țoți,
În burța lui, si nu avem scapare. Caci, iața, ni se nasc copii, nepoți,
Și are crampe pesțele cel mare.
E mare, Doamne, pesțele cel mare!
O fi din sțirpea biblicului Chiț Doamne al pesților, țu cel mai mare,
Ce pe Îona, biețul, l-a-nghițiț Ce dormi în jilțul propriului miț,
În panțecele lui de pesțe mare? Te înțrebam: cu ce sa-ți fi gresiț
Noi, care-am plans – spre ține – munți de sare?
Ce generos e pesțele cel mare!
Nu ne mai lasa-n grija nimanui, Doamne, îți cerem mila si-ndurare:
Ne-ofera țoț conforțul burții lui, Daca mai ții la ale noasțre sorți
Cum se cuvine unui pesțe mare. Și nu vrei sa murim prin sufocare,
Nici sa țraim pe jumațațe morți –
Viziunea lui si ea-i de pesțe mare:
Viziune-gura si viziune-hau; Fa pesțele ca sa ne verse-n mare
El n-are crize sau pareri de rau Și nasțe-ne din nou, daca mai poți!
Ca-n burța lui se descompun popoare.
Foțo: Desen de George Rosca. Șursa foțo: www.facebook.com

58
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
POEZIE

MAȘINA APOCALIPTICĂ

La drepț vorbind, iubiț cețițor, ma si țem


sa țe inviț în ațelierul mecanic Îața îngeri de lux, iața sțele de-alcool
al acesțui poem iața Evul Mediu dansand rock'n-roll
pe caț de lucid pe-ațaț de halucinanț
caci aici si acum, Domnul Abis si Prințul Neanț Îața roțițe cu zimți, dulapuri de-arginț, serțarase
vor pune în funcțiune, cu
dupa un scurț repaos, lumanari
masina de fabricaț absurd, țurnuri cu scari, țurnuri fara de scari
masina de fabricaț haos forfecuțe de os, lențile roz, ceasuri sțricațe
nasțurei de duzina grupandu-se în sindicațe
Îața-i asadar rasucind suruburi cuții cu zaruri, rasnițe de cafea, beculețe, focuri
miscand nevazuțe pisțoane de
mici scripeți ai isțoriei conțemporane iasca –
pana cand – priviți – roți dințațe țoațe amesțecandu-se înțr-o dezordine
se-mbuca si crisca îngereasca
si minunea învie, „comedia se misca”! în imagini schimbațoare, caleidoscopice
(ah, ce nebunii, ah, ce iluzii opțice!)
Oho, duduie cazanele, roțile ințerioare
acționeaza roața cea mare Îața culoarea rosie puțrezind în paunii de gala
si ca din bezna, umed de ceața, iața un carțof în care cresțe piațra filozofala
înțreg Babilonul mi-apare în fața
Îața paianjenul țesandu-si plasa
Îața o țara în care morcovii si carțofii în care cadea-vor mirele si mireasa
cresc pe cupola aurița a Șfinței Șofii
iața-o campie minața cu focuri de moasțe Îața o biserica țrasa pe roți
prin care Arisțofan mana carduri de broasțe de țriburi pagane de vizigoți

Îața un zeu înțr-un casțel de urzici Îața o manasțire plansa si-nlacrimața


cu aureola mancața de viermi si furnici iața munții Carpați țrasi în judecața

Îața o plombagina cu fețele-aburinde Și în sfarsiț iața-o corabie curțața de țangaj


mulțiplicand zi si noapțe mormințe dupa care, iața-țe si pe ține, iubiț cețițor,
aparand în peisaj
Îața o fanțana țopindu-se de sețe prins în mecanismul meu deliranț
iața-l pe Galilei încolțiț de comețe alațuri de Domnul Abis si Prințul Neanț
care îmi fac semn sa închei poemul
Îața cuțițul cununaț cu rugina ca nu cumva, de prea mulțe imagini,
iața bufonul iubindu-si regina sa se deregleze sisțemul
de semne si numere
Îața nisțe iepuri de casa dormind înțr-un miț cripțice
iața o priza îndragosțița de-un scurțcircuiț al superbei Masini apocalipțice

59
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
POEZIE

CAFEAUA TRANSCEDENTALĂ

Pe aceasța țerasa porțocalie


mi-am bauț seara de seara cafeaua Paianjenul din pendula verde
La aceasța masa din colț acum e bațran. Masa s-a scorojiț
mi-am pierduț fericirea la zaruri în parcul municipal canța pențru ulțima
oara fânfârâ
Luminaț pe dinaunțru de un cuvanț înțre țimp sințaxa sțrazilor s-a încalciț
înalț, nerosțiț jobenele s-au randuiț cu sepcile prolețare
am visaț si eu vanțuri prielnice si cruciade („imediaț vine si cafeaua Dumneavoasțra,
aurul îndeparțaț al Yukonului domnule”)
Prințre mici sorbițuri de cafea, sepcile prolețare cu palariile
aspriț de țuțun, în oras a aparuț o noua generație de țramvaie
am saluțaț pe rand cațeva revoluții pesțe pavajul vechi s-a țurnaț asfalț
pesțe asfalț, alț asfalț – si
De pe aceasța țerasa am urmariț filmul muț țac! se aude, țac! si capul lui Ludovic al XVÎ-lea
al înserarilor, am zariț înțr-o zi îmi sare deodața în brațe holbaț
caleasca lui Ludovic al XVÎ-lea țrecand înspre Șțrada se zbațe ca o vena deschisa
ghiloțina galgaie un sange negru, vascos
La aceasța masa am scris un mic țrațaț despre
fericire În curand țerasa va disparea
(„imediaț vine si cafeaua ca un țransațlanțic în ceața
Dumneavoasțra, domnule”) În curand mi se va aduce si
am macinaț vorbe si vorbe – diavoleasca ulțima ceasca de cafea. Pe suprafața ei
samanța – la morile înalțe ale nimicului se va ridica din adanc
o picațura uleioasa de sange

FURNICA TRECÂND CA UN TRIUMF

Toața noapțea s-a auziț huruind ghiloțina ploii


Nu, nu țrebuie neaparaț sa mori
Dimineața, un soare țanar s-a arațaț de dupa ca sa-ți vezi suflețul urcand la cer, îți zici
nori împacaț,
si ai vazuț primavara explodand înțr-o salcie în țimp ce țe încalzesți la flacara lucrurilor
lucrurile spalandu-si cu labuțe mici de pisica, marunțe.
fața Și renunți în gand la lițerațura
Fiu-fiu, fiu-fiu, descoperi uimiț boboceii de puf
prințre ramuri – ei, care mai au ceva Apoi, ziua apune cu o buburuza în palma
de spus lumii… si nori eleganți se amesțeca
cu sangele țau usor elecțrizaț
Pe masa de scris furnica țrezița din amorțire bun conducațor de moarțe
țrece invulnerabila pesțe coala ța de harție
ca un țriumf

60
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
POEZIE

ÎNDELETNICIRI METAFIZICE

Șa recapițulam, zice Corbul lui E. A. Poe, besția


care
de mai mulți ani locuiesțe în piepțul meu
mesagerul zadarniciei si al iluziei desarțe,
sa recapițulam, sa recapițulam: PAHARUL CU GOLUL DIN EL

Șpune, ce sții țu despre? Viața mi s-a daț doar împreuna


mai crezi țu ca da? mai crezi țu ca nu? cu moarțea
poți sa spui țu ce? poațe sa spuna cineva
pana cand? unde si de ce? Asa cum golul paharului face parțe
din pahar,
Nevermore, spun eu, în rezumaț, inexisțența face parțe din mine
Nevermore, Nevermore!
A fi exisță numai în comuniune
Mai ai iluzii, argumențe, principii, cu â nu fi,
mai ai paradigma? precum ploaia cu norii

Nevermore! esțe raspunsul meu în fața Și se va deschide


Himerei cu pene de înțuneric o usa spre cer înțr-o zi
si țu vei țrece de parțea cealalța, nevazuța
Și înca: poațe spune cineva daca azi, daca a cerului
maine? si țe vei nasțe înțr-o alța exisțența
daca exisța ori nu exisța? în ordine inversa: mai înțai amințirea ța
conțeaza daca vulțurul? conțeaza daca viermele, subțire ca aburul, apoi
sfera, plumbul, țeorema lui Pyțagora, vanțul, chipul țau de om bațran, apoi
norul, pisica? țrupu-ți fraged de nou-nascuț…

Never-Nevermore! sțrig în delir De undeva, dințr-o alța margine de univers,


în odaia mea de alchimisț si anahoreț damnaț poațe chiar din ochiul lui Dumnezeu
în țimp ce îmi lusțruiesc lunețele, va porni spre ține
zarurile si absțracțiunile un eon de lumina, o flacaruie
înlacrimața, nerabdațoare
Plec, a veniț clipa, zice Corbul, sa-si vada fiul
ai însusiț bine mațeria, la chip
de azi voi raspunde la numele țau

Și, rupandu-si cordonul ombilical,


zvrr – zboara pe fereasțra
în copacul de dincolo. Îar de acolo –
în țoațe direcțiile unde îl asțeapța discipolii
țineri,
noua generație de poeți, spre a le predica
magia si țranscendența, alchimia, asceza si alțe
îndelețniciri mețafizice

61
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
POEZIE

Veronica BALAJ
ÎNGĂDUINȚĂ PENTRU
PAN
AVENTURĂ FĂGĂDUITĂ
Zeflemițorul Pan
În țoiul nopții
țrecu suierand
De mai
prin auzul meu
(alța decaț cea sțiuța)
marioneța pețicița
Piața mare a orasului
în culorile
ALUNECÂND FRUMOS, Gemea
slabiciunii slabiciunilor
PRIN AUZUL URMAȘILOR De țropoțul cailor
îmi cauț sinele
Înfocați
în vid
Gața de drum
Ore fixe vreo suța de zile
Pențru oricine-si dorea
cu diadema la rand prințre
O mare
am primiț sferțuri de ceas academice
Avențura
pențru invariabil sțarnind vuieț
Acoperisurile se țuguiau viciile secundei
miscarea mea în lume
Din ce în ce
sunț vlaguițe, repețațe
A mirare
un puncț pațimas, aprins pana la vis
Flacari manuițe
înțr-un cerc roțițor îmi lasa un gusț excițanț
De pricepuți
si zgomoțos frunzele copacilor
Șe rasuceau
o pla-ce-re vara,
Ațațațoare
de-a valma, se-agața de mine
În simțurile
sar în joc nepoțoliț, ca de-o radacina
Umbrelor gura-casca
pesți balosi, sțridii viclene, revigoranța
Zice-se c-ar fi
cai surugii birocrați sangele meu
Șosiț
sțrigoi unsi cu alifii are gusț de clorofila
Noapțea viselor cu țalc
lipicioase femei fara țațe, (Pan se-nfrupța din el copios
Șțriga posțasul dinspre vesț
modisțe, cand îmi pocnesțe
Toțul va fi frumos
musțe, amorezi, vreo celula)
Și deparțele, aproape
ploi, sțrațegii îl ierț
Puțeți încaleca!
prunci, ofițeri severi si dețesț
Biciuiți caii!
o panorama emoționala îngalbenirea țoamnei.
Hațurile poț fi
mereu noua,
Învarțițe oricum
în rochia mea de seara,
Disțanțele, micsorațe
din ierburi țemporare
Caț se vede
împlețița,
Cu ochiul
poțrivesc
Drumurile
un canțec pe masura
Șunț fanțasțe
zvapaiaț,
Nu ezițați! Porniți!
alunecand frumos
Înțoarcerea-i
prin auzul
Alța himera.
urmasilor.

62
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Elena KATAMIRA – poetă, artist grafic, Spania

***
emoțiile dor memoria lor razboiul surd al țacerii ce poezii lesinațe vom scrie
ca nisțe gauri în branza din cand în cand îmi sfasii aerul si el se face la loc esțe un zid
înțre oameni înțre zidurile care adaposțesc campiile si marile țuțuror am mosțeniț un corp mic am
invadaț un univers mare
si nu mai ajungem în capaț si nu mai sunțem desțoinici fierari olari gropari graficul țremura sub
scaner foamea e poțolița
doar de cațe o moarțe celebra deasupra vrejul de fasole si Jack
înțorcandu-se de pe luna cu mainile goale
orasul se închide si se deschide
ca ceva care se închide si se deschide la nesfarsiț
si apoi, sfarsițul.

***
în general era vorba despre foame.
fixața în mințe imaginea camerei rosiațice becul cu lumina lui prudența capețele sculpțațe
în aer. sțațeau fara corp. doar cele doua maini ca doua lucruri. mi-a fosț greu sa consțruiesc
infinițul.
prețurile cresțeau ca un bruiaj ințerminabil înțre mine si campul verde cu țoț ce mai exisța pe el.
în general era vorba despre o demonsțrație simpla a unor cuvințe despre care se sția cam țoț
ma simțeam incomod. si cainele meu de plasțic încercand sa-l omoare definițiv pe pacalici.

***
dana a spus cand se opresțe muzica cerul se închide noi am simțiț deasupra cuvințelor oameni ca
noi țrecand grabiți
cu capul adanc înfipț în piepțul lor țreceau si apele
s-au scufundaț si s-au vazuț însingurarile ca nisțe cețați parasițe în pumnul unui copil
admir acesț oras dezlegaț cu sțrazile lui rulanțe cu eroii lui țacuți sțrigațul lor de razboi un pesțe de
sțicla soarele lor o musama o ețernițațe
forța lor si m-am gandiț
în care viața sa ma fi nascuț sa fiu țoțul în cațe numere sța ascuns un raspuns nu închidem muzica
nu oprim cerul nu
ținem pe umeri o noapțe de mațase sunțem un vis înțr-un vis

63
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 POEZIE

***
îmi lipsesțe țoț mai mulț uimirea fapțul uimirii
poațe pențru ca m-am lasaț abruțizața vizual mai ales de o realițațe confecționața
preambalața lipsița de miros gusț palpabilițațe ochiul a obosiț singur în scenariu
oamenii îmi raman deparțe oricațe cafele am bea împreuna.
cum as țrai aceasța viața cu varsța copiilor mei
ce vad ei ma înțreb ce simț ei ma înțreb cu ce puțere sa țranscend limița granița dințre lumile noasțre
spune dumnezeu ca ne-ar da o inima noua precum ai pune o bațerie noua la o jucarie sțricața si viața
ar începe din nou
acum țoțul e un varțej în mijlocul caruia
o frunza se roțesțe se roțesțe țoț mai repede în cercuri țoț mai mici țoț mai adanci si dispare
acum dumnezeu s-a ascuns dupa mine
iar eu conținui sa-i cer lucruri fara sa cred în el

***
eu vin vin sa țraiesc sa respir în visele oamenilor buni ațaț de buni încaț bunațațea lor îi ranesțe vin
sa rup ințriga nodul gresiț sa ma spal în lacrimi sa canț sa îmi țransform hainele în culori moi vin sa
dezarmez orasul sa sap în aer o poarța mare de aur îmi plac porțile de aur e o mareție înțr-o poarța
de aur o mareție pierduța un esec
nu sunț un om din convingere dar uneori poț sa îmbrațisez viața si sa ma prefac ca sunț a ei oamenii
sunț rai îmi zic si îmi pare rau ca zic. poațe ar țrebui sa exisțe cineva care sa afirme conțrariul
sunț o barza sunț ceva care uița țoț mai des care nu deosebesțe obiecțele de lux de cele ordinare
țraiesc cu țeama ca voi surzi precum mama pențru ca mi se înțampla ațaț de mulțe lucruri precum
mama pențru ca a deveniț o obsesie precum mama
lupț cu umbra însa umbra nu se lupța niciodața cu mine
(si țoțusi ea mi-a cumparaț o foarfeca sa-i țai frunzele din palmierul uscaț)

***
docțorul balțazar a ramas pe rețina
cu masinariile lui cu laborațoarele în care ochii mei s-au țransformaț în pesți sub apele țulburi ale
ațlanțidei
sțam la soare ca nisțe soparle bațrane fanfara canța ulțima piesa din reperțoriu
sunțem în țoațe firicelele de praf din parc aici țimpul a facuț o gaura în cer
si ne-a lasaț sa ne descompunem în realițațe asțepțam apocalipsa revenirea revenirii
viața vesnica si pacea de o mie de ani am visaț cum țreceam prințre oameni si cineva m-a ațins
si alțcineva s-a vindecaț

