CAPITOLUL I

MULŢIMEA PUNCTELOR FIXE ALE UNEI

APLICAŢII

1.1. Definiţie; exemple

Fie X o mulţime nevidă şi f:X � X o aplicaţie.

DEFINIŢIA 1.1.1. Un element x �X se numeşte punct fix pentru aplicaţia f dacă f ( x ) = x.

{ }
Mulţimea punctelor fixe ale lui f o vom nota cu Ff şi avem Ff = x f ( x ) = x, x �X .

Mulţimea elementelor lui X ce nu sunt puncte fixe ale lui f o vom nota cu N f , adică

{
N f = x f ( x ) �x, x �X . }
OBSERVAŢIA 1.1.1. a) O funcţie f poate să nu aibă puncte fixe, poate avea un singur punct
fix, un număr finit de puncte fixe sau o infinitate.
De exemplu, funcţiile sin şi cos au fiecare un singur punct fix (x = 0 pentru sin şi x

�( 0,1) pentru cos, vezi exemplul 3.1.5. din capitolul III), iar funcţiile tg şi ctg au fiecare o

infinitate de puncte fixe (vezi paragraful 5.5.1. din capitolul V).

b) Fie A �R o mulţime şi f:A � � o funcţie. Geometric, punctele fixe ale lui f sunt
acelea în care graficul funcţiei y=f(x) intersectează prima bisectoare y = x. De exemplu, în
figura 1 este reprezentat graficul funcţiei f:�� �,

( )
f ( x ) = 2x 4 - 2 2 + 7 x 3 + 7 ( ) ( )
2 + 1 x 2 - 7 2 + 1 x+2 2

1
ale cărei puncte fixe sunt x1 = , x 2 = 1, x3 = 2, x 4 = 2 .
2

2
DEFINIŢIA 1.1.2. O submulţime A �X se numeşte invariantă pentru f dacă f ( A ) �A .

Evident că avem Ff A �Ff .

Indicăm mai jos câteva posibilităţi de a pune în evidenţă submulţimi invariante
pentru o aplicaţie f:X � X :
(i) Definim f n :X � X în modul următor: f 0 =1 X , f n =f n-1 of, n ��.
Aplicaţia f n =f o… of de n ori se numeşte iterata de ordinul n a lui f.
Notând f(X)=Imf, obţinem submulţimile X �f(X) �(f of)(X) �…, adică X �Imf �
Imf 2 �… �Imf n �…, acestea fiind invariante pentru aplicaţia f.
(ii) Fie f, g :X � X două aplicaţii ce comută, adică f og = g of.
Mulţimea F g este o submulţime invariantă pentru f, adică f(F g ) � F g şi mulţimea F f

este o submulţime invariantă pentru g, adică g(F f ) � F f .

În adevăr, dacă b �f ( Fg ) � b=f ( a ) , a �Fg � g ( a ) = a � f ( g ( a ) ) = f ( a ) . Cum f og=g

of, avem că g ( f ( a ) ) = f ( a ) � g ( b ) = b � b �Fg . Deci am demonstrat că f(F g ) � F g ;

analog pentru cealaltă incluziune.
În particular, dacă una din mulţimile Ff , Fg are un singur element, atunci Ff = Fg (vezi
teorema 1.2.1.(iv) )
(iii) Fie f :X � X o aplicaţie cu proprietatea că $ k �� astfel încât f k =1 X .
Mulţimea Z=Y U f(Y) U … U f k-1 (Y) este o submulţime invariantă pentru f, " Y �X.

Încheiem aceste consideraţii cu următoarele exemple:

3
EXEMPLUL 1.1.1. Notăm cu �mulţimea numerelor reale. Considerăm aplicaţia f: �� �,

x a x+1. În acest caz F f = �. În general pentru orice aplicaţie f c : �� �, x a x+c, c ��*

avem F fc = �.

EXEMPLUL 1.1.2. Considerăm aplicaţia D:C

�
( �) � C �( �) , y a y , unde C �( �) =

I Ck ( �) , iar C k ( �) reprezintă mulţimea funcţiilor reale definite pe axa reală ce sunt

k��

continue împreună cu toate derivatele până la ordinul k inclusiv. Avem:

(1) F D ={y �C ( �)
�
y(x)=Ce x , C ��}.

(2) Mulţimea funcţiilor polinomiale din C

�
( �) , de grad cel mult n, formează o
submulţime invariantă pentru aplicaţia derivare D.
(1) În adevăr, F D ={y �C
�
( �) D ( y ) = y }={y �C �( �) y = y' }.

