Está en la página 1de 14

Acumulatorul cu plumb-acid sulfuric

ian 30 2010 05:00 | Ianing în DIY | 44506 Vizualizari

1. Introducere

In secolul XIX, după descoperirea legilor electrolizei de către M. Faraday şi succesul


spectaculos al lui H.Davy, care în mai puţin de doi ani a descoperit şi izolat şase elemente
chimice folosind metoda electrolizei, lumea ştiinţei a început cercetări asidue în acest
domeniu, cu electroliţi şi electrozi diferiţi, inerţi sau reactivi cu electroliţii. Astfel, în 1859
fizicianul francez Gaston Planté a încercat să electrolizeze apa folosind drept electrozi două
plăci din plumb. Apa pură nefiind bună conducătoare de curent, a adăugat acid sulfuric în
electrolit şi a observat mai multe fenomene interesante.

După un timp, culoarea plăcii pozitive (anodice) s-a schimbat din gri în castaniu, placa
negativă (catodică) rămânând la culoarea iniţială. Dispozitivul, scos de sub tensiune,
prezenta o tensiune electromotoare remanentă de 2,1 V şi putea debita curenţi importanţi
sub tensiunea constantă de 2 V. După descărcarea completă, culoarea ambelor plăci devine
albicioasă, datorită formării unei pelicule de sulfat de plumb amorf şi se schimbă iar în
castaniu, respectiv gri, după o nouă electroliză (încărcare).

Planté a inventat astfel cel mai utilizat acumulator electric, folosit şi astăzi în foarte multe şi
diverse domenii, cu mai multe tipuri de plăci pozitive şi negative de construcţii diferite.
Pentru mărirea capacităţii se folosesc mai multe plăci montate alternativ, cele exterioare
fiind întotdeauna negative. Între plăci se introduc separatoare izolante, deobicei făcute din
placă subţire din PVC, ondulată pe direcţie verticală şi prevăzută cu găuri mici.

În scopul obţinerii unei tensiuni mai mari (de obicei 4; 6; 12 sau 24 V) se formează o
baterie prin legarea numărului corespunzător de elemente în serie.

2. Construcţie

Alcatuirea acumulatorului cu plumb:


 o carcasa din polietilena (monobloc);
 placi interne pozitive si negative, realizate din plumb;
 separatori placi din material poros sintetic;
 electrolit, o solutie diluata din acid sulfuric si apa;
 borne din plumb, legatura dintre baterie si corpul ce are nevoie de energie.
Pentru amator fiind mai accesibile acumulatoarele de automobil şi cele cu electrolit gelificat,
numite şi etanşe, sertizate etc., mă voi limita la descrierea acestora. Cutia acumulatorului,
cu două, trei sau şase compartimente (pentru 4 ; 6 respectiv 12 V) este executată din
material termoplastic (PVC sau PP) sau din ebonită, mai rar din sticlă, şi este prevăzută cu
capace din acelaşi material, câte unul pentru fiecare element. Capacele sunt prevăzute cu
buşoane de umplere şi/sau supape pentru ieşirea gazelor.
Din motive de capacitate şi economie, s-a renunţat la plăcile din plumb pur formate
"natural" prin electroliză şi se folosesc plăci numite cu grătare pastate. O astfel de placă
este formată dintr-un grătar din plumb aliat cu antimoniu (mai nou şi/sau cu calciu) pentru
a nu participa la reacţiile chimice, în care se presează o pastă din dioxid de plumb, cu apă şi
acid, la plăcile pozitive, şi pulbere de plumb la cele negative.

Pentru mărirea porozităţii se folosesc diverse adaosuri, ca negru de fum şi sulfat de bariu.
Se obţin astfel plăci cu o suprafaţă activă de multe zeci de ori mai mare decât suprafaţa
aparentă, ceea ce duce la capacităţi mari, volum redus şi curent debitat mare. Apoi plăcile
sunt formate în fabrică, prin tratare cu acid sulfuric la temperatură ridicată.

Ca electrolit standard se foloseşte o soluţie de acid sulfuric foarte pur în apă distilată sau
demineralizată, cu densitatea de 1,28 g/cm3 (740 cm3 apă şi 260 cm3 acid sulfuric 96%
pentru un litru) pentru acumulatoarele funcţionând în climă temperată, sau 1,23 g/cm3
pentru climat tropical.

La prepararea electrolitului se va turna încet acidul în apă (niciodată invers), amestecând


continuu cu o baghetă de sticlă, sau material plastic. Soluţia se încălzeşte destul de puternic
şi se va aştepta răcirea ei înainte de turnarea în acumulator.

3. Funcţionare

La încărcare, curentul oxidează plumbul, descompune sulfatul în dioxid de plumb la plăcile


pozitive şi reduce oxizii şi sulfatul la plumb metalic la plăcile negative. Reacţia chimică
reversibilă este:

În plus, datorită electrolizei apei spre sfârşitul încărcării, la placa pozitivă se degajă oxigen,
iar la cea negativă hidrogen. După cum se vede, electrolitul participă la reacţiile din
acumulator, lucru a cărui importanţă va fi tratată mai jos. La descărcare, pe ambele plăci se
formează o peliculă de sulfat de plumb amorf.

Un acumulator încărcat poate suporta temperaturi scăzute, electrolitul cu densitatea de 1,28


g/cm3 îngheţând la – 68oC, în timp ce electrolitul cu densitatea 1,12 g/cm3,
corespunzătoare unui acumulator descărcat, îngheaţă la – 11oC.

