Está en la página 1de 74

CUPRINS

INTRODUCERE ................................................... 2
CAPITOLUL I ................................................... 5
TEMEIURI BIBLICE ALA FAMILIEI ................................... 5
I.NATURA CASATORIEI IN LUMINA REFERATULUI BIBLIC ................ 5
I.2 REPERE VETERO TESTAMENTARE ................................ 7
I.3. PERICOLELE FAMILIEI IN VECHIUL TESTAMENT ................... 11
I.4. REPERE NOU-TESTAMENTARE ................................. 13
I.4.1 INVATATURA MANTUITORULUI DESPRE FAMILIE ................. 29
I.4.2. ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR APOSTOLI DESPRE FAMILIE .............. 31
CAPITOLUL 2 – TEMEIURI TEOLOGICO-DOGMATICE ALE FAMILIEI .......... 35
II.1 INTELESUL TEOLOGIC SI DOGMATIC AL FAMILIEI CRESTINE ........... 38
II.2 VOCATIA TRINITARA A FAMILIEI ............................... 40
II.3 VOCATIA COMUNITARA A FAMILIEI ............................. 41
II.4 INTELESUL ECLESIAL AL FAMILIEI .............................. 44
II.5 ASPECTE DUHOVNICESTI ..................................... 49
CAPITOLUL III – TEMEIURI PATRISTICE ALE FAMILIEI ................... 51
III.1 IUBIREA – TEMEIUL DE BAZA AL FAMILIEI ....................... 51
III.2 SCOPUL SUPREM AL FAMILIEI DUPA SFINTII PARINTI ............... 53
III.3 TRASATURILE DE BAZA ALE FAMILIEI IN VIZIUNEA SF. PARINTI ...... 55
III.4 INDISOLUBILITATEA FAMILIEI DUPA SF.PARINTI .................. 56
III.5 UNITATEA FAMILIEI DUPA SF.PARINTI .......................... 57
CAPITOLUL IV – CRIZA FAMILIEI CONTEMPORANE ...................... 59
IV.1 PROVOCARILE FAMILIEI IN CEL DE-AL III-LEA MILENIU ............. 59
IV.2 SECULARIZAREA FAMILIEI ................................... 60
IV.3 DEZORGANIZAREA ......................................... 62
IV.4 INDIVIDUALISMUL ......................................... 63
IV.5 NOI ORIENTARI ............................................ 64
CAPITOLUL V - O ABORDARE INTERCONFESIONALA .................... 66
CONCLUZII ..................................................... 70
BIBLIOGRAFIE .................................................. 71
INTRODUCERE

A vorbi astăzi despre familie este nu numai o tema de cercetare ci mai ales o înalta
datorie întrucât această instituţie sacră pentru noi este supusă unor atacuri îngrijorătoare, lucruri
la care noi nu ne-am fi putut gândi secolul trecut.
De aceea o astfel de tema este nu numai actuală, dar şi necesară, iar tratată în viziunea
creştin ortodoxă înseamnă o împrospătare a temeiurilor din Sfânta Scriptură, a celor dogmatice şi
patristice şi care împreună stau la temelia acestor instituţii sacre.
Este ceea ce dorim să punem în lumina în lucrarea de faţă intitulate sugestiv: “Vocaţia
eclezială a familiei – temeiuri scripturistice, patristice şi dogmatice”.
Calităţile ireproşabile dezvoltate şi ideile înnoitoare ale învăţăturii Mântuitorului promovate
prin căsătoria şi familia creştină au fost demonstrate din plin încă din primele secole creştine.
Această reiese din scrierile Părinţilor Bisericii. Religia creştină a biruit mai cu seama prin trăirea
unei vieţi morale ireproşabile, prin relaţiile noi între soţ şi soţie, binecuvântate de Dumnezeu în
Taină Cununiei, prin atitudinea faţă de copii şi faţă de semeni.
Întâlnirea creştinismului cu păgânismul, în primele secole creştine, mai ales în perioada
persecuţiilor, s-a făcut într-o mare tensiune, instituţiile păgâne cedând cu greu ideilor înnoitoare
ale învăţăturilor Mântuitorului Iisus Hristos descoperite nouă şi fixate în Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie, prin Sfinţii Apostoli şi dezvoltată în interpretarea Părinţilor Bisericii. Cea dintâi
binecuvântare a familiei s-a dat în Răi, când Dumnezeu a zis: “Creşteţi şi va înmulţiţi, umpleţi
pământul şi îl stăpâniţi”(Facere 1,28).
A trăi authentic creştinismul înseamnă a-l raporta mereu la “cuvântul lui
Dumnezeu…”(Lc.11,28) şi a se identifica cu “sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe
Domnul”(Evr.12,14), pentru că Iisus Hristos (şi Biserica Să care este Trupul Lui tainic), ieri şi
azi şi în veci, este acelaşi”(Evr.13,8). Sfinţii Apostoli aleşi şi instituiti de Mântuitorul Iisus
Hristos că prieteni şi următori ai Săi prin urmaşii lor legitimi, printr-o succesiune neîntreruptă de
har şi dreapta credinţă, ne-au transmis până astăzi în cadrul Bisericii celei Una întregul tezaur al
ortodoxiei şi ortopraxiei(credinţă şi viaţă).
În optică şi logică creştină, familia este inseparabilă de căsătorie, mai precis de Căsătoria că
şi Taină, pentru noi, creştinii, fiind practice imposibil să la abordăm distinct.
Ştim că la originea vieţii se află “familia că şi nucleu al societăţii, iar la temelia familiei stă
căsătoria”1, altfel spus, primul act şi dealtfel cel mai important în procesul întemeierii unei

1
Prof.Dr.Dumitru Abrudan, Pr.Prof.Emilian Cornitescu, Arheologie Biblica , Ed.IBM BOR,Sibiu,2002,p.114
familii este”asocierea a două finite libere pentru a convieţui şi pentru a fi părtaşi la toate2”.
Familia, integral pusă în slujba vieţii este cel dintâi laborator al elaborării personalităţii
umane, loc în care se naşte pentru prima dată idea de aproapele. Ea stă că “celulă de baza la
temelia organismului social3”. Deoarece în familie se intruchipeazachipul miniatural şi desăvârşit
al societăţii, “creşterea şi educarea copiilor este un fel de continuare a procesului naşterii” 4, de
aceea transformarea unui individ în persoană este “cea dintâi opera a familiei.”5
Barbatul şi femeia exprimă cele două modalităţi de existent ale omului, creat că “dualitate
pentru a există în relaţie, luat individual el nu se simte complet, îl caută pe celălalt pentru
împlinire şi creaţie”6.
În Biserica au existat dintotdeauna mijloace lăsate de Hristos Domnul pentru împărtăşirea
oamenilor de binefacerile Sfântului Duh, adică Sfintele Taine, respective slujbele săvârşite de
Biserica, prin care se invocă harul dumnezeiesc pentru a sfinţi materia şi a mijloci accesul fiinţei
umane la realităţile cereşti, în perspectiva mântuirii.
În Biserica Ortodoxă, Căsătoria ocupă un loc important, iar binecuvântarea lui
Dumnezeupentru femeile şi bărbaţii care se căsătoresc este numită “taină”, sau aşa cum spune un
dogmatist orthodox: “Taină Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot,
se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care
sfinţeşte şi înalta legătură naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti
dintre Hristos şi Biserica”7.
Încă de la început putem afirmă, că manieră în care Biserica Ortodoxă înţelege Sfânta Taină
a Cununiei este singură atitudine posibilă astăzi, diferită atât de tradiţia Bisericii Româno-
Catolice, precum şi de Protestantismul Occidental.
Căsătoria că Taină presupune că omul este cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, nu numai o
fiinţă cu simple funcţiuni fiziologice, psihologice, s.a., adică viaţa omului antrenează valori
veşnice, pe Dumnezeu Însuşi.
“Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie – afirmă Sfântul Ioan Hrisostom (PG 61,
215; 62, 387) – ei nu formează o imagine a ceva terestru, ci a lui Dumnezeu Însuşi”, bărbatul şi
femeia unindu-se în Dumnezeu, aşa cum cele două firi, divină şi umană, se unesc în ipostasul
unic al lui Hristos, aşa cum Tatăl şi Fiul se unesc în Duhul Sfânt8. Pentru unirea cu Dumnezeu şi

2
Dr.Nicolae Macariopolski,Familia crestina ca biserica familiala, trad.Ic.Stav.Ioan Cristea , in Rev.”Mitropolia
Banatului,Nr.4-6, 196,p.232
3 Pr.Prof.Corneliu Sarbu, Familia in cadrul invataturii crestine,in Rev.”Mitropolia Moldovei si Sucevei” Nr.3-

4,1968,P.150
4 Pr.Prof.Univ.Dr.Vasile Raduca,Familia-factor de educatie religios morala, in “Ortodoxia”,Nr.1991,p.80
5 Nicolae Marginean, Psihologia persoanei,Sibiu 1944, p.262
6 Pr.Constantin Galeriu,Taina Nuntii in Rev.Studii Teologice,Nr.7-8,1960,p.489
7 H.Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, trad.rom.Pr.Prof.Dr.D.Staniloae,Sibiu,1930,p.420
8 Paul Evdokimov,L`Ortodoxie,De la Chaux et Niestle,Paris,1959,p.295
cunoaşterea Lui, omul îşi poate actualize darul divin, chipul lui Dumnezeu, care poate fi definit
şi prin capacitatea de cunoaştere, aşa cum arată Sfântul Atanasie cel Mare9, o cunoaştere a
modului de curăţire a păcatelor prin virtute10, el tinzând spre asemănarea cu Hristos, “pentru că
omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, poate devein Dumnezeu prin liberă
alegere şi prin har”11, prin Duhul Sfânt Cel care-i uneşte pe oameni cu Hristos. Tocmai prin
chipul lui Dumnezeu din el, “chip care nu este întinat prin faptul că natură umană este împărţită
în două sexes au într-o mulţime de individualităţi”12, adică prin funcţiile sale spirituale care-l
diferenţiază de celelalte creature, omul poate să ajungă la împlinirea scopului existenţial,
îndumnezeirea, prin iubire şi manifestarea acesteia în relaţia personalacu aproapele sau şi cu
Dumnezeu, dar şi prin comuniunea euharistică, pentru că, “numai prin împărtăşire se restaurează
chipul lui Dumnezeu din noi şi numai această ne face să devenim asemenea Lui” 13. Astfel, omul
tinde prin împărtăşirea iubirii spre modelul sau, spre Dumnezeu.
Dacă în Biserica Ortodoxă unirea mirilor în căsătorie este o taină, în biserica Româno-
Catolică, o astfel de unire, sau “alianţa matrimonială”, este privită şi că “sacrament”, recunoscut
în Ortodoxie prin iconomie bisericească, dar mai ales că un contract (can. 1055). Constatăm la
româno-catolici accentuarea aspectului juridic, formal al căsătoriei unde s-a ajuns cu numeroase
argumentări , unele mai puţin teologice , nu numai la susţinerea căsătoriei că un contract încheiat
între două părţi pe baza de consintamant liber, ba mai mult, la identificarea căsătoriei taină cu
căsătoria contract . Pentru această este nevoie să le deosebim , dar mai ales e nevoie să
promovăm valoarea Nunţii că Taină şi prioritataea ei faţă de Căsătoria-contract.

9 Sf.Atanasie cel Mare,Tratat despre Intruparea Cuvantului,trad.rom.de Pr.Prof.D.Staniloae in


PSB,vol.15,Bucuresti,1987,p.92
10 Sf.Maxim Marturisitorul,Raspunsuri catre Talasie in Filocalia vol.3,Ed.II,trad.rom.de

Pr.Prof.Dr.D.Staniloe,Bucuresti,1999,p.142
11 Dr.Irineu Slatineanul, In Duhul Sfinteniei lui Hristos,Craiova,2001,p.15
12 Cf.Pr.Dr.Vasile Raduca,Antropologoa Sf.Grigore de Nissa EIBMBOR, Bucuresti,1996,p.78
13
Arhim.Hristofor Stavropulos, Dumnezeiasca Euharistie.Taina Tainelor,trad.rom.de Pr.Dr.Constantin
Bajau,Atena,p.149
CAPITOLUL I
TEMEIURI BIBLICE ALA FAMILIEI

I.NATURA CASATORIEI IN LUMINA REFERATULUI BIBLIC

Taina Căsătoriei a fost prefigurată în actul creării făpturii omeneşti, a protopărinţilor


noştrii Adam şi Eva. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, "unirea naturii create cu energia
dumnezeiască necreată" este vocaţia cea dintâi a zidirii.14 Astfel, căsătoria are de autor pe
Dumnezeu, Creatorulşi Proniatorul preînţelept al naturii omeneşti. Numai dintr-un elan de iubire
infinit şi veşnic aputut să apară alte existenţe alături de Dumnezeu. întreaga existenţă vorbeşte
despre "Tatăl careatât de mult a iubit lumea" (Ioan III, 16), iar această lume este, în primul rând,
natura omenească.într-adevăr, Dumnezeu a zidit făptura omenească într-un chip deosebit. "Firea
omenească rezidănu în individ, ci în cele două sexe. Perechea care este formată din indivizi de
sexe deosebite, carese completează unul pe altul, atât din punct de vedere trupesc, cât şi din
punct de vedere spiritual,formează modelul desăvârşit al omului"15. De asemenea, Dumnezeu a
vrut să conserve şi săînmulţească neamul omenesc, cum rezultă din însăşi capacitatea şi
înclinarea naturală abărbatului şi a femeii pentru a naşte copii. Dar şi acest scop, avut în vedere
de Dumnezeu, n-A vrut să se împlinească altfel decât prin uniunea conjugală şi indisolubilă
dintre bărbat şi femeie,»adică prin căsătorie. în paradisul terestru, înainte încă de căderea
protopărinţilor, Creatorul astatornicit rânduiala căsătoriei, printr-o lege morală pozitivă (Gen. I,
27-28).
Omul creat şi aşezat în rai este imaginea vie a ceea ce a voit Dumnezeu: o prezenţă a
puterii Lui în urzeala existenţei. Firea zidită este rânduită pe mai multe trepte de existenţă şi de
viaţă. Acest caracter e propriu vieţii lumii în care se aude, în diferite chipuri, porunca divină: "Să
fie!"16. Actul zidirii omului însă marchează o nouă fază în viaţa lumii, în care porunca lui
Dumnezeu devine o chemare, iar existenţa omului un răspuns. în starea paradisiacă, căsătoria
însăşi este un răspuns al omului la chemarea lui Dumnezeu, prin vocea naturii. Căsătoria implică
un act de dăruire, de iubire, iar iubirea poartă în sine dorul după veşnicie. Iubirea este şi forţă
creatoare. Ea cheamă la viaţă potenţialităţile ascunse în făptura umană prin actul creaţiei şi le
actualizează. După tradiţia consemnată în Cartea Facerii, Dumnezeu zidind pe Adam, a văzut că

14 Filocalia, voi. III, Sf Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, trad. Prot. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu,
1948, p.438
15 Hristu Andrutzos, Sistem de morală, Sibiu, 1946, p.300
16 Pr. Ilie D. Moldovan, învăţătura despre Sfântul Duh în Ortodoxie şi preocupările ecumeniste contemporane,
teză, în "Mitropolia Ardealului", XVIII(1975), nr.7-8, p.728-731
era singur. L-a adormit, a luat o coastă din trupul lui şi i-a făcut femeie, parteneră de viaţă.
Bărbatul încântat se recunoscu în Eva pe sine însuşi şi pronunţă cuvintele de dragoste: „Iată os
din oasele mele !" (Gen.2, 23-24). In geneză e cuprinsă, astfel, în germene, istoria constituirii
căsătoriei şi sunt consemnate premisele instituirii ei ca taină.
Prin însăşi fiinţa sa, omul este predestinat spre comuniune, nu poate trăi singur, nu se poate
desăvârşi singur. Iubirea este această tendinţă fundamentală a fiinţei umane după comuniune.
"Nu este bine să fie omul singur a zis Dumnezeu. Ii voi face un ajutor potrivit lui"(Gen. 2, 18).
Omul avea nevoie de un partener, care să fie pe măsura lui şi prin care să se împlinească. în acest
fel, iubirea apare drept o sete, nu numai după unitatea de cuget şi simţiri, sentimente şi atitudini,
ci după o unitate mai adâncă : unitatea fiinţiala17. Natura omenescă confirmă această idee din
referatul biblic. Unitatea ei este una cu năzuinţa iubirii; dualitatea, distincţia firească dintre
bărbat şi femeie e o condiţie necesară a desăvârşirii. Afară de reciproca dăruire şi perfecţionare a
celor doi soţi, caracterul dinamic şi creator al iubirii îşi găseşte expresie în iubirea pentru copii,
în acest fel, iubirea se dovedeşte încă odată creatoare : ea cheamă la viaţă, ea creează viaţa, ea
îmbogăţeşte viaţa. în iubire însă este prezent Dumnezeu, pentru că "Dumnezeu este iubire".

Valoarea Familiei este exact aceea a vieţii însăşi, întrucât nu este altceva, în modalitatea sa
dintâi, decât omul complet. Nici bărbatul singur, nici femeia singură, cu atât mai puţin copiii, nu
formează încă omul. Adevărata formă vie a existenţei create este perechea, înconjurată
deprogenitura sa, constituind o unitate strânsă şi creind schimburi fructuase în care constă
propriu- zis viaţa căsătorială. Prefigurarea Familiei are ca imagine deplina şi permanenta vieţuire
comună dintre două făpturi deosebite prin sex, care se completează în toate privinţele. în Familie
se satisface adânca nevoie după dragostea exclusivă a unei alte fiinţe, după unitate în dualitate. în
iubire se realizează o unitate suprapersonală, în care persoanele prin comuniune nu dispar, ci se
desăvârşesc. Fiecare om, de îndată ce devine de sine stătător, are dorinţa arzătoare după cineva
care să împartă cu el soarta şi viaţa, care să-i aparţină cu totul ca un alt eu al său, care să-l
elibereze de singurătate şi existenţa străină pe care o simte chiar între cei mai apropiaţi oameni,
care să fie iubit şi să trebuiească să iubescă cu deplină dăruire. Pe de altă parte, pe această
chemare a stării conjugale reazimă şi rânduiala prin care Dumnezeu vrea ca neamul omenesc să
se menţină în existenţă şi să se înmulţească, lucru ce nu s-ar putea îndeplini printr-o însoţire
nestatornică şi dezordonată, ci numai printr-o uniune indisolubilă, ce îşi are izvorul în natura
iubirii ce constituie unitatea fîinţială dintre soţi.18

Tot ceea ce este natural în Familie este totodată şi religios: sentimentul fidelităţii, al

17 A se vedea şi la Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Familia creştină, în "Studii de teologie morală", p.352.
18 Cf. Dumitru I. Belu, Despre iubire, Timişoara, 1946.
dragostei, ca şi îndatoririle a căror împlinire fac să curgă izvoarele vieţii. Bărbatul, femeia şi
copiii lor sunt purtători ai uneia şi aceleiaşi naturi umane. în fond, firea lor este aceeaşi, voinţa şi
raţiunea sunt conduse de aceleaşi legi. Mai presus de toate, ei au acelaşi scop al desăvârşirii
propus pentru întreaga lor existenţă. Dar parcă şi-au împărţit rolurile pentru a le atinge. Fiecare
dintre ei a fost înzestrat de Creator cu perfecţiuni şi atribute pe care celălalt nu le are. Tocmai
aceste deosebiri duc la necesitatea ca ei să-şi contopească vieţile ca părţi ale uneia şi aceleiaşi
realităţi. Dumnezeu a sădit în firea omenească germenii familiei de care depinde legătura stabilă
a convieţuirii, care asigură demnitatea soţilor şi scopul natural al înmulţirii şi educaţiei copiilor.
Legătura dintre soţi nu apare ca un simplu accident în cursul vieţii biologice a celor ce s-au
căsătorit sau ca o efemeră pulsare rapidă a unui sentiment care la urmă să se retragă în straturile
obscure ale sufletului.19

Dragostea nu este acel delir al imaginaţiei şi al simţurilor cu care este de foarte multe ori
confundată. Ea este o putere vie, o energie care se manifestă printr-un sistem reflectat, forţa de
coeziune între două suflete ce se atrag prin toate punctele şi care, prin urmare, înainte de a se
daanul altuia, au avut timpul pentru a se observa şi înţelege. Această dragoste are un efect moral
de mare însemnătate: consacră egalitatea celor două sexe. Căci dacă sentimentul acesta nu-i
exclusiv şi reciproc, dacă nu-i dăruire de ambele părţi, încetează îndată de a mai exista.

I.2 REPERE VETERO TESTAMENTARE

Limba ebraica foloeşte termenul „baith” pentru familie si are in vedere atât casa ce-i
adăposteşte pe membrii unei familii (Iov 8, 15) cât şi pe membrii şidescendenţii unei familii
(Facerea 18, 19) 20. Ca în orice societate familia are la bază unirea bărbatului cu femeia prin actul
căsătoriei. în cele două relatări despre crearea omului (Facerea 1,27; 2, 21-24) femeia apare egală
cu bărbatul chiar dacă este numită după bărbat şi despre care se menţionează că a fost creată să-i
fie acestuia de ajutor pe măsura lui (vers. 18). Potrivit cărţii Facerea 1, 26-30 bărbatul şi femeia
suni creaţi simultan (vers. 27) şi prin urmare au în ei chipullui Dumnezeu, reflectă deci imaginea
lui Dumnezeu21. Dacă însă în prima relatare a creaţiei,femeia nu apare pe un plan inferior, în cea
de-a doua relatare (cap. 2, 7-25) ea apare la urmă spre a-i fi de ajutor bărbatului. Deşi cea de-a
doua relatare a creaţiei este adesea citată de mulţi pentru a-şi susţine opinia că femeia trebuie să

19 Ion Biberi, Eros, Bucureşti, 1974, p. 159-171.


20 Pr. Conf. Dr. Petre Semen, Familia şi importanţa ei în perioada Vechiului Testament, în Teologie şi Viaţă,
Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, serie nouă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994. p. 7.
21Kay W. Shurden,Woman,in Holman Bible Dictionary, Nashville Tennesse,1991,p.144 apud Pr. Conf. Dr. Petre
Semen, op. cit., p. 7.
rămănă supusă bărbatului său ca una care a avut o poziţie subordonată la creaţie, trebuie totuşi
avut în vedere că relatarea cărţii Facerea vorbeşte despre femeie ca despre un partener pe măsura
bărbatului faţă de care acesta este atras şi pentru care-şi părăseşte chiar propria familie. Cu toate
acestea bărbatul o va stăpâni (cap. 3, 18), iar ea va apărea adesea ca numârându-se printre
bunurile lui (Ieşirea 21), 17; Deuteronom 5, 21), căruia i se adresa cu apelativul de „ba'al"
(domn) sau „adon" (stăpân) (Facerea 18, 21; Judecători 19, 2G; Amor; 4, 1). Prin utilizarea
acestui termen se arată că ea era proprietatea bărbatului aşa cum era casa sau câmpul (Ieşirea
21,3, 22; II Regi 11, 26; Pilde 12, 4). Odată cu intrarea tinerei în casa soţului său devenea într-
adevăr proprietatea unui stăpân (Facerea 20, 3; Deuteronom 22, 22). însuşi expresia „a-şi lua
femeie" derivă din rădăcina verbului „a deveni stăpân" (Deuteronom 21, 19)22.
Trăind într-o societate eminamente patriarhală, rolul femeii era limitat la sfera casei şi a
familiei23, excepţie făcând doar câteva femei care s-au impus în viaţa publică (Debora, Hulda,
Iudilh, Esther, etc).
Căsătoria biblică a apărut ca o urmare firească a celui mai nobil sentiment, în forma
monogamă potrivit căreia un bărbat şi o femeie se angajează reciproc să-şi împartă viaţa în
vederea împlinirii rostului pentru care a fost creată această instituţie. De la început voia lui
Dumnezeu a fost ca unirea dintre bărbat şi femeie în vederea procreaţiei (Facerea 1, 28) să fie
exclusiv în cadrul căsătoriei monogame. în această idee relatarea creării primului cuplu uman
(Facerea 2, 21-24) propune căsătoria monogamă ca fiind singura ce corespunde voii Lui
Dumnezeu 24. Descendenţii patriarhului Seth sunt prezentaţi ca fiind întemeietori ai unei familii
monogame (Facerea 7, 7). iar poligamia apare prin descendenţii lui Cain. Despre Lamech se
spune că avea două femei (Facerea 4, 19). Cel puţin aşa era la începutul umanităţii prezentată
de textul sacru. Chiar şi în epoca patriarhală, Avraam n-avea la început decât o femeie, Sarra,
dar periira ca aceala era s\en\â X'VTaam a Yaa\-o şi pe sYaga aee\era Xgar, msa cu
consiTn^amârîtvii Sarrei (Facerea 16, 1-2). Este adevărat că Avraam a mai luat în căsătorie şi
pe Ketura (Facerea 25, 1), dar numai după moartea Sarrei (Facerea 23, 1-2). Când în cartea
Facerea, cap. 25, 6, se vorbeşte la plural despre concubinele lui Avraam se referă la cele două
amintite anterior. Şi despre Nahor citim că a avut copii de la Milka şi de la concubina sa Reuma
(Facerea 22, 20-24). La fel Elifaz fiul lui Isav mai avea o concubină pe lângă soţia sa (Facerea
36, 11-12).
Cu toate că femeia era subordonată bărbatului aşa cum reiese chiar din Decalog în care

22 The New Brown-Driver Briggs-Gesenlus, Hebrew and English Lexicon, Massachusetts, 1979, p. 127; Benjamin
David, The Analytical Hebrew and Chaldee Lexicon, London, 1970, p, 102; apud Pr. Conf. Dr. Petre Semen, op. cit., p.
7.
23 Kay W. Shurden, op. cit,, p. 414.
24Rolland de Vaux, Les institutiones de l’ancien testament,ed. Du Cerf, Paris,1989, apud Pr. Conf. Dr. Petre
Semen, op. cit., p. 8.
poruncile sunt adresate bărbatului prin folosirea exclusivă a sufixului pronominal la masculin
(bineka = fiul tău; biteka —fiica ta; avdeka = sluga ta, etc. Ieşirea 20, 10), în cadrul familiei
care constituia nucleul social de bază al societăţii, rolul femei creştea substanţial când devenea
mamă, mai cu seamă mama unui fiu (Facerea 16, 4; 29, 31; 30, 24) întrucât fiul era
continuatorul familiei. Soţul se ataşa de ea, iar copiii îi datorau multă preţuire (Ieşirea 20, 12,
21, 17; Levitic 19, 3; 20, 9; Deuteronom 21, 18-21; 27, 16; Pilde 19, 26; 20, 20; 23, 22; 30, 17;
înţelepciunea lui Isus Sirah 3, 1-10).
Poziţia de subordonată a femeii faţă de bărbat apare de asemenea şi din practica
poligamică a căsătoriei generalizată în anumite momente ale societăţii israelite (Deuteronom
21, 15). în ce priveşte bigamia aceasta era recunoscută ca un fapt legal de cartea Deuteronom
21, 15-17. Este adevărat că marea majoritate a căsătoriilor erau monogame, însă aşa cum am
arătat deja nici cele bigame nu erau rare (Facerea 22. 20-24; 29, 15-30; 30, 1-9; 36, 11;
Deuteronom 21, 15; I Regi 1, 2; II Cronici 24, 3), iar cei cu poziţii sociale înalte şi cu stare
materială deosebită îşi permiteau un harem apreciabil (II Regi 3, 2-5; 5, 13; II Cronici 11, 12;
13, 21; 13. 21; 24, 3; III Regi 11, 3; 20, 3-7; IV Regi 24, 15)25. Se pare că Sfintele Scripturi
prezintă un adevăr general valabil şi anume acela că o creştere simţitoare a imoralităţii se
constată atunci când bunăstarea materială depăşeşte cotele normale (Osea 10, 1).
Cu toate numeroasele excepţii, starea generală a societăţii vechiului Israel era aceea că
se baza pe căsătoriile monogame (Pilde 5, 15-19; 12. 4; 18, 22; 10, 14, 31; Ecclesiast 9, 9;
înţelepciunea lui Isus Sirah 26, 1-4), iar când se referă la relaţia de iubire dintre Dumnezeu şi
poporul Său, unii profeţi o prezintă simbolic ca pe o legătură matrimonială monogamă în care
Israelul apare ca logodnica unică aleasă de Iahve însuşi (Isaia 50, 1; 54, 0: 134, 4; Ieremia 4, 2;
Osea 2, 4). Un motiv determinant în a lua şi pe cea de-a doua soţie era dorinţa arzătoare a unor
bărbaţi de a avea cât mai mulţi urmaşi (Psalmul 127, 3-5) şi tot aşa procedau şi în cazul în care
soţia se dovedea a fi sterilă ori nu năştea decât fiice26. Prezenţa mai multor femei în aceeaşi
familie nu era deloc avantajoasă. De cele mai multe ori femeia sterilă era dispreţuită de
tovarăşa ei cum a fost cazul cu Ana şi Penina, femeile lui Elcana (I Regi 1) sau chiar Sarra şi
Agar (Facerea 16, 4-5), iar cea care nu năştea era geloasă pe cea cu copii (Facerea 30, 1). Prin
urmare tot căsătoria monogamă era cea care întemeia familiile cele mai fericite. Textele care
fac elogiu femeii virtuoase au în vedere tot pe cele din familii monogame (Pilde 5, 15-19;
Eclesiast 9, 9; Pilde 31, 10-31; înţelepciunea lui Isus Sirah 26, 1-4).
Momentul juridic al încheierii căsătoriei îl constituia achitarea preţului de răscumpărare

25 Traditia rabinica a cautat sa explice conduit patriarhilor ca fiind justificabila ca unii care nu erau inca supusi
Legii Mozaice ce s-a dat mai tarziu
26 Edouard Lipinski, Mariage, în “Dictionnaire Encyclopedie de Ia Bible”, Brepols, 1987, p. 472; apud Pr. Conf.
Dr. Petre Semen, op. cit., p. 9
numit „mohar"27 către tatăl fetei sau tutorelui acesteia. Din acel moment tânăra putea fi
încredinţată viitorului soţ (Facerea 31, 15) căruia i se şi adresa de acum cu acalmii de „ba’al”
(stăpân; Facerea 20, 3; Deuteronom 22, 22). Preţul ce trebuia achitat tatălui fetei se pare că varia
după exigenţele acestuia (Facerea 34, 12) ca şi după condiţia socială a tânărului (I Regi 13, 23),
Când starea materială nu-i permitea tânărului achitarea preţului de răscumpărare, el putea să-l
suplinească fie printr-un act de vitejie, ca în cazul lui David pentru căsătoria sa cu Micol (I Regi
18, 17-27), sau cel al lui Otniel pentru fiica lui Caleb (Iosua 15, 16; Judecători 1, 12). Prestarea
unui serviciu putea de asemenea să ţină locul acelui wmohar” (Facerea 29, 15-30). Preţul de
răscumpărare era un fel de compensaţie faţă de familia tinerei căsătorite pentru pierderea unui
potenţial ajutor social-economic pe care aceasta îl reprezenta28. înainte ca bunăstarea materială
să se generalizeze în societatea israelită şi mai înainte de diversificarea îndeletnicirilor deprinse
mai ales după venirea în contact cu alte popoare mai civilizate, tânăra îşi putea aduce o reală
contribuţie în viaţa economică a familiei sale păscând turmele de oi (Facerea 29, 6-9), aducând
apă de la izvor (Facerea 24, 11-16; 1 Regi 9, 11) sau strângând spice în urma secerătorilor (Rut
2, 2). Femeia în societatea israelită se integra activ în viaţa social-economică a familiei soţului
luând parte la grelele munci ale câmpului ori pregătind hrana pentru membrii familiei. De
asemenea torcea lâna şi o ţesea pentru necesităţile casei, iar surplusul îl valorifica sporind astfel
starea materială a familiei (Pilde 31, 24; Tobit 2, 11-14).