Ecuaţia y = y' este o ecuaţie diferenţială simplă, cu variabile separabile, care se rezolvă

dy dy dy
astfel: y = y' � =y� = dx � � = �
dx � ln y = x+c,c ��
dx y y

y ==e
�� �‫ױ‬x+c
=��
y ex ( ec ) y e x C, C �.

(2) Prin derivarea unei funcţii polinomiale de grad cel mult n se obţine o funcţie polinomială
de grad cel mult n-1<n.

EXEMPLUL 1.1.3. Dacă (X,+, �) este un spaţiu liniar peste � şi f:X � X este o aplicaţie
liniară , atunci:
(1) F f este un subspaţiu liniar al lui X.
(2) Notând nucleul unei aplicaţii liniare g:X � X cu Kerg, adică Kerg =

{ x �X g ( x ) = 0 } , atunci
x F g = Ker ( 1x - g ) .

(1) În adevăr, avem că F f este un subspaţiu liniar al lui X

� "x,y �Ff , "m,n ��� mx+ny �Ff . Folosind definiţia aplicaţiei liniare rezultă că

f ( mx+ny ) = mf ( x ) +nf ( y ) = mx+ny � mx+ny �Ff .

(2) x �Fg � g ( x ) = x � x-g ( x ) = 0X � ( 1X - g ) ( x ) = 0X � x � Ker ( 1x - g ) .

4
EXEMPLUL 1.1.4. Fie f: �� � o funcţie. Notăm mulţimea zerourilor lui f cu Z f , adică Z

f { }
= x ��f ( x ) = 0 şi atunci F f =Z 1�-f .

1.2. Principii generale de punct fix

Una din problemele de bază ale teoriei punctului fix este aceea de a vedea în ce condiţii
F f ��. În stabilirea unor asemenea condiţii sunt utile unele din principiile cuprinse în :

TEOREMA 1.2.1.
Fie X o mulţime nevidă şi f:X � X o aplicaţie. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
( i) F f ��.

( ii ) Dacă g:X � X este o surjecţie, iar g d :X � X este o inversă la dreapta a lui g,

-1

atunci F g-1d of og ��.

( ii') Există o transformare surjectivă g:X � X , astfel încât pentru cel puţin o inversă la
dreapta a ei g d :X � X , avem F g-1d of og ��.
-1

( iii ) Dacă g:X � X este o injecţie, iar g s :X � X este o inversă la stânga a lui g, atunci
-1

F gof ogs-1 ��.

( iii ) Există o transformare injectivă g:X � X , astfel încât pentru cel puţin o inversă la
'

stânga a ei g s : :X � X , avem F gof ogs-1 ��.

-1

( iv ) Există o transformare g:X � X ce are un punct fix unic, transformare ce comută

cu aplicaţia f.
DEMONSTRAŢIE Vom face demonstraţia urmărind schema logică următoare:
i � ii � ii' � i i � iii � iii' � i i � iv .

i � ii Fie x 0 punct fix pentru aplicaţia f ; atunci f ( x 0 ) = x 0 .

Fie g:X � X o surjecţie şi g d :X � X o inversă la dreapta a lui g; atunci g og d = 1X .

-1 -1

Demonstrăm că g d ( x 0 ) este punct fix pentru aplicaţia g d of og :

-1 -1

5
 (g -1
d ( (
of og ) ( g -1d ( x o ) ) = g -1d f g og d-1 ( x 0 ) )) =g (f (x )) =g
-1
d 0
-1
d ( x0 ) .
ii � ii' Luăm g =1 X .

ii' � i Fie x 0 punct fix pentru aplicaţia g d of og ; atunci ( g d of og ) ( x 0 ) = x 0 .Aplicând g,

-1 -1

avem: ( g og ) ( f ( g ( x ) ) ) = g ( x ) � f ( g ( x ) ) = g ( x ) � g ( x ) este
-1
d 0 o 0 0 0 punct fix pentru

aplicaţia f.
Analog se demonstrează i � iii � iii' � i .

i � iv Fie x 0 punct fix pentru aplicaţia f ; atunci f ( x 0 ) = x 0 .

Definim aplicaţia g:X � X g ( x ) = x 0 , "x �X .Atunci g are un singur punct fix

(tocmai x 0 ) şi g comută cu f, pentru că:

( g of ) ( x ) = g ( f ( x ) ) = x 0 şi ( f og ) ( x ) =f ( g ( x ) ) = f ( x 0 ) = x 0 , adică g of = f og .
iv � i Fie x 0 unicul punct fix al lui g, adică g ( x 0 ) = x 0 . Ştiind că g of = f og , avem că:

( g of ) ( x 0 ) = ( f og ) ( x 0 ) � g ( f ( x o ) ) = f ( g ( x 0 ) ) � g ( f ( x 0 ) ) = f ( x 0 ) , adică f ( x 0 )

este punct fix al lui g. Din unicitatea punctului fix al lui g, avem că f ( x 0 ) = x 0 , adică şi
aplicaţia f are un punct fix unic.
Am terminat demonstraţia teoremei 1.2.1.

