Andreas von Retyi

IMPERIUL EXTRATERESTRU
Noi documente şi relatări senzaţionale ale martorilor oculari
ANDREAS VON RETYI
IMPERIUL EXTRATERESTRU
Noi documente şi relatări senzaţionale ale martorilor oculari
Traducere de Diana Chivulescu
Editura Lucman
1998
Editor: Lucian Borleanu Redactare şi stilizare: Virgil Dorobanţu
Tehnoredactor: Ovidiu Brezan Coperta: Editura Lucman
Titlul original:
DAS ALIENIMPERIUM/UFO-GEHEIMNISSE DER USA — Neue Dokumente und
Augenzeugenberichte aus erster Hand
Copyright © Albert Langen/Georg Muller Verlag Translation
Copyright © 1998 by Editura Lucman
Toate drepturile pentru ediţia de faţă sunt rezervate Editurii
Lucman Reproducerea integrală sau parţială a textului fără
acordul editurii este interzisă şi va fi pedepsită conform
legilor în vigoare.
EDITURA LUCMAN - Bucureşti Bd. Al.I. Cuza, nr. 91, sectorul 1
Telefon/fax: 01-617 12 55
ISBN: 973-98435

CUPRINS
I.O FANTOMĂ SE ARATĂ.................7
II...........IMPERIUL EXTRATEREŞTRILOR 13
III................TRESĂRIRILE CERULUI 62
IVUFO GATE..........................99
VENIGMA TRIUNGHIULUI...............179
VIÎNTÂLNIRE TERIFIANTĂ.............203
VII..............FORŢELE ÎNTUNERICULUI 229
O RUGĂMINTE PERSONALĂ..............244
MULŢUMIRI..........................245
DOCUMENTE..........................246
Pentru Dana Scully şi Fox Mulder (Gillian Anderson şi David
Duchovny), agenţi FBI în serialul american „DOSARELE X”,
căutători ai adevărului.
I. O FANTOMĂ SE ARATĂ
Rusia, februarie 1959. Pe crestele înzăpezite ale munţilor
Ural o echipă de salvare se află în căutarea a zece turişti
dispăruţi fără urmă. Echipa îşi începe căutările pe muntele
Kholat Syakhel, „Muntele Morţilor ”, cum este numit de locuitorii
acestui ţinut. în scurt timp se face o primă descoperire: cortul
părăsit al celor dispăruţi, cort ce a fost tăiat în mai multe
locuri cu ajutorul unor cuţite bine ascuţite. Din acest loc
urmele dispar Unele din aceste urme sunt făcute de tălpi fără
încălţăminte, ceea ce arată că oamenii au fost speriaţi în mod
neaşteptat de ceva şi, intrând în panică, au reuşit în cele din
urmă să se refugieze. în apropriere de acest loc, membrii echipei
de cercetare fac o altă descoperire. Lângă acel masiv montan,
care are un nume atât de semnificativ, dar şi înfiorător, sunt
descoperite cadavrele turiştilor Cadavrele sunt acoperite de
numeroase leziuni, cauza lor fiind însă necunoscută. Şi ceea ce
făcea acea privelişte înspăimântătoare, aproape de nesuportat,
era faptul că pielea cadavrelor avea o misterioasă culoare
portocalie, un fapt total inexplicabil.
Oare ce se întâmplase atunci, în acea iarnă a anului 1959, pe
„Muntele Morţilor ”? Deja acea regiune era considerată ca fiind
un loc misterios, magic. Nu de mult timp localnicii considerau
Kholat Syakhel ca fiind un loc bântuit de fantome, oferindu-i
chiar sacrificii. Şi exact în acel loc cu proprietăţi
supranaturale s-a.
1
întâmplat acea nenorocire înfiorătoare ce nu poate fi explicată
în nici un fel.
Până în prezent s-au pus numeroase întrebări despre acea
descoperire. Cercetările medico-legale au arătat că doar una
dintre victime a murit din cauza frigului aproape insuportabil.
Cauza morţii celorlalţi au constituit-o acele leziuni
misterioase. Interesant este faptul că cercetătorii au constatat
la locul descoperirii un nivel ridicat de radiaţii, motiv pentru
care crengile copacilor din împrejurimi erau arse. Şi ceea ce dă
acestui mister al munţilor Ural încă o notă înspăimântătoare este
faptul că, în timp ce turiştii s-au aflat în acea regiune
izolată, localnicii au văzut cum o sferă de lumină de culoare
portocalie plutea deasupra muntelui Kholat Syakhel. Oare această
apariţie a avut vreo legătură cu moartea turiştilor? Oare razele
strălucitoare, necunoscute, au fost motivul arderii vegetaţiei,
al puternicelor radiaţii şi nu în ultimul rând al colorării
pielii cadavrelor?
Treizeci de ani mai târziu. Descoperirile încep să spargă
zidurile tăcerii. Peste tot în lume au loc întâlniri şi
întâmplări înspăimântătoare. Cele mai bizare observaţii fiind
făcute publice, piloţi şi astronauţi fac declaraţii despre
întâmplări cu obiecte de zbor neindentificate; oamenii de ştiinţă
îşi spun părerile despre aceste obiecte şi despre cosmos. Toţi
aceştia confirmă faptul că pe întregul pământ au loc întâmplări
lipsite de orice explicaţie ştiinţifică.
„Crimele din Ural", ca multe alte incidente OZN, sunt asemenea
unor mistere înfiorătoare, încă nerezolvate. Se pare că
fenomenele OZN se concentrează în principal în partea de vest a
Pământului, în Statele Unite ale Americii.
8
Gânduri despre lucruri de neimaginat
Nu demult, împreună cu un bun prieten, am făcut o plimbare
prin minunatul parc Yosemite din California. Seara, după o ex-
cursie atât de frumoasă, ne-am întors în camping şi, obosiţi cum
eram, am aşteptat lăsarea întunericului. în acel ţinut cerul
înstelat era foarte senin şi noaptea împrăştia lumini sclipitoare
peste firmamentul negru-catifelat.
Ne aşezasem deja în jurul micului foc de tabără când grupului
nostru i s-a alăturat un turist necunoscut. Se numea Mike şi
venea din India. Era un domn bătrâior şi prietenos. S-a dovedit a
fi un foarte bun cunoscător al frumuseţilor acelui ţinut, precum
şi un excelent partener de discuţie.
Cerul înstelat al acelei nopţi ne-a atras tuturor atenţia, şi
deodată ne-am pomenit în mijlocul unei discuţii tensionate despre
posibilitatea existenţei vieţii pe alte planete. Eu eram
specializat în domeniu, deoarece citisem multe cărţi despre
această temă. Mike, de asemenea, avea destule cunoştinţe despre
aceasta şi, în decursul discuţiei, s-a dovedit a fi foarte
receptiv la întrebările despre formele de viaţă existente în
univers. începând de la apariţia vieţii pe Pământ şi până la
organismele biologice de natură extraterestră, am pus în discuţie
cele mai diverse teme şi teorii.
Care a fost adevărata semnificaţie a experienţelor făcute de
cercetătorii Clayton Urey şi Stanley Miller cu privire la
apariţia formelor de viaţă? Să fi avut dreptate fizicianul
vizionar Freeman Dyson când afirma că viaţa ar avea două origini?
Cum au fost apreciate senzaţionalele descoperiri de fosile,
evident extraterestre, pe anumiţi meteoriţi? Oare prima formă de
viaţă a fost adusă pe Pământ de o cometă, aşa cum este de părere
fizicianul şi astronomul englez Fred Hoyle? Câte planete locuite
există în cosmos? Şi, nu în ultimul rând: ar putea acele forme de
inteligenţă să
9
existe în sistemul nostru solar, să ne observe şi chiar să ne
supună unor experimente?
Bineînţeles că într-o singură seară nu am putut să răspundem
tuturor acestor întrebări, să abordăm problema amănunţit şi să-i
atribuim un sens. Totuşi am înţeles cu toţii că, chiar în acest
moment, în acest an şi în anii următori, gândurile şi opiniile
despre lume evoluează, încet dar sigur, fiind înlocuite de noi
idei, cum este şi firesc.
Chiar întrebarea despre existenţa altor planete a fost
susţinută de câteva răspunsuri senzaţionale, referitoare la
descoperirile astronomice fascinante din ultimul timp. în martie
1944, fizicianul american Alexander Wolszczan de la Universitatea
din Pennsylvania a demonstrat, după doi ani de cercetări, că în
jurul stelei PSR 1257+12 se rotesc planete. Este vorba de 2
obiecte întunecate, de trei ori mai grele decât Pământul.
Desigur, nimeni nu a putut să explice în ce fel aceste planete au
putut să supravieţuiască soarelui. PSR 1257+12 este un rest al
unei gigantice explozii stelare, o supernova, mult mai luminoasă
decât întreaga galaxie. De aceea, tot ce s-a aflat în apropierea
ei a fost pulverizat, împrăştiat, sterilizat. Şi cele două
planete, ar fi trebuit să dispară, ca „două picături în vânt”
Nici o şansă de supravieţuire! Şi cu toate acestea, planetele
există. Unii cercetători cred că aceste planete s-au format
ulterior, din soarele de „odinioară” şi de atunci se rotesc în
jurul stelei PSR 1257+12, stea care, având o mare viteză de
rotaţie, ocupă un loc impresionant în Calea Lactee.
în anii precedenţi astronomii au descoperit că, în cosmos,
jumătate din totalul stelelor ar trebui să fie înconjurate de
sisteme planetare. Deci şi aprecierile despre existenţa formelor
străine de inteligenţă în Univers s-au schimbat. Oamenii de
ştiinţă sunt tot mai convinşi că în galaxie există multe alte
culturi şi civilizaţii.
Nu în ultimul rând, şi fenomenul OZN se discută mai serios şi
mai amănunţit. Documentele ascunse timp de zeci de ani, obser-
vaţiile martorilor oculari demni de încredere, rapoartele
10
cercetătorilor, ale oamenilor de ştiinţă celebri, cazurile de
răpiri spectaculoase şi multe altele ne dau de gândit. Toate
acestea nu pot fi trecute cu vederea.
într-un fel, ceva neobişnuit se întâmplă pe planeta noastră şi
în jurul ei...
încet, luna coboară peste stâncile înalte de granit care
mărginesc această regiune plină de romantism. Lumina ei se
împrăştie vizibil şi deodată ne-am amintit că era o oră târzie.
După ce am făcut schimb de adrese, Mike şi-a luat rămas bun.
A fost o seară de neuitat.
Am mai stat un timp în cort, însă nu am putut să adorm. Prea
multe gânduri îmi veneau în minte, gânduri despre posibilitatea
existenţei culturilor extraterestre în sistemul nostru solar,
gânduri despre întâmplări de nedescris, cu fiinţe şi aparate de
zbor necunoscute. Ce intenţii au acei „străini” în ceea ce ne
priveşte, ce scopuri urmăresc?
în decursul anilor am fost preocupat de întrebările fascinante
despre existenţa extratereştrilor. Este un mister înfiorător.
Nenumărate indicii duc la concluzia că extratereştrii, fiinţe
mici, cenuşii, având capul disproporţionat de mare în raport cu
corpul, cu ochi asemănători cu ai insectelor, sunt fiinţe reci,
lipsite de suflet. Ei se aseamănă cu acei biologi care fac
experimente, nefiind interesaţi decât de cercetările lor şi de
rezultatele acestora, şi nu de suferinţa omului sau animalului
supus acelor experimente. Aceste metode crude li se par bune,
dacă duc la atingerea scopului. Dar ce fel de scopuri sunt
acestea? Care sunt ţelurile spre care tind aceste fiinţe
diabolice?
Dacă vrem să pornim în căutarea răspunsurilor pentru aceste
întrebări dificile, trebuie să cercetăm amănunţit incidentele
neobişnuite, declaraţiile uluitoare ale oamenilor de ştiinţă,
precum şi ale martorilor oculari eare pot să ne dezvăluie realitf
.1 unor fapte incredibile: Şi pentru a putea trage concluzii
despre ;estea,
11
trebuie să cercetăm, de asemenea, lumea serviciilor secrete,
învăluită de un mister tot atât de nepătruns ca şi laboratoarele
secrete ştiinţifice şi militare.
Nu rareori cercetătorii OZN primesc informaţii false care nu
duc la descoperirea secretelor. Oricine păşeşte în acest infern
se scufundă într-un vârtej apocaliptic, într-o gaură neagră care
îi înghite pe aceia ce se străduiesc să lumineze cât de cât
această mare şi întunecată enigmă a timpului nostru.
Vom încerca să aruncăm o privire asupra acelei prăpăstii a
lumii noastre şi vom începe cu o călătorie în domeniul
cunoaşterii nesigure, pline de primejdii, sperând să găsim dovada
unui fenomen internaţional.
II. IMPERIUL EXTRATERESTRILOR
*
„Pielea lor se aseamănă cu pielea morţilor. Ochii sunt ca
nişte grote uriaşe. Este îngrozitor... Nu mă pot mişca... în
stomacul meu se află un tub, dar de ce în stomacul meu? Nu ştiu
cum au reuşit să-l introducă acolo. Vreau să pot fugi, vreau ca
ei să dispară din faţa mea... Este îngrozitor... De ce stau atât
de aproape de mine? [Pielea lor este] cenuşie şi zbârcită ca cea
a bătrânilor sau a morţilor. Nu au păr. Dar au nas, căci trebuie
să respire. însă nările lipsesc. Au şi gură, dar nu se mişcă.
Capul lor este foarte mare”. Astfel a descris o martoră oculară
întâlnirea ei cu extratereştrii care, după cum pretinde, au
răpit-o acum şaptesprezece ani cu o navă cosmică. Acesta este un
caz, însă există multe altele asemănătoare. Faptele acestor
stranii creaturi dovedesc o cruzime înfiorătoare. Cel care este
supus unor astfel de experimente nu are nici cea mai mică şansă
de scăpare, fiind atras într-un abis al nesiguranţei şi
imponderabilităţii.
Cei care ajung în mâinile extratereştrilor nu pot să se
elibereze. Caricaturi confuze ale groazei? Sau un coşmar care a
devenit realitate? Oare această viziune a lumii, fenomenală şi
perversă, corespunde într-adevăr realităţii? Este oare posibil ca
noi să fim stăpâniţi şi manipulaţi de aceste fiinţe crude ale
Universului? Este de neînchipuit!
13-
Şi cu toate astea, informaţiile primite de la diferiţi martori
existenţi în toate ţinuturile Pământului, se aseamănă mult unele
cu altele. Acele documente secrete, care cu mare greutate au fost
date publicităţii, confirmă acest lucru, întocmai ca şi
întâmplările acelor oameni care, din păcate, au avut mai mult de
pierdut decât de câştigat. Aceste informaţii nu provin din rândul
militarilor, din partea guvernului sau din laboratoarele de
cercetare. Din acest motiv ar trebui să luăm în serios părerile
despre existenţa formelor extraterestre, umanoide.
Să încercăm să depăşim această timiditate din care izvorăşte o
urmă de teamă, teamă de o cercetare mai mult decât înfiorătoare.
Să păşim deci în imperiul extratereştrilor!
Declaraţiile doctorului Cris
în acea zi rece de martie, la ora patru după-amiaza, aveam
întâlnire cu un informator misterios care-mi promisese că îmi va
da câteva explicaţii în legătură cu existenţa unor forme de viaţă
inteligente pe planeta noastră. îl aşteptam deja de o oră şi
jumătate, în restaurantul îngrijit dintr-o localitate mică din
fosta Germanie de Est. Am luat legătura cu el de câteva ori, prin
telefoane scurte. De multe ori s-a întâmplat ca cineva să mă
oprească la colţul străzii şi să-mi strecoare astfel multe
informaţii. Consider aceasta ca fiind un mare noroc.
Dar acum eram neliniştit. Să fi uitat informatorul meu de
întâlnire? Sau, în cele din urmă s-a răzgândit şi poate că nu mai
vrea să-mi spună nimic? Am încercat de mai multe ori să-i
telefonez, însă n-am prins legătura. în cele din urmă am reuşit.
Mi-a spus că a avut unele urgenţe, dar că o să vină. Peste
aproximativ trei sferturi de oră a intrat în restaurant. Imediat
mi-am dat seama că era el, „doctor Cris”, cum i se spune, vrând
să-şi păstreze anonimatul. Era un om în jurul a cincizeci de ani,
cu
14
trăsături care dovedeau inteligenţă dar şi multă preocupare. Deşi
nu ne văzusem niciodată, ne-am salutat imediat, de parcă ne-am fi
cunoscut de o viaţă. Imediat am trecut la adevăratul motiv al
întâlnirii noastre.
 Dr. Cris a avut o viaţă zbuciumată. După ce a terminat
studiile de inginerie şi biofizică, a călătorit în Statele Unite,
unde s-a familiarizat cu diverse proiecte militare şi activităţi
ale serviciilor secrete. în anul 1974 a audiat o echipă de oameni
de ştiinţă care a avut de prezentat o serie de probe materiale de
cercetare provenite, după cum se spunea, din Rusia. Misiunea
echipei de cercetare era de a analiza aceste materiale şi,
eventual, de a verifica de mai multe ori componentele
necunoscute. Primele rezultate i-au uimit deja pe cercetători. S-
a constatat că materialul era destul de vechi, ceea ce este un
lucru ciudat. Următoarele cercetări au dovedit că materialul are
o vechime de cel puţin douăzeci de ani, din jurul anului 1950.
însă lucrul cel mai ciudat este faptul că unele materiale sunt
aliaje care nu se puteau fabrica în acel timp şi pentru care a
fost nevoie de o stare de imponderabilitate absolută.
Oamenii de ştiinţă au avut la dispoziţie o lună de zile pentru
a cerceta obiectele, după care probele au fost duse într-un loc
necunoscut. Câţiva ani mai târziu, dr. Cris le-a descoperit. Dar
să-l lăsăm pe el să ne relateze:
„Era într-o după-amiază târzie, de la mijlocul lunii aprilie,
1977. Cu prilejul unei sărbători, un înalt ofiţer de personal, un
om de ştiinţă, un fizician care la cei 55-56 de ani ai săi vroia
să demisioneze, câţiva cercetători din străinătate, printre care
şi umila mea persoană, s-au întâlnit cu toţii într-un birou de
lângă sediul NASA din Pasadena. în cea mai mare parte ne
cunoşteam de când lucrasem împreună la acele proiecte
misterioase. Desigur că ne ştiam numai numele codificate. în acea
seară am avut multe discuţii interesante şi, de multe ori, am
vorbit şi despre tema neplăcută, aceea că banii alocaţi pentru
cercetări erau din ce în ce
15
mai puţini şi, implicit, în următorii ani programele NASA se vor
diminua din ce în ce mai mult sau poate chiar vor dispărea. Era
un motiv în plus pentru care respectivul fizician vroia să
demisioneze, ce-i drept prea devreme, deşi această problemă nu-1
afecta direct. Vroia să iasă din afacere chiar atunci când se
realizau cele mari succese.
După o discuţie plăcută, după o masă îmbelşugată, cu şampanie
şi suc de portocale, acesta ne-a spus: «Am ceva care în mod sigur
vă va interesa. Ceva special, câteva resturi de aparatură tehnică
specială, poate şi alte ciudăţenii. Avem aici o încăpere
izolată». După aceea a scos o cheie dintr-un dulap secret, pe
care a arătat-o unui colaborator american: «Luaţi această
cheie... nu, mai bine luaţi-o pe aceasta, care este cea
autentică». Şi a luat înapoi cheia pe care o alesese prima dată,
încuind-o la loc în dulap. De-abia mai târziu ne-am dat seama de
ce a făcut această confuzie intenţionată. în continuare, am
coborât cu liftul într-o aripă a clădirii care, mai mult sau mai
puţin, era adăpostită de efectele bombei atomice şi care se afla
la trei nivele sub pământ. încăperile de acolo aveau uşi
metalice, asemănătoare cu cele ale caselor de bani. După ce am
mers pe jos câteva zeci de metri, în care drumul şi-a schimbat
direcţia de două sau trei ori, am ajuns la o uşă ceva mai
depărtată. Când a introdus cheia în broască pentru a deschide
uşa, a remarcat că deasupra şi dedesubtul intrării erau sigilii.
Vroia să renunţe, crezând că este vorba de cheia falsă şi dş o
altă cameră, totuşi l-a îndemnat pe englez să deschidă. Acesta a
făcut o glumă: «Tu rămâi aici. Dar sigiliile? Eu le iau pe cele
de sus şi elveţianul, care trebuie să le ia pe cele de jos, la
urma urmei vine dintr-o ţară neutră, deci poate să rişte mai mult
decât alţii».
Cea mai mare nebunie a fost că au făcut. în aşa fel încât au
deschis uşa. Am intrat înăuntru, am aprins lumina — era numai o
lumină de siguranţă în faţă — şi ne-am pomenit într-o încăpere de
vreo şapte-opt metri lungime şi patru metri lăţime. Ceea ce ne-a
sărit în ochi au fost două obiecte puţin luminoase. Cutii din
16
plexiglas. într-una din ele era un os al şoldului, sub care era
ceva rupt. Arăta ca un os de copil, deşi avea o formă diferită.
Structura era alta, forma şoldului nu era aceeaşi cu a omului. Şi
culoarea era diferită, nu alb-gălbui ca la om, ci un cenuşiu
deschis spre alb. Acolo unde se prelungesc muşchii, structurile
aveau altă formă, şi anume puncte foarte slabe de prelungire, pe
când la om acestea sunt foarte puternic reliefate. La încheietură
interiorul osului era gol. Zona în care trebuia să existe măduvă
era foarte mică, structurile erau ca din filigran, cu mulţi pori,
un schelet cu întăriri tridimensionale. Totul era altfel decât la
om.
în cea de-a doua cutie am văzut un fragment dintr-un craniu —
circa o treime sau 40 % din el. Se puteau distinge orbita
ochiului şi jumătatea dreaptă. Acel cap era cam cât capul unui
copil mai mărişor. Semăna cu un cap de om, însă nu era nici al
unui copil, nici al unei maimuţe, ci al unei specii necunoscute
nouă. Culoarea se deosebea de cea a osului şoldului, era mai
deschisă. Nu ştiu dacă unele părţi ale oaselor au fost afectate
de incendiu; în orice caz, culoarea nu era aceeaşi.
Cutiile din plexiglas, în care au fost închise aceste
fragmente, trebuie să fi fost făcute cu mult timp în urmă, căci
prezentau urme de zgârieturi, ca şi cum ar fi fost mişcate şi
cercetate de multe ori. în special cutia cu fragmentul de craniu
era puternic zgâriată. Şi mi s-a mai părut ciudat faptul că
oasele care, în mod normal, protejează creierul, aici erau mult
mai distanţate decât cele de la scheletul omului. Cutiile erau
însoţite şi de o explicaţie scurtă: «Urmare a primului şi a celui
de-al doilea incident din New Mexico»
L-am tras deoparte pe prietenul meu american şi l-am întrebat
ce înseamnă toate aceste lucruri, la care mi-a răspuns: «Este
strict secret şi nu avem voie să spuneifi nimic. Eu ştiam că
există aşa ceva aici, dar nu aveam dreptul să intrăm cu forţa. Şi
tocmai asta am făcut...» Tot timpul fusese foarte nervos şi
aproape că tremura de frica a ceea ce se întâmplase”
17
Aici a trebuit să-l întrerup puţin pe dr. Cris care mă captiva
tot mai mult cu relatările sale. însă vroiam să mă conving de
ceea ce auzisem de la el.