Chiar dacă avea o poziţie de subordonare fată de soţul său, societatea israelită a cunoscut şi
femei foarte energice care s-au impus atenţiei publice prin implicarea lor în problemele sociale
ale vremii. Astfel judecătoarca şi proorociţa Debora i-a salvat pe compatrioţii săi de sub jugul
apăsător al regelui Iabin al Canaanului (Judecători 4, 4-5), iar Batseba a reuşit să-l pună pe tron
pe fiul său Solomon (III Regi I) cu toate că nu era cel mai îndreptăţit. Izabela care avea destulă
autoritate în Israel (III Regi 21) ca de altfel şi Atalia ce a ocupat pentru câţiva ani tronul regal în
Iuda (IV Regi II) au dovedit că şi femeile israelite puteau avea uneori aceleaşi calităţi politice ca
şi bărbaţii. Demne însă de toată admiraţia atât pentru contemporani cât şi pentru posteritate au
fost eroinele naţionale; Yacla (Judecători 4, 17-22; 5, 24-27), Iudith şi Esthera ca unele ce au
salvat poporul în momente deosebit de critice. Cât priveşte viaţa religioasă, la evrei, femeia se
găsea mai ales aici într-o netă inferioritate faţă de bărbat în sensul că nu putea fi slujitoare la
templu şi nici depune măcar votul de nazireat decât cu consimţământul tatălui, în cazul în care
era necăsătorită, sau al soiului după încheierea căsătoriei. Votul său trebuia neapărat să fie
validat de tată sau de soţ care puteau foarte bine să-l anuleze (Numeri 30, 4-7). în schimb unele
femei puteau fi profetese şi se bucurau de multă consideraţie fiind consultate chiar de către mi-

27 The New Brown, Driver-Briggs-Gesenius..p. 569.


28 Ed. Lipinski, op. cit., p. 790.
niştrii regelui (IV Regi 22, 14) altele erau inspirate de Duhul lui Dumnezeu cum au fost:
Miriam, sora lui Moise (Ieşirea 15, 20; Numeri 12, 1-2; Miheia 6, 4), Debora (Judecători 4, 4).

Menirea esenţială a femeii israelite, şi de fapt nu numai a ei, era aceea de a deveni mamă şi
de a avea copii cât mai mulţi. A avea copii era pentru o femeie cea mai mare fericire (Facerea
24, 60; 30, 1), iar sterilitatea era considerată drept o pedeapsă divină (Facerea 23, 31), vocaţia
femeii fiind aceea de a naşte, a avea sau a creşte copii, chiar pe cei străini când nu putea să-i aibă
pe ai săi. De aceea dragostea maternă a devenit proverbială în vechiul Israel şi a fost luată drept
model al iubirii lui Dumnezeu faţă de poporul Său (Isaia 49, 15). Pentru a-i asigura pe israeliţi
de providenţa continuă a lui Dumnezeu, profetul Isaia îl compară cu o mamă (cap. 42, 14; 45,
10; 49, 14; titf, 13). Lipsa de respect a fiului faţă de mamă era considerată o mare crimă şi
pedepsită ca atare (Ieşirea 21. 15-17; Levitic 18, 7; Amos 1, 13) Deşi tatăl cu copii numeroşi era
în mare cinste, la israeliţi se dorea totuşi a avea mai mulţi fii decât fiice întrucât primii asigurau
continuarea numelui şi a familiei (I Regi 4. 20; II Regi 16, 18; Rut 4, 13).

I.3. PERICOLELE FAMILIEI IN VECHIUL TESTAMENT

a) Poligamia

Desi contrară instituţiei primitive a căsătoriei, poligamia a fost tolerată de Dumnezeu de la


Aviam în continuare, în istoria poporului israelit. Mulţi patriarhi şi bărbaţi aleşi ai Vechiului
Testament au avut mai multe femei (Gen. 16; 3, 22, 14, 30, 3, 36,13: Deut. 17; 17, 21,15, etc),
fară să fie socotiţi, de mentalitatea iudaică, a fi săvârşit desfrânare. Condamnarea legii leviratului
de către Iisus e condamnarea însăşi a grijii de supravieţuire a iudaismului prin procreare.
Monogamia a rămas şi în Scriptura Vechiului Testament un ideal adesea reamintit (Prov. V, 18,
Sirah XXV-XXVI), după cum a rămas şi tipul raporturilor lui Iahve cu poporul său 29
.
Revocarea permisiunii poligamiei în Noul Testament nu înseamnă numai readucerea căsătoriei
la forma sa primitivă de instituire, ci ridicarea ei la o demnitate religioasă pe care nu a avut-o
niciodată 30.
Căsătoria unică constituie norma morală a vieţii creştine. O comuniune de persoane umane
numai atunci poate fi deplină când nici una din acestea nu serveşte alteia ca simplu mijloc. Toate

29 R. Patar, L 'amour et le couple aia temps bibliques, Tours, 1967, apud Preot Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea
căsătoriei, Teologia iubirii,vol. II, Alba lulia, 1996, p. 78.
30 Félix M. Cappello, III, 1, p.43-48 ; André Baudrillart, Moeurs paiennes, moeurs, chrétiennes,l-ere, serie : La famille dans

l'antiguie paiennes et aia premiers siecles du christianisme.Paris, 1929; apud Preot Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi
frumuseţea căsătoriei..., p. 79.
formele de poligamie contrazic acest principiu. In poligamie se împarte un bărbat între mai
multe femei. în acest fel nu poate avea loc nici un devotament care angajază o persoană faţă de
altă persoană, nu poate avea loc nici o legătura între două inimi. "într-o poligamie, zice Kant,
persoana care se dăruieşte câştigă numai o parte a aceluia căruia i se dă şi astfel devine doar un
simplu lucru"31 . In poligamie iese la iveală, în mod necesar, numai elementul fizic. Nu poate fi
vorba în poligamie de dragoste, nu-i loc decât pentru pasiune. Bărbatul nu-şi poate stima femeia
când vede în ea doar un instrument de plăcere. Femeia încă nu-şi poate stima bărbatul care o
tratează astfel. Consecinţele directe ale poligamiei sunt înjosirea demnităţii femeii, imoralitatea
celor două sexe şi suprimarea integrităţii familiale. Pretutindeni unde domnesc aceste moravuri e
şi o imoralitate fară frâu. "Prin poligamie, plăcerile senzuale sunt trezite până la incitare şi
niciodată saturate. Aceasta înseamnă de fapt disoluţia completă a familiei, educaţia copiilor fiind
şi ea compromisă "32 .
Atitudinea Bisericii, în decursul veacurilor, faţă de poligamia succesivă scoate în lumină
interesul major al creştinismului de a păstra unitatea căsătoriei. în asamblul ei, legislaţia
canonică rămâne fidelă principiului enunţat de către Sfântul Apostol Pavel, potrivit căruia nunta
a doua nu este decât o derogare de la norma de viaţă creştină. Ea nu poate fi tolerată decât din
motivul slăbiciunii omeneşti (I, Cor. VII, 9). Sfântul Vasile cel Mare precizează faptul ca a doua
căsătorie, după văduvie sau după divorţ, din cauza adulterului, presupune o vreme de
"penitenţă", care aduce cu sine o excomunicare temporală". "O astfel de căsătorie, scrie el în
Can. 4, nici nu o numim căsătorie, ci poligamie sau mai precis adulter, care implică o pedeapsă
canonică." Preocuparea de a arăta că în Legea nouă căsătoria a doua nu este decât tolerată, că nu
constituie decât numai o derogare a unui ideal, un pogorământ faţă de slăbiciune, a rămas vie în
preocupările pastorale ale Bisericii răsăritene. Chiar şi limitarea acestei "iconomii" numai până
la a treia nuntă este semnificativă. "Nu în această limitare formală se află sensul tradiţiei
Bisericii, ci în fidelitatea faţă de o normă neotestamentară fundamentală. Căsătoria creştină este
unică, după imaginea lui Hristos şi a Bisericii, iar recăsătoria priveşte doar trebuinţele "omului
vechi" şi nu cele ale împărăţiei lui Dumnezeu"33 .

b) Poliandria

31 Cf.Harold Hoffding, Ethik,III,Auflage Leipzig,1922,p.265,apud.Pr.Prof.Ilie Moldovan,Adevarul si


frumusetea casatoriei,p.79
32 A. Weiss, Apologie du christianism au point de vue de moeurs,I, p.491.1, apud Preot Prof. Ilie Moldovan, Adevărul

şi frumuseţea căsătoriei..., p. 79.


33 Cf. Ioan Gură de Aur, P.G., LXI, col. 155, Meyendorff, op. cit, p.27.
Fiind definite ca uniunea unei femei cu mai mulţi bărbaţi poliandria se află în aşa conflict cu
natura căsătoriei încât n-a putut prinde rădăcini nici la cele mai înapoiate popoare, decât în
condiţii foarte particulare. Acolo unde se mai găseşte este privită ca o monstruozitate.
Contrafacerile ce le prezintă poliandria nu sunt lipsite de oroare, rezultând din mai multe laturi
ale ei. a) Din punct de vedere biologic, poliandria duce în mod frecvent la sterilitate, b) în ceea
ce priveşte interesul personal al soţilor, o astfel de combinaţie răstoarnă cu totul rânduiala
căsătoriei, expunând femeia la toate abandonurile, iar pe bărbat la toate exigenţele rivalilor, c) în
ce priveşte educaţia, viitorul copiilor, cu tată necunoscut sau absent, este lăsată pradă hazardului.
Poliandria este prostituţia cu cortegiul său întreg de rele şi ruşini, de unde infamia care s-a ataşat
de ea totdeauna .34

Condamnând aceste forme de convieţuire care se opun unităţii căsătoriei, morala ortodoxă
nu face altceva decât să ia apărarea cauzei naturii. Poliandria şi poligamia contrazic scopurile
naturii, restrâng efectele moralizatoare ale căsătoriei, sacrifică femeia şi compromit copilul.
Aceste instituţii sunt nefaste. E adevărat, poliandria a fost în situaţia să dispară în măsura în care
progresau moravurile, se pare însă că această instituţie reînvie. Legea vieţii omului însăşi este
contrară ei. Poligamia, bunăoară, nu se prezintă cu caractere care să provoace o repulsie ca
poliandria, fie că e simultană ca la musulmani, fie că-i succesivă, cum vor partizanii uniunii
libere, ea uneori s-ar identifica doar cu indisciplina în rosturile căsătoriei, cu dezorganizarea
familiei. Faţă de contrafacerile unităţii căsătoriei, însă, morala ortodoxă se impune mai ales cu o
exigenţă care ţine de motive speciale, scoase din pretenţiile sale spirituale. Adevărata căsătorie
creştină nu poate fi decât unică, nu atât datorită observării unei legi abstracte sau a unei
interdicţii ce aparţine ordinii vieţii naturale, cât datorită esenţei sale însăşi, în calitatea sa de
taină a împărăţiei veşnice. Teologia morală romano-catolică nu s-a ocupat însă, până în prezent,
deaceasta latura a vieţii creştine .

I.4. REPERE NOU-TESTAMENTARE

Originea familiei s-a vazut de la creatie. Ea a fost constituită prin căsătorie ale cărei
principale caracteristici au fost, de la întemeiere, unitatea şi indisolubilitatea.Fiind instituită
de Dumnezeu, familia are un caracter sacru, acest caracter de sacralitate fiind pus în
evidenţă şi de faptul că familia umană are ca prototip însăşi familia divină a Sfintei Treimi
ale cărei caracteristici sunt: iubirea desăvârşită, comuniunea, unitatea şi egalitatea

34 P.Sertillanges,Les sources de la croyonce , p.467, apud Preot Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea

căsătoriei..., p. 79.
Persoanelor Acesteia35. Fiind „chipul lui Dumnezeu” (Facerea 1, 27), omul, prin însuşi
actul creaţiei, a fost destinat pentru viaţa de comuniune: „Nu este bine să fie omul singur;
să-i facem ajutor potrivit pentru el" (Facerea 2, 18), „şi a făcut Dumnezeu pe om după
chipul Său...; a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27), După cum Persoanele din familia
Sfintei Treimi formează o unitate desăvârşită, tot aşa omul, „chip al lui Dumnezeu”, „este o
unitate completă, pentru că unitatea sa de om nu se realizează în dualitatea personală
neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie”36. Unitatea familiei rezidă în faptul că
femeia a fost făcută din coasta lui Adam (Facerea 2, 21-22) şi nu din ceva din afara lui, ceea
ce înseamnă că bărbatul şi femeia au ceva comun; „Şi a zis Adam: Iată aceasta-i os din
oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul
său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi
amândoi un trup" (Facerea 2, 22-24).

Rod al iubirii lui Dumnezeu, omul (bărbat şi femeie) experiază această iubire în viaţa
de familie în care se reflectă chipul comunitar al lui Dumnezeu. De aceea, dintru început,
relaţiile familiale dintre soţi au fost de întrajutorare, de egalitate şi respect reciproc. După
căderea în păcat, treptat aceste relaţii au slăbit, armonia familială a fost stricată, iar unitatea
ei desfăcută cu multă uşurinţă. Relaţia de iubire reciprocă şi totală care trebuia sa
caracterizeze viaţa de familie a fost înlocuită cu egoismul. Deşi la origine, căsătoria a fost
monogamica, încă din timpul patriarhilor îşi face apariţia poligamia (Facerea 16, 1-8), lucru
contrar voii lui Dumnezeu deoarece prin poligamie s-a deteriorat instituţia căsătoriei,
prăbuşind-o din ordinea harului de la început în ordinea naturalului, nesocotindu-se
atributele unităţii şi indisolubilităţii. Bărbatul nu a mai văzut în femeie „ajutorul" dat de
Dumnezeu ci o sclavă pe care o dispreţuia, iar copiii, darul divin care amplifică chipul
comunitar al lui Dumnezeu în familie formând împreună cu tatăl şi mama, o adevărată
treime umană, erau consideraţi simple obiecte de care se puteau dispensa cu uşurinţă.
Deşi după căderea în păcat căsătoria a fost deteriorată şi „a pierdut harul legat de starea
primordială, totuşi ea n-a fost desfiinţată în esenţă. Căci nici natura umană n-a fost
distrusă”37.

De aceea, în lucrarea sa dumnezeiască din lume, Mântuitorul „întăreşte din nou


legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă, din ordinea naturii, în ordinea harului"38.
Participând la Nunta din Cana Galilei Iisus Hristos „a binecuvântat căsătoria luând-o sub

35 Pr. Lector Mihai Vizitiu, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în Teologie şi Viaţă, „Mitropolia
Moldovei şi Bucovinei”, serie nouă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994, p. 25.
36 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, voi. 3, Bucureşti, 1978. p. 180.
37 Ibidem,p. 182.
38 Ibidem,p. 183.
protecţia Sa”39, redând familiei dimensiunea originară de dinainte de cădere.

Cum este privită familia de Mântuitorul Hristos şi Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli vom
vedea în cele ce urmează:

I. Pentru a ne forma o imagine corectă asupra atitudinii Mântuitorului faţă de familie


trebuie să ţinem cont de faptul că El însuşi a petrecut o parte însemnată din viaţa Sa pământească
în familie, mai precis „nouă zecimi din viaţa Sa”40 iar în învăţătura pe care o propovăduieşte,
deoseori se referă şi la aspecte din viaţa de familie, punând în scenă, sub forma parabolelor, un
tată de familie: (Matei 21t 28-31, parabola celor doi fii trimişi de tatăl să lucreze în via Sa; Luca
11, 11-13, parabola tatălui care dă daruri bune fiilor săi; Luca 15, 11-32, parabola fiului
risipitor), sau un stăpân al casei (Matei 13, 27, parabola stăpânului casei care a semănat sămânţă
bună în ţarina sa; Matei 13, 52, parabola stăpânului casei care scoate din visteria sa lucruri vechi
şi noi; Matei 20, 1-14, parabola despre lucrătorii tocmiţi la vie; Matei 21, 43, parabola despre
necesitatea privegherii continue a stăpânului; Luca 13, 24-27, pilda despre poarta cea strâmtă;
Luca 14, 16-24. parabola despre cina cea mare),

In învăţătura Mântuitorului Hristos, familia, întemeiată prin căsătorie, face parte din
ordinea creaţiei, de aceea El afirmă categoric necesitatea restabilirii unităţii şi indisolubitităţii
originare a familiei. De altfel, întreg Noul Testament se pronunţă categoric împotriva
poligamiei, prescriind în mod ideal monogamia, ea fiind singura ce permite unitatea totală a
celor doi soţi în timp ce poligamia face imposibila această unitate41.

In vremea Mântuitorului una dintre cele mai controversate probleme era aceea referitoare
la desfacerea căsătoriei. De fapt, era o adevărată luptă ce se dădea între adepţii celor două şcoli
rabinice: 1) a lui Hilel, un exeget cât se poate de liberal, de uman şi îngăduitor în intepretarea
poruncilor sfinte şi 2) a lui Şamai, un interpret rigid, habotnic şi formalist. Unii, urmându-1 pe
Hilel, învăţau că bărbatul poate să-şi lase soţia „pentru orice pricină” (Matei 19, 3). Ceilalţi
urmându-1 pe Şamai, considerau că bărbatul nu-şi poate lăsa soţia decât dacă se constată că a
găsit ceva neplăcut la ea (Deuteronom 24, 1). Fariseii, adversarii cei mai înverşunaţi ai
Domnului, dornici de „a-L prinde în cuvânt”, îl întreabă; «Se cuvine, oare, omului să-şi lase
femeia sa, pentru orice pricină?” (Matei 19, 3). Chiar dacă întrebarea fariseilor a fost pusă cu
scopul de „a-1 ispiti”, aceasta a fost benefică pentru clarificarea poziţiei Mântuitorului faţă de
căsătorie pentru că de răspunsul Său „depindea în mare parte fericirea unei căsnicii, a unei

39 Pr. prof. Grigorie Marcu, întâlnirea de la Cana Galileii, în „Studii Teologice, seria a Il-a, an. XIII, nr. 1-2, Ian-
febr, 1961, p. 38.
40 Pr.Prof.VasileMihoc,Casatoria si familia in lumina Sfintei Scripturi,Nasterea de prunci,scop principal al

casatoriei,Mit.Ardealului,Anul XXX,Nr.9-10,Sept-Oct,1985,p.584
41 Nouveau dictionnaire biblique, revise et augmente, Editions Eminas, Suisse, 1992, p. 820; apud Pr. Lector

Mihai Vizitiu, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli..., p. 26.


familii şi în cele din urmă a întregului popor aici pe pământ”42. La o astfel de întrebare, pentru
Mântuitorul existau două răspunsuri posibile:

a) că bărbatul îşi poate lăsa soţia „pentru orice pricină", dar atunci ar fi fost acuzat că
dispreţuieşte căsătoria;

b) că bărbatul nu-şi poate lăsa soţia, după bunul plac, dar atunci s-ar fi simţit lezat Irod
Antipa, tetrarhul Pereei şi Galileei, care deja era vinovat de necinstirea familiei sale, săvârşind
păcatul adulterului prin căsătoria cu nepoata sa Irodiada, soţia fratelui său Filip. Aceasta
căsătorie a fost vehement condamnată şi de Sfântul Ioan Botezătorul tocmai pentru că era
contrară voii divine.

Fără a se teme de supărarea lui Irod Antipa, Mântuitorul alege al doilea răspuns, deşi
cunoştea gândurile ascunse şi relele intenţii ale celor ce-i adresaseră întrebarea. Pentru a-i da mai
multă autoritate, dar şi pentru a le arăta că ei (fariseii), care erau şi învăţători de Lege, cunosc
deja răspunsul şi că doar viclenia i-a făcut să-I pună întrebarea, Domnul Hristos se referă la actul
creării omului citând două texte din Cartea Facerii: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-
a făcut bărbat şi femeie?” (Facerea 1, 27), adăugând apoi: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl
său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2. 24). Prin
aceasta Mântuitorul afirmă categoric unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei ca pe un dar al
creaţiei, bărbatul şi femeia, uniţi prin căsătorie, formând un singur trup, o singură entitate care
nu poate fi ruptă pentru orice motiv. De aceea, conchizând: „Ceea ce a împreunat Dumnezeu
omul să nu despartă” (Matei 10, ), El se pronunţă, în principiu, împotriva desfacerii căsătoriei.

Nemulţumiţi de acest răspuns, fariseii ridică obiecţiunea: Pentru ce, dar, Moise a poruncit
să-i dea carte de despărţire şi să o lase?" (Matei 19, 7). Replica Mântuitorului este directă şi
tăioasă, făcând, din nou, referire la actul creaţiei: „Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat
voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început n-a fost aşa" (Matei 19, 8). In
formularea răspunsului la această obiecţiune Domnul Hristos precizează, mai întâi, că nu e vorba
de nici o poruncă. în timp ce fariseii spun că Moise t a poruncit” (evexel^axo), El zice că acesta
a îngăduit (87i£xps\|/8v), (a permis, a dat voie) să se dea femeii carte de despărţire, ceea ce
înseamnă că nu erau şi obligaţi să o facă, dispoziţia respectivă din Legea lui Moise fiind de fapt
era o concesie provizorie datorată învârtoşării inimii israeliţilor, adică incapacităţii lor de a se
supune voii divine”43.

Ei primiseră această permisiune de desfacere a căsătoriei pentru a se evita fărădelegi mai


mari, cum ar fi fost maltratarea sau uciderea soţiei.

42 Dr. Vasile Gheorghiu, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentarii, Cernăuţi, 1925, p. 558.
43 Pr. prof. Vasile Mihoc, op. cit., p. 586.
Deci destrămarea famiiiei, prin desfacerea căsătoriei, este contrară voii lui Dumnezeu şi
ordinii iniţiale stabilite prin creaţie. De aceea Domnul accentuează că „la început n-a fost aşa”,
pentru că Dumnezeu n-a creat prima pereche de oameni _ca să trăiască despărţiţi unul de altul”
cisă trăiască toată viata lor uniţi în căsătorie nedespărţită”44 . In concepţia Mântuitorului despre
familie, desfacerea căsătoriei, „pentru orice pricină", şi recăsătorirea soţilor echivalează cu
adulterul; „Eu vă zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se
va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter" (Matei
19,9).

Prin urmare, după spusele Mântuitorului, nu există motiv pentru desfacerea unei familii,
afară de desfrâu. Desfrâul rupe legătura sufletească dintre bărbat şi soţie, iar divorţul nu poate
face decât să oficializeze o situaţie deja creată. Mântuitorul şi întreaga Sfântă Scriptură
consideră desfrâul ca unul din cele mai grave păcate, combătându-1 cu toată asprimea (Matei 5,
27-28; 31- 32; Faptele Apostolilor 15, 20, 29; Apocalipsa 9, 21; 14. 8). Gravitatea acestui păcat
constă în faptul că nu este un păcat individual, ca celelalte păcate, ci el „antrenează şi alte
persoane fie asociindu-le direct la rău, fie contaminându-le printr-un rău exemplu”45 desfrâul
devenind, astfel, un păcat cu caracter social care împiedică intrarea în împărăţia lui Dumnezeu
(Matei 15, 19; Mereu 7, 21-23 şi mai ales I Corinteni 6, 9-10). Nefiind vorba despre desfrău,
atunci când cineva îşi va lăsa soţia şi se va căsători cu alta, săvârşeşte adulter, iar cel care se va
căsători cu cea lăsată, de asemeni va săvârşi adulter. Cuvintele Mântuitorului au sensul că cei
doi soţi despărţindu-se din alte motive decât desfrâul, rămân uniţi sufleteşte, iar cel care se
căsătoreşte cu unul dintre ei riscă să cadă în păcatul poligamiei (bărbatul) sau poliandriei
(femeia).

Deşi, aici, Mântuitorul a vorbit clar despre indisolubilitatea căsătoriei, în afară de motive
de desfrâu, totuşi Sfinţii Apostoli n-au înţeles concepţia Sa despre căsătorie, şi nedumeriţi,
afirmă că — în cazul în care cineva, căsătorindu-se cu o femeie rea nu se mai poate despărţi de
ea toată viaţa — „nu este de folos să se însoare” (19, 10). Faţă de acest mod de a gândi Domnul
le precizează : „Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat. Că sunt fameni care s-
au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt
fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să
înţeleagă". (Matei 19, 11-12). Prin aceste cuvinte Mântuitorul precizează că nu toţi sunt făcuţi
pentru viaţa de celibat. El „nu opreşte pe nimeni de a renunţa la căsătorie, dar pretinde” ca cel
care se hotărăşte să renunţe la ea, să-şi dea bine seama de ceea ce face şi să vadă dacă-i este dat

44 Dr Vasile Gheorghiu, op. cit., p. 562.


45 Diac. Prof. N. I. Nicolaescu, Actualitatea Epistolei l-a către Corinteni, în „Studii Teologice” seria a Il-a ian.-
feb., an. III, 1951, p. 81.
şi lui să rămână necăsătorit sau nu”46.

In ce priveşte raporturile dintre soţi dintru început trebuie precizat că, în concepţia
Mântuitorului, „femeia nu formează o categorie antropologică sau sociologică inferioară"47, ci ea
este egală bărbatului, pentru că, în egală măsură, bărbat şi femeie, poartă „chipul lui Dumnezeu".
Aceasta se desprinde din atitudinea Sa constantă faţă de femeie, începând cu Maica Domnului,
care singură mărturiseşte: „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic“ (Luca 1, 49). Domnul
totdeauna a avut în atenţie şi femeile faţă de care a manifestat aceeaşi înţelegere şi preţuire ca şi
pentru bărbaţi. Astfel: a mers în casa Martei şi a Măriei (Luca , .58-42); a vindecat pe Maria
Magdalena (Luca 8, 2); Ioana şi Suzana împreună cu altele îi „slujeau din avutul lor” (Luca 8 t
3); a iertat şi a mântuit pe femeia păcătoasă (Luca 7, 37-50); a vindecat pe femeia cu scurgere de
sânge (Matei 9, 20-22); s-a îndurat de femeia cananeiancă vindecându-i copila (Matei 15, 22-
28); a vindecat pe soacra lui Petru (Matei 8, 14-15), iar după înviere S-a arătat, mai întâi
femeilor, ele având cinstea de a fi primele care au anunţat învierea Lui (Matei 28, 9-10; Ioan 20,
14-18). Prin atitudinea Sa Mântuitorul desăvârşeşte ridicarea poziţiei femeii la demnitatea dată
ei prin creaţie. De aceea, şi în relaţiile familiale, Domnul o consideră egală cu bărbatul.
Referindu-se la motivele destrămării familiei, Mântuitorul nu vorbeşte despre „un drept"
exclusiv al bărbatului de a-şi lăsa femeia şi a desface căsătoria. O astfel de concepţie ar fi plasat
femeia în stare de inferioritate faţa de bărbat, transformând-o în sclava lui, şi l-ar fi scutit pe
acesta de responsabilitatea şi consecinţele desfacerii căsătoriei în cazul când el ar fi încălcat
onestitatea conjugală. Dacă Domnul nu vorbeşte prea mult de un asemenea „drept” şi pentru
femeie, trebuie avut în vedere faptul că el „discută numai stipulaţiunile legii mozaice în această
direcţie şi este ştiut că legea mozaică nu prevede nici un caz când şi femeia ar avea dreptul ca să
divorţeze de bărbatul ei"48. Şi totuşi El nu trece cu vederea acest aspect. Aşa găsim în Marcu 10,
11-12, de unde rezultă că şi femeia poate avea iniţiativa divorţului: oricine va lăsa pe femeia sa
şi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea. Iar femeia de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu
altul, săvârşeşte adulter’’.
Cuvintele Mântuitorului „relevă nu numai concepţia Lui despre indisolubilitalea căsătoriei,
ci şi faptul că El recunoaşte egalitatea deplină a celor doi soţi”49.