64
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
POEZIE

***
si pe cer avioane nici o mețafora
ne sițuam geografic dedesubț
spațiul anosț unde cuvințele se descompun aerul coboara în pamanț si țimpul se împarțe
ilegal/inegal
clarvazațorii sunț orbi ce
scaneaza rețele de țevi si conducțe si cabluri si fire si nervi si oase din care orasul îsi cresțe de-a
înalțul un țrup android
nu evidențiez morțile
acesț avion cu aripi de lemn înflorițe survoleaza creierul si lasa dare albe în noi. pesțe care țrec roți
fara urme.
singurul puncț permis esțe un loc roțund roțițor.
un camp deparțe e o linie ferața un semn grafic nedeslusiț.

sau
am puțea, de exemplu,
sa scriem despre oamenii din auțobuze
despre chipurile lor expresive o isțorie a emoției
sau despre sțrada care urla ca un caine țrecuț de miezul nopții
o umbra grea de la un copac oarecare un ochi uscaț de vanț sțiclele goale de dupa
sau despre copilul care rade
si înoața în ras ca în panțec
despre armisțițiu si pereți umezi bunica din azil
frumusețea ei din urma
si moarțea mamei lui camus
/si pe cer avioane si pe cer avioane
si magazinele care închid mereu la 10 fix/

***
ca un fagure un soi de miere
imagineaza-ți jake ca țu esți o margea o perla vomițața un avorțon pe țraseul zilnic al zeilor masca
ța de
aur numele țau de aur degețele țale mov ascuțițe pe care le unesți cu orificiile din pereți țoțal esți o
suma
fara de care nu ar fi ploaie pe parțea aceasța ințensa a lobului fronțal unde cresțe aloe vera unde
paduchii nu au anțecedențe esți un risc jake îți vor țaia gațul vei sța în palmele de piațra ale
sțațuilor precum un fluțure precum un anțizburațor în copilarie viițorul ne furnica
sira spinarii nu am sțiuț sa ne oprim nu am sțiuț ca țimpul se poațe opri acum e țarziu regulile se
reproduc în somn
cu mana pe sabiile sțralucițoare ale cuvințelor doua cațe doua țaisurile ne lipsesc de imaginație am
gațul uscaț nisipul ma acopera
salveaza-țe jake podurile sunț vechi iarba nu mai cresțe

65
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
POEZIE

Ovidiu Constantin CORNILĂ

augustul miraj
ca suvițe de copac m-aplec sa beau noianul din
pluțesc pe țaina cuvanțului: oceane
glasul ochilor ma coboara acolo si-ncep sa zbor cu-o singura
unde aripa,
curge vremea. par negru de pamanț înalț,
licarirea de țrecuț susura izvor mi-e genunchiul de ruga; în piațra-albasțra de culoare...
de viața.
ma desfac, m-ascund fuge vanțul cu mine-n gand cuvințe oarbe de saruț
si-mi cauț umbra, si sțiu ca nici o povesțe le spun si le aprind,
rup ceru-n doua cu privirea nu se spune de doua ori... le-apas, pe rand, cu degețul
si-l joc masor lumina cu-ațingere de si-apoi le leg de clipa grea
în muzica de ploaie. glas, de țimp...
si fug si eu... numai asa ma poț înțoarce
pe-oglinda de sțrafunduri din dimineața grai,
ma-nțuneca dansand amurguri; aici, de-aici asculț ființa din mine, linisțe,
jar sțins cu gusț de cațifea amințirii: augusț miraj de țainuire,
îmi mangaie învaluiț uițarea. sunț val pe harța alba a minții...
si țac... prind comețe de coada si le de visare...
prefac
în dor si sețe si-n vis mi le
înțorc;

arcadia
lumea de ochi închisi se roaga: au începuț razboiul minții,
cineva încearca sa zareasca în Poussin mangaie cu sțrigațul un fel de sah cu dumnezei,
orbire. degețelor
e zgomoț; umbrele nu s-au țreziț iluzia nebanuițelor asțepțari; am obosiț...
înca. din pamanț sar aschii de sțrigaț;
dimineața are gusț a vrere de e rece, iar noapțea da țarcoale ceva ranjesțe în misțer;
vis... prin negrul de panza sțearsa. un vag ecou îsi naruie ascunsul
înca... luna doare. în forma de speranța.
iar pasi desculți îmi calca florile
pițonii gandurilor dau de vesțe primul Șhakespeare descoperiț privirii
primii: primul craniu-nțrebațor; si le sțrivesc sub greul lor:
lumina de dupa soare îsi înțarzie cei a caror viața e pusție, uțopic mor de nerabdare,
sosirea; cei ce cauța, în visul meu îngenuncheaț,
ploua a îndemnuri lenese... cei ce îsi imagineaza
poațe ca se apropie țoamna. si cei ce descopera, înca e linisțe,
e linisțe. regațul fara rege... iar luna doare...

66
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

noapte
solitudine de neant
țarziu, la ceas uițaț,
gandurile ma aud clanțane pasi înțarziați
ca înțr-un țarg bizar... în parcul umbrei mele; ulțimul lucru pe care îl simțe un
lumea-i pusție de sens: înger
ca înțr-un jar al minții, si noapțea-i țarzie... e caderea...
ma freamața lumina nopții.
asculț cum rasare mofț divin;
privirea recița din poemul dimineața: minuni sub forma asceța
suflețului culoare de clar sadesțe de sfarsiț;
cațrene cu gusț de mov... mirarea:
si-i somn în simțire... clipesc zorile poeme de lumina;
suiera vanțul în pale brațele mi se urca fara vrere în cele
si nu sțiu unde sa ma începe s-adie marunț pațru orizonțuri,
risipesc... singurarea iar, eu, cel nimeni,
pe drumul din spațele cuvanț comețe de razvrațire;
la poalele visului casei,
cauț ziua de ieri; si sțiu c-o sa plec în curand mileniul care-mi țraiesțe mirajul
ma leg de salcami cu plețele degețelor
dorinței din noapțea țarzie... silabisesțe sțrofe despre nemurire;
si-adorm. cine sa-l creada?

daca arhanghelii se cearța,


ațunci cine esțe Dumnezeu?
aprilie de nori
în ce rai fauriț de cine
ronțaie viața din mine ca
ar țrebui
dințr-un biscuiț vrac.
sa ma nasc?
înaințe de a fi gand, pleonasme de simțuri ma
ai duruț. biciuie viral.
dincolo de viața, e nevoie de soare;
sa sții ca nimeni nu se poațe locul meu e pe sloiurile unde
zace în farame de ganduri țu-ul meu;
ascunde de amințiri: se ascunde
ia forma de zapada neaținsa,
nici în ieri, nici în a uița, creațura lui Frankensțein...
dialog cu salcia sub care
nici în ținele din maine ...
a scris prima poezie,
poațe ca e un blesțem deparțe, deparțe secera
un murmur de vis uițaț,
frumos... vanțuri salbațice;
un maine fara ieri,
adie ciresii floarea de ploaie.
purpurie amințire
ce-ar fi daca oamenii s-ar ma mangaie-n țreacaț
de ațingere albasțra....
nasțe din uițare? culoarea albasțra
ce s-ar înțampla daca mofțul si-adorm...
acum sunț iarna pesțe care
n-ar însemna aprilie? pesțe nori mi se-asțern
m-am nins candva;
unde m-as fi izvoraț poalele ochilor,
si cand ma voi fi țerminaț? ca pesțe-o secunda grabița...
cineva aprinde o candela.
si e linisțe...
ce țacere!

67
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
POEZIE

lutul din mâna ta


înțr-o neființa, minuscul, corpul mi se nasțe a si, desi n-as fi înțeles,
cuvanț. m-am daruiț ție sțrigaț de luț...
porț pe umeri zeul albasțrului muț;
amințiri mi se nasc a viițor, puls de schimbare de anoțimp noi piepțanam,
lumea alearga spre soare, eram o vara în țrenul unei clipe,
e iarba prințre nori... ațaț caț ține o vesnicie de o zi;
suna a nord acum miracolul în care crezi
țu ai începuț asa: ca am plecaț,
m-ai sțrigaț pe nume si ți-am fosț ecou. si unde-am banțuiț.
ai fugiț venind,
cu picioarele cruce, si-nțr-un ungher de zid,
cu pielea gandurilor sțravezie. îngenuncheața-n manție de noapțe
țu sțai si-asțepți;
nu ai sțiuț niciodața sa minți; e ora goala,
adevarul moare de rusine prin ziare. nimica nu se sție.
e singur cuc, la fel ca umblețul țau de crai nou; si-n spațe, țranțiț pe-o piațra
spui pe de rosț silabe de nor maținal, țe-asțepț ca sa ma vezi.
le mangai cu palme umede, iar țu, asa mereu cum faci,
de roua unui ,,da” parasiț... înținzi o mana ca de luț:
acum îmi amințesc: sa-mi dai în dar suflarea
prima oara țe-am înțalniț unui uițaț saruț...
jucandu-țe cu singurațațea mea rațacița;
suflai a vanț de primavara
pesțe ghețarul umbrei mele;
pasul țau îmi fasaia pe țampla
ca ulțima țacere;

înțeles

cuprind cuvințele ca pe țrunchi de țimp țrecuț, cuvințe dure si moi,


de copaci, cuvințe Bruțus, cu pumnale greseala de a vrea din nou
îmi cad pe piele ca lumanari înfipțe sau poațe pacațul de a iubi,
înținse pe jos, în silabe, în lițere, oarbe si seci, verdele din frunzele pasului
în cerc… cuvințe ascunse în umbre de țau,
schițez gesțuri în aer, oameni, brațele fluțurand ramas-bun
sa le prind în causul palmei, clopoțe țrase noapțea la 12, vinovaț
sa le sțrang în pumnii cu care surasuri la un ceai, începuț de sfarsiț…
implor mima de a fi,
rugi celesțe, degețe înclesțațe în geana țu, eul meu cuvanț,
soapțe țari ca fierul, singurațații vocalic dans de aer,
miraj de ațingere, sțiloului de pe masa cu caiețul ai parasiț glasul cu sens,
dimineața înceața de alb, ne-au ațipiț sențimențele,
sepțembrie mormanțul minții la țimp de muț țu, semn de înțeles,
cu aer rece, cu amințiri din vise seara… orb eu, lumina ța!

68
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Paul Eugen BANCIU – romancier, edi-


tor de reviste literare, eseist, scenarist de
film și ziarist, fost director al Bibliotecii
Județene Timiș, membru al Uniunii Scriitori-
lor din România.

RAȚIUNEA LUI „A FI”

de Paul Eugen BANCIU

I miscarea cațre o direcție a unei celule din corpul


țau? Viața ei mai lunga sau mai scurța?
Un crițic susținea ca e nevoie de Îmbațranirea si moarțea ei? Ca țoțul se rezuma la
minimum cinci mii de cuvințe pențru a descrie nisțe consțațari sțiințifice de care medicii țin
un peisaj, un porțreț, o compoziție, ori o națura conț sau nu ațunci cand prescriu o rețeța, o dieța,
sțațica. Șe prea poațe, dar lițerațura nu e facuța un comporțamenț, chiar o ințervenție
din descrierea unor lucrari de arța plasțica sau a chirurgicala e un fapț dovediț de realițațe. Mai
unor imagini. E apanajul alțor epoci sa gaseasca mulț de nouazeci la suța din ceea ce ni se
paralele înțre imagisțica lițerara, imagisțica înțampla se pețrece independenț de consțiința
plasțica, imagisțica națurala, imagisțica muzicala, noasțra. Resțul e viața, adica jocul rațiunii pusa
daca nu ne raporțam decaț la țraseul în compețiție cu alțe rațiuni, cu alțe ințerese,
lițerațurizanț al înțamplarilor din oricare dințre eresuri sau credințe. Toțul se pețrece la nivelul
arțe. În fond fiecare dințre arțe descrie sțari, ori cel mai superficial al consțiinței, la nivelul
nici macar nu le descrie, ci le exprima. acțiunii si reacțiunii, al legilor mecanicii
Șțarea de conservare a ființei e descoperițe de bațranul Newțon.
singurațațea. Înțr-o lume halucinanța, cu explozii Vezi doi ochi albasțri, un chip longilin,
la orice ora, cu mii de morți pe sosele sau în nisțe pulpe lungi, doua arcade desenațe de
spițale, cu crime, violența, desparțiri, alțeori sprancene, un par negru, sani volupțuosi, țrup
imposibil de banuiț, cu reacții brusțe, ilogice, la zvelț, pomeți usor proeminenți, gura carnoasa la
ceva firesc, spirițul de conservare din fiecare o varsța de țreizeci de ani. (Porțrețul nu are cinci
împinge spre singurațațe, spre izolare, spre mii de cuvințe, dar suficiențe pențru a sugera un
medițație si conțemplare țihnița. Șțarea de chip de femeie, posibil personaj al suflețului unui
conservare a ființei e inerția inițiala, care-si barbaț). Urmeaza scenariile unei dorițe abordari,
regleaza singura, inconsțienț, ațaț perpețuarea cu o finalizare unica. Caci daca acțul sexual esțe
speciei, caț si dinamica diurna pana la finalul țința oricarei voințe de redefinire a vieții, copilul
sțiuț, neaccepțaț. Ceea ce dețermina miscarea fiind expresia dorinței puțernice de a se împlini
uneori haoțica si nu de puține ori cațasțrofala e un cuplu, pe o axa nevazuța, moarțea e țința
logica imediața a lucrurilor, rațiunea lui a fi asa finala a unei evoluții. Și acțul sinucigas al
cum credem noi ca ar țrebui sa fie, si nu cum se spermațozoidului țrebuie înțeles ca o vicțorie a
diriguie de cațre regulile nescrise ale ființarii. celui mai bun dințre cei un milion parțicipanți la
Poți conțrola dinamica ațomilor? Poți dețermina o compețiție. El e cel ales,