COROLAR 1.2.1. Fie f:X � X o aplicaţie. Dacă o iterată a ei f k , k �� are un punct fix unic

x 0 , atunci f are un punct fix unic (tocmai x 0 ).

DEMONSTRAŢIE Se aplică TEOREMA 1.2.1. ( iv � i ) pentru g = f k , k �� întrucât

f k of = f k+1 = f of k .

1.3. Aplicaţii fără puncte fixe

Următoarea teoremă ne dă o caracterizare a aplicaţiilor pentru care F f = �.

TEOREMA 1.3.1. Fie X o mulţime nevidă şi f :X � X o aplicaţie. Atunci F f = �dacă şi

6
numai dacă există submulţimile disjuncte X 0 , X 1 , X 2 �X astfel încât X 0 U X 1 U

X 2 = X şi f ( X i ) I Xi = �, i �{ 0,1,2} .
DEMONSTRAŢIE Definim o relaţie de echivalenţă pe X în modul următor:
x : y, x,y �X dacă $ n,m�� astfel încât f ( x ) = f ( y ) .
n m

Această relaţie împarte pe X în clase de echivalenţă disjuncte, clase care sunt

submulţimi invariante pentru f. Este suficient deci să demonstrăm teorema pentru una din
aceste clase.
Fie E o asemenea clasă. Fixăm un element a �E şi considerăm x un element oarecare din E.
Vom avea atunci că x : a � $ n,m�� astfel încât f ( x ) = f ( a ) .
n m

Notăm cu m ( x ) cel mai mic element din � pentru care $ n�� astfel încât f

n
( x ) = f m( x ) ( a ) .
Notăm cu n ( x ) cel mai mic element din � pentru care f ( x ) = f m( x ) ( a ) . ( *)
n( x )

Din definiţia lui m ( x ) şi n ( x ) rezultă că pentru "x �X pentru care n ( x ) >0 avem

m ( f ( x ) ) = m ( x ) şi n ( f ( x ) ) = n ( x ) - 1

Într-adevăr, înlocuind pe x cu f ( x ) în relaţia ( *) , obţinem:

f ( ) ( f ( x) ) = f ( ) ( a) � f ( ) ( x ) = f ( ) ( a ) .Ştiind că m ( x ) şi n ( x ) sunt
n f ( x) m f ( x) n f ( x ) +1 m f ( x)

cele mici numere naturale care verifică relaţia ( *) obţinem n ( f ( x ) ) + 1 = n ( x ) şi m

( f ( x ) ) = m ( x ) , adică ce trebuia demonstrat.

Pe de altă parte, există cel mult un b �E cu proprietatea n ( b ) = 0 (adică b = f ( a )
m

pentru un anumit m��) şi m ( f ( b ) ) �m ( b ) + 1 .

Dacă un asemenea b există, luăm E 0 = { b} , în caz contrar luăm E 0 = �.

Avem m ( f ( x ) ) + n ( f ( x ) ) = m ( x ) + n ( x ) - 1, "x �E-E 0 .

Luăm atunci {
E 1 = x �E-E 0 m ( x ) + n ( x ) este impar , } iar E

2 {
= x �E-E 0 m ( x ) + n ( x ) este par . }

7
Evident că mulţimile E 0 ,E1 , E 2 sunt disjuncte, E 0 U E1 U E 2 =E şi

f ( E i ) I Ei = �, "i=0,1,2. Mai exact, are loc f ( E1 ) = E 2 şi f ( E 2 ) = E1 .

În adevăr, dacă y �f ( E1 ) � y = f ( x ) , x �E1 � m ( x ) + n ( x ) impar �

m ( y ) + n ( y ) = m ( f ( x ) ) + n ( f ( x ) ) = m ( x ) + n ( x ) - 1 = par � y �E 2 şi deci f ( E1 ) �E 2 şi
reciproc.
Am terminat demonstraţia teoremei 1.3.1.
OBSERVAŢIA 1.3.1. În demonstraţia anterioară s-a folosit axioma alegerii:
Pentru orice mulţime nevidă X, există o funcţie s ce selectează în orice

submulţimeY a lui X un element s ( y ) �Y.

1.4. Teoreme de punct fix pentru mulţimi ordonate

Fie X o mulţime nevidă.

DEFINIŢIA 1.4.1. O relaţie binară R ̴̴ X X care este reflexivă, tranzitivă şi antisimetrică se
numeşte relaţie de ordine pe X.
Mulţimea X împreună cu o relaţie de ordine pe ea formează, prin definiţie, o mulţime
ordonată.
Pentru a exprima faptul că un element x �X este în relaţia R cu un element y �X vom

folosi notaţia x �y, iar o mulţime ordonată o vom nota prin ( X, �) .