Desprindem, deci, din aceste cuvinte, că şi soţia este liberă să ceară divorţul în cazul când
soţul se face vinovat de infidelitate conjugală, dar nu este şi obligată să facă acest lucru.
Dealtfel, Mântuitorul nu vorbeşte nicăieri ca despre o obligaţie a soţului nevinovat de a cere
desfacerea căsătoriei în cazul când celălalt a greşit. Mai mult, constatăm că El a acordat iertare

46 Dr Vasile Gheorghiu, op. cit., p. 565.


47 Pr. prof. Ioan Bria. Credinţa pe care o mărturisim, Bucureşti, 1987, p. 306.
48 Ibidem, p. 228.
49 Pr. prof. Vasile Mihoc, op. cit., p. 586.
femeii prinsă în adulter (Ioan 8, 3-11), gestul Mântuitorului echivalând cu o recomandare ca, şi
într-o astfel de situaţie, să nu se treacă cu uşurinţă la divorţ, ci să se caute îndreptarea celui căzut
prin hotărârea lui de a nu mai repeta păcatul. Spunând femeii: Nici Eu nu te osândesc; mergi, de-
acum să nu mai păcătuieşti (Ioan 8, 2), Domnul îi cere să se întoarcă la familia ei şi să intre într-
o viaţă normală, pentru a evita alte prilejuri de a păcătui, prilejuri care s-ar înmulţi prin
desfacerea căsătoriei.

Dar, în viziunea Mântuitorului familia nu este formată doar din soţ şi soţie, ci şi din copii care
sunt „expresia şi mai concretă a prezenţei divine în familia creştină"50. Chiar dacă Hristos nu
proclamă drept scop principal al căsătoriei naşterea de prunci. El îi consideră ca o împlinire a
familiei şi un obiectiv al ei stabilit prin creaţie: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l
stăpâniţi" (Facerea 1, 28). Copiii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu revărsată asupra familiei,
pentru că îi apropie pe părinţi unul de altul şi pe amândoi îi apropie de Dumnezeu.Odată cu
aducerea pe lume a copiilor familia devine eu adevărat o „biserică mică", aşa cum a numit-o
Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că aşa cum Biserica mare se dezvoltă continuu şi se întăreşte
prin aducerea la sânul ei a noi şi noi oameni care, prin Botez, devin fiii ei, tot aşa copiii întăresc
viaţa de familie şi amplifică iubirea între soţi. Familia cu copii e o reflectare mai completă a
comuniunii şi iubirii Sfintei Treimi, în fiecare copil îl regăsim pe copilul Iisus (Matei 18, 5). Şi
aşa cum copilul Iisus „creştea şi se întărea cu duhul” (Luca 1, 80) şi îşi „sporea cu înţelepciunea,
şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Luca 2, 52), tot aşa pruncul, care prin botez l-
a primit pe Hristos în el, creşte şi se întăreşte cu harul lui Dumnezeu, în „biserica mică”, familia,
fiecare prunc fiind „o nouă întrupare a lui Iisus şi o prelungire a prunciei Lui în lume. De aceea
copiii, mai mult ca orice, sunt reflexe ale iubirii divine, reflexe ale Iui Dumnezeu, între
oameni"51. Acesta-i şi motivul pentru care Mântuitorul a manifestat faţă de copii o afecţiune şi o
gingăşie cu totul deosebite, concretizate şi prin multele minuni săvârşite asupra lor (vindecarea
fiului slujbaşului împărătesc, loan 4, 46-54; învierea fiului văduvei din Nain, Luca 7, 11-17;
învierea fiicei lui Iair, Luca 41-42, 49-56; vindecarea copilului demonizat (lunatic), Luca 38-42;
vindecarea fiicei femeii cananeence, Matei 15, 21-29).

In strânsă legătură cu întrebarea pusă de farisei cu privire la desfacerea căsătoriei,


Domnul apără ca nimeni altul instituţia familiei. Printre ascultători s-au aflat cu siguranţă şi
multe femei. Acestea impresionate de atitudinea Mântuitorului, dar neputând să-şi exprime altfel
admiraţia şi adânca lor recunoştinţă, şi-au adus copiii la El „ca să-şi pună mâinile peste ei şi să
Se roage" (Matei 10_ 13). Femeile vor fi voit ca Domnul care vindecase atâţia bolnavi, să-i
binecuvânteze, să le dăruiască sănătate şi să-i ia sub ocrotirea Sa. Sfinţii Apostoli, crezând că

50 Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morală, Sibiu. 1969. p. 356,


51 Ibidem, p. 57.
îmbulzeala lor L-ar supăra pe Domnul îi opreau şi îi certau pe cei ce-i aduceau. Sfântul
Evanghelist Marcu ne spune că gestul ucenicilor „L-a mâhnit” pe Domnul care intervine hotărât
zicând: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi căci a unora ca aceştia este împărăţia lui
Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra
în ea" (Marcu 10, 13-15).

Pruncii sunt simbolul nevinovăţiei şi al dependenţei. Mântuitorul îi dăduse ca model şi


ucenicilor: „Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, şi a zis: Adevărat zic vouă: De
nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Şi cine va
primi un prunc ca acesta în numele Meu pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintre
aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie
afundat în adâncul mării” (Matei 18, 2-6).

Acum Domnul accentuează încă o dată necesitatea curăţeniei sufleteşti, asemenea aceleia a
copiilor, pentru toţi cei care doresc să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Tot Sfântul Evanghelist
Marcu ne mai descrie un gest al Mântuitorului din care iradiază toată bunătatea şi iubirea Sa
dumnezeiască revărsate asupra copiilor, zicând că Domnul: „luându-i în braţe, i-a binecuvântat,
punându-Şi mâinile peste ei” (Marcu 10, 16).
Prin aceasta Domnul a dat o lecţie vie de iubire faţă de copii tuturor celor prezenţi, cu atât
mai mult cu cât, până la El, copiii erau consideraţi simple unelte ce aparţineau tatălui, acesta
putând chiar să-i şi vândă (Ieşire 21,7).

Desigur Mântuitorul nu putea trece cu vederea şi armonia care trebuia să existe în familie
şi care se realizează prin împlinirea datoriilor unora faţă de ceilalţi. Părinţii au îndatorirea de a
oferi numai lucruri bune copiilor (Matei 7, 9-11) şi de a se ruga lui Dumnezeu pentru ei (Matei
9, 18; Marcu 7, 26; Ioan I, -17), iar copiii datorează părinţilor cinstire şi ascultare (Matei 15. 4),
amintind porunca a cincea din Decalog: „Căci Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama
ta” (Mate! 15, 4), precum şi purtare de grijă când aceştia se află în nevoi (Matei 15, 5-6).
Necinstirea părinţilor atrage după sine pedeapsa divină: „Iar cine va blestema pe tatăl său sau pe
mama sa, cu moarte să se sfârşească" (Matei 15, 4).

Mântuitorul, însă, nu este un simplu teoretician, ci El a oferit copiilor exemplul personal de


supunere, ascultare, şi purtare de grijă. După vizita la templu, la vârsta de 12 ani, S-a întors la
Nazaret împreună eu Sfânta Fecioară şi dreptul losif „şi le era supus" (Luca 2, 15), iar când se
afla pe Sfânta Cruce, încredinţează pe Maica Sfântă, ucenicului iubit (Ioan 19, 26-27).

Din cele spuse până aici constatăm care-i atitudinea Mântuitorului faţă de familie. El
afirmă clar „trebuinţa revenirii căsătoriei la unitatea şi indisolubilitatea ei de la început"52.

Participând la nunta din Cana Galileii, Domnul a binecuvântat familia, dându-i adevărata
dimensiune prin ridicarea căsătoriei la rang de Sfântă Taină prin care cei doi soţi formează o
unitate indestructibilă, după voinţa lui Dumnezeu dintru început.

II. In ceea ce priveşte învăţătura Sfinţilor Apostoli cu privire la familie ea se acordă perfect
cu cea a Mântuitorului Hristos. în special Sfântul Apostol Pavel acordă o atenţie deosebită
căsătoriei pe care o consideră un „dar al lui Dumnezeu (ICorinteni 7, 7). Dezvoltând învăţătura
Mântuitorului despre căsătorie cu roadă ei firească, familia, el pune în evidenţă toate elementele
acesteia: întemeierea (originea), legitimitatea ei, morala, caracteristicile, scopul, raporturile
dintre soţi, raporturile dintre părinţi şi copii. Referindu-se la întemeierea familiei, Sfântul Pavel
reia textul din Facerea 2, 24; „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe marna sa şi se va alipi de
femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Efeseni 5, 31), cuvinte prin care Adam, sub inspiraţia
Duhului Sfânt, exprima de fapt, voia lui Dumnezeu cu privire la întemeierea căsătoriei. Deci, şi
în concepţia paulină, căsătoria este voită şi orânduită de Dumnezeu (Marcu 10, 6-9) în forma sa
monogamică, pentru că numai în această formă se realizează unirea inseparabilă dintre bărbat şi
femeie, unire care se datorează şi faptului că ambii aparţin aceleiaşi naturi. De aceea, bărbatul şi
femeia se simt atraşi unul de altul şi se completează unul pe altul (I Corinteni 11, 11). Absenţa
unuia e reclamată de celalalt prin nevoia sa de comuniune şi prin povara apăsătoare a singurătăţii
pe care trebuie să o suporte (cf. Facerea 2. 18).

Pentru Sfântul Pavel căsătoria este o instituţie de origine divină, căci „precum femeia este
din bărbat, aşa şi bărbatul prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu” (I Oorinteni 11, 12), ceea
ce înseamnă că bărbatul şi femeia „au aceeaşi identitate unică, comună, care vine de sus; chipul
lui Dumnezeu”53. De aici şi necesitatea unităţii desăvârşite care trebuie să existe între soţi, după
modelul unităţii Sfintei Trimi precum şi caracterul indestructibil al căsătoriei: Jar celor
căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat! ... tot aşa bărbatul
să nu-şi lase femeia” (I Corinteni 7, 10-11).

Cel care şi-a părăsit partenerul fără motiv este vinovat de stricarea unităţii familiale
recăsătorirea lui înseamnă, de fapt, comiterea păcatului adulterului (Romani 7, 3), păcat a cărui
gravitate este pusă în evidenţă de pedeapsa cu moartea ce se aplică celor vinovaţi de săvârşirea
lui (Ioan 8, 4-5). De aceea, celor care rup legătura căsătoriei, pentru a nu fi supuşi acestei
cumplite pedepse, Sfântul Pavel le recomandă fie să rămână necăsătoriţi, fie să refacă unitatea
primei căsătorii împâcându-se cu partenerul (1 Corinteni 7, 11). Desigur, Sfântul Pavel are aici

52 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 183.


53 Pr. prof. Ioan Bria, op. cit., p. 300.
în vedere desfacerea căsătoriei prin voinţa unuia dintre soţi. în cazul când căsătoria a fost
desfăcută prin decesul unuia dintre soţi, decesul rupând legătura conjugală, cel rămas în viaţă e
liber să se recăsătorească (Romani 7, 2-3).

După cum vedem, Sfântul Pavel pune un accent deosebit pe unitatea căsătoriei şi pe
responsabilitatea soţilor în păstrarea acestei unităţi deoarece, în viziunea sa, căsătoria este un act
sacramental, caracterul de sacralitate fiindu-i dat de Mântuitorul Hristos prin participarea la
Nunta din Cana Galileii şi ridicarea căsătoriei la rang de Sfântă Taină. Prototipul unirii dintre
bărbat şi femeie este comuniunea de iubire dintre Hristos şi Biserica Sa. Şi precum sacralitatea
Bisericii este rezultatul unirii ei cu Hristos (I Corinteni 6, 11; Efeseni 5, 26), la fel unirea dintre
soţi este o unire sfântă pentru că, prin căsătorie, cei doi nu se unesc numai între ei, ci şi cu
Hristos Cel ce îi sfinţeşte (Evrei 2, 11) şi pecetluieşte (Efeseni 1, 13), legătura dintre ei. De
aceea, Sfântul Pavel zice: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică" (Efeseni
5, 32). Bărbatul şi femeia unindu-se nu numai între ei ci şi cu Hristos, dau naştere unei „biserici
mici”, cum numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur familia, în care pulsează viaţa divină şi care
devine parte componentă a Bisericii mari, Trupul lui Hristos. „Şi aşa cum unitatea şi puterea
Bisericii o constituie Hristos, tot Hristos constituie unitatea şi puterea familiei creştine" 54, pe
care o hrăneşte şi o încălzeşte eu iubirea Sa (Efeseni 5. 25).

Dată fiind legătura strânsă dintre Hristos şi familie Sfinţii Apostoli nu mai vorbesc de vreo
„îngăduinţă” care să permită desfacerea cu uşurinţă a căsătoriei, ci se pronunţă categoric
împotriva acestui lucru: „Te-ai legat cu femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie?
Nu căuta femeie" (I Corinteni 7, 27).

In afară de întrajutorare reciprocă, în concepţia paulină, legitimitatea căsătoriei rezultă şi


din faptul că ea e considerată o stavilă puternică în calea păcatului desfrâului: „Dar din cauza
desfrânării fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său (I Corinteni 7, 2).
Ca şi Mântuitorul Hristos, Sf. Pavel condamnă vehement acest păcat arătând şi motivaţia
religioasă a atitudinii sale. Mai întâi, omul în alcătuirea sa psiho-fizică, prin Creaţie şi prin
Răscumpărare, aparţine lui Dumnezeu Care, în marea Sa iubire pentru făptura căzută în păcat, L-
a „trimis pe Fiul Său spre Jertfă” (I Ioaan 4, 10), „drept preţ de răscumpărare" (I Timotei 2, 6)
„pentru păcatele lui (omului). De aceea, omul trebuie să răspundă bunătăţii şi iubirii divine,
preamărind pe Dumnezeu în trupul şi duhul său, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 20).

In al doilea rând, omul aparţine lui Hristos, ca mădular al Trupului tainic al Fiului lui
Dumnezeu, Biserica: „Au nu ştiţi că trupurile noastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci
mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!" (I Corinteni 615).

39 Nicolae, Mitropolitul Ardealului, op.cit., p. 351.


Trupul, deci, trebuie păstrat neîntinat. Ori, nimic nu întinează mai mult pe om şi Trupul lui
iristos decât desfrâul.
Şi, în al treilea rând, omul, în aceeaşi alcătuire, aparţine Sfântului Duh, Sfinţitorul: „Nu
ştiţi că trupul vostru este Templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la
Dumnezeu” (I Corinteni 6, 19) şi care „locuieşte în voi" (I Corinteni 3, 16)?. Prin urmare, omul,
prin Botez, intră în comuniune cu fiecare Persoană a Sfintei Treimi, iar desfrâul rupe
comuniunea cu Dumnezeu Cel în Treime. Din aceasta cauză, Sfântul Pavel lansează imperativul:
„Fugiţi de desfrânare”, arătând că desfrâul este cu mult mai grav, decât celelalte păcate, pentru
că : „Orice păcat pe care-1 va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării
păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Corinteni 6, 18). Gravitatea desfrâului constă în aceea că nu
întinează numai pe bărbat, ci şi pe femeia de care se alipeşte şi cu care formează un singur trup”
(I Corinteni 6, 16), iar împreună, bărbat şi femeie uniţi nelegitim, întinează pe Duhul Sfânt, aflat
în ei şi Biserică, Trupul Stăpânului lor Hristos, ale cărui mădular sunt şi ei. Acesta-i motivul
pentru care marele Apostol îndeamnă ca fiecare „să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi
cinste”, precizând că: „aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţirea voastră şi să vă feriţi de
desfrânare" (I Tesaloniceni 4,3-4). Cine săvârşeşte desfrâul „nu dispreţuieşte un om, ci pe
Dumnezeu Care nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (I Tesaloniceni 4- 7-8).

Principiul pe care Sfinţii Apostoli îl aşează Ia baza unirii dintre soţi este acelaşi care stă şi
la baza unirii dintre Hristos şi Biserică: IUBIREA. „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după
cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea" (Efeseni 5, 25). După cum Hristos,
în marea Sa iubire pentru Biserică S-a dăruit jertfelnic Acesteia, la fel iubirea dintre soţi cere
dăruire jertfelnică şi totală unul altuia. Sfântul Pavel consideră iubirea dintre soţi ca o datorie
reciprocă: „Aşadar, bărbaţii sunt datori (ocpeilouaiv) să-şi iubească femeile, ca pe însăşi
trupurile lor” (Efeseni 5, 28) şi „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată (6(psilf)v), asemenea şi
femeia bărbatului" (I Corinteni 7, 3).

In felul acesta, „fiecare din cele două persoane va avea un drept şi o responsabilitate faţă
de cealaltă” 55. Fiecare arc dreptul să se împărtăşească de iubirta celuilalt dar, în acelaşi timp, are
şi responsabilitatea de a-i împărtăşi iubirea sa. Iubirea reciprocă are o importanţă absolută pentru
că ea stă şi la baza bunelor raporturi dintre soţi asigurând pacea şi liniştea căminului conjugal. în
concepţia paulină soţii se află într-un raport de egalitate care a fost restaurată în Hristos:nu mai
este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Galateni
3, 28), dar capul familiei rămâne bărbatul faţă de care femeia trebuie să manifeste supunere
(Efeseni 5, 22; Coloseni 3, 18). Pentru a nu se înţelege cumva că bărbatul are asupra femeii „o

55 Pr. Asist. Vasile Răducă, Căsătoria — Taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei, în „Studii Teologice” seria a Il-a, anul
XLIV, nr, 3-4, mai-august 1992, p. 136.
supremaţie despotică”56, Sfântul Pavel face referire la raportul dintre Hristos şi Biserică
motivând supunerea femeii faţă de bărbatul ei astfel: „Pentru că bărbatul este cap femeii, precum
şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune
lui Hristos. aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul” (Efeseni 5, 23-24). Este vorba de o supunere
plină de iubire, asemenea aceleia dintre Hristos şi Biserică, prin care femeia recunoaşte
bărbatului rolul de conducător şi ocrotitor al ei şi al întregii familii, precum şi capacitatea
acestuia de a se jertfi primul pentru binele familiei, rol care este de fapt „o responsabilitate şi
nicidecum o funcţie de dominare"57 , ceea ce, de altfel, rezultă şi din recomandarea pe care o
face bărbaţilor; „Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi" (Efeseni 5, 33).
în acelaşi sens vede şi Sfântul Apostol Petru relaţia dintre bărbat şi femeie: „...voi, femeilor,
supuneţi-vă bărbaţilor voştri,., voi, bărbaţilor, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind
făpturi mai slabe şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moştenitoare
ale harului vieţii” (I Petru 3, 17). Aşadar, în învăţătura Sfinţilor Apostoli, căsătoria înseamnă
comuniune totală între soţi, comuniune în care „nimic nu este solitar, egoist sau impersonal.
Distincţia bărbat-femeie este de natură funcţională şi de responsabilitate, dar ea nu justifică nici
superioritatea unuia asupra altuia, nici separarea, nici contradicţia lor”58 . De aceea, Sfântul
Pavel, vorbind de supunere nu vede în aceasta o subordonare necondiţionată a femeii faţă de
bărbatul său, asemenea unei sclave, ci o recunoaştere reciprocă a rolului fiecăruia în viaţa
conjugală, potrivit cu chemarea şi darurile primite de la Dumnezeu (I Corinteni 7, 17),
împlinirea rostului fiecăruia asigură liniştea şi echilibrul vieţii familiale „care este de mare preţ
înaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 3, 4). Purtarea despotică a bărbatului anulează principiul iubirii
şi perturbă raporturile fireşti dintre soţi. în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Ce fel de
însoţire poate fi, când femeia tremură de frica bărbatului? Ce fel de plăcere va simţi bărbatul,
când el trăieşte cu o sclavă şi nu cu o femeie liberă?”59. Relaţiile de comuniune şi iubire din
familie trebuie să fie o reflectare a relaţiilor intratrinitare. După cum Fiul lui Dumnezeu, deşi
egal cu Tatăl (Ioan 10, 30), „a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit” (Evrei 5, 8) şi „S-a smerit
pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8), fără a
considera aceasta ca o inegalitate, la fel, în familie, soţia nu trebuie să vadă în supunerea faţă de
bărbat un act de inegalitate, ci o „întâietate a iubirii jertfelnice, după chipul iubirii lui Hristos”60,
pentru Biserica Sa.
In ceea ce priveşte morala căsătoriei, pe lângă iubirea şi stima reciprocă, Sfinţii Apostoli

56 Pr. prof, Vaslie Mihoc, op. cit, p. 587.


57 Pr. prof. Ioan Bria, op. cit., p.305
58 Pr. prof. Ioan Bria,Dictionar de teologie ortodoxa ,Bucuresti 1991,p.96
59 Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, trad.de Arhim. Teodosie Atanasiu, Iaşi, 1902, Omilia XX,
p. 194.
60 Pr. prof. Vasile Mihoc, op. cit, p. 587.
accentuează necesitatea onestităţii conjugale făgăduită în faţa Sfântului Altar în virtutea
apartenenţei depline unul altuia, căci, prin căsătorie, „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci
bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni 7, 4).
Sfântul Pavel îndeamnă pe creştini să se ferească de păcatul desfrâului, indiferent de forma sa şi
să rupă orice legătură cu desfrânaţii (I Corinteni 5, 1-5; 9,11). Referindu-sc la curăţenia
instituţiei căsătoriei şi la viaţa creştinească a soţilor el spune: „Cinstită să fie nunta în toate şi
patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13, 4). Căsătoria, fiind chipul
unirii lui Hristos cu Biserica (Efeseni 5, 23-32), trebuie să-şi păstreze sfinţenia pe care i-o
conferă harul divin dăruit prin Iisus Hristos (Romani 5, 15). Cât priveşte căsătoriile mixte,
Sfântul Pavel arată că acesta nu este un motiv de desfacere a lor deoarece soţii, datorită legăturii
strânse dintre ei îşî împărtăşesc unul altuia energiile şi darurile, acestea contribuind efectiv la
desăvârşirea celuilalt: „căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia
necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios" (I Corinteni 7, 14).
Familia însă fiind o „biserică mică" presupune şi o anumită conduită şi viaţă religioasă
corespunzătoare calităţii de creştin. Practicarea, virtuţilor, a rugăciunii şi a postului sunt
recomandate soţilor ca mijloace de înduhovnicire şi desăvârşire. Dar acest lucru trebuie să se
realizeze în consens şi fără a perturba relaţiiie fireşti dintre soţi, abstinenţa neconstituindu-se
într- un motiv de eventuală justificare a desfrâului din partea unuia sau altuia. De aceea,
Apostolul neamurilor zice: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru an timp,
ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească
satana, din pricina neînfrânării voastre" (I Corinteni 7, 5), iar în rugăciunile de la Taina cununiei
se spune: „...dă-le lor bună înţelegere sufletească şi trupească ... păzeşte-i în pace şi bună
înţelegere. Arată inima lor cinstită, fereşte patul lor neîntinat. Binevoieşte să-şi petreacă viaţa lor
fără prihană. Şi-i învredniceşte pe dânşii să ajungă la bătrâneţi fericite, cu inimă curată împlinind
poruncile Tale”. Sesizând pericolul ispitelor, Apostolul „îndeamnă la prudenţă pe cei ce doresc
chipul fecioriei şi recomandă căsătoria pentru cei întinaţi spre senzualitate. Iar ca să nu se creadă
că face din căsătorie o poruncă generală sau că dezavuează pe asceţi lasă alegerea la darul şi la
voia fiecăruia precizând: „Aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă" (I Corinteni 7, 6)61.

Fără a considera naşterea de fii drept scopul principal al căsătoriei, Sfinţii Apostoli văd
totuşi în prunci un obiectiv al familiei de vreme ce, deseori, se referă la responsabilitatea
părinţilor faţă de copii şi la raporturile dintre ei. Rolul copiilor în familie este covârşitor pentru
că ei „sporesc în mod esenţial comuniunea dintre soţi, prin responsabilitatea comună, în care ei
se unesc, deci adâncesc esenţa căsătoriei, care fără copii se sărăceşte de substanţa spirituală

61 Diac. prof. N. I. Nicolaescu, op cit., p. 92.


interioară”62. Copiii sunt cel mai frumos rod al iubirii conjugale şi totodată un eficient mijloc de
prevenire a desfacerii familiei. Familia devine cu adevărat o celulă a societăţii numai în
alcătuirea ei plenară: soţ, soţie, copii. Fără copii soţii devin „o unitate egoistă în doi” 63, lipsindu-
sc de bucuria comuniuni depline. Ei se mulţumese doar cu ceea ce-şi pot oferi unul altuia fără a-
şi amplifica bucuria familială şi cu ceea ce le-ar putea oferi copiii. Şi dacă Vechiul Testament
considera naşterea de prunci drept o binecuvântare divină asupra familiei (Psalm 127, 3-4), Noul
Testament nu numai că o consideră la fel, dar îi dă şi o dimensiune soteriologică, dacă se
înfăptuieşte „în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei 2. 15). Desigur, s-ar putea pune
întrebarea: dar cei care nu au, sau nu pot avea copii, nu se mântuiesc? Pentru a nu se crede că cei
care nu au copii îşi văd periclitată mântuirea, trebuie precizat că expresia Sfântului Pavel: „prin
naştere de fii", nu are caracter restrictiv. Naşterea de prunci este doar unul din mijloacele prin
care se poate câştiga mântuirea, dar familiile creştine au şi alte căi de realizare a ei. Naşterea de
prunci, ca şi fecioria, este şi ea o „harismă" care, la fel ca toate harismele, nu este absolut
necesară pentru mântuire, însă poate avea însemnătate în realizarea ei „atunci când contribuie la
creşterea gradului de generozitate şi de jertfelnicie a cuplului conjugal" 64, în vederea creşterii şi
educării copiilor pentru a forma din el adevărate profiluri spirituale ale Bisericii, pătrunse de
credinţă puternică şi dragoste fierbinte faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, acestea constituind
reale virtuţi mântuitoare pentru orice familie. Căsătoria binecuvântată de Dumnezeu cu darul
naşterii de prunci crează o serie de relaţii şi îndatoriri noi, creştineşti, între părinţi şi copii. Deci,
nu naşterea în sine mântuieşte ci modul cum soţii îşi îndeplinesc îndatoririle lor faţă de copii,
îndatoriri pe care Sfinţi Apostoli le enunţă foarte precis. Primul lucru pe care soţii îl datorează
copiilor este iubirea pentru că pruncii sunt rodul iubirii lor. Aceasta trebuie să-i determine să
ofere copiilor numai lucruri bune ( Matei 7, 9-11), fără a le întina în vreun fel sufletele, copiii
fiind simbolul purităţii desăvârşite. înşişi părinţii sunt îndemnaţi a avea curăţenia lor sufletească
: „Fiţi copii când e vorba de răutate” (I Corinteni 14, 20). în concepţia Sfinţilor Apostoli, iubirea
este temelia întregii educaţii a copiilor. Dată fiind sensibilitatea acestora, Sfântul Pavel
recomandă părinţilor prudenţă în atitudinea lor faţă de copii : „Voi părinţilor, nu întărâtaţi la
mânie pe copiii voştri” (Efeseni 6, 4), „ca să nu se deznădăjduiască” (Coloseni 3, 21),
îndrumarea şi mângâierea fiind benefică în procesul educativ (I Tesaloniceni 2, 11). Dar părinţii
trebuie să manifeste faţă de copii o afecţiune hotărâtă. Slăbiciunea nu poate îndeplini idealul
educaţiei, din acest motiv, uneori, e necesară dojana, certarea şi chiar pedeapsa, ca mijloace de
îndreptare (Evreii 12, 7, 9-10).
In familia creştină copiii trebuie să fie pătrunşi de sentimente religioase, calde şi puternice.

62 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 193.


63 Ibidem.
64 Pr. Asist. dr. Vasile Răducă, op.cit., p. 135.
De aceea, o altă îndatorire a părinţilor este de a-i educa de timpuriu „întru învăţătura şi
înţelepciunea Domnului” (Efeseni 5, 4), însuşirea Legii divine are o însemnătate covârşitoare în
formarea relegios-morală a tinerilor fii ai Bisericii. în acest sens exemplul părinţilor este
hotărâtor, după cum rezultă din II Timotei 1,5: „îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută, care,
precum s-a sălăşluit întâi în bunica ta Loida şi în mama ta Eunicki, tot aşa, sunt încredinţat, că
şi întru tine

Pe lângă aceste îndatoriri spirituale, părinţii au şi unele de ordin material. Este ştiut faptul
că lipsurile materiale îi îndeamnă pe copii la comiterea unor acte antisociale. Pentru a preveni
astfel de acte, părinţii trebuie să se îngrijească şi de viaţa fizică a fiilor lor. Asigurarea
idăpostului, a hranei şi a îmbrăcămintei este o obligaţie a părinţilor (II Corinteni 12, 14),
¡eîndeplinirea acestei datorii echivalând, în concepţia paulină, cu apostasia: „Dacă însă cineva
nu poartă de grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău
decât un necredincios” (I Tiniotei 5, 8). Pentru asigurarea celor trebuitoare vieţii fizice e nevoie
ca părinţii să se roage cu credinţă pentru copii lor, mai ales cănd aceştia sunt cuprinşi de
suferinţe. Slaba credinţă poate întârzia ajutorul de sus (Marcu 9, 18-19), aşa cum o credinţă
puternică îl poate grăbi (Ioan 4, 46-53; Matei 15, 21-28), după cum ne încredinţează Mântuitorul
când zice: „Toate câte veţi cere, rugându-vâ cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22).