New Mexico!
Era vorba de rămăşiţele celui mai celebru incident OZN din
istorie, şi anume prăbuşirea unei nave extraterestre pe terenul
unei ferme, nu departe de localitatea Roswell, în anul 1947. Deci
în acele momente vorbeam cu unul dintre cei mai importanţi
martori ai acestui caz unic, cu un martor care ar putea să
comunice informaţii despre această întâmplare, şi anume că atunci
mulţi umanoizi, membri ai echipajului acelei nave, fiinţe
cenuşii, relativ mici de statură, veniseră pe planeta noastră,
însă au fost ascunşi în locuri necunoscute de către reprezentanţi
ai armatei.
întrebările pe care dr. Cris şi colegii săi le-au pus
ofiţerilor au fost cam aceleaşi: „«Acesta este cazul pentru care
noi, fizicienii, biofizicienii şi chimiştii am făcut cercetări
timp de trei ani?» Este vorba de probele materiale care, separate
şi numerotate, au fost închise într-o casetă la care accesul era
interzis. Există resturi de materiale metalice, piese care arată
de parcă ar fi făcute dintr-un metal spumos, cu înveliş foarte
neted şi strălucitor. Era acelaşi material pe care noi îl
cercetasem mai demult. însă foarte interesant era faptul că
existau folii de metale, laminate. Era un fragment ars, cu urme
de carbon, care"facea parte dintr-un costum de astronaut. în
afară de acestea, ne-a fost prezentat şi un fragment dintr-un fel
de cască, care avea aproximativ 5x15 centimetri”
Dr. Cris a făcut o pauză. Fireşte că aveam întrebări, şi anume
ce s-a întâmplat cu resturile acelei nave avariate, unde au fost
duse, cine le-a cercetat şi le-a ascuns.
„Am avut numai ceea ce am primit, a răspuns dr. Cris. Nu s-a
mai spus nimic despre asta. Este de la sine înţeles că absolut
toate resturile au fost colectate şi cercetate în detaliu. Ce-i
drept, esenţialul era că aceste metale «spumoase» nu existau
atunci, erau necunoscute. Foliile metalice, care astăzi sunt
fabricate după
18
metode care nu existau atunci, aveau structuri piramidale, care
se pot observa numai la microscopul electronic, şi aveau
puternice proprietăţi reflectorizante.
Ni s-a spus că probele din laborator au fost primite din
străinătate, fiind făcute de rivalii noştri din Rusia şi aşa mai
departe. Am avut deja de pe atunci o bănuială. Iar metalurgii
care au făcut analizele structurale au stabilit că aceste aliaje
sunt de fapt imposibil de obţinut pe suprafaţa pământului;
aliajul a fost realizat numai în stare de imponderabilitate, cu
ajutorul unui adaos de alte elemente”
Totuşi despre ce a fost vorba, dacă în întreaga chestiune
Roswell a intervenit acel proiect militar secret, în care tehnica
a jucat şi ea un rol esenţial? Despre fiinţele micuţe, anormale,
totuşi umanoide?' Despre bietele creaturi din laboratoarele
biologice ale unor ingineri militari smintiţi? Oare ambiţioşii
cercetători lucrează pentru a crea monştri lipsiţi de voinţă,
care să fie comandaţi fără probleme în diverse operaţiuni
militare?
Dr. Cris a alungat repede aceste gânduri. „Această tehnologie
nu era definitivă atunci. Nici din punct de vedere chimic, nici
din punct de vedere genetic. Nu era război. Armele erau
superficiale, la fel şi distrugerile; însă nu şi acea înaltă
tehnologie şi acele feluri de materiale.”
Mâi târziu, când echipa de oameni de ştiinţă a intrat în acea
încăpere subterană, în Pasadena, cele mai multe obiecte erau din
acelaşi material care le fusese prezentat cu câţiva ani în urmă
şi despre provenienţa căruia au primit informaţii false. Nu
există nici o îndoială. Dr. Cris şi colegii săi au cercetat
artefactele extraterestre. „Toţi ne-am dat seama, adică trei din
cinci am văzut imediat că era acelaşi material pe care trebuia
să-l analizăm atunci. Desigur că aceste obiecte au stat mult timp
— aproape o jumătate de an — în laboratorul nostru. Probabil că
ne-a fost prezentat ca să ne verificăm noi înşine, să vedem cât
de multe descrieri putem face, sau să descoperim ceva nou. Aceste
probe au fost cercetate
19
de «n» ori, de diferite echipe de oameni de ştiinţă, pentru a se
dobândi cât mai multe cunoştinţe noi'’
în acest fel dr. Cris a venit în contact de două ori cu acele
sinistre descoperiri din New Mexico. Existau şi alte materiale?
Ce s-a întâmplat cu restul echipajului extraterestru? în acea
cameră secretă subterană erau depozitate numai fragmente „fară
importanţă”. Oare cât de multe ştia dr. Cris despre aceasta? Nu
putea sau nu vroia să-mi răspundă la toate aceste întrebări?
„Materialul biologic pe care l-am văzut în acea încăpere”, aşa
şi-a început dr. Cris relatările, „fusese conservat pentru a nu
putrezi şi a servi, probabil, unor scopuri demonstrative:
prezentare, brainstorming, discuţii, deci nu numai scopurilor
ştiinţifice.
 Atunci, în 1947, au fost avariate două nave cosmice cu câte un
echipaj. Un membru din cel de-al doilea echipaj trebuie să fi
trăit şi să se fi îndepărtat de locul prăbuşirii. Dar nu ştim
nimic sigur despre asta. Trei fiinţe au fost conservate, iar
celelalte două, cadavrele, au fost recuperate şi păstrate în mare
măsură: craniile, pielea sau oasele. De asemenea, au fost găsite
şi părţi din îmbrăcăminte.
Aşa cum afirmă biologii, sângele lor este asemănător cu al
nostru, dar nu identic, având o comportare total diferită faţă de
oxigen. în acea navă fiinţele au respirat un amestec de heliu şi
oxigen, căci azotul — indiferent din ce motive — le afectează.”
Este adevărat că l-am aşteptat mult timp pe dr. Cris, însă mi-am
dat seama că a meritat. Răspunsese foarte detaliat la toate
întrebările mele, cu precizie şi fară ocolişuri. Totuşi am
considerat că ar fi bine să întrerupem pentru moment această
discuţie lungă de câteva ore, deşi curiozitatea mea era de
nedescris şi mă frământau alte mii de întrebări.
Era deja ora 9,00 seara. Dr. Cris, care avea de luat nişte
acte de la firma High-Tech, pentru care lucra, m-a invitat să-l
însoţesc. Aşa că am pornit la drum. Veniserăm amândoi cu
maşinile, iar el a luat-o înainte. Mi-am amintit discuţia
noastră. Nu se întâmplă să am parte în fiecare zi de astfel de
discuţii. Ce secrete mai cunoşteau acei misterioşi oameni de
ştiinţă?
20
După un drum scurt am intrat pe o stradă pe care se afla o
clădire imensă, învelită într-un strat de aluminiu. Am parcat
maşinile în faţă. Dr. Cris a deschis poarta, apoi am străbătut
nişte coridoare lungi, am trecut pe lângă numeroase laboratoare,
pline cu instalaţii electronice, şi în care oamenii mai lucrau
încă, deşi era târziu. Şi aici totul părea învăluit în mister,
chiar dacă nu se făceau experimente. *
La etajul al doilea era biroul doctorului Cris. Se instalase
de curând şi peste tot erau cutii şi teancuri de documente cât
munţii. Pe masa de scris erau tot felul de aparate tehnice. Mi-a
spus că momentan se ocupa cu creşterea randamentului diferitelor
aparate.
în timp ce dr. Cris se uita pe acele acte, eu îmi puneam mereu
întrebarea: „Oare sunt adevărate toate câte se ascund în spatele
acestor lucruri?” Atunci omul de ştiinţă, inteligent, raţional,
spune lucruri îngrozitoare despre alte fiinţe existente în
cosmos, umanoizi cenuşii, şi susţine că aceasta nu este ficţiune,
ci realitate sigură. Această afirmaţie este identică cu îndemnul:
Uită tot ceea ce ai auzit despre istoria acestei planete, uită
tot despre astronomie, evoluţie sau despre structura statelor
puternice din lume, despre începutul religiei, despre... Uită
tot, uită imaginea despre lume pe care ţi-ai faurit-o. întoarce
totul cu 180° şi vei cunoaşte adevărul! Este ca şi cum ai
cunoaşte foarte bine o casă, până şi cele mai mici colţuri ale
ei, şi descoperi deodată o uşă nouă, prin care poţi intra într-un
labirint fascinant, misterios, nesfârşit.
Ce motiv ar avea informatorii anonimi ca dr. Cris să mă mintă?
Pentru aceasta ar trebui să lase urme false, să folosească o altă
tactică, mai întortocheată, însă veritabilă, şi. să-mi distragă
atenţia de la „faptele” reale, ba chiar de la planurile ascunse.
Desigur că tematica OZN ar putea să ascundă anumite proiecte
militare secrete. Dar asta ar presupune neglijarea întâmplărilor
de necrezut care au loc în toată lumea.
Cum se face că numeroase incidente, mărturii şi documente se
aseamănă foarte bine, dovedind că există forme de inteligenţă
extraterestre pe planeta noastră?
21
Tot mai multe mărturisiri se adeveresc, iar numărul martorilor
şi al dovezilor a luat proporţii considerabile. Dr. Cris mi-a
oferit nume şi date precise, care confirmă relatarea sa precum şi
contribuţia pe care a avut-o la acele proiecte misterioase.
însă rămâne întrebarea: „Ce trebuie să conţină acele proiecte
militare care, printr-o gigantică conspiraţie globală, au fost
ţinute în secret de atâţia oameni? Cum sunt ele interpretate, ce
se ascunde în spatele acestor fenomene, cine cunoaşte întregul
adevăr?” Trebuie să fie un mister fără pereche, care, timp de
decenii a fost ţinut în secret cu atâta perseverenţă — un mister
într-adevăr înspăimântător. Poate este mai bine să acordăm
încredere acestei teme, căci ne confruntăm cu o reală apartenenţă
Ia lumea noastră atât de binecunoscută, apartenenţă care, de ce
să nu recunoaştem, ne înspăimântă.
în concluzie, trebuie să închidem ochii!?
Nu!
Trebuie să ne continuăm căutările. Până acum toate indiciile
pe care le posedăm ne îndreaptă spre cosmos. Şi deja avem nume-
roase dovezi.
Ce s-a întâmplat cu adevărat în anul 1947?
„Sunt un om de ştiinţă care şi-a luat angajamentul de a
descoperi adevărul despre fenomenul OZN în general, şi despre
cazul Roswell în special. în lucrarea intitulată Farfuriile
zburătoare sunt reale m-am referit la cei 600 de colegi ai mei,
la peste 100 de grupe de specialişti din 50 state americane, la
nouă din cele zece provincii canadiene, la Finlanda, Italia,
Italia, Germania şi Anglia, precum şi la Naţiunile Unite. în
afara de asta am scris şi peste 60 de articole referitoare la
fenomenul OZN.”
Acestea au fost cuvintele cu care s-a prezentat fizicianul
american Stanton T. Friedman în vara anului 1994, într-o
scrisoare ce
22
mi-a fost adresată. Fireşte că îl cunoaştem deja pe domnul
Friedman ca fiind unul'dintre cei mai onorabili ufologi care, în
ultimele decenii, s-au dedicat unei cercetări ştiinţifice
fenomenale, descoperind dovezi senzaţionale. Ştiam, de asemenea,
că Friedman, care lucrase mai mulţi ani la unele proiecte
secrete, era unul din cei mai de seamă cercetători şi experţi în
misterele din ce în ce mai numeroase legate de incidentul din New
Mexico — acelaşi incident despre care dr. Cris îmi oferise acele
detalii senzaţionale. Motivul scrisorii lui.Friedman îl
constituiau informaţiile noi. Cum a putut să afle aceste
informaţii? încă nu publicasem nimic din discuţia mea cu noul
martor!
în iunie 1994, în schimbul de scrisori cu cercetătorul Thomas
Adams, care s-a ocupat de misterul Roswell, am descris în cuvinte
puţine şi cercetările mele referitoare la acest caz. întâmplarea
a făcut ca numai după trei săptămâni, Tom Adams şi Stanton
Friedman să se întâlnească la o mare conferinţă OZN din Austin
(Texas), ajungând să vorbească şi despre activitatea mea. Aş fi
vrut să fiu eu însumi prezent la acea conferinţă, căci am
participat şi eu la sărbătorirea a 25 de ani a navei Apollo 11,
la centrul spaţial NASA din Houston. Din păcate nu s-a întâmplat
cum aş fi vrut.
în scrisoarea sa, Friedman îmi explica: „A observat uşor
[Adams] că un cercetător a spus unei persoane că ar fi văzut
resturile unei nave extraterestre şi cadavrele. L-am convins să-
mi trimită în secret o copie a scrisorii din 26 iunie. A fost
bucuros să mă servească, mai ales că ştia că cercetasem acel caz
timp de 16 ani. La începutul lunii iunie eram în New Mexico”
Friedman m-a rugat să-l ajut şi eu cât de puţin în viitoarele
cercetări. A fost o propunere care m-a bucurat nespus.
Ne-am înţeles să facem cercetări suplimentare şi să pornim pe
urmele martorilor care pot confirma întâmplările relatate de dr.
Cris, ca de exemplu cele menţionate de savantul Robert Hutchison
şi doctorul Adam Trombly de la NASA, precum şi cele menţionate de
consilierul militar „E.K.”, care, de asemenea, a fost
23
angajat al NASA în Hunstville (Alabama), al cărui anonimat
trebuie să-l păstrăm (adevăratul lui nume îmi este cunoscut).
Deja pe 22 septembrie 1994 Friedman mi-a comunicat:
„Sunt sigur că cel mai important obiectiv NASA din Pasadena
este Jet Propulsion Laboratory, care dispune de un echipament
ultramodern, precum şi de personal cu înaltă pregătire
ştiinţifică... Sună foarte promiţător. Dacă primesc numele, voi
continua cercetarea. Sunt de acord să nu destăinui identitatea
doctorului Cris, chiar şi atunci când voi fi sigur că ştiu cine
este. Voi încerca, de asemenea, să-l găsesc pe doctorul Robert
Hutchi(n)son din Canada.”
Ciudat lucru: faxul meu către Friedman, în care i-am oferit,
pentru prima oară, câteva nume pe care trebuia să le cerceteze,
exact în timpul când enumerăm aceste nume, a dispărut în mod
surprinzător. Desigur că a fost o simplă „coincidenţă”.
Toate declaraţiile şi cercetările de până acum se îmbină for-
mând o imagine imensă, uniformă, imagine care, în acel timp
reprezenta „cazul secolului”, poate chiar „misterul secolului”:
celebrul incident Roswell.
New Mexico, 2 iulie 1947. O mare furtună răscoleşte noaptea de
deasupra ţinutului Lincoln. în direcţia nord-vest, printre nori
şi fulgere, apare brusc un disc de lumină ce este urmărit de
câţiva observatori luaţi prin surprindere.
în oraşul Roswell, aproape de ora zece seara, fierarul Dan
Wilmot şi soţia sa îşi îndreaptă atenţia către un obiect ciudat
care, şuierând, a trecut în mare viteză pe deasupra lor.
La circa 120 km spre nord, în apropiere de Corona, fermierul
William „Mac” Brazel este speriat de o puternică explozie care se
deosebeşte clar de tunetele nopţi. Brazel este curios şi
îngrijorat. Oare ce se s-a întâmplat afară? S-ar f! dus la faţa
locului, dar era întuneric beznă şi, în afară de asta, vremea
urâtă era asemenea unei forţe supranaturale.
24
în dimineaţa următoare, în mijlocul păşunii sale, Brazel a
făcut o descoperire absolut inexplicabilă. Când a dus oile la
păşunat a descoperit, pe o suprafaţă de un kilometru lungime şi o
sută de metri lăţime, resturi ale unei nave de natură şi
provenienţă necunoscute. De jur-împrejur erau resturi foarte
subţiri, mici foiţe din metal, suprinzător de uşoare, însemnate
cu litere enigmatice, asemănătoare hieroglifelor, care păreau a
fi din lemn, însă nu erau. în afară de asta, aproape peste tot
era răspândită o substanţă maronie şi extrem de rezistentă,
dintr-un fel de pergament.
Mac Brazel a adunat câteva din aceste rămăşiţe pa care le-a
ascuns într-un loc nu departe de casa sa. în ziua de 4 iulie,
Ziua Independenţei, care în acei an s-a nimerit a fi într-o
vineri, Brazel a putut să-şi ducă descoperirile la Roswell,
pentru a le preda şerifului George A. Wilcox. Şeriful a
înştiinţat imediat RAAF-ul (Roswell Army Air Field, astăzi Walker
Field), unde era staţionată Escadrila de bombardiere 509 şi o
unitate de bombardiere atomice. Fără să fi avut nici cea mai mică
intenţie, Wilcox a avut un rol formidabil în ceea ce priveşte
această descoperire. Mai târziu a regretat profund că a predat
militarilor acele rămăşiţe.
Afacerea Roswell devenea din ce în ce mai înspăimântătoare.
Barbara Dugger, o nepoată a şerifului Wilcox, a mărturisit că, în
urmă cu câţiva sini, mătuşa ei Inez Wilcox i-a mărturisit cum că
ea şi George ar fi fost ameninţaţi cu moartea de către militari,
în cazul în care ar fi vrut să vorbească despre ceea ce au văzut
în anul 1947.
Istoria îşi va urma cursul neîntrerupt. Colonelul William H.
Blanchard, comandantul bazei din Roswell, a venit în biroul lui
Wilcox, la scurt timp după anunţul acestuia. Era însoţit de
maiorul Jesse A. Marcel (mai târziu locotenent-colonel), agent de
informaţii, precum şi de căpitanul Sheridan Cavitt de la
contraspionaj (CIC - Counter Intelligence Corps). Blanchard a
confiscat materialul şi l-a predat generalului Roger Ramey,
comandantul aviaţiei Kiilitare al Bazei Aeriene „Carswell” (U.S.
Army) din Fort Worth (Texas).
25
Wilcox trimisese două ajutoare de şerif la ferma lui Brazel,
pentru a localiza prăbuşirea. Chiar dacă s-au orientat destul de
bine, nu au putut să descopere locul prăbuşirii. în schimb, pe
una din pajişti au descoperit o urmă circulară. în acel loc
nisipul era amestecat cu o substanţă neagră, sticloasă, ca şi cum
acolo ar fi aterizat un disc de fier încis. Când cele două
ajutoare au revenit în biroul lui Wilcox, Brazel s-a întors la
fermă împreună cu Marcel şi Cavitt, pentru a-i conduce la locul
descoperirii.
Pe data de 8 iulie 1947 au început îndelungatele căutări,
plănuite de statul major. Cele mai mici rămăşiţe ale farfuriei
zburătoare au fost strânse şi luate, iar Mac Brazel a fost
ridicat de agenţii de la contraspionaj.
Urmarea ţine de domeniul senzaţionalului:
Nu departe de locul acestei descoperiri, la o distanţă de două
mile şi jumătate spre sud-est, piloţii unui elicopter au găsit
resturile acelui aparat de zbor discoidal, precum şi corpurile a
cel puţin trei fiinţe neomeneşti, care se deosebeau prin statura
lor mică, de numai 1,20 metri, şi prin capul lor uimitor de mare.
La locul prăbuşirii se afla şi reporterul Jonny McBoyle care,
imediat, a telefonat la Albuquerque şi, aproape pe nerăsuflate, a
relatat tot ceea ce a văzut. Lydia Sleppy, operatoarea telexului
de la celălalt capăt al firului, nu a crezut la început vorbele
lui McBoyle. Totuşi părea să fie un lucru serios. McBoyle i-a
relatat pe scurt senzaţionala întâmplare a acelei zile iar
domnişoara Sleppy a început să telegrafieze. Deodată telegraful
s-a oprit în mijlocul transmisiei, apărând un mesaj de la FBI ce
conţinea următoarea somaţie: „Ordin din partea FBI-ului de a
înceta transmisia!” Lydia Sleppy i-a citit ordinul lui McBoyle şi
l-a întrebat ce trebuie să facă. Acesta i-a spus să nu mai
transmită nimic, totul fiind o greşeală.
Chiar în după-amiaza acelei zile de 8 iulie, incidentul miste-
rios a fost făcut public — curios, chiar din partea militarilor.
Colonelul Blanchard i-a ordonat locotenentului Walter G. Haut să
26
dea publicităţii un scurt comunicat despre existenţa discului
zburător. Blanchard a avut mai multe motive pentru care a pro-
cedat astfel, în primul rând faptul că era interesat să
dobândească încrederea colegilor săi şi a populaţiei. însă, pe de
altă parte, vroia să evite ca civilii să pornească în căutarea
obiectului zburător. Iată ce a comunicat Walter Haut agenţiei
Associated Press:
„Numeroasele zvonuri privind discurile zburătoare s-au
transformat în realitate ieri, când serviciul de informaţii al
Grupului de Bombardament 509 din cadrul celei de-a Opta Forţe
Aeriene, de la Baza Aeriană a Armatei din Roswell (RAAF), a avut
şansa de a intra în posesia unui disc, datorită cooperării unuia
dintre fermierii locali şi a Biroului Şerifului din comitatul
Chaves.
Obiectul zburător a aterizat săptămâna trecută pe teritoriul
unei ferme de lângă Roswell. S-a acţionat fără întârziere şi
discul a fost ridicat de la casa fermierului. El a fost examinat
la Baza Aeriană a Armatei de la Roswell şi, ulterior, încredinţat
de maiorul Marcel unui cartier general superior.”
Fireşte că au urmat dezminţirile. Materialul a fost trimis la
cartierul general al Pentagonului din Washington de către gene-
ralul Ramey din Fort Worth. De acolo a venit ordinul ca totul să
fie ţinut secret. Nimeni nu trebuia să afle ce se întâmplase la
acea fermă din apropiere de Roswell.
A început să fie pusă în aplicare tactica administraţiei
americane de a păstra secretul faţă de lumea întreagă, tactică ce
s-a menţinut până astăzi. în timp ce resturile epavelor originale
au fost trimise la Washington, generalul Ramey a început
dezinformarea în Texas.
în după-amiaza zilei de 8 iulie, Jesse Marcel se afla chiar în
biroul lui Ramey. Aici mai erau păstrate încă unele resturi de pe
urma prăbuşirii. Generalul Ramey l-a condus pe Marcel într-o sală
cu hărţi, dorind să afle de la acesta unde anume a fost găsit
materialul. Când au revenit în birou, rămăşiţele dispăruseră. în
locul lor era un simplu balon meteorologic.
27
Acest balon a fost numit de reprezentanţii presei
„descoperirea de la Roswell” De aceea era considerat o „dovadă”
peremptorie a faptului că la ferma lui Brazel nu aterizase nimic
neobişnuit, întreaga agitaţie şi confuzie, zvonul despre farfuria
zburătoare de pe altă planetă, totul a fost redus, în cele din
urmă, la un simplu balon meteorologic! Ar fi însemnat ca ofiţerii
bâzei militare aeriene să fie cu toţii prea proşti pentru a
admite aşa ceva! Dacă lucrurile ar fi fost aşa de simple!