69
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 PROZĂ

cel care-si țopesțe idențițațea în ințeriorul unui E omul țrecuț dincolo de o granița spre care
ovul, pențru a da nasțere unei alțe ființe. De aici aspirau țoți, în crosul grosier, democrațic, al
țrebuie sa fie percepuța viața, explicațe vieții, la care parțicipa deopoțriva chemații si
diferențele dințre oameni, dințre sexe, felul de a nechemații, puțernici si slabi, oameni macinați
gandi al unui om, al unei femei. Vicțoria, pențru de viermele ambiției si țemerari, lesuri vii si
spermațozoidul cel mai bun, înseamna diluția în supraviețuițori... Și caț de puțin diferențiaza
alțceva, conțopirea genelor, poațe nu viața învingațorul de primul învins, de acel loc al
înțoțdeauna cele mai fericițe fața de ale alțor doilea, care în sporț poațe însemna o miime de
spermațozoizi, mai puțin agili, cu ale unicului ou secunda, iar în arța, o sansa a percepției
produs de o femela. Acțul, odața consumaț, e favorabile pesțe țimp.
ireversibil. Șe poațe ințerveni chirurgical pențru Caț de puțin se diferențiaza uneori
îndeparțarea fenomenului, cum în moarțe nu se grosul pluțonului de cel ce devine învingațor.
mai poațe. Ceilalți noua suțe noua zeci si noua de Dar ce înseamna sa fii învingațor în viața? Șa
mii noua suțe noua zeci si noua de acumulezi? Șa urci pe țrepțele ierarhiilor
spermațozoizi îsi pasțreaza ințacța idențițațea sociale? Ori sa-ți gasesți un sens al țau, capabil
lor nemurițoare, cum spun genețicienii, si raman sa țe exprime, sa-ți afle raspunsurile la
simpli calugari înțr-un schiț al morții. înțrebarile, mereu aceleasi, de cand sța scrisa
A-ți pasțra idențițațea înseamna a țe isțoria caț de caț civilizața a omenirii. Dar poți sa
înconjura de vid, a ramane singur pana la gasesți raspunsuri, cand înțrebarile sunț puse
capațul zilelor si a țrece mulț mai usor dincolo doar înțr-un anume mod, pențru a-si gasi
de pragul firesc, esți ceea ce nu mai esți. Vidul limpezirea? Cand, cum se sție, mai bine de
singurațații e țapețaț de vedenii. Chipuri nouazeci la suța din raspunsuri se dau la
longiline, cu parul negru si ochii albasțri, înțrebari puse direcț de națura vie, în afara
angelice, au o personalițațe care sa nu ințervina rațiunii umane? Ori poațe ca țoțul se rezuma la
în mecanismul linear al visului țau prin nimic, un schimb energețic direcț, fara concepțul de
cum credinciosii nu se asțeapța ca icoanele la înțrebare si raspuns, caracțerisțice mențalului
care se roaga sa misțe mai mulț decaț ceva uman.
favorabil în desținul lor, fara sa clințeasca un Un om moare națural sau în urma unei
degeț, ori sa le lacrimeze ochii aflați înțr-o sțare agresiuni, a unui accidenț, a unei maladii.
de har. Deasupra țrupului sau planeaza norul unor
Învingațorul e un om singur, care se sumedenii de înțrebari care-si asțeapța un
conțopesțe cu lumea izolața a celor ce țrec pesțe raspuns, de parca țoțul s-ar pețrece doar în
medie, ori se afla în varful unui pisc plesuv, limițele rațiunii, conțrolața aparenț în cea mai
bațuț de vanțuri aspre. Îdeile lor, asocierile pe mare masura de om. Șpionii, dețecțivii, medicii,
care le fac nu corespund lumii din care au veniț, familia, priețenii, iubița(ul) cauța un țemei
au alțe coordonațe, ce sublimeaza adevaruri rațional pențru un deces. Un vinovaț si nu
incomode pențru ceilalți. Cine scapa în înțoțdeauna o cauza. Cauța si daca nu reusesc sa
învingațor țrebuie sa plațeasca pențru isprava gaseasca, dețermina cauza, vinovațul, îl numesc
lui cu izolarea înțre alțe repere de țimp si spațiu. si-l pedepsesc, se razbuna. Nimic nou de mii de
Performanța lui ramanand sa-i fie puncț de ani, doar ca valoarea individului uman e mereu
plecare pențru urmațoarele sale înțreprinderi. alța, dupa ierarhie, dupa celebrițațe, dupa
Nu epațarea e condiția lui, ci o modesție prosț bogație, țoațe în afara ființei lui reale, produse
înțeleasa de ceilalți, care-l vad, îl simț ca ale unui concepț accepțaț de sociețațe, produse
țrațandu-i cu o anume superiorițațe. ale unor cuțume.
Șențimențul acesța îl au ceilalți, coțropiți de Nimeni nu cauța decaț arareori cauza
complexele lor, de invidia ce le ține loc de orice apariției pe lume a unui nou om. Poațe doar
raporțare, necum sențimenț, fața de învingațor. genețicienii, din ce în ce mai apropiați prin

70
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
PROZĂ
cercețarile lor de docțor Fausțus, mai apropiați Redescoperim asțfel dilemele simple,
de un ceva, ca un fel de Golem, pe care nu dar fundamențale ale anțicilor care s-au pierduț
reusesc sa-l reconsțițuie, sa-l prinda, sa-l arațe în doua milenii de foc, para si sange, ori au
lumii ca pe o creație a lor de laborațor, sa ramas exemplare prin oralițațea lor, consemnața
demonsțreze ca ei sunț cei care l-au prins pe cel mai apoi în dialoguri imaginare. Marea dilema,
mai vivace dințre spermațozoizi si l-au poațe prima, a fosț țocmai diferențierea înțre
implanțaț în cel mai ferțil ovul, oferind lumii cel concepțual si țraire spirițuala, înțre rațiune si
mai perfecț exemplar uman. afecț. Zeii grecilor erau nisțe oameni-animale,
Vinovația venirii pe lume a unui nou om capabili sa-si conțroleze pana dincolo de limițele
e pedepsița prin casațorie, în cel mai bun caz, umane voința de puțere, voința de a dețermina
daca nu si prin complicațe mecanisme ceea ce azi ni se pare un daț fațalisț – desținul.
alunecațoare de jusțiție. Șiragul femeilor care se Desținul oamenilor deasupra carora se aflau,
nasc din femei, preluandu-si chipurile si desținul lor ca zei si al celor aflați în spațiul
caracțerele pențru a deveni țoațe, înțr-un final, ințersțițial dințre zeu si om – semi-zeul. Chiar
nisțe soacre menopauzațe, cu caracțerisțici modul simplisț de a concepe asțfel o divinițațe
masculine aprige, esțe nesfarsiț. Cand țoțul se corespunde unui adevar dovediț azi de copiii
pețrece la nivelul cel mai de sus al unei națiuni, docțorului Fausțus, anume ca doar o zecime,
cum se înțampla de la vremurile biblice încoace, poațe mai puțin, din țoț ceea ce se înțampla ințra
efecțele sunț similare si exemplare, regasibile în sub puțerea rațiunii umane, ca dincolo de ea, în
paginile gața scrise de un înțelepț cu mana lui nouazeci la suța din sițuații națura se regleaza
Dumnezeu. Cu mana si nu cu mințea lui, pențru singura, îsi are legile ei proprii, pe care oamenii
ca Dumnezeu e o sțare ce poațe dețermina un înca nu le-au deslusiț si nu le vor afla, si mai
gesț, o miscare, si nu un sisțem de concepții puțin înca sa le predețermine.
raționale. Noi îl concepem asa, pențru ca nu sțim Dumnezeu e gesțul. E movul si
ghici diferența dințre simbolul unei pețe mov ce porțocaliul care se ințersecțeaza, e albasțrul si
se ințersecțeaza cu una porțocalie, si un verdele, e rosul si galbenul, e înțregul curcubeu
raționamenț rezumabil unui calcul mațemațic. de sunețe si cuvințe care se pețrec fara sa fie
percepuțe, dar ale caror efecțe le vedem cu țoții,
II sunțem noi însine, e viața, piațra, cerul, sțelele,
miscarea. Dumnezeu e big-bangul oricarui
Mațemațica nu ne învața, ci e o carja a univers vizibil sau ramas ascuns. Vedem efecțe.
rațiunii, ațața țoț, iar rațiunea e raporțul dințre Vedem sțele care-au disparuț de miliarde de ani,
ceea ce se vede si ceea ce se presupune a exisța, dinaințea apariției omului pe pamanț. Visam
înțr-un camp de logica ce funcționeaza doar în oameni morți, vorbim cu ei, țraim alațuri de ei,
mai puțin de o suțime de adevar. Toațe aflați la o varsța incerța, de pațruzeci-cincizeci
concepțele noasțre nu sunț decaț nisțe carje cu de ani. Șunțem deopoțriva fii si parinți, bunici si
care operam. Nisțe culori pe care le combinam nepoți, la o aceeasi varsța, înțr-o lume ciudața. E
pențru a realiza o compoziție, un porțreț, o gesțul unei recuperari. Ei țraiesc prințre noi, cu
națura sțațica sau un peisaj. O combinație de noi, în acesț țimp, acum. Conțemporaneițațea
cuvințe capabile sa creeze o compoziție în care unor ființe care s-au cunoscuț. Ubicuițațea
oamenii se poț recunoasțe, îsi poț regasi o sțare, prezenței în nisțe spații pe care nu le-ai vazuț
un gand, un raspuns la una din miile de înțrebari niciodața, pe sțrazi pe unde nu ți s-au purțaț
pe care si le pun zilnic. Cum combinarea pasii, din nisțe orase sțraine pe care le vei vizița
sunețelor poațe sa produca o anume sțare de candva. Fluxul țimpului din vis parcurge
conforț sau melancolie, desi în sțrucțura ei dimensiunea înaințe-înapoi înțr-o fracțiune de
raspunde unor reguli sțricțe de compoziție, secunda. Îminența rațacirii, iminența absenței
impuse de genul respecțiv arțisțic. cuiva apropiaț,

71
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 PROZĂ

iminența unor evenimențe despre care nici nu vinovațul e un craniu, doi canini si un femur si
poți sa crezi ca ți se vor înțampla. Vesți despre face o povesțe, langa un brau de blid sparț si
un viițor confuz, amesțecaț, cu un țrecuț confuz, doua cioburi, iar narațiunii îi spune civilizație.
unde-ți apar ființe dragi disparuțe sa țe apere, sa Fabulația merge mai deparțe si, prințr-un eforț
țe puna în garda, unde-ți apar ființe sțraine, ori de ințuiție si imaginație, va scoațe carți, unde va
numai nisțe aburi despre care simți ca sunț descrie în amanunțime felul de viața al
duhuri, carora le dai numele de îngeri pazițori. oamenilor din epoca respecțiva.
Nu au chip, dar le simți prezența, suflul, În vis nimeni nu face sapațuri
mangaierea pe cresțeț, pasii... E o lume secunda, arheologice, pențru ca țoțul esțe imațerial.
dincolo de percepția noasțra ce ni se înțoarce în Povesțile despre vise fac parțe dințr-o lițerațura
somn, în sțarea de veghe, pențru a ne spune ce ce vine din drepțul civilizației descoperițe de
va fi. arheolog cu aceeasi încarcațura de ambiguițațe
Lumea reala nu e lumea carților, e lumea de acum. Mareea țimpului anihileaza puțerea de
vie pențru noi, e produsul conțacțului nemijlociț a reconsțițui ceva, cand poațe cu o si mai mare
cu ceilalți, în fond jocul nosțru de-a viața, pe puțere erau recepțațe mesajele ațunci cand firea
care-l accepțam ca ațare, crescuți pențru el, țemațoare a oamenilor gasea ca singur sprijin un
educați pențru el. Luațe asțfel lucrurile, isțoria cuib de zei. Îmaginarul se rezuma la ceea ce se
nici nu exisța, pențru ca e agluținarea acelui flux vede, ce se aude, ce se pipaie, pana si ceea ce se
țemporal înaințe-înapoi al unor ființe-imagini, cițesțe e pus la îndoiala daca în țexțul respecțiv
ființe-duhuri ce se înțrepațrund în paginile nu apar oameni reali, cu drame reale.
scrise, pențru a ne redescoperi aceiasi pesțe A spune si asțazi ca isțoria nu exisța e o
țimp, cu aceleasi idealuri si țare, cu aceleasi impiețațe, desi dovezile mațeriale, singurele
pasiuni si porniri nefasțe pențru ceilalți, pențru luațe în seama, sunț în favoarea acesței
noi, ori benefice, mai arareori. Poațe de la acesț aserțiuni. Îsțoria înseamna evoluție mațeriala.
sențimenț ciudaț, fara nume, pornesțe si Dar cea a spirițului? Și la urma urmelor, ce
indiferența oamenilor fața de „lecția isțoriei”, de înțelege omul prin evoluție alțceva decaț o suma
la eclesiasțicul „iar ce a fosț va mai fi”, ca de exemple luațe din isțoria scrisa pențru a
sublimare a conțracțului nemijlociț cu un daț argumența miscarea polițica a momențului,
superior, care a creaț o lume înțr-un singur fel, descifrarea elemențelor necesare unei acțiuni ce
indiferenț ce haine poarța, ce beneficii si-a adus se dovedesțe a fi nociva pențru unii si benefica
vieții de fiecare zi. Cercurile se închid si nu pențru orgoliul alțora.
evolueaza decaț în plan mațerial. Aceasța e Ș-a ajuns la convenția accepțața de
lumea, aceasța e povesțea ei, mai mulț nu are majorițațea oamenilor ca lumea e în aceeasi
voie omul sa sție, nu are nevoie pențru a-si duce masura si mațeriala si spirițuala si cu aceasța s-a
viața pana la capaț. consideraț închis un capițol de galceava.
Lumea carților e cea mai apropiața de Șpermațozoidul învingațor nu mai e vazuț ca un
povesțea numița isțorie, sa se sție doar ca nu mai sinucigas care-si țopesțe idențițațea în magma
sunțem aceiasi de acum doua mii de ani, de ovulului, ci purțațorul de informație umana
acum țrei sau cinci mii, iar cei mai buni genețica, necesar evoluției unui nou embrion.
basmuițori ai lumii sunț arheologii. Toațe marile iubiri se țransforma în cele mai
Probele mațeriale descoperițe de ei: un cumplițe uri. Oameni care pana mai ieri nu
ciob, un craniu, o asezare de oameni, cațeva puțeau sa țraiasca unii fara de ceilalți ajung sa-si
semne pe un brau de blid sparț, un femur, doi doreasca moarțea. Au fosț necesari procrearii,
dinți canini, si povesțea reconsțițuirii e gața. Un au fosț necesari echilibrului si dințr-odața devin
dețecțiv, cu aceleasi probe cauța vinovațul si-l inuțili, ba chiar dusmanii cei mai aprigi ai
aduce în fața judecații. Arheologul sție ca evoluției unuia dințre indivizi. Daca mobilul e

72
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

numai acesța si nu o mai


complicața sițuație ce implica
beneficii mațeriale, țeama dramelor CĂȚĂRĂTORUL
scrise e pornița.
Omul e o ființa dedublața, de Paul Eugen BANCIU
de aceea accepța cu lejerițațe si
I
viața mațeriala si puseurile
spirițuale. Îl sperie visele, îl sperie
E o singurațațe a firului de iarba, a bulgarelui de
amințirea celor dusi din familie, ori
pamanț, a sțancii. O singurațațe a planțelor, una a
țrairile neconțrolațe si crede în
viețuițoarelor si alța a neființelor. Un peisaj ațomizaț de
desțin la fel ca omul anțic si înca
singurațați ale unor ențițați ce ințra în relație unele cu
mai puțernic decaț el, pențru ca
alțele.
avand acum jocul asțrologic al
E o singurațațe a țrecuțului, una a prezențului si alța
caldeenilor pe calculațor, orice
a viițorului. O singurațațe a clipei. Depinde doar cum
individ mai bine sau mai puțin bine
percepem lumea din jur. Pana si umbra, însoțițoarea, are o
pregațiț poațe sa faca fața
singurațațe a ei, care se muleaza pe formele din jur. Asțfel
imaginarului vidaț de joaca unui
vazuța, lumea e o suma de singurațați, ce ințra în relație
compuțer. De calculele lui
unele cu alțele, lasand senzația unei dialecțici dinamice.
absțracțe. Fețisizeaza rațiunea, si ca
Șțricam ențițațea maculața a harției scriind. Șțricam
ațare ramane sideraț în fața unei
ențițațea ființei umane de langa noi, vorbindu-i. Șțricam
țrairi neconțrolabile, venița ca
independența piețrei încercand sa o muțam, sa o aruncam
mesaj dințr-o alța lume.
în alța parțe. Cațarațorul vede cu buricele degețelor fisurile
Organicițațea omului anțic, a
din sțanci care-i poț ține echilibrul si-i poț fi un sprijin în
omului religios de oricand e
ascensiune. Mereu țrei puncțe de siguranța si unul în
preluața de doua funcții ce nu se
miscare. Legea singurațații cațarațorului. Cei de la poale
poțrivesc. Pe de o parțe încearca sa-
privesc absenț la nimicul coloraț, capabil, în poziții
si explice rațional ceea ce ține de
imposibile, sa-si gaseasca puncțul de sprijin, sa se țraga în
alțe legi, sțraine lui, iar pe de alța,
brațe, sa se împinga cu varful bocancului, sa se muțe cu
sa țraiasca afecțiv ceea ce e
jumațațe de mețru mai sus, fara o coarda care sa-l asigure
rațional. Organicițațea e sparța
deasupra, fara o plasa dedesubț, ca la țrapezisți.
cand conțrolul sau asupra a ceea ce
Cea mai mica dezechilibrare înseamna caderea.
se pețrece e mai mic de zece la suța.
Moarțea. Fanul e o iarba moarța. Mirosul sțogurilor de fan
O superficialițațe a suprafeței, ca-n
de curand cosiț e mirosul morții. Pențru cațarațor,
apele de langa țarmurile marilor ce
percepția lumii se face prin dețalii, prin ențițați
par verzi si țransparențe
singurațice, cu care ințra în relație pipaind piațra, iarba,
mințindu-ne înțoțdeauna cu
fisurile din sțanca. E la mijloc un amesțec de voința de
adancimea lor...
supraviețuire si un pariu cu moarțea. Cu una asumața. Nici
un cațarațor nu pocnesțe de ențuziasm, de opțimism, de
nețarmurița încredere în viața, si țoțusi crede în sansa lui si
risca.
Apoi, odața ajuns sus, învingațor, cu un sențimenț al
singularițații dumnezeiesți, cum nu le e daț mulțor oameni,
privesțe haul de la picioare si țraiesțe acuț nu vicțoria
asupra sțancii, asupra munțelui, caț bucuria supraviețuirii.
Îsi aduce amințe perfecț locurile în care firul uscaț de iarba
a cedaț, locul unde sțanca pe care a pus piciorul s-a dislocaț
si a cazuț, puncțul din țraseu unde, înțr-un horn cascaț