4. Caracteristici

După cum s-a arătat mai sus, un element dezvoltă o t.e.m. de 2,1 V şi o tensiune de 2 V în
sarcină, tensiune constantă cu precizie de una sau două zecimi de volt pe tot parcursul
descărcării normale, avantaj pe care îl mai are numai acumulatorul argint-zinc. Capacitatea
electrică a acumulatorului este o mărime determinantă (independentă de tensiunea bateriei)
şi se măsoară în amperi-oră.Pentru că această mărime depinde de valoarea curentului de
descărcare, se indică şi timpul descărcării. De exemplu, un acumulator cu C20 = 60 Ah
poate debita un curent de 3 A timp de 20 ore. Mărimea standard pentru care se stabileşte
capacitatea este C20 (în trecut era C10).

Bineînţeles, acumulatorul (lead battery) poate furniza curenţi mai mari sau mai mici în
funcţie de necesităţi, capacitatea şi tensiunea la sfârşitul descărcării scăzând la curenţi mari.
De exemplu, la pornirea unui motor rece, într-o fracţiune de secundă la stabilirea
contactului, un acumulator bun de 60 Ah poate debita un curent de peste 500 A; apoi, pe
măsură ce turaţia demarorului creşte, curentul scade la 150… 200A.

Randamentul, din punct de vedere al cantităţii de electricitate, este de minimum 0,84, iar
cel al energiilor de minimum 0,65. La temperaturi scăzute, capacitatea este mai mică decât
cea de la temperatura normală, dar se comportă mai bine decât alte tipuri de acumulatoare,
dacă este bine încărcat.

Datorită variaţiei concentraţiei electrolitului cu gradul de încărcare, starea de încărcare se


poate determina cu densimetrul, ceea ce, alături de variaţia mică şi precisă a tensiunii, este
un mare avantaj. Densitatea normală este de 1,28 g/cm3 la un acumulator complet
încărcat, ea scade la 1,24 la un acumulator încărcat 75%, 1.20 la 50% şi la 1,12 la unul
descărcat complet.

În comerţ există densimetre pipetă, cu care se poate măsura comod şi precis densitatea
electrolitului şi unele mai aproximative cu trei bile din plastic colorate diferit. Dacă bila
verde pluteşte, indică încărcare completă, bila gri indicând jumătatea, iar cea albă
descărcarea, sau nivelul scăzut al electrolitului.

Indicaţiile acestora sunt orientative şi dispozitivul este,(mai nou) încorporat în


acumulatoarele auto (ochi magic). Electrolitul trebuie să acopere complet plăcile (nivelul
electrolitului să fie cu 15...20 mm peste plăci); în caz contrar, partea descoperită se va
sulfata rapid şi vor apărea diferenţe de potenţial şi curenţi de egalizare, care vor produce
descărcarea accelerată, sulfatare puternică şi alte fenomene cu efecte negative.

Datorită impurităţilor din electrolit şi din materialul plăcilor, apar întotdeauna mici curenţi de
egalizare şi orice acumulator neutilizat un timp pierde din cantitatea de electricitate
acumulată, cu atât mai mult cu cât temperatura de depozitare este mai ridicată. Fenomenul
este sensibil şi periculos la acumulatorii cu electrolit lichid, în schimb este aproape nul la cei
cu electrolit gelificat.

5. Exploatare

In prezent acumulatoarele care fac obiectul acestui articol se livrează formate şi încărcate,
astfel că pot fi puse imediat în funcţiune, fără alte precauţii. După ce am discutat
caracteristicile generale ale ambelor tipuri, este cazul să tratăm acum separat cele două
construcţii. Acumulatoarele cu electrolit lichid se fabrică în baterii cu tensiunea de 4 sau 6 V
şi capacităţi de câţiva Ah pentru utilizări diverse şi vehicule cu două roţi, sau cu tensiunea
de 12 sau 24V şi capacităţi de 45...240 Ah pentru autoturisme şi camioane.

Acumulatoarele instalate pe maşină funcţionează în tampon, asigurând alimentarea cu


energie cu motorul oprit, sau când consumul depăşeşte capacitatea alternatorului,ca şi
pornirea motorului şi sunt încărcate de către alternator în timpul funcţionării maşinii.

Pentru a asigura încărcarea completă, releul regulator al alternatorului (mecanic sau


electronic) trebuie reglat astfel încât să livreze o tensiune de 13,8… 14,4V, (mai mare cu
câteva zecimi de volt în timpul iernii), pentru un acumulator de 12V. Dacă acumulatorul se
descarcă şi roteşte greu motorul, el poate fi scos de pe maşină şi încărcat de la un redresor
alimentat de la reţea, sau "ajutat" de alt acumulator bun.

Curentul de încărcare recomandat de către firmele constructoare este de 0,1 C, deci un


acumulator de 60 Ah trebuie încărcat cu un curent de 6 A, timp de cca 12… 14 ore. Unele
firme recomandă încărcarea cu un curent de 0,05 C. La încărcarea cu curenţi mari se va
avea în vedere ca temperatura acumulatorului să nu depăşească 45oC.

Acest lucru este valabil pentru un acumulator relativ nou. De multe ori se observă că,
reglând curentul la valoarea de mai sus, acumulatorul degajă gaze în cantitate mare la
câteva minute de la conectarea la redresor(acumulatorul "fierbe").

În acest caz curentul trebuie micşorat astfel ca degajarea de gaze să fie redusă, în caz
contrar curentul producând numai electroliza apei, fără a încărca acumulatorul.

Explicaţia este următoarea: mai ales în timpul iernii dacă se circulă mai mult în oraş, cu
farurile aprinse şi cu motorul la turaţie redusă, capacitatea alternatorului este depăşită,
acumulatorul se descarcă lent şi plăcile se sulfatează.

Sulfatul de plumb care are un volum specific mai mare, acoperă complet plăcile şi rezistenţa
interioară creşte, astfel că la curent relativ mare, căderea de tensiune între plăci şi electrolit
creşte corespunzător. La o tensiune de 2,3...2,4 V/element începe electroliza apei şi nivelul
electrolitului scade.