Acum, când publicitatea a fost oprită, totul s-a mai liniştit.
După senzaţionalul anunţ din 8 iulie, ziarul Roswell Daily Record
a reuşit să reducă întreaga poveste la un simplu balon
meteorologic. Există însă o întreagă mulţime confuză, numeroşi
martori şi multe, chiar foarte multe întrebări nelămurite.
Astfel, cercetătorii Kevin D. Randle şi Donald R. Schmitt s-au
întrebat de ce, tocmai în timpul poveştii cu balonul, Brazel a
fost reţinut şi interogat de personalul militar timp de o
săptămână? De ce cei mai buni şi mai încercaţi militari precum
Jesse Marcel nu şi-au dat seama imediat că a fost vorba doar de
un balon meteorologic şi de nimic altceva? De ce militarii căutau
urme de radiaţii ionizante? De ce locul prăbuşirii a fost izolat
şi înconjurat de numeroase trupe de militari? De ce străzile erau
pline cu poliţişti? De ce pentru transportarea epavelor au fost
necesare opt, poate chiar nouă zboruri? De ce în anul 1949, deci
doi aiîi mai târziu, armata a confiscat fragmentele foarte mici
pe care Bill, fiul lui Mac Brazel, le găsise între timp şi le
menţionase la o petrecere din apropiere?...
Există într-adevăr o întreagă încurcătură în problema acelei
explicaţii a „balonului”, explicaţie care s-a risipit imediat ca
o băşică de săpun — sau, mai exact, ca un balon!
Şi alte explicaţii convenţionale — începând cu varianta unui
balon japonez şi până la testarea unei rachete germane V2 — sunt
imposibile.
28
Să mai rămânem puţin în ziua de 8 iulie 1947. Către ora două
noaptea, Jesse Marcel şi Sheridan W. Cavitt s-au întors la
Roswell în urma unei inspecţii făcute la locul prăbuşirii. Marcel
s-a oprit acasă, şi-a trezit soţia şi copilul şi le-a arătat
materialul pe care îl luase de la fermă. Vroia neapărat ca
familia sa să se convingă despre acea unică întâmplare, fără
îndoială o descoperire istorică. Marcel era sigur de aceasta.
Pe masa din bucătărie a întins resturile foarte fine, extrem
de fragile, dintre care se remarcau beţişoarele şi pergamentul de
natură necunoscută. S-a aplecat asupra lor, încercând să-şi dea
seama ce ar putea fi.
în orice caz, aceste fragmente erau de provenienţă extra-
terestră, lucru pe care l-a dat de înţeles şi în interviul de mai
târziu. Şi fiul său de doisprezece ani, care mai târziu a devenit
doctor în aviaţie, Jesse Marcel-junior, fusese fascinat de acele
epave. El a confirmat descrierile tatălului său în toate
detaliile, amintindu-şi foarte bine de obiectele acelea din lemn
acoperite cu simboluri asemănătoare hieroglifelor. A remarcat că
aceste „inscripţii” se aseamănă foarte mult cu un fel de scriere
geometrică, aparţinând unei limbi necunoscute, însă uşor de
înţeles.
Stanton Friedman a fost primul care l-a interogat pe Jesse A.
Marcel — unul dintre numeroşii martori importanţi — şi fără
perseverenţa lui cazul ar fi putut să rămână necunoscut până în
ziua de astăzi.
Nu demult, cunoscutul „sceptic” Phil Klass şi-a continuat
neobosita luptă împotriva „adepţilor OZN”, pe care o începuse cu
decenii în urmă. De această dată şi-a propus să-l discrediteze pe
martorul principal, Jesse Marcel. Klass credea că Marcel minţise
în ceea ce priveşte activitatea sa profesională şi referinţele
sale. Aşa că odată i-a povestit cercetătorului Bob Pratt că
deţinea un articol din fizica nucleară de specialitate care nu
figura în dosarele armatei. Dar Phil Klass nu obţinuse
informaţiile direct de la sursă. Astfel cum poate să ştie care au
fost afirmaţiile lui Marcel? Şi
29
Pratt a spus, de exemplu, că Marcel — aceasta a fost următoarea
lui declaraţie — ar putea să-şi amintească de experienţa sa de
pilot, concretizată în 8000 de ore de zbor. Şi totuşi Marcel nu
deţinea brevet de pilot. înseamnă că este un mincinos? Sau alţii
încearcă să-l discrediteze?
Ce are de spus Stanton Friedman despre acest lucru? L-am
întrebat, iar răspunsul său a fost: „Nu am auzit că Marcel ar fi
pilotat vreodată. Cu siguranţă. Niciodată nu mi-a povestit că ar
fi acumulat 8000 de ore ca pilot. Mi-a spus însă că în timpul
celui de-al doilea război mondial a participat la numeroase
misiuni de luptă, dar nu ca pilot”
Să ne întoarcem în anul 1947!
în acea zi plină de evenimente, ziua de 8 iulie, în care
piloţii elicopterelor au descoperit locul prăbuşirii acelui
obiect necunoscut, precum şi fiinţele moarte, la morgă au fost
înregistrate numeroase apeluri telefonice ciudate, din partea
bazei militare Roswell.
Cel mai important martor a fost Glenn Dennis, pe atunci
angajat al firmei de pompe funebre Ballard, care se ocupa de
toate cazurile de deces din bază. El a primit apelul telefonic.
Aşa cum a declarat şi Stanton Friedman, un ofiţer solicita câteva
informaţii ciudate: „Ce substanţe chimice ar putea fi folosite
pentru îmbălsămarea unor cadavre care au stat zile în şir în acea
pustietate, însă fără a afecta viitoarele examinări?” Acesta era
unul din lucrurile ce îl preocupau, precum şi „Cât de mari sunt
cele mai mici recipiente disponibile pentru transportul
morţilor?” Dennis, care nu ştia despre ce este vorba, a presupus
că undeva, în pustiu, a avut loc o prăbuşire catastrofală. Dar
fuseseră şi copii la bord? De ce se vorbeşte despre cele mai mici
sicrie? De ce toată această tăcere?
Chiar în acea clipă Dennis a pornit spre spitalul bazei. A
trebuit să fie transportat ca bolnavii, pentru a putea trece
neobservat de militari. Personalul spitalului îl cunoştea bine,
însă nu îşi
30
facea probleme că nu l-ar fi lăsat să intre, dispoziţiile de
siguranţă nefiind atât de severe. în acea după-amiază s-au
schimbat multe la Baza Roswell. Au fost aduse ambulanţe lângă
care se aflau poliţişti de gardă. Totul s-a desfăşurat rapid.
O infirmieră, prietenă cu Glenn, l-a văzut şi l-a sfătuit să
plece cât mai repede. Până să-şi dea bine seama de cele ce se
întâmplau, un ofiţer aspru, roşcat, i-a dat aceleaşi sfaturi ca
şi asistenta, însă pe un ton deloc prietenos. I-a spus că trebuie
să se facă nevăzut şi să nu povestească nimănui despre acele
lucruri stranii. Glenn şi-a dat seama că era o ameninţare. Era
îmbrăcat civil şi ofiţerul l-a mustrat: „Aducem tipi ca voi să
prepare hrana la câini!” în stil tipic unui dialog oarecum dur,
Glenn a replicat mormăind: „Şi noi aducem tipi ca voi să facem
din ei momeală pentru coioţii noştri.” Glenn a fost nevoit să
plece, fireşte că nu bine dispus. Roşcatul l-a ameninţat din nou,
pe acelaşi ton.
în ziua următoare Glenn s-a întâlnit cu infirmiera. Supărată,
ea i-a relatat acestuia întâmplările îngrozitoare din ziua
precedentă: „Ieri au fost aduse în incinta bazei trei fiinţe
extraterestre moarte”, a şoptit ea şi a scos o foaie de hârtie
din poşetă, pentru a-i arăta Iui Glenn cum arătau cadavrele. După
cum spunea, pielea şi întregul lor corp se asemănau cu ale unor
bătrâni de origine orientală. Erau foarte fragili şi erau mult
mai mici decât un om obişnuit. Oasele din partea superioară a
braţelor erau mult mai lungi decât cele ale antebraţelor. Aveau
numai patru degete, lipsea cel mare. Corpul acelor umanoizi era
exagerat de mare, la fel şi ochii. Totuşi craniul şi oasele erau,
aşa cum afirmase şi dr. Cris, mult mai fragile în comparaţie cu
cele ale omului. în locul urechilor existau numai orificii, la
fel şi în locul nasului.
Câteva zile mai târziu, deci după discuţia pe care o avusese
cu Glenn, infirmiera a dispărut fără urmă şi fară să-şi ia rămas
bun. Celelalte asistente spuneau că şi-ar fi pierdut viaţa într-
un accident de avion, însă nimeni nu era sigur de acest lucru.
Cert este că până astăzi nu s-a mai întors.
31
Tom Adams, de care am amintit mai devreme, mi-a atras atenţia
că, în urmă cu puţin timp, ar fi reapărut o infirmieră. Şi ea,
întocmai ca şi prietena lui Glenn, ar fi putut aduce dovezi
despre o (altă) prăbuşire OZN. S-ar fi putut oare ca ea să nu fie
cea care o cunoştea Glenn Dennis şi pe care acum, decenii mai
târziu, a reîntâlnit-o, însă care se teme de posibilele
represalii şi de aceea vorbeşte de o altă prăbuşire, chiar dacă
în realitate nu se referă decât la Roswell?
Cercetătorul american Leonard Stringfield din Cincinnati
(decedat de curând), specialist în prăbuşirile navelor cosmice, a
descoperit un alt martor, deosebit de interesant. La început
părea o istorisire vagă, alcătuită din informaţii primite de la
„mâna a doua” Martorul principal, căpitanul Oliver W. „Pappy”
Hender- son, nu mai era în viaţă în anul 1986. Se pare că el ar
fi transportat cu avionul resturile navei, de la Roswell la Ohio,
şi implicit, a văzut umanoizii. Zeci de ani, Henderson a tăinuit
aceste lucruri, precum şi multe altele. Prima dată i-a povestit
soţiei, care nu mai contenea cu întrebările. în anul 1982, la o
revedere cu vechii prieteni din timpul celui de-al doilea război
mondial, Henderson a povestit din nou despre acea întâmplare.
Toţi îl ştiau om de încredere, sincer, care nu ar fi relatat
niciodată astfel de întâmplări dacă nu ar fi avut loc. Nu avea
nici cel mai mic motiv să mintă.
Aşa cum am spus, Henderson a murit în 1986. în următorii ani
Stringfield ne-a oferit unele informaţii despre el. Când era
vorba de aceste informaţii de care era foarte interesat, Stanton
Friedman era sceptic. însă Sappho, văduva lui Henderson, i-a
oferit adresele unor persoane cărora Henderson le-a spus adevărul
despre Roswell. Unul dintre aceştia l-a protejat pe Henderson de
o bombă, în timpul războiului. Cu siguranţă că şi lui i-a
împărtăşit secretul. în afară de aceştia, în anul 1977 Henderson
îl informase despre aceasta şi pe un alt prieten, care era ofiţer
şi dentist. Acestuia i-a arătat un mic fragment din epavele
navei. Trebuie să fie undeva această mică piesă doveditoare, însă
nimeni nu ştie unde.
32
Baza aviaţiei militare din Wright Field (Ohio) este un loc
important, locul unde s-a făcut acel transport misterios. De fapt
şi aici au fost numeroşi martori ai acelui lucru de neînchipuit.
Astfel, Len Stringfield a cunoscut-o pe Norma Gardner, o fostă
funcţionară a bazei, care s-a pensionat din motive medicale. Aşa
cum afirmă, ea a avut acces la un material secret care, printre
altele, a constituit obiectul misterului Roswell. Obiectele
găsite au trebuit să fie fotografiate şi analizate. în afară de
aceasta, a trebuit să se facă o arhivă a materialelor. Această
misiune i-a revenit Normei. Tot ea a fost cea care a transcris
rezultatele autopsiei, precum şi rezultatele analizei
umanoizilor. Pentru că avea mulţi prieteni „suspuşi”, ea ştia
multe lucruri despre implicarea administraţiei în problema
farfuriilor zburătoare.
într-o zi, domnişoara Gardner a văzut cum două dintre cadavre
au fost transportate dintr-un laborator în altul. Erau conservate
într-un lichid, iar descrierea făcută de ea a fost aceeaşi cu a
celorlalţi martori.
Mulţi alţi martori au făcut aceleaşi declaraţii şi în acelaşi
mod. Printre aceştia se află şi doctorul patolog al bazei
Roswell, Jesse Johnson — descrierile sale se potrivesc exact cu
acelea pe care infirmiera le oferise prietenului ei, Glenn
Dennis: descrieri despre fiinţe mici, cu cap supradimensionat şi
piele cenuşie, poroasă, după cum se poate observa la microscop.
Picioarele şi braţele erau foarte subţiri. Mâinile nu aveau decât
patru degete, cele din mijloc erau mai lungi. Interiorul corpului
era îmbibat de un lichid incolor, în mod ciudat, lipseau
sistemele şi canalele digestive, precum şi zona rectului.
33
Noi mistere şi o a doua prăbuşire în New Mexico
Din anul 1993, incidentul Roswell, atât de misterios şi fasci-
nant totodată, a ajuns din nou în atenţia opiniei publice.
O nouă furtună în jurul evenimentului enigmatic din 1947 a
fost stârnită de deputatul republican Steve Schiff din
Albuquerque (New Mexico). El a primit scrisori din partea mai
multor persoane care i-au confirmat autenticitatea prăbuşirii
OZN. Schiff s-a adresat secretarului apărării, Les Aspin,
solicitându-i informaţii despre originea şi natura obiectului
avariat. S-a lovit de un zid de piatră. După ce prima sa
scrisoare către Aspin a rămas, în mod surprinzător, fără răspuns,
la o a doua solicitare a fost contactat de colonelul Larry
Shockley din cadrul Pentagonului. Acesta l-a condus la arhiva
naţională, unde nu existau însă informaţiile care-1 interesau.
Zidul tăcerii a rămas intact. Apoi Schiff a apelat la GAO
(General Accounting Office). Un funcţionar al GAO, expert în aşa-
numitele „programe negre”, a fost refuzat foarte sever de acelaşi
colonel. Totuşi nu s-a pus în discuţie această problemă şi GAO a
continuat cercetările. Acestea se bazau pe documente şi dosare ce
conţineau informaţii despre incidentul Roswell şi care, de fapt,
puteau să conţină întâmplarea din acea zi.
în mod surprinzător, fără să aştepte rezultatul anchetei GAO,
US Air Force a dat publicităţii, la 8 septembrie 1994, un text
intitulat „Raport asupra cercetărilor Air Force privind
incidentul Roswell” Acesta, întocmai ca şi declaraţiile unor
martori ai incidentului Roswell, cuprindea informaţii care, în
aparenţă, erau reale şi obiective, dar care, în realitate,
ascundeau adevărul.
Colonelul Richard L. Weaver, autorul referatului, a constatat
că nu putea fi vorba de un aşa numit incident Roswell. Nu exista
aparat de zbor, nici prăbuşire, şi fireşte că nici o navă
extraterestră.
34
A urmat explicaţia definitivă din partea armatei: Roswell a fost
un balon, nici măcar un balon obişnuit, cum s-a crezut la
început, ci un balon al proiectului Mogul, pe atunci secret. în
decursul acestor experienţe, militarii au lansat ţinte radar şi
captatoare acustice ataşate unor baloane atmosferice având o
lungime de peste două sute de metri.
Oare „explicaţia MoguP’ constituie rezolvarea acestui mister?
Confuzia militarilor de la Roswell, precum şi a celorlalţi
martori, să fi fost urmarea acestui proiect? Poate Mogul să
lămurească toate aceste întrebări şi probleme?
în nici un caz!
Aşa cum rezultă din referatul lui Weaver, rămăşiţele navei nu
pot fi identificate uşor şi nici nu au fost unele obişnuite.
Despre aceasta, Weaver a scris că în aparenţă nu era nici o
deosebire între Mogul şi un balon meteorologic.
Şi încă un detaliu uimitor: balonul de probă care, după cum se
spune, este răspunzător de întreaga agitaţie de la Roswell, avea
o serie de componente, printre care şi neoprenul, o substanţă
sintetică folosită pentru învelişul balonului. După spusele
specialiştilor, această substanţă se transformă în scrum dacă
este ţinută numai câteva zile în lumină. Conform declaraţiilor
armatei, de la prăbuşirea acestui halon în New Mexico şi până la
descoperirea sa au trecut aproximativ zece zile. în tot acest
timp ar fi putut să rămână intacte atât de multe fragmente din
acel material? Fireşte că nu!
Fără a intra prea mult în detaliile despre inadvertenţele din
acest raport USAF, doresc totuşi să dau, pe scurt, câteva exemple
privind superficialitatea acestei anchete, care seamănă, în cele
din urmă, cu o încercare eşuată de a ieşi, cât mai curând, dintr-
o situaţie neplăcută.
Maiorul Marcel şi colonelul Blanchard au declarat că obiectul
de zbor este de provenienţă extraterestră. însă Weaver spune că
35
Mogul nu se deosebeşte de un balon meteorologic obişnuit. De ce
aceşti specialişti au păreri cu totul diferite?
Este ciudat şi faptul că Weaver a fost citat de acel faimos
telex al FBI din 8 iulie 1947, care susţinea în continuare teoria
balonului. A fost înregistrată o convorbire telefonică între
biroul FBI din Dallas şi cartierul general al armatei a opta din
Fort Worth, Texas, în care a fost făcută o asemănare între
rămăşiţele de la Roswell şi un balon meteorologic cu reflector
radar. Totuşi Weaver a lăsat să-i scape afirmaţia cea mai
importantă: „DAR ACEA CONVERSAŢIE TELEFONICĂ DINTRE (BIROUL)
DUMNEAVOASTRĂ ŞI ARMATĂ NU A CONFIRMAT ACEASTĂ PĂRERE.”
Şi asta nu este singura omisiune importantă din „Raportul
Roswell” al celor de la Air Force. Nu au fost citaţi numeroşi
martori importanţi, printre care şi generalul Arthur E. Exon de
la Wright Field, care a confirmat existenţa unei alte prăbuşiri,
precum şi a cadavrelor extratereştrilor. Un alt martor important
a fost colonelul (mai târziu general de brigadă) Thomas Jefferson
DuBose, şeful statului-major al celei de-a Opta Forţe Aeriene de
la Fort Worth. Pe 8 iulie 1947, DuBose a primit un telefon de la
Washington, din partea generalului Clemence McMullen, care i-a
ordonat să trimită la Washington materialul descoperit, să
ascundă rapoartele despre existenţa farfuriei zburătoare şi să
inventeze o altă întâmplare care s-o ascundă pe cea reală.
Weaver omite declaraţiile unor martori, în special pe acelea
care se referă la cadavrele extratereştrilor. Şi asta pentru că
ştie că într-un balon Mogul nu puteau fi descoperiţi
extratereştri. Câtă dreptate are!
Ciudate simt mai multe lucruri referitoare la evenimentul din
1947. Există nelămuriri în ceea ce priveşte imediata prăbuşire a
unui alt disc, la 200 km vest de ferma lui Brazel! Şi în acel
loc, la fel ca în incidentul precedent, au fost găsite trei
cadavre de umanoizi. Spre deosebire de prăbuşirea de la Roswell,
se spune că lângă Corona ar fi supravieţuit o a patra fiinţă care
ar fi fost dusă
36
de militari într-un loc sigur. Imposibil! Dacă s-ar fi întâmplat
aşa, nici nu ne putem imagina consecinţele! Din păcate, în ceea
ce priveşte această afirmaţie nu există dovezi, ci numai câteva
indicii.
în ciuda faptului că ţinutul a fost izolat, la locul
prăbuşirii de pe platoul San Agustin s-au aflat, din întâmplare,
câţiva civili, spre groaza militarilor care au invadat numaidecât
ţinutul.
Primul care a văzut obiectul zburător şi umanoizii morţi a
fost inginerul Grady L. „Bamey” Bamett din Socorro. Mai târziu el
a descris cadavrele exact cu cuvintele celorlalţi martori ai
incidentului Roswell. La puţin timp după el, la locul prăbuşirii
a sosit şi o grupă de arheologi care, exact în acel loc, urma să
cerceteze nişte stânci vechi.
Acei arheologi nu au fost găsiţi nici până în prezent. Cerce-
tătorul Thomas J. Carey i-a căutat pe aceştia timp de doi ani,
pentru a-i interoga. Nimeni altcineva nu ştia despre acel
incident.
Dar asta nu înseamnă că arheologii nu au putut fi găsiţi, însă
Carey a renunţat la căutări. El nu credea că a avut loc o a doua
prăbuşire. După părerea lui, Bamett ar fi descoperit aceleaşi
rămăşiţe ca şi Bill Brazel!
Bamett a murit relativ devreme, iar despre întâmplarea sa nu
se cunosc prea multe. Nimeni nu poate spune dacă în acel timp se
afla pe platourile din San Agustin sau în apropiere de Corona.
Cel puţin Thomas Carey era de părere că Bamett cunoştea
întâmplarea legată de prăbuşirea acelui disc numai din auzite,
iar din informaţiile primite numele localităţii era fals. De
aceea el crede că Bamett vorbea despre acelaşi şi unic eveniment
Roswell.
Iată însă că Stanton Friedman a contrazis această presupunere.
El este convins că a avut loc o a doua prăbuşire. A dat exemplu
un martor, Gerald Anderson, care avea numai cinci ani când a avut
loc acel incident. Când au vrut să se aproprie de nava prăbuşită,
Anderson şi familia sa au fost ameninţaţi de un ofiţer aspru,
roşcat, întocmai ca şi Glenn Dennis. Dacă ar fi spus ceva despre
acea întâmplare, Gerald ar fi fost îndepărtat de părinţii lui
pentru totdeauna.
37
Friedman spune că umanoizii din San Agustin au fost duşi în
secret la baza Sandia, şi de acolo la clinica Lovelace din
apropiere. Această presupunere este cu atât mai justificată cu
cât şeful clinicii, Randolph Lovelace s-a ocupat cu
investigaţiile medicale. Friedman subliniază: „Clinica păstra în
siguranţă substanţele toxice precum şi animalele care au fost
intenţionat infestate cu radiaţii, pentru a putea observa
efectele acestora. Aşa a fost posibil să se facă probele
biologice misterioase şi să fie cercetate în laboratoare.”
A avut dreptate Friedman? A existat o a doua prăbuşire? Să
sperăm că cercetările din anii următori vor pune capăt acestei
nelămuriri. în orice caz, şi martorul meu, „dr. Cris”, îmi vorbea
mereu de o a doua prăbuşire...
Incidentul Roswell/Corona a fost confirmat foarte puţin de
martori. Autenticitatea lui rămâne contestată. Nimeni nu ştie
unde au fost păstrate resturile navei, unde sunt extratereştrii.
Oare au fost ascunse de armată? Posibil. în orice caz, unele
fragmente ale cadavrelor au ajuns cu siguranţă în laboratoarele
şi institutele de cercetare secrete din Statele Unite, poate
chiar şi în alte state. Există multe indicii referitoare la acest
lucru.