Bunele raporturi în familie sunt condiţionate însă şi de îndeplinirea datoriilor copiilor faţă
de părinţii lor. Sfântul Apostol Pavel aminteşte porunca a cincea din Decalog, citată şi de
Mântuitorul, ca primă îndatorire a copiilor faţa de părinţi: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta,
ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” (Efeseni 6, 2-3), Abaterea de la această
poruncă divină duce la anularea demnităţii morale a familiei. Pentru prevenirea acestei situaţii
Apostolul aminteşte o altă îndatorire, care este în strânsă legătură cu prima şi anume: ascultarea
şi supunerea firească faţă de părinţii lor, în Domnul „căci aceasta este cu dreptate" (Efeseni 6. 1)
şi lucru „bine-plăcut Domnului" (Coloseni 3, 20). Este „cu dreptate” pentru că e poruncă dată de
Dumnezeu şi împlinirea poruncilor Lui este totdeauna un lucru care nu ne face vinovaţi de
încălcarea Legii divine, şi e „bine-plăcut Domnului”, pentru că prin ascultare se realizează
armonia şi comuniunea familială în care se reflectă armonia şi comuniunea Tri-Personală a
Dumnezeirii. La baza acestui îndemn dat de Apostol stă exemplul desăvârşit de ascultare oferit
de Fiul lui Dumnezeu faţă de Părintele Ceresc (Filipeni 2, 8).

Cinstirea părinţilor se concretizează şi prin grija faţă de ei atunci când sunt copleşiţi de
necazuri şî dureri. Şi în această privinţă, Mântuitorul ne oferă cel mai frumos exemplu când,
pironit pe cruce, încredinţează pe Maica Sa ucenicului iubit Ioan care, „din ceasul acela, a luat-o
la sine” (Ioan 19, 27). Prin urmare, membrii familiei, părinţi şi copii, trebuie să fie îngăduitori
unii faţă de alţii, pentru ca pacea lui Hrislos, la care cu toţii sunt chemaţi, să stăpânească în
inimile tuturor (Coloseni 3, 15).

După cum vedem, învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli cu privire la familie,


constituie un adevărat cod moral creştin care reglementează raporturile dintre membrii familiei.
Prezenţa copiilor în familie intensifică iubirea şi extinde aria comuniunii în această
„biserică mică" în alcătuirea ei tri-dimensională - soţ, soţie şi copii - fiecare cu chemarea şi cu
rosturile lor, dar formând o unitate deplină, familia are şi un important rol în lucrarea misionară
a Bisericii. De altfel, chiar de la începuturile creştinismului, familia creştină a fost un factor
esenţial de credinţă, educaţie şi iubire. In veacul apostolic multe Biserici au luat naştere în sânul
unor familii, Noul Testament menţionând Biserici ca: cea din casa Lidiei din Filipi (Faptele
Apostolilor 16, 15, 31-34); cea din casa lui Acvila şi Priscila (I Corinteni 16, 19); cea din casa
lui Nimfas (Coloseni 4, 15) sau a lui Filimon (v. 2). Astfel, chiar de la început, familiile au
constituit bazele de răspândire a credinţei şi învăţăturii creştine (Faptele Apostolilor 5, 4, 52).
Pătrunse de flacăra credinţei, familiile creştine au fost veritabile şcoli de formare religios-
morală, unde duhul iubirii pulsa cu putere în fiecare membru al lor, aceştia rămânând supuşi din
toată inima dreptarului învăţăturii căreia erau încredinţaţi” (Romani 6, 17). Viaţa creştină
înseamnă stăruinţă în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”
(Faptele Apostolilor 2,42), credincioşii cinstind, prin purtarea lor, învăţătura lui Dumnezeu (1
Timotei 6, 1).
Familia devenea astfel o instituţie sfântă şi sfinţitoare prin puterea harului lui Hristos, iar
membrii ei, vârstnici sau copii, erau numiţi de Sfinţii Apostoli sfinţi” (Romani 1, 7; I Corinteni
1,2; Efeseni 1,1; Filipeni 1, 1),

Familia creştină avea şi o importantă dimensiune socială. Conduita morală a soţilor,


stabilitatea şi unitatea, ca şi bunele raporturi dintre părinţi şi copii, influenţau pozitiv şi pe cei
din afara Bisericii. Nici o influenţă negativă nu trebuia să se simtă în viaţa familiei. De aceea
Sfântul Petru îndeamnă; „Purtaţi-vă cu cinste între neamuri, ca, privind ei mai de aproape faptele
voastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu" (I Petru 2, 12).

Putem spune că Mântuitorul şi apoi Sfinţii Săi Apostoli au redat familiei demnitatea
originară, stabilind principii de convieţuire permanent actuale, principii menite ca această
instituţie, voită şi întemeiată de Dumnezeu, să-şi îndeplinească rosturile pentru care a fost creată:
comuniunea, întrajutorarea, perpetuarea fiinţei umane, şi ajungerea ei la asemănarea cu
Dumnezeu în virtute.
I.4.1 INVATATURA MANTUITORULUI DESPRE FAMILIE

Păcatul omenesc - păcatul protopărinţilor, ca şi păcatele urmaşilor lor - au afectat profund


legătura căsătoriei, discrepanţa între ceea ce a fost instituţia căsătoriei în intenţia Creatorului şi
ceea ce devenise ea în realitate fiind dintre cele mai evidente. Ceva a rămas totuşi din ceea ce
constituia darul divin al unirii dintre bărbat şi femeie în căsătorie. Această legătură naturală, deşi
slăbită şi desfigurată în multe forme după cădere, prin egoismul descătuşat şi dezvoltat prin
păcat, şi deşi a pierdut prin aceasta harul legat de starea primordială, totuşi ea „n-a fost
desfiinţată în esenţă", deoarece „nici natura umană n-a fost distrusă"65.

Prin venirea Sa, „Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o
înalţă din ordinea naturii în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta de la Cana,
în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa
mai presus de fire. şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de
El prin harul Său, El vrea să arate că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la
întărirea şi înălţarea căsătoriei"66. Ceea ce s-a petrecut la acea nuntă este subliniat şi de o
rugăciune de la slujba cununiei; „Care. pentru negrăitul Tău dar şi multa bunătate, ai venit în
Cana Galileii şi nunta care era acolo ai binecuvântat-o, ca să arăţi că din voia Ta se face însoţirea
cea după Lege şi naşterea de prunci dintr-însa"67.

Mântuitorul Iisus FIristos afirmă necesitatea revenirii la ordinea iniţială a familiei


întemeiată prin căsătorie, pronunţându-se împotriva poligamiei pe care o denunţă ca fiind o
cădere de la acea rânduială, a căsătoriei monogame. .,N-aţi citit - zice El - că Cel ce i-a făcut de
la început i-a făcut bărbat şi femeie?" (Mt 19, 4). Deci, Dumnezeu n-a creat decât un bărbat şi o
femeie, lucru pe care îl afirmă, în comentariile lor, şi unii dintre Sfinţii Părinţi aşa cum se va
vedea mai departe.

Bărbatului nu-i este îngăduit să-şi lase femeia sa, şi nici femeii bărbatul ei, chiar dacă
Moise a făcut concesii în această privinţă. Mântuitorul Iisus Hristos îşi argumentează poziţia pe
datul natural al creaţiei: „din început nu a fost aşa" (Mt 19, 8). Numai păcatul a fost cauza
nesocotirii unităţii şi indisolubilităţii familiei care sunt rânduite de Dumnezeu: „Pentru aceea va
lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa - reaminteşte El - şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi
un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup.

65 P. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., voi. 3, p. 182.


66 Ibidem, voi. 3, p. 183.
67 Prima rugăciune de la slujba cununiei; în Moliţfelnic, ed. a patra, IBM Bucureşti, 1984, p. 81-82.
Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă" (Mt. 19, 5-6). Şi de asemenea, El
zice: „Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre..." (v.
8).

Ruperea unităţii familiei este îngăduită numai pentru motive de desfrânare. Mântuitorul
Iisus Hristos, spune: „Iar eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de
desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte
adulter" (Mt. 19, 9). Aşadar, indiferent de defectele pe care le are soţul sau soţia, acestea nu sunt
suficiente pentru a desface ceea ce Dumnezeu a legat; desfrânarea însă este în stare să desfacă
această legătură atât de puternică, căci ea sfâşie legătura sufletească dintre soţ şi soţie, iar
divorţul, uneori, nu face altceva „decât să oficializeze o situaţie deja creată” 68. De aceea acest
păcat este înfierat de către Hristos mai mult decât alte păcate. Este un păcat foarte grav pentru că
se încalcă în mod voit şi deliberat demnitatea de om pe care cei doi au primit-o prin creaţie69, de
asemenea „pentru dezordinea socială pe care o provoacă" şi totodată „pentru netransfigurarea ei
printr-o unire sufletească, produsă de iubirea spirituală din căsătorie"70. Mai mult decât atât,
această încălcare se poate petrece şi în dimensiunea imaterială a păcatului, „în inimă", printr-o
privire plină de poftă sau prin intenţia de a păcătui, fiind pusă în pericol, în acest fel, unitatea şi
indisolubilitatea căsătoriei. Adâncind înţelesul poruncii a şaptea din Decalog, Mântuitorul
spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârşeşti adulter». Eu însă vă spun vouă: Că
oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui" (Mt. 5, 27-28).

Dar cu toate că unirea sufletească dintre soţ şi soţie este sfâşiată, „legătura căsătoriei nu s-a

desfiinţat între cel ce şi-a lăsat soţia sa, prin faptul că a părăsit-o" . Acest lucru reiese din
cuvintele Mântuitorului în legătură cu părăsirea soţiei şi recăsătorirea cu alta sau căsătoria cuiva
cu cea lăsata de bărbat; şi într-un caz şi în celalalt se săvârşeşte adulter. Soţii îşi aparţin unul
altuia, lucrarea dumnezeiască a unirii lor neputând fi desfiinţată printr-un act omenesc. Prin
cuvintele: „Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea. Iar femeia, de-şi
va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter” (Mc. 10, 11-12). Iisus Hristos
afirmă nu numai indisolubilitatea căsătoriei, ci şi egalitatea deplină a celor doi soţi71.

Desfacerea căsătoriei pentru infidelitatea conjugală nu este însă o poruncă pentru soţul
nevinovat. Gestul Mântuitorului de a acorda iertare femeii prinsă în adulter echivalează „cu o
recomandare ca, într-o astfel de situaţie, să nu se treacă cu uşurinţă la divorţ, ci să se caute

68 Pr. Lector Mihai Vizitiu, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în voi. Familia creştină
azi, p. 30.
69 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., voi. 3, p. 184.
70 Ibidem.p, 191.
71 M. V. Taylor, The Gospel According to St. Mark, London, 1953, p. 421. apud Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria

şi familia..., p. 586.
îndreptarea celui căzut prin hotărârea lui de a nu mai repeta păcatul"72.

I.4.2. ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR APOSTOLI DESPRE FAMILIE

Sfântul Apostol Pavel, la rândul său, face dese referiri la instituţia căsătoriei, la
membriifamiliei şi la raporturile dintre ei .

Apostolul neamurilor îşi fundamentează învăţătura pe cea a Sfintei Scripturi a Vechiului


Testament şi cea a Evangheliei, recunoscând întemeierea divină a căsătoriei şi a familiei. Ea este
un „dar" al lui Dumnezeu, ca şi fecioria (1 Cor. 7, 7)73.

Indisolubilitatea căsătoriei este şi la Apostolul Pavel un lucru indiscutabil, cei care s-au
despărţit având, după porunca Domnului, doar două posibilităţi: fie să se împace, fie să rămână
aşa, dar fără să se recăsătorească (I Cor. 7, 10-11).

Legătura dintre soţi operează pe tot parcursul vieţii de după căsătorie a celor doi. Numai
moartea unuia dintre ei desface această legătură. Apostolul spune: „Femeia este legată prin lege
atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine
vrea, numai întru Domnul” (I Cor. 7, 39). Iar în alt loc el zice:
„Căci femeia măritată e legată prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte: iar dacă
i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi
adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă faţă de lege, ca să nu fie
adulteră, luând un alt bărbat" (Rom. 7,2-3).
Scopurile căsătoriei sunt, după Sfântul Apostol Pavel, atât naşterea de prunci şi iubirea şi
într-ajutorarea reciprocă a soţilor, cât şi potolirea poftelor vinovate, ea fiind şi un remediu
împotriva concupiscenţei. „Dar din cauza desfrânării - zice Apostolul - fiecare să-şi aibă femeia
sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi
femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu
este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială, pentru
un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, ca să nu vă ispitească satana, din
pricina neînfrânării voastre" (I Cor. 7, 2-5). Satisfacerea poftelor trupeşti nu este acceptată însă
în afara căsătoriei, fiind calificată drept desfrânare. Păcatul desfrânării reprezintă o gravă abatere
de la chemarea omului de a fi mădular al trupului tainic al Fiului lui Dumnezeu, Biserica, şi nu

72 Pr. Lector Mihai Vizitiu, art. cit., p. 31.


73 Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria şi familia.., p. 586.
mădular al unei desfrânate (I Cor. 6, 15), de a fi sălaş al Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19), păstrându-
şi „vasul său în sfinţenie şi în cinste” (I Tes. 4,4). „Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie -
zice Apostolul - ci la sfinţire. De aceea, cel ce dispreţuieşte (acestea), nu dispreţuieşte un om, ci
pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel Sfânt1" (v. 7-8). Legătura trupească între soţ şi
soţia sa nu este numai legitimă, ci şi voită de Dumnezeu, prin ea realizându-se o comuniune
totală de iubire, care face posibile şi naşterea de prunci, şi într-ajutorarea reciprocă a soţilor.

Raporturile dintre bărbat şi femeie, în familie, se întemeiază pe iubire. Numai iubirea


reciprocă face posibilă înţelegerea deplină a locului şi rolului fiecăruia dintre cei doi în unitatea
familiei. Hristos a restaurat egalitatea dintre soţ şi soţie (Gal. 3,28). în cadrul acestei egalităţi,
însă, fiecare dintre ei are drepturi şi responsabilităţi proprii care se intersectează cu drepturile şi
responsabilităţile celuilalt: dreptul la iubire din partea celuilalt (I Cor. 7, 3; Efes 5, 25, 28, 33),
dreptul şi stăpânirea asupra trupului celuilalt (I Cor. 7, 4), responsabilitatea soţului de a purta de
grijă soţiei sale ca de însuşi trupul lui, jertfindu-se pentru ea după măsura jertfei lui Hristos
pentru Biserică (Efes. 5, 25-28), responsabilitatea soţiei de a se supune soţului ei aşa cum
Biserica se supune lui Hristos (Efes. 5,24; Col. 3,18). înţelese prin prisma iubirii jertfelnice şi
responsabile, atât stăpânirea bărbatului cât şi supunerea femeii devin pentru amândoi îndatoriri,
care, răsfrânte asupra celuilalt, se convertesc în daruri făcute aceluia. „Fiecare persoană este un
centru iradiant de energie şi de putere, dar şi un mediu care primeşte putere şi energie din afară,
în căsătorie, soţii se împărtăşesc unul de puterile celuilalt, de darurile şi virtuţile celuilalt în aşa
măsură încât acelaşi apostol afirmă că „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia
credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios" (I Cor. 7, 14).
Darurile şi calităţile unuia se comunică celuilalt pe altarul familiei”74. întâietatea bărbatului în
familie nu este, aşadar, o supremaţie despotică: este o întâietate a iubirii jertfelnice: „Bărbaţilor,
iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea" (Efes
5, 25) şi este o supunere plină de aceeaşi iubire, „prin care femeia recunoaşte bărbatului rolul
conducător şi ocrotitor al ei şi al întregii familii, precum şi capacitatea acestuia de a se jertfi
primul pentru binele familiei" .
Aceeaşi învăţătură se află şi în concepţia Sfântului Apostol Petru, care sfătuieşte pe femei
să se supună bărbaţilor lor, având o comportare ireproşabilă în familie şi societate (1 Petru 3, 1-
6), iar bărbaţilor le spune: „Voi, bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca
fiind făpturi mai slabe, şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt
moştenitoare ale harului vieţii "(I Petru 3, 7).
Caracterul de taină al căsătoriei este exprimat cum nu se poate mai bine de Sfântul Apostol

74 Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Căsătoria taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei, în „Studii Teologice”, XLIV
(1992), nr. 3-4. p. 136.
Pavel în cap. 5 din Efeseni (v. 1-18). unde printre altele spune: „Taina aceasta mare este; iar eu
zic în Hristos şi în Biserică" (v. 32). în pericopa amintită, Apostolul aminteşte de relaţia dintre
bărbat şi femeie în căsătorie încă de la creaţie ca tip sau figură a legăturii mistice dintre Hristos
şi Biserică. Sf. Ap. Pavel „compară căsătoria creştină cu relaţia Hristos-Biserică. între aceste
două realităţi există, desigur, un raport de asemănare, ca de la imagine la modelul său, ca de la
semn la realitatea semnificată"75. Dar soţii creştini nu sunt doar într-un raport de asemănare cu
relaţia Hristos-Biserică, (cum erau evreii cu Yahve - n.m.) ci ei sunt încorporaţi acestei realităţi
tainice fiind mădulare ale Bisericii al cărei cap este Hristos. Asemănarea relaţiei soţ-soţie cu cea
dintre Hristos şi Biserica Sa „este folosită de Apostol pentru a ilustra harul unirii în căsătorie şi
nu invers: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe
Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt... Astfel dar, bărbaţii sunt
datori să-şi iubească femeile, ca pe înseşi trupurile lor... precum şi Hristos Biserica, pentru că
suntem mădulare ale trupului Lui..." (Efes. 5, 25-26. 28-30). Este clar că Sfântul Pavel nu se
referă aici la taina Bisericii, ci la taina căsătoriei creştine"76.
Soţii creştini, ca mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, „participă la taina unităţii şi a
iubirii fecunde dintre Hristos-Mirele şi Biserică-Mireasa. Căsătoria creştină este astfel nu numai
semn, ci şi mijloc sau instrument al sfinţirii, adică este o Sfântă Taină"77. De aceea „căsătoria
creştină, deşi rămâne asemănătoare oricărei alte căsătorii, este împlinirea acestei «taine mari».
Taina (sacramentul) nu este ceva ce s-ar afla deasupra sau alături de căsătorie, ci este căsătoria
ca atare, care este taină pentru cei ce trăiesc încadraţi în realitatea Trupului mistic. Taina
desăvârşeşte instituţia de la creaţie"78. De asemenea, după cum se exprimă un teolog catolic, „în
măsura în care evenimentul evocat în Fac. 2, 24, anume taina nunţii dintre Hristos şi Biserică, se
împlineşte de fiecare dată în căsătoria pământească a bărbatului cu femeia, aceasta (căsătoria)
participă la taina aceea şi, în acest sens, este ea însăşi o taină 79.

Unul din scopurile căsătoriei, după cum s-a spus, este îngrijirea şi creşterea copiilor.
Legătura trupească nu este justificată dacă este privită numai ca un remediu împotriva
concupiscentei; accastă legătură are în vedere şi procrearea. Căci „actele de unire trupească se
îmbibă prin asumarea acestei responsabilităţi de un element spiritual şi mai accentuat. în felul
acesta, în faza întâi a căsătoriei un mare rol în transfigurarea legăturii trupeşti, care deţine un loc

75 Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria şi familia,.., p. 588.

76 Ibidem. p. 588.
77 Ibidem, p. 588-589.
78 Mgr. J. Tomko. Quelques aspects de la theohgie du mariage ă partir de la vision paulinienne, în voi. „Laics
aujourd'hui, Bulletin du „Consilium de Laics", no. 17-18 (1974) p. 12v; apud Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria şi
familia..., p. 589.
79 H. Schlier, Der Brief an die Epheser, Dusseldorf, ed. a Il-a, 1958, p. 262-263, apud Pr. Prof. Vasile Mihoc.
Căsătoria şi familia..., p. 589, n. 21.
mai mare în unirea dintre soţi, îl are asumarea răspunderii naşterii de prunci, ca în partea a doua
această legătură să fie în mare măsură depăşită în fiinţa ei de unirea spirituală în care soţii au
progresat80.

Naşterea de prunci se realizează prin împreună lucrarea omului cu Dumnezeu; omul


participă la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. „Respingând această responsabilitate a
procreării, omul respinge asemănarea sa cu Dumnezeu, respinge pe Creatorul său şi prin accasta
alterează propria sa umanitate" .
De aceea, naşterea de prunci era socotită în Vechiul Testament ca o mare binecuvântare,
iar în Noul Testament ca un mijloc de dobândire a mântuirii, cu condiţia ca aceştia să fie crescuţi
„în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Tim. 2, 15).

Naşterea de prunci nu este însă singurul mijloc de a dobândi mântuirea. Dacă unele familii
nu pot avea copii, nu înseamnă că pentru acestea nu există mântuire. Din cele afirmate de
Sfântul Apostol Pavel se poate lesne înţelege că, chiar şi cei care au copii sunt în situaţia de a-şi
pierde mântuirea, dacă nu-şi cresc copiii „în credinţă, în iubire şi în sfinţenie".

De aceea, naşterea pruncilor presupune şi responsabilitatea creşterii lor „întru înţelepciunea


şi învăţătura Domnului" (Efes. 6, 1). Ei se nasc curaţi sufleteşte, puritatea lor fiind recomandată
de Mântuitorul lisus Hristos tuturor celor care doresc împărăţia Cerurilor (Mt. 18, 3; 19, 14) şi
această curăţenie se cuvine să fie păstrată priutr-o educaţie susţinută. In procesul educaţiei,
părinţii, care sunt primii îndrumători ai copiilor, trebuie să dea dovadă de mult tact. Sfântul
Apostol Pavel. adresându-se acestora, spune: „Voi părinţilor nu întărâtaţi la mânie pe copiii
voştri" (Efes. 6. 4): „Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca sa nu se deznădăjduiască”
(Col. 3,21).

Copiii, la rândul lor, au datorii faţă de părinţii lor; în primul rând, aceea de a-i cinsti,
îndeplinind porunca a cincea din Decalog, poruncă invocată şi de Mântuitorul Hristos (Mt 19,
19) şi de Apostolul Pavel (Efes. 6, 2-3); în al doilea rând, ascultarea de ei care este un lucru
„bine plăcut Domnului" (Col. 3, 20: Efes 6. I). Copiii au ca model de ascultare pe însuşi Domnul
Hristos, Care a fost supus Maicii Sale şi dreptului Iosif şi Care a avut grijă de Mama Sa .

Aşadar, pentru ca o familie să fie bine plăcută lui Dumnezeu atât părinţii cât şi copiii,
trebuie să întreţină o atmosferă de pace şi bună înţelegere, mulţumind pentru toate lui Dumnezeu
„în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti" (Col. 3. 16).

80 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., voi. 3, p. 192.


CAPITOLUL 2 – TEMEIURI TEOLOGICO-DOGMATICE ALE FAMILIEI

„Chip şi asemănare" a lui Dumnezeu, omul, bărbat şi femeie, fiecare posedând umanul
integral şi deschis structural spre Dumnezeu, în Taina Nunţii, demnitate dăruită de Hristos
căsătoriei, cei doi, deşi păstrând alteritatea, devin una. Familia, unind bărbat şi femeie, fiecare în
autodăruire de sine spre celălalt, descoperindu-se pe sine prin altul, oferă singura perspectivă în
înţelegerea misterului existenţei umane întru iubire, prin care se descifrează dinamica relaţiei
identitate-alteritate. în taina iubirii dăruirea de sine nu anulează identitatea ci o descoperă în
plenitudinea sa mai bogată, mai plină de sens.

în taina iubirii interpersonale, se revelează faptul esenţial că omul este el însuşi, este
conştient de propria sine doar în darul de sine faţă de altul, în comunicarea şinei către altul care
în rândul său se deschide acestei dăruiri spre a comunica la rândul său cu cel care s-a adresat lui.
Comunicarea duce spre comuniune pentru că a cunoaşte înseamnă a pătrunde în taina fiinţei
celui de lângă tine, iar această pătrundere este imposibilă în afara dorinţei de depăşire a şinei
limitate, care se împlineşte prin afectivitate, prin căldura autodăruirii, iubirea. Bărbatul şi femeia,
deschizându-se unul spre altul, stabilesc o comunicare ce-i angajează, potrivit structurii psihice
şi somatice a fiecăruia, într-o unitate nouă diferită de orice grupare sau asociere umană şi prin
care depăşindu-se dualitatea ce poate degenera în egoism, în satisfacţie carnală dăunătoare şi
periculoasă creşterii spirituale, integrează sferei lor existenţiale pe cel de-al treilea, copiii rod al
iubirii, care transfigurează şi aduce lumină şt bucurie prin naşterea unei, fiinţe umane noi; „Prin
transenderea senzualităţii iubirea dă o profunzime nebântuită cărnii, clarvăzătoare şi profetică ea
este înainte de orice revelaţie. Ea te face să vezi sufletul iubitului în termeni de lumină şi ajunge
la gradul cunoaşterii, care nu aparţine decât celui care iubeşte"81.

Iubirea în familie, iubirea soţilor între ei cu apariţia şi deschiderea spre al treilea, spre
tridimensionalitatea relaţiei, una integrală, perfectă, ce păstrează justul echilibru între
autodăruirea şi identitatea de sine, este calea reflectării în creaţie a misterului fiinţei absolute, a
Dumnezeului treimic revelat, ca iubire (I loan 1, 8). în familie, prin Taina Nunţii se regăseşte
chipul autentic al omului, faţa sa care reflectă splendoarea divină pentru că ceea ce este creat,
material, este iradiat de harul dumnezeiesc ce deschide spre taina Hristos şi Biserica Sa. Sfântul

81 Paul Evdokymov, Sacrament de L’amour, Le mystere conjugal a la lumiere de la tradition orthodox,Editons de


l'Epi, Paris, 1982, p. 147; vezi trad. în rom., Taina Iubirii, „Editura Christiana”, Bucureşti, 1994.
Pavel spune despre Taina Nunţii, despre misterul sacerdoţiului conjugal că este mare în Hristos
şi în Biserică (Efeseni 5, 32), întrucât „iubirea dintre bărbat şi femeie îşi are originea în iubirea
divină şi se deschide spre Dumnezeu” .

Familia, relaţia bărbat-femeie sfinţită şi binecuvântată de Dumnezeu în Biserică, este un


reflex la scară umană, la creaţie, ţinând cont de abisul între creat şi necreat, între divin şi umano-
cosmic, al existenţei absolute, Dumnezeu. Aceasta pentru că „tot ceea ce există e darul lui
Dumnezeu către om şi totul există pentru a face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face
viaţa omului comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea divină făcută hrană, făcută viaţă pentru om .
Omul, fiinţă spirituală şi corporală experiază iubirea în aceeaşi dublă dimensiune, sesizând
ambivalenţa condiţiei sale, de fiinţa ce aspiră spre zări de lumină şi frumuseţe spirituală absolute
dar şi de fiinţă ce se afundă în abisul unui proces întemeietor, întunecos şi păcătos, consecinţă a
unei căderi primordiale, care răscumpărată prin jertfa Iui Hristos, prin Crucea Sa, prin chenoza
iubirii Sale divine neţărmurite, oferă prin jertfclnicia proprie, prin crucea proprie posibilitatea
izbăvirii, a mântuirii.
Familia înseamnă jertfă, jertfa articulată în jertfa lui Hristos prin care se deschide spre
împărăţia lui Dumnezeu şi dobândeşte un sens eclesial, perceput şi exprimat prin formula de
mare densitate „eclessia domestica". Sensul primordial al Bisericii este cel de adunare82, pentru a
mărturisi pe Hristos, a celebra Euharistia, spre a realiza unitatea, comuniunea cu Hristos. în
familie bogăţia psihică, specificitatea biologică „programată” structural spre unitate reflectă la o
dimensiune „limitată ca număr, în dualitatea relaţiei „eu-tu” care devine „noi” taina Bisericii.
Entitate suficientă, aparent deplină, fiecare fiinţă umană simte şi manifestă dorinţa după celălalt
întru care îşi regăseşte şi întru care se împlineşte propria identitate personală. „Pe bună dreptate
— spunea teologul Wolfhart Pannenberg că — „structura eului este de exocentricitate, în aceeaşi
măsură în care fiinţele umane pot fi ele însele numai în măsura în care există, pentru ceea ce este
altceva decât ele”83. Este o exprimare în buna tradiţie şi mărturie creştină a ceea ce însuşi
Mântuitorul lisus Hristos a spus în Evanghelia Sa; „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele
Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

Familia este această microbiserică unde cei doi pot să-i dea viaţă celui de-al treilea —
copiii. în familie se experiază taina dăruirii de sine fără limită şi familia este spaţiul vital,
sensibilizat, binecuvântat, sfinţit pentru naşterea vieţii, întru jertfă şi rodire ce implică taina
Crucii, a asumării integrale a condiţiei umane şi a responsabilităţii pentru actele conjugale şi

82 Idem, Euharistia, Taina împărăţiei, traducerea de Pr. Boris Rădulescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p.
17.
83 Wolfhart Pannenberg, Antropology în Theological Perspective,translated by Matthew J O'Connell, The
Westminster Press, Philadelphia, 1985, p, 109; apud Pr. Lector Petraru Gheorghe, Familia creştină...,p. 78.
consecinţele lor.