În plus, sulfatul de plumb iniţial amorf se transformă în timp în sulfat cristalin, mult mai
stabil şi mai bun izolant, ca atare mai greu de descompus de către curentul de încărcare.
Electrolitul se va completa numai cu apă distilată, completarea cu acid fiind admisă dacă s-a
vărsat o parte din electrolit, sau se înlocuieşte complet după încărcare.

Un alt fenomen care apare şi nu este indicat nici în prospecte nici în literatură este
următorul: dacă se măsoară concentraţia electrolitului după câteva luni de exploatare pe
maşină, sau după câteva cicluri de încărcare-descărcare la acumulatoarele staţionare, se va
observa că la unele elemente densitatea electrolitului a crescut la 1,3...1,32 g/cm3 datorită
eliberării acidului rămas în plăci la formarea iniţială în fabrică.

În acest caz se va scoate cu pipeta o cantitate de electrolit şi se va înlocui cu apă distilată,


densitatea mai mare fiind complet inutilă şi periculoasă, scurtând viaţa acumulatorului. În
timpul încărcării tensiunea se menţine mult timp la 2,1V/element, spre sfârşitul încărcării
crescând la 2,4V/element, iar dacă curentul de încărcare este mare şi acumulatorul rece şi
mai vechi, poate ajunge la 2,7V/element (caz foarte rar).
După deconectarea de la redresor, tensiunea la borne scade repede la 2,1V/element. La
sfârşitul încărcării, acumulatorul degajă hidrogen la plăcile negative şi oxigen la cele pozitive
şi prezintă pericol de explozie, dacă apare o scânteie sau flacără deschisă. La
acumulatoarele de automobil asemenea accidente sunt extrem de rare, dar mult mai
frecvente la bărcile cu motor, la care bateria este plasată în locuri închise şi fără aerisire.

Pentru acumulatoarele utilizate ca sursă de rezervă se recomandă umplerea cu electrolit cu


densitatea de 1,24 g/cm3, durata de viaţă a acumulatorului fiind mai mare. Tot în acest caz
acumulatorul poate funcţiona sub încărcare permanentă, cu un curent de 0,05...0,15 A,
asigurat de un mic redresor, care compensează autodescărcarea naturală.

În caz că nivelul electrolitului scade în timp, curentul se va micşora puţin, iar dacă
densitatea scade constant, curentul se va mări. Dacă un acumulator este lăsat descărcat
câteva luni şi conectat apoi la redresor, se poate ca la începutul încărcării ampermetrul să
nu indice niciun curent, iar tensiunea la borne să fie egală cu tensiunea în gol a redresorului
(16...18 V.) După 10...15 minute, curentul începe să crească şi tensiunea scade spre
valoarea normală, dacă acumulatorul mai este bun. Acest lucru indică o sulfatare foarte
intensă şi impune o încărcare mai îndelungatăă cu curent mic, sub control atent, până când
densitatea creşte la valoarea normală.

6. Uzura normală şi anormală

În funcţionare, la descărcare se formează sulfat de plumb pe ambele plăci, iar la încărcare


acesta este descompus conform reacţiei arătate mai sus. Sulfatul având un volum specific
mai mare decât dioxidul de la plăcile pozitive şi în porii plăcii apar la descărcare granule de
sulfat bine "înţepenite" în materia activă şi care prezintă o suprafaţă redusă de contact cu
acidul din electrolit.

La încărcarea următoare, unele din ele nu sunt dizolvate complet (100% nu există), cu
timpul sulfatul amorf cristalizează, devenind mai stabil şi aceste granule rămân în placă. Pe
de altă parte, cristalele de dioxid de plumb formate la încărcare devin din ce în ce mai fine şi
oxigenul degajat spre sfârşitul încărcării la plăcile pozitive smulge granule de dioxid şi sulfat,
descoperind alte porţiuni de materie activă. Materia activă se compactează cu timpul şi
capătă joc în fagurii grătarelor, iar rezistenţa internă creşte.

Din cele două efecte antagonice rezultă la începutul duratei de viaţă o creştere a capacităţii
acumulatorului, apoi o scădere datorată sulfatărilor permanente şi în final căderea unei
cantităţi importante de materie activă şi ieşirea din uz.

La plăcile negative, sulfatul rezultat la descărcare se reduce la plumb metalic. La încărcările


următoare, plumbul tinde să se depună sub formă de peliculă continuă, ceea ce reduce în
timp îndelungat suprafaţa activă a plăcilor, deci şi capacitatea lor. La exploatare dură, cu
curenţi de încărcare şi descărcare prea mari şi la temperaturi ridicate, aceste fenomene
capătă importanţă mult mai mare, grătarele se corodează sau crapă şi plăcile se distrug
foarte repede, scoţând definitiv acumulatorul din uz.

Montat pe maşină, un acumulator bun durează cel puţin cinci ani, iar utilizat ca sursă de
rezervă poate dura cu 3..5 ani mai mult, nefiind supus la şocuri, încărcări şi descărcări
violente, variaţii mari de temperatură şi impurificarea electrolitului.

7. Posibilităţi de regenerare
În iepoca sinstrissimilor, când întunericul se propaga cu viteza luminii în casele noastre,
aveam nevoie urgentă de o sursă de curent pentru iluminare şi dispuneam de un
acumalator auto cu vreo trei ani vechime, care dădea semne evidente de oboseală. Ca
atare, l-am încărcat timp de câteva zile cu curent mic (0,5 A), dar densitatea nu a mai
crescut peste 1,24 g/cm3 şi capacitatea era mică.

Atunci am scos electrolitul, l-am spălat cu apă de reţea pentru a îndepărta materia activă
căzută de pe plăci, l-am umplut cu apă distilată şi l-am pus din nou la încărcat, reglând
curentul astfel ca degajarea de gaze să fie mică. Diferenţa de concentraţii între acidul şi
sulfatul din plăci şi apa distilată fiind acum mult mai mare, difuziunea în porii plăcilor s-a
intensificat, s-a produs o desulfatare intensă şi densitatea a crescut iar la 1,24, scoţând
destul de complet sulfatul din plăci.