în mod surprinzător, în special în New Mexico există astfel de
institute militare secrete. Ce mistere extraterestre ascund
aceste clădiri zăvorâte ermetic în spatele zidurilor tăcerii?
Multe zvonuri ar putea să fie simple năluciri, fantezii, chiar
jocuri intenţionate. Alte descrieri, dovezi sau aluzii ar putea
să aibă un miez de adevăr şi probabil că ar fi în strânsă
legătură cu incidentul Roswell. Numeroase declaraţii ajung
printre documentele misterioase, printre observaţiile încărcate
de mister, printre dovezile existenţei umanoizilor pe planeta
noastră.
Aşa cum New Mexico a avut un rol esenţial în iadul „celor
cenuşii”, la fel şi astăzi întâlnim mistere inexplicabile, cărora
li se alătură mereu altele vechi. Există o legătură între toate
acestea?
38
Precizări despre Ţinutul Magic
Locul acţiunii: orăşelul Taos, situat în nordul staului New
Mexico, „Ţinutul Magic”, cum a fost numit acel interesant stat
american. Acest peisaj mirific, aceste frumuseţi ale naturii sunt
învăluite de o vrajă, de o forţă care atrage sute de mii de
turişti anual — în acest ţinut fascinant domneşte o adiere
răcoroasă, plină de mister, aproape ascunsă, necunoscută.
Aproape. Totuşi, ccl care străbate cu ochii şi urechile deschise
acel „Ţinut Magic” va desluşi misterele acestui teritoriu.
Povestea a început în anul 1992, când Bob şi Catanya Saltzman
din Taos au fost aduşi în culmea disperării de un zgomot
necunoscut şi aproape de nesuportat. Nu au fost singurii cărora
li s-a întâmplat acest lucru. Exact în acelaşi loc, sute de alţi
turişti au auzit un zgomot, neputând să precizeze cauza acestuia.
Numeroşi oameni aud acelaşi zgomot de mult timp, unii dintre ei
ajungând chiar să părăsească ţinutul, fiind incapabili să mai
suporte! Acesta se aude că şi cum ar proveni dintr-un tunel sau
dintr-o peşteră. Nici până în prezent cauza nu a putut fi
identificată.
Un nou capitol din romanul misterelor lumii!
Numeroşi fizicieni şi ingineri s-au interesat de acest fenomen
neobişnuit şi au căutat o explicaţie, însă totul a fost în zadar.
Presupunând că în spatele acestui zgomot se află un proiect
militar misterios, primăria din Taos s-a adresat armatei.
Aceleaşi bănuieli le are şi deputatul Bill Richardson din New
Mexico. John Deutch, un secretar al Departamentului Apărării,
respinge categoric aceste presupuneri: „Departamentul Apărării nu
este răspunzător de acest lucru. Nu am nici cea mai vagă idee
despre provenienţa acestui zgomot.”
în apropiere de Taos se află renumitele laboratoare din Los
Alamos, unde se pun la punct cele mai moderne tehnici ale
distru
39
gerii. .Este posibil ca zgomotul să provină de acolo? Fireşte că
cercetătorul misterului stă în spatele unui puternic zid al
tăcerii... şi aşteaptă. Laboratoarele Sandia de la Baza Kirtland
a Forţelor Aeriene din Albuquerque nu au, nici ele, nici o
legătură cu acel mister. Este interesant faptul că cei de la
Sandia au făcut un experiment ştiinţific menit să descopere cauza
acelui zgomot. Analizele care au durat luni de zile nu au
demonstrat însă nimic.
Se spune că în Taos, în anii trecuţi, au putut fi observate
apariţii luminoase pe cer. De asemenea, circulă zvonuri că
sunetele acelea subterane ar avea legătură cu obiectele
zburătoare!
Cercetătorul Tom Adams, pe care tocmai l-am amintit, a fost,
de mai multe ori, martorul unui astfel de zgomot strident,
misterios.
în anul 1970, Adams, însoţit de doi prieteni, a făcut o
călătorie în Colorado, pe Valea San-Luis, pentru a cerceta un caz
inexplicabil de mutilare a unui animal, petrecut în urmă cu trei
ani, deci în 1967.
 Mutilarea, despre care se făcuseră între timp numeroase cerce-
tări, se aseamănă cu misterul din Taos! Fiind un alt fenomen
inexplicabil, aceasta a avut o strânsă legătură cu misterul OZN,
mister care, în realitate, este foarte complex, aşa cum sunt de
părere cei mai mulţi cercetători contemporani. Oricum, acea
întâmplare tulburătoare pe tema „mutilării” trebuia să fie pusă
în discuţie mai devreme sau mai târziu.
Tom Adams şi-a propus să descopere, cu orice preţ, cauza
morţii premature şi îngrozitoare a iepei „Lady/Snippy”, care a
avut loc în anul 1967, în Valea San-Luis, în Colorado. în urma
cercetărilor sale, Adams a descoperit un alt mister, cu totul
diferit decât cel iniţial.
„în timpul micii noastre excursii din 1970 în Valea San-Luis,
îşi aminteşte el, eu şi colegii mei am auzit zgomotul, care părea
că vine dinspre masivul Blanca Peak, situat la est de Alamosa,
cel mai înalt vârf din lanţul muntos Sangre de Cristo. De pe
munţi, de
40
unde venea şi acel zgomot, se poate vedea şi locul morţii lui
Snippy, iapa. Pe atunci nu se vorbea prea mult despre acele zgo-
mote... în timpul în care acestea au putut fi auzite (de la
sfârşitul anilor ’60 şi până la jumătatea anilor ’70), în acea
vale au avut loc şi alte fenomene OZN, în afară de mutilările
animalelor sălbatice...
în 1970, când am poposit pe o colină, la nord-vest de Blanca
Peak, am auzit zgomotele. După miezul nopţii au «pornit
motoarele» şi au «mers» până spre dimineaţa. Nu era un zgomot
prea puternic pentru a putea fi auzit, mai ales că noi vorbeam,
cum e şi firesc. însă zgomotul era ca de motor, asemănându-se cu
un urlet. Şi alţii au observat că devenea mai puternic dacă era
ascultat cu urechea lipită de pământ. Dar, chiar dacă este sau nu
adevărat, rămâne doar o speculaţie.”
Tom Adams a auzit acest zgomot absolut inexplicabil şi în anul
1976, când a fost, pentru ultima oară, în Valea San-Luis, de
această dată singur. „Oricum, nu s-a putut preciza cu exactitate
locul de unde provenea zgomotul, însă era clar că de undeva de-a
lungul lanţului montan.”
Stan Ferguson l-a însoţit pe Adams în două din excursiile sale
în acea vale misterioasă. împreună cu un alt coleg de-al lor,
Gary Massey, au fost martorii unor întâmplări uimitoare. în timp
ce căutau sursa zgomotelor, deasupra lor, pe cer, a apărut brusc
un obiect zburător luminos, de formă sferică. Mai târziu Ferguson
şi-a amintit acea apariţie uluitoare: „Am poposit în apropierea
unui vechi cimitir, cimitirul Uracca. Deja se vorbise despre un
glob de lumină plutind deasupra cimitirului, aflat de cealaltă
parte a străzii. Există acolo o şosea, Sand Dunes Road, paralelă
cu locul în care am poposit noi. într-o noapte am văzut apărând
pe cer ceva ca o lumină sferică, ca şi cum cineva ar fi aprins un
bec. După prima lumină a apărut a doua, apoi a treia şi a patra.
S-a ivit brusc şi o lumină alb-albastră, mai mică, ce se învârtea
în jurul celorlalte. Apariţia a durat aproximativ 15 minute. Când
luminile se
41
aflau deasupra şoselei Sand Dunes, Gary Massey s-a urcat în
maşină şi a pornit în jos versantului, pentru a se apropia. Până
să ajungă în stradă, luminile s-au unit, formând una singură,
după care au dispărut. Această apariţie a avut loc în acelaşi
timp în care se auzeau acele zgomote.”
Acest incident a fost menţionat şi de autorul american Greg
Long în anul 1989, într-un articol care explica „zgomotele
subterane în legătură cu fenomenul OZN.” Long a dat şi alte
exemple de asemenea apariţii. Printre altele vorbea şi despre
numeroşi martori din rezervaţia de indieni Yakima, din sudul
statului Washington, care au auzit şi au văzut în acelaşi timp
apariţiile şi zgomotele neexplicate încă. Unităţile de pompieri
din acest ţinut puteau să confirme, de asemenea, unele întâmplări
misterioase, jurnalele lor conţinând numeroase menţiuni despre
acele zgomote subterane. Multe observaţii au fost semnalate în
Satus Peak, unul dintre vârfurile vestice ale munţilor Yakima:
■ „28 august 1974, ora 19.30 - Zgomotele s-au auzit iar. în
acel timp nu bătea deloc vântul. ”
■ „28 mai 1979, ora 1.30 S-au auzit zgomote foarte ciudate.
Am ieşit afară şi am ascultat cu atenţie. Se auzea ca şi cum ar
fi căzut picături de apă pe hârtie, sau ca şi cum s-ar fi lovit
două beţe unul de celălalt. într-adevăr, era ciudat. Mi-am
îndreptat privirea chiar şi spre cer. ”
■ „11 octombrie 1979, ora 18.30 - Eram afară şi am auzit un
zgomot puternic, misterios.
■ „22 octombrie 1979. Ceva ca un ţipăt puternic a ieşit parcă
din pământ, îndreptăndu-se spre platforma de observaţie. Orice ar
fi fost, a fost foarte aproape. Nu s-a semnalat nici un obiect
zburător. ”
■ „18 august 1980 - Am auzit din nou acel zgomot «ca de
motor». Provenea tot din interiorul pământului. ”
42
Lista acestor menţiuni este foarte lungă. Nimeni nu mai poate
să tăgăduiască faptul că în acest ţinut au fost înregistrate
sunete inexplicabile şi s-au semnalat apariţii OZN.
Nu în toate cazurile s-a presupus că în spatele acestor feno-
mene ar exista o inteligenţă extraterestră.
în cartea mea intitulată Wir sind nicht allein! („Nu suntem
singuri!”) am explicat aceste fenomene legându-le de cutremurele
de pământ, urmare a fenomenelor tectonice — acestea simt mai rare
şi dispar repede.
 Eu însumi am avut ocazia să văd astfel de sfere de lumină, la
puţin timp după un cutremur din Friaul, înregistrat în anul 1976.
Este posibil ca zgomotele să fi fost făcute de procesele
tectonice, de mecanismele geologice din scoarţa terestră?
în ţinutul texan Robertson, în anul 1973 s-a auzit un zgomot
foarte puternic, ca o explozie, zgomot ce a ajuns până în zona
fermei lui Calvert. Acesta a afirmat că zgomotul s-a extins,
treptat, în tot ţinutul. Ufologul Tommy Blann a scris: „Acolo
există un sistem de peşteri şi tunele care au legătură undeva sub
pământ... Unii oameni care locuiesc la 5-6 mile distanţă de ferma
lui Calvert mi-au povestit că zgomotele i-au determinat, nu doar
o dată, să iasă seara afară din case. Erau zgomote puternice,
continue, venind din toate direcţiile. Se auzeau mult mai
puternic dacă erau ascultate cu urechea lipită de pământ. Ele nu
erau orienţate într-o direcţie precisă; parcă erau mişcătoare,
poziţiile lor schimbându-se în timpul nopţii” Este evidentă
asemănarea cu zgomotele din Taos.
Dacă cineva va încerca să dea acestor fenomene explicaţii
„naturale, fireşti”, se va lovi de câteva probleme dificile. Un
cutremur de pământ, de exemplu, care produce zgomote ce pot fi
auzite, ar avea, fară îndoială, urme vizibile. Totuşi nici unul
dintre martorii acelui zgomot subteran nu a precizat vreun
cutremur de pământ.
43
Fenomene similare au fost semnalate şi în Antarctica. în ziua
de 16 martie 1961, meteorologul Rubens J. Villela şi alţi cinci
oameni de ştiinţă au văzut un disc oval care emitea raze multi-
colore. în acel timp s-au înregistrat tot mai multe semnalări ale
unor zgomote subterane în apropierea unor staţii de cercetare din
Antarctica.
De mai multe ori au fost observate în acele locuri zgomote şi
fenomene OZN. Tot aici au apărut tot mai multe mutilări de
animale, acestea neputând fi nicicum explicate de teoriile
convenţionale. Vom reveni asupra acestui capitol, deosebit de
întunecat, al influenţei extraterestre.
Probabil că unele evenimente OZN au legătură cu cutremurele de
pământ. Totuşi cauza acelor zgomote nu a fost descoperită.
Autorul american Timothy Green Beckley este de părere că
zgomotele şi acele apariţii misterioase provin din bazele
subterane ale unei forţe cosmice, că este posibil ca acolo să se
fi stabilit extratereştri. Este posibil să aibă legătură şi cu
guvernul american, numai că nimeni nu ştie nimic despre aceasta.
Beckley arată şi faptul că numeroase proiecte militare secrete s-
au aflat în spatele acestor întâmplări, asemenea cazului din
Taos. Oare există vreo legătură cu fiinţele extraterestre? Aceste
gânduri simt confuze şi incredibile. Există dovezi sigure?
Dosarele Bennewitz
 Printre cele mai mari baze militare şi depozite de arme
atomice se numără şi Baza Kirtland a Forţelor Aeriene din
Albuquerque (New Mexico). începând cu vara anului 1980-şi până în
prezent a avut loc un şir de întâmplări inexplicabile, descrise
în documentele secrete.
Pe un teritoriu în care accesul era strict interzis, a
aterizat, de mai multe ori, un obiect zburător luminos, fără ca
cineva să fi
44
putut interveni. „Cazul Kirtland” s-a extins într-un labirint
cenuşiu, poate chiar acela al extratereştrilor!
în ziua de 8 august 1980, Stephen Ferenz, Martin W. Rist şi
Anthony D. Frazier, trei sergenţi din trupele de securitate de la
Kirtland, erau de gardă în sectorul Manzano. Puţin înainte de
miezul nopţii, atenţia le-a fost atrasă de un obiect neobişnuit
de pe cer.
într-un proces-verbal al Bazei Kirtland, acest incident a fost
menţionat astfel: „Trei membri ai trupelor de securitate... au
observat pe cer o lumină neindentificată, deasupra sectorului
Coyote Canyon şi care se deplasa de la nord spre sud, către
teritoriul Bazei Kirtland, New Mexico. în jurul orei 23:50, în
timpul controlului efectuat în sectorul Charlie, la est de
Manzano, cei trei au putut vedea lumina foarte puternică în
partea de N-N-E, la o distanţă de trei mile de poziţia lor.
Lumina s-a deplasat cu o viteză uimitoare şi ş-a oprit deasupra
Canionului Coyote. La început, cei trei au crezut că era un
elicopter, totuşi, după ce au observat deplasările şi opririle
sale bruşte şi-au dat seama că un elicopter nu putea să aibă o
asemenea manevrabilitate. Lumina a aterizat în zona Canionului
Coyote. Ceva mai târziu, cei trei martori au văzut că lumina s-a
înălţat rapid, după care a dispărut”
Chiar în ziua următoare, „vizitatorii” misterioşi au reapărut.
De această dată lumina s-a arătat aproape de suprafaţa
pământului, chiar în spatele unei clădiri a laboratoarelor
Sandia, care se găsesc în Canionul Coyote de lângă Baza Kirtland
a Forţelor Aeriene
Un paznic — care doreşte să rămână anonim — s-a apropiat şi a
putut observa în apropierea clădirii un obiect rotund, în formă
de disc. Un lucru era însă sigur: nu putea fi vorba de un avion
obişnuit sau de un elicopter, ci de un obiect ciudat care intrase
aici, în zona militară. Acel martor fusese mecanic specialist în
elicoptere, deci declaraţia sa ar trebui să aibă o anumită
importanţă.
Sergentul a vrut să ceară întăriri, totuşi, nu se ştie din ce
motive emiţătorul său nu mai funcţiona. Când s-a apropiat de acel
45
obiect şi a îndreptat puşca spre el, acesta a pornit cu mare
viteză în sus, în întunericul nopţii, şi a dispărut.
Acesta nu a fost ultimul incident misterios OZN din acel
ţinut.
în ziua următoare, un poliţist a observat aterizarea unui
obiect zburător necunoscut în munţii Manzano, în apropiere de
Baza Kirtland, căreia i-a raportat toate acestea. Postul de
comandă de aici l-a trimis la biroul pentru investigaţii speciale
al aviaţiei militare (Air Force Office of Special Investigations
— AFOSI), care a avut un rol foarte important atât în
întâmplările cu obiecte necunoscute, cât şi în cele cu
extratereştri. Acum acest birou l-a rugat pe poliţist să se
adreseze propriului oficiu. De altfel, armata i-a spus că ar fi
cercetat acele întâmplări dacă s-ar fi petrecut pe teritoriul
bazei militare. Totuşi replica armatei nu s-a lăsat prea mult
aşteptată.
în ziua de 13 august 1980 s-a întâmplat ceva absolut inexpli-
cabil. Atât la biroul pentru investigaţii speciale al aviaţiei,
cât şi în aeroporturile din Albuquerque nu funcţionau sistemele
radar. Timp de cinci ore nu a mai funcţionat nimic. Cauza: total
necunoscută. Armata nu a invocat acţiunea unui serviciu secret
inamic, care trebuia să fie responsabil de defectarea sistemelor.
Era un serviciu secret sau o inteligenţă necunoscută?
Câteva zile mai târziu, în data de 22 august, Baza Kirtland a
fost „vizitată” din nou de un obiect zburător necunoscut. La fel
ca în incidentul din urmă cu două săptămâni, şi de această dată
s-a întâmplat acelaşi lucru misterios. Trei membri ai trupelor de
securitate au observat cum o apariţie luminoasă a coborât
deasupra Canionului Coyote, după care a aterizat.
Nu numai paznicii bazei Kirtland au fost martorii acelei
invazii OZN pline de mister.
Doctorul fizician Paul Frederick Bennewitz, din locuinţa sa
situată pe muntele Four Hills din Albuquerqe, poate observa
perfect întreg teritoriul Kirtland şi Menzano. El nu a ratat nici
una
46
din acele aterizări. în acea noapte se afla pe terasă, având un
aparat de filmat de 8 mm, pentru a putea înregistra apariţiile
luminoase.
Bennewitz, născut în anul 1927, a fost preşedintele labora-
toarelor ştiinţifice „Thunder”, a căror cădirc se află pe partea
dreaptă a intrării principale în Baza Kirtland. El era specialist
în sistemele electronice, un om sigur de sine, plin de succes.
Observaţiile sale OZN se potrivesc cu descrierile acelor
sergenţi.
în ziua de 2 februarie 1980, Bennewitz a văzut patru obiecte
„în formă de farfurii sau pălării” Pe o distanţă de peste 2 km a
filmat ceea ce descria mai târziu ca fiind „o pată neagră
împreună cu un halo mare, albastru” care, după presupunerile
sale, forma intrarea obiectului. Sub fiecare dintre acestea
exista o lumină intermitentă, atunci când se ridicau deasupra
pământului cu 100-130 de metri. în total, Bennewitz a filmat
aproape un kilometru de film; în afară de aceasta a fotografiat
obiectele de mai multe ori. Primul căruia i-a dezvăluit
observaţiile sale a fost comandantul Emest E. Edwards al trupelor
de securitate de la Baza Kirtland.
în vara anului 1989, Edwards i-a comunicat aceste observaţii
cunoscutului specialist OZN, Timothy C. Good, prezentându-i şi
fotografiile lui Bennewitz, care nu cuprindeau detalii relevante.
în ciuda neînsemnatei puteri a declaraţiilor, după ce a analizat
datele lui Bennewitz, consultantul ştiinţific din Kirtland, Jerry
Miller, a ajuns la concluzia: „Materialul arată clar
înregistrarea unor obiecte necunoscute” Aşa scrie într-un
document din 28 octombrie 1980, care a fost cunoscut mult mai
târziu. înseamnă că Bennewitz, cu ajutorul sistemelor montate în
ţinutul Manzano, a putut înregistra semnale electromagnetice.
Ciudat este faptul că, trei săptămâni mai târziu, Bennewitz a
primit înştiinţarea că armata „nu a făcut nici o cercetare în
legătură cu natura acelor obiecte”; se poate observa că „nici în
situaţia în care el a strâns informaţiile şi fotografiile, nu se
poate face nici o
47
apreciere corespunzătoare” Acest surprinzător dezinteres din
partea militarilor l-a uimit şi pe astronautul din New Mexico,
Harrison Schmitt, care îl contactase de mai multe ori pe
Bennewitz şi continuase cercetările, el având autorizaţia
armatei.
Se pare că în spatele evenimentelor din Kirtland se ascunde un
mister tulburător. De acest lucru, Bennewitz este sigur.
Când a început să se ocupe de cazul Kirtland, nu a bănuit nici
pe departe ce consecinţe dezastruoase vor avea aceste cercetări
asupra întregii sale vieţi. Totuşi a stăruit în cercetările sale
fiindcă vroia să ştie CINE şi CE mister ascunde de restul lumii.
Doctorul Paul Frederick Bennewitz şi-a continuat PROIECTUL
BETA, pentru a demonstra că OZN-urile sunt nave cosmice
extraterestre. Ei, extratereştrii, au staţionat aici, pe pământ.
Există fiinţe aproape „demonice” care intenţionează să ne
înjosească civilizaţia, să înrobească planeta noastră.
Viziuni îngrozitoare se lovesc permanent de o imagine
apocaliptică a lumii noastre, şi aşa plină de probleme! Dar unde,
pentru Dumnezeu, unde sunt dovezile'}
Aşa cum reiese din documentele armatei, în ziua de 10
noiembrie 1980, Bennewitz a prezentat materialul său într-o sală
de conferinţe de la Baza Kirtland. El afirmă că a recepţionat
semnalele acelor obiecte şi că a localizat baza lor militară: o
bază secretă, subterană, în Archuleta Mesa, de lângă Dulce, New
Mexico.
Acolo, în acel loc misterios, situat numai la 100 de mile
depărtare de Taos, au fost observate obiecte zburătoare de formă
discoidală.
Pilotul american John Lear din Las Vegas afirmă, de asemenea,
că la Dulce se află o bază militară secretă. Pe data de 7 mai
1994, Timothy Good mi-a trimis versiunea prelucrată a declaraţiei
lui John Lear, datând din 25 martie 1988, în care a încercat să
descrie legăturile guvernului american cu o forţă extraterestră.
El vorbeşte de un contract în care guvernul american primea un
48
transfer de tehnologie în schimbul unor experimente înfiorătoare
pe oameni şi animale. John Lear a avut un rol deosebit de impor-
tant, totuşi nu trebuia să se laude cu descoperirile sale şi,
implicit, să atragă atenţia opiniei publice asupra sa.
Pilotul Lear a zburat cu peste 160 de tipuri de avioane, a
pilotat în mai multe misiuni CIA şi a întrecut de 17 ori recordul
mondial de viteză. Ce motive trebuia să aibă acest om pentru a
minţi astfel? Poate că avea cunoştinţă despre lucruri
neobişnuite, era orbit de dorinţa de a face public un mister atât
de îngrozitor; da, poate că vroia să atragă atenţia tuturor
asupra întâmplărilor dintr-o altă lume şi care se petrec aici, pe
Pământ.