DEFINIŢIA 1.4.2. O relaţie de ordine definită pe o mulţime X se numeşte totală sau lanţ,
dacă orice două elemente ale lui X sunt comparabile în raport cu această relaţie.

DEFINIŢIA 1.4.3. Fie ( X, �) o mulţime ordonată şi Y �X o submulţime a lui X .

( i ) Un element y �Y cu proprietatea că y �x, "x �Y se numeşte cel mai mic element al lui
Y sau prim element al lui Y.
( ii ) Un element y�Y cu proprietatea că ( x �y ) � ( x=y ) se numeşte element minimal al
lui Y.

8
Prin dualitate se defineşte noţiunea de cel mai mare element (sau ultim element) şi
element maximal .

( iii ) Mulţimea Y se numeşte minorată (sau mărginită inferior) dacă există x �X cu

proprietatea că y �x, " y �Y, iar elementul x cu această proprietate se numeşte element
minorant pentru mulţimea Y.
Prin dualitate se definesc noţiunile de mulţime majorată (sau mărginită superior) şi
element majorant.
Mulţimea Y se numeşte mărginită dacă este minorată şi majorată.

( iv ) Fie Y �X o mulţime minorată. Mulţimea Y are o margine inferioară dacă

mulţimea minoranţilor lui Y are un ultim element y.
Elementul y se numeşte marginea inferioară a lui Y şi se notează cu y = inf Y sau �Y.

( v) Fie Y �X o mulţime majorată. Mulţimea Y are o margine superioară dacă mulţimea

majoranţilor lui Y are un prim element z.
Elementul z se numeşte marginea superioară a lui Y şi se notează cu z = sup Y sau �Y.

( vi ) Dacă Y= { y1 , y2 } vom nota cu supY= y1 �y 2 , infY= y1 �y 2 .

DEFINIŢIA 1.4.4. Dacă orice submulţime a unei mulţimi ordonate ( X, �) are un prim
element, atunci X se numeşte bine ordonată.

DEFINIŢIA 1.4.5. O mulţime ordonată ( X, �) cu proprietatea că " x,y �X există x �y şi x �

y se numeşte latice sau mulţime reticulară sau reţea ordonată.

DEFINIŢIA 1.4.6. O latice se numeşte completă dacă pentru orice submulţime nevidă a
sa Y �X există supY şi inf Y.

EXEMPLUL 1.4.1. Considerăm mulţimea ordonată ( �, �) a numerelor reale, �

reprezentând ordonarea obişnuită. Atunci:
( i ) Mulţimea ( �, �) este total ordonată, este latice necompletă şi nu este bine ordonată.
9
 ( ii ) Mulţimea ���are ca prim element pe 0, nu are ultim element şi inf �=0.

Mulţimea ( �, �) este bine ordonată.

( iii ) Mulţimea [ a,b ] �� este mărginită, având ca prim element pe a şi ultim element
pe b.

Mulţimea ( [ a,b] , �) este total ordonată, dar nu este bine ordonată ( a<b ) şi este o latice

completă.
( iv ) Mulţimea ( a,b ) �� este mărginită. Nu are prim element şi ultim element,

sup(a,b)=b, inf(a,b)=a. ( ( a,b ) , �) este latice necompletă.

EXEMPLUL 1.4.2. În �n definim o relaţie de ordine în modul următor:

Dacă x= ( x1 , x 2 ,..., x n ) , y= ( y1 , y 2 ,..., y n ) sunt din �n , atunci x �y ۣۣ x i yi , "i=1,n .

Atunci ( � , �) nu este total ordonată. De exemplu elementele (1,2,3,0,…,0) şi (2,3,1,0,

n

…,0) nu sunt comparabile în raport cu relaţia " �" .

EXEMPLUL 1.4.3. Fie în �2 discul B ( 0,1) cu centrul O(0,0) şi rază 1.

Definim în B o relaţie de ordine în modul următor: dacă P,Q �B atunci P �Q

(
� Q �drPQ şi OP �OQ . Avem atunci proprietăţile:mulţimea B, � nu este total ordonată. )
O(0,0) este prim element al lui B , dar B nu are ultim element şi toate elementele frontierei

�B a lui B sunt elemente maximale.

DEFINIŢIA 1.4.7. Fie ( X, �) şi ( Y, �') două mulţimi ordonate.

Aplicaţia f:X � Y se numeşte monoton crescătoare sau izotonă dacă

( x1 ‫ ޣ‬x�
2 , x�
1, x 2 X) (f (x )
1 'f ( x 2 ) ) .