Am lăsat electrolitul astfel format în acumulator, care s-a comportat bine, având o
capacitate de cca 80% din cea iniţială şi a mai servit peste trei ani ca sursă auxiliară. Dacă
aş fi înlocuit electrolitul cu altul proaspăt de aceeaşi densitate ar fi durat mai mult, pentru că
impurităţile scoase din plăci în electrolit la încărcare ar fi fost înlăturate.

Un acumulator auto mai vechi de patru ani nu prea mai poate fi regenerat, pentru că
materia activă este prea compactată la plăcile pozitive, iar cele negative sunt plumbuite.

8. Acumulatorul cu electrolit gelificat

Realizarea unui acumulator care să nu pună probleme şi să funcţioneze în orice poziţie a


fost o preocupare apărută odată cu acumulatorul cu electrolit lichid. După numeroase
încercări, problema a fost rezolvată transformând lichidul într-un gel, prin adăugarea unei
cantităţi de silicat de sodiu (sticlă solubilă) foarte pur. Acumulatorul astfel obţinut are
câteva avantaje majore, care îl fac foarte apreciat.

Poate funcţiona în orice poziţie şi nu necesită niciun fel de întreţinere. Are o autodescărcare
deosebit de mică şi o durată de viaţă care poate ajunge la 15 ani, la un acumulator de
calitate şi bine întreţinut. Dacă un acumulator cu electrolit lichid este lăsat nefolosit un an,
el se autodescarcă aproape complet şi este total sulfatat, fiind aproape irecuperabil, în timp
ce acumulatorul cu gel nu pierde decât 15..20% din capacitate, rămânând în stare de
funcţionare. Un astfel de acumulator se încarcă cu un curent de 0,1 C timp de cca 14 ore
până la o tensiune finală de 14,5 V, pentru tensiunea nominală de 12 V.

Dezavantajele lui sunt capacitatea mai mică cu cca 25...30% la acelaşi volum, curentul
maxim mai mic cam cu acelaşi procent şi comportarea mai slabă la temperaturi sub zero
grade Celsius. Se produc atât acumulatoare mici de 3,5 ; 7 ; sau 14 Ah, cât şi acumulatoare
mari de 45...80 Ah de formă identică cu acumulatoarele auto cu electrolit lichid.

La ambele tipuri de acumulatoare, descărcarea trebuie oprită când tensiunea scade la


1,8...1,85 V/element, la curenţi relativ mici, sau 1,35 V la curenţi de şoc. În caz de
neutilizare mai îndelungată, acumulatoarele se păstrează încărcate, cele cu electrolit lichid
fiind verificate şi reîncărcate periodic (2...3 luni), controlând densitatea.

Pe piaţă mai există acumulatoare mici de 4 V pentru lanterne, la care electrolitul lichid este
menţinut în nişte pături subţiri absorbante din materiale speciale care servesc şi ca
separatoare dintre plăci, astfel că nu curge nici la răsturnarea acumulatorului şi care se
defectează deobicei prin evaporarea şi electroliza apei, dacă sunt încărcate excesiv.

După scoaterea dopuleţelor din plastic, se pot umple cu o pipetă mică cu apă distilată şi se
pun la încărcat cu curent redus (0,1 C), putând fi regenerate dacă nu sunt prea vechi şi nu
au stat prea mult timp descărcate. După încărcare, dopuleţele se montează la loc. Pentru
instalaţiile energetice eoliene sau solare, acumulatoarele descrise mai sus nu dau cele mai
bune rezultate, din punctul de vedere al durabilităţii.
Mai bune sunt acumulatoarele de tracţiune, cele mai potrivite fiind acumulatoarele
staţionare, care au cea mai mare durată de viaţă, dar sunt şi cele mai scumpe. Alegerea
este dictată de considerente economice şi de spaţiul disponibil.

9. Protecţia muncii

La sfârşitul încărcării apare electroliza apei, care degajă oxigen şi hidrogen, iar în prezenţa
unei flăcări sau scântei se transformă iar în apă, având drept rezultat o explozie puternică şi
stropirea cu acid, care poate avea consecinţe grave. Dacă apar stropiri cu acid ale corpului
sau hainelor, se va spăla imediat cu multă apă.

În caz că picături de acid ajung în ochi, se vor face imediat spălături cu apă sau o soluţie
salină (o linguriţă rasă de sare la un pahar cu apă) şi se va apela urgent la medic. Plumbul
este toxic şi se acumulează în timp în organism, deci, după lucrul cu acumulatoarele, se vor
spăla bine mâinile şi faţa cu apă şi săpun. În niciun caz nu se va turna apă în acid sulfuric
concentrat, deoarece există pericol de explozie şi stropire cu acid.

10. Incărcătoare

Pentru încărcarea acumulatorilor este necesar un ansamblu format dintr-un transformator


cu tensiunea în secundar de 16...18V pentru un acumulator de 12 V, o punte redresoare
care să suporte amperajul necesar şi nişte rezistoare de putere pentru reglarea curentului.
Transformatorul va fi prevăzut cu siguranţe adecvate atât pe primar cât şi pe secundar.
Pentru control este necesar un ampermetru, un voltmetru şi (eventual)un densimetru cu
pipetă.

Dacă se doreşte un instrument încorporat se va folosi un miliampermetru cu scale gradate


în volţi şi amperi, prevăzut cu un şunt Sh, o rezistenţă adiţională Rad şi un comutator. Dată
fiind enorma varietate de dimensiuni nu se poate construi un redresor universal. O baterie
mică de lanternă de 0,5... 1 Ah la 4 V cântăreşte sub 100 g , una foarte mare (ex. bateria
submarinului Kursk) 200 de tone.