Spiritualitatea ortodoxă a văzut în taina familiei unul dintre nivelele de integrare în


comuniunea deplină, Dumnezeu-lume. în viziunea Sfântului Apostol Pavel în Hristos ... „nu mai
este parte bărbătească şi parte femeiască" (Galateni 3, 28) aceasta, în sensul că fiecare dintre cei
doi constituie o entitate de sine stătătoare, că fiecare se oferă ca dar de sine pentru celălalt
„unitatea tainică a bărbatului şi a femeii în familie”84, fiind reflexul în registrul creaţiei a unităţii
dintre Hristos şi Biserica Sa. Prin aceasta familia sfinţită şi binecuvântată de Dumnezeu în Taina
Nunţii prin care naturalului relaţiei bărbat-femeie i se comunică harul divin, devine „o taină a
iubirii dumnezeieşti”85. Relaţia dintre bărbat şi femeie se spiritualizează prin Hristos, întrucât
chipul prezent pentru celălalt, înconjurat de iubire este unul care revelează pe Hristos, este
perceput ca un dar de la Dumnezeu spre integrarea în ordinea umană şi cosmică a rodniciei
spirituale şi filiale, în Biserica Dumnezeului Celui viu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atunci
„când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie ei nu oferă o imagine a ceva pământesc ci a lui
Dumnezeu însuşi"86, căsătoria fiind taina iubirii înseşi87.

Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul experienţa conjugală, relaţia bărbatului cu femeia,


Nunta, constituie „un aspect al relaţiei omului cu Dumnezeu care are propriul său loc în
comuniunea cu Hristos”88, acest aspect fiind prima treaptă a comuniunii desăvârşite între
Dumnezeu şi lume, a unităţii harice între Creator şi creaţia Sa.

„Lângă Cuvântul sunt tainele căsătoriei şi ale necăsătoriei, cea dintâi prin Moise care nu a
fost împiedicat de căsătorie să se facă iubitor al slavei dumnezeieşti, cea de-a doua prin Ilie care
a rămas cu totul curat de legătura căsătoriei. Prin aceasta Cuvântul şi Dumrezeu vesteşte că
înfiază tainic pe cei ce le chivernisesc pe acestea prin raţiune după legile stabilite dumnezeieşte
cu privire la ele"89.

în familie sau asumând condiţia monahală, omul trăieşte experienţa întâlnirii cu Dumnezeu
şi prin actele sale „face vizibilă aici jos prezenţa lui Dumnezeu cel invizibil”90. O face aceasta în
calitate de fiinţă deschisă spre Dumnezeu, deci fiinţă pentru altul, ceea ce dezvăluie structura

84 Herman Ridderbos, Paul, An Outline of his Theology, Eerdmans, Publishing Company Grand Rapids, Michigan,
1975. p. 303; apud Pr. Lector Petraru Gheorghe, Familia creştină...,p. 79.
85 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,vol. III, Bucureşti, 1978, p. 186.
86 Ioan Hrisostom, P.G., 61,215; 62, 387 la Paul Evdokimov, Ortodoxia..., p. 295.
87 Ioan Hrisostom, P.G., 51, 230 la Paul Evdnidmov, op, cit., p. 296.
88 Lars Thunberg, Microcosm and Mediator. The theological anthropology of Maximus the Coffessor, Lund, 1965, p. 405;

apud Pr. Lector Petraru Gheorghe, Familia creştină...,p. 79.


89 Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 46. traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în P.S.B,

(80), Bucureşti, 1983, p. 160; cf, Hans Urs von Balthasar, Liturgie cosmique, Maxim le Confesseur, Aubier. Paris, 1974. p.
145, Wolfhart Pannenberg, op. cit, p. 531.
90 Michel Legrain, Le corps humain. Du soupcon a l'evangelisation, Le Centurion, Paris, 1978. p. 14; apud Pr. Lector Petraru

Gheorghe, Familia creştină..., p. 79.


eclesială a fiinţei sale, tendinţa spre relaţie, comuniune.

Dacă unirea bărbatului şi a femeii în Taina Nunţii este „mare în Hristos şi în Biserică"
aceasta înseamnă că „mica biserică” — familia — „chip tainic al Marii Bisericii” este spaţiu al
comuniunii omului cu Dumnezeu, al vieţii în Hristos, al revărsării darului Duhului Sfânt.
Acelaşi principiu care structurează fiinţa Bisericii, structurează fiinţa conjugală"91, adică
Dumnezeu Cel întreit în persoane. De aceea familia creştină este chemată, prin împlinirea voii
divine să fie spaţiu al descoperirii slavei lui Dumnezeu în lume prin mărturie şi viaţă
evanghelică.

II.1 INTELESUL TEOLOGIC SI DOGMATIC AL FAMILIEI CRESTINE

Multi teologi contemporani, mai ales catolici, consideră că o reflecţie critică şi o


elaborare sistematică a teologiei, privind familia, în general şi famlia creştină, în special, a apărut
abia în prima jumătate a secolului nostru.
Cauzele care au determinat această întârziere sunt multiple. Prima ar fi accentul care s-a
pus în teologia occidentală, începând mai ales cu Evul Mediu, pe dimensiunea monastică a vieţii
creştine. Aşa încât în loc să aprofundeze aspectele comune pentru toate formele de viaţă creştină,
în perspectiva vocaţiei sale spre sfinţenie, gândirea teologică s-a orientat mai mult spre viaţa
monahală, pe care a instituit-o ca model şi criteriu desăvârşit al întregii existenţe creştine. Din
această cauză a apărut o anumită subestimare şi marginalizare a vieţii de familie în raport cu
viaţa monastică.
A doua cauză, după părerea noastră cea mai importantă, care a determinat o insuficientă
aprofundare teologică a vieţii de familie, este de ordin eclesiologic. în spaţiul unei eclesiologii
care punea accentul pe structurile instituţionale ale Bisericii (eclesiologia catolică mai ales
înainte de Vatican II) sau considera Biserica doar o „societate umană voită de Dumnezeu" 92,
(eclesiologia protestantă), o teologie a vieţii de familie nu se putea dezvolta decât pe categoriile
juridice ale contractului social, ale indisolubilităţii şi datoriei, şi nu pe categoriile biblice ale
iubirii jerifitoarc, ale dăruirii şi bucuriei existenţiale, ca roade ale Duhului Sfânt.

Noi considerăm că această insuficientă aprofundare teologică, la nivelul eclesiologiei şi


pnevmatologiei, a contribuit, alături de alte cauze specifice epocii moderne, la laicizarea
căsătoriei, la o atitudine necreştină faţă de sexualitate şi, în final, la criza spirituală în care se află

91 Paul Evdokimov, La nouveaute de L’esprit, Bregoiles ea Mauges, 1977. p. 221-222; apud Pr. Lector Petraru Gheorghe,
Familia creştină..., p. 79.
92 Marc Boegner, Qu’est ce que l'Eglise?, Paris, 1931, p. 202; apud Pr. lector Gheorghe Popa, Familia creştină..., p. 143.
acum multe familii, mai ales în ţările industrializate93.

Spre deosebire de teologia apuseană, teologia răsăriteană, datorită unei fidelităţi permanent
reînnoite faţă de spiritul apofatic al gândirii patristice, a privit întotdeauna familia nu ca „prima
celulă a societăţii umane", ci ca „imagine concretă a Bisericii"94, ca o formă specifică a
„comuniunii sfinţilor". Acesta este motivul pentru care viaţa de familie s-a bucurat de aceeaşi
preţuire ca şi viaţa monastică. în acest sens cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur este revelator.

într-o zi când predica poporului, luând atitudine împotriva reprezentărilor teatrale obscene,
marele orator s-a oprit pentru a răspunde la următoarea obiecţie: Vreţi să ne faceţi pe toţi
călugări? „Eu nu vă cer, a răspuns el, să vă retrageţî în munţi şi în singurătăţile pustiului, dar vă
cer să fiţi buni, smeriţi şi curaţi, voi cei care locuiţi în oraşe şi sate. Căci toate poruncile legii ne
sunt comune cu cele ale călugărilor în afară de castitate. Şi chiar în privinţa castităţii, oamenii
căsătoriţi trebuie să le fie asemănători prin castitatea inimii”95.
Deci, în Ortodoxie, viaţa monastică şi viaţa de familie sunt două căi cu responsabilităţi
specifice, având acelaşi scop: mântuirea. De aceea nu s-a făcut niciodată o separare între
poruncile şi sfaturile evanghelice şi, de aceea, în Biserica Ortodoxă nu s-a impus preoţilor de mir
celibatul. Conform canoanelor 9 şi 12 ale Sinodului din Gangra nimănui nu-i este îngăduit să se
căsătorească din dispreţ pentru viaţa monastică şi nimănui nu-i este îngăduit să intre în
monahism din dispreţ pentru familie.

Datorită acestui realism duhovnicesc, moştenit din generaţie în generaţie în spaţiul


Ortodoxiei, mănăstirile au fost şi sunt şi astăzi un izvor de putere şi de echilibru pentru viaţa
spirituală a familiilor credincioase. Dar, în acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că această
simfonie între cele două forme de viaţă creştină nu s-a bucurat nici în teologia răsăriteană de o
aprofundare sistematică. Ea s-a manifestat mai mult la nivel existenţial, în virtutea unei tradiţii
vii şi dinamice. Aşa se face că astăzi, mai ales generaţia tânără cunoaşte prea puţin fundamentul
şi sensul teologic, al acestei tradiţii. Necunoaşterea acestuia expune astăzi familia creştină, mai
mult ca oricând, influenţei unor ideologii sociale discutabile, cum ar fi : prioritatea valorilor
economice faţă de cele spirituale, maltusianismul şi neo-maltusianismul, eltc. Toate acestea pot

93 „Frica modernă de căsătorie — scrie Wisserll Hoolt, fostul secretar general al C.E.B.—, este un semn nu de emancipare, ci
de orbire asupra adevăratei naturi a relaţiilor umane. Afirmaţia că : „o căsătorie este atât de definitivă", sau „noi preferăm
să trăim împreună atât timp cât ne iubim, nu cât timp vom trăi", sau „noi nu dorim să ne angajăm" se aud adesea (...).
Tendinţa foarte răspândită astăzi chiar în biserici, de a trata ca un lucru de mică importanţă diferenţa între căsătoria pe viaţă
şi o relaţie temporară, arată că tinerele generaţii sunt, în mare parte, inconştiente de adevărata valoare a acestei legături
adânci, care este unul din cele mai bogate tezaure dăruite umanităţii”; în La paternite de Dieu dans un monde emoticine,
Geneve, Labor et Fidcs, 1984, p. 78, apud Pr. lector Gheorghe Popa, Familia creştină...,p. 144.
94 Vezi Evdokimov, La nouveaute de l’Esprit, Etudes de spiritualité, Abbaye de Bellefontaine, 1977. p. 238; apud Pr. lector
Gheorghe Popa, Familia creştină..., p. 144.
95 Sfântul Ioan Gură de Aur, în Matt, Omilia VII, 1 (P.G., LVII, 81-82), la P. Fourat, La spiritualité chrétienne, vol. I, Paris,
1931, p, XI; apud Pr. lector Gheorghe Popa, Familia creştină..., p. 144.
avea consecinţe nebănuite pentru sănătatea morală şi spiriuală a unei comunităţi sau a unui
popor, ca şi pentru vocaţia sa creatoare in mijlocul celorlalte popoare.

II.2 VOCATIA TRINITARA A FAMILIEI

Prima carte a Scripturii ne prezinta familia ca fiind chip al lui Dumnezeu şi cunună a
Creaţiei sensibile. Textul spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie" (Facere. 1,27). Interpretarea teologică a acestui
verset, atât în teologia clasică a Sfinţilor Părinţi, cât şi în teologia modernă, nu este unitară mai
ales în ceea ce priveşte sensul şi semnificaţia polarităţii sexuale.
Există însă un consens general al Părinţilor Bisericii, în ceea ce priveşte noţiunea de „chip
al lui Dumnezeu”. Ea se referă nu la natura umană, ci la om ca persoană care cuprinde în sine,
într-un mod specific - fie ca bărbat, fie ca femeie - întreaga natură umană96.

De aceea şi numele de om — Adam — care apare în Geneză este o noţiune cu caracter


general care se referă la întreaga umanitate, la omul universal, care cuprinde în sine atât
masculinul cât şi femininul. Găsim această interpretare la Sfântul Grigorie de Nissa. „Numele de
Adam — scrie el — nu-i dat acum obiectului creat ca în istorisirile ce urmează. Ci, omul creat
nu are un nume deosebit, el este omul universal. Aşadar prin aceasta numire universală a firii,
suntem chemaţi să înţelegem că Pronia şi Puterea dumnezeiască îmbrăţişează tot neamul
omenesc din prima creaţie (...). Deoarece chipul nu este într-o parte a firii, nici harul într-un ins -
ci această virtute se întinde asupra întregului neam omenesc” (...)97.

Există deci o unitate ontologică a întregului neam omenesc. Dar această unitate nu exclude
pluralitatea persoanelor, după cum pluralitatea persoanelor nu separă unitatea lor fiinţială.

Această distincţie între natură şi persoană în existenţa umană este specifică gândirii
creştine. Dumnezeu, după învăţătura creştină, s-a revelat în istorie ca fiind „Unul în fiinţă şi
întreit în Persoane".

Cu alte cuvinte, în orizontul credinţei creştine, Dumnezeu nu este o Esenţă impersonală, o


Cauză primordială a lumii, nici „primul impuls” orb, care pune în mişcare mecanismul lumii, ci
este Treime ipostatică sau personală98.

96 Conceptul de natură nu se referă doar la trupul omului, ci


la unitatea duală: suflet-trup;
97 Sfântul Grigorie de Nissa, De hominis opificio, XVI, P.G, t. 44, col. 134; Ac. la Vladimir Lossky, Teologia mistică a
Bisericii de Răsărit,trad. Pr. Vasile Răducă, „Editura Anastasia”, 1993, p. 149.
98 Christos Yannaras, La Persoane et l’Eros, Essai theologique d’Ontologie, Athenes, 1976, p. 85; apud Pr. lector Gheorghe
Popa, Familia creştină..., p. 145.
în acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu Tatăl, printr-o mişcare de
iubire netemporală, a purces la distincţia ipostaselor: fără a se împărţi, nici micşora. El a rămas
în propria Sa identitate, încă mai unit şi mai simplu"99.

Deci atunci când revelaţia creştină afirmă că „Dumnezeu este iubire’’ (I Ioan 4,16), ea nu
exprimă doar o „atitudine” a lui Dumnezeu faţă de om, ci ea se referă le ceea ce este Dumnezeu
în sine ca plenitudine a comuniunii personal-trinitare. Noi considerăm că numai în lumina
acestiu adevăr de credinţă se poate înţelege sensul deplin familiei. întrucât omul este creat după
chipul lui Dumnezeu trinitar, este el însuşi consubstanţial în ordinea naturii şi distinct în ordinea
persoanelor. Orice om - fie bărbat, fie femeie, este o persoană unică şi irepetabilă prin modul
specific în care ipostaziază aceeaşi natură umană. Deci identitatea de fiinţă şi alteritatea
personală este un mod de existenţă comun lui Dumnezeu şi omului. Deosebirea constă în faptul
că existenţa lui Dumnezeu este veşnică, în timp ce existenţa omului este un dar al lui Dumnezeu
care, prin actul creator, imprimă în existenţa umană ethosul comuniunii trinitare 100. Privită în
această perspectivă, familia ne apare ca o icoană a iubirii lui Dumnezeu pe pământ.

II.3 VOCATIA COMUNITARA A FAMILIEI


Pentru a înţelege mai bine această vocaţie vom face o scurtă exegeză a capitolului doi din
cartea Facerii.

Creaţia este prezentată aici în termeni cu totul diferiţi faţă de primul capitol, în timp ce în
primul capitol, omul este asimilat celorlalte creaturi printr-o binecuvântare comună, iar la nivelul
naturii este sublimată unitatea dintre om şi creaţie, în capitolul doi se arată mai clar care este
rolul şi locul omului în creaţie. Omul apare aici nu doar ca o cunună a creaţiei, ci şi ca preot al
creaţiei101; având misiunea să înalţe întreaga creaţie sensibilă spre o unire cât mai deplină cu
Dumnezeu. în acest sens creaţia cosmică apare ca o «Biserică în devenire posibilă”102, ca un loc
în care omul trebuie să celebreze liturghia universală a Cuvântului lui Dumnezeu, „prin care şi
întru care au fost create toate”. Această dimensiune eclesială a creaţiei cosmice se luminează şi
mai mult prin faptul ca în cartea Genezei, însăşi fiinţa umană apare ca biserică, iar persoana
umana ca preot în ea.
Bărbatul şi femeia apar în Geneză ca două persoane distincte unite într-un singur trup,
adică într-o singură fiinţă. „Natura umană — spune Vladimir Lossky — nu poate fi cuprinsă

99 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Comentarii depre Numele divine, P G., 4. 221 A.


100 Christos Yannaras. Libertatea moralei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 20.
101 Al. Schmemann, Aas der Freude leben. Freiburg im Breisgau, 1974. p. 113; apud Pr. lector Gheorghe Popa, Familia
creştină..., p. 146.
102 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Craiova 1986, p. 19.
într-o monedă. Ea reclamă nu singurătatea, ci comuniunea; după cum principiul personal în
Dumnezeu cere ca natura unică să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel şi în om, creat
după chipul lui Dumnezeu " .

Nu este întâmplător faptul că textul din Geneză precizează că bărbatul este chemat, mai
întâi, să pună în lucrare această recunoaştere a identităţii de fiinţă şi a alterităţii personale. „Iată
os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (în ebraică işa) căci a fost
luată din bărbatul său (iş)” (Facere 2, 23).

Această prioritate a bărbatului în dialogul său cu femeia nu înseamnă o relaţie de


subordonare, ci dimpotrivă o ordine aşezată de Dumnezeu în comunitatea umană, ordine prin
care viaţa dumnezeiască a Sfintei Treimii se comunică umanităţii şi, prin ea, întregului
cosmos103. De fapt textul spune clar că Dumnezeu a aşezat femeia „în faţa" bărbatului: eţer
Kenegdo104 (Geneza 2, 18). în ebraică această prepoziţie nu exprimă o relaţie de subordonare,
aşa cum s-a interpretat de multe ori în istorie, ci ea arată, cel mai adesea, lucrarea Iui Dumnezeu,
prin care El mângâie pe cei întristaţi şi singuri105. De asemenea această prepoziţie ebraică se
referă la realitatea dialogului prin cuvânt şi nu la un act al „vederii” fizice.
Cu alte cuvinte, unitatea dintre bărbat şi femeie, în textul biblic al creaţiei, nu se referă
doar la polaritatea sexuală, şi specifică şi regnului animal, ci la o unitate mult mai profundă care
se realizează în orizontul cuvântului, al comuniunii, în centrul căruia se află vocaţia de a „numi”
creaţia, vocaţia sacerdotală. Pentru tradiţia biblică, ceea ce este înscris dintru început în
umanitate nu este diferenţierea sexuală, ci vocaţia de a deveni o biserică a Cuvântului. Aceasta
dimensiune eclesială a relaţiei dintre bărbat şi femeia este subliniată în mod deosebit de Sfântul
Maxim Mărturisitorul în primele 7 capitole ale Mistologiei sale. Ea este strâns legată de
structura ontologică a cosmosului şi a omului şi, de asemenea, de cele cinci polarităţi existente
în creaţie, şi anume:
1. distincţia dintre creat şi necreat;
2. în cadrul creatului, distincţia dintre natura inteligibilă şi cea sensibilă;
3. în cadrul naturii sensibile, distincţia dintre cer şi pământ;
4. în cadrul pământului, distincţia dintre paradis şi lumea locuită;
5. în cadrul lumii locuite, distincţia dintre bărbat şi femeie.

103 Paul Evdokimov scrie în acnst sens: „Femeia are vocaţia de a întoarce permanent bărbatul la funcţia sa esenţială
sacerdotală, a pătrunde sacramental elementele acestei lumi şi a le sfinţi, a le purifica prin rugăciune. Duhul Sfanţ face să
încolţească iubirea sacerdotală a soţilor şi gingăşia maternă a soţiilor”, op. cit., p. 238;
104 Wilhelm Vischer, La loi, ou Ies cinq livres de Moise, Delechana, Niestie, Neuchâtel, 1940. p. 76. apud Pr. lector Gheorghe

Popa, Familia creştină..., p. 147.


105 Francine Carrilo-Guetbert, Une scule chiar; L'lmaginaire a l'epreuve în Bulletin du centre protestant d'eludes, nr. 1,

fevrier, 1983, p. 25-26. apud Pr. lector Gheorghe Popa, Familia creştină..., p. 147.
în Rai, omul avea vocaţia ca, ajutat de harul Iui Dumnezeu, să depăşească toate aceste
diviziuni pentru a se îndumnezei şi prin el să se îndumnezeiască cosmosul întreg. Mai întâi el
trebuia să depăşească separaţia dintre sexe printr-o viaţă castă. în a doua etapă el trebuia să
reunească Paradisul terestru cu restul cosmosului terestru pentru ca şi acesta să devină Paradis.
în al treilea rând sufletul şi trupul său trebuiau să biruie spaţiul pentru a uni pământul cu cerul,
lumea inteligibilă cu cea sensibilă. în cele din urmă această umanitate cosmică se va dărui pe
sine lui Dumnezeu, primind în schimb de la EI, prin harul său iubitor, tot ceea ce Dumnezeu
posedă în virtutea naturii Sale”106.

Prin căderea în păcat bărbatul şi femeia au pierdut vocaţia relaţiilor dintre ei. Nu trebuie să
uitam că şi textul biblic al creaţiei este redactat în categoriile lumii căzute şi separate de harul lui
Dumnezeu. De aceea şi binecuvântarea paradisiacă de a „creşte şi a se înmulţi dată primului
cuplu uman (Facere 1, 28), în condiţia noastră separată, apare iremediabil legată de separare şi
moarte, Vladimir Lossky, reflectând asupra acestui aspect al vieţii umane scrie: „Sexualitatea
paradisiacă, izvorând în întregime dinr-o inferioritate consubstanţională (erau goi şi nu se
ruşinau, n.n) şi a cărei multiplicare miraculoasă urmând să se reverse peste tot, fără a angaja nici
înmulţire, nici moarte, ne este aproape complet necunoscută, căci păcatul, obiectivând trupurile
(şi au văzut că erau goi) a făcut din primele două persoane umane două naturi separate, două
fiinţe individuale, având între ele relaţii exterioare"107.

într-adevăr, scos din Paradis, bărbatul nu mai numeşte fermeia „işa”, ci „Eva”, mama celor
vii (Facere 3, 20). Privirile lor se vor orienta de acum înainte spre maternitatea biologică,
purtătoare de speranţă. în această perspectivă îi aşează însuşi Dumnezeu (Facere 3,15-17). Deci
maternitatea biologică, aşa cum o avem noi astăzi, este o consecinţă a căderii primului cuplu
uman din starea de har.

Sântul Grigorie de Nissa şi apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul au afirmat că ea a fost


prevăzută de Dumnezeu ca un antidot împotriva morţii şi a separării. Deşi a introdus în existenţa
umană legea naşterilor şi a morţilor, totuşi maternitatea biologică a menţinut în istorie, pe de o
parte, nostalgia frumuseţii originare a familiei şi, pe de altă parte, speranţa mântuirii şi a salvării
din moarte. Această speranţă se va împlini prin naşterea Mântuitorului lisus Hristos, noul Adam,
care a intrat în timp printr-o nouă maternitate restaurând astfel familia în vocaţia sa originară:
aceea de a fi icoana iubirii lui Dumnezeu pe pământ, după cum am mai spus, şi de asemenea,
vocaţia de a fi Biserică a Logosului creator, a Cuvântului şi Fiului Iui Dumnezeu.

în acest fel separarea biologică dintre bărbat şi femeie a fost depăşită, deschizându-se în
106 Vladimir I.ossky, op. cit, p. 101;
107Ibidem, p. 105.
istorie două căi existenţiale pentru salvarea din moarte şi unire cu Dumnezeu: calea vieţii
monahale, care transcede timpul şi istoria, fiind o anticipare a împărăţiei cerurilor, şi calea
căsătoriei creştine, care începe transfigurarea timpului şi a istoriei prin naşterea de noi fii ai lui
Dumnezeu prin Fiul său reîntrupat. Ambele căi au fost unite numai în persoana Maicii
Domnului, care a fost, în acelaşi timp, fecioară şi mamă. De aceea Sfinţîi Părinţi au văzut în
persoana Maicii Domnului chipul Bisericii, Mireasa lui Hristos, iar în relaţia dintre Hristos şi
Biserică, au văzut arhetipul relaţiei dintre soţ şi soţie în familia creştină.

II.4 INTELESUL ECLESIAL AL FAMILIEI

Atitudinea Mântuitorului faţă de familie o putem vedea în dialogul său cu fariseii, relatat
în Evanghelia după Matei 19, 1-12.

Fariseii, căutând ca de obicei să-L prindă în cuvânt, îi cer să interpreteze un loc precis din
Lege „Se cuvine, oare, bărbatului să-şi lase femeia sa pentru orice pricină”?.

Trebuie să ştim că în timpul Mântuitorului, părăsirea sau lăsarea soţiei era prevăzută de
lege. „De va lua cineva femeie, scrie în Deuteronom 24, 1 şi se va face bărbat ei, dar ea nu va
afla bunăvoinţă în ochii lui, pentru că va găsi el ceva neplăcut (erwat davar) la ea, îi va scrie
carte de despărţire, i-o va da la mână şi o va slobozi din casa sa”.

Termenii ebraici ervat davar = ceva neplăcut sau „motiv de ruşine", erau înţeleşi în mod
diferit în şcolile rabinice. Pentru şcoala lui Hillel, spre exemplu, dacă cei doi parteneri nu se mai
iubeau, căsătoria era de la sine dizolvată, iar actul de „slobozire”, era doar o atestare a acestei
stări de fapt. Şcoala lui Schammai nu admitea divorţul decât în caz de adulter108.

La întrebarea pusă de farisei, privind aceasta problemă, Mântuitorul, în loc să dea o reţetă
uşor aplicabilă sau să ia parte uneia dintre şcoli, reaminteşte care a fost relaţia originară dintre
bărbat şi femeie, ca şi lucrarea tainică a lui Dumnezeu în cadrul acestei relaţii: „N-aţi citit că Cel
ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Pentru aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi
pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fî amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un
trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă”.

Deci textul subliniază clar că, datorită faptului că bărbatul şi femeia primesc existenţa lor
personală de la Dumnezeu, el trebuie să părăsească pe tatăl şi pe mama care i-au cunoscut în

108 Pierre Bonnard, L’Evangile selon Saint Matthieu, Delachaux et Niestle, Neuchâtel, 1963, p. 281; apud Pr. lector Gheorghe
Popa, Familia creştină...,p. 149.
ordine biologică. Contrar obiceiurilor familiale şi patriarhale ale Vechiului Israel în care
femeiaşi nu bărbatul trebuie să părăsească familia, aici se spune că bărbatul este cel care trebuie
să-şi părăsească familia.

Comentatorii spun că, de fapt, nu este vorba de o simplă părăsire a casei, ci de o depăşire a
trecutului şi legăturilor biologice, pentru a intra într-o nouă relaţie de ordin spiritual. în acest caz,
a deveni „un singur trup" înseamnă şi unirea fizică109, dar nu o unire iluzorie, închisă într-o
uniformitate trecătoare, ci o unire transfigurată, printr-o dăruite reciprocă de sine, care are drept
izvor şi model iubirea Tatălui faţă de Fiul în Duhul Sfânt; iar „a nu separa ceea ce Dumnezeu a
unit", înseamnă a rămâne fideli umanităţii originare, care nu poate exista decât în comuniune110.

Sfântul Apostol Pavel consideră această comuniune dintre bărbat şi femeie „taină mare",
atunci când se întemeiază în Hristos şi în Biserică (Efeseni 5, 32). Este taină mare întrucât
restituie omului vocaţia sa originară, vocaţia sacerdotală şi eclesială111. Ea este confirmată de
Mântuitorul însuşi prin participarea sa la Nunta din Cana Galileii.

Interpretând acest eveniment, Sfinţii Părinţi au văzut în minunea prefacerii apei în vin o
prefigurare a botezului şi euharistiei, deci o prefigurare a fiinţei Bisericii creştine. De aceea,
există o strânsă legătură între minunea din Cana Galileii, Potirul euharistie şi potirul comun din
care beau cei doi tineri. Acest lucru se poate observa destul de clar din rânduiala însăşi a tainei
cununiei. Structura ei este aceeaşi cu a Sfintei Liturghii, având o parte pregătitoare numită
Logodnă şi apoi rânduiala propriu-zisă a tainei. Astăzi Logodna se săvârşeşte în Biserică, după
Sfânta Liturghie, fie odată cu Cununia, fie cu un timp oarecare înainte. Ea se mai numeşte şi
rânduiala punerii inelelor. După binecuvântarea mică, ectenia mare şi o scurtă rugăciune,
preotul împreună cu nunii aşează inelele în degetele inelare ale mânii drepte la mire şi apoi la
mireasă. Apoi Logodna se încheie cu o rugăciune prin care se cer lui Dumnezeu întărirea
legăturii celor doi tineri „în credinţă, în înţelegere, în adevăr şi în dragoste”.
în vechime acest ritual de pregătire pentru Taina Cununiei era mult mai bogat şi avea
elemente specifice fiecărei comunităţi creştine. Spre exemplu, în ritualul copt112 slujba logodnei
începea dimineaţa foarte devreme. Logodnicul, însoţit de părinţi, prieteni şi cunoştinţe, venea la
Biserică, Preotul ieşea în întâmpinarea lui în lumânări aprinse până la uşa bisericii, şi corul cânta
la sosirea sa: ..Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”. Toţi răspundeau „Aliluia”.