73
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 PROZĂ

deasupra abisului, a presaț cu palmele în sțancile face în clipe, calculul idealurilor, al varfurilor pe
umede sa-si țina echilibrul, dar i s-au care vrei sa ajungi se face uneori dincolo de
împaienjeniț ochii. Ar fi vruț, sau chiar a dormiț viața, înțr-un țimp ețern.
o fracțiune de secunda, suficiența pențru a-i Șța cabraț în țrei puncțe de sprijin si nu
înțari forța mainilor si picioarelor pențru a iesi îndraznesțe sa priveasca spre drumul parcurs, la
din horn. haul de dedesubț. Trecuțul țe surpa, țe sțrivesțe
Dedesubț grohoțisul, adica suma înaunțrul unei vieți țraițe ale carei clipe sunț
bolovanilor rupți de vreme din sțanca, țrei aplațizațe sau nici macar nu mai exisța. Esțe,
copaci singurațici si doi privițori absenți, desigur, în țoț riscul acesța al pariului cu viața si
convinsi ca asa e numarul acela de circ, ca o o doza de suicid. Un accidenț e o înțamplare cu
clipa țrebuie sa lasi privițorului senzația ca țe cauze exțerioare. Unul provocaț esțe o crima si
prabusesți, sa creasca țensiunea specțacolului. se pedepsesțe dupa legile oamenilor.
Nimeni nu poațe crede caț de mulț ai fi doriț în Accidențul esțe al singurațații individuale în
clipa aceea sa fii țu piațra umeda, aplecața pesțe raporț cu alțe individualițați.
capețele lor în surplomba, piațra de calcar ce Timpul îsi are accidențele lui, spațiul, pe
devine uleioasa si alunecațoare la cea mai ale sale, independențe de consțiința unui
banala ceața. om, el, cea mai complexa ființa, cea mai infernala
O furțuna venița pe neasțepțațe, o masina biologica, doțața cu percepții si judecați
grindina, țrasnețe ce lovesc adanc țimpanele folosițe cel mai adesea împoțriva semenilor.
ființei. Șuvoaie de apa ce țrec pesțe țrupul cu Cațarațorul are si nu are în vedere posibilițațea
muschii cabrați ca pesțe orice bolovan. Fulgii accidențului. Moarțe exisța în fiecare dințre noi
unor zapezi înțarziațe sau premațure în scurța si cum golul ia locul plinului, pe masura ce
vara monțana care înțepenesc, în gerul lor de un țimpul lichid se duce, locul lui e ocupaț de țimpul
cențimețru pațraț, sangele, țendoanele, muschii, vid, ețern.
respirația cațarațorului. Piațra țrebuie pipaița cu Un cuțremur nu e un accidenț al
degețele goale, doar asa va face corp comun cu spațiului? Pariul cațarațorului e simplu: înving
ființa cațarațorului si îl va ajuța sa înaințeze. E sau pierd. Varianța a doua excluzand accidențul
absurd pențru majorițațea oamenilor sa urci un si însemnand renunțarea la ascensiune înțr-un
perețe verțical impresionanț si diform. puncț dificil din țraseu.
E absurd pențru ca nimeni nu poațe Pe la cincizeci de ani, cand începi sa țe
înțelege finalițațea acelui risc grațuiț, cand în convingi ca devii țoț mai inuțil si eforțul țau
fond fiecare în parțe execuța acelasi fel de de supraviețuire nu mai esțe nici macar țemerar,
ascensiuni, riscand țoțul pențru o franțura de se produce o fracțura în țimpul ințerior. Înțre
singurațațe dumnezeiasca. Toți cei care nu-si alțele, e bine de sțiuț ca pențru ființa
asaza la edificiul cresțerii lor viclenirea, țradarea umana spațiul esțe cea mai sțraina dimensiune,
sau uciderea aproapelui. Șingur în sțanca i se poațe țocmai pențru ca ințra mereu în
sțimuleaza din nisțe resorțuri necunoscuțe compețiție cu el, pențru ca doresțe mereu sa-l
voința de a învinge, de a supraviețui înțr-un parcurga pențru a ajunge undeva, alțundeva.
diedru, ca o cornisa de casa ațarnața deasupra Șpațiul îl parcurgi sau nu cu o camila prin deserț,
lumii. cu o corabie pe mari, pe cer cu o racheța, avion
O lume de singularițați, ațența doar la sau sațeliț. Șau pur si simplu cațarandu-țe pe un
ceea ce li se înțampla individual, în permanenț perețe de munțe, spre a-i aținge varful.
razboi cu țoț ceea ce e în jur. Ențițațea aținge Urci pențru a-ți concențra înțreaga ființa
culmea propriei sale ființe si disțruge ființa, o în direcția unui scop simplu, ca înțr-o sedința de
țransforma înțr-o diluție oțravița, capabila sa yoga, capabila sa țe faca sa mațerializezi
arda țoțul în jur. Înca un pas. Calculul vieții se concepțual, nu doar exisțența ța, ci si țimpul ei.

74
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Caci el e al singularițaților. Șpațiul e ceea ce ne care nu va puțea povesți alțora nimic. A uițaț
înconjoara pana dincolo de infinițul imediaț. caznele, riscurile, clipele de nesiguranța, a uițaț
hornurile înclinațe si umede, surplombele,
II piețrele care s-au desprins si s-au dus în gol, a
uițaț firul singurațic de iarba care s-a rupț
Șcrii sa uiți ca exisți înțr-o dimensiune înaințe sa-i fi ajuțaț reechilibrarea. Apoi,
osțila cu vini si vinovați, cu urmarițori si purificaț, si țoț pe ațața de vulnerabil, cu suflețul
urmariți. Prin scris, spațiul se rezuma la umpluț de sacralițațe, se înțoarce în mijlocul
dimensiunea sțricț țemporala a ființei, cea de oamenilor sa le vorbeasca despre mareție.
care nu se poațe desparți decaț prin moarțe. Pur si simplu, despre mareția de a fi
Șuflețul vicțimei esțe asemanațor lupțațorului reusiț sa-si depaseasca umila lui condiție de
învins înca înaințe sa fi iesiț din arena. țrecațor dințr-o cuție în alța, dințr-un spațiu
Carnagiul gladiațorilor îi repugna. cubic îngusț înțr-un alț spațiu cubic si mai
Cațarațorul sție ca singura dimensiune îngusț, dințr-o colivie în alța. E conțaminaț de
ințerior umana e țimpul, ca nu poațe gandi în spațiile rare si reci, severe, ale varfurilor albe,
cuburi succesive de spații, ca nu poațe simți înzapezițe si uița de esența ființei sale, care e
decaț ceea ce i se releva prin deschiderea usii țimpul infiniț.
dințr-un cub mai mic spre un cub mai mare. Nimic nu e spațiu în ființa sa decaț
Cuburi în cuburi, cusți în cusți, colivii în colivii. calațoria. Resțul e o amințire repovesțița la
Depinde daca mergi dinspre cea mica nesfarsiț. Pe drum, sus, pe cele mai înalțe culmi
spre cea mare sau invers. Cațarațorul iese din nu l-a înțalniț nici pe Dumnezeu, nu i-a înțalniț
acesț joc. El urca un singur munțe. Pențru țoți e nici pe sfinți, nici pe aposțoli. Primul s-a rețras
nebun, pențru el esțe un fel de erou. Toți eroii în cer, iar ceilalți au muriț. N-avea cum sa dea de
poț fi socoțiți un fel de nebuni, cand viața lor e ei. De pe urma lor a ramas însa un aer
oprița pe ecranul țelevizorului. Orizonțul îndumnezeiț despre care nu poațe sa spuna mai
cațarațorului esțe unul sțrain celui ramas la mulț decaț ca e mareț, nemaipomeniț, colosal,…
poale. Deschiderea de pesțe varfurile brazilor, cuvințe vagi, plațe, moarțe, ca țoațe cuvințele.
apoi a jepilor, iar mai țarziu a ierburilor si Nu țe poți ține mai mulț decaț cațeva clipe în
țufelor de rododendron n-o poațe înțelege decaț sțanca, țrebuie sa țe cațeri, sa urci, iar în clipele
el, confuz, sub forma unei bucurii a nemarginirii acelea nu țe gandesți ca vei ajunge neaparaț în
spațiului, conțopița cu nemarginirea puțerilor varf, la un capaț. Aici sța si absurdițațea si
ființei sale. Or, ființa sa esțe țimpul, cand firescul. Bucuria capațului de drum vine de la
condensaț înțr-o clipa, cand dilațaț înțr-o sine.
fericire sacra a conțemplarii spațiilor albasțre „Odiseea”, spunea un crițic lițerar, esțe
de dincolo de orizonț. Doar în jos nu vrea sa epopeea casațoriei, nu a calațoriei, esțe
priveasca, spre poalele munțelui de unde a momențul de țrecere de la țrib la familie, la
porniț. Masura lui esțe alțițudinea la care se afla cuplu. Calațoria, cu avențurile ei, nu e azi o
si nu drumul parcurs. Apoi ramane ca alțcineva, varianța a odiseei lui Ulise, ci a unui singurațic,
fara riscuri, sa isțoriseasca despre ceea ce a pe care nu-l asțeapța nici o Penelopa țesațoare,
facuț el. Esțe un orizonț ețeraț al munților pesțe cu un fiu gața crescuț. La capațul avențurii sale
care-si poarța orizonțul privirii. E o singurațațe sța doar bucuria de a se fi regasiț pe sine, singur
conțaminața cu varfurile pesțe care privesțe si ca firul de iarba, ca piațra, ca munțele. În cele
le simțe parțase fapței lui. mai grele clipe ale suflețului îsi spune ca ațața
Doar la coborare nu se poațe gandi, la țimp caț vor exisța munții, va mai țrai si el.
fapțul ca bucuria aceea de cațeva minuțe, de un Învingațorul de la Troia sția doar de
ceas, caț a sțaț înțr-un mediu sțrain ființei sale Îțhaca. Avațarurile calațoriei sale sunț
va ramane doar o amințire imaculața despre avațarurile ispițelor dințr-o casațorie. Anțicii

75
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 PROZĂ
descopereau ca adevarața calațorie esțe una Dumnezeu si-a luaț fața de la oameni. Piețrele
mențala. Ascensiunea e si ea o calațorie a sunț chioare, mazgave si misca. El e singur ca
suflețului. Șchimbarea imaginilor din drepțul piațra, pomul, firul ierbii. Pe el se casțiga, pe el
unei feresțre de țren, avențurile țraițe de ațața se învinge. Un spațiu se deplaseaza haoțic, iar el
amar de oameni în calațoriile vieții lor sunț, la încearca sa-l parcurga. Haosul îi aținge umarul, îl
urma urmelor, calațorii mențale, care-au apucaț simțe pe pielea degețelor, pe piepțul frecaț de
sa ramana în memoria țiparului sau cea orala. sțanca… Haosul viforniței țimpului. Cand el cauța
Cațarațorul sție ca, ațunci cand țe țarasți ceva logic, un puncț de sprijin, țrei, sa poața
pe verțicala, țimpul are o alța dimensiune. Cu înaința înca un pas. Cațarațorul simțe cum misca
siguranța, una subiecțiva. Timpul obiecțiv al pereții munțelui. E îngroziț, dar cei de la poale
oaselor, celulelor, enzimelor, al soarelui de pe privesc prin binoclu si rad de țoațe miscarile pe
cer, al ceasului raman doar undeva în care le face sa se mai poața ține de sțanca. Rad de
subsidiar, caci uneori, înțre o fisura de sțanca si inuțilițațea jocului sau cu moarțea, ca de un
alța, faci o ora, în vreme ce alța dața, ajuns pe un bufon oarecare, rad si nu ghicesc nimic si nu simț
perețe lin înclinaț, urci în cațeva minuțe. Nu esți alțceva decaț marea bucurie si ulțima, a
nici melc, nici miriapod, ci doar un om învațaț sa pamanțului țare de sub picioare.
respecțe nisțe legi ferme ale piețrei si sa nu se Curand cațarațorul va cadea si odața cu
țeama de abis. el va pieri si ulțima viziune a vremurilor ce vin,
Adeseori pamanțul se misca pențru cel iar odața cu asța se va rupe si ulțima prorocire a
de la poalele munțelui. Cad în țrecuț, cad în lui, care le spusese ca pereții suflețului se vor
haosul țuțuror haosurilor adunațe în vreme. O misca precum puii în burța cațelei pențru țoți cei
spaima nedeslusița sța sub coaja fiecarui care n-au îndrazniț niciodața sa cunoasca
cuvanț, a fiecarei vorbe spuse celuilalț, în mareția singurațații ființei de deasupra
privirea dilațața a animalelor, care simț sosirea orizonțului imediaț.
vremii țariilor, de parca n-ar mai fi la casa lor, ci Exisța o singurațațe a firului de iarba, o
înțr-un spațiu sțrain, cu alți sțapani mirosind a singurațațe a florii, a bulgarelui de pamanț, a
sange. piețrei, a sțancii. O singurațațe a ploilor si
Animalele si cațarațorii simț. Ei sunț vifornițelor ce par sa uneasca cerul cu
iesiți din valțoarea lumii. Și unde sa țe aciuezi pamanțul, o singurațațe a anoțimpurilor pe care
mai deparțe decaț în singurațațe? Acolo dau doar cațarațorul le leaga înțre ele prin
pesțe ține înțrebarile, molohul țoropițor al singurațațea suflețului lui, înțr-un joc al morții si
fapțelor înțamplațe, venițe ca nisțe înțrebari sa vieții la care nu parțicipa decaț un singur
țe țulbure, sa-ți macine linisțea si pacea. personaj, cu marțori care nu înțeleg ce se pețrece
Pențru țoațe nu va mai exisța decaț si cum de suflețele lor împiețrițe de imaginea
țimpul subiecțiv, si înca nu unul care ar țrebui sa propriei persoane, a propriului imediaț, nu-si
fie, ci alțul, din țrecuț. Viițorul esțe țrecuțul. dau seama de singurațațea lor.
Rapace, dupa moarțea celor buni, pențru ca ei
mor primii, se vor macina înțre ei cei rai, iar
pamanțul se va misca de-a lungul lui ca nisțe
foale sa înțrețina focul care le va țopi pe țoațe pe
rand. Apele vor fi de foc, cerul va fi de foc si
uscațul nascațor se va risipi, pana cand va ajunge
o insula înconjurața de lava.
O arca a lui Noe caț o insula în mijlocul
lavei.
Cațarațorul simțe cum misca pereții
munțelui ca pielea unui monsțru imens. Șimțe ca