In colecţia revistei Tehnium se găsesc numeroase scheme sofisticate de încărcătoare


automate, cu deconectare la atingerea tensiunii şi reconectare la scăderea ei, cu cuplaj optic
între etaje etc.,care au toate calităţile posibile, dar nu sunt neapărat utile decât în cazul
când există acumulatori în utilizare permanentă şi intensivă.

Pentru o baterie utilizată sporadic, sau pentru bateria maşinii, efortul financiar şi de
construcţie nu se justifică. Un redresor pentru un acumulator mediu de automobil (fig. 2)
necesită un transformator de 100...150 VA (pachet de tole E 14 sau E16, secţiunea miezului
10...12 cm2) şi o punte redresoare 10PM05 sau echivalentă montată pe un radiator din
tablă de aluminiu de 2...2,5 mm cu dimensiunea de 100x120 mm.

Pentru rezistenţele de reglare a curentului nu se pot indica valori exacte, ele depinzând de
curentul cerut şi de mărimea şi tensiunea exactă a transformatorului (cu precizie de zecimi
de volt) şi se pot conecta fie ca în figură, dacă se dispune de un comutator adecvat, fie în
serie (ca în Fig. 3), fiind scurtcircuitate după necesităţi.
Pentru că o rezistenţă de putere corespunzătoare (mai ales variabilă) este greu de procurat
sau construit şi se încălzeşte puternic, ea se poate înlocui foarte bine cu un bec de far auto
de cca. 60;75 sau 100 W, conectat în serie. Dacă cele două filamente se leagă în serie
curentul de încărcare va fi de cca. 1 A ; cu un singur filament curentul va fi de 2...2,5 A, iar
cu două filamente în paralel de 4...5 A.

Procedeul are marele avantaj că permite controlul uşor al mersului încărcării şi ne scuteşte
de observarea atentă, deoarece rezistenţa filamentului variază mult cu temperatura lui,
reglând automat curentul de încărcare.

La o baterie complet descărcată becul luminează destul de puternic, la sfârşitul încărcării


filamentul abia se mai vede roşu sau deloc. Încărcarea cu curenţi mari este de evitat dacă
timpul nu ne presează, pentru că scurtează viaţa bateriei. In plus un curent mic reduce
electroliza apei şi desulfatează mult mai bine plăcile mai ales dacă bateria nu este nouă,
dezavantajul fiind durata mai mare a încărcării.

Încărcarea se termină când densitatea electrolitului ajunge la 1.28 g/cm3 la toate


elementele şi tensiunea la 13,8... 14,4V. In vremea întunericitului, mi-am construit pentru
iluminat un redresor mai mic (fig. 3 şi foto) cu un transformator de 25 VA şi o punte
redresoare rusească de cca.1,5 A, pe care-l folosesc şi astăzi pentru încărcarea bateriei,
apelând foarte rar la redresorul mare.

Releul, de 12V cu contacte de 5A, conecta automat iluminatul de rezervă la întreruperea


reţelei şi întrerupătorul general KG evita acest lucru în timpul zilei, când eram la serviciu. Un
comutator permite două regimuri de încărcare cu 0,15 A sau 1A, după necesităţi.

Pentru siguranţă deplină transformatorul este protejat termic (v. articolul meu din Tehnium
Nr. 3/2005). Releul este alimentat printr-o priză din secundar. Un bec de 3,5 V; 0,2 A,
şuntabil cu o rezistenţă, permite controlul optic al stării de încărcare a bateriei pe ambele
scări şi un LED indică funcţionarea în regim automat. Rezistenţele de 1; 1,8 şi 33Ω sunt de
3 W

Bibliografie
1. G. Clondescu, Exploatarea şi repararea acumulatoarelor electrice, Ed. Tehnică 1960
2. R. Bosch G.m.b.H., Kraftfahrtechnisches Taschenbuch, VDI Verlag 1966
3. Prospecte.

Articol realizat de dl. ing. Lungu Iancu (actualmente pensionar); Numele de utilizator
din forum: Ianing.
Protejarea bateriei prin utilizarea corectă a compensării în temperatură
Durata de viață și performanța unui acumulator este legată în mod direct de temperatura de
funcționare. Temperatura optimă de funcționare și cea pentru care sunt valabili parametrii din fișa
tehnică este de 25°C.
Fenomenul cel mai distructiv legat de temperatură și care duce de obicei la distrugerea
acumulatorului este ambalarea termică. Acest fenomen este prezent când temperatura degajată de
acumulator (ca urmare a unei reacții exotermice) depășește capacitatea de disipare termică în
mediul înconjurător. Se ajunge aici din cauza supraîncărcării combinată uneori cu o temperatură
ridicată a mediului. În practică supraîncărcarea apare din următoarele cauze
 Tensiune prea mare de încărcare. Această problemă se poate evita prin setarea corectă a
tensiunii de încărcare și ajustarea ei dinamică prin compensarea în funcție de temperatură.
 Curent prea mare de încărcare. Se rezolvă prin limitarea curentului de încărcare sau prin alegerea
unui redresor cu un curent maxim mai mic decât curentul maxim admis de baterie. În mod normal
într-un sistem corect proiectat și exploatat nu este cazul.
 Riplu mare al redresorului.
 Scurtcircuitarea unei celule sau punerea la masă.