Referitor la mulţimea punctelor fixe ale aplicaţiilor monoton crescătoare au loc:

TEOREMA 1.4.1. Fie ( X, �) o mulţime ordonată şi f:X � X o aplicaţie monoton

crescătoare. Fie mulţimea E + = x ‫ ޣ‬X x { }

f ( x) .

Dacă ( i ) E + �� şi ( ii ) există supE + , atunci aplicaţia f are cel puţin un punct fix.

Mai exact, supE + este punct fix pentru f.

10
DEMONSTRAŢIE Fie x 0 = supE + . Atunci x 0 este cel mai mic majorant.

Fie x �E + un element arbitrar‫ ޣ‬x f ( x ) .Cum f este monoton crescătoare

f ( x)
�‫ޣޣ‬ f ( f ( x) ) x f ( x) f 2 ( x ) . Deci " x �E + � f ( x ) �E + � f ( E + ) �E + , adică E

+ este submulţime invariantă pentru f ( 1) .

Apoi pentru x �E + element arbitrar şi x 0 = sup E + , avem că x ‫�ޣ‬
x0 f ( x) f ( x0 ) ,

deci x �f ( x ) �f ( x 0 ) . Aşadar x �f ( x 0 ) , "x �E 0 adică f ( x 0 ) este un majorant pentru E + şi

folosind definiţia supremumului obţinem că x 0 �f ( x o ) ( 2) .

Din definiţia lui E + avem că x 0 �E + şi împreună cu ( 1)

f ( x0 )
=‫��ޣ‬ E+ f ( x0 ) x 0 ( sup E + ) ( 3)

Din ( 2 ) şi ( 3) obţinem că x 0 = f ( x 0 ) � x 0 �Ff .

TEOREMA 1.4.2. Fie ( X, �) o mulţime ordonată şi f:X � X o aplicaţie monoton

crescătoare. Fie mulţimea E - = x ‫ ޣ‬X f ( x ) { }

x .

Dacă ( i ) E - �� şi ( ii ) există inf E - , atunci aplicaţia f are cel puţin un punct fix.

DEMONSTRAŢIE Analog cu demonstraţia teoremei 1.4.1. se arată că inf E - este un punct

fix pentru f.

OBSERVAŢIA 1.4.1. Are loc E + I E - = Ff .

TEOREMA 1.4.3. Fie ( X, �) o mulţime ordonată şi f:X � X o aplicaţie monoton

crescătoare. Dacă ( i ) există două elemente a,b �X astfel încât a �b, a �f ( a ) , f ( b ) �b şi

( ii ) există sup şi inf oricărei submulţimi nevide a lui X ,

atunci Ff I [ a,b ] ��. Mai mult sup F f , inf F f �Ff .

11
DEMONSTRAŢIE Deoarece a �E + şi b �E - (cu notaţiile din teoremele 1.4.1. şi 1.4.2.),

avem că E + , E - �� şi folosind ( ii ) � $ sup E + ,inf E - . S-au îndeplinit condiţiile din

teoremele 1.4.1. şi 1.4.2.
Avem că sup E + , inf E - �Ff .

Izotonia lui f implică faptul că [ a,b ] este o submulţime invariantă pentru f:

În adevăr, �f‫ (ޣ‬x� ( [ a,b] )

) ��
f" x [ a,b] a x ‫ޣ‬f ( a )
b � f ( x) f ( b) ;

Din condiţia ( i ) ‫ ޣ‬a f ( a ) şi f ( b ) �b ; deci a �f ( x ) �b � f ( x ) �[ a,b ] ; aşadar

f ( [ a,b ] ) �[ a,b ] .

Teorema rezultă acum din teoremele 1.4.1. şi 1.4.2.

TEOREMA 1.4.4. (TARSKI) Fie ( X, �) o latice completă şi f:X � X o aplicaţie monoton

crescătoare. Atunci are loc: ( i ) Ff ��

( ii ) ( Ff , �) este o latice completă.

DEMONSTRAŢIE
( i ) rezultă din teorema 1.4.3. pentru că sunt verificate condiţiile din această teoremă:
Cum ( X, �) este latice completă, rezultă că ""�
Y X, Y , există supY şi inf Y, deci

condiţia (ii) este verificată.

X $��
Cum X �‫�ޣ‬ a = inf X, b = sup X, a,b X a b , f ( a ) , f ( b) X �
‫ޣ‬a f ( a ) , f ( b) b,

deci şi condiţia (i) este verificată.