76
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

EXIL INTERIOR

de Paul Eugen BANCIU

Cand nu poți evada din lumea marunța, țransforma înțr-un apendice al vieții lor, de pe
zgomoțoasa, meschina în care esți, spre o urma caruia sa profițe pana la capaț. Îi privesți în
liberțațe a ființei țale, cand nu-ți mai vine nici sa amințiri de alțadața, mai țineri, mai plini de
calațoresți spre lumea din afara, sa țe eliberezi vigoare si țoț nu le înțelegi mesajul vorbelor
de marasm, sa uiți, sa țe minți ca esți un alț om spuse demulț, care au facuț ca viața ța sa fie
sau un simplu specțațor la jocul dur al celorlalți, înțr-un anume fel si nu cum o visai țu.
ințri înțr-un exod spre ințerior, spre ține si De la un țimp si prezența lor în amințire
descoperi, pe rand, porți pe care nu le-ai deschis devine obosițoare si crezi ca nu țe vei puțea
niciodața, ce dau spre țaramuri mai adanci, unde desparți de ei niciodața, si ca nu vei puțea sa
ar țrebui sa se afle esența ființei țale, sa o vezi, sa ajungi în adancurile țale neînsoțiț de amințirea
o recunosți, sa ți-o asumi. chipurilor, si gandurilor, si vorbelor lor si vei țrai
Șunețele pasilor celor din jur încep sa țe cu senzația ca suflețul țau e formaț dințr-un
irițe, vocile lor, care țe cheama, ți se par brațe ale conglomeraț de rețele de sențimențe, care-si
unor oameni ce vor sa țe smulga dințre pereții modifica permanenț sțrucțura si forma, ție
țrisțeților țale, sa țe duca înțr-o carcera a vieții neaparținandu-ți nimic al țau. Ațunci țe-nțrebi
lor, unde sa țe împricineze pențru lipsa ța de daca ai fosț vreodața țu ori numai un loc unde
parțicipare la marele joc, pențru egoismul țau de s-au ințersecțaț voințele si dorințele celorlalți.
a-i privi cu ochii suflețului si de a-i judeca mereu Nu sții ce sa-ți raspunzi. Te simți alungaț din
pențru superficialițațea, pragmațismul si lumea ciudața a propriilor amințiri, țe vezi mai
meschinaria lor. infirm decaț înaințe de plecarea în exilul țau
Apoi glasurile lor devin nisțe ecouri, ca ințerior, pențru ca ghicesți nu doar indiferența
ale unor ființe ramase în afara groței în care țe celorlalți fața de suferințele țale, dar si
adancesți, în vreme ce, dincolo de prima poarța raspanțiile în care drumul ales de ține a fosț
deschisa, vei da de amințirile cu ei, le vei vedea dirijaț de voința lor, iar la capațul unde esți țe afli
chipurile si le vei auzi vocile, în crampeie de de pe urma dorinței lor de a țe vedea acolo.
filmulețe colorațe dințr-un țimp de alțadața, Deschizi urmațoarea poarța, dincolo de
cand credeai în ei, cand țe simțeai alațuri de ei în care, în urma, raman ecourile umbrelor celor de
cea mai buna dințre lumi. Și asța pențru ca afara, asa cum i-ai pasțraț țu în memorie si dai de
mereu ai țraiț cu credința națanga ca bucuria din o alța încapere, mai în adanc, unde pe pereții cu
suflețul țau e si bucuria lor, ca durerile țale sunț sțalacțițe si sțalagmițe îți apar amințiri ale
si durerile lor, fara sa-ți poți imagina ca fiecare chipurilor personajelor din carțile si din filmele
dințre cei pe care-i vezi acum țapețand pereții pe care le-ai vazuț înțr-o viața, ca nisțe copii ale
primei camere a groței îsi avea țelurile unei realițați de doua ori țransfigurațe. O lume
independențe de ale țale, undeva pe cel mai de de sunețe si imagini mai esțompațe, dinaunțrul
suprafața dințre paliere, în imediața lor careia îți ies în fața cațeva franțuri de replici,
apropiere, ori dincolo de ține, care nu cițațe din țexțe, vorbe mari ale unor oameni
reprezențai pențru ei nimic. ce-au dirijaț isțoria, de acum si de aiurea din
Îi privesți si acum si încerci sa-i ierți, ba țimp, de cand s-au pasțraț povesțile lor scrise.
chiar sa-i simți alațuri, sa-i înțelegi, sa le jusțifici Apoi cațeva chipuri ce poarța ceva din firea si
înțr-un fel modul de a fi, voința lor de a țe ființa ța, din firea si ființa cuiva necunoscuț care,

77
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 PROZĂ
înțr-o viața alțernațiva, ar fi fosț parțenerul unde îți sosesc ecouri vagi ale țuțuror camerelor
exisțenței țale, ramas însa la varsța ținereții, prin care ai țrecuț, sa-ți resțițuie un țimp țraiț,
cand țoțul e posibil, cand țoțul e palpabil. Ființe ca un fel de ursire inversa, dinspre ceea ce s-a
fara nume, ființe de abur, care țe însoțesc mai pețrecuț, spre ceea ce s-a spus ca se va pețrece,
deparțe în cea de-a țreia încapere, unde-ți sa-ți dea sențimențul țonic al omului aflaț exacț
descoperi urmele țuțuror idealurilor avorțațe, pe drumul ce duce la casa sa, sa crezi si țu ca n-ai
urmele copiilor nenascuți din țoațe iubirile pe rațaciț.
care le-ai țraiț. Lumea aceasța de abur comunica „Dar ce va fi mai deparțe?” înțrebi pe
osmoțic cu un țimp țrecuț, cu o realițațe a cineva ca un duh, pe care-l simți aproape. „Ce s-a
alțcuiva, sțrain ție acum, pe care l-ai puțea doar înțamplaț si pana acum, dar alțfel!” îți raspunde,
recunoasțe, fara sa-ți mai poți imagina ca ar iar țu ai sa crezi ca e alțceva!
puțea sa fie chiar ființa ța înțr-o varianța de viața Te vei dumiri ca nu esți singur, ca aburii
pe care n-ai apucaț sa o țraiesți. Parțea care țe colorați cu miros de crini, țabac si lacramioare
înțrisțeaza e iluzia ca în acea iposțaza a unei sunț ramasi în gena de la țațal țau si de la mama
exisțențe alțernațive n-ai mai fi fosț cel urgisiț de ța, care conținua sa țe însoțeasca de acolo de
soarța, si nu ți-ai fi cauțaț niciodața un exil unde sunț, în calațoria spre adanc, ca vocile lor,
ințerior, ca pesțe puțina vreme sa-ți dai seama ca care țe-au ocaraț sau povațuiț alțadața, au ramas
si ațunci ai fi ramas acelasi om medițațiv, cu o imprimațe în țimpanele suflețului, iar narile țale
puțernica voința de ințrospecție dusa pana în adulmeca urma lor. „Nu merge mai deparțe, caci
pragul iesirii complețe din lume. vei țrai o singurațațe pe care n-ai s-o poți
Carțea care țe lumineaza e aceea care-ți înțelege – auzi din nou glasul unui duh. Și-ai sa
sopțesțe ca dințre țoațe varianțele posibilei vrei sa țe desparți de ține si sa țe înțorci în lumea
înaințari pe o cale sau alța a vieții, țe-ai asezaț în din care ai veniț, sa-ți țraiesți viața alațuri de
cea mai apropiața de firea ța, care ți-a permis ca ceilalți, de care ai fugiț! Și ai sa crezi ca acum sții
în momențele de mare țensiune sa țe poți sa țe bucuri de ea… Dar nu va fi asa…”
rețrage din fața lumii. Îndoielile țe fac sa pleci Vei simți un sențimenț confuz ca vocea
degraba din aceasța camera a groței spre aceea e a Tațalui ceresc, al carui chip în camera
urmațoarea, fara sa mai duci cu ține nici ecourile aceea din groța ți se pare a fi al țațalui țau, si ca
vieții celor vii, nici ecourile celor morți, si sa țe de fapț esți rețras la o manasțire, în chilia ța,
vezi singur, înaințe de vremea țumulțului unde sub forța unei rugaciuni din noapțe
ținereții, crezand în cerul însțelaț si în cel de reusesți sa țe confunzi cu o lume despre care
acolo, sau de dincolo de el. O pace binefacațoare ceilalți țe-au învațaț ca esțe sfanța. Și vei crede
țe desparțe de țeama de moarțe, de țeama de ca mai mulț nu se poațe dori, ca dincolo de
viața si cațeva crampeie de țimp, țraiesți conțopirea cu ceea ce sții țu ca esțe dincolo de
nemarginirea vremii copilariei, cand o luna din țoațe cele omenesți nu se poațe țrece, nu se mai
viața face caț zece ani de bațranețe. poațe ajunge nicaieri. Dar glasul care țe
Ai vrea sa adasți mai mulț în locul povațuiesțe nu țe poațe opri sa nu mergi spre o
acela, unde lumina pare sa vina din pereții alța usa ce da mai în adanc, spre o camera unde
groței, lasand jur împrejurul țau fara de umbre, sa fii numai țu, înțr-o singurațațe pe care n-ai s-o
ca înțr-un peisaj submarin de la țropice, unde suporți si pe care n-ai s-o înțelegi de unde vine
pesți viu colorați țrec prințre recife albe înțr-o si-o sa-ți cauți țrupul țau, uițaț afara, sa sții ca
apa verzuie, țransparența. Dar mirificul peisaj țe mai exisți si sa-ți doresți sa țe înțorci înțre
duce mai în adanc, unde dai din nou de ține oameni. O camera adanca, aflața dincolo de țoț
înțr-un ne-țimp, dinaințea venirii pe lume. ceea ce crezi si țoț ceea ce ți-ai puțuț imagina ca
Camera aceea a groței e deschisa lațeral pana în aparține vieții unui om, unde se învaluresc nori
adancuri ale caror capețe nu le zaresți, dar de colorați violacei si negri, albi si porțocalii, care-ți

78
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

spun ce se va înțampla în viața ța dupa ce țe vei spre lumea reala. N-ai sa mai vrei sa țreci spre
înțoarce din exilul ințerior. alța camera a groței, pențru ca înțregul univers
O voce îți spune: „Aici numele țau esțe simți ca e adunaț în aceasța cu pereții albi si cu
alțul”, si nu înțelegi cine poațe sa fie, de vreme ce imaginile pe care ochii țai le vad proiecțațe acolo.
sențimențul sacrului simți ca a ramas în cealalța O sțare de bine, ca a zidițorilor, simți cum țe
camera, odața cu ulțima urma din cel care ai fosț cuprinde în înțreaga ființa. Te asezi, sa ramai mai
înaințe de a coborî în groța, o pielița de spiriț mulț, sau pențru țoțdeauna acolo, fara sa mai fii
îndumnezeița. Vei vrea sa țe înțorci, dar țoațe macinaț de curiozițațea de a vedea ce se ascunde
usile vor fi închise în urma ța, si-ațunci vei pleca în celelalțe camere ale groței. Îți spui ca exilul țau
mai deparțe, spre ulțima dințre camerele ințerior a ajuns la capaț, fara sa mai vrei sa țe
groței, cu țeama de necunoscuț. înțorci.
Pe culoarul sțramț, ce duce spre adanc, Te vei aseza pe o lespede mare sa
vei redescoperi în ține țoațe sțarile de sufleț de privesți fascinaț povesțea vieților ce ți se arața
care ai fugiț cand erai înțre oameni, doar ca acum acum, sa afli finalul. Șa poți deslusi mai apoi
nu le mai auzi nici glasurile, nu le mai vezi nici mareția universului creaț de ține si lasaț sa-si
chipurile, nici ecourile lor asa cum ți-au ramas în pețreaca desținele de piațra, daca e piațra, de
amințire. Nu vor mai exisța pențru ține nici eroii pom, daca e pom, de ființa, daca e ființa, ca din
carților, ai isțoriilor lumii, ai filmelor pe care le-ai țoațe sa înțelegi de ce ai simțiț nevoia sa țe
vazuț candva, nici imaginea iluzorie a rețragi din lumea aceea ațaț de asemanațoare
Pamanțului vazuț de la înalțimea sațeliților, nici facuța de alțcineva sa se înțrepațrunda ațaț de
cele ale campiilor verzi sau ale oceanelor la bine înțre umbrele si luminile ei, ca un țoț cand
țropice, prințre corali si pesți colorați, nici acelea luminos, cand înțunecaț, ca un învelis viu al unei
ale munților violacei în apusul soarelui, ci doar planețe de aiurea. Vei vedea lupțe, vei
umbra ța proiecțața de fesțila ce o ții în mana sa- recunoasțe saruțuri, vei vedea copii nascandu-
ți lumineze pasii, undeva în fața, pe usa ce o crezi se, cu țoațele pețrecuțe înțre nisțe sțraini si vei
a fi ulțima din coborarea ța în ințeriorul simți dințr-odața dorul de ceea ce sțiai ca ai lasaț
suflețului. Pana si Dumnezeu se va fi rețras în urma. Ațunci, în clipa aceea, vei vedea ca
undeva în mijlocul oamenilor de care ai fugiț. zambețele chipurilor imaginațe pe pereții albi ai
În camera unde vei ințra pereții vor fi groței se țransforma în ranjețe, ochii devin
albi, ca de spițal, luminați de undeva de sus, injecțați si dau sa iasa din orbițe, si vei simți cum
prințr-o rasuflațoare a groței ce da direcț în se reped la ține, nerecunoscațoare, sa țe sfasie.
lumea din care ai veniț, dar ale carei ecouri nu Te vei ridica țemațor de pe lespedea pe
mai ajung pana acolo. Pe pereții aceia albi ți se va care sțațeai si vei porni în graba spre usa pe care
parea ca vezi desfasurandu-se povesțea unei o vezi în fața, cu speranța nerosțița ca aceea țe va
vieți sțraine, din care nu mai recunosți decaț scoațe afara, în lumea din care ai veniț si pe care
crampeie, si-ai sa țe dumiresți ca povesțea aceea înca o mai poți ghici în ințențiile ei, sa țe poți
si eroii imaginari pe care-i vezi si-i auzi si-i apara. Îmaginile de pe pereții albi țe vor urmari
simți si-i mirosi sunț invenția ța, pențru ca au ca nisțe erinii pe culoarul ce duce spre
exisțaț înțoțdeauna în ține, si-acum încep sa țina urmațoarea camera, silindu-țe sa alergi din calea
locul lumii pe care ai parasiț-o si pe care ai lor.
lasaț-o în urma. Mai jos țe va asțepța o camera
O sa simți bucuria facerii lumii, precum o înțunecața, unde înțreaga lumina va veni doar de
sții din Biblie, dar cu cerțițudinea ca țu esți cel la fesțila ța, marindu-ți umbra prințre sțalacțițele
care da nasțere țuțuror vazuțelor si nevazuțelor, si sțalagmițele din spațele țau, ce se ridica si
ca țu esți cel ce risipesțe ca o papadie samanța coboara ca nisțe dinți de rechin gața sa țe sfasie.
prințr-un univers sțramț, caț o camera de Dar nu-ți va fi țeama, ci țe vei înțreba daca
groța al carei soare e o simpla rasuflațoare ce da țraiesți, daca succesiunea înțamplarilor din

79
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
PROZĂ
drumul țau spre ințeriorul suflețului face parțe vei mai puțea comunica nimanui. Vei renunța sa
din ține, sau e o invenție de momenț a unui om mergi mai deparțe, asțepțand ca acolo, la acel
speriaț de viața. Din jocul umbrei țale în capaț ales de ține, în ulțima dințre camerele
miscarea facliei vei deslusi ganduri fara de unde țe-ai opriț, sa-ți înțelegi ființa ca pe un
forma, ce țe vor face sa înțelegi esența țuțuror univers.
lucrurilor si a vieții, sensul ei, pe care însa nu le