Afirmaţiile lui Lear sunt strigătele de disperare ale unui
cunoscător care nu este înţeles de nimeni, sau încercările
confuze ale unui egocentric, a căror realizare se stinge într-o
permanentă publicitate de noi poveşti îngrozitoare? Realitatea
este că raportul lui Lear din 1988 a confirmat declaraţia lui
Bennewitz.
în aprilie 1988, autorul american William F. Hamilton III a
vizitat ţinutul Dulce şi a stat de vorbă cu unii martori oculari
ai acelor neobişnuite apariţii. Astfel, poliţistul Gabe Valdez i-
a povestit că ar fi observat de mai multe ori obiecte zburătoare
neidentificabile. Valdez era convins că Bennewitz avea dreptate
când a presupus că în apropiere de Dulce există acea bază
subterană, stăpânită de fiinţe extraterestre.
De-a lungul timpului, afirmaţiile lui Bennewitz deveneau tot
mai confuze. Acest lucru a avut motive serioase. De mai mult timp
a fost ţinut sub observaţie de diferite autorităţi americane şi
i-au fost trimise numeroase informaţii false. Totuşi ştia că
printre acestea există şi un sâmbure de adevăr. Numai că aceşti
sâmburi trebuie aleşi din mulţimea de informaţii aparente, lucru
aproape imposibil.
De ce serviciile secrete încearcă să încurce o persoană, să o
aducă la marginea nebuniei? Pentru că posedă cunoştinţe despre
întâmplări şi proiecte secrete! Bennewitz a fost oprit de CEVA,
acest lucru este sigur.
49
în excelenta sa carte intitulată „Ei sunt aici!”, Timothy Good
a citat o scrisoare primită de la Bennewitz în anul 1985. Good
presupune că şi această scrisoare poate să conţină informaţii
false. ;,Cercetările şi computerele explică faptul că din
diferite părţi ale vitelor au fost făcuţi umanoizi”, scrie
Bennewitz. „Guvernul american şi extratereştrii au făcut o
convenţie. Pot numai să presupun ceea ce cuprinde, deşi dovezile
confirmă acest lucru: baza subterană a fost oferită
extratereştrilor în schimbul unei nave atomice şi al
tehnologiei...”
Navă atomică! Good a aflat că a fost solicitat acel obiect
misterios care apăruse în Texas în 1980, asemenea unui diamant
incandescent şi care îi supărase pe martorii oculari cu razele
sale. Evident, era vorba de un echipaj extraterestru umanoid, o
navă cosmică într-un zbor de încercare printre fiinţe omeneşti.
în orice caz, era limpede că Bennewitz fusese atras într-o
încâlceală de informaţii reale şi pure ficţiuni. Scopul: omul de
ştiinţă trebuia să fie defăimat tot mai mult şi, în cele din
urmă, să dispară.
Aşa se rezolvă problemele!
Printre macabrele detalii ale tragediei lui Bennewitz se
numără, după părerea autorilor Randle şi Schmitt, şi atitudinea
cercetătorului William Moore.
Moore, cunoscut prin numeroasele sale cercetări şi publicaţii,
împreună cu Charles Berlitz şi Stanton Friedman, reuşise să se
împrietenească cu Bennewitz. După părerea autorilor Randle şi
Schmitt, cazul Bennewitz/Moore este următorul:
Air Force Office of Special Investigations (AFOSI) a luat
legătura cu William L. Moore, cerându-i ceva cu totul neaşteptat,
uluitor:
Richard C. Doty, agent special al AFOSI, i-a explicat lui
Moore că autorităţile americane urmăresc o campanie sistematică
de distrugere a lui Bennewitz. Permanent, fizicianului îi sunt
livrate documente referitoare la contacte ale extratereştrilor cu
50
administraţia, schimburi de tehnologie, baze subterane, experi-
mente biologice înfiorătoare.
De ce?
Evident, nu este precizat motivul. însă Doty a cerut ajutorul
lui Moore, acesta trebuind să creeze un „front” împotriva lui
Bennewitz, să-l spioneze, să urmărească degradarea lui psihică şi
să contribuie la aducerea acestuia în pragul nebuniei.
Mulţi ani William Moore a sprijinit teroarea psihică împotriva
lui Bennewitz, fără să fie bănuit de „prietenul” său, un om care,
în realitate, era interesat doar de INFORMAŢIE! Astfel, Moore a
devenit, într-un fel, agent dublu. Era de partea lui Bennewitz
tot atât cât era de partea lui Doty. El spera ca prin includerea
sa în acea întreprindere a serviciilor secrete să poată reuşi
singur să deschidă uşile misterelor OZN şi ale administraţiei.
Aşa cum s-a exprimat el, „Bennewitz era primul pentru care
trebuia să plătesc” însă acela care plătea cu adevărat era
Bennewitz. El ajunsese un schelet, atât de mult slăbise, şi nu
putea face nici o mişcare fără să tremure. Invalid, a cedat
fiului său conducerea laboratoarelor „Thunder” Peste tot prin
casă, Bennewitz ascundea cuţite şi arme de foc; încuia uşile cu
numeroase lacăte. Credea că extratereştrii vor intra noaptea prin
pereţi şi îl vor imobiliza cu diferite chimicale, îl vor face
inconştient. Extratereştrii îi apăreau în fiecare vis şi în
fiecare noapte nedormită. Acele fiinţe erau reale? EL credea şi
NIMENI nu ştie ce se întâmplă cu adevărat.
Aceasta este întâmplarea relatată de Randle şi Schmitt.
Stanton Friedman, care a cooperat adesea cu Moore, nu vede nici o
legătură directă între activităţile lui Moore şi ruinarea lui
Bennewitz. Conform declaraţiilor unui medic specialist, degra-
darea psihică a lui Bennewitz a început înainte ca Moore să
intervină. Cu toate acestea, Friedman s-a distanţat şi el de
Moore şi de metodele lui de cercetare.
Totuşi ruinarea lui Bennewitz a trebuit să aibă un motiv. Să
fi fost un proiect misterios, un proiect care poate nu avea nici
o
51
legătură cu extratereştrii, dar care avea o atât de mare
importanţă, încât acest preţ, de distrugere a unui om, nu a putut
fi înlocuit cu altul? De ce nu sunt continuate cercetările? De ce
au dispărut, din ce în ce mai mult, zâmbetele nevinovate? Toate
aceste întrebări rămân fără răspuns.
Rendez-vous In bazarul coşmarelor
Puţul de mină părea că se întinde în adâncimi nesfârşite,
pereţii din beton pierzându-se în abisul unei lumi artificiale.
Cu o uşoară zdruncinătură, ascensorul masiv se pune în mişcare.
Drumul lui duce într-o fabrică înfricoşătoare, subterană, într-un
imperiu bizar al umbrelor, ai cărui suverani veniţi din
depărtările încăperii se îndreaptă spre laboratoarele ascunse,
pentru a efectua experimente pe fiinţe omeneşti.
Bennewitz? Nu. Aceste afirmaţii aparţin lui Thomas C., un
ofiţer al serviciilor de informaţii care susţine că una din
agenţiile guvernamentale americane, împreună cu o forţă
extraterestră, au întemeiat o bază subterană în Dulce, New
Mexico.
Aşa cum afirmă William Hamilton, Thomas C. avea aproape 25 de
ani când a participat, pentru prima dată, la realizarea unor
proiecte militare secrete. într-o bază subterană a fost învăţat
să fotografieze, pentru misiuni speciale „top-secret” şi a lucrat
astfel 7 ani pentru armată. în anul 1971 a demisionat şi a
început să lucreze pentru o mare firmă din California, însă în
1977 a reuşit să ajungă la Dulce, unde a primit o misiune secretă
în „Secţia D” a bazei.
Aşa cum ne relatează mai târziu, a primit un „loc ULTRA-7
gratuit”, care îi oferea acces spre şapte niveluri subterane ale
acelei construcţii ascunse. îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu l-a purtat într-o lume necunoscută, a cărei spaimă, aşa
cum afirmă, nu a mai putut-o suporta după doi ani de zile.
54
După părerea lui Thomas C., în acea bază enormă au staţionat
18 000 de fiinţe „cenuşii”, cele mai multe aflându-se între
nivelurile 5-7 subterane. Să revedem scenariul groazei, aşa cum
îl descrie domnul „C”:
Peste tot, la fiecare intrare, sunt simboluri aparţinând unei
scrieri extraterestre. în cel de-al doilea nivel subteran există
aparate de zbor care aşteaptă să intre în hangare speciale! Cel
care intră aici este cântărit, dezbrăcat, apoi i se dă o uniformă
specială, precum şi un tichet de identificare ce conţine şi
greutatea corpului. Orice abatere este urmată de o consultaţie
medicală şi de o radiografie. Atât la intrare cât şi la ieşire
există alarme care pot fi declanşate la fiecare greşeală, oricât
de mică ar fi ea.
O lumină misterioasă luminează coridoarele acelui labirint
ascuns. Thomas C. afirmă că în unele sectoare, la iluminaţii se
pune pentoxid de fosfor şi că extratereştrii evită mereu acele
zone — nu se ştie din ce motiv.
Din afirmaţiile lui „C” reiese că reţele de tuneluri gigantice
leagă complexul Dulce cu multe alte baze subterane din sistemul
Statelor Unite, cu o instalaţie din Page, Arizona, cu o bază a
misterioasei ,^irea 51” din Nevada, cu un laborator subteran din
Taos (!), precum şi cu unele localităţi izolate.
Cu cât Thomas C. a pătruns mai mult în bază, cu atât
realităţile întâlnite aici au fost mai ciudate, consideră el. La
etajul al IV-lea sub pământ, conform spuselor sale, se fac
cercetări în domeniul parapsihologiei, al fenomenelor telepatice,
hipnozelor, viselor şi experimentelor cu „implantări” ale
diferitelor părţi străine în corpul omenesc!
Experimentele biologice înspăimântătoare sunt realizate la
nivelul 2, în „Bazarul coşmarelor”. Acolo dl. „C” a văzut animale
modificate din punct de vedere genetic, câţiva umanoizi cu mai
multe perechi de mâini şi de picioare, precum şi mutilări îngro-
zitoare. „Câteodată am întâlnit oameni aflaţi în celule încuiate,
care fuseseră anesteziaţi şi se aflau în stare de inconştienţă.
Alteori
55
însă, ţipau şi cereau ajutor. Ni s-a spus că ei ar fi bolnavi
psihic şi că li se dădeau medicamente foarte riscante pentru a
putea fl vindecaţi. Multă vreme noi am crezut aceste poveşti.”
Tot în „Bazarul coşmarelor”, Thomas C. a putut vedea numeroase
experimente efectuate în camere frigorifice: mii de oameni
mutilaţi, germeni umanoizi, mărturii îngrozitoare ale unor
încercări oribile. Thomas C. afirmă că cei care conduceau toate
aceste experimente erau extratereştri, fără ezitări morale, fară
sentimente, neţinând seama de suferinţa celorlalte fiinţe vii.
„în sfârşit, în anul 1978, unii colaboratori au descoperit
adevărul,” spune Thomas C. „Acesta a fost începutul războiului la
Dulce.”
în acea discuţie din 1988, John Lear a confirmat şi el acest
lucru: „Atunci”, spune Lear, „în laboratorul Dulce s-a produs o
neînţelegere. Unei unităţi speciale i s-a ordonat să elibereze o
parte din oamenii închişi; aproape reuşiseră. A urmat moartea a
66 de soldaţi, însă oamenii nu au fost eliberaţi.”
Din câte se relatează, Thomas C. a reuşit să deconecteze sis-
temul de alarmă al uneia din sutele de ieşiri şi să evadeze,
luând cu el câteva documente şi fotografii. Unele desene au fost
schiţate chiar de una din fiinţele extraterestre. Acum avea
dovezi. însă după ce soţia şi copilul lui Thomas C. au fost
răpiţi, situaţia s-a Schimbat complet. De cincisprezece ani el a
dispărut fără urmă.
Dacă această întâmplare este adevărată nu ştie nimeni. Proba-
bil că nu. Ea conţine câteva absurdităţi, însă „C” ne dezvăluie
principalul motiv al existenţei extratereştrilor pe Pământ.
„Străinii” nu au aspirat nici la ţinuturile de aici, nici la
oamenii sau animalele de pe planeta noastră. Nu, ei au nevoie,
aşa spune el, doar de forţa câmpului magnetic al Pământului. De
ce este atât de important pentru ei, cum anume folosesc ei
această forţă, rămâne un mister.
Problema este următoarea: câmpuri magnetice există şi în alte
zone din Univers. Pentru a avea acces la astfel de forţe,
56
extratereştrii nu ar fi trebuit, în nici un caz, să aleagă o
planetă locuită.
De ce extratereştrii ridică mereu mâna asupra oamenilor, de ce
fac acele experimente biologice îngrozitoare? Pentru ce tot acest
„Bazar al coşmarelor”?
Să nu fie decât un basm perfid, produsul unei fantezii dege-
nerate, demne de compătimit? Totuşi, înainte de a rosti sentinţa
definitivă, e mai bine să mai aşteptăm puţin.
Thomas C. a fost numai fotograf, nu şi om de ştiinţă. De aceea
nu a fost lămurit pe deplin cu realitatea, neavând nici
posibilitatea de a face el însuşi cercetările. Nu putem face
abstracţie de faptul că descrierile sale confuze se bazează pe o
serie de întâmplări şi fapte la fel de confuze, care există, cu
siguranţă, şi care, de fapt, au legătură cu planurile
extratereştrilor.
yy-n
în anul 1988, în noaptea de 5 spre 6 mai, Myma Hansen, în
vârstă de 28 de ani, împreună cu fiul său mergeau pe o şosea
izolată, în nord-estul statului New Mexico. Se depărtase doar
câteva mile de locuinţa sa din Cimarron, când în faţa maşinii au
apărut brusc două lumini neobişnuite, foarte puternice.
Myma Hansen şi fiul său au fost duşi într-un laborator sub-
teran, unde au fost cercetaţi de extratereştri. După un coşmar
care a durat mai mult de patru ore, cei doi au fost readuşi în
viaţa „normală”. Nimic nu mai era însă ca înainte.
Chiar a doua zi, doctorul Paul Benhewitz a aflat de incidentul
petrecut în acel ţinut izolat din New Mexico. Fiindcă Myma Hansen
trăia încă acel coşmar, datorat acelei forţe necunoscute,
Bennewitz a luat legătura cu celebrul psiholog Leo Sprinkle care
se ocupa de mult timp cu astfel de cazuri. El a trebuit să o
ajute pe Myma să se relaxeze, după care a hipnotizat-o pentru a
putea afla
57
ceea ce se petrece în subconştientul ei. Sub hipnoză, tânăra
femeie a trăit pentru a doua oară acele momente înfiorătoare ale
vieţii ei, cu aceeaşi intensitate.
întregul eveniment s-a derulat din nou, în cele mai mici
detalii, ca în faţa unui ecran de cinema. Acum Myma se află în
faţa extra- tereştrilor. „Doamne! Lumina aceea puternică,
orbitoare, pe care am văzut-o! Cum poate să zboare aşa? Ce este
asta? E imposibil! Şi totuşi adevărat. Mi-e aşa frică!... Pot să
le văd feţele — ochii uriaşi ocupă mai mult de jumătate din faţă.
Ochi răutăcioşi, fară pupile. în aceşti ochi nu este nimic...
doar o culoare roşie care mă înnebuneşte.”
Fiinţele erau asemenea unor maşini lipsite de sentimente,
roboţi nemiloşi. După ce Myma Hansen a înfruntat acele dureroase
consultaţii, a fost dusă lângă fiul său. Extratereştrii însă nu
le dădeau drumul. Era un miros urât în aceea încăpere slab lumi-
nată. Cele mai ciudate obiecte erau recipientele mari, umplute cu
substanţe lichide: „Am privit spre-acele bazine cu apă. Ceva mă
îngrozeşte... Acolo par a fi părţi de corp omenesc!”
Doctorul Sprinkle şi-a îndemnat „pacienta” să se concentreze
asupra conţinutului acelor recipiente şi să descrie ceea ce vede:
„Partea de deasupra a unui craniu. Dar lumina este slabă. Cred că
văd uri braţ cu o palmă — erau ale unui om! O, Doamne! Sunt atât
de îngrozită! Totul este atât de misterios... în rezervor sunt
inimi, organe omeneşti...”
Din acel moment, Myma Hansen ştia: „Ei nu sunt nimic pentru
noi. în ochii mei ei sunt nişte monştri. Mă simt ca şi cum aş fi
fost la Auschwitz.”
Să fie oare New Mexico, „Ţara Fermecată”, „Ţara Extrate-
reştrilor”?
Aici se concentrează în mare măsură activităţile misterioase
ale unei forţe extraterestre, şi aceasta de când a avut loc
incidentul din 1947. Probabil că prăbuşirea Roswell a constituit
fundamentul evenimentelor, pe care s-au dezvoltat apoi şi
celelalte: participarea
58
evidentă a administraţiei americane la activităţile
extratereştrilor, în laboratoarele subterane sau în alte părţi.
Este clar faptul că atunci, pe lângă acele aparate de zbor,
superdezvoltate din punct de vedere tehnic, au apărut şi fiinţe
extraterestre, umanoizi. Unele documente precizează chiar că mai
mulţi umanoizi, păstraţi în locuri sigure, au fost numiţi
„entităţi biologice extraterestre” (EBE).
Dar unde sunt ascunşi? Este posibil să mai trăiască?
John Lear spune că în aceasta ar fi implicate două organizaţii
secrete: baza militară din deşertul din California şi o clădire
din zona National Laboratories din Los Alamos, clădire pe care se
află o inscripţie ciudată: „yy-II”.
La fel a susţinut şi cunoscuta realizatoare de filme docu-
mentare, Linda Moulton Howe care, de la sfârşitul anilor ’70 se
ocupă mai mult cu dispariţiile inexplicabile ale animalelor şi
care, nu demult, mi-a dezvăluit curiozităţi interesante, la care
vom reveni mai târziu.
Linda Howe este convinsă că aceste dispariţii au o cauză
extraterestră. Cercetările ei s-au materializat atât într-un film
documentar, cât şi într-o carte. Nici după această muncă asiduă
nu a putut rezolva nimic, şi după câţiva ani a început să lucreze
la un nou proiect de film. Interesul ei s-a concentrat asupra
misteriosului incident survenit la baza Ellsworth, Dakota de Sud.
în noiembrie 1977 a aterizat acolo, într-o noapte, un disc
incandescent, în faţa căruia a apărut deodată o fiinţă ciudată.
Un paznic al bazei a încercat să oprească intrusul cu o armă
automată M-16. E de mirare totuşi că a putut să reacţioneze, căci
fiinţa a tras în el cu o armă laser. Paznicul a avut arsuri de
gradul doi şi trei. Din întuneric a apărut o a doua fiinţă. însă,
între timp, paznicul a primit şi el ajutoare. După un alt schimb
de focuri, fiinţele au intrat înapoi în disc, care s-a înălţat
rapid şi, după puţin timp, a dispărut.
59
Linda Howe a căutat informaţii sigure, confirmări pentru
această întâmplare uluitoare. Aşa cum a aflat de la un cercetător
din New York, era cineva care ar fi putut să o ajute — agentul
special Richard C. Doty de la AFOSI, baza Kirtland!
într-adevăr, Doty era pregătit să o întâlnească pe Linda. După
unele complicaţii, au ajuns, în sfârşit, la o discuţie, pe data
de 9 aprilie, discuţie care a luat însă o întorsătură
neaşteptată.
Linda Howe a primit, aşa cum i s-a promis, informaţii despre
cazul Ellsworth. însă Doty s-a schimbat brusc şi i-a spus doar
atât: „Superiorii mei m-au rugat să vă arăt acest articol. Puteţi
să-l citiţi şi să-mi puneţi întrebări.” în faţa ei se afla un
articol cu titlul: „Informaţii pentru preşedintele SUA” Nu avea
nici o legătură cu existenţa extratereştrilor pe planeta noastră!
Documentul se referea, printre altele, la prăbuşirile din New
Mexico, la proiectele administraţiei privind navele cosmice
precum şi la reşedinţele extratereştrilor.
Entitatea Biologică Extraterestră a fost adusă la Los Alamos.
Descrierea lui Doty se potriveşte foarte bine cu celelalte
descrieri despre extratereştri. Această fiinţă trebuie să fi
trăit câţiva ani în Los Alamos, după care a murit, nu se ştie din
ce motive.
în exclusivitate pentru acest capitol, Linda mi-a spus: „Din
câte am înţeles, clădirile YY-II sunt înconjurate de o protecţie
dublă electromagnetică şi au fost construite pentru a depozita
una sau mai multe fiinţe extraterestre. Totuşi nimeni nu a
dovedit acest lucru.”
Subofiţerul Milton Cooper, a afirmat, de asemenea, că există
două rapoarte misterioase care se referă, printre altele, şi la
exis» tenţa unor fiinţe extraterestre într-o clădire a
laboratoarelor din Los Alamos.
Richard C. Doty nu a recunoscut că i-ar fi arătat Lindei un
astfel de document. Problema era că el vorbise şi cu alţii despre
aspecte asemănătoare — sau au fost informaţii false, aşa cum
presupune ea?
60
Iar apare întrebarea: de ce toate aceste false informaţii pe
tema OZN şi a extratereştrilor; când este sigur că au fost
semnalate obiecte zburătoare şi fiinţe de origine necunoscută!
Incidentele de -la baza Kirtland confirmă realitatea acestor
fenomene. Din documentele AFOSI reiese această păstrare a
obiectelor, însuşi Doty a semnat rapoartele! Cu toate acestea,
mai târziu a afirmat că au fost „simple aterizări ale
elicopterelor” Ce rol a avut el în misterul care învăluie
fenomenul OZN, nimeni nu poate şti — poate că nici el nu ştie.
în ciuda acestor lucruri, atenţia se îndreaptă mereu asupra
cazurilor şi documentelor existente, pentru care există martori
de încredere. Probabil că una din interesantele sale afirmaţii se
referă şi la legătura administraţiei americane cu extratereştrii.
Urmările au fost acelea că forţa extraterestră s-a angajat să
ofere echipelor de specialişti americani informaţii despre
tehnica lor avansată. în schimb, administraţia trebuia să le
acorde mână liberă în experimentele de pe Pământ. în afară de
aceasta, a trebuit să le pună la dispoziţie ţinuturi izolate, o
bază secretă, în care puteau să lucreze nestânjeniţi.
Sigur, acest scenariu ne arată realitatea. Există un aspect
care trebuie privit cu mare atenţie: existenţa „statelor în
stat”, acea rezervaţie ascunsă (a extratereştrilor?).
Nu putem spune prea multe despre aceasta, doar că acel
teritoriu situat într-un colţ al statului Nevada, aşa-numita Area
51, pare a fi cel mai misterios ţinut de pe întregul pământul.
III. TRESĂRIRILE CERULUI
Un fulger străbate rapid cerul negru, un fulger în noaptea
aceea senină. Apare deodată, ca din senin, un disc incandescent.
Cu o viteză uimitoare, obiectul străbate întregul ţinut. Lumina
sa orbitoare se transformă într-un infern strălucitor, misterios,
înspăimântător. Obiectul se întoarce însă spre orizont, dispărând
într-o lume a misterului etern.