Compensarea tensiunii de încărcare în funcție de temperatură este procedeul de variere a tensiunii


de încărcare aplicate bateriei de acumulatori în funcţie de temperatura bateriei. ATENȚIE! Este
important ca temperatura de referință pentru calculul tensiunii de încărcare să fie temperatura
bateriei, nu cea a mediului.
Sub 25°C acumulatorii necesită o tensiune de reîncărcare mai mare decât cea nominală, iar la
temperaturi de peste această valoare tensiunile trebuie să fie mai mici. Astfel, dacă bateria este
încărcată sub 25°C la o tensiune prea mică, încărcarea nu va fi suficientă. În acest caz durata de
viaţă a bateriei va fi redusă din cauza sulfatării iar capacitatea ei de a genera curent va fi scăzută.
Aplicând o tensiune de încărcare prea mare la temperaturi peste 25°C, se va degaja foarte multă
căldură, existând pericolul de ambalare termică care în final duce la distrugerea acumulatorilor.
Fiecare producător afișează în fișa tehnică a acumulatorului coeficientul de compensare, exprimat în
mV/°C/celulă. Acesta reprezintă valoarea cu care trebuie modificată tensiunea de încărcare la
modificarea temperaturii cu un grad Celsius. Valorile tipice sunt de 3 – 4 mV/°C/celulă

Bune practici în proiectarea și exploatarea sistemelor de electroalimentare industriale


De multe ori ne întâlnim în practică cu situații în care beneficiarii sau chiar proiectanții unui sistem de
electroalimentare / backup în curent continuu folosesc ca referință standardele și practicile anilor '70
– '80. În cele mai multe cazuri sistemele sunt funcționale, dar modul de exploatare este departe de
cel optim. Efectele neplăcute pot fi de la defectarea prematură a acumulatorilor până la căderi
frecvente ale sistemului. Prin activarea unora din funcționalitățile disponibile în redresoarele
moderne se pot obține beneficii importante, cum ar fi creșterea gradului de disponibilitate, scăderea
numărului de intervenții, reducerea costurilor de exploatare. Vom enumera pe scurt în continuare
problemele cele mai frecvent întâlnite și modul în care ar trebui tratate.
Încărcarea acumulatorilor cu compensare în temperatură
Tensiunile de încărcare recomandate de producători se referă de obicei la o temperatură a bateriei
de 25°C. Sub această temperatură acumulatorii necesită o tensiune de încărcare mai mare decât
cea nominală. La temperaturi mici încărcarea la tensiunea nominală nu va fi suficientă, acumulatorii
neîncărcându-se cum trebuie, rezultatul vizibil fiind o capacitate redusă de a genera curent când
este cazul, iar pe termen mediu și lung o sulfatare accentuată care distruge acumulatorul prematur.
La temperaturi peste 25°C tensiunea de încărcare trebuie să fie mai mică decât cea nominală.
Aplicând o tensiune de încărcare nominală la temperaturi ridicate, se va degaja foarte multă căldură,
acumulatorul se va ambala termic și va apărea fenomenul de supraîncărcare, care duce la
distrugerea sa rapidă. Alte fenomene asociate care pot apărea în acest caz sunt evaporarea apei
din electrolit și deformarea fizică (umflarea) bateriilor.
Rezolvare: Implementarea unui sistem adecvat de ajustare a tensiunii de încărcare funcție de
temperatură. Un senzor de temperatură montat pe borna unuia din acumulatori citește temperatura
și o transmite la redresor. Acesta ajustează dinamic tensiunea de încărcare, ținând cont de
coeficientul de corecție recomandat de producătorul acumulatorului, dat în mV/oC/Celulă. Este
important ca senzorul să nu măsoare temperatura mediului ci pe cea a acumulatorului, pentru că în
timpul încărcării temperatura acumulatorilor crește peste temperatura mediului! Pentru a evita
posibilitatea ieșirii tensiunii de încărcare din gama admisibilă, sistemele moderne permit
programarea unor puncte (în tensiune sau temperatură) de la care compensarea va fi suspendată.
Peste (sau sub) punctul programat tensiunea nu va mai scădea, respectiv creşte.
Controlerele din gama Cordex au în funcție de model minim 2 intrări analogice pentru conectarea
unor senzori de temperatură. Toate funcțiile descrise mai sus sunt disponibile, inclusiv posibilitatea
de activa compensarea doar în anumite regimuri de funcționare (float, egalizare, boost)

Optimizarea curentului de încărcare al bateriei


După cum se știe, fiecare acumulator permite un curent maxim de încărcare. Depășirea acestui
curent duce la apariția unui șir de fenomene chimice care distrug rapid acumulatorul. Majoritatea
redresoarelor măsoară curentul total debitat, dar nu toate știu să determine cât din acesta se duce
spre baterie și cât spre sarcină. Pentru a obține această informație este necesară separarea celor
două căi de alimentare (spre baterie respectiv spre sarcină) și introducerea unui șunt separat pe una
din ele. Citirea curentului prin acest șunt îi permite redresorului să știe în timp real valoarea
curentului prin baterie și să ia măsurile adecvate. Din motive de siguranță, șunturile se folosesc doar
în sisteme cu tensiunea nominală de până la 48Vcc. La sistemele de 110Vcc și 220Vcc, în loc de
șunturi se utilizează transformatoare de curent cu efect Hall (transducer).
Rezolvare: Utilizarea unui sistem de monitorizare a curentului prin baterie și a unui redresor setat
corespunzător, care să fie apt să ajusteze dinamic curentul de încărcare la valoarea optimă.
Ajustarea curentului prin baterie se face prin varierea tensiunii sistemului, în interiorul plajei
admisibile.
Controlerele din gama Cordex au implementate din fabrică funcția de monitorizare și reglare a
curentului prin baterie, având intrări analogice pentru citirea curentului de sarcină sau de baterie.
Gama de șunturi utilizabile este largă, existând posibilitatea de a se face o calibrare pe teren.

NOTĂ: În sistemele în care bateria şi sarcina sunt legate la redresor în acelaşi punct (fără
posibilitatea de a determina separat curentul pe fiecare cale) limitarea curentului de încărcare se
poate face doar prin limitarea curentului total al sistemului. Această metodă are mai multe
neajunsuri, nefiind indicată decât ca măsură extremă.