109 Ibidem.
110 Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Cel care nu este legat prin legăturile căsătoriei nu posedă în el însuşi totalitatea fiinţei sale,
ci numai pe jumătate: bărbatul şi femeia nu sunt două, ci o singură fiinţă”. Vezi Paul Evdokimov. op. cit., p. 230.
111 Tertulian în lucrarea sa De resurrectione carnis, scrie că atunci când Dumnezeu l-a făcut pe Adam din pământ, acesta

prefigura deja pe Hristos; „Christus cogitabatur homo futurus". Iar când i-a dăruit femeia drept ajutor, aceasta prefigura
deja pe Maica Domnului şi Biserica: sciebat enim sexum Mariae et deinceps Ecclesiae profutururm” (P L.. 2, 802).
112 Ritualul copt este specific creştinilor din Egipt şi Etiopia;
Astfel era condus la locul care îi era rezervat. După aceea sosea logodnica cu părinţii şi prietenii
săi. Pentru ea se cânta un imn închinat Maicii Domnului şi era condusă într-un alt loc rezervat ei.
După ce se citea o rugăciune de mulţumire şi alte rugăciuni pentru logodnă, se binecuvântau
hainele logodnicului care erau: o tunică de mătase policoloră, o centură şi un acoperământ alb de
pus pe cap. El se îmbrăca cu hainele binecuvântate şi primea inelul pe care preotul il aşeza în
degetul inelar al mâinii drepte. Apoi se îndreptau împreună spre locul în care se afla logodnica.
De această dată nu preotul, ci logodnicul aşeza inelul în degetul logodnicei ca semn că ea
acceptă ca el să-i fie logodnic. După aceasta preotul o aşeza de-a dreapta logodnicului şi
acoperea cu vălul alb capetele celor doi. Acesta era semnul că ei acceptă să se unească prin
Taina Cununiei şi corul cânta imnul „Mireasă adevărată, Maică a lui Dumnezeu”113.

în ritualul armean al logodnei, preotul oferea logodnicului şi o cruce, pe care acesta o


dăruia logodnicei sale ca simbol al fidelităţii. Ceremonia se incheia cu binecuvântarea unui
pahar cu vin, din care cei doi gustau.

Taina propriu-zisă a Cununiei are şi ea două părţi. Ca şi Sfânta Liturghie începe cu


binecuvântarea Sfintei Treimi: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Duh”. Urmează apoi ectenia mare cu cereri specifice pentru viaţa de familie şi apoi trei
rugăciuni, cu o deosebită semnificaţie spirituală în care se arată scopul pentru care Dumnezeu a
creat neamul omenesc şi se invocă prezenţa şi binecuvântarea tainică a Mântuitorului „ca oare-
când la Cana Galileii”114 A treia rugăciune este şi mai importantă întrucât se arată clar că
săvârşitorul nevăzut al Tainei este însuşi Dumnezeu: „însuţi şi acum Stăpâne, întinde mâna Ta
din Sfântul Tău lăcaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N) pentru că de către Tine se
uneşte bărbatul eu femeia”. în timpul acestei rugăciuni preotul uneşte dreapta mirelui cu dreapta
miresei. Preotul reprezintă aici pe însuşi Dumnezeu Creatorul care luând mâna dreaptă a Evei a
aşezat-o în mâna dreaptă a lui Adam; Acest gest exista în antichitate atât la iudei, cât şi la greci
şi romani115.

Urmează apoi aşezarea cununilor pe capetele celor doi miri Sfânta Treime este prezentă
aici: Tatăl îi încununează, Fiul îi binecuvântează şi Duhul Sfânt îi Sfinţeşte. Corul cântă:
„Doamne Dumnezeul nostru cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii” (loan 17, 22). Astfel

113 R.P.A, Raes, Le Mariage dans Ies Eglises d’Orient, Chevetogne, 1958, p. 24-25. apud Pr. lector Gheorghe Popa, Familia
creştină..., p. 150.
114 „Dumnezeule cel preacurat şi Ziditorule a toată făptura, care din iubirea Ta de oameni ai prefăcut coasta strămoşului Adam

în femeie şi i-ai binecuvântat pe dânşii şi ai zis: creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul; şi pe amândoi i-ai arătat un
trup prin însoţire; căci pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un
trup, şi pe care i-a unit Dumnezeu omul să nu-i despartă (...). însuţi Stăpâne Prea Sfinte, primeşte rugăciunea noastră a
robilor Tăi şi precum acolo (în Cana Galileii) şi aici, fiind de faţă cu ajutorul Tău cel nevăzut, binecuvântează nunta
aceasta”, (vezi Rânduiala Cununiei, Aghiazmatar, Bucureşti, 1984. p. 81-82);
115 R.P-A. Raes. op. cit p, 72.
mirii intră în comuniunea Sfinţilor Bisericii. Urmează a doua parte a Tainei care nu este altceva
decât o Liturghie a Darurilor mai înainte Sfinţite în care un simplu pahar cu vin a înlocuit
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Ea începe cu citirea Apostolului şi Evangheliei
(cea de la nunta din Cana Galileii) urmată de ectenia întreită cu cereri speciale. Se trece apoi la
ectenia cererilor şi rugăciunea Tatăl nostru, urmată de binecuvântarea paharului cu vin din care
preotul dă celor doi ca să bea, în timp ce corul cântă „Paharul mântuirii voi lua şi numele
Domnului voi chema". Prin împărtăşirea din acelaşi pahar cei doi miri se unesc unul cu altul şi
împreună se unesc cu Hristos, familia lor devenind, după expresia Sfântului Clement al
Alexandriei, „casa Mântuitorului". Din acest moment potirul vieţii lor nu mai poate fi separat de
potirul euharistie al Bisericii. De aceea, odinioară, înainte, de a ieşi din biserică, se făcea
înconjurul acesteia de trei ori, cântându-se trei tropare, aceleaşi ca şi la Taina Preoţiei, însă în
ordine, inversă. Astăzi se înconjoară de trei ori doar masa în faţa căreia a fost săvârşită slujba.
După aceea se ridică cununile, pe care soţii le purtau altădată timp de opt zile. Acest timp era
consacrat rugăciunii şi pregătirii pentru misterul iubirii. De asemenea el exprima respectul faţă
de Taina însăşi a Cununiei. Unii tineri plecau în acest timp la o mănăstire, trăind aceste zile în
înfrânare, ca un început de iniţiere în stăpânirea şi echilibrul dorinţelor naturale.
în sfârşit, Taina Cununiei se încheie cu un apolis în care se invocă mijlocirea Sfinţilor
împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa Elena, precum şi a Sfântului Mare
Mucenic Procopie şi a tuturor Sfinţilor.

Sfântul mucenic Procopie reprezintă modelul ascetic al căsătoriei creştine, întrucât, după
cum scrie tradiţia, a sfătuit douăsprezece femei să părăsească bucuriile matrimoniale pentru a
ajunge, prin martiriu, la bucuriile nunţilor cereşti.

Cu alte cuvinte, familia creştină aduce în Biserică, viaţa sa naturală pentru ca aceasta să fie
transfigurată prin darul Duhului Sfânt, într-o viaţă plină de har. Aceasta nu înseamnă
devalorizarea relaţiei naturale, ci transformarea dinamică a „erosului” legat de necesitatea
naturală, într-un eveniment al comuniunii, asemănător cu comuniunea care există în „marea
familie spirituală" care este Biserica. Această transformare a „erosului" natural nu se poate face
decât prin asceză. Asceza transformă iubirea naturală întrr-o iubire asemănătoare cu cea a lui
Hristos, care a luat forma Crucii.

Există deci o cruce a familiei creştine, prin care „erosul", eliberat de necesitatea naturală a
dorinţei şi a plăcerii biologice, devine iubire răstignită şi dăruire ascetică de sine. Cum trebuie să
se manifeste această dăruire ascetică de sine în familia creştină, vom arăta succint în cele ce
urmează.
Scopul vieţii creştine, după concepţia ortodoxă, e dobândirea Sfântului Duh. Acest lucru
priveşte respectul priorităţii absolute a harului izbăvitor în Familia creştină. Viaţa familială
trebuie să fie o lucrare omenească condusă de Sfântul Duh, căci numai Acesta transcende şi
biruie toate obstacolele ce stau în calea restaurării firii omeneşti şi a ridicării ei la o demnitate
nouă. înnoirea vieţii, pe care Sfântul Duh o împlineşte în virtutea jertfei şi învierii lui Hristos, e
o lucrare ce se desfăşoară pe cele două planuri ale existenţei, planul fenomenelor naturale şi cel
al misterului, între care nu există nici un hiat, căci amândouă formează unitatea realităţii
transfigurate. De aceea şi Familia creştină este o existenţă unică de rugăciune şi taină, de virtute
şi dar116. Ca atare, ea nu poate fi înţeleasă decât "în Hristos şi în Biserică".
Din faptul că Logosul ziditor al lumii e însăşi faţa lui Dumnezeu care se întrupează,
gândirea ortodoxă mărturiseşte că între creaţie şi răscumpărare există o relaţie tainică încă
înainte de veac, care arată că lucrurile lumii nu-şi descoperă sensul deplin decât în planul
mântuirii.

Dumnezeu e singura viaţă deplină şi adevărată117. în ce priveşte Familia şi mai ales


Familia creştină, nu e cu putinţă să cugetăm la ea independent de Dumnezeu prin care a fost
rânduită şi prin care ea subsistă, nu-i putem aprecia valoarea după scopurile ei secunde, nu-i
putem înţelege sensul, făcând abstracţie de acţiunea imediată a harului. E adevărat că pentru a
ajunge la desăvârşirea Familiei, trebuie să trecem prin pragul "morţii lui Hristos". Totuşi, a
concepe o separaţie ontologică între realitatea empirică a vieţii conjugale şi misterul de
necuprins al prezenţei divine care-i garantează autenticitatea şi veşnicia, stabilind o distincţie
reală între actul natural al relaţiei strict biologice şi Familia creştină, înseamnă a face o spărtură
care dezbină însăşi ideea iubirii creatoare118. Am ajunge astfel să privim creaţia şi harul ca două
acte esenţial distincte ale lui Dumnezeu, între care nu ar fi o relaţie fiinţială, intimă, de
întrepătrudere, ci numai una paralelă, de coexistenţă. Sensul divin al Familiei nu e determinat de
un adaos de putere cerească, ci de introducerea ei într-o lume nouă, în viaţa şi lumea Duhului
creator şi înnoitor, unde totul este activitate şi dinamică spirituală. Deşi mare în sine încă de la
zidire, Familia este înduhovnicită în creştinism, care face din ea nu numai parţial, ci total, un
lucru spiritual, văzând în ea chipul legământului tainic, dar foarte real, dintre Hristos şi Biserică,
reprezentând astfel umanitatea regenerată .

Prin realizarea căsătoriei se înţelege adesea modul în care se îndeplinesc scopurile pentru
care ea a fost rânduită. Gândirea ortodoxă a ţinut totdeauna la ideea că iubirea, care leagă pe soţi
116 Ideea de transfigurare o găsim la Serghei Bulgakow, Cerul pe pământ, în "Raze de lumină", V, 1933, nr.2, p.47-50; apud
Preot Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei..., p. 66.
117 Cf. Filocalia, voi.III, Sf Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, trad. Prot. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1948,
p.327 şi notele.
118 Pr. Ilie Moldovan, învierea ca sens şi finalitate a lumii, în "The Altar Almanach", 1971 -1972, Londra, p. 129.
întreolaltă, este una din formele posibile de comuniune umană, căreia îi revine însă o
însemnătate de prim ordin. Iubirea aceasta e chiar forma originară a comuniunii umane,
deoarece comuniunea primordială a fost constituită ca punte de legătură paradisiacă între Adam
şi Eva. Deşi anagajează fiinţa umană în întregime, ea este fundamantal spirituală. Această iubire
e ridicată în creştinism la demnitatea de Taină şi prin ea este ridicată căsătoria însăşi. Regenerată
după faptul căderii protopărinţilor în păcat, iubirea devine iarăşi o realitate plenară prin lucrarea
Sfântului Duh, care transfigurează universul simţurilor, făcând din el expresia comuniunii
spirituale. Căsătoria este o cerinţă a naturii omeneşti după latura sa personală, profund spirituală,
cel mai de seamă scop al ei fiind desăvârşirea în dragoste. Părerea că unirea sau comuniunea
conjugală, trupească şi spirituală în acelaşi timp, e numai un epifenomen al actului înmulţirii, o
premiză indispensabilă pentru naşterea copiilor sau numai justificarea neapărat necesară în viaţa
morală faţă de invazia concupiscenţei, susţinută cu titlu de prestigiu de către o gândire apuseană
milenară, este superficială119. Vocaţia unei stări sau a unui sacerdoţiu conjugal este o aspiraţie
către desăvârşire. Sub influenţa acestei chemări, soţii pot să vadă că cea mai înaltă îndatorire a
legăturii lor estejajutorul ce şi-l acordă unul altuia în vederea propăşirii lor spirituale, cunoscând
astfel şi sfinţenia legământului lor. Prin însăşi statutul său ontologic, omul nu poate trăi singur
sau izolat. Pentru el căsătoria este singura comunitate declină de viata necondiţionată.
Sensul vocaţiei conjugale e dăruirea. De fapt, nu în mod simplu simpatia reciprocă
dintre soţi şi nici comuniunea în cuget şi simţiri sunt acelea care fac căsătoria. Prima ar
putea fi doar o condiţie principală, iar a două numai un rezultat. Ci voinţa ca două făpturi
ale lui Dumnezeu să devină o singură fiinţă, realizând minunea de a fi amândouă "într-un
trup", de a se uni adică în văpaia dragostei, într-o unitate de nedespărţit. Unitatea fiinţială
este idealul căsătoriei. Această voinţă întrece elementarul impuls natural al instinctului de
consevare. Legea naturii care face ca să simţim trebuinţa unei fiinţe de sex contrar pentru
desăvârşirea personalităţii noastre şi unitate durabilă, are temeiul în asemănarea noastră cu
fiinţa divină, în aspiraţia spre împărăţia desăvârşirii, în setea după veşnicie a făpturilor
create51.

II.5 ASPECTE DUHOVNICESTI

În primul rând membrii unei familii creştine trebuie să trăiască într-o atmosferă de
rugăciune. Experienţa duhovnicească ne arată că o familie este binecuvântată atunci când
responsabilităţile temporale ale membrilor săi sunt împlinite cu rugăciune.

119 A se urmării până la capăt linia augustiniană din morala romano-catolică.


Din nefericire astăzi, s-a uitat puterea binefăcătoare a rugăciunii în viaţa de familie. De
cele mai multe ori, părinţi şi copii, tineri şi bătrâni, trăiesc în risipire de gânduri şi sentimente
contradictorii. Adesea ei se plâng că sunt prea preocupaţi, şi prea obosiţi pentru a mai respecta
un ritm liturgic al timpului Dar nu de timp este vorba, ci de o stare de suflet, de o conştiinţă a
prezenţei lui Dumnezeu în fiecare clipă care trece.

Având conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în familia lor, soţii creştini nu mai privesc
relaţile dintre ei doar în perspectiva unei autorealizări temporale, ci în perspectiva binecuvântării
finale în împărăţia lut Dumnezeu. în acest sens avem un exemplu concret în Sfânta Scriptură. în
cartea Iui Tobit citim următoarele: „Iar când au rămas numai ei doi în cameră (Tobie şi Sara),
Tobie s-a sculat din pat şi a zis: „Scoală soro, să ne rugăm ca să ne miluiască Domnul!”. Şi a
început Tobie a zice: „Binecuvântat eşti Tu Dumnezeul părinţilor noştri, şi binecuvântat este
numele Tău cel sfânt şi slăvit întru toţi vecii. Să te binecuvânteze pe Tine cerurile şi toate
făpturile Tale!

Tu ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin, şi din ei
s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem un ajutor
asemenea lui...”. Şi acum Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inima
curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine, şi a ne duce împreună până la bătrâneţe! Şi
a zis şi ea cu el: „Amin”. Apoi au dormit liniştiţi în noaptea aceea” (Tobit 8, 4).

Cât de importantă este aceasta atmosferă de rugăciune, de iubire respectuoasă şi jertfitoare,


pentru viaţa unei familii, nu poate să o ştie decât cei care trăiesc în orizontul ei.

Experienţa retorică ne demonstrează că rugăciunea personală, unită cu rugăciunea liturgică


a întregii Biserici, reprezintă pentru soţii creştini un sprijin real, prin care iubirea lor devine mai
altruistă şi mai responsabilă. Dar nu numai iubirea lor, unul fată de altul, ci şi iubirea lor faţă de
copiii care-i aduc pe lume dobândeşte o nouă semnificaţie. Copiii sunt primiţi, în acelaşi timp,
ca dar al lui Dumnezeu şi ca rod al iubirii lor rugătoare. Se ştie astăzi că iubirea pe care un copil
o primeşte de la părinţi la începutul vieţii sale este de neînlocuit; este ca o temelie pe care se va
construi mai târziu întreaga sa viaţă. Copilul lipsit de iubire va fi mult mai vulnerabil şi mult mai
expus suferinţelor psihice. De asemenea; impresiile pe care un copil le primeşte în timpul
sarcinii de la mamă determină, într-o mare măsură, sănătatea sa fizică şi spirituală. În vechime
când o mamă zămislea un copil era înconjurată cu multă atenţie de întreaga familie. Pentru a fi
ferită de şocurile zgomotelor puternice şi de orice atmosferă agresivă, viitoarea mamă rămânea
mai mult în casă, într-o cameră special amenajată, cu multe icoane şi o candelă ce ardea tot
timpul. Atât ea cât şi soţul său trebuiau să aibă un somn ordonat, să nu facă excese, să se roage,
pentru ca în această atmosferă viitorul copil să se poată dezvolta. Această atitudine era expresia
unei iubiri chenotice, care avea ca temei iubirea chenotică a lui Hristos şi a Maicii Domnului,
Părinţii renunţau la propria lor viaţă pentru a se dărui copilului şi, totuşi, această renunţare le
sfinţea viaţa.

Sfântul Ioan Gură de Aur, îndemna pe părinţi să pună copilul nou-năsrut numele unei
persoane sfinte, pentru ca o viaţă sfântă să fie model şi exemplu pentru el. În vieţile sfinţilor se
poate observa că vocaţia lor a fost influenţată, cel mai adesea, de o persoană sfântă care s-a aflat
în preajma lor şi pe care ei au văzut-o rugându-se. Fără explicaţii, copilul îşi însuşeşte
rugăciunea ca o activitate naturală şi, fără a avea nevoie de argumente logice, el simte prezenţa
lui Dumnezeu. În Biserica noastră ortodoxă, copiii sunt primiţi la Botez şi Euharistie, pentru că
relaţia noastră cu Dumnezeu, nu este doar o relaţie intelectuală. Multe culte neoprotestante
consideră că nu trebuie să botezăm copiii până când nu-şi pot mărturisi sau alege ei înşişi,
credinţa. Este ca şi cum nu trebuie să hrănim un copil până când el va avea puterea să-şi aleagă
singur meniul. Experienţa duhovnicească ne arată că iubirea, rugăciunea şi exemplul personal
sunt mai de folos decât cuvintele sau argumentele logice, când este vorba să călăuzim paşii
copiilor spre Dumnezeu. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică nu se poate impune. Ea se
naşte pe calea libertăţii. De aceea părinţii creştini nu trebuie să constrângă; ci să inspire copiilor
lor iubirea faţă de Hristos şi faţă de Biserică, trăind ei înşişi în orizontul acestei iubiri, care dă
sens şi valoare existenţei lor comunitare.

CAPITOLUL III – TEMEIURI PATRISTICE ALE FAMILIEI

III.1 IUBIREA – TEMEIUL DE BAZA AL FAMILIEI

Concepţia ortodoxă referitoare la Familia creştină are ca temei învăţătura nouă cuprinsă
în Evanghelie. Ea nu se leagă într-un mod îngust de gândirea Vechiului Testament. Continuarea
neamului apare la iudei cu o semnificaţie proprie, pe care poporul ales o are cu privire la
căsătorie: un mare număr de copii şi înmulţirea lui "ca nisipul marii" constituie semnul principal
al binecuvântării cereşti. Dimpotrivă, absenţa copiilor este o nenorocire, mai ales în ce priveşte
femeia120. Acest punct de vedere al Vechiului Testament este în mod intim legat de lipsa unei
idei clare despre viaţa veşnică. Iudeul Vechiului Testament nu credea în supravieţuirea personală

120 P. Grelot, Le couple humain dans l'Ecriture, Ed. du Cerf, Paris, p. 40. apud Preot Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi
frumuseţea căsătoriei..., p. 67.
după moarte sau dacă nutrea oarecare nădejde în acest sens, viaţa viitoare i se părea o existenţă
diminuată, o umbră de viaţă în "şeol".121 în acest fel, singura prelungire sigură a vieţii aparţinea
posterităţii din lumea aceasta, după cum am mai văzut în volumul anterior. Căsătoria şi Familia
erau subordonate acestei credinţe, admiţându-se odată cu ea poligamia şi concubinajul, în
vederea propagării neamului. (Gen. 16, 1-3). Legea "leviratului" pretindea ca un frate "să ridice
sămânţa" fratelui său mort fără a fi avut copii, prin o căsătorie cu văduva lui (Gen. 18). Ideea
unei căsătorii unice, întemeiată pe iubire veşnică între bărbat şi femeie, a rămas doar o imagine
ideală, lipsită însă de consistenţa unui principiu de viaţă religioasă.

Invăţătura din Noul Testament se distinge în mod categoric. Textele neotestamentare


despre căsătorie şi Familie nu reduc, într-un sens iudaic, căsătoria la procreaţie, văzând în
aceasta scopul principal al convieţuirii, precum şi justificarea însăşi a unirii lor conjugale.
Această opoziţie apare cu limpezime în trei cazuri precise:
a) in istorisirea sinopticilor (Mt. 22, 23-32; Mc. 12, 18-26; Le. 20, 27-37) privind atitudinea
Mântuitorului la adresa legii leviratului, ideea creştină despre viaţa veşnică înlocuieşte grija de
"nemurire" terestră prin înmulţirea unui neam. Mai ales din pericopa de la Luca reiese cu evidenţă
imposibilitatea de a concepe, în viaţa eternă, relaţiile dintre bărbat şi femeie potrivit gândirii
iudaice: unire simţuală şi procreatoare122. în teologia romano-catolică răspunsul lui Iisus către
Saduchei a fost adesea utilizat ca o probă a caracterului strict temporal al căsătoriei, chiar pentru
creştini, şi ca o aprobare necondiţionată a recăsătoriei în cazul văduviei. Hristos afirmă doar că în
lumina învierii, căsătoria nu poate să rămână, în împărăţia lui Dumnezeu, drept o instituţie
destinată naşterii de prunci. El însă nu suprimă ideea unei iubiri veşnice dintre soţi, după cum nici
nu înlătură scopul naşterii de prunci în căsătoria din această lume, dependent şi acesta de una şi
aceeaşi iubire,
b) în cuvintele Mântuitorului referitoare la imposibilitatea divorţului, apare mai clar
învăţătura pe deplin nouă a căsătoriei, în opoziţie cu Deuteronomul iudaic (Mt. 5, 32, Mc. 10,
11; Le. 16, 18). Indisolubilitatea căsătoriei exclude prin ea însăşi caracterul utilitar, subordonat
procreaţiei şi presupune legea iubirii, legătura eternă între persoane unice, predestinate vieţii
veşnice. Dragostea e un fapt care nu poate fi conceput decât de experienţă, ea nu poate fi
compatibilă cu păcatul adulterului, care e singura cauză de provocare a despărţirii, după
Evanghelia de la Matei. În caz de adulter, însă, Biserica nu "desface" căsătoria care, în realitate,
nici nu trebuie "desfăcută", de vreme ce această însoţire ca unire în dragoste nu există, întrucât

121 R. Patai, L 'amour et le couple aia temps bibliques, Tours, 1967. apudPreot Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi
frumuseţea căsătoriei...,p. 68.
122 J. Meyendorff, op. cit., p. 17.
legea împărăţiei nu s-a împlinit123.

c) Atitudinea Sfântului Apostol Pavel faţă de Familie este expusă clar în Epistola către
Efeseni, dar ea se completează cu ideea că Familia este o realitate veşnică ce depăşeşte timpul
istoric nefiind legată de un personaj anume şi nici nu încetează prin moartea unui membru al ei,
căci "dragostea nu piere niciodată' (I Cor. 18, 8). Fidelitatea conjugală dintre soţi şi iubirea
dintre părinţi şi copii devine astfel absolută. După moartea soţului sau a soţiei ea este, pentru
creştini, nu numai un ideal, ci o normă, un imperativ moral. A doua căsătorie, fiind vorba despre
văduvi sau divorţaţi, orice s-ar crede şi s-ar spune astăzi, nu a fost binecuvântată în Biserică până
în veacul al X-lea şi se menţine încă drept un impediment canonic de acces la preoţie. În
concluzie, ne putem da seama că preceptele evanghelice privitoare la căsătorie nu sunt nişte
reguli disciplinare sau elemente cu caracter juridic formal, ci îndreptare sigure în conştiinţa
Bisericii având menirea să apere idealul unităţii absolute din familie şi al căsătoriei creştine ca
Taină 124.

III.2 SCOPUL SUPREM AL FAMILIEI DUPA SFINTII PARINTI

În continuarea învăţăturii neotestamentare se dezvoltă şi gândirea Sfinţilor Păinţi, după


care Familia creştină se împărtăşeşte prin Taina căsătoriiei din taina cea mare a vieţii veşnice,
având izvoarele ei ascunse în Dumnezeu. Clement din Alexandria numeşte căsătoria "casa lui
Dumnezeu", văzând în ea un sanctuar, o prezenţă a lui Hristos cel veşnic: "unde sunt doi, sau
trei... adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor" (Mt. 18, 20). Prezenţa Domnului
preface iubirea dintre părinţi şi copii într-un dar sacramental, prin care aceştia dobândesc arvuna
tuturor bunurilor eshatologice. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte şi el Familia creştină
reprezentată simbolic prin Taina căsătoriei ca o "biserică mică", în felul în care Biserica nu
aparţine numai lumii acesteia125. FIristos, ca mire ceresc al ei, o uneşte cu Sine, o umple de viaţa
divină, o încadrează în realitatea cea mare a Bisericii, în Trupul său tainic, o luminează, o

123 Ideea lui N. Cabasila este aceasta: după cum înainte de a te împăca cu prietenii nu poţi sta în mijlocul lor, tot aşa, nici în
stare de păcat şi de stricăciune nu te poţi împărtăşi de sfintele taine de care sunt vrednice numai sufletele curate, op. cit.,
p.27.
124 Cf. P. Benoit, Exegese et theologie, voi. II, Paris, 1961, p.53-96; apud Preot Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi

frumuseţea căsătoriei..., p. 69. J. Meyendorff, op. cit., p. 18-20.


125 Vezi şi Clement Alexandrianul, P. G. VIII,1169, Sf Ioan Gură de Aur la Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului,

Familia Creştină, p.351.


întăreşte, o sfinţeşte. Prezenţa lui Hristos face din Familie o "biserică" în sensul că aceasta
devine un organism în care pulsează veşnicia. De această idee se leagă un fapt psihologic
fundamental; din momentul în care se naşte iubirea, toate gândurile trupeşti sunt cu totul excluse,
absente. Sfântul Ioan a înţeles bine acest lucru, spunând ca singurul remediu eficace împotriva
destrăbălării şi a concupiscenţei este magnus amor126.
Fidelitatea faţă de moştenirea apostolică a ideii de căsătorie ca taină n-a însemnat pentru
Părinţii din Răsărit o închidere în anumite texte scripturistice, ci o adâncire continuă a noii
viziuni, o îmbogăţire necontenită a sensurilor ei. Evoluţia noţiunii de sfinţenie pe care o
cuprinde acel magnus amor a mers însă adesea în sensul exaltării fecioriei de către mulţi Sfinţi
Păinţi, cum au fost în Răsărit Grigorie de Nazianz şi Grigorie deNyssa, iar în Apus Augustin,
Ieronim, sau Ambrozie127. Astfel s-a ajuns ca aceşti mari bărbaţi ai credinţei creştine să aibă
uneori cuvinte tari la adresa căsătoriei: „Să punem mâna pe secure şi să tăiem din rădăcină
copacul steril al căsătoriei. Dumnezeu a permis căsătoria la începutul lumii, dar Iisus Hristos şi
Maria au consacrat fecioria", scrie Fericitul Ieronim128. Sfântul Ioan Gură de Aur, care a dat
dovadă de cea mai echitabilă gândire în ceea ce priveşte evaluarea căsătoriei, totuşi a avut şi
momente în care a explicat căsătoria ca urmare a păcatului original, referindu-se desigur la
aspectul utilitar al acesteia. "Fără prima greşală, zice el, Dumnezeu ar fi putut altfel să
îngrijască de naşterea oamenilor"129. O privire atentă asupra scrierilor Sfinţilor Părinţi ne face,
însă, să ne dăm seama ca ei apară idealul sfinţeniei şi a unităţii absolute a căsătoriei ca taină, pe
care Mântuitorul şi Sfântul Apostol Pavel, înaintea lor, îl opun concepţiei iudaice, pentru care
scopul suprem al căsătoriei este strict procrearea, cu avatarurile ei, eliminând astfel raţiunea de
a fi a legii leviratului.
Un principiu mai puţin excesiv şi riguros la Sfinţii Părinţi constă din a interzice căsătoria a
doua ca o poligamie succesivă şi un veritabil adulter. "Orice căsătorie secundară, scrie
Atenagora în Apologie (C. XXVIII), nu-i în fond decât un adulter"130. De asemenea, trebuie să
avem în vedere orizontul spiritual în care sunt cuprinse afirmaţiile de acest fel. De altfel,
Canoanele bisericeşti temperează această rigoare, ele tolerează căsătoria a doua, în cazul
decesului primului soţ, dar o interzic absolut în caz de repudiere sau divorţ. Totuşi divorţul pe
motiv de adulter este autorizat până în secolul al IX-lea, în Apus,131 şi până în zilele noastre, în
Răsărit, privind partea rămasă nevinovată. în general, Biserica în totalitatea ei a condamnat în

126 După P. Evdokimov, Rugul aprins, „Ed. Mitropoliei Banatului”, Timişoara, 1994, p.34.
127 H. Leclerq, Chastite, art. în Dict. d'Arheologie, tom. III, p.I, col. 1145-1174. apud Preot Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi
frumuseţea căsătoriei..., p. 69.
128 Ep. XXII, P. L. XXII, c.394.
129 De virginitatae, P.G., t. XLVIII, col.533.
130 Atenagora, Apologie c. XXVIII.
131 H. Leclerq, Femme, art. în Dic. d'Ach. chr. tom. V, col. 1341.
mod categoric dispreţul faţă de Familie, în special prin canoanele Sinodului de la Gangra.
Relaţiile construite de soţi sunt binecuvântate de Biserică, transfigurate prin harul Sfântului Duh
şi transformate într-o alianţă eternă de dragoste.