Se pare că acest imperiu întunecat este cu totul neînţeles.
Cercuri de lumină orbitoare plutesc ameninţătoare prin noapte,
mingi de foc strălucesc în întuneric. Deasupra ţinutului acela
izolat apar mereu obiecte zburătoare ciudate.
Acolo, în cea mai retrasă regiune din Nevada, se află baze
secrete, a căror existenţă este tăinuită de armată şi guvern. Cu
toate acestea, există acele oraşe ascunse între vârfurile
munţilor, cu laboratoarele lor înspăimântătoare. Acolo
staţionează obiectele zburătoare ale căror zgomote tulbură întreg
cerul şi pământul. Şi totuşi cauzele sunt aproape invizibile. Se
ascund în acel imperiu, unde nimeni nu poate să le găsească.
Toate aceste mistere provin dintr-un anume loc, în care nu
numai cerul, dar şi întreaga imagine a lumii, până în cele mai
îndepărtate adâncuri, este cutremurată: Area 51, numită şi
Dreamland (Ţara Viselor) sau Lumea Neagră. Aici, în acest abis,
apare mister după mister. Nici un alt loc al Pământului nu este
62
învăluit într-o asemenea aură bizară, nu este atât de misterios
ca acest ţinut.
în Area 51 au fost testate cele mai ciudate obiecte de zbor,
supersonicul SR-71 şi modelul revoluţionar de avion „Stealth”
Există dovezi că acolo este testat şi un viitor aparat de zbor
numit Aurora, o adevărată revoluţie tehnologică! Mulţi cred că
pentru astfel de realizări au fost „ împrumutate ” cunoştinţe
tehnologice extraterestre. Tot mereu oameni de ştiinţă şi
tehnicieni care au lucrat în Area 51 confirmă întâmplări şi
observaţii, unii sunt convinşi chiar că acolo au fost cercetate
farfurii zburătoare. Toate acestea nu pot fi trecute cu vederea.
Deschidem astfel un capitol captivant al cercetărilor şi
secretelor americane în legătură cu obiectele zburătoare.
întâmplările din ultimii ani, luni, săptămâni, chiar zile, fac ca
emoţia să fie insuportabilă. Punctul culminant este aproape
atins.
Chipul zorilor
în aparenţă, planorul se scufundă încet în albastrul
strălucitor al cerului, pătrunzând tot mai mult în stratul
atmosferei terestre. Totuşi, impresia unui zbor este înşelătoare.
învelişul din aluminiu al obiectului zburător a început deja să
strălucească, atât de mari sunt viteza şi frecarea. Proiectilul
artificial degajă unde de presiune care se propagă până pe
suprafaţa pământului.
Observatorul seismic din California poate înregistra astfel de
unde de presiune şi, de asemenea, poate localiza zguduiturile de
pământ caracteristice, acestea fiind rezultatul contactului cu
solul, în ultimii ani, în căutarea lor de mari cutremure,
seismologii au precizat că în viitorul îndepărtat nu vor avea loc
cutremure. însă au depistat alte fenomene ciudate, total
diferite.
în iunie 1991, într-o dimineaţă de joi, locuitorii din sudul
Californiei au fost speriaţi de un zgomot puternic. Ce se
63
întâmplase? Oamenii, speriaţi de pericolul ameninţător al unei
posibile catastrofe tectonice, presupun că este vorba de un
cutremur de pământ. Cercetătorii geologi au afirmat că acest
cutremur provine, cu siguranţă, „din cer” Probabil că un obiect
nevăzut şi necunoscut a pătruns în atmosfera Pământului cu o
viteză uimitoare. Totuşi nimeni nu ştia ce fel de obiect era şi
de unde venea. De data asta cauza trebuie să fi fost alta, căci
în acea zi nu se afla nici un „obiect” pe orbită.
Ce mister se ascunde în spatele acestor curbe neregulate
înregistrate de instrumentele de lucru ale geologilor? Oamenii de
ştiinţă au reuşit să descopere traiectoria acelui obiect
necunoscut: zburase spre estul oraşului Los Angeles, s-a oprit în
Valea Morţii, după care a dispărut în Nevada, undeva pe uriaşa
pistă de aterizare a Bazei Nellis. Evident, ţinta sa era Area 51
(pentru ca acolo, în locul cel mai misterios de pe faţa
pământului, bine ascuns în spatele masivelor montane, să
aterizeze pe cea mai lungă pistă din lume, care se întinde de-a
lungul fostului lac Groom).
Sunetele asurzitoare din California nu au fost aşa ciudate ca
cele din Nevada. Exista tot mai multe ipoteze conform cărora în
acele zone părăsite are loc o adevărată revoluţie tehnologică:
■ La începutul anului 1990, mai mul fi oameni au auzit un
sunet aproape insuportabil, sunet declanşat de un aparat de zbor,
şi care s-a auzit într-o noapte, dinspre Baza Edwards din Cali-
fornia. Suna „ca şi cum ar fi fost sfâşiat cerul”, relatează unul
dintre martori. Alţii au descris sunetul ca fiind „pulsatoriu ”,
şi au observat cum obiectul de zbor care îl declanşa zbura
deasupra Pacificului cu o viteză uimitoare. S-a constatat că acel
obiect a parcurs peste 600 de km în numai 6 minute.
■ în 1994 revista americană Popular Science preciza că, spre
sfârşitul anului 1991, câţiva reprezentanţi ai controlului înar-
mării au studiat înregistrarea satelitului „Landsat" Pe una din
fotografii se putea observa pista de pe Area 51 (care are o
lungime
64
de câteva mile. în apropiere erau trei obiecte de zbor, albe, de
formă triunghiulară.
■ în ziua de 9 decembrie 1992, un programator de computere şi
cercetător din Area 51a auzit un sunet puternic, foarte
pătrunzător, care venea din direcţia pistei de aterizare de-a
lungul fostului lac Groom.
■ în primăvara şi în vara anului 1993 au fost continuate
cercetările privind„ tresăririle cerului Astfel, Institutului
Tehnologic din California (CalTech) a trebuit să dea o explicaţie
oficială, cum că nu cutremurele ar fi răspunzătoare pentru aceste
fenomene, şi deci nu este nici un pericol.
■ Pe 22 februarie 1994 a avut loc un eveniment important: în
acea dimineaţă, la nord de Las Vegas, în Nevada, casele se
cutremurau iar oamenii alergau pe străzi speriaţi atât de cutre-
smure, cît şi de unele tunete ciudate.
Un martor: „La început am auzit ceva ca un şir de explozii...
Am ieşit afară. A urmat o altă serie de cel puţin 5-6 explozii ”
Doamna McElfresh de la serviciul de circulaţie al oraşului Las
Vegas mărturiseşte: „Locuiesc aici de 30 de ani şi niciodată nu
am auzit aşa ceva" „întreaga casă se zguduia”, spune un alt
martor, „ câinii parcă înnebuniseră şi se auzea un zgomot asemă-
nător unui joc de clopote ”
Totuşi laboratoarele seismice ale universităţilor Reno şi
Vegas nu au semnalat nici o urmă de cutremur. Profesorul geolog
David Weide a afirmat: „Militarii sunt prietenii noştri” Evident,
aşa era. George Sillia, purtătorul de cuvânt al Bazei Nellis, a
dat o explicaţie pentru acele întâmplări. încă în acea după-
amiază a dat presei un comunicat, declarând că responsabilă
pentru toate acestea este lansarea bombelor în zona de testare
Range 63 din Indian Springs, zonă situată la 70 de km depărtare
de Las Vegas.
Totuşi exista ceva care nu se potrivea: locuitorii din Indian
Springs nu au simţit nici un cutremur şi nu au auzit nici un
zgomot!
65
în spatele acestor întâmplări trebuie să fie un mister teh-
nologic. Există ceva neobişnuit în sensul larg al cuvântului.
Sunt însă o mulţime de martori şi indicii.
Experţii bănuiau deja că guvernul american nu spune cetă-
ţenilor adevărul, ascunde ceva, că uneori chiar minte.
Prima indicaţie serioasă datează din 4 februarie 1985 şi este
urmarea unei descoperiri a unor angajaţi ai Pentagonului. A fost
descoperit, din întâmplare, numele unui supersonic, U-2 (avion de
cercetare), construit la Groom Lake şi ţinut de mult timp în
secret, precum şi numele unei schiţe a unui proiect misterios,
Aurora, numele zeiţei romane a zorilor.
Aurora se numără printre aşa-numitele „Programe de acces
speciale”, mult mai cunoscute cas programele „negre” sau
proiectele „Lumii Negre”, cuprinzând cele mai ascunse planuri.
Aceste proiecte conţin prescurtări şi coduri specifice, cuprind
cele mai ascunse secrete, cele mai severe dispoziţii ale
politicii americane. Bugetul, aşa cum este cunoscut marelui
public, este însă mic. în anul 1993 suma se ridica la 16 miliarde
de dolari!
La începutul lunii martie, în anul 1990, a fost lansat avionul
de cercetare de mare viteză SR-71 (4.000 km/h). Acest fascinant
aparat de zbor, cunoscut şi sub denumirea „Pasărea neagră”, a
„aterizat” în Muzeul Naţional din Washington, aceasta însemnând
sfârşitul definitiv al carierei. SR-71. Aproape nimeni nu s-a
împotrivit, nu a încercat măcar să se opună acestei hotărâri.
Bill Sweetman, un cunoscător al sectorului navelor secrete, a
afirmat: „în istoria ei, armata a avut o misiune secretă care nu
trebuia să fie niciodată abandonată” Această atitudine de a opri
„Pasărea neagră” era mai mult decât suspectă.
Reporterilor specialişti li s-a spus că programul SR-71 ar
costa prea mult şi ar fi inutil să fie reluată construirea
acestui avion. Era o declaraţie uimitoare. Bugetul SR-71 se
ridica la o importantă sumă, pe care SUA o aloca anual.
66
Unul dintre puţinii care s-au împotrivit a fost senatorul
Robert C. Byrd din Virginia de Vest, care a fost asigurat că se
lucra la un alt avion rapid şi foarte scump, care trebuia să
înlocuiască în viitor „Pasărea neagră”
Nu se ştie din ce motive, proiectul a fost abandonat, după ce
înghiţise deja sute de milioane de dolari. Au fost zvonuri despre
un viitor aparat de zbor, nimic altceva decât zvonuri.
în ceea ce priveşte fenomenul OZN — şi nu în ultimul rând
cazul Aurora — s-au înregistrat cele mai mari îndoieli, dar şi
precauţii, atunci când era vorba de părerile oficiale referitoare
la existenţa sau inexistenţa anumitor proiecte şi documente, de
aparate de spionaj sau chiar de obiecte de zbor neidentificate.
Din anul 1985, de când numele „Aurora” a fost făcut public,
acest proiect a căpătat o altă semnificaţie. Totuşi, cum acest
program este unul codificat, nu încape îndoială că este
continuat.
Martorii oculari o confirmă! Prima şi cea mai importantă
observaţie este făcută de inginerul scoţian Chris Gibson care, ca
membru al „British Royal Observer Corps” pentru identificarea
avioanelor inamice, este unul din cei mai buni observatori în
domeniul aviaţiei.
în luna august 1989, Gibson se afla în cercetare pe insula
Galveston Key din Marea Nordică, când deasupra lui s-a ivit o
formaţiune neobişnuită, în direcţia nord: două aparate de zbor F-
lll deasupra unui avion de luptă KC-135, de a cărui burtă era
ataşat un avion total necunoscut. Era mai mare decât cele de tip
F-lll, avea culoarea neagră şi forma unui triunghi isoscel.
Gibson a crezut că era vorba de o manevră de probă a acelui
aparat neidentificat. Trei ani mai târziu, Gibson a relatat
observaţia sa atât de interesantă. între timp au fost făcute şi
alte declaraţii cu privire la acel avion misterios.
în noiembrie 1991, un avion necunoscut s-a înălţat deasupra
bazei scoţiene Machrihanish, după care s-a făcut nevăzut. Cazul a
fost urmărit pe ecranul radar de un pilot de la Royal Air Force.
67
Când a cerut explicaţii despre acest lucru, i s-a spus doar că
trebuie să uite ceea ce văzuse. Se înşelase? Un alt martor, aflat
la o distanţă de câteva mile, a putut observa trecând deasupra
lui un avion cu un zgomot de nedescris.
în ziua de 19 august 1992, în Olanda, a avut loc o puternică
„tresărire a cerului”, un tunet puternic care s-a izbit de
suprafaţa Pământului, producând unele daune. Era ceva neobişnuit,
căci în acel timp nu se aflau avioane în spaţiul olandez. Doar
cele mai mari exemplare dintre meteoriţi pot stârni zgomote
puternice în urma ciocnirii lor cu atmosfera Pământului. în plus,
se produce şi o lumină puternică, asemenea unui fulger, care
poate fi observată pe o distanţă destul de mare. Totuşi, în anul
1992, nimeni nu văzuse un astfel de fulger deasupra Olandei!
Oamenii de ştiinţă au afirmat că a fost vorba de o explozie
chimică în atmosferă, cauzată de acel obiect zburător rapid de
natură necunoscută.
Probabil că nu există doar un singur avion de acest tip, că
proiectul Aurora ascunde cel puţin două exemplare de acest fel.
Ziua de 11 mai 1993 a fost o duminică liniştită, însorită.
După masa de prânz, jurnalistul Glenn Emery a început să lucreze
în grădină, la ferma sa din Atlanta, Georgia. Deodată pământul a
început să se cutremure şi tunete insuportabile acopereau cerul.
Uimit, Emery a văzut un avion uriaş care zbura la câţiva
kilometri înălţime. Se puteau observa aripile puternice, în formă
de triunghi, şi două protuberanţe dreptunghiulare.
în ziua următoare Emery a început să caute o explicaţie. S-a
informat atât la baza Dobbins, cât şi la Aeroportul Internaţional
Hartsfield, uriaşul aeroport din Atlanta. „Nu am primit nici o
explicaţie”, a spus Emery resemnat. Totuşi nu a fost singurul
care a putut observa acel monstru ceresc care scotea zgomote
insuportabile. Doar câteva zile mai târziu s-au ivit mulţi alţi
martori. Descrierile lor coincid până în cele mai mici detalii.
Caracteristica dominantă la Aurora: zgomotul intens, din
timpul zborului, zgomot insuportabil, împreună cu o „pulsaţie” de
68
joasă frecvenţă care apare mai ales când viteza de zbor este
redusă.
Aceste zgomote ciudate au legătură, fără îndoială, cu sistemul
de propulsie al proiectului Aurora. Experţii cred că este posibil
— pe lângă alte posibilităţi — ca o propulsie „rocket-based
combined cycle” (RBCC), deci un sistem aparţinând oarecum
viitorului, să aibă însuşirile unui motor turbo, ale unei rachete
şi ale unui „ramjet”, precum şi capacitatea de a accelera de pe
loc, ajungând dintr-o dată la o viteză extraordinară. Pe lângă
acesta este eficientă chiar şi puterea motorului amintitului
„ramjet”. Aerul este oprit în tubul de transmisie şi lichefiat.
în acest proces, presiunea şi temperatura cresc considerabil
şi gazele de ardere ies cu mare forţă din tub. în RBCC este
introdus, suplimentar, şi oxigen în stare lichidă în duza
rachetei, prin care se accelerează ieşirea gazului şi se absoarbe
mai mult aer. Se poate introduce şi arde mai mult metan, ceea ce
face ca forţa să crească.
Cel mai favorizat concept pe care îl are Aurora despre pro-
pulsii este însă neînţeles în multe privinţe, din cauza
mecanismului de unde pulsatorii (Pulsed Detonation fVave Engine,
PDWE), care funcţionează ca un tun răsucit: în „canalul terminal”
se declanşează succesiv explozii, provocate de un amestec de aer
cu hidrogen şi metan. Explozii mai mici, pulsate, creează unde de
presiune. Ele dirijează detonaţia primară spre tubul închis care,
prin suprafaţa amortizată, este foarte rezistent, şi care indică
direcţia de zbor. Puterea acestui sistem unitar este
considerabilă. Cu cât se măreşte pulsul, cu atât forţa este mai
mare.
în timpul exploziilor, o parte din gazele de ardere sunt
eliberate în aer. Prin aceste gaze Aurora lasă în urmă un şir de
nori în formă de cercuri, renumitele doughnuts-on-the-rope
(„gogoşi pe frânghie”), care sunt descrise mereu de martorii
Auroral
în ciuda acestor detalii, Aurora rămâne un mister al admi-
nistraţiei americane, un proiect a cărui existenţă este tăgăduită
chiaf şi în zilele noastre.
69
La fel ca în cazul avionului neidentificat, cercetătorul
curios se află mereu în căutare de observaţii şi indicii
autentice. Adesea trebuie să revină la informaţii deja ştiute, să
amintească în treacăt speculaţiile din concluziile sale. în cele
din urmă rezultă o unitate logică, o posibilă imagine a
legăturilor reale, de cele mai multe ori alta decât cea
aşteptată.
Aurora este, din păcate, o piatră de încercare a politicii
secrete americane, şi nicidecum singura, prima sau ultima.
Statele Unite ascund numeroase mistere şi „întreţin” opinia
publică de multă vreme cu informaţii false, altele decât cele
autentice. De multă vreme...
A-12 era un precursor al lui SR-71. Douăsprezece aparate de
acest tip au staţionat în zona fostului lac Groom. „Din aprilie
1982 a fost tăgăduită existenţa lui A-12, printr-o combinaţie de
secrete şi informaţii false, chiar dacă acest avion a a zburat de
pe teritoriul bazei”, afirmă Bill Sweetman care urmăreşte de mult
timp proiectul „Lumii negre”
în realitate noi nu ştim mai nimic despre Aurora şi despre
programele comparabile; ştim doar atât cât să putem afirma că
EXISTĂ, şi asta în mod sigur. Ştim, de asemenea, că guvernul
american operează cu numeroase dezinformări şi secrete, destul de
eficiente pentru a discredita detaliile relevante dezvăluite de
martorii din toată lumea.
Evident, ne aflăm exact în faţa a două fronturi magice. Fără
îndoială, pe planeta noastră există o tehnologie care ne este
total necunoscută, o tehnologie avansată şi utopică. Se poate să
fie de origine extraterestră, chiar dacă se află pe planeta
noastră şi a fost realizată de om. Totuşi există limite
tehnologice care nu pot fi întrecute şi care nu au nici o
explicaţie convenţională. Acolo începe imperiul enigmei
extraterestre, un imperiu misterios de care nu ne vom putea
îndepărta prea curând.
70
2.Umbre zburătoare
Imaginaţi-vă că mergeţi cu maşina pe o stradă izolată şi arun-
caţi din când în când o privire spre cerul întunecat, pentru a
revizui o iluzie, o aparentă halucinaţie. Ceva negru parcă stă
suspendat de nori, ceva uriaş, necunoscut, plutitor. Aveţi
impresia că este o halucinaţie provocată de drumul lung,
obositor. Totuşi nălucirea pare să fie reală. Acolo trebuie să
fie ceva! Deodată se arată iar. Obiectul acela de zbor pluteşte
lângă maşina dumneavoastră. Se apropie. Dedesubt are numeroase
lumini strălucitoare, multicolore. Acum pare să se oprească,
pluteşte un timp la mică înălţime, asemenea unui vultur puternic
care urmăreşte prada. Deodată luminile se sting şi misteriosul
obiect dispare.
în ultimele decenii, întâlnirile cu astfel de obiecte
zburătoare au fost tot mai numeroase. în anul 1981, spre exemplu,
deasupra uzinei metalurgice Morenci din Arizona, a apărut un
astfel de obiect zburător, având dimensiunile a patru terenuri de
fotbal. Observatorii se întrebau miraţi ce ar fi — trebuie să fi
fost ceva nemaipomenit. Era ca un horn înalt de aproximativ 200
de metri, deasupra căruia plutea obiectul triunghiular, a cărui
„aripă” era acoperită de 12 lumini roşii. Deodată obiectul
necunoscut a trimis o rază de lumină în mijlocul hornului, şi-a
desprins una din luminile roşii, a zburat un timp separat de
obiectul principal şi s-a întors apoi la punctul de plecare.
în următorii ani au fost făcute tot mai multe observaţii de
acest fel. Multe se aseamănă cu cea imaginară, descrisă la
început. La fel şi o întâmplare care s-a petrecut în anul 1983.
Monique O’Driscoll şi fiica sa mergeau cu maşina într-o
noapte, când au văzut un obiect zburător întunecat, care plutea
deasupra vârfurilor copacilor. Obiectul, pe care doamna
O’Driscoll l-a descris ca având în jur de 45 m, se deplasa încet,
71
farănici un zgomot. Şi acesta avea numeroase lumini strălucitoare
şi mai multe „anexe” asemănătoare cu nişte tuburi. Când s-a
apropiat de un lac îngheţat, s-a oprit. Apoi s-a întors şi a
dispărut în noapte.
Totuşi aceasta nu a fost ultima „întâlnire” pe care a avut-o
doamna O’Driscoll. Câteva săptămâni mai târziu, când se plimba cu
câinele său, misteriosul obiect a apărut iar. în mod ciudat,
doamna a constatat cu mirare că, după această apariţie, timp de o
oră nu a putut să-şi amintească nimic.
Doamna O’Driscoll nu a fost singura care a observat astfel de
obiecte pe cer. în săptămânile şi lunile următoare sute de
martori au putut vedea „vizitatorii” necunoscuţi. Oare de unde au
venit? Dintr-o altă lume?
1954: în atelierul secret al concernului aviatic Lockheed din
California se lucrează neîncetat. Proiectul „Aquatone” intră
într-o nouă fază: montarea şi verificarea unui imens avion de
spionaj numit U 2. Nici una dintre numeroasele baze militare
americane nu şi-a luat răspunderea de a verifica în zbor acest
avion de recunoaştere. De aceea, Clarence „Kelly” Johnson,
constructor-şef al concernului, a ordonat ca Tony Le Vier, cel
mai bun pilot al său, împreună cu un coleg, să pornească spre
vestul sălbatic al Ameri- cii pentru ca acolo, departe de
privirile curioase, să poată cerceta unele localităţi. După două
săptămâni de căutări au ajuns aproape de pustietăţile Nevadei.
Deghizaţi în vânători, Johnson, Le Vier şi un reprezentant al
CIA colindă prin ţinuturile din jurul fostului lac Groom.
Condiţiile verificării proiectului militar sunt ideale:
ţinutul este ascuns în spatele munţilor, este plat şi imens. De
altfel, vremea este aproape mereu favorabilă zborului şi, în
plus, domneşte o linişte absolută. Astfel, nu a fost nici o
ezitare. Terenul a fost cumpărat cu numai 450 de dolari. Curând
au apărut primele clădiri. Lockheed, proprietarul, a trecut pe
planul al doilea, după iniţialele „CLJ”, (în spatele cărora se
ascundea nimeni altul decât Clarence L. «Kelly» Johnson).
72
în istoria cercetărilor OZN, acest ţinut a fost cunoscut sub
numele de „Area 51”, în legătură cu cele mai mari mistere şi
activităţi extraterestre. De altfel, oficial, nu a existat o Area
51. Acest nume a fost folosit numai o dată — într-o carte poştală
adresată preşedintelui John F. Kennedy care, în anul 1962, a
vizitat amenajarea. Care este numele oficial pe care îl poartă
acum această zonă militară nu ştie, probabil, nimeni.