( ii ) Vom demonstra că pentru orice submulţime nevidă Y a lui Ff , există inf Y şi sup
Y.
Fie Y ̴"�
Ff , Y . Cum Y ‫�ޣ‬X supY supX . Avem că mulţimea

( [ sup Y,supX ] , �) este o latice completă; să demonstrăm ea este şi o submulţime invariantă

pentru f:
"‫�ޣޣ‬
avem că dacă x �Y x supY x=f ( x ) f ( supY ) , x Y ; prin urmare supY �z

implică supY �f ( supY ) �f ( z ) , deci f ( [ supY,supX ] ) �[ supY,supX ] .

Notăm g=f [ sup Y,supX ] pentru care aplicăm teorema 1.4.3. � supFg şi infFg �Fg �Ff .

12
 Aşadar supY ( = inf Fg ) �Ff ; analog inf Y�Ff . În final F f este o latice completă.

OBSERVAŢIA 1.4.2. În general ( Ff , �) nu este o sublatice completă a lui ( X, �) .

OBSERVAŢIA 1.4.3. Folosind exemplul 1.4.1. ( iii ) şi anume că [ a,b ] ��, a<b înzestrat cu
ordonarea obişnuită, este o latice completă, se obţine un caz particular al teoremei lui
TARSKI şi anume:
TEOREMA 1.4.5. (KNASTER) Dacă f: [ a,b ] � [ a,b ] , a<b este o funcţie monoton
crescătoare, atunci f are cel puţin un punct fix.

OBSERVAŢIA 1.4.4.
( i ) Teorema lui KNASTER indică condiţii pentru existenţa punctelor fixe ale funcţiilor
reale şi ea se poate demonstra în mod direct, fără a recurge la teorema lui TARSKI (vezi
teorema 1 din 5.1.2., capitolul V).
( ii ) Se demonstrează că există aplicaţii f: [ a,b ] � [ a,b] , a<b monoton descrescătoare,
fără puncte fixe (vezi teorema 1, observaţia 3 din 5.1.2., capitolul V).

1.5. Probleme rezolvate

PROBLEMA 1.5.1.
a) Determinaţi mulţimea punctelor fixe ale aplicaţiilor :
aplicaţia identică 1X : X � X, 1X ( x ) = x, "x �X ;

funcţia parte întreagă [ .] : �� �, r a [ r ] şi

funcţia conjugare complexă f : �� �, f ( z ) = z, "z ��;

b) Determinaţi condiţia ca funcţia de gradul al doilea f:�� �, f ( x ) = ax + bx+c să

2

aibă cel puţin un punct fix.

SOLUŢIE a) Evident că { } { }
F1X = x �X 1X ( x ) = x = X , F[ .] = r �� [ r ] = r = � şi

{ }
Ff = z �� z = z = �.

13
 b) Condiţia din problemă este echivalentă cu faptul că ecuaţia f ( x ) = x are cel puţin o

soluţie reală şi f ( x ) = x � ax + bx + c=x � ax + ( b-1) x+c=0 .

2 2

( b-1) ( b-1)
2 2
Impunem condiţia D��
0 -�۳ 4ac 0 4ac .

PROBLEMA 1.5.2.
Fie � mulţimea numerelor complexe şi aplicaţia f: �� �, f(z) = z 2 - z . Determinaţi F

f şi F f 2 .
SOLUŢIE

{ } { } {
F f = z ��f ( z ) = z = z ��z - z=z = z ��z ( z-2 ) = 0 = { 0, 2} .
2
}
Să calculăm f 2 ; f 2 ( z ) = f ( f ( z ) ) = f 2 ( z ) - f ( z ) = ( z 2 - z ) - ( z 2 - z ) = z 4 - 2z 3 + z .
2

{ } { } {
F f 2 = z ��f ( z ) = z = z ��z - 2z + z=z = z ��z ( z-2 ) = 0 = { 0, 2} .
2 4 3 3
}
Deci F f = Ff 2 = { 0, 2} .

PROBLEMA 1.5.3.
Fie funcţia f: � � � , f ( x,y ) = ( y,x ) , adică simetria faţă de prima bisectoare.
2 2

Determinaţi F f n , n ��.
SOLUŢIE
f 0 ( x,y ) = ( x,y ) = 1�2 ( x,y )
f 1 ( x,y ) = ( y,x ) = f ( x,y )
f 2 ( x,y ) = f ( f ( x,y ) ) = f ( y,x ) = ( x,y ) = 1�2 ( x,y )
f 3 ( x,y ) = f ( f 2 ( x,y ) ) = f ( x,y )

Prin inducţie matematică se demonstrează că f = 1�2 şi f 2n+1 = f pentru orice n ��.