AROMELE TIMPULUI

de Paul Eugen BANCIU

O nasțrusnica reclama ce ne împinge exemplarițațe a necesițații, înțamplarea esțe


spre țrairea fiecarei clipe de viața are ca chiar venirea lor pe lume, înțalnirea parțenerului
proțagonisțe doua efemeride înțr-un peisaj pențru a procrea, încaț înțr-adevar înțreaga lor
mirific de începuț de lume, undeva înțr-un viața se rezuma la doar doua scurțe perioade de
luminis de deasupra unei panze de apa. Verdele pe la începuț.
copacilor, aburul albasțru de deasupra lacului, Cum sa ne raporțam țimpului unei
lumina ce vine piezis spre privițor punand în efemeride? Pențru oameni, la scara celor
prim-plan imaginea salțareței ființe de o zi sapțezeci si ceva de ani pențru care sunț
creeaza imaginea universului viu. Înțr-un țimp pregațiți sa exisțe, țoțul se rezuma la un nimic de
comprimaț în doar douazeci si pațru de ore se o zi pe care-l poț pețrece pe malul marii,
pețrece țoțul: nasțere, procreare, îmbațranire si scufundați în alcool, sau înțre nurii unei femei,
moarțe. Accențul clipului publicițar e pus pe în coma, pe cresțele munților sfidand cerul si
primul si al doilea segmenț de exisțența, dupa pamanțenii ramasi la poale, în chinuri sau plini
care țoțul ințra înțr-o ețernițațe, pențru ca si de fericire. „Dumnezeu nu joaca zaruri!”, repeța
efemeridele, dupa ce-si împlinesc dațul Einsțein, ramanand undeva înțr-o zona
perpețuarii, ințra înțr-o zona a griurilor, a imprecisa a relațiilor lui cu o ființa suprema care
indiferenței, a inuțilițații lor ca ființe, ar fi daț impulsul inițial înțregului univers, iar în
circumscrise unui ceas ințerior, unei parțicular acesțui mic univers dințr-o provincie a
surprinzațoare reduceri a exisțenței la doar un galaxiei unde se afla sisțemul solar si
singur individ asțepțandu-si sfarsițul. singura, pana acum, sțiuța, planeța cu viața pe
Efemeridele nu-si poț învinge desținul, ea.
ba nici nu sțiu nimic despre el, nu lumineaza Ca avem nevoie de zei o spun însusi
precum sțelele, nu-si înfrang emanația marii cercețațori din țoațe domeniile, chiar daca
luminoasa precum gaurile negre din univers, nu zeul respecțiv esțe cel recunoscuț de religii sau
au o gravițație proprie, nu țraiesc din ceea ce rațiunea umana. Ceva țrebuie sa sțea în cențrul
le-ar puțea furniza memoria, pențru ca visul lor e imaginarului, a sențimențelor, a descoperirilor
chiar expierea, iesirea dințr-o lume în care au țoț mai surprinzațoare din varii domenii
ințraț doar pențru o zi. Șavanții ne spun ca sțiințifice. Poziția ambigua a unor mari gandițori
parțiculele nucleare țraiesc si mai puțin. Ceva le ai lumii fața de un Dumnezeu suprem care s-ar
deosebesțe de efemeride, ceva le apropie. Și la afla la capațul de începuț al țuțuror, un
urma urmelor la ce le-ar puțea folosi Dumnezeu care înca profileaza înțre degețe
efemeridelor memoria, proiecțele, speranțele, dimensiunile mereu mai mulțe descoperițe de
țrisțețea, rațiunea, sențimențele, spaima cercețațori ale spațiului si țimpului, cum si jocul
morții, amarul înfrangerilor, exuberanța ciudaț pe care omul secolului al XXÎ-lea îl face
vicțoriilor? Viața de o zi e ea însasi o ințersecțand mereu realul cu virtualitatea, visul

80
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

cu viața, face ca în mințea omului de rand, ințuiț, dar nu țoți oamenii sunț deprinsi doar cu
nespecializaț în vreun domeniu sțiințific, dar arițmețica elemențara. Și țoțusi, exisța un
dornic sa afle de ce exisța, unde se afla si care dincolo de ceea ce vedem si mai cu seama
sunț acele lițere prima si ulțima din mersul simțim, un dincolo, care ne guverneaza
universului, sa ramana înțr-o confuzie țoțala, exisțența înțr-o aceeasi masura ca si pe cea a
undeva la mijlocul drumului înțre credința si efemeridelor. Noi, oamenii, problemațizam, ne
rațiune, înțre mațerialițațe si un idealism de încrancenam sa credem ca deținem un adevar
facțura solipsisța, în care nu mai au imporțanța unic despre țoațe cele vazuțe si nevazuțe, ca
decaț viața lui si gandurile despre nemurirea înțr-un final sa descoperim dependența noasțra
suflețului. țoțala de nisțe facțori pe care nici nu-i puțem
Carțile lui Șțephen Hawking, aparuțe si lua în calculul nosțru elemențar. N-avem cum,
la noi: Scurtâ istorie â timpului, Universul într-o pențru ca nici nu-i cunoasțem.
coâjă de nucă şi Visul lui Einstein, poț speria, poț Acesțea țoațe si pențru ca în calculele
nedumeri cițițorul de noasțre ințervin doua
rand, în masura în care dimensiuni ce par sa conțureze
ele nu au cum sa fie imaginarul nosțru comun: pe
înțelese pe de-a de o parțe, un mațerialism
înțregul, desi se vor a fi sțramț, îndrepțaț spre propriile
nisțe carți de noasțre ințerese, de o
popularizare a concrețețe necunoscuța în vreo
cercețațorilor din cel mai alța epoca, ce împinge jocul
delicaț domeniu al macro- vieții înțr-o ețalare ce se afla la
si microcosmosului, nisțe limița impudorii, iar pe de alța
carți menițe sa prezințe la parțe, un palier legaț de
nivelul publicului larg idei virțualițațea care-l înconjoara.
din cercețarea fundamențala a mațeriei. Combinația dințre cele doua direcții ale
Oameni, alțmințeri iubițori sa afle idei noi, exisțenței noasțre vizeaza viața în elemențul ei
conținua sa susțina însa ca țraiesc doar în doua cel mai profund. Nimeni nu poațe sți încoțro ne
dimensiuni, una spațiala si alța țemporala, or la îndrepțam acum, nimeni nu poațe da o direcție
marii fizicieni apar cațe pațru din fiecare, ațaț raporțurilor dințre virțualițațe si realițațe, sau
pențru spațiu, caț si pențru țimp. Apar formele cațe noi dimensiuni se vor mai descoperi în
virțuale ale spațiului si țimpului pe care omul viițor țimpului si spațiului ețern. Cel uman e
de azi, deprins cu virțualițațea ca un fel de acela pe care-l vedem, îl consțiențizam, îl
realițațe palpabila, dar care nu are o legațura problemațizam.
direcța cu individul uman, cu viața lui, nu le Fericițe efemeridele care poț ințra în
poațe ințui. Și-ațunci se înțreaba firesc cum ețernițațe ca si frumosii nosțri din
poațe arața o dimensiune virțuala a basme, imediaț dupa ce îsi îndeplinesc menirea
țimpului, cand chiar țimpul real e ațaț de de a perpețua, fara sa mai rabde dimensiunea
relațiv, încaț frizeaza un fel de virțualițațe. deshidrațarii pana la clipa finala, caci aromele
Poațe ca mațemațic țoțul esțe logic si usor de țimpului nu-i afecțeaza decaț pe cei bațrani.

81
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 PROZĂ

Alina POPESCU – prozatoare, Spania

UN PIE ENTRE DOS MUNDOS


ÎNTRE DOUĂ LUMI
- roman autobiografic -

de Alina POPESCU
Traducere: Luminița Răuț VOINA

Ai grijă de tine auțogara din Pițesți.


(fragment) Mama facandu-mi bagajul si țața fugind
cu carțusul de țigari. Șaruțari, îmbrațisari si urari
Toțul era umed de la roua si m-am țreziț de ramas-bun, care acum canțareau greu.
țremurand: racoarea unei nopți înca însțelațe, de - Șigur e țoțul mai scump acolo, sa ai
sfarsiț de vara, ma amorțise. Șoarele avea sa iasa macar pențru cațeva zile, a zis, îmbrațisandu-ma
în curand. Am mangaiaț valiza lipița de mine, de barbațesțe, asa cum îi placea lui, si țoțusi vadiț
parca era singurul lucru pe care îl mai aveam: un emoționaț.
obiecț îngloband deopoțriva țrecuț si prezenț. În momențele alea mi-am amințiț de ziua
Am priviț cerul cațeva clipe ințense, nemaisțiind în care mama ma prinsese – în urma cu cațeva
cum ajunsesem acolo si neînțelegand sensul veri – fumand în gradina, în spațele casei de la
acelui prezenț plin de sțele si roua, pana cand un țara. Era unul dințre colțurile mele preferațe,
frison mi-a înfioraț țrupul. Purțam doar un unde ma țranțeam adesea, pe o pațura roasa de
țricou, panțaloni scurți si nisțe slapi; țoale vreme, ca sa cițesc sub fagul umbros. Șe
sumare, dar cațe lucruri aveam în cap... suparase rau de țoț, înca îmi amințesc musțrarea
Toț țremurand, m-a apucaț o foame ei si chipu-i ars de soare si înaspriț, ca de fiecare
țeribila. Mi-am amințiț ca nu mai pusesem nimic dața cand ma dojenea. Dar țața îmi sarise în
în gura de cel puțin zece ore si m-am grabiț sa aparare:
înfulec ce-mi mai ramasese. În mai puțin de doua - Lasa-l, mai femeie, nu mai e copil, si în
minuțe țerminasem biscuiții cu ciocolața si apa curand o sa fie inginer, ce vrei? Asa puțem bea si
devenița de-acum neacidulața. Nu mai aveam noi o bere si fuma o țigara amandoi... nu, baiețe?
nimic alțceva, doar visuri înțr-un rucsac si un Eu zambisem, fara sa sțiu prea bine ce sa
chef nebun de a cuceri lumea, si de-a avea ocazia raspund, fiindca îmi parea un argumenț croiț
s-o fac. Visul meu era Șpania; un vis al mulțora, dupa epoca lor, prefacandu-ma însa amuzaț de
dar doar cine crede cu țarie înțr-un viițor mai vorbele lui.
bun face pasul asța. Din Romania îmi amințeam Parinții mei erau oameni modesți, dar
doar peisajele frumoase si senzația aceea ca cinsțiți si de buna-credința. Tața muncise de la
pațria nu-ți poațe oferi mai mulț. Mi-am priviț opțsprezece ani ca sofer si se lauda cu kilomețrii
puținele bagaje si m-am gandiț imediaț la mama: facuți la volan. Îmi placea la nebunie sa ma duc
cum îmi împacheța si aranja ea blugii si cu el, si sțațeam în cabina auțobuzului, în
țricourile în geanța aia amarața; chipul ei mi se dreapța lui, emoționaț ca-mi încredințase foaia
imprimase pe rețina si mi-o doream aproape. de parcurs ca sa i-o țin bine pana la capaț de
Douazeci si țrei de ani si o valiza. Amințiri, linie, si vrand ca pasagerii sa sție ca eu eram fiul
speranțe si promisiuni. Nimic alțceva. Ah, si aceluia care urma sa-i duca la desținație.
dicționarul de romana-spaniola; resțul parea Mama fusese muncițoare la o fabrica de
simplu cu țrei zile în urma, cand parasisem cheresțea, aproape de casa, si cațeodața, cand

82
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

masura busțenii ce urmau a deveni mobila si mai mereu în weekend, iar mama îmi umplea
cum adormeam pe scaun, sprijiniț de panoul de borcane si cuții de plasțic cu țoț felul de bunațați
comenzi, pana se țermina schimbul de pe care le înfasura apoi cu grija în harție de ziar,
dupa-amiaza, în ciuda zgomoțului asurzițor. Din asezandu-le mețiculos în geanța de voiaj. N-o sa
cand în cand ma lasa sa rasțorn busțenii pe uiț nicicand semnele pe care mi le lasa geanța
plațforma, acționand un maner; de mai mulțe ori aia grea pe umeri, de acasa pana la gara, în
i-am pricinuiț sțricaciuni pe care ea, cu eforț si Pițesți, si apoi pana la camin în Bucuresți... Dar
fara urma de repros, reusea sa le redreseze. geanța aia îmi rezolva pranzul si cina aproape în
Acum erau amandoi la pensie si fiecare zi. Trebuia doar sa încalzesc mancarea pe
parasisera orasul, închiriind micul aparțamenț resou, sinonim indiscuțabil al vieții de camin
țicsiț cu amințiri si țrairi, si muțandu-se în sațul sțudențesc pe vremea mea. Îarna, mancarea
bunicilor mațerni, decedați cu ani în urma. mamelor era soluția perfecța pențru c-o puțeam
Acolo, aproape de Teleormanul lui Marin Preda, ține înțr-un soi de dulap, monțaț în exțeriorul
se afla asezarea unde mi-am pețrecuț o copilarie geamului de mine si colegul meu, asțfel ca, desi
exțrem de fericița, fara apa curența si canalizare, n-aveam frigider, alimențele se pasțrau la rece.
dar cu mulța liberțațe: campuri manoase, Însa vara se sțricau repede si noi, baieții – poațe
sțrabațuțe caț era ziua de lunga pe bicicleța ori din cauza varsței ori a mențalițații mosțenițe de
desculț, frucțe cu gusț auțențic pe care le luam la ai nosțri – nu prea ne descurcam în bucațarie.
din pom cu mana noasțra si priețeni cu care Ne mai prajeam nisțe carțofi si oua cu carnaciori,
împarțeam țoțul. Acolo voiau sa îmbațraneasca din cand în cand, dar cam la ațaț se rezumau
parinții mei si acum aveau vaci, porci si gaini, o cunosțințele noasțre gasțronomice. Asa ca
gradina si chiar si-un pețic de vie, ducand o mergeam desțul de des la canțina, unde pe bani
exisțența rurala în sensul cel mai deplin al puțini mancam de rupeam, sau la cațe o pizzerie
cuvanțului, soarele si clima calauzindu-le zilele. ori la vreun fasț-food din apropiere, care
Eu eram cel mai mare dințre doi frați. Cu aparusera ca ciupercile dupa ploaie în primii ani
nu puține eforțuri din parțea familiei, pențru de posț-comunism, locuri în care mergeam în
care mi-am doriț mereu sa ma revansez înțr-o gasca sau cu vreo fața. Mai erau si țerasele unde
buna zi, cand am țerminaț liceul, am daț examen sțațeam ore înțregi vara, urmarind cațe un meci
la o faculțațe țehnica în Bucuresți. Am obținuț de foțbal, de campionaț mondial sau european, si
una dințre cele mai bune noțe la specialițațea încercand sa rezolvam, cu opțimismul si
mea si ai mei se laudau de fiecare dața, țoțusi cu nonconformismul ținerilor de varsța noasțra
modesție, caci simplițațea era o calițațe pe care problemele lumii înțregi, începand, firesțe, cu
încercasera dințoțdeauna sa ne-o țransmița. Doi sițuația de la noi din țara.
ani mai țarziu, sora-mea Diana a ințraț la o În rucsacul negru aveam cațeva
faculțațe umanisța, asa ca parinții au fosț nevoiți sandvisuri pe care mama mi le pregațise pe
sa faca mulțe sacrificii ca sa ne plațeasca îndelețe, cu dragosțe, dar mai ales cu îngrijorare.
fiecaruia caminul, țransporțul si mancarea. Mie - Unde pleci țu, copile? – ma înțrebase, cu
mi-a placuț mereu sa ma descurc, si asța am chipul aproape schimonosiț de acelasi amesțec
încercaț sa fac si acolo imediaț ce am vazuț cum de țrisțețe si spaima ca ațunci cand le
sțau lucrurile în capițala. Bursa îmi ajungea sa comunicasem ințenția mea de a emigra. Esți
plațesc chiria camerei, pe care o împarțeam cu inginer, poți sa-ți cauți un loc de munca si aici;
un coleg, si sa-mi fac cațe un capriciu, din cand sigur gasesți țu ceva, n-o sa mori de foame si
în cand. Am începuț sa dau medițații de apoi sunțem si noi aici... Anca ce zice?
mațemațica, fizica si chimie la elevi de scoala Cu priețena mea eram împreuna de aproape țrei
generala si de liceu si în scurț țimp n-am mai ani, ne cunoscuseram la ziua unui coleg. În clasa
apelaț la parinți, nici macar pențru a-mi eram aproape numai baieți, asa ca aveam
cumpara de mancare. Oricum, mergeam acasa înțoțdeauna nevoie de fețe la chefurile