Protejarea bateriei împotriva descărcării excesive


În timpul descărcării bateriei, nu este permis ca tensiunea acesteia să scadă sub o anumită valoare,
de obicei 1,75V/celulă. Sub această valoare bateria suferă modificări ireversibile, nemaifiind aptă să
performeze ulterior în parametri. La proiectare se ține cont de acest lucru, dar în cazul unor pene de
tensiune îndelungate există pericolul real ca să se ajunga la supradescărcare.
Rezolvare: Metoda universal utilizată este decuplarea bateriei la atingerea tensiunii critice.
Procedeul este cunoscut sub denumirea Low Voltage Disconnect (LVD). În acest caz, alimentarea
bateriei se face printr-un contactor de putere. Acesta este comandat de redresor, care monitorizează
starea bateriei și dă comanda de decuplare în funcție de tensiunea setată. La revenirea tensiunii de
rețea și pornirea redresorului, contactorul va recupla bateria în mod automat.
Controlerele Cordex au implementate din fabrică funcția de control LVD. Se pot comanda chiar mai
multe contactoare separat – de exemplu la un anumit grad de descărcare se decuplează
consumatorii neprioritari pentru a asigura autonomie mai mare consumatorilor critici. Există de
asemenea un sistem de avertizare înainte de decuplarea bateriei, în cadrul căruia operatorul să
poate inhiba declanşarea contactorului.

Monitorizarea și testarea bateriei de acumulatori


Chiar și în cazul unui sistem proiectat și exploatat bine, există posibilitatea ca la un moment dat în
timp unul din acumulatorii din șir să dea semne de oboseală. O problemă minoră poate deveni în
timp scurt o problemă majoră care se propagă rapid la ceilalţi acumulatori din sistem.
Rezolvare: Depistarea în stadiul incipient al problemelor prin monitorizarea bateriei de acumulatori şi
intervenția promptă în cazul apariției unei probleme. Metodele de monitorizare au fost prezentate în
acest articol https://www.alphapower.ro/blog/monitorizarea-bateriei-de-acumulatori . Dacă nu există
disponibilitate pentru implementarea uneia din metodele mai complexe, programarea unui test
periodic de descărcare și analiza rezultatelor poate oferi o imagine a stării generale bateriei.
Controlerele redresoarelor din portofoliul Alphapower monitorizează şi înregistrează automat peste
10 parametri specifici bateriei (curent, tensiune, temperatură, etc.). Parametrii sunt analizaţi în timp
real, iar pe baza lor controlerul optimizează regimul de lucru. Există de asemenea posibilitatea de a
programa iniţierea automată periodică un test de baterie. În cadrul acestui test bateria se descarcă
pe sarcina existentă, iar în final se generează un raport care caracterizează starea de sănătate a
bateriei, inclusiv capacitatea ei efectivă la momentul testului.

Monitorizarea de la distanță a sistemului


Conform normativelor, alarmele considerate a fi importante (max. 4 – 5) sunt transmise la sistemele
SCADA prin intermediul contactelor de alarmare. În realitate există numeroase alte alarme care pot
indica o problemă majoră în funcționarea sistemului. Pentru a nu transmite zeci sau sute de alarme,
sistemele moderne împart alarmele în majore – cele care sunt critice si necesită o intervenție
imediată, respectiv minore – care trebuie rezolvate, dar nu pun în pericol imediat funcționarea
sistemului. Monitorizarea și transmiterea în acest mod a tuturor alarmelor relevante din sistem dă
rezultate mult mai bune sub raportul fiabilizării sistemului decât supravegherea celor câteva alarme
transmise de obicei. În cazul apariției unei alarme majore la un sistem în exploatare, dispecerul se
poate conecta prin Internet la sistemul respectiv pentru a investiga în amănunt situația și a
determina dacă e cazul unei intervenții pe teren sau nu.
În situațiile unde normele de exploatare permit, folosirea protocolului SNMP face ușoară
monitorizarea prin Internet a sute sau chiar mii de sisteme de electroalimentare din locații diferite.

Înregistrarea și analiza parametrilor de funcționare


După punerea în funcțiune și recepție este indicat să se inspecteze periodic jurnalele de funcționare
ale sistemului în vederea depistării unor eventuale probleme repetitive care pot apărea din cauza
unor factori externi: supratensiuni de rețea, suprasarcini, alarme inexplicabile, etc. . În urma analizei
acestor date se pot lua măsuri în direcția eliminării factorilor de risc externi.

Alegerea unei topologii care conferă fiabilitate sistemului

 Redundanța Normativele prevăd echiparea sistemelor industriale de electroalimentare cu un