Din nou au fost făcute verificări pe lacul Groom. Mai târziu,
amintitul SR-71 a devenit o versiune îmbunătăţită a lui A-12.
între timp, baza secretă de aici a devenit un oraş super-
misterios. Din anul 1960 şi până în 1980, spaţiul amenajării a
fost dublat, pistele de aterizare au fost mărite. în total
existau 180 de clădiri şi amenajări noi, printre care şi un
hangar, numit în glumă „Hangarul 18” Este doar o glumă, această
prescurtare făcând aluzie la un film american cu acelaşi nume, în
care este vorba de farfuriile zburătoare ascunse în New Mexico.
Se spune că aceste farfurii au fost aduse în „Hangarul 18” După
câte se afirmă, există acest hangar special, cunoscut şi sub
denumirea de „Camera albastră” De fapt, nu se află la Groom Lake,
ci în baza militară Wright-Patterson din Ohio. Deşi aflate la
mare distanţă una de cealaltă, între aceste baze există multe
legături.
Pe Area 51 au fost verificate şi avioanele din categoria
Stealth: avionul de luptă F-117A şi bombardierul B-2. Fără
îndoială, acestea se numără printre cele mai neobişnuite avioane
din istoria zborului!
Pentru a putea ridica în aer aceste ciudate păsări, sunt
necesare sisteme electronice deosebit de complicate. Cel mai mare
avantaj al avioanelor Stealth: nu pot fi descoperite de radarul
inamic, pentru aceasta fiind folosite materiale şi principii de
construcţie speciale.
F-117A, de culoare neagră, este format din cele mai felurite
metale. Forme de trapez, triunghi şi drepte care se ciocnesc
unele de altele formează fuzelajul acestui avion.
73
Această construcţie are un singur scop: undele radar întâlnite
trebuie să fie răspândite, însă nu reflectate înapoi la inamic.
Eficienţa construcţiei este incredibilă. Un F-117A privit din
profil se aseamănă cu un cormoran!
Din anumite perspective, avionul are o alură futuristă. Privit
direct din faţă se poate confunda uşor cu o farfurie zburătoare!
La fel şi bombardierul B-2 care are forma unui triunghi. B-2 se
numără printre avioanele înconjurate în permanenţă de mister.
Pentru scepticii teoriilor exotice, există detalii referitoare
la tehnologia Stealth precum şi dovezi despre originea tuturor
aceste obiecte de zbor atât de misterioase — în ochii lor nu sunt
altceva decât prototipuri ale viitoarelor B-2, produse ale unei
tehnici militare misterioase, totuşi pământene!
S-a rezolvat cu aceasta problema înfricoşătorului obiect
zburător?
Nicidecum!
în cele mai multe cazuri, obiectele zburătoare neidentificate
au o, mobilitate extraordinară, care niciodată nu a putut fi
atinsă de avioanele Stealth. Acceleraţia lor măsurată şi viteza
lor incredibilă sunt departe de cele ale avioanelor Stealth. Nu
trebuie să uităm însă că nici F-117A, nici B-2 nu sunt farfurii
zburătoare! Spre deosebire de Stealth, acel obiect zburător nu
producea nici un zgomot. în afară de aceasta, avea posibilitatea
de a pluti în aer fără să se deplaseze!
în anul 1983 Dennis Sant a putut observa deasupra casei sale
un astfel de obiect. în acel timp se simţea ca şi cum ar fi
coborât cu un lift. Cu alte cuvinte, sub acel OZN forţa de
gravitaţie era redusă!
Mecanicul şi pilotul Tony Gonsalves a ajuns la o concluzie. El
crede că, pe lângă cunoscutul bombardier B-2 există şi o altă
versiune a avionului Stealth, în care este utilizată o tehnologie
extraterestră! Sursa acestei tehnologii nu este alta decât
obiectul zburător prăbuşit în New-Mexico, în 1947. începând cu
acest an
74
s-au înregistrat şi transformările tehnologice şi dezvoltările
neobişnuite în construcţia avioanelor, printre altele şi cea a
unuia dintre cele mai mari avioane, YB-49, care se aseamănă cu B-
2 şi care are anvergura de 52,2 m. Gonsalves: „YB-49 reprezintă o
schimbare radicală în design-ul avioanelor, consecinţă imediată a
unei întâmplări radicale — incidentul Roswell. Există o strânsă
legătură geografică între locul unde se construiesc avioanele şi
locul prăbuşirii de la Roswell”.
Dacă această legătură există, nu se ştie. YB-49 nu a fost nici
primul avion şi nici un proiect misterios. Totuşi Gonsalves era
sigur când afirma că însuşirile acelui ciudat obiect, care a fost
observat de mai mulţi oameni, nu se mai pot explica printr-o
tehnologie inventată de om. Interesantă este şi legătura dintre
Area 5/ şi baza Wright Patterson din Ohio. La Wright Patterson au
fost coordonate programele F-117 şi B-2; în „Laboratorul Wright”,
unul dintre cele mai mari laboratoare ale aviaţiei americane, au
fost făcute numeroase cercetări în domeniul tehnologiei Stealth.
Despre Aurora nu se vorbeşte nimic nici acolo. în acelaşi timp,
la Wright Patterson se află şi un centru de cercetare a
tehnologiei extraterestre care, sub titulatura „Foreign
Technology Center”, a cercetat observaţiile OZN din cadrul
renumitului proiect Blue Book, şi care astăzi poartă numele de
„National Air Intelligence Center”
Este clar faptul că Area 51 a avut legătură cu avioanele de
zbor misterioase şi cu tehnologia Stealth. Multe dintre aceste
aparate de zbor extraordinare îşi au originea acolo. Exact ca şi
în misterioasa bază din Ohio, există zone de testare ascunse în
Nevada, „domicilii” pentru forţele şi tehnologiile extraterestre.
Nu mai puţin de nouă farfurii zburătoare trebuie să fie ascunse
acolo şi analizate de specialişti. Atât de fantastice par aceste
afirmaţii şi atât de impresionante sunt indiciile adunate în
ultimul timp!
Aici, cele mai adânci ascunzişuri ale „Lumii negre” încep să
alunece în propria prăpastie...
75
3. Mistere la Groom Lake
Glenn Campbell a adus cu el un mic binoclu cu care a studiat
piscurile din depărtare: „Acolo sus sunt amplasate sisteme de
control şi camere video” ne-a spus el, mie şi prietenului meu şi
ne-a îndemnat să privim şi noi prin binoclu. Se putea observa
clar instalaţia de control, una din numeroasele instalaţii din
acel ţinut din jurul fostului lac Groom. Peste tot sunt
repartizate sisteme video, camere semnalizatoare de mişcare care
trebuie să-i observe pe vizitatorii nepoftiţi aflaţi la mare
depărtare de baza OZN, Area 51, care se ascunde în spatele
munţilor Groom şi care, oficial, nici măcar nu există.
Ne aflam în renumitul loc „Black Mailbox”, lângă cutia poştală
a fermierului Steve Medlin. în anii trecuţi, din acest loc
fuseseră observate multe apariţii misterioase pe Area 51. Ne-am
uitat încă o dată prin binoclu, după care am pornit în urma
maşinii lui Campbell. Deodată aceasta a virat la dreapta,
afundându-se într-o stepă. Parcă a înghiţit-o nisipul!
Acest loc fusese un „loc al răpirii” — cu câteva luni în urmă
„extratereştrii” au luat cu forţa în nava lor o pereche de tineri
căsătoriţi. Treptat s-a întunecat şi a trebuit să ne supraveghem
unul pe celălalt. Urmând un drum ascuns, îngust şi cu multe
curbe, am ajuns într-un loc mic, pustiu, în care au poposit
maşinile noastre. De aici se ivea o privelişte ideală spre munţii
Groom, pomeniţi în relatările despre probele de zbor ale
farfuriilor zburătoare.
Glenn Campbell, expert în problematica Area 51, mi-a înmânat
binoclul şi ne-a lăsat în pustietăţile din Valea Tikaboo. Ne-am
aşezat corturile aici, în speranţa că vom vedea noi înşine
apariţiile fenomenale care învăluie în mister întregul ţinut.
Aproape terminasem de pregătit corturile când s-a întunccat.
Pe negrul adânc se întindea un ocean de stele incredibil, un
covor
76
de diamante strălucitoare. Ca un tărâm fermecat, Calea Lactee
stăpânea întreaga noapte. Printre siluetele zvelte ale munţilor
Groom am putut desluşi luminile de la ferma lui Medlin şi
farurile maşinilor securităţii, care străbăteau mereu acest ţinut
misterios al «Ţării de vis”, cum mai este numită Area 57. Se
putea desluşi strălucirea metropolei Las Vegas, aflată la o
distanţă de 200 km. Nu se auzea nimic. Multe stele căzătoare,
vestitori cosmici veniţi din „Lumea neagră”, străbăteau rapid
„Ţara de vis”, vrând să ne atragă atenţia asupra misterului
extraterestru.
Stelele au început să pălească. Peisajul era acum învăluit
într-un albastru mirific. Lumina rece şi blândă a lunii se
stingea în desişurile acelei pustietăţi, aflate într-un straniu
contrast cu nisipul strălucitor. Lanţul de munţi sărăcăcios de la
orizont sugera decorul impresionant al unei planete străine.
Acolo unde luminile slabe ale maşinilor securităţii evidenţiau o
activitate secretă neîntreruptă, acolo este posibil să se afle
intrarea în imperiul unei forţe extraterestre! Vrăjiţi de acest
peisaj am stat ore întregi în maşinile noastre, admirând
priveliştea punctată de neobişnuitele obiecte luminoase,
fascinaţi de acea lume bizară. Numai radioul aducea puţină viaţă
în acel ţinut al lumii „extraterestre.”
Din ce în ce mai mult, Dreamland — „Ţara de vis” a pus
stăpânire pe noi şi am hotărât să împărţim timpul în ture. în
cele două nopţi petrecute în pustietate n-am putut observa nimic
neobişnuit. Peste Area 51 nu se învârteau farfurii zburătoare
precum musculiţele în jurul luminii. Cine s-ar fi aşteptat la
aceasta! Totuşi, întâmplările şi descrierile din anii trecuţi nu
pot fi trecute cu vederea.
în cartea intitulată „Nu suntem singuri!” am dat explicaţii cu
privire la destăinuirile mai mult decât neobişnuite, chiar
senzaţionale, ale fizicianului american Robert S. Lazar, care
este de părere că la sfârşitul anilor ’80 în Area 51 a fost
cercetat un disc extraterestru. Aici trebuie să recapitulez pe
scurt trăsăturile principale ale istorisirii sale şi să prezint
câteva detalii.
77
în vara anului 1982, Robert Lazar l-a întâlnit pe cunoscutul
fizician Edward Teller, „părintele bombei cu hidrogen” Mai mult
sau mai puţin întâmplător, Lazar a avut o discuţie cu Teller,
cerându-i acestuia să-l ajute să primească o nouă funcţie.
Vorbind despre Lazar, Teller a dat câteva răspunsuri curioase.
Odată a spus: „Nu îl cunosc pe acest om. Sau poate l-am cunoscut,
dar nu-mi aduc aminte. Trebuie să fi fost un tip simpatic. însă
îmi puneţi întrebări la care nu pot să răspund” Teller evită să
răspundă. Oricum, în urma unei discuţii care a avut loc în
laboratorul concernului tehnic EG&G (Edgerton, Germeshausen &
Greer), Robert Scott Lazar s-a angajat să lucreze într-o zonă
secretă de probă, în domeniul „sistemelor înaintate.”
La sfârşitul anului 1988 Lazar a zburat cu un Boeing 737 de pe
aeroportul McCarran din Las Vegas spre zona fostului lac Groom.
De acolo călătoria a continuat într-un autobuz întunecos, spre
direcţia vest. Prin parbrizul autobuzului, Lazar a putut observa
o plancardă cu inscripţia „Area” sau „Tech Area S-4” Conform
afirmaţiilor lui Lazar, acolo s-ar afla hangare camuflate, legate
între ele, şi în care sunt ascunse nouă nave cosmice
extraterestre.
Mult timp totul părea ca şi cum misterioasa zonă nu putea fi
observată în nici un fel din nici un punct, şi nimeni nu putea
verifica dacă acolo există hangare sau construcţii militare. însă
a fost descoperit cel puţin „un loc”: muntele Sterling, înalt de
2500 m, situat la circa 50 de mile spre vest de Las Vegas. Aceste
zone reprezintă visul fiecărui cercetător din Area 57! în anul
1995, când am vrut să împlinim acest vis, am urmat, din păcate, o
direcţie greşită în ce priveşte calculele. Glenn Campbell a aflat
că de pe muntele Sterling se poate observa o structură înaltă,
situată în mijlocul fostului lac Groom. Noi înşine am recunoscut
unele şosele care duceau în acel loc. Cu siguranţă, acolo există
o instalaţie secretă. Acest lucru este dovedit şi de observaţia
noastră, şi anume numeroase lumini slabe în partea sud-vestică a
Complexului Groom, exact în zona fostului lac.
78
Una dintre acele nave extraterestre văzute de Lazar pe S-4 are
forma tipică unei farfurii şi este bine proporţionată. El a
numit-o în glumă „modelul sport” Lazar a fost cel care a trebuit
să facă analizele tehnice. Activitatea sa se limita, aşa cum
precizează el, la executarea ordinelor — nimeni nu avea voie să
observe mai mult decât îi cerea îndeplinirea sarcinilor
specifice. Fiecare lucra sub o presiune psihică enormă, era mereu
ameninţat, îi era interzis să vorbească.
în cele din urmă a fost descoperită o mică parte din întregul
secret, celelalte fiind făcute din observaţii ale diferitelor
întâmplări, din presupuneri şi un şir de deducţii logice.
Principiul compartimentării informaţiilor, aplicat pe scară
largă, face ca accesul la informaţiile „sensibile” să fie practic
imposibil. De multe ori Lazar însuşi a simţit nevoia de a
cunoaşte, de a obţine informaţii despre situaţia reală.
Când Robert Lazar a văzut nava cosmică pentru prima daţă, a
crezut că are în faţă o minune. Un lucru era sigur: „Această
tehnologie nu putea să provină de pe Pământ.” Obiectul de zbor
metalic, rotund, cu un diametru de 9 m şi o înălţime maximă de 5
m, funcţiona ca un întreg. Interiorul discului era de-a dreptul
utopic. Nu existau margini şi colţuri, totul era rotund şi neted.
Surprinzătoare era lipsa totală a aparaturii, dar şi mai
surprinzător era faptul că în navă se aflau trei scaune foarte
mici...
Lazar nu a putut să privească interiorul foarte mult. Probabil
că de aceea i-au scăpat multe detalii importante, totuşi a
trebuit să se ocupe de analiza tehnică a discului. Aşa cum el
însuşi relatează, era vorba de un sistem exotic, care până acum
nu a fost înţeles decât prin presupuneri. Energia era furnizată
de un^element trans- uranian, care nu se găseşte pe Pământ în
stare naturală şi care nici nu poate fi obţinut pe cale
artificială.
Pentru a putea înţelege mai bine cele susţinute de Robert
Lazar, prezint în continuare un mic glosar în care se explică
terminologia folosită de acesta.
79
Elementul 115: o substanţă supergrea, care se presupune că ar
fi combustibilul reactorului din nava extraterestră. „115” se
referă la numărul atomic teoretic al acestui element, plasându-1
mult dincolo de orice element cunoscut pe Pământ. Lazar susţine
că elementul nu este radioactiv, lucru posibil conform fizicii
teoretice.
Amplificatoare gravitaţionale: un set de trei dispozitive,
situate pe partea de jos a navei extraterestre, care amplifică şi
focalizează o undă gravitaţională produsă de un reactor (vezi
definiţiile de mai jos). Acţiunea amplificatoarelor
gravitaţionale permite navei să parcurgă distanţele interstelare
în timp scurt, „îndoind” sau „ondulând” spaţiul.
Undă gravitaţională: o undă care se emite spontan de către
nucleul elementului supergreu. într-o navă extraterestră, susţine
Lazar, această undă este produsă în reactor şi direcţionată în
sus printr-un tub central, numit ghid de undi, apoi în jos, de-a
lungul marginilor navei, de către amplificatoarele
gravitaţionale. Esenţa tehnologiei de propulsie a
extratereştrilor constă în controlul undelor gravitaţionale.
Reactor: asemănător, în aparenţă, cu reactoarele construite pe
Pământ, varianta extraterestră este o sursă emisferică de
energie, cam cât o jumătate de minge de baschet, situată în
centrul navei descrise de Lazar. Reactorul produce unde
gravitaţionale prin elementul 115 şi megawaţi de energie
electrică dintr-o reacţie materie-antimaterie.
Modelul sport: numele dat de Lazar navei pe care susţine că a
lucrat la S4. Este unul din cele nouă modele pe care le-a văzut
în laborator, dar este singurul pe care îl descrie în detaliu şi
singurul pe care l-a văzut în funcţiune. L-a asemuit cu o
presupusă navă fotografiată în Elveţia de Billy Meier.
Totuşi Robert Lazar nu a putut dezlega enigma sistemului
propulsor. Ceea ce îl uimeşte este faptul că tocmai el a fost
ales să participe la rezolvarea acestei probleme. Intervenise
doctorul
80
Teller sau, cum crede Lazar, „realitatea este că eu eram cel
solicitat de supraveghetori şi rezolvam problemele tehnice esen-
ţiale”?
Dar îl frământau o mulţime de alte întrebări importante,
precum provenienţa farfuriei zburătoare. Cine o construise? Cum
comunicase cu armata?
Nimeni n-a putut să-i răspundă.
Prin analize complete şi prin reconstituirea mecanismelor
esenţiale s-a încercat să se descopere modul de funcţionare al
navei extraterestre şi, de asemenea, au existat încercări de
reproducere a tehnicii ei.
Lazar nu a putut rezista prea mult presiunii psihice
permanente şi secretelor legate de Area 51. Situaţia se
înrăutăţea din mai multe motive. Lazar nu era pregătit să
continue să lucreze cu acel proiect şi superiorii săi vedeau în
el un potenţial trădător. Cine lucrează la proiecte secrete
trebuie să fie stabil psihic şi serios în orice privinţă. în
plus, în această perioadă, soţia lui i-a mărturisit că are o
legătură extraconjugală, ceea ce a înrăutăţit situaţia.
în sfârşit, întreaga problemă a devenit foarte serioasă şi
Lazar şi-a văzut salvarea într-un „tratament medical” Ştia prea
multe lucruri, deci viaţa sa era în pericol. Când a dezvăluit
opiniei publice toate cunoştinţele sale, şi-a luat adversarii ca
din oală. Dacă i se întâmpla acum ceva „regretabil”, cine s-ar fi
îndoit apoi de povestea lui nebună? Un joc riscant, totuşi Lazar
a câştigat: a reuşit, mai mult decât alţii, să atragă atenţia
asupra misterelor din Area 51\
4 Pătratul Roşu
Robert Lazar nu a rămas pentru mult timp primul şi singurul
care a păşit în mocirla „Lumii negre”. Despre jurnalistul
american Michael Di Gregorio s-a spus că a lucrat un timp în Area
51 după
81
care a dispărut dintr-o dată. Unde? Nimeni nu ştie. Nu degeaba se
spune: Once you ’ve gone black, you never come back! — „Cine a
păşit în «Lumea neagră» nu se mai întoarce”
Aşa s-a întâmplat şi cu cei 22 de oameni de ştiinţă implicaţi
în programul SDI (Strategic Defense Iniţiative), care lucrau cu
proiecte asemănătoare celor utilizate intensiv la baza Groom
Lake. Toţi aceşti cercetători au murit între anii 1982 şi 1988,
cei mai mulţi în împrejurări misterioase.
în scopul păstrării secretelor totul este permis! Dreamland
este acum o bibliotecă plină cu mistere, un fel de „Triunghi al
Bermu- delor” în deşert.
Spaţiul aerian din jurul zonei Area 51 este desemnat ca
„Restricted Area R-4808E”, fiind deci interzis pentru circulaţia
avioanelor obişnuite. Cele care pornesc din Los Angeles spre
Europa ocolesc mereu acest sector. Chiar şi piloţilor de la Baza
Nellis, pe teritoriul căreia se află Area 51, le este interzis să
zboare în acest spaţiu! Ei respectă interdicţia de a survola
„Pătratul Roşu”, aşa cum numesc ei această zonă. Căci piloţii
ştiu că acel zbor ar fi ultimul lucru pe care l-ar face în viaţă
dacă nu ar ţine cont de aceste limite. Mărturie stau numeroasele
incidente care au avut loc de-a lungul anilor deasupra lacului
Groom!
O observaţie neobişnuită este raportată în anul 1976 şi
trebuie să fi fost făcută în timpul unei manevre „Red Flag” — o
simulare de luptă aeriană care, alături de „Green Flag”, „Maple
Flag” şi alte manevre, are loc în fiecare an la Baza Nellis, (în
1995, setul de manevre este completa pentru prima dată cu
„Coalition Flag”), un exerciţiu care depăşeşte în dificultate
renumitul „Top Gun” şi care a avut un rol hotărâtor în războiul
din Golf.
Un colonel din cadrul Forţelor Aeriene declară că, în anul
1976, un pilot numit „Charlie” s-a „decuplat” de la
exerciţiul militar Red Flag şi, la bordul avionului său Phantom
F-4, a pătruns forţat în zona interzisă. Când a trecut pe
deasupra ţinutului
82
Groom a văzut jos mai multe aparate de zbor în formă de disc,
care semănau unele cu altele. Cel mai mare dintre ele avea un
diametru de aproximativ 25 de metri, cel mai mic măsura înjur de
10 metri.
După această descoperire s-a întors rapid pe cel mai scurt
drum şi a aterizat în baza Nellis. Acolo era deja aşteptat. A
fost imediat arestat. După un interogatoriu care a durat câteva
ore a fost eliberat, însă nu mai era capabil să spună nimic
despre descoperirea sa.
Există însă multe afirmaţii asemănătoare. Cele mai multe sunt
greu de dovedit, chiar imposibil. în acest fel iau naştere
legendele. Pe de altă parte, de aproape 40 de ani circulă zvonul
că în Area 51 există o tehnologie extraterestră, căci, încă de la
începutul anilor ’60, un tehnician a afirmat că a văzut acolo
aparate de zbor de origine extraterestră. Afirmaţiile se
completează şi se adeveresc tot mai mult. în iunie 1994 Tom Adams
din Texas mi-a trimis două declaraţii despre incidente
remarcabile care s-au petrecut în Area 51 în anii ’50. Acestea au
fost primite de Adams în anul 1990 de la un anonim, sergent în
armată, care a lucrat 20 de ani la USAF, dintre care mai mult de
10 ani ca tehnician de control al armelor.
în primăvara anului 1975 a avut loc primul incident. Unitatea
sergentului (Escadrila de vânătoare nr. 301) a fost transferată
la Carswell, în Texas, în apropiere de baza Nellis, pentru
desfăşurarea manevrei Red Flag, manevră la care a participat şi
fratele acestuia. împreună cu un coleg de-al său, au fost chemaţi
la bordul unui aparat F-105D pentru a-1 asista pe pilotul-maior
Jeff Daniels (pseudonim) la producerea unui material filmat de la
bordul avionului.