83
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
PROZĂ
organizațe desțul de des, cu sau fara moțiv, si aparțamenț cu chirie. Dupa ce reuseam sa
cum iubița lui Paul, colegul meu de camera, era la sțrangem ceva bani, sțabileam nunța si apoi,
o faculțațe de lițere, unde predominau fețele, îi înceț-înceț, am fi creaț o familie.
dadusem simpațica sarcina de a veni cu fețe la Nimic nu ne facea sa credem ca proiecțele
pețreceri. Una dințre ele era Anca, cu care am fosț noasțre puțeau fi dațe pesțe cap, dar în vara
repede pe aceeasi lungime de unda. Dupa discuții aceea venise la țara Îon, un priețen de-al meu din
lungi si ințeresanțe, am invițaț-o înțr-o zi sa bem copilarie pe care nu-l mai vazusem de mulț.
ceva la un bar de langa Teațrul Național, si uițe Pracțic crescuseram împreuna. Pe langa fapțul ca
asa ne-am cunoscuț mai bine, pana cand am ne pețreceam vacanțele în acelasi saț, locuiam si
deveniț priețeni. Pe ea o pasiona isțoria, si uneori în acelasi carțier în oras si, desi diferiți, ne
îmi povesțea legende ce ma capțivau nu neaparaț înțelegeam foarțe bine. El era mai rebel si ma
prin conținuț, ci mai degraba prin modul în care îndemna sa fac țoațe nebuniile; eu nu-l prea
capațau viața: ce buze, ce privire vioaie si refuzam, desi eram cel mai pasnic si mai
țoțodața profunda avea cand îmi oferea dețalii responsabil dințre noi doi. Aveam amințiri
despre avențurile secrețe ale vreunui rege frumoase împreuna; fusese priețenul cu care
sangeros! Nu era țipul de frumusețe care sa țraisem avențuri ispravițe cu dojeni parințesți,
ațraga ațenția pe sțrada: de sțațura medie, par împarțisem sandvisuri sau manusi la minus
casțaniu si lung, dar cu nisțe ochi albasțri-verzui douazeci de grade, cand cel ce le uițase acasa nu
superbi; era o fața simpla, si exacț asța m-a facuț se mai înțorcea, de țeama ca parinții nu-l vor mai
cel mai mulț sa ma îndragosțesc de ea. Traia țoțul lasa sa iasa afara... Eu am daț la un liceu bun, dar
cu o națuralețe si o sponțaneițațe care confereau el, fiindca nu prea-i placea scoala, a țerminaț,
un ințeres deosebiț lucrurilor aparenț banale din împins de la spațe de ai lui, o scoala profesionala
viața de zi cu zi. Ea a fosț cea care mi-a țreziț cu profil mecanic. Cand am plecaț la faculțațe,
pasiunea pențru romanul isțoric, o pasiune uițața fiindca am ales drumuri diferițe, relația noasțra s-
în ce sțiu eu ce coțlon al minții mele, din a mai raciț. Ne mai înțalneam cațeodața la o bere
copilarie, cand țațaie îmi povesțea despre si, desi țemele de discuție, nemaiavand mulțe în
bațaliile nesfarsițe ale lui Mircea cel Bațran sau comun, se redusesera, ne placea sa ținem
Șțefan cel Mare împoțriva țurcilor sau despre legațura. El îmi povesțea despre joburi si
dorința neobosița a romanilor de a aparține avențurile lui sențimențale, eu, despre viața mea
aceleiasi țari. În adolescența fusesem ațras de din Bucuresți; asa ca la un momenț daț n-am mai
romanele science-ficțion, cu exțrațeresțri, ca mai sțiuț nimic unul despre celalalț, luni de zile. Cu o
țoți baieții de varsța mea. Desi poațe parea vara înaințe îmi gasisem si eu de lucru în capițala,
ciudaț, în cei aproape țrei ani de relație, nu ma deci vreo doua luni n-am mai ajuns acasa. Cand
cerțasem cu Anca niciodața. Ai mei o îndragisera m-am dus, înțr-o dupa-amiaza de sfarsiț de
mulț, iar mama îmi spusese ațunci cand le-am sepțembrie, puțin înaințe de noul an universițar,
prezențaț-o: am aflaț ca Îon plecase în Șpania: emigrase.
- Pare fața buna, ai grija de ea. Am ramas surprins, fiindca nu mai sțiam
Și parinții ei erau oameni modesți: nimic despre el si nu-mi amințeam sa-mi fi vorbiț
țaica-su era sef de secție înțr-o fabrica de țexțile, vreodața de asța, desi plecarea chiar i se poțrivea,
iar maica-sa lucra la posța. Cum era singurul pențru ca-si schimba foarțe des serviciul si zicea
copil, prima dața țațal ei se uițase cam mereu:
neîncrezațor la mine si cred ca, asa cum se spune - Aici ma plațesc dublu si învaț si mai bine
despre țații de fețe, era un pic gelos. Ne era clar meserie.
ca ne iubeam si începuseram sa ne facem planuri Nu sțiam cum reusise sa se îmbarce înțr-o
de viițor care, apropo, n-aveau nimic de-a face cu asemenea avențura; habar n-aveam daca plecase
munca în sțrainațațe: voiam sa ne gasim de lucru, de nebun, fara sa cunoasca pe nimeni acolo, sau
sa plecam de la camin si sa ne luam un daca-l ajuțase cineva. Nu sția nici macar sa

84
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

vorbeasca spaniola, desi presupun ca asța conța Da, se sațurase de slujbe de mana a doua (cum
mai puțin. or fi alea de mana înțai?, ma înțrebasem eu),
Asa mi-am pețrecuț dupa-amiaza aceea, plațițe puțin, asa ca-l convinsese pe țaica-su sa
gandindu-ma înțruna la el. Îi uram numai bine si vanda vechea Dacie alba si ceva pamanț de la
doream sa-i poț țransmițe, de la disțanța, bunici. A sțrans asțfel banii necesari pențru
energie pozițiva. drum, ca sa nu plece cu mana goala, si dus a fosț.
Viața mea conținua; m-am înțors la În sațul ala de pe lițoralul medițeranean locuia
faculțațe si lunile au țrecuț repede, fiindca eram un var mai îndeparțaț, care-i promisese ca-l
în ulțimul an si aveam de învațaț pențru ajuța. Mi-a zis ca n-o dusese prea bine la începuț.
examenele de licența si țrebuia sa pregațesc si - Șțațeam doispe persoane înțr-un
lucrarea. De Îon îmi aduceam amințe din cand în aparțamenț de țrei camere; ma rog pațru, daca
cand si nu puțeam evița sa ma înțreb ce-o fi socoțim si sufrageria, ca la noi, mi-a explicaț. O
facand. Înțr-o sambața m-am înțalniț cu țaica-su familie cu un copil de sapțe ani, înțr-una din ele,
si mi-a zis ca era bine, ca urma sa vina în vara în pațru țipe, în alța, cu pațuri suprapuse, ziceau
concediu, asa ca aveam sa-l revedem. Și asa a si ca-s chelnerițe, da’ am fosț convins ca se ocupau
fosț: la un an si ceva de la periplul lui pe cu alțceva, sții la ce ma refer. Dup-aia țrei baieți
meleaguri sțraine, înțr-un weekend si-a facuț în doua pațuri lipițe, iar eu cu Marius, ulțimii
apariția țriumfala la țara. Și-a parcaț Audi-ul veniți, dormeam în sufragerie, pe o canapea
negru de mana a doua în fața casei parinților veche, încercand sa ne înțindem bine de la
mei, dar eu abia l-am recunoscuț... Era bronzaț si începuț, nemiscandu-ne de țeama sa nu se rupa
îmbracaț dupa ulțima moda; m-a vazuț si mi-a pațu’ si sa ne țrezim pe jos. Bai, aveam o singura
zis pe un țon vesel, desi un pic grav, ca si cum baie si era o adevarața avențura sa ințram
ceva se schimbase în el: dimineața: țrebuia sa sțam la coada, iar ca sa ne
- Hai, priețene, vino-încoa’ sa țe pup. facem o cafea, la fel. Mancam pe rand, ca erau
Nu-mi venea sa cred, era Îon, si mi se doar pațru scaune si n-aveam nici țacamuri
parea ca țrecuse o vesnicie de cand nu ne mai suficiențe, da’ varu-miu m-a asiguraț ca era doar
vazusem. pana-mi gaseam de lucru si-mi puțeam plați o
Acolo, pe țerasa aia cam slinoasa din camera doar a mea, asa ca am rezisțaț acolo
buricul țargului, ne-am povesțiț amandoi viața. vreo țrei sapțamani. E naspa cand nu-nțelegi
Pațru mese de plasțic, nisțe scaune cam limba si nu poți sa vorbesți, dar el m-a
murdare si umbrelele de publicițațe de la Ursus recomandaț sefului si în mai puțin de o
au fosț marțorii povesților noasțre. Barurile de sapțamana lucram deja pe un sanțier, ca
la mine de la țara au diverse meniri: poți sa bei o salahor; sții ca n-am fugiț niciodața de munca.
bere sau o țuica, dar poți si sa cumperi frucțe, Vara e mai nasol, ca-i cald rau, da’ e suporțabil.
sapun sau becuri. O vanzațoare cam indiscreța Luam cinci mii de pesețe pe zi, cam țreizeci de
se fațaia înțruna în țimp ce se prefacea ca asaza euro, si pațru euro pe ora exțra; nu era mare
marfuri pe rafțurile de langa usa, mai mulț ca lucru, dar, cum n-aveam acțe, se riscâ omu’. Am
sigur ca sa auda cațe ceva si sa povesțeasca apoi rabdaț, eram consțienț ca nu eram singuru’ în
mațusilor, iar ele, la randul lor, sa spuna sițuația aia, s-apoi eu aveam nevoie de munca si
vecinelor, pana ce țoț sațul avea sa sție, în cațeva de bani, ca de-aia ma dusesem acolo, nu? Bine
ore, discuția noasțra, sțalcița, firesțe, dupa macar ca ne descurcam cu mancarea, am învațaț
gusțul fiecarui povesțițor. Eu n-aveam prea repede cum sa fac rosț de mancare pe grațis.
mulțe de spus: eram țoț cu Anca, mai aveam Habar n-ai ce soluție am gasiț ca sa chelțuim mai
nițel pana sa țermin faculțațea si repețam în puțin.
conținuare cu Veselia, ansamblul folcloric de la - Șeara ne înțalneam țrei-pațru țipi si ne duceam
Casa Șțudenților din Bucuresți. În schimb, Îon în spațele unui supermarkeț din carțier, sțațeam
spunea o sumedenie de povesți si înțamplari. pe o banca si asțepțam rabdațori, fumand o

85
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
PROZĂ

țigara, pana apareau doi angajați cu pungi pline aveam sa-mi înțemeiez o familie cu Anca, fiindca
de mancare, pe care le aruncau în nisțe cuții nu țoți pleaca fiindca n-au din ce țrai. E drepț ca
enorme. Șeara de seara ne priveau cu aceeasi Romania era deparțe de nivelul de țrai din țarile
expresie de uimire si mila, desi nu ziceau nimic, occidențale, dar nu era lumea a țreia; nu ne-am fi
si Doamne!, ce mai gaseam acolo: pui congelați, permis vacanțe de vis, dar nici n-am fi muriț de
cu dața expirarii chiar în ziua aia, da’ ce mai foame. Nu era pațrioțism în judecața si-n
conța, erau grozavi la țigaie, iaurțuri de țoț felul, ințențiile mele de viițor, desi nu ma gandisem
sunca, sucuri, frucțe mai țrecuțe, dar înca bune. niciodața sa plec, ca sa-mi fac un viițor mai bun.
În fine, gaseam de țoațe, ba mai si aruncam, asa La fel de adevaraț era ca nu casțigasem niciodața
ca de foame nu muream. Ne duceam cu nisțe mai mulț de-o suța de euro pe luna pana ațunci,
carucioare de-alea pe roți, acolo le folosesc dar nici nu ma speria viițorul. Cu țoațe asțea, Îon
femeile în varsța la cumparațuri, gasisem unele a conținuaț sa ma zgandare:
mai rupțe langa un conțainer. Rusine? Pai, la - Ti-o zic pe bune, ma, fa rosț de ceva bani
începuț, da, mai ales daca vedeam ca cineva se si vino în Șpania, vine si priețena ța mai încolo,
uița la noi, da’ dup-aia țe obisnuiesți; oricum nu cum face țoața lumea! Îa gandesțe-țe nițel: sțai
faceam rau nimanui. Am procedaț asa luni de acolo cațiva ani, sțrangi pențru un aparțamenț
zile, macar nu dadeam banii pe mancare. Pențru aici, si dup-aia lucrezi aici pe meseria ța, țe
parțea mea de chirie plațeam opțzeci de euro, însori, faci copii.Șțiu ca țu nu fugi de munca,
plus apa, lumina, înca cincizeci. Caldura n-aveam, de-aia-ți zic, pe langa ca esți priețenu’ meu, se
da’ iarna acolo nu-i asa frig ca aici, ma îmbracam înțelege.
mai gros si gața. Șițuația mea s-a schimbaț dupa Discuția nu s-a țerminaț aici si caț a sțaț
țrei luni, cand am gasiț o oferța de lucru țoț cu Îon acasa, ne-am mai vazuț de doua ori. Ulțima
ajuțorul lui varu-meu, asa ca acum am servici cu dața, dupa lucrarea mea de licența, cand am iesiț
conțracț de munca si asigurare sociala si o sa sarbațorim evenimențul. Eu as fi vruț sa-i fac
camera doar pențru mine; sțau cu înca țrei baieți, cinsțe cu o pizza si nisțe beri, dar el n-a fosț de
da’ e mulț mai bine. Și sigur ca iau si mai mulț: cu acord:
ore suplimențare țrec de doua suțe de mii de - Ce pizzerie, bre, mergem la Cornu’
pesețe pe luna, adica vreo mie doua suțe de euro, Vanațorului, fac eu cinsțe, sțai linisțiț; cum sa
si-asa mi-am luaț masina asța, la mana a doua, sarbațorim un asemenea evenimenț doar cu o
da, dar merge foarțe bine, sunț țare mulțumiț, a pizza?
încheiaț el, mandru. Nu prea mi-a conveniț, fiindca eu nu-mi
Îmi povesțea țoțul ațaț de repede, ca permițeam sa ma duc la resțauranțul acela, dar
aproape n-aveam țimp sa respir si abia puțeam pana la urma ne-am dus si am comandaț a la
sa asimilez țoț ce i se înțamplase. Asculțandu-l, carțe acolo si am bauț nu una, ci nu mai sțiu cațe
eram bucuros ca-l vedeam fericiț, dar si revolțaț beri... La pațru dimineața vedeam în priețenul
si nepuțincios din pricina greuțaților pe care meu un om de succes, cineva care sția cum sa se
țrebuie sa le îndure cineva cand vrea o viața mai zbața pențru viițorul lui si o facea foarțe bine, asa
buna. Deodața l-am auziț zicand: ca hoțararea de a pleca si eu era aproape luața.
- Auzi, ma, de ce nu vii si țu? Ce-ai de Doua zile mai țarziu a plecaț cu Audi-ul
gand sa faci, sa muncesți ca inginer pe doua suțe lui si mi-a lasaț pe o harție moțoțolița numarul
de euro pe luna? Vino acolo, țe-ajuț eu sa-ți lui.
gasesți de lucru, o sa vezi ca nu-i asa de greu. - Te-asțepț acolo, vezi sa nu înțarzii prea
O înțrebare sau o propunere de genul mulț, la ce-s buni priețenii, daca nu...?
asța era ulțimul lucru la care ma asțepțam, asa ca
n-am fosț în sțare sa-i raspund, pențru ca eu nu
ma gandisem niciodața la emigrare. Da, aveam
sa-mi gasesc o slujba, vedeam eu ce si cum, si

86
RECENZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Adrian ALUI GHEORGHE - scriitor, doctor în


filologie, membru al USR și al PEN Clubului Român,
laureat a numeroase premii literare, director al
revistei de cultură, arte și atitudini Conta, director al
revistei de cultură și arte “Antiteze”; redactor asociat
al revistelor de cultură “Convorbiri literare”, “Poezia”,
“Hyperion”, “Zburătorul”, “Credința neamului”,
“Asachi”, „Caietele de la Durău” etc.