III.3 TRASATURILE DE BAZA ALE FAMILIEI IN VIZIUNEA SF. PARINTI

Unitatea căsătoriei ca taină, în gândirea creştină, este expresia sfinţeniqi de care se


bucură credincioşii ca fii ai lui Dumnezeu. Prin opera răscumpărării, întreaga făptură este
introdusă într- o sferă superioară şi divină, iar acest fapt nu este numai pregătirea, ci însăşi luarea
în stăpânire de pe acum a realităţii învierii lui Hristos. Prefacerea firii prin Taina Căsătoriei ne
este indicată de minunea săvârşită de Mântuitorul la Nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11),
preschimbând apa în vin. Despre această minune ne aminteşte Sf. Grigorie de Nazianz, când are
în vedere curăţia şi sfinţenia Căsătoriei : „dacă nu te-ai atins de trup, eşti curat şi după intrarea în
căsătorie... Hristos-Mielul cel curat face minuni la nuntă şi prin prezenţa Lui procură cinste
căsătoriei"132. Sfântul Ioan Gură de Aur învăţă cu aceeaşi claritate că nunţile trebuie să se
săvârşască prin binecuvântarea şi rugăciunile preoţilor, deoarece prin acestea se comunică celor
căsătoriţi deosebitul har dumnezeiesc, pe care sunt chemaţi să-l păstreze totdeauna sfântjîn
puterea acestui har stă unitatea taincă dintre soţi, care îi face să se împărtăşească din sensul unirii
Bisericii cu Hristos. "Cum au procedat mirii din Cana Galileii, zice el, aşa să procedeze şi acum
cei care se căsătoresc : să aibă în mijlocul lor pe Hristos"133. Primind pe Hristos, unicul Mire,
soţii dobândesc sentimentul integrităţii şi al superlativului vieţii.
Potrivit viziunii cu care e cuprinsă noţiunea de unitate în teologia morală a căsătoriei din
Ortodoxie, ea trebuie căutată şi în conceptul de dragoste conjugală. în simţul dragostei
propriu- zise, în afară de "instinctul" elementar, se exteriorizează icoana celuilalt individ în
specificul său şi bucuria intimă faţă de el. Nici "instinctul" nu lucrează însă ca o forţa oarbă, ci
deschide moravurilor şi prosperitatea socială, cea mai fecundă sursă a binelui obştesc. "Este
privirile pentru natura celeleilalte persoane şi prepară astfel drumul spre o dăruire care stă mai
sus decât legătura fizică. însemnătatea etică a acestui "instinct" pentru o treaptă mai înaltă va fi
aceea că descoperă şi preţuieşte proprietăţile personale care altfel rămân nebăgate în seamă.
Iubirea nu e tot una cu dizolvarea eului propriu în subiectul iubit, căci dizolvarea este identică

132 Cuv. XL la Botez după Silvestru Ep. de Canev, Theologia dogmatică ortodoxă, trad. de Arhim. Gherasim Miron,
Bucureşti, 1903, voi. IV, p. 1484.
133 Homil. XX, în Ephes. c.5, v. 32; Stam, LXII, în Math. c. 19, v. 4, Hom. în illud propter fomic. nr. 2, după Silvestru Ep. de
Canev, IV, p.485.
cu negaţia iubirii, după cum e identică şi cu negaţia unirii. Persoana umană chemată la
împlinire prin căsătorie este şi rămâne un scop în sine, totdeauna subiect, niciodată obiect134.
Căsătoria este punctul de intersecţie între două lumi paralele, prin care se exprimă unitatea
de viaţă. Persoanele prin comuniune nu dispar, ci se desăvârşesc. Unitatea este zidită pe puterea
paradoxală a iubirii: de a uni şi totodată de a menţine persoanele în libertatea care edifică.
Libertatea unui soţ în căsătorie însă nu priveşte ordinea de drept, ci demnitatea sacerdotală a
împlinirii datoriei, căci ea presupune un răspuns la o chemare divină135.

III.4 INDISOLUBILITATEA FAMILIEI DUPA SF.PARINTI

Vorbind despre Iisus ca Mesia sau Unsul lui Dumnezeu, Origen ne spune că Domnul
"este chiar El împărăţia", potrivit mărturisirii lui Hristos despre Sine: "împărăţia lui Dumnezeu
este în mijlocul vostru" (Lev. 17. 21)136. În adevăr, arătarea în trup a Mântuitorului, în istorie,
constituie o apropiere tangibilă pentru contemporanii Săi. Taina Căsătoriei, prin însăşi natura sa,
este o realitate a împărăţiei, prin venirea lui Hristos şi prin puterea Sfântului Duh, dovedindu-se
a fi prezentă pentru soţi "înlăuntru lor". De aici aroma de veşnicie a iubirii conjugale, "ascunsă
cu Hristos în Dumnezeu". Veşnicia iubirii face una cu indisolubilitatea comunicării ce nu poate
fi cuprinsă în limitele unei legitimităţi formale sau în norme juridice137.
Referatul biblic din Cartea Facerii (2. 18) ne redă pe scurt istoria instituirii căsătoriei.
Dumnezeu a voit ca uniunea cea mai strânsă să domnească între bărbat şi femeie. Aşa căj
Dumnezeu "a zidit" pe Eva din coasta lui Adam. Puţin contează cum trebuie interpretată
relatarea aceasta. Ceea ce e sigur este faptul ca avem exprimată în mod explicit o învăţătura
morală. Bărbatul şi femeia alcătuiesc o unitate. Bărbatul îşi va iubi femeia ca pe o parte din el
însuşi, iar femeia îşi va iubi soţul ca pe cealaltă parte a sa. Legătura stabilită între ei este cea mai
puternică dintre legături, e mai intimă decât cea care există între păinţi şi copii, căci soţul la
căsătorie "va părăsi pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa" (Ef. 5, 31). în starea
primordială, la care se referă Sf. Apostol Pavel, în epistola către Efeseni, în îndemnurile sale

134 G, Marcel, Journal metaphysique, Paris, 1935, p. 314. Dumitru Ghişe, Existenţialismul francez şi problemele eticii, Buc,
1967, p. 104-111.
135 "Noi ardem parfumul profetic în tot locul şi Lui (Hristos) îi jertfim rodul binemirositor al unei teologii practice". Cu aceste
cuvinte este exprimată funcţia sacerdoţiului conjugal la Eusebiu al Cezareii. P.G. XX, 92- 93.
136 Corn. la Matei XIV, P.G. XIII, 1197.
137 Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni în care este cuprinsă şi aceea a soţilor în căsătorie, zice Sfântul Maxim
Mărturisitorul că nu sunt două iubiri, ci două aspecte ale unei singure iubiri totale. P. G. XCI.401D.
către soţi, indisolubilitatea era absolută. Omul nu putea desface ceea ce Dumnezeu a unit. După
cădere lucrurile se schimbă. În conformitate cu Legea lui Moise (Deut. 24, 1), bărbatul avea
dreptul să dea carte de despărţire femeii. E o permisiune pe care Mântuitorul, în Noul Testament,
o anulează (Mt. 5, 31; 19, 9), revenind la dispoziţia originară de la creaţie. Prin aceasta se
determină indisolubilitatea căsătoriei în sensul unei comuniuni de trup şi de suflet, ca o poruncă
divină " ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu se despartă" (Mc. 10, 9)138.

În cuvintele Mântuitorului privitoare la indisolubilitatea căsătoriei apare în mod evident


noţiunea întru totul nouă a căsătoriei, care se opune legii mozaice (Mt. 5, 32 ; 19, 9; Mc. 10, 11;
Lev. 14, 18). Ideea indisolubilităţii exclude, prin ea însăşi, orice caracter utilitar al căsătoriei şi
presupune legea iubirii. Căsătoria e o legătură ce are în ea tăria veşniciei. Singura excepţie,
admisă numai în Evanghelia după Matei, are în vedere păcatul adulterului, care nu este, în fond,
ceea ce se numeşte în limbajul juridic actual "o cauză de divorţ". Adulterul nu este menţionat
decât ca o probă a faptului că nu s-a realizat căsătoria ca taină, întrucât legea împărăţiei lui
Dumnezeu nu s-a împlinit157. Dispoziţiile acestei legi nu mai sunt norme juridice, ci porunci în
care e ascuns Hristos. „Cel ce ascultă poruncile mele mă iubeşte", ne-a spus Mântuitorul, iar în
continuarea aestui precept evanghelic, Marcu Ascetul ne învaţă că "Domnul e ascuns în
poruncile Sale şi cei ce-1 caută pe El, îl găsesc pe măsura împlinirii lor"158. Să nu ne închipuim
dar că poruncile sunt date pentru a fi ţinute de noi, ci dimpotrivă, le-am dobândit pentru a ne ţine
ele pe noi. Neîmplinirea poruncilor e una cu căderea din har. Mântuitorul nu face aprecierea
adulterului după principiile juridice ale vremii, ca o lezare a unor drepturi, ci după criteriile
prezenţei Sfântului Duh, potrivit cărora există sau nu există căsătoria ca comuniune în dragoste,
în afara oricărui formalism iudaic sau păgân.

III.5 UNITATEA FAMILIEI DUPA SF.PARINTI

Căsătoria indisolubilă este ceva din infinit introdus în fragila viaţă umană. Dragostea
dă soţilor sentimentul că ei se angajează pentru un lucru etern. înainte de obligaţia
fecundităţii şi a loialităţii convieţuirii soţilor laolaltă, căsătoria comportă constrângerea, pe
calea conştiinţei, la o fidelitate deplină, cu ecou până dincolo de veac. Conştiinţa e templul
în care vorbeşte Dumnezeu, dar după o expresie a Sintilor Păinţi, "Dumnezeu nu vorbeşte

138 După Sfântul Maxim Mărturisitorul, creaţia cuprinde cinci despărţăminte, care dau loc la sfere concentrice ale fiinţei,
în centrul cărora se află omul, cuprinzându-le pe toate în el în chip virtual. Omul e despărţit în două sexe, împărţire
ce se va actualiza în mod definitiv după păcat, în ordinea decăzută. Această ultimă despărţire va fi săvârşită de
Dumnezeu, ca o prevedere a păcatului după Sfântul Maxim, care repetă aici gândirea Sfântului Grigorie de Nyssa:
(Dumnezeu)" a adăugat chipului împărţirea în bărbat şi femeie, împărţire ce nu are nici o legătură cu arhetipul
dumnezeiesc" (De hommis officie, XIV, P.G. XLVI, 181-185).
decât către dumnezei". Demnitatea sacerdoţiului conjugal obligă. Indisolubilitatea aparţine
fiinţial căsătoriei. în primul rând, soţii au asigurată trăinicia legăturii lor, trăinicie cerută de
"contopirea" proprilor lor inimi, ca şi de natura dragostei care "niciodată nu piere".
Trăinicia căsătoriei impune garanţia fidelităţii împotriva îndemnurilor necurăţiei, asigură o
certitudine liniştită, pentru vremea bătrâneţii, se întăreşte ajutorul mutual. Asigură, de
asemenea, o bună creştere şi educare a copiilor 139.

Fermitatea legăturii conjugale constituie un izvor pentru o viaţă onestă, de care depinde
integritatea moravurilor şi prosperitatea socială, cea mai fecundă evident că un lucru stabilit
pentru totdeauna este mai solid, că el aruncă în inima omului rădăcini mai profunde decât acelea
ce pot fi distruse de un capriciu, alcătuite de o latură a pasiunii. în căsătorie, sentimentul legăturii
este o legătură"139. Sentimentul acesta este o forţă interioară, un act de conştiinţă ce prevelează
asupra tuturor obstacolelor. Dacă uniunea soţilor este punctul de stabilitate familială, iar aceasta
a stabilităţii sociale, cum ar putea ca o societate să nu aibă interesul cel mai mare să ferească de
fragilitate acest pivot pe care toate se sprijină ? "Perechea indisolubilă", aceasta-i piatra
neclintită, acesta-i rubinul pe care îl pune ceasornicarul în complicaţia mobilă a roţilor. Cu cât
acest punct de sprijin va fi mai dur, cu atât mişcările ce le permite vor fi mai uşoare, simple,
regulate, mai eficace"140. O căsătorie bine aşezată este o valoare socială inestimabilă. Legaturile
de rudenie ce le produce, ce le întreţine prin însăşi coeziunea sa, îi poate influenţa până departe:
ele crează un fel de reţea care fixează în siguranţă o întreagă porţiune a familiei naţionale.

Ideea de indisolubilitate, pe care o susţin în viaţa conjugală poruncile morale şi religioase,


nu e supusă primejdiilor unui spiritualism dezîncamat. Viaţa creştină e o icoană a împărăţiei
cerurilor şi ea se descoperă prin ordine, iar această ordine e întreţinută de Biserică datorită
principiilor sale de conduită stabilite în canoane. Canoanele privitoare la fermitatea şi
perpetuarea căsătoriei implică o anumită viziune şi anume aceea a soţilor care vreau să se
realizeze în Hristos. Fără ele şi fără transpunerea lor în datini creştineşti, normative pentru
conştiinţa credincioşilor, preceptele evanghelice ar arata o culme pentru admiraţia poetică, un
spectacol frumos, dar nu o înălţime sensibilă a vieţii pământeşti. Stăpânirea lui Hristos peste
suflete (Mt. 18, 18) este autoritate, iar Sfântul Duh face din ea viaţă creştină îndumnezeită141. Un
mare educator modern observă că, în femeia neprihănită, un adânc simţământ de ruşine
protestează ca legătura trupească dintre soţi să ajungă un scop în sine. Dar acest lucru se poate
întâmpla numai atunci când o atare legătură e lipsită de simbol şi izolată de aşezămintele ce se

139 P. Sertilanges, Les sources de la croyance, p. 451. apud Preot Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei...,p.
82.
140 Ibidem

’ Mit. Jgnace de Lattaguite, "Voici, Je fais toutes choses nouvelles" ,în "Irenikon", XLI (1968), nr. 3. apud Preot Prof. Ilie
Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei...,p. 83.
alătură solemn de către celălalte orânduiri, interese şi datorii ale vieţii. "Această îmbinare văzută,
formală, este pavăza ocrotitoare după care o femeie aleasă va râvni deapururi în iubire.
Sancţiunea exterioară înseamnă aici mai mult decât o formă: în râvna de a pune iubirea ei în
pavăza unei chezăşi şi rânduieli mai trainice decât jurămintele bărbatului, iese la iveală o
concepţie mai adâncă a vieţii sexuale: o întreagă filosofie a răspunderii"142.

CAPITOLUL IV – CRIZA FAMILIEI CONTEMPORANE

IV.1 PROVOCARILE FAMILIEI IN CEL DE-AL III-LEA MILENIU

Tema privitoare la rolul familiei în societatea contemporană a fost şi este abordată de


teologia romano-catolică cu mult interes. Potrivit dezbaterilor ce au avut loc la Vatican II,
familia este privită ca o instituţie de drept natural. Societatea omenească, s-a spus la Conciliu,
nu-i o adunare de indivizi răzleţi, lipsiţi de orice consistenţă. Ea este un ţesut de familii. Familia
este o societate anterioară oricărei alte societăţi, o comunitate de muncă, de economie, de
afecţiune, de putere prin care omul se realizează ca o fiinţă deplină, păstrând şi propagându-şi
propia sa viaţă, ajutând-o să se dezvolte în toate dimensiunile sale fizice şi spirituale164.
Indispensabilă progresului individual şi colectiv, familia constituie piatra unghiulară a societăţii,
ca şi modelul ei. Rămânând la conceptul tradiţional apusean de familie, romano-catolicismul
contemporan, pe care caută să-l îmbogăţească actualul Papă, riscă, totuşi, să decadă în
secularism. Salvarea din această situaţie e căutată în accentuarea unei discipline a moravurilor
legate de morala familiei: prohibirea absolută a relaţiilor din afară de căsătoriei, săvârşirea
încheierii căsătoriei ca taină în mod oficial, fermitatea cu care susţine principiul monogamiei şi
al indisolubilităţii, perseverenţa ce o desfăşoară în interzicerea precauţilor anticoncepţionale,
artificiale, dar nu şi naturale, şi, se poate adăuga în cele din urmă, respectul cu care înconjoară
persoana copilului pentru care e rânduită căsătoria însăşi. Cu toate acestea, putem constata
următoarele: Taina Căsătoriei instituită de Mântuitorul nu are rolul de a transfigura sau
spiritualiza universul familial creat de Dumnezeu, ci numai acela de a restaura familia în
condiţiile stării originare. De la început, susţine morala catolică, creştinismul s-a prezentat cu
pretenţia de a reduce la puritatea primară căsătoria şi familia. Prin toate legile şi dispoziţiile care
au fost adoptate de autoritatea creştină, nu s-a urmărit altceva decât de a se realiza intenţia pe
care Dumnezeu a avut-o în vedere creând raporturile familiale şi chipul în care a voit ca această
intenţie să fie executată (Matei 19, 4-9).

142Fr. W. Forster, îndrumarea vieţii, trad. N. Pandelea, Buc. 1924, p. 201.


[73]
Demonstraţia prin care se afirmă concepţia catolicismului con-ciliar aparţine lui Thomas
de Aquino, având în acest punct de vedere despre familie o confirmare expresă a aserţiunii lui
Aristotel, după care atât căsătoria cât şi familia sunt lucruri întemeiate pe natura omului.
Uniunea conjugală şi comunitatea domestică preced, după amândoi, orice altă unire. E vorba cu
totul de alt concept despre "natură", decât acela de care se foloseşte gândirea ortodoxă. în această
concepţie, Aristotel şi ucenicul sau încreştinat, Thomas, au pus la îndoială în aşa mod natura
intimă şi personală a omului, răsturnând complet justeţea raporturilui dintre natură şi persoană,
încât ei nu au mai văzut în familie decât o parte din stat165. Sfinţii Părinţi din Răsărit au făcut
cunoscut sensul superior al raporturilor "naturale" care trebuie să existe între familie şi societatea
organizată şi au dat familiei importanţa morală care îi este proprie, precum şi independenţa sa.
Când gnosticii, maniheii şi urmaşii lor, au încercat să-i atace legitimitatea şi sfinţenia, Sfinţii
Părinţi s-au angajat să apere familia. Acest lucru se poate spune şi despre unii scolastici, care s-
au ridicat împotriva prihănirii aduse familiei de către albigenzi. în general, însă, teologii apuseni
rămân la jumătatea drumului.

IV.2 SECULARIZAREA FAMILIEI

După morala catolică, drepurile naturii triumfă definitiv prin creştinism, prin aceea că i
se aplică căsătoriei trei idei care, în noua concepere a familiei, devin stâlpi de neclintit:
unitatea, egalitatea şi indisolubilitatea. în nici o altă parte, se pretinde, n-a fost renegată mai
mult natura decât în acest domeniu al vieţii căsătoriale. Sub acest unghi de vedere, e definită şi
familia, în raportul ei cu căsătoria, care nu mai prezintă nimic tainic în esenţa sa. Sudura între
căsătorie şi familie e lipsită însă de coeziune firească. Astfel, societatea domestică
îngemănează două noţiuni principale : societatea conjugală între soţi şi societatea paternă, între
părinţi şi copii. Definiţia este luată de la Cicero: "Prima societas în ipso conjugio est, proxima
în liberis deinde una domus. Id autem est principium quasi seminarium reipublicae". Din aceste
elemente rezultă că "familia", aşa cum e concepută de Thomas de Aquino, este: "un grup de
persoane care participă la într-ajutorarea zilnică, făcând faţă împreună necesităţilor curente ale
vieţii, mâncând la aceeaşi masă, încălzindu-se la acelaşi cămin"143. Felul în care societatea
conjugală se afirmă prin dreptul natural scoate în evidenţă juridismul gândirii apusene, după
care legea naturală determină scopul şi mijloacele esenţiale prin care familia îşi ajunge ţelul.
Legea constituie singurul mijloc în măsură să atingă scopurile acelea în vederea cărora natura a
143 H. Collin, Manuel de phiosophie thomiste, tome II, 8-eme, Paris, 1932, p.321.
înzestrat pe om cu aptitudini specifice. E vorba, mai întâi, de acele tendinţe şi exigenţe care
privesc propagarea neamului omenesc prin copiii născuţi şi bine crescuţi şi, în al doilea rând,
de asistenţa mutuală, dintre bărbat şi femeie. Acest ultim scop, impregnat de principiul
indisolubilităţii juridice, este propriu naturii inteligente a omului capabil de dragoste, de stimă,
de respect şi ea distinge, tot prin natura creată, societatea conjugală de însoţirile animalice, a
căror singur scop este propagarea speciei144. Cu toate acestea, dacă legea naturală permite
fiecăruia să intre în societatea conjugală, nu obligă la acest fapt decât genul omenesc luat în
general şi nu pe fiecare individ luat în particular. Nu numai că celibatul onest este şi licit atunci
când se face pentru un rost nobil, dar este chiar recomandat ca o stare mai perfectă pentru
individul pe care îl face să se ridice deasupra iubirii , îmbibată şi aceasta de plăceri senzuale145.

Drumul pe care îl urmează familia este dictat imperios de principiile ce susţin căsătoria, dar
pentru aceasta ele nu mai prezintă aspectele unor precepte religioase, ci reguli reclamate de
necesitatea vieţii sociale. Astfel, familia are ca temei natural şi moral propia sa necesitate, care
este necesitatea scopurilor şi a funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească. Elementul spiritual
este omis, în schimb nu este omisă ierarhia scopurilor, care precizează contururile concepţiei
clasice despre familie în romano-catolicism. "Scopul şi funcţia primară a familiei este
propagarea şi perpetuarea rasei omeneşti". Ea, familia, este prin esenţă organizată în vederea
copilului, întreţinerii, educaţiei şi stabilirii sale într-un nou cămin, la timpul potrivit. Secundar:
ajutorarea reciprocă a membrilor săi, în toate trebuinţele lor materiale şi spirituale, fizice şi
morale. Terţiar : familia are ca scop şi funcţie serviciile pe care le aduce societăţii superioare
(cetatea, naţiunea) în care se integrează. Ea îi asigură existenţa şi prosperitatea, furnizându-i
membrii, iniţiindu-i pe aceştia dintâi în viaţa socială, oferindu-le, prin propria sa organizare,
garanţii de moralitate şi activitate, ordine şi pace. Din acest pune de vedere ea este "prima celulă
socială" cum afirmă Le Play, care mai zice şi că societatea se alcătuieşte din familii nu din
indivizi146. "Căsătoria rămâne actul creator al unei tovarăşii de viaţă cu menirea proliferării şi
astfel nu piere niciodată "(G.Renard). Pentru a-şi păstra unitatea sa şi a se conserva, familiei i se
acordă fundamentul juridic, pe care ea îl află în căsătoria unică şi indisolubilă. în final, familiei
rămâne un fapt biologic de necontestat, în starea sa "pură", care se traduce în familie prin
sentimentele care leagă, deopotrivă, pe soţi unul de altul, după cum legă pe părinţi de copii.

144 Ibidem, p.323.


145 Ibidem.
69 Vezi L. Levy-Bruhl, La morale et la sience des moeurs, ed. Vil-a, Paris, Fa. p. XXV.
IV.3 DEZORGANIZAREA

Numeroşi cercetători ai fenomenelor sociale actuale, teologi şi sociologi, consacră o


activitivitate susţinută şi prezintă o literatură bogată în ce priveşte ruinarea şi dezorganizarea
familiei, în general, iar a celei creştine în special. Avem de a face cu diverse studii din
domeniul eticii sociale. Pentru teologi, mai ales, redresarea familiei decăzute constituie astfel
o preocupare importantă. Realmente, demnitatea familiei contemporane se află în primejdie.
"Sănătatea persoanei şi a societăţii, atât umane cât şi creştine, este strâns legată de
prosperitatea comunităţii conjugale şi familiale", s-a afirmat şi de către teologii catolici, la
Vatican II (G.S.n. 47,1). Toţi cercetătorii oneşti constată că, în noul ansamblu de realităţi, pot
fi amintiţi o mulţime de factori care contribuie la slăbirea vieţii familiale, unii amintiţi şi mai
înainte, vizând căsătoria aşezată pe principiul sterilităţii sistematice şi găsind, în sprijin, cum
am mai văzut, colaborarea adulterului şi a divorţului, a pornofiliei şi corupţiei, dar mai ales a
pruncuciderii. Toate aceste instituţii, unele moşteniri directe ale Revoluţiei franceze, altele
noi, nu sunt, după cum am mai văzut decât părţi componente ale unui sistem complet coerent,
a unui complex de date abuzive, o adevărată cultură a fărădelegii, în măsură să distrugă
familia, făcând-o să piardă şi valorile ce i-au mai im as în urma încercărilor prin care a trecut
în secolele trecute.147. într-adevăr, e cazul să se identifice şi să se insiste asupra concepţiilor
greşite care contrazic în mod flagrant ideea naturii căsătoriei creştine, mai mult decât în
trecut, precum sunt egoismul, individualismul, hedonismul şi senzualismul, într-un mod
exacerbat (G.S.n.47,2)148.
Degradarea "revoluţionară” ce caracterizează ruinarea familiei în zilele noastre se face
prin introducerea în alcovul conjugal a unor şi mai grave perturbări, odată cu utilizarea
sistemului mondial de "planificarea familiei", în primul rând a pilulei anovulatorie. Apariţia
acestei pilule are, într-adevăr, ceva din ceea ce se numeşte revoluţie. Pentru prima dată în
istorie, prin invenţia unor substanţe hormonale contraceptive şi contragestive, omenirea
dispune de arme absolute care îi permite să disocieze sexualitatea de procreaţie. Efectele
acestei revoluţii sunt amplificate de contribuţiile pornografiei contemporane, puse la punct
prin cele mai subtile şi modeme mijloace tehnologice. în felul acesta, consorţiul, de care
aminteam şi în capitolul anterior, priveşte o familie trunchiată, mai bine - zis, un instrtument

71 G.S.48,1.
12 G.S. 48, Vatican II, op. cit. p.224.
de plăcere, "un egoism în pereche, spre a se desfăta cât mai deplin unul de celălalt"149.
Ebrietatea senzuală a amorului nu satisface exigenţele adevăratei societăţi conjugale.
înregistrările de ordin negativ, pe care le face etica socială, în ultima vreme, pe de altă parte,
se referă la toate aspectele aşa-zisului "amor liber", pentru a ne insinua că şi căsătoriile
temporare, căsătoriile de încercare, căsătoriile de "prietenie", sunt nume pentru unele şi
aceleiaşi false concepţii şi realizări de căsătorie şi familie.

în legătură cu afirmaţiile din aliniatul precedent, ar urma să ne întrebăm, se află teologia romano-
catolică, în mod categoric, împotriva "pilulei"şi a revoluţiei pe care aceasta o înfăptuieşte?
Actualul Papă, urmând celui anterior, afirmă în enciclica "Evangelium vitae"textual: "Declar că
avortul direct, adică voit ca scop sau ca mijloc, constituie totdeuna o dezordine morală gravă,
întrucât este uciderea deliberată a unei fiinţe umane nevinovate"150. Nu se referă, însă, la
fenomenul pe care îl crează utilizarea pe cale mondială aşa-zisa "pilulă". De asemenea, nu
condamnă cele exprimate de enciclica"Casti connubii", care admite drept soluţie a vieţii
conjugale metoda Ogino, ce se bazează pe faptele "sterilităţii temporare fiziologice" ale emeii.
De pe această platformă, alta decât cea laică, teologia morală romano-catolică a inaugurat ropria
ei "planificare naturală a familiei". E foarte important să amintim şi aceea că în Biserica
apuseană o anume teologie a "pilulei"are un cuvânt greu de spus, în contextul gândirii actuale.
Cu aceasta teologie, însă, concepţia ortodoxă este departe de a fi de acord.

IV.4 INDIVIDUALISMUL

Se cuvine să ne referim, în continuare, şi la individualismul familial, rod al "condiţiilor


economice, social-psihologice şi civile", de care se ocupă de asemenea teologia socială
conciliară (G.S.n. 47,2). Observaţiile pe care se sprijină această teologie provin din lumea
societăţii de consum, de unde a apărut un gen deosebit de individualism şi de unde îşi
descoperă dezastrul, privind mai ales tineretul din zilele noastre. în numele acestei concepţii
individualiste, se propăvăduieşte emanciparea copiilor de părinţii lor şi la fel, deşi se observă
mai puţin, emanciparea părinţilor de copii. Această emancipare invită, şi pe unii şi pe alţii, să
se preocupe, înainte de toate, de ei înseşi şi de interesele lor individuale, de persoana lor şi de
"autonomia" lor, căutând să se elibereze pe cât pot de obligaţiile lor familiale respective,
considerate ca "heteronomice". Individualismul copiilor se îndreaptă împotriva autorităţii
părinţilor, fâcându-i nerespectuoşi, neascultători şi egoişti. E cazul mişcărilor de tineret de

73 Fr. Streng, Le mystere du mariage, p. 16-17.


74 Vatican II, op. cit., p.484.
tipul "hippy". Pe de altă parte, individualismul părinţilor, care îi deslipeşte de copii lor, îi
îndeamnă să renunţe şi la propria lor autoritate, facându-i neglijenţi, laşi şi egoişti. Aceste
două individualisme unite concurează la slăbirea familiei, la exterminarea datoriilor ce revin
membrilor ei, la paralizarea valorilor educative, ceea ce e tot una cu reducerea duratei şi
eficacităţi educaţiei însăşi151.