2n

Avem că { 2 2
} 2
{
F 1�2 = z �� 1�2 ( z ) = z = � iar F f = z �� f ( z ) = z = }
{ ( x,y ) �� f ( x,y ) = ( x,y ) } = { ( x,y ) �� ( y,x ) = ( x,y ) } = { ( x,x ) , x ��} .
2 2

�
��2 , n par
Aşadar F f n = � .
{ ( x,x ) , x ��} , n impar
�

14
PROBLEMA 1.5.4.
Fie ( G, �
) un grup şi f:G � G un morfism de grup. Arătaţi că F f este un subgrup al lui G.
SOLUŢIE
F f este subgrup al lui G � "x,y �Ff � x �
y -1 �Ff .

Se consideră oricare două elemente x, y �Ff , adică f ( x ) = x şi f ( y ) = y .

Folosind proprietăţile morfismului f, avem că:

f ( x�
y-1 ) = f ( x ) �
f ( y -1 ) = f ( x ) �
f ( y)
-1
= x�
y -1 , adică x �
y-1 �Ff .

PROBLEMA 1.5.5.
Să se arate că există o funcţie f: �� � astfel încât f of= 1� şi f nu are puncte fixe.
SOLUŢIE
�n+1, dacă n este par
Fie f: �� � definită astfel f ( n ) = � .
�n-1, dacă n este impar

Evident că f ( n ) �n, "n �� şi deci f nu are puncte fixe. Să calculăm f of :

pentru n=2k, atunci f ( n ) = 2k+1 şi ( f of ) ( n ) = f ( 2k+1) = 2k+1-1 = 2k = n

pentru n=2k+1, atunci f ( n ) = 2k şi ( f of ) ( n ) = f ( 2k ) = 2k+1 = n .

Am obţinut că f of=1�.

PROBLEMA 1.5.6.
�a 1
sin , "x �0
�x �
Fie funcţia f: �� �, f ( x ) = � x unde 0<a<2. Studiaţi
�
�0 , x=0
existenţa punctelor fixe ale lui f.
SOLUŢIE

CAZUL 1<a<2 Deoarece f este impară este suficient să considerăm f pe �+ .

1 1
Cum -1 �sin �1 , rezulta ca �x"
a
x a -sin
‫�ף‬ xa , x �*+ , deci
x x

1
- x �x a �
sin < x, "x �( 0,1) .
x

15
 1 1 1
Dacă x>1, atunci avem sin < < a-1 . Prin urmare f ( x ) �x,
"Υ x ( 0,1) U ( 1, ) şi
x x x

cum f ( 1) = sin1 �1 , deducem că f are un singur punct fix, pe x = 0.

1 1 1 p
CAZUL a = 1 f ( x ) = x � x �
sin = x � sin = 1 � = + 2kp , k ��, deci f
x x x 2
are o infinitate de puncte fixe în �+ ca şi în �- .

1 *
CAZUL 0<a<1 Să observăm că graficele funcţiilor x a sin , x �� şi x
x

a x1-a , x �� se intersectează într-o infinitate de puncte, deci f are o infinitate de puncte fixe.
PROBLEMA 1.5.7.

Fie o mulţime nevidă G ̴̮ f:� { �f ( x ) = ax+b, a,b ι �, a }

0 .

Presupunem că (i) "f,g �G � f og �G .

(ii) "f �G � f -1 �G .

(iii) "f �G $ x f ��astfel încât f ( x f ) = x f .

Atunci $ x 0 ��astfel încât f ( x 0 ) = x 0 , "f �G .

SOLUŢIE
Din (i) şi (ii) rezultă că f of -1 �G � 1� �G.

Fie f �G şi a,b ι �, a 0 astfel încât f ( x ) = ax+b, "x ��.

CAZUL a = 1 � f ( x ) = x+b . Cum ecuaţia f ( x ) = x are cel puţin o soluţie, din condiţia (iii),

avem că x+b = x � b=0 şi deci f = 1�.

b
CAZUL a �1 � f ( x ) = x � ax+b = x � x f = . Fixăm funcţiile f,g �G- { 1�} . Deci există
1-a

�, a 1, c 1 astfel încât f ( x ) = ax+b, "x �� şi g ( x ) = cx+d, "x ��. Atunci

a,b,c,d ι�

x-b x-d
avem că f ( x ) = şi g -1 ( x ) =
-1
.
a c
Fie h= f -1 og -1 of og �G din (i) şi (ii). Să calculăm legea h ( x ) :

( (
h ( x ) = ( f -1 og -1 of og ) ( x ) = f -1 g -1 f ( g ( x ) ) ) ) = f ( g ( f ( cx+d ) ) ) = f ( g
-1 -1 -1 -1
( acx+ad+b ) )

16
 �acx+ad+b-d � 1 �acx+ad+b-d � ad-bc+b-d
= f -1 � �= � - b �= x+ . Aşadar suntem în cazul 1 deci
� c � a� c � ac

b d
h= 1� � ad-bc+b-d = 0 � = � x f = x g . Deci orice două funcţii din G au acelaşi
1 + a 1-c

punct fix x 0 = x f = x g . În final $ x 0 ��astfel încât f ( x 0 ) = x 0 , "f �G .