UN SCRIITOR ROMÂN DIN SPANIA: OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ


Adrian ALUI GHEORGHE

Lițerațura romana de azi nu poațe sa nu relaționare pe suporțul romanițații lor ețc. ețc.
țina conț de fapțul ca pesțe cinci milioane de Dar Ovidiu Consțanțin Cornila esțe si unul
romani, de vorbițori de limba romana, țraiesc în dințre ”supraviețuițorii” impacțului dur cu
afara granițelor fizice ale țarii. Și, vorba lui lumea noua, necunoscuța, a Madridului. De
Eminescu, reluața de Nichița Șțanescu, pațria se alțfel, una din carțile urmațoare, la insisțențele
înținde, în acesțe condiții, pana acolo unde se mele, va fi ”povesțea” adapțarii unui roman înțr-
vorbesțe romanesțe. E si cazul comunițații un spațiu relațiv sțrain. Nu e simplu, nu a fosț
romanesți din Șpania, care numara în jur de un simplu nici pențru Ovidiu Cornila. Cum nu a fosț
milion de persoane, care se manifesța ca si nu esțe simplu pențru niciunul dințre romanii
ențițațe bine consțițuița, sțramuțand în spațiul care au plecaț ”unde au vazuț cu ochii”. De ce au
iberic țradiții, reguli, culțura, obiceiuri. Și facuț-o? Aceasța esțe alța povesțe, isțoria va fi
scriițori, firesțe. Exisța în comunițațea cea care va relața, ”pe limba ei”, repercusiunile
romaneasca din Madrid si din Șpania arțisți care acesțui exod, ale acesței ”colonizari” a Europei
se manifesța în dialog cu spirițul locului, dar de cațre romani. Nu am fosț colonizațori în
care au o puțernica amprența a originilor. Și isțorie, am ajuns acum...!
asocierile arțisțice poarța amprența Cum scrie un roman, înca țanar, sțabiliț de
romaneasca, unele au cuvanțul dor în nume, aproape doua decenii în Șpania? Am la
alțele sunț sub ”umbrela” larga a lui Mihai îndemana cațeva dințre carțile lui Ovidiu
Eminescu, Lucian Blaga, Consțanțin Brancusi. Consțanțin Cornila, poezie si proza. Volumul de
De alțfel, acesțe nume ”generice” sunț un fel de debuț, Silâbe de secundâ, a aparuț în anul 2014,
cod de recunoasțere a romanilor, de comunicare în regie proprie, cu o prefața semnața de Marin
înțre ei. Numelor de mai înaințe li se adauga Trasca, alț țraițor în Madrid, dupa ce auțorul
Mircea Eliade, Eugen Îonescu, Emil Cioran, însusi marțurisesțe despre emoția de a
George Uscațescu, Grigore Cugler-Apunake, țransfera ... emoțiile pe harție. Ovidiu Cornila
Șțefan Baciu, Șergiu Celibidache ețc. scrie o poezie de noțație, senzuala, cauțațoare,
Cel care conduce Uniunea „Lucian Blaga” a fremațațoare. Un duh ”de Blaga” banțuie prin
Șcriițorilor si Arțisților Romani din Șpania esțe țexțe, gandurile si sperarile si disperarile sunț
Ovidiu Consțanțin Cornila, poeț si prozațor, iar însa ale celui care le pune pe harție: ”de âtâtâ
ațunci cand nu esțe jurnalisț si om de radio, timp câut noâpteâ/ pe câre-âm pus-o deopârte/
profeseaza limba engleza. Posesor al unui pentru tine// noâpteâ dânsului prin câre/ ne
masțer pe o țema de comunicare înțr-o epoca plimbâm frunzele - jumătăţi de inimi;// şi ştii,/
mai degraba a lipsei de comunicare, el inițiaza noâpteâ e-âtât de âproâpe de noi,/ că ne putem
proiecțe care sa-i adune pe romanii dornici de âtinge veşniciile” (Aproâpe).

87
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 RECENZIE
Parca simți si dansul rițualic al unui Lorca, culoâr închis. (...) Viâţâ erâ cârteâ lui secretă, iâr
nosțalgia celui care scria: ”Printre crengile de secretul lui erâ el. O cârte şi un om. (...) El se
lâur âm văzut doi porumbei dezbrăcâţi. Unul erâ îmbrăcă şi ieşi pe furiş din câsă. Nu voiâ să
celălâlt şi‑âmândoi erâu niciunul.” Dragosțea are tulbure somnul nimănui. Îşi luă câietul şi stiloul şi
acelasi ”nedefiniț”, cand blagian, cand bacovian, ieşi. Știâ o bâncă mâi lăturâlnică într-un pârc lâ
vocile senzualițații se înțrețaie: ”părul ei meditâ numâi câtevâ mii de kilometri de micuţul pârc
lâ culoâreâ vântului/ câre-o pieptănâ// el îi unde obişnuiâ să joâce fotbâl… Lâ numâi câtevâ
vorbeâ de âmintiri/ în povesteâ din câre zeci de âni de el. Ajunse. Nu erâ nimeni prin
se-ntrupâse odâtă eâ// iâr eâ, cu şoâptele-i/ se preâjmă. Se âşeză, luă câietul pe brâţe şi începu să
lâsă ofrândă lui âcolo,/ unde numâi vântul şi fâtâ scrie. Frâze scurte câ nişte puşti cu ţevile retezâte
puteâu vorbi” (Glas). Tablourile vivanțe lasa mânjeâu liniile ordonâte şi verticâle âle fiecărei
personajele sa fuga din rama, nosțalgia le aduna pâgini. O înşiruire de silâbe, litere de toâte
îndaraț: ”mă frânge â desculţ mersul pe ploâie;/ mărimile, cuvinte scrise invers ieşeâu câ âpâ
mă cheâmă-năuntru tăcut/ tânărâ câre-şi dintr-un bârâj spârt. Scriâ cu o înverşunâre
priveşte-n oglindă - pe rând:/ fâţâ, ochii, umbrele obsesivă. Frâze lâ kilogrâm. Ce ciudât! Ziduri
picăturilor ei/ dureros de desculţe” (Cauțare). impenetrâbile de câuciuc mâsiv, uşi de silicon cu
Urmațorul volum, Turnul în câre mâ âscund mânere din âţă de pâpiotă… Ferestre sudâte câ
când plouă (Edițura Ardealul, Târgu Mureş, 2015) hublouri uriâşe de submârine minuscule, cu sticlâ
esțe o carțe de prozo-poeme, seducațoare, cu groâsă, cu texturâ ântiglonţ, eclipse cu pirâmide
miez moralizațor uneori, ințerogațive, observația pătrâte… Toâte bine puse lâ punct, neclintite în
esțe adesea lucida, analițica. În prefața semnața veşniciile lor. Imposibil şi improbâbil că cinevâ âr
de Paul Eugen Banciu, regasim, de alțfel: „Ovidiu fi câpâbil să pătrundă gândul unui gând…”.
Constântin Cornilă priveşte lumeâ cu cândoâreâ Volumul de proza scurța Câlâtorul fârâ timp
unui copil părăsit lâ mârgineâ unei lumi pe câre o (Edițura Ardealul, Targu Mures, 2017) reprezința
descoperă, o percepe, dâr nu o âcceptă dintr-un o ințrare decisiva în țerițoriul prozei, schițele
refuz nâturâl de âutoâpărâre â purităţii, luându- sunț adevarațe holograme ale unei realițați
şi câ pârtener sufletul pereche âl femeii, âl uneiâ sfarîmicioase, care îsi capața coerența doar prin
când reâle, când ideâle, dâr nu de tâbloid ...”. cuvanț. Un personaj, cu un nume simbolic, Dor,
Nimic mai adevaraț, prozo-poemele lui Ovidiu sțrabațe ”peisajele de vorbe” ale schițelor,
Cornila din acesț volum sunț invesțigații în purțandu-ne deopoțriva în spații ample,
lumea din preajma, facuțe cu unelțele exțerioare, caț si în fundațura ințeriorițații. În
”dețecțivului lițerar”, planurile real-magic se Ziuâ în câre Dumnezeu â tăcut, de exemplu,
succed cu repeziciune, ”improbabilul” devine personajul înoața prin aerul zilei ca prințr-o
probabil, iar probabilul, cerțițudine. Anamneza pasța grea de țimp, fara sa aiba perspecțiva unei
esțe o adevarața recuperare a ințeriorițații limițe, a unui orizonț. Înțrebaț despre sensul
candva ulțragiața: ”Dimineâţâ începu cu un soâre clipei, Dumnezeu țace ”cu vinovație”. În
roşu şi chel, âsemeneâ unui beţiv stângâci. Aerul Mâgiciânul, un magician ia în posesie lumea şi o
răcoros de mâi învălui împrejurimile în ceâţâ lui țransforma în opusul ei, omul esțe dezumanizaț,
densă. 1984, ânul cărţii lui George Orwell. 10 ”circul umanițații” esțe, de fapț, la discreția unui
dimineâţâ. Tâtăl şi fiul joâcă fotbâl într-un farseur. Rițmul descrierii esțe sacadaț, puncț-
părculeţ din âpropiereâ câsei unde locuiesc. Ziuâ conțrapuncț: ”Circul erâ plin până lâ refuz. Copii
perfectă. Acâsă, mâmâ pregăteşte tortul, dă cu părinţii lor, militâri, demnitâri, oâmeni de
telefoânele de confirmâre invitâţilor. Pregăteşte multe âlte feluri. Toţi curioşi, iubitori şi curioşi de
câdourile. Mulţi âni âu trecut de âtunci. Îşi nemâiîntâlnit, de circ pur. Ei înşişi mâgicieni âi
âminteâ fiecâre moment, câ şi cum timpul âcelâ reâlului, un fel de confesiuni intime bânâle âle
trecut s-âr fi mutât lâ distânţă de numâi câtevâ fiecărei mâgii ieftine. Din fiecâre inimă lâ fiecâre
secunde de el. În câmerâ cu un dulâp, o cânâpeâ, răscruce de sentiment, âtunci când e întuneric,
câtevâ scâune şi o fereâstră mică dând spre un frig şi plouă. Iluziâ, bucâtâ de pâine, iepurele scos

88
RECENZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

din pălărie sâu doâmnâ din public hipnotizâtă de şti ce se întâmplă, instinct de â vânâ, târâit
nemâipomenit, de mirâculos. Sâu consumâtori de printre âmintiri străine, străine de â fi ele însele
truc, mincinoşi âi propriei minciuni, ingineri de âmintiri â cevâ. Un sens pierdut într-un depârte
âdevăruri âsfixiâte în duhoâreâ prefăcătoriei. Cei câre îl ocoleâ lâ fel de perfect precum polii unui
curâţi de ieri, gri âzi şi mâine negri. Oile mâgnet mâre cât creierul său. Un ,,cine eşti”
necesâre. Elementele de consum. Domnii sărâci prăpădit în ecoul strigătului de ciudă, nu de
cu duhul, stăpâni numâi âtunci când sunt plătiţi. ciudă, de ură, de neînţeles â ceeâ ce nu se termină
Perfectele ânimâle sociâle. Cei câre decid prin de întâmplât. Eşti, dâr nu eşti, respiri şi o fâci de
număr, nu prin câlitâte...”. În alța schița, o moara sub âpă sâu de sub pământ, te învinovăţeşti de ce
veche, abandonața, macina mai deparțe, dar nu nu porţi vină, âpâri peste tot, dâr nimeni nu te
boabe, ci țimp. Și o face cu spor, nimeni nu o vede, nu te poâte âuzi. Tu nu poţi âuzi, vedeâ sâu
poațe opri. În Drumul meu se opres te âici scrie cu mâinile pe pârchet şuierul lung câre îţi
personajul se risipesțe în țoațe lucrurile din jur, invâdeâză pieptul câ un impâct â o mie de
aneanțizandu-se, dezidențificandu-se, ințrand în âsteroizi trimişi să creeze viâţă. Să distrugă
armonia unei națuri insensibile la agițația timpul pe câre îl ştim cu toţii şi să porneâscă un
umana. Eugeniu Nisțor, cel care scrie o âltul câre să ticăie doâr în interior, fără cuvinte şi
subsțanțiala posțfața a carții, subliniaza ca pe explicâţii decente, âbsente, âzi, niciodâtă, cuvinte
parcursul acesței carți auțo-referențiale seci, forme uscâte, invenţii blestemâte.”
înțalnim „... reflecţiâ elegântă şi Proza lui Ovidiu Consțanțin
profundă â personâjului căruiâ i Cornila esțe, de fapț, una a crizei
se substituie âutorul, reflecţie ințeriorițații, alțerițațea esțe în
prezentă prin pâsâje sugestive în criza, comunicarea înțrerupța.
fiecâre construcţie epică”. Evoluam înțr-o lume a
Volumul Rugâ luminii universurilor individuale țoț mai
(Edițura Ardealul, 2018) se opace. Rarele momențe de
deschide cu o consisțența ințersecțare a desținelor ne gasesc
prefața semnața de George fara replica, ne repliem înțr-o
Vulțurescu, care subliniaza ca ințimițațe banțuița de spaima de a
auțorul esțe „... un stilist âl rața înțalnirea decisiva cu viața.
mişcărilor delicâte âle bătrânilor Nu țraim, amanam sa țraim. Șunț
(Nor, turcul, Vlâd) în câmerâ – cuşcă, în câmerâ – convins ca urmațoarea sa carțe va descrie
lume, câre nu e âltcevâ decât âcel spâţiu dintre ”avențura” dislocarii sinelui din conforțul
note de câre vorbeâ Mozârt, o ântecâmeră â mațricial pana la impacțul cu țerenul aspru al
morţii. Câ un pictor âl crepusculului, âutorul sțrainațații. Caci oricaț am crede ca ”acasa” e o
drâpeâză dispâriţiâ âstrului sub bucle de gânduri incursiune în sine, însțrainarea exisța si esțe
nerostite”. În povesțirea Fereâstrâ âltârului âlb foarțe concreța. Și sunț convins ca acesț
unul dințre personaje poarța numele de Dar, cel fenomen va fi din ce în ce mai prezenț în
al ”conjuncției adversațive” mai mulț decîț al lițerațura scriițorilor romani care evolueaza în
ofrandei, dupa explicația din ”dex”, care ”coloniile romanesți” din sțrainațațe. Ceea ce va
desparțe lumea creața de increaț. Personajul fi, îmi vine sa cred, spre binele si spre
țraiesțe ca în lumea ”avațarurilor” eminesciene: diversificarea țemațica a lițerațurii noasțre. Și
”Drumul meu începe âici, râde minutârul poațe chiar va duce la nețezirea drumului
ceâsului de pe perete în urechile lui Dâr. Somnul lițerațurii romane pențru o cunoasțere/
nu intră în minte sub nicio formă. Timpul e o recunoasțere în Europa.
seringă câre înţeâpă cârneâ vie â imâginâţiei. O
injecteâză cu sorbituri gâlgâinde şi dese de â trăi, Piâtrâ Neâmţ, 9 iânuârie 2019
cel mâi pur fel de â fi. Ochi umflâţi de seteâ de â

89
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

CUPRINS

Editorial:
Ovidiu Consțanțin Cornila / 3

Eseu filozofic:
Alexandru Șurdu, Tezâurul filosofic âl limbii române / 4
Eugeniu Nisțor, Inceputurile gândirii filosofice în Trânsilvâniâ / 9

Interferențe:
Alexandra Chereches, Los poemâs de lâ luz ( țraducere Poemele luminii, Lucian Blaga) / 15

Rememorări:
Adrian Popescu, Blâgâ s i Clujul / 20
Veronica Balaj, Luciân Blâgâ—secvenţe rememorâtive / 23

Exegeza blagiană:
Adrian Dinu Rachieru, Luciân Blâgâ în „obsedântul deceniu” (I) / 29
Eugeniu Nisțor, Idei s i structuri de idei în ârhitecturâ sistemului filosofic âl lui Luciân Blâgâ/ 35
Vicțoria Fonari, Luciân Blâgâ în fâtâ sfinxului / 41
Ovidiu Consțanțin Cornila, Luciân Blâgâ - între chronos şi etern / 45
Cațalina Corhaneanu, Imâginâr duâlist în piesâ „Meşterul Mânole” de Luciân Blâgâ / 49

Poezie:
Arcadie Șuceveanu / 57
Veronica Balaj / 62
Elena Kațamira / 63
Ovidiu Consțanțin Cornila / 66

Proză:
Paul Eugen Banciu, Râtiuneâ lui „â fi” / 69
Paul Eugen Banciu, Câtârâtorul / 73
Paul Eugen Banciu, Exil interior / 77
Paul Eugen Banciu, Aromele timpului / 80
Alina Popescu, Un pie entre dos mundos / 82

Recenzie:
Adrian Alui Gheorghe, Un scriitor român din Spâniâ: Ovidiu Constântin Cornilâ / 87

90