sistem redundant de redresoare, fapt rezolvat în cele mai multe cazuri de dotarea cu 2 redresoare
– topologie denumită și redundanță 1+1. Această abordare rezolvă problema, dar nu neapărat în
cel mai optim mod. Două redresoare independente pot funcționa cu ieșirile legate împreună doar
în regim Master-Slave, ceea ce înseamnă că unul va debita curentul necesar aplicației iar celălat
se va uza și va consuma curent mergând în gol. Costurile achiziției sunt duble raportate la costul
unui singur redresor. Dacă se optează pentru un sistem modular, cu N module redresoare de
putere mică conectate la aceeași bară de ieșire, se poate obține o redundanță N+1, N+2, etc. la
un cost mult mai mic decât în cazul redundanței 1+1, în condițiile unei siguranțe în exploatare mai
mari. N este numărul de module cu care se obține puterea necesară aplicației. În cazul defectării
unui modul la un sistem N+1, acesta funcționează în continuare debitând puterea nominală.
 Lipsa fazelor Un redresor trifazat clasic va înceta să funcționeze în momentul în care una din
faze lipsește. Dacă redresorul este realizat din mai multe module redresoare monofazate
alimentate separat din faze diferite, acesta va continua să funcționeze cu una sau chiar și cu două
faze lipsă. Singura problemă va fi curentul mai mic debitat, corespunzător puterii modulelor
alimentate.
 Echiparea cu disjunctoare separate pe fazele de intrare ale redresorului, în loc de un
disjunctor trifazat. Această metodă funcționează doar la sistemele redresoare trifazate echipate cu
module monofazate. În cazul apariției unui scurtcircuit pe intrare, se va întrerupe alimentarea doar
pe faza cu probleme, celelalte module funcționând în continuare.
 Dispozitive adecvate de protecție Toate redresoarele sunt echipate din fabricație cu un anumit
tip de protecție împotriva supratensiunilor. Fără a intra în amănunte, de multe ori acestea nu au
cum să acopere toate tipurile de situații întâlnite în practică (supratensiuni atmosferice, lipsă nul,
etc.). Este indicat să se ia măsuri de protecție adecvate în amonte de redresor, nu să se lase totul
în sarcina protecțiilor interne.
 Evitarea unor sisteme care au un punct vulnerabil (tip Single Point of Failure), care dacă s-ar
defecta ar produce căderea sistemului. Redresoarele modulare pot funcționa atâta timp cât mai
există un modul valid care debitează curent. De asemenea, defectarea controlerului de sistem
duce doar la întreruperea unor funcționalități, dar în nici un caz nu lasă redresorul fără tensiune la
ieșire.
Cerinţe
Datorită importanţei subiectului şi confuziilor existente, organismul internaţional care elaborează
standardele din industria electrotehnică (IEEE) a emis o serie de recomandări pentru sistemele de
monitorizare a bateriei din sistemele de electroalimentare de rezervă.
 1491-2012 - Ghid IEEE pentru selecţia şi utilizarea echipamentelor de monitorizare a
acumulatorilor în aplicaţii staţionare. Prezintă parametrii operaţionali care pot fi observaţi de
echipamentele de monitorizare şi valoarea lor în evaluarea stării bateriei.
 1188-2005 - Ghid IEEE de practici recomandate pentru întreţinerea, testarea şi înlocuirea
acumulatorilor fără întreţinere (VRLA) din aplicaţiile staţionare. Sunt date recomandări practice
legate de întreţinere, periodicitatea mentenanţei, metode de testare pentru acumulatorii VRLA. De
asemenea oferă recomandări pentru determinarea momentului înlocuirii unui acumulator uzat.
 450-2010 - Ghid IEEE de practici recomandate pentru întreţinerea, testarea şi înlocuirea
acumulatorilor cu electrolit lichid din aplicaţiile staţionare. Sunt date recomandări practice legate
de întreţinere, metode de testare şi optimizare a regimului de exploatare pentru acumulatorii cu
electrolit lichid. De asemenea oferă recomandări pentru determinarea momentului înlocuirii unui
acumulator uzat

Soluţii tehnice
Fără a avea pretenţia că prezentăm toate tehnologiile de monitorizare a bateriei existente, vom
prezenta mai jos pe scurt tipurile principale de soluţii disponibile.

Testul de baterie
Constă în descărcarea controlată a bateriei de acumulatori pe sarcină, în scopul determinării
capacităţii acesteia de a furniza energie în caz de necesitate.
Avantaje: Relativ simplu de realizat. Majoritatea UPS-urilor trifazate şi unele monofazate din clasa
superioară au implementat un asemenea sistem.
Dezavantaje:
 Nu oferă date despre parametrii relevanţi pentru determinarea stării de sănătate a elemenţilor şi
nici despre capacitatea efectivă a fiecărui acumulator din şir. Drept urmare problemele nu vor fi
depistate din timp.
 Dacă apare o pană de tensiune în timpul testului, autonomia va fi redusă.
Limitări: Sistemul trebuie programat să facă periodic testul, fapt posibil doar în sistemele care au
această funcţie.

Toate sistemele redresoare din familia Cordex pot monitoriza şi înregistra automat peste 10
parametri globali specifici bateriei (curent, tensiune, temperatură, etc.). Funcţie de setări, parametrii
sunt analizaţi în timp real, iar pe baza lor controlerul optimizează regimul de lucru.
Controlerele Cordex pot fi programate să iniţieze periodic un test de baterie. În urma acestui test se
generează un raport care caracterizează starea de sănătate a bateriei şi capacitatea ei efectivă la
momentul testului. NU sunt generate rapoarte individuale pe fiecare celulă.

Metoda punctului median


Principiul care stă la baza acestei metode de monitorizare este cel al simetriei tensiunii mediane a
bateriei faţă de tensiunea sa totală. În cazul în care această simetrie nu există, înseamnă că una
sau mai multe dintre celule au o tensiune diferită de celelalte şi este cazul să se facă o verificare
amănunţită pe teren.
Avantaje:
 Metodă simplă, care în anumite cazuri nu necesită investiţii suplimentare.
 Semnalizează deviaţia tensiunii unui acumulator faţă de ceilalţi acumulatori din şir, oferind un
indiciu despre punctul slab al bateriei.
Dezavantaje:
 Nu oferă date despre toţi parametrii relevanţi pentru determinarea stării de sănătate a elemenţilor
şi nici despre capacitatea bateriei.
 Semnalizează doar problemele majore (de genul un acumulator defect).
Limitări:
 Nu se poate implementa la orice sistem, ci doar la staţii de energie de curent continuu echipate cu
un controler "inteligent" apt să calculeze în timp real tensiunile şi să poată iniţia o alarmă la
nevoie.
 Metoda este aplicabilă doar în sistemele cu număr par de baterii.
Controlerele din familia Cordex pot fi adaptate uşor pentru această metodă de monitorizare. Punctul
median al bateriei de acumulatori se conectează la una din intrările analogice de uz general ale
controlerului. În editorul de ecuaţii se defineşte un semnal utilizator care să exprime în mod dinamic
valoarea absolută a diferenţei dintre tensiunea totală a bateriei şi dublul tensiunii punctului median.
La depăşirea unei toleranţe considerate acceptabile, va fi iniţiată o alarmă.