PROBLEMA 1.5.8.

{
Fie mulţimea A = z ‫ � ޣ‬z }
1 şi funcţia f:A � A care verifică inegalitatea:

f ( z1 ) -f ( z 2 ) �z1 -z 2 , "z1 ,z 2 �A .

Atunci f are cel puţin un punct fix.

SOLUŢIE

{
Demonstrăm că orice punct de pe cercul trigonometric C = z �� z = 1 este dus prin f tot }
într-un punct de pe cercul C. Fie a �C şi considerăm b �C punctul diametral opus lui a.

Folosind ipoteza, avem că: 2 = a-b �f ( a ) -f ( b ) �f ( a ) + f ( b ) �1 + 1 = 2 , deci

f ( a ) -f ( b ) = 2 , adică f(a) şi f(b) sunt extremităţile unui diametru al lui C. Am demonstrat că

imaginile a două puncte diametral opuse sunt tot două puncte diametral opuse. Aşadar

f ( C) = C .

17
 Fie D, D’ doi diametri perpendiculari ai discului A, de extremităţi a, b respectiv a’, b’
(figura 1). Din cele spuse anterior avem că perechile (f(a), f(b)) şi (f(a’), f(b’)) sunt
extremităţile a doi diametri din A.

Cum 2= a-a' �f ( a ) -f ( a' ) ,

2= b-b' �f ( b ) -f ( b' ) ,

2= a-b' �f ( a ) -f ( b' ) şi

2= a'-b �f ( a' ) -f ( b )

vom avea că laturile patrulaterului de vârfuri f(a), f(b), f(a’), f(b’) au lungimile cel puţin egale
cu 2 , deci patrulaterul respectiv este pătrat şi astfel obţinem că cei doi diametri sunt
perpendiculari (figura 2).
Evident însă că f ( 0 ) -f ( a ) �0-a = 1

f ( 0 ) -f ( b ) �0-b = 1

f ( 0 ) -f ( a') �0-a' = 1

f ( 0 ) -f ( b') �0-b' = 1 şi f ( 0 ) �1 ,

de unde deducem că f(0)=0, adică 0 este punct fix pentru f.

OBSERVAŢIE: Se poate arăta că orice funcţie f:A � A care verifică inegalitatea dată este

de forma f ( z ) = l z sau f ( z ) = l z cu l = 1.

PROBLEMA 1.5.9. (Olimpiada de matematică, etapa finală, 1982, clasa a XI-a )

a) Fie f:�� � o funcţie continuă. Să se arate că dacă f of of = 1� atunci f = 1�.
Generalizare.
b) Să se dea exemplu de funcţie f:�� � diferită de 1� care verifică relaţia

f of of = 1�.

SOLUŢIE a) Din relaţia f of of = 1� avem că f este inversabilă şi f -1 = f of . Deci f este

injectivă şi are proprietatea lui Darboux (fiind continuă), aşadar f este strict monotonă.
Dacă f este strict descrescătoare, atunci f of este strict crescătoare şi f of of este
strict descrescătoare. Rezultă că 1� este strict descrescătoare, ceea ce este absurd. Deci f este
strict crescătoare.
Vom demonstra că f = 1� prin reducere la absurd.

18
 Presupunem că $ x 0 ��astfel încât f ( x 0 ) �x 0 . Vom analiza cazurile:

Cazul 1: x 0 <f ( x 0 ) Atunci f ( x 0 ) < f ( f ( x 0 ) ) şi f ( f ( x 0 ) ) < ( f of of ) ( x 0 ) , de unde

x 0 < ( f of of ) ( x 0 ) , contradicţie cu ipoteza f of of = 1�.

Cazul 2: x 0 >f ( x 0 ) Ca mai sus, deducem că x 0 > ( f of of ) ( x 0 ) , contradicţie.

Contradicţia obţinută arată că f = 1�.

GENERALIZARE: Fie f:�� � o funcţie continuă. Să se arate că dacă f1o4f 2o...43

of = 1�
de 2n+1 ori

atunci f = 1�.

1 2 3�
�
b) Fie permutarea de ordinul 3 s = � , s diferită de permutarea identică e şi
�2 3 1�
�

s 3 = s os os = e . Definim funcţia f:�� � prin f ( x ) = x, "x ��- { 1,2,3} şi

f ( i ) = s ( i ) , "i �{ 1,2,3} . Avem evident că f of of = 1� şi f �1�.

19