Există oare o posibilitate de ieşire din acest impas, un remediu pentru redresarea
familiei decăzute, în societatea la care ne referim? Legalismul moral al romano-catolicismului
ne împiedică să-l întrezărim. Concepţia romană privind căsătoria ca taină e clădită pe un
formalism juridic, iar remediile juridice nu ajung. Sunt regiuni pe care legile nu le ating.
Legile se opresc neputincioase în faţa conştiinţei. Ele nu pătrund în forul interior al
credinciosului. Răul este în conştiinţă şi conştiinţele nu pot fi câştigate decât de forţa
transcendentă a harului divin.

IV.5 NOI ORIENTARI

Preocupările teologice din domeniul eticii sociale, cu deschidere faţă de lumea


contemporană, au adus cu ele o concepţie nouă, mai pozitivă, despre progres, ordine socială
şi cultură umană, încercând să ia în serios creaţia şi schimbările ce au loc în ea. Au înţeles,
prin urmare, că atât căsătoria cât şi familia sunt în acelaşi timp instituţii permanente, dar şi
realităţi supuse evoluţiei ideilor şi faptelor istorice. Ele posedă în esenţă ceva constant, un
fel de "etern", în ce priveşte uniunea conjugală, paternitatea sau maternitatea. Despre
paternitatea şi maternitatea responsabile, datorită facultăţii procreatoare a actului conjugal,
se vorbeşte cu insistenţă, începând cu enciclica Papei Paul al Vl-lea, Humanae vitae. Pe de
altă parte însă, aceste trăsături instituţionale constante sunt trăite în contexte psihologice
foarte diferite după timp şi loc (G.S.n.6,1). Familia constituie "fundamentul societăţii", nu
numai datorită raporturilor dintre soţi sau datorită procreaţiei şi educaţiei copiilor, ci şi din
cauza rolului ei central în societate. Etica socială catolică contemporană a înţeles că "ideea
de progres modelează existenţa"152, în schimb nu a înţeles că ordinea integrală a familiei
trebuie să urmeze şi ea unui curs ascendent,chiar dacă nu este acela al orientării societăţii de
consum, individualistă şi evdemonistă. Recunoscând marile metamorfoze sociale ale
secolului al XX-lea, eliberarea popoarelor coloniale şi revoluţia tehnico-ştiinţifică, nu a
151 Alvin Toffler, Şocul viitorului, Bucureşti, 1973, p. 278-281.
152 Prof. G. Baum, în „II Regno", Documentatione art. din 15. oct. 1970, p.408-411.
recunoscut că ar putea să se schimbe şi condiţia în care se află familia, mai precis, să se
schimbe propietatea, de care aceasta într-un fel atârnă, să se sustragă, adică "propietăţii
private" (G.S.n.7,1), în înţelesul ei tipic capitalist şi individualist. în Ortodoxie, proprietatea
nu e privită nici ca o categorie economică colectivă, potrivit gândirii ateist-comuniste, şi
nici ca una particulară, potrivit gândirii capitaliste, etic- calviniste, ci divină, avându-1
stăpân pe Dumnezeu, care o conferă familiei.

Afirmaţia că de bună starea familiei este legată şi bună starea societăţii, fără îndoială,
este justă. Familia, însă, trebuie să fie încadrată într-o anumită ordine socială morală.
Proprietatea societăţii omeneşti se sprijină pe muncă, iar munca nu are imbold mai puternic,
mai curajos şi mai nobil, în acelaşi timp, decât dorinţa de a asigura fericirea acelora pe care
îi iubim cel mai mult pe lume şi pentru care constituim un fel de providenţă aici pe pământ.
Munca noastră se întinde dincolo de necesităţile noastre şi uneori chiar ale familiei noastre.
Fără a înceta să fie personală, în creştinism munca are un caracter profund familial şi
totodată social, căci de fapt copiii noştri suntem noi înşine, putându-ne astfel socoti drept
tinereţea şi viitorul patriei. în acelaşi timp, familia îl face pe om mai util altora şi mai
interesat de prosperitatea comună. Ea dubleză forţele omului pentru muncă, pune în joc
toate resorturile activităţii sale şi trezeşte solicitudinea asupra viitorului, ca şi asupra
prezentului său. Socialismul fără Dumnezeu nu a înţeles sensul familial al muncii şi, prin
urmare, nici al societăţii.

Societatea naturală, făcând parte din ordinea naturii, familia contemporană îşi află
forţele regenerării sale în condiţia în care a fost creată de Dumnezeu dintru început, desigur,
cu ajutorul harului divin. Iată o teză enunţată de către Papa Paul al Vl-lea şi transpusă într-
un plan nou de Papa Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea acestuia către familii. în scrisoare se
pot citi următoarele: "Experienţa arată importanţa rolului unei familii ce trăieşte după
normele morale, pentru ca omul care se naşte şi se formează în ea să ia fără ezitare calea
binelui, care de altfel este totdeuna înscrisă în inima lui"153. E adevărat că nu se uită nici
faptul că familia totdeauna a avut ca fundament şi ca suport o credinţă religioasă şi că
numai religia creştină i-a permis să-şi dobândească completa desăvârşire. "Religia pătrunde
familia cu toate influenţele pentru a o ridică în sferele cele mai înalte şi pentru a face din ea
o libertate fecundă"154. E un adevăr pe care îl susţine şi teologia morală ortodoxă, dar într-
un fel deosebit. Credinţa în Hristos sfinţeşte familia. Ea îi asigură demnitatea şi veşnicia. Ea
îi asigură scopul adevărat şi singurul mijloc ca să-şi atingă acest scop: dobândirea Sfântului
Duh. Fără intervenţia Duhului, natura se schimbă în "contra-natură". Natura nu poate fi

153 H. Tandiere, Familie, art. înDict. apologétique de la foi catholique, Tome, Iere, Paris, 1925, p. 1878.
154 Ibidem.
lăsată doar la puterile sale, fără să cadă. Refacerea familiei creştine contemporane, potrivit
gândirii ortodoxe, nu este o chestiune de strategie umană, ci de intervenţie divină, de
primirea unui dar dumnezeiesc. Acest dar ni-1 conferă Hristos-Domnul în Sfânta Liturghie,
conferindu-ni-1 pe Duhul Sfânt însuşi. Sfântul Duh este Acela care încredinţează roluri şi
misiuni familiei creştine. Cea dintâi dintre misiunile prin care familia se află în slujba
neamului şi a societăţii este naşterea de prunci.

CAPITOLUL V - O ABORDARE INTERCONFESIONALA

Dacă pentru Biserica Ortodoxă şi pentru Biserica Romano-Catolică familia se


întemeiază pe Taina Nunţii la care s-a ajuns prin consimţământul soţilor, pentru creştinii
aparţinând comunităţilor protestante, neo-protestante sau altor denominaţiuni creştine,
familia este un aşezământ natural un contract între bărbat şi femeie. Dacă şi pentru
Biserica Romano-Catolică familia reprezintă „o revelare şi o realizare specifică a
comuniunii eclesiale” motiv pentru care poate fi numită -„Biserică familială”155, pentru
cercurile protestante, pentru Nuntă şi deci pentru familie cuvântul „taină" este unul prea
puternic, prea plin de semnificaţii teologice pe care pentru ei, nunta nu le implică.
Astfel taina, în concepţia protestantă se referă la cruce şi la învierea lui Hristos, şi Taine
sunt doar, în acest sens Botezul şi Euharistia156.

Totuşi Mântuitorul Hristos prin participarea la nunta din Cana Galileii şi prin
săvârsirea primei minuni din activitatea Sa mesianică cu acest prilej (loan 2, 1-11)
conferă instituţiei matrimoniale o nouă demnitate, una care transcende simpla relaţie
biologică, socială spre dimensiunea sacralităţii, care pătrunde şi transfigurează întreaga
existenţă umană. Conştiinţa creştină tradiţională a văzut în căsătorie nu doar o simplă
convieţuire umană bărbat-femeie ci şi o angajare eclesială şi fidelitate faţă de poruncile
evanghelice, faţă de Cel care este temeiul lor ontologic, Persoana lui Hristos.

Familia constituie şi o ordine spirituală, pentru că iubirea dintre bărbat şi femeie,


dacă ar rămâne doar la dimensiunea carnală, ar degenera, pe când în realitate, este o

155 Catehismul Bisericii Catolice, 220, Bucureşti, 1993, p. 463.


156 Andre Dumas, Marriage, în „Dictionary of the Ecumenical Mouvement, Geneva, Grand Rapids, 1991, p. 648; apud Pr. Lector
Gheorghe Petraru, Familia creştină..., p. 84.
comuniune ce uneşte şi sufletele şi trupurile, întemeind o entitate nouă printr-o
experiere unică, a relaţiei integrale dintre două persoane complementare. Viziunea
ortodoxă impresionează prin realismul ei, fundamentat biblic şi patristic, căruia i se dă o
expresie liturgică în consonanţă cu revelaţia, de o supleţe remarcabilă şi pătrunzătoare,
profund umană. „Buna înţelegere trupească şi sufletească”, „nunta cinstită şi patul
neîntinat" (Evrei 13, 4), „darul copiilor” se constituie într-o realitate convergentă spre
plinătatea fiinţării umane ce în tensiunea între real şi ideal, conturează un profil al
familiei ce nu poate fi despărţit de Dumnezeu, originea absolută şi finalitatea absolută în
concepţia şi mărturia creştină. Spiritualizarea relaţiei bărbat-ferneie prin asumarea
responsabilităţii conjugale, prin jertfa autodăruirii, prin depăşirea egoismului, a
satisfacţiei limitate, sunt un tezaur sacru pentru deplina umanizare, pentru o viaţa
deiformă a familiei. Perspectiva eclesială este o notă distinctă a familiei creştine şi
creştinătatea în căutarea unităţii sale în Hristos, desigur una a diversităţii în acelaşi timp,
datorată modului diferit de receptare a Evangheliei, nu poate să nu ia în consideraţie
familia tradiţională întemeiată pe „mulţumire şi binecuvântare", pe binecuvântarea
divină ce dă puritate, transparenţă spirituală, consistenţa ontologică şi semnificaţie
teologică relaţiei bărbat-femeie De aceea pentru creştini este esenţial faţă de misterul
familiei, ca viaţă de dăruire, de iubire dintre soţ şi soţie şi spaţiu al perpetuării umane,
„sentimentul prezenţei divine care a devenit normă interioară în viaţa conjugală”157. Mai
mult, unicitatea relaţiei bărbat-femeie, „caracterul absolut unic al căsătoriei", este o
normă a sfinţeniei creştine158. Prin aceasta, deşi fiecare partener este integral om,
paradoxal „integritatea umană şi-o trăiesc numai împreună, în completarea
reciprocă"159, încât se poate spune că „fiinţa umană este o fiinţă conjugală" , o fiinţă ce
se defineşte ca persoană integrală în relaţie cu altul. Bărbatul, respectiv, femeia
reprezintă alteritatea care împlineşte, care perpetuează şi instaurează prin
condescendenţa divină şi tensiunea umană spre absolut spaţiul sacru al familiei.
Creştinătatea de astăzi divizată, spre a fi identică sieşi şi fidelă Mântuitorului Hristos,
nu poate să nu ia în consideraţie accepţia teologică tradiţională a familiei creştine, Taina
Nunţii, prin care aparenta naturaleţe a relaţiei bărbat-femeie este în esenţa sa şi una sacră,
teandrică prin aceea că însuşi Dumnezeu conferă unitatea, apropierea şi iubirea în calitate de
sursă originară şi mereu prezentă în relaţia ce se întemeiază de fiecare dată într-o noutate
absolută, dintre bărbat şi femeie.

157 Pr. Conf. Ilie Moldovan, Taina Nunţii, în „Ortodoxia", XXX (1979), nr. 3-4, p. 511.
158 Ibidem, p. 527.
159 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoră, voi. 3, p. 181.
Ortodoxia, conştientă că unitatea în Hristos este una de sus — dar al lui Dumnezeu —
însă se împlineşte şi prin lucrarea de jos, a oamenilor160, cheamă pe creştini şi le oferă
imaginea înţelegerii realiste a familiei în întrepătrunderea dintre divin şi uman, dintre ideal
şi real, în asumarea plinătăţii condiţiei umane prin harul lui Dumnezeu.

Reflecţia teologică şi evenimentul liturgic oferă familiei ortodoxe imaginea realităţii ei


care este mediu al experierii vieţii umane integrale, în comuniune cu Dumnezeu, prin harul
Său.

Pretenţia unor creştini potrivit cărora nunta în care se binecuvântează convieţuirea


bărbatului cu a femeii „este o lege a firii care nu are nimic în comun cu credinţa" 161 pe
motiv că Sfânta Scriptură nu vorbeşte de cununie, că „taina aceasta mare” (Efeseni 6, 32) se
referă doar la unirea nevăzută între Hristos şi Biserică, sunt inconsistente biblic şi teologic.
Iubirea în familie îşi are sursa în iubirea divină. „Precum Hristos a iubit Biserica, aşa sunt
datori bărbaţii să-şi iubească soţiile” (Efeseni 5, 24), iar mărturiile patristice şi teologia
ortodoxă sunt solidare cu textul scripturistic, cu Revelaţia. Sfântul Ignatie Teoforul îndemna
pe toţi creştini să facă „cununia” în Domnul, în Biserică, Tertulian spunea că „numai prin
mâna şi prin gura preotului cununa celor doi este binecuvântată, iar Sfântul Ioan Gură de
Aur arată că „fericirea în familie se capătă numai în credinţă faţă de Dumnezeu, în
credincioşie unul faţă de altul prin binecuvântarea preotului”162.

După cum Hristos Acelaşi este ieri, astăzi şi în veac (Apocalipsa 3, 18) tot aşa şi
Biserica Sa, întemeiată prin moartea şi învierea Sa (Faptele Apostolilor 20, 28), una şi
aceeaşi este, în trecut, în prezent şi în viitor, identică sieşi, misiunii sale încredinţate de
Capul său Hristos, iar oamenii încorporaţi ei prin Sfintele Taine experiază de fiecare dată în
conformitate cu particularităţile speciale personale, în condiţii social-istorice diferite aceeaşi
bogăţie a harului îndumnezeitor prin care însuşi Dumnezeu pătrunde în viaţa oamenilor şi
aceştia au acces la „dumnezeiasca fire” (II Petru 1, 4).

Căsătoria, definită în diferite feluri, taină, sacrament, contract, vocaţie, comuniune,


instituţie, îşi păstrează o identitate proprie căreia Biserica îi oferă aureola de sfinţenie, de
perspectivă hristologică şi eclesialâ în ciuda momentelor istorice diferite şi a contextelor
culturale diverse.
Este indubitabil că trecerea de la economia agricolă la cea industrială şi apoi la cea
tehnico- informaţională are efecte asupra omului, a familiei, iar schimbările economice,

160 Alexandre Schmemann, Euharistia — Taina împărăţiei,trad, de Pr. Boris Rădulescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1983,
p. 150-151.
161 Petru I. David, Călăuza crcştină, Arad, 1987, p. 295.
162 Ibidem, p. 296-297.
culturale, ştiinţifice afectează profund relaţiile interumanc şi cele familiale163, însă
problemele noi trebuie abordate şi soluţionate pe experienţa, pe înţelegerea perenă a omului,
a familiei. Nu putem face abstracţie de textul sacru, de experienţa sfinţeniei, de dimensiunea
eclesială a existenţei creştine aceeaşi în trecut şi astăzi, pentru că riscăm să ne pierdem
identitatea şi să declanşăm monstruozităţi distructive, de nuanţă demonică, infernală. Omul
este o fiinţă spirituală şi fără spiritualitate existenţa umană decade, se autodistruge.
Dezvoltarea economică, consumerismul nu poate să rezolve totul, riscă dimpotrivă,
dezechilibre majore în existenţa omului antrenând spre zonele periferice de manifestare
umană, cu ignorarea şi refuzul experienţelor esenţiale: dăruire de sine, sacrificiu, sfinţenia
vieţii.

In acest context, secularizarea societăţii, refuzul valorilor creştine sau ignorarea lor
generează situaţii noi, incompatibile cu spiritul creştin, cu valorile tradiţionale, între acestea
şi familia creştină. Ce sunt căsătoriile de probă, care transformă trupul uman, „templu al
Duhului Sfânt” (I Corinteni 3, 20), decât abdicări de la principiile evanghelice şi refugieri
iluzorii în sexism, plăceri înrobitoare şi pustiitoare ce au efecte sociale negative, care distrug
persoana umană, „chip al lui Dumnezeu”.

Efecte negative au asupra familiei industrializarea şi urbanizarea care crează noi relaţii
umane, la care nu toţi pot să se adapteze şi să se integreze, generându-se dezechilibre,
inegalităţi, care duc la disperare, la alienare, la sărăcie, exploatare. Injusta partajare a
resurselor umane, accentuarea decalajului dintre bogaţii şi săracii lumii au consecinţe
nefaste asupra mediului familial. Planning-ul familial, avortul degradează instituţia familiei,
ştirbindu-i din plinătatea de manifestare, mai mult prin avort se atentează la viaţă, este ucisă
viaţa intrauterină, în care există principiul persoanei umane ce se va naşte.

Preocuparea ecumenică actuală asupra familiei constă în primul rând în redescoperirea


demnităţii familiei ca instituţie umană. „In lumea dezvoltată familiile au potenţialul necesar
spre a deveni emoţional mai apropiate în relaţiile personale... Egalitatea între sexe poate
oferi un temei solid pentru familii în a da un sens mai bun identităţii familiei, aceasta şi
pentru generaţiileviitoare . De asemenea marea familie creştină este preocupată de situaţia
economico-socială din lumea a treia, situaţie marcată de sărăcie şi exploatare dar şi de unele
tendinţe, desigur limitate, de a înlocui familia ca „nucleu de afecţiune, socializare şi cultură
prin noi modele de organizare socială164 (familii de grup, homosexualitate ele.), care sunt
inacceptabile teologic, eclesiologic. spiritual. Incompatibile cu mărturia creştină.

163 Jorge E. Maldinado, Manage,în „Dictionary of the Ecumenical Mouvcmcnt”, p. 650; apud Pr. Lector, Ghe. Petraru, Familia
creştină..., p. 86.
164 Ibidem.
Contribuţia ortodoxă la dezbaterea ecumenică actuală deci şi în problema familiei este
una fundamentată biblic şi pe Tradiţia Bisericii care a integrat dimensiunea umană
împărăţiei lui Dumnezeu prin mărturia ei, prin propovâduirea Evangheliei, prin tainele
Bisericii, prin sfinţenia vieţii oamenilor care în condiţia lor socio-istorică coexistă cu
Dumnezeu Cel ce toate le plineşte şi le orânduieşte spre sensul final al lumii şi al istoriei, în
Dumnezeu. „în taina Bisericii, fiinţele umane sunt restaurate în propria lor relaţie cu
Dumnezeu. în comuniunea cu Hristos în Sfânta Treime. Prin Botez, Mirungere şi Euharistie,
persoanele primesc c nouă naştere în Hristos, sunt unşi prin Duhul şi sunt deplin încorporaţi
în Trupul lui Hristos-Biserica. Darurile vieţii noi în Hristos implică lucrarea de înnoire a
întregii vieţi, convertirea^ minţii şi a inimii, astfel încât voinţa lui Dumnezeu să fie
împlinită, ca lumea însăşi să fie transformată şi înălţată prin mărturia şi viaţa fiilor ei”165.

Taina nunţii, temei al familiei creştine, este mărturie şi viaţă creştină sfinţită prin harul
divin, prin care viaţa oamenilor sporeşte în comuniunea cu Dumnezeu şi între ei înşişi spre
revelaţia plenară a lui Dumnezeu în lume. Spre această realitate Tainică şi profundă a vieţii
umane, viaţă nedespărţită de Dumnezeu, mediu de creştere spirituală, de educaţie morală,
spaţiu de iubire şi jertfă, de purificare şi înălţare, fundamentată revelaţional, patristic,
experiată în Biserică neîncetat, trebuie să conveargă orice dezbatere familială din
problematica ecumenistă actuală, în virtutea identităţii creştine, a unităţii în Hristos
mărturisită de creştinii de astăzi, continuatori ai tezaurului de teologie şi spiritualitate
creştină.

CONCLUZII

Prin lucrarea de faţă am readus i atenţie fundamente solide , biblice , dogmatice şi


patristice ale celei mai nobile instituţii zidite de Creatorul suprem , familia. Societatea actuală
aflată în permanena schimbare şi în cauarea de noi modele de organizare umană trebuie să ţină
seama de această celulă fundamentală a vieţii în care relaţia bărbat-femeie-copii oferă tabloul
plinitatii existenţei în manifestarea ei concretă , biologică, psihică , socială, morală şi spirituală ,
manifestare conştientă şi care sesizează şi simte prezenţa divină dătătoare de putere şi
transfiguratoare.
Familia contribuie la creşterea spirituală şi morală a lumii, la bună ei funcţionare socială

165 New Directions în Mission and Evanghelisation, Basic Statements, 1974-1991, Edited by James A. Scherer, Stephen B,
Berans, Orbis Books, Maryknoll, New-York, 1992, p. 238; apud Pr. Lector, Ghe. Petraru, Familia creştină...,p. 87.
şi economică , la echilibrul psihomental atât de necesar astăzi, ce solicită la maxim efort şi
creativitate umană.
Familia este izvor de inoire, de sensibilitate, de bogăţie spirituală, prin finalitatea ei
hristică şi eclesiala , încât se poate spune că familiile creştine autentice pot şi sunt chemate să
schimbe chipul lumii în acest al 3-lea mileniu creştin.
Într-adevăr familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie că să
trăiască. Ea este mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei
umane.
Familia este prima societate naturală. Este un oficiu înalt al respectului, demnităţii, al
libertăţii interioare, al seninătăţii constructive. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate care constituie o atmosfera prielnică pentru dezvoltarea normală şi echilibrată.
Datorită familiei, omul nu este izolat în lume, fără rădăcini în trecut, fără reazim în prezent şi
fără speranţa în viitor. Familia are o însemnată funcţie educativă. Este o şcoală a virtuţilor şi o
nesecată sursă de întărire morală.
În familie se deprind disciplină şi spiritul de iniţiativa şi se cultivă sentimentul demnităţii,
iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului şi al dăruirii pentru semenii noştri.
Familia formează pe membrii ei prin căldură dragostei, al cărei sanctuar este ea prin excelenţă.
Mare şi necuprinsă este puterea iubirii,, cum ne asigura Sfântul Apostol Pavel în imnul sublim pe
care-1 închină acesteia (I Corinteni 13).
Aşadar, numai o familie bazată pe iubire va rezistă. Legătură iubirii păstrează pe membrii
familiei într-o adevărată unitate între ei şi cu Dumnezeu, unitate în iubire.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Daniel, cu aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti,2008.
BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după
Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit pe
numeroase alte osteneli, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 2001.

MANUALE, DICŢIONARE, CĂRŢI DE SLUJBĂ.

***Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Arheologia Biblică,
„E.I.B.M.B.O.R.”, Sibiu, 2002.
*** Aghiazmatar, Bucureşti, 1984.
*** Andrutzos, Hristu, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, trad. rom. Pr. prof dr. D. Stăniloae, Sibiu,
1930.
*** Andrutzos, Hristu, Sistem de morală, Sibiu, 1946.

*** Bria, Pr. Prof. dr. Ioan, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981.

*** Catehismul Bisericii Catolice, Bucureşti, 1993.

*** Molitfelnic, ed. a IV-a, IBM Bucureşti,

*** Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morală, Sibiu. 1969.


*** Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. I, ed. a IlI-a,
EIBMBOR, Bucureşti, 2003.
*** Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, voi. 3, Bucureşti, 1978.

OPERE PATRISTICE.

***Filocalia, voi.I, ed.II, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947.*** Sf. Atanasie cel Mare,
Tratat despre întruparea Cuvântului, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în PSB,
vol. 15, Bucureşti, 1987.
*** Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în P.S.B,vol.
80, Bucureşti, 1983.
*** Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în "Filocalia", voi. III, ediţia a Il-a, trad. rom. de
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Ed. Humanitas”, Bucureşti, 1999.

LUCRĂRI, STUDII, ARTICOLE.

Alvin Toffler, Şocul viitorului, Bucureşti, 1973.

Belu, Dumitru I., Despre iubire, Timişoara, 1946.

Biberi, Ion, Eros, Bucureşti, 1974.

Bria, Pr. prof. Ioan, Credinţa pe care o mărturisim, Bucureşti, 1987.

Bulacu, Pr. Mihail, Conştiinţa creştină, Bucureşti, 1941.


Codrescu, Răzvan, Teologia sexelor şi taina nunţii, „Editura Christiana”, Bucureşti, 2002.
Colotelo, Pr. Magistrand Mihai, Importanţa Mărturisirilor Ortodoxe pentru studiul dreptului bisericesc,
în rev. „Ortodoxia”, XI (1959), nr. 2.

Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, trad. de Arhim. Teodosie Atanasiu, Iaşi,1902.
Comiţescu, Pr. Prof. Constantin, Sfintele Taine în Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în rev.
„Studii Teologice”, XXXII (1980), nr. 7-10.

David, Petru, I., Călăuza crcştină - Sectologie, Arad, 1987.

Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. Arhiereu Vicar Dr. Irineu Ioan Popa, „E.I.B.M.B.O.R.”,1996.
Forster, Frank, W., îndrumarea vieţii, trad. N. Pandelea, Bucureşti, 1924.
Galeriu, Pr. Constantin, Taina nunţii, în rev. „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1960. Gheorghiu, Dr. Vasile,
Sfânta Evanghelie după Matei cu comentarii, Cernăuţi, 1925.
Ghişe, Dumitru, Existenţialismul francez şi problemele eticii, Bucureşti, 1967.
Joiţa, Pr. Drd. Alexandru, Lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în „Studii Teologice”, XXXII (1980), nr.
7-10.
Leonte, Irina, Familia creştină, copii şi părinţi, în Teologie şi Viaţă, „Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”,
serie nouă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994.
Lossky, Vladimir, Introducere în Teologia ortodoxă, trad de Lidia şi Remus Rus, Burureşti.
1993.
Macariopolski, Dr. Nicolae, Familia creştină ca biserică familială, trad. De iconom stavrofor Ioan
Cristea, în rev.,Mitropolia Banatului”, nr. 4-6, 1967.
Marcu, Pr. prof. Grigorie, întâlnirea de la Cana Galileii, în „Studii Teologice”, seria a Il-a, an. XIII, nr.
1-2, Ian-febr, 1961.
Mărginean, Nicolae, Psihologia persoanei, Sibiu, 1944.
Mihoc, Pr. prof. Vasile, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi, Naşterea de prunci, scop
principal al căsătoriei, în „Mitropolia Ardealului", an XXX, nr. 9-10, sept.-oct., 1985.
Moldovan, Pr. Conf. llie, Taina Nunţii, în „Ortodoxia",XXX (1979), nr. 3-4.

Idem,învăţătura despre Sfântul Duh în Ortodoxie şi preocupările ecumeniste contemporane, teză, în


"Mitropolia Ardealului",.XVIII (1975), nr.7-8.
Idem, învierea ca sens şi finalitate a lumii, în "The Altar Almanach", 1971 -1972, Londra.
Nicolaescu, Diac. Prof. Nicolae I., Actualitatea Epistolei l-a către Corinteni, în „Studii Teologice” seria a
Il-a ian.-feb., an. III, 1951.
Noica, Rafail, Cultura Duhului, Ed. Renaşterea, Alba-Iulia, 2002.
Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului. încercare de teodicee ortodoxă în 12 scrisori, trad. rom.
de Emil Iordache, Pr. Iulian Friptu şi Pr. Dimitrie Popescu, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.
Petraru, Pr. Lector, Gheorghe, Familia creştină, perspective misionare şi ecumeniste, „Mitropolia
Moldovei şi Bucovinei”, serie nouă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie,
1994.
Popa, Pr. lector Gheorghe, Familia creştină: o perspectivă teologică şi spirituală, în Teologie şi Viaţă,
„Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, serie nouă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai- iulie, 1994.
Radu, Pr. lector Dumitru Gh., Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema inter comuniunii,
Teză de doctorat, în „Ortodoxia". XXX (1978), nr. 1-2.
Răducă, Pr. Asist. Vasile, Căsătoria - Taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei, în „Studii Teologice”
seria a Il-a, anul XLIV, nr, 3-4, mai-august 1992.
Idem, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, „EIBMBOR”, Bucureşti,1996.
Idem, Căsătoria taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei, în „Studii Teologice”, XLIV (1992), nr. 3-
4.
Răducă, Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile, Familia - Factor de educaţie religios-morală, în „Ortodoxia”, nr.
1991.
Sârbu, Pr. Prof Corneliu, Familia în cadrul învăţăturii creştine, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, nr. 3-4, 1968.
Schmemann, Alexander, Euharistia, Taina împărăţiei, traducerea de Pr. Boris Rădulescu, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1993.
Semen, Pr. Conf. Dr. Petre, în Teologie şi Viaţă, „Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, serie nouă, anul
IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994.
Slătineanul, Dr. Irineu, în Duhul sfinţeniei lui Hristos, „Editura Universitaria”, Craiova, 2001.
Stavropulos, Arhim. Hristofor, Dumnezeiasca Euharistie. Taina Tainelor, trad. rom. de Pr. Dr.
Constantin I. Bajau, „Ed. Apostoliki Diakonia”, Atena, f.a.
Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Craiova 1986.
Vizitiu, Pr. Lector Mihai, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în voi. Familia
creştină azi, „Ed. Trinitas”, Iaşi, 1995.
Vizitiu, Pr. Lector Mihai, în Teologie şi Viaţă, „Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, serie nouă, anul IV
(LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994.
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia,
1993.