„De-abia se oprise avionul când Daniels a încercat să scoată
filmul din cameră. Fratele meu vroia să-l ajute, dar Daniels i-a
spus să stea nemişcat... Apoi a început să rupă filmul... Le-a
spus fratelui meu şi colegului său să uite că au văzut cum a fost
distrus filmul. După aceea maiorul le-a amintit numai faptul că a
zburat printr-o zonă interzisă. Nu a spus niciodată ce a văzut,
însă ei
83
credeau că trebuie să fi filmat complexul Lockheed, care se
presupune că s-ar afla în partea nordică a bazei Nellis...
Maiorul Daniels a fost interogat de reprezentanţi ai Oficiului
pentru Investigaţii Speciale al Forţelor Aeriene (AFOSI) la scurt
timp după aterizare. Mai târziu Daniels a trebuit să-şi
părăsească postul.”
Al doilea incident s-a petrecut cu doi ani mai târziu, în mai
1977. „Aveam un pilot nou, pe nume John Marsh”, îşi aminteşte
sergentul. „în primele zile, John a zburat prost. în prima zi a
greşit ţinta şi a doua zi a pierdut controlul. A treia zi fusese
într-adevăr încordată. Ţinta se afla la nord de Baza Nellis...
John a trebuit să treacă pe un alt avion, căci propriul său avion
avea o problemă tehnică. După 45 de minute de la decolarea
avionului lui John, am fost înştiinţaţi că acesta transmisese de
la bordul avionului că avea probleme.”
Presiunea uleiului oscila puternic. Marsh tocmai observase un
complex de clădiri şi un lac secat cu o pistă de aterizare. A
vrut să aterizeze, însă conducerea manevrei Red Flag i-a ordonat
să nu aterizeze acolo. Marsh a făcut apel pe canalul de urgenţă —
acelaşi avertisment! Dar ce trebuia să facă? Avea probleme şi
pista se afla chiar sub el! A ignorat toate ordinele şi a
aterizat exact în Area 51\
„Tot ce a spus John despre acest loc”, a urmat sergentul, „a
fost faptul că acolo a fost întâmpinat de oameni înarmaţi. Nu a
precizat dacă purtau sau nu însemne de grad, aşa că nu ştiu ce
fel de militari erau. A spus că a fost dus cu maşina într-o
clădire împrejmuită cu un gard. Maşina avea ferestre întunecate.
încăperea în care a fost condus John nu avea ferestre şi nici un
zid despărţitor. în interior nu era nici un fel de mobilă.
După vreo trei-patru ore, timp în care a fost ţinut în acea
încăpere, i s-a oferit un telefon şi posibilitatea să comunice
bazei că este teafar. însă habar nu avea unde se afla.
84
 între timp, la baza Nellis s-au făcut căutări. în sfârşit a
fost primită vestea că Marsh urma să fie trimis înapoi, însă
avionul cu care zburase se afla în aceeaşi stare. Acest comunicat
a fost recepţionat de căpitanul Walters care a fost luat cu o
maşină întunecată şi dus la pista de decolare. Nu a spus
niciodată ce drum a urmat. Singurul lucru pe care l-a spus a
fost: „Ticăloşii mi-au ordonat, în caz că aş avea probleme cu
avionul, să-mi îndrept nasul în altă parte şi s-o şterg de-
acolo!”
John Marsh, care se numea de fapt Willie Kempe, a fost
transferat în 1979 la Baza Luke din Arizona, unde unde a suferit
un accident mortal la bordul unui F-16. Aşa cum am aflat de la
Tom Adams, şi „Walters” era un pseudonim în spatele căruia se
ascundea căpitanul Reynolds (mai târziu locotenent-colonel). în
anul 1985 a demisionat din cadrul armatei şi de atunci lucrează
la o firmă din California.
Nu numai în aer, ci şi pe pământ există restricţii în ceea ce
priveşte zona Groom Lake. A rea 51 reprezintă un fel de „zonă
cenuşie” militară, care deşi face parte din domeniul public, este
interzisă ilegal de către autorităţile militare. Pe o distanţă de
câteva mile în jurul acestei zone interzise patrulează maşini ale
serviciilor de securitate. Pe plăcile de înmatriculare se poate
citi: US-Govemment — Official Use Only („Guvernul Statelor Unite,
numai pentru folosinţă oficială”). Totuşi posesorii nu au nici o
emblemă de identitate. După toate aparenţele, aceste persoane nu
au identitate. Nici armata, nici asociaţiile private nu sunt
recunoscute ca fiind instituţii active. Unii spun că în spatele
acestor lucruri se află „Corporaţia George Wackenhut”, alţii că
ar fi vorba de concernul EG&G.
întâlnirile directe cu acele trupe speciale nu au loc prea
des. Membrilor acestor trupe le este interzis contactul cu
populaţia, pentru a-şi putea păstra anonimatul — totuşi ei sunt
„mereu” prezenţi, observă totul şi, cu ajutorul emiţătoarelor,
sunt în
85
permanenţă legătură cu baza Groom, oficial „inexistentă” Dacă în
zonă apar „elemente suspecte”, este chemat şeriful din Alamo, de
la 40 de mile depărtare, care îi cercetează pe potenţialii
„spioni” Există însă şi excepţii.
în anul 1993, când ne vâram nasul în Area 51, am avut
„onoarea” să fim abordaţi direct de doi membri ai trupelor de
securitate, care ne-au cerut actele de identitate şi ne-au
ameninţat că ne arestează. De această dată şeriful nu a venit. Să
fi avut liber în ziua aceea?
Atunci am îndrăznit să înaintăm până în apropiere de limitele
zonei Area 51. După ce vorbit cu Glenn Campbell despre acest
lucru, am recunoscut imediat graniţele actuale ale „Pătratului
Roşu” în faţa noastră se întindea panorama lacului Groom şi baza
sa obscură care se asemăna cu un oraş fantomă.
Trecerea spre misterioasa şi interzisa „Lume neagră” se face
printr-o pădure plină de indicatoare de avertizare şi un şir de
stâlpi ciuruiţi de gloanţe. Cu toate aceste indicatoare s-a
întâmplat totuşi ca turişti neştiutori şi nevinovaţi să înainteze
şi apoi să cadă în mâinile trupelor de securitate. Aşa s-a
întâmplat în ianuarie 1994 când şapte americani au fost reţinuţi
ore întregi în pădure şi ameninţaţi cu armele. Nici unul dintre
ei nu era interesat de bază, aceasta aflându-se la o distanţă de
câteva mile, în spatele lanţului muntos.
în ultimul timp, în zona Groom Lake s-au intensificat drastic
măsurile de securitate. Peste tot în împrejurimi se află senzori
şi alarme care trebuie să atragă din timp atenţia asupra
„intruşilor” dintr-o zonă inaccesibilă. Fiecare emiţător este
conectat prin cablu la o baterie şi două detectoare magnetice.
între timp este pusă în funcţiune şi o cameră video pentru a
surprinde asupra faptului pe „spionii” care, probabil, încearcă
să facă schiţe sau chiar să fotografieze baza, ceea ce este
strict interzis!
Fireşte sunt şi oameni interesaţi de acea „inexistentă” şi
ascunsă bază OZN. Zăpada din zona Groom Lake era foarte mare când
86
au putut fi observate în apropiere echipe de televiziune. în
aprilie 1994, militarii au confiscat echipamentul de filmat al
postului de ştiri ABC, echipament în valoare de câteva sute de
mii de dolari. Singurul care a fost intervievat de „intruşi” a
fost Glenn Campbell. Totuşi nu fusese filmată baza. Câteva
săptămâni mai târziu aparatele au fost înapoiate echipajului. Pe
19 iulie 1994, Glenn Campbell a fost arestat şi i s-au pus
imediat cătuşe, deoarece intervenise între şerif şi vehiculul
unei alte echipe de televiziune, pentru a protesta împotriva
percheziţionării maşinii.
Glenn Campbell luptă din răsputeri împotriva secretului care
învăluie A rea 57. De câţiva ani încoace el observă bănuitor
încercările de „muşamalizare” ale autorităţilor. Armata pune
stăpânire mereu peste tot mai multe teritorii. în toamna anului
1993, doctorul Sheila Widnall, ministrul forţelor aeriene, s-a
adresat ministrului de interne solicitând ca ţinutul să treacă
oficial în posesia Bazei Nellis.
O situaţie paradoxală! De ce trebuie mai mult spaţiu dacă
acolo nu există nimic?
Fireşte că Sheila Widnall a tăgăduit existenţa bazei: „Groom
Lake? Dar unde se află acesta?” La fel de „neştiutori” s-au
arătat a fi colonelul Bud Bennett de la baza Nellis şi generalul
Walter S. Hogle, director al departamentului pentru relaţia cu
publicul din cadrul Froţelor Aeriene — asta ca să nu pomeninm
decât câteva nume. Singurul care, în mod surprinzător, a vorbit
despre „amenajările de la Groom Lake”, a fost maiorul George
Sillia, un subaltern de-al lui Hogle, care în februarie 1994 a
vorbit presei despre „tresăririle cerului” din Las Vegas. Oare
Sillia a regretat între timp declaraţia sa despre existenţa
complexului Groom? Este posibil. Cel care îndrăzneşte să
amintească faptul că în regiunea Groom Lake s-ar afla un astfel
de complex riscă să fie arestat!
Deja în anul 1984 Baza Nellis cuprindea 36000 ha de teren.
Protestele au fost numeroase, însă armata a ieşit învingătoare,
căci această campanie de cucerire s-a desfăşurat cu
consimţământul
87
congresului american. Deputatul Harry Reid din Nevada a fost
invitat de căte Forţele Aeriene la o vizitare a terenurilor
achiziţionate. După vizită, acesta şi-a schimbat complet
atitudinea, sprijinind fără rezerve tactica de păstrare a
secretului!
în afară de aceasta, ocuparea terenului de către Area 51 a
avut loc la puţin timp după ce Linda Howe a obţinut informaţiile
senzaţionale despre tehnologia extraterestră — informaţii
asemănătoare cu cele obţinute de William Moore şi Robert Lazar...
Conform declaraţiilor aviaţiei militare, ocuparea teritoriului
din 1984 s-a înfăptuit în urma unor ordine primite de la
autorităţile militare! Ce fel de ordine?
„Nu există ordine care să poată încălca legilor Statelor
Unite!” a protestat congresmanul John Seiberling. Acesta bănuia
că ordinul venea din partea ministrului apărării naţionale,
Caspar Weinberger, sau chiar din partea preşedintelui Reagan.
Acum începe o nouă rundă a luptei împotriva Area 51\ Din nou
este aruncat un văl întunecat asupra misterului învăluit de
atâtea ori! Din nou „Pătratul Roşu” este extins peste ţinuturi
„pustii”. Justificarea armatei este şubredă: totul este absolut
necesar pentru a garanta „siguranţa publică” Aceasta este o
manevră foarte des folosită pentru a păstra ascunse secretele!
După „actul de binefacere” din 1958 este nevoie de aprobarea
Congresului pentru însuşirea unui teritoriu de peste 2000 ha, o
situaţie pe care armata încearcă însă să o evite, pentru a scăpa
de publicitate! Armata a primit un teritoriu „restrâns” de 1600
ha. Era suficient pentru a intra în posesia munţilor White Sides
şi Freedom Ridge. Din câte se relatează, se pare că cele 1600 de
hectare rotunjesc o suprafaţă totală de 800000 ha (!).
„Lumea neagră” — „o gaură neagră”!
O „zonă-tampon” o învăluie pe următoarea; cât timp trebuie să
continue aceasta? Nevada devine din ce în ce mai mult Nellisvadal
88
în august 1994 situaţia se înrăutăţeşte. Apar tot mai multe
indicii cum că terenurile „salvate” pentru scurt timp vor fi
adjudecate de către Forţele Aeriene pe la mijlocul lunii
octombrie. Cu aceasta mi-am pierdut speranţa de a putea spiona
încă o dată înaltele graniţe. în ziua de 5 septembrie am primit
un fax de la Glenn Campbell: „Lupta nu s-a terminat încă.
Hotărârile au fost amânate pentru altă dată — cred că va mai dura
cel puţin şase luni de acum înainte”
Deci încă un termen de graţie! însă tensiunea creşte din ce în
ce mai mult. Există vreo speranţă ca militarii aproape
atotputernici din Area 51 să nu câştige?
Deocamdată nu. în anul 1995, la începutul lunii aprilie, de pe
White Sides am putut să văd încă o dată baza „inexistentă” Câteva
zile mai târziu am observat un lucru ciudat: indicatoarele şi
stâlpii care fuseseră amplasaţi de către salariaţi anonimi ai
bazei în săptămânile următoare marcau acum numai noile graniţe
ale teritoriului ocupat de Area 51 şi era interzis accesul spre
cei doi munţi...
Este mai mult decât ciudat faptul că tocmai acum, după auto-
eliminarea principalului inamic, Uniunea Sovietică, măsurile de
siguranţă şi de păstrare a secretului au. fost întărite masiv pe
Area 51. Ciudat, abstracţie fac activităţile serviciului secret
din anii trecuţi, precum şi specialiştii. De ce, de exemplu,
americanii au dublat numărul sateliţilor de spionaj începând cu
sfârşitul războiului rece? Este ca şi cum SUA s-ar fi înarma
împotriva unui duşman din afară — sau mai precis: de „deasupra”,
din cosmos!
5 Lumini deasupra .Imperiului Negru”
Dacă ar fi într-adevăr aşa, dacă SUA a încercat, în Area 51,
să perfecţioneze tehnologia de apărare împotriva unei forţe
extraterestre, atunci nu ar fi vorba despre o „bază a
extratereştrilor” —
89
aşa cum s-a crezut — ci de o „bază anti-extrateresteră” Acolo ar
fi analizate farfuriile zburătoare pentru a li se găsi
principalele puncte slabe — nici o tehnologie nu este perfectă.
In orice caz, a fost posibilă construirea unor arme de apărare
împotriva extra- tereştrilor. Toate aceste gânduri echivalează
într-un anumit punct cu pure speculaţii, căci nu ştim exact cum
se petrec lucrurile în Area 51. Totuşi nu trebuie să uităm un
lucru: pe lângă numeroasele declaraţii ale martorilor există şi
câteva documente guvernamentale, secrete până acum, care confirmă
realitatea fenomenului OZN. Din unele note informative şi
rapoarte militare reiese că ne confruntăm cu o inteligenţă
străină. Aici Area 51 joacă, de cele mai multe ori, un rol
esenţial. Acestui material impresionant îi vom acorda mai târziu
mai multă atenţie.
Aşa cum Linda Howe a aflat în cursul neobişnuitei sale
„staţionări” la Baza Kirtland, în anul 1964, în New Mexico, ar fi
avut loc o înţelegere între guvernul american şi o forţă extra-
terestră. Dezinformare? în ce scop?
Preşedintele Reagan s-a referit cu multă seriozitate la
posibilitatea unei ameninţări din partea unei inteligenţe extra-
terestre. Astfel, în ziua de 21 septembrie 1987, în plenul
Adunării Generale ONU din New York, el a afirmat: „Cred că
deosebirile dintre noi toţi ar dispărea rapid dacă am fi
ameninţaţi de nişte fiinţe extraterestre.”
în primăvara anului 1988 a susţinut această idee pentru a doua
oară: „Mă întreb adesea ce s-ar întâmpla dacă toţi cei care trăim
în această lume am descoperi dintr-o dată că suntem ameninţaţi de
către o forţă extraterestră!” Dacă analizăm fragmfcntul „...dacă
toţi cei care trăim în această lume am descoperi...” ne dăm seama
că este formulat ca şi cum o mână de „aleşi” ştiu deja de
existenţa acelei forţe extraterestre, pe când restul omenirii nu
ştie nimic.
Linda Howe se întreabă: „Dacă armele şi sistemele de apărare
constituie principala grijă a administraţiei, atunci care este
motivul pentru care informaţiile referitoare la fiinţele
extraterestre sunt
90
ţinute ascunse faţă de opinia publică? încearcă guvernul să-şi
perfecţioneze armamentul? Am cunoscut noi tehnologia şi navele
cosmice extraterestre şi am folosit această tehnologie în
programele Stealth, respectiv în Războiul Stelelor? Aceste
sisteme au fost realizate pentru a fi folosite într-un conflict
cu extratereştrii ca şi cel cu ruşii?”
Ronald Reagan trebuie să fi plănuit ca, în cazul unei amenin-
ţări din partea fiinţelor din cosmos, să împartă misterul
Războiului Stelelor cu preşedintele Gorbaciov şi să îndrepte
sistemele de apărare împotriva ameninţării extraterestre.
Dar sunt puse în funcţiune programele de acest fel, care acum,
după dispariţia Uniunii Sovietice, sunt păstrate în secret în
Area 517
Se ştie că programul SDI — Iniţiativa de Apărare Strategică,
denumit şi Războiul Stelelor, a fost continuat şi în 1994, numai
că sub un nume nou: BMD {Balistic Missile Defense). Poate fi
vorba chiar de o finalizare a proiectului SDI. însă despre
întâmplările din Baza Groom se fac cele mai multe speculaţii.
în Area 51 au loc aproape în permanenţă activităţi militare.
Nopţile sunt pline de apariţii şi lumini ciudate. Cele mai multe
dintre acestea pot fi explicate. în mai 1993, chiar şi Robert
Lazar a afirmat că 99% din totalul obiectelor de acolo nu sunt
farfurii zburătoare.
De exemplu, acolo există lumini care străbat întregul ţinut.
Să fie farfurii zburătoare? Observatorii luaţi prin surprindere
ar putea să se înşele. în realitate însă, sunt gazele emise de
avioanele care zboară în timpul luptei fară lumini de poziţie.
Deasupra munţilor Groom apar adesea şi sfere luminoase. Multe
dintre ele nu sunt altceva decât lumini de magneziu care au rolul
de a lumina locul luptei. Altele, mici globuri luminoase, sunt
folosite pentru a „păcăli” proiectilele inamice.
91
Deasupra Bazei Groom se arată „Old Faithful”, un obiect care
apare aproape în fiecare noapte. Se arată între orele 4.45 şi
5.00 dimineaţa, de cele mai multe ori în direcţia lacului
Papoose. Pluteşte un timp, aproape nemişcat deasupra munţilor,
apoi se îndreaptă spre sud, după care se scufundă încet, până
dispare total. Nu de puţine ori această apariţie a fost luată de
Lazar drept una din faimoasele farfurii zburătoare. Glenn
Campbell a descoperit că nu sunt nimic altceva decât luminile
unui Boeing 737, unul dintre acele aparate care zboară zilnic
dinspre Las Vegas, trecând pe deasupra lacului Groom, avion care
aparţine companiei „Janet Airlines” Nimeni nu ştie ce sau cine-
se ascunde în spatele cuvântului „Janet”. Unii presupun că este o
abreviere pentru „Joint Army Navy Employee Transport”
Multe dintre apariţiile uimitoare pot fi explicate, însă nu
toatei
De multe ori şi experţii au observat în spaţiul Area 51
lucruri neobişnuite. Bob Lazar crede că farfuriile zburătoare au
fost mutate între timp într-un alt loc secret (După ce Dreamland
— „Ţara de vis”, fusese demascată). Cu toate acestea există
declaraţii incredibile despre obiectele fenomenale din spaţiul
Area 51. Astfel, un jurnalist militar a relatat întâmplarea pe
care a avut-o în apropiere de Area 51, în ianuarie 1994:
„Mă aflam în apropierea unui post de observaţie. La ora 22.14
am văzut cum un glob de lumini multicolore a coborât în spatele
unui munte, în partea de nord a lacului Papoose, la o distanţă de
aproximativ 18 mile. Timp de un sfert de oră obiectul a realizat
mişcări de zbor incredibile.
De mai bine de 20 de ani mă ocup cu tehnologia militară şi
aviatică şi, la dracu’, pot să identific aproape orice avion
militar, orice rachetă, orice proiectil sau bombe existente.
Totuşi nu am văzut niciodată aşa ceva. Obiectul se oprea într-un
loc, apoi se mişca brusc cu 5 până la 6 grade, continua să
plutească pentru ca apoi să se balanseze şi iar să plutească.
Aproape că tremuram de
92
frică, totuşi am reuşit să montez teleobiectivul şi să fac câteva
instantanee. N-am nici cea mai mică idee ce-ar fi dacă aş începe
să cred povestea cu navele cosmice de pe S-4. Asta chiar că mă
sperie.”
O întâmplare senzaţională mi-a destăinuit-o observatorul Chuck
Clark din California la sfârşitul lunii martie 1995. Să vă spun
cum ne-am cunoscut. Fără să ştim unul de celălalt, eram amândoi
la „vânătoare” de OZN-uri pe teritoriul A rea 51. Deşi eram la
distanţă, fiecare a văzut lanterna celuilalt. Ziua următoare ne-
am întâlnit în Rachel şi ne-am putut identifica.
Chuck mi-a arătat un şir de înregistrări ale bazei secrete. Se
puteau vedea fără dificultate cele mai mici amănunte. El chiar a
reuşit să recunoască feţele, culoarea părului şi a pielii
personalului din complexul Groom!
în timpul discuţiei aln făcut schimb de descoperiri despre
Galaxia văzută pe cerul atât de senin, pentru ca apoi să revenim
la misterele „Ţării de vis”. Ceea ce mi-a spus Clark mi-a tăiat
respiraţia.
Cu numai treisprezece zile înainte de întâlnirea noastră,
într-o noapte a ieşit să observe stelele şi să urmărească spaţiul
de deasupra zonei S-4. Exact în acea noapte, (18-19 martie 1995),
a fost martorul unui „OZN-Lazar”. Obiectul a ieşit brusc la
suprafaţa lacului Papoose. Avea o strălucire de 2-3 ori mai
intensă decât cea a planetei Jupiter. Se deplasa incredibil:
manevre de zbor radicale, opriri bruşte, „sărea” în fracţiuni de
secundă între două puncte de pe cer. „Asta este tehnologie
«străină». Altă posibilitate nu există. Nici un avion sau rachetă
nu poate să se deplaseze aşa”, mi-a spus Clark, care cunoaşte
bine apariţiile de pe cerul nopţii.
în februarie 1994 şi Glenn Campbell a remarcat „cazul Lazar”:
„Oricine poate să mintă sau să inventeze despre faptuLcă a lucrat
într-o bază OZN secretă. Dar să descrie atât de multe detalii nu
este un lucru simplu. Este uşor să declaraţi adevărul — pentru
aceasta încercaţi să vă amintiţi ce s-a întâmplat. Pentru ca un
93
mincinos să-şi susţină afirmaţiile, trebuie să aibă nervii foarte
tari, ca să nu cedeze... Dacă-1 întrebaţi pe Lazar despre forţa
gravitaţională sau despre împrejurările în care a lucrat în Area
51, răspunsurile pe care le dă acum corespund cu cele spuse mai
devreme. Afirmaţia sa este discretă, logică şi plină de acea
nuanţă curată şi neaşteptată care nu poate să aparţină decât
realităţii.”
Lazar a trecut de detectorul de minciuni de mai multe ori,
toate testele fiind în favoarea lui. A fost întrebat despre
secrete, astro- nauţi, precum şi de personalul din Area 51, de
programe şi localităţi, şi a putut să răspundă corect în cele mai
mici detalii. între timp, Lazar a obosit să fie întrebat mereu
despre aceeaşi temă şi nu mai este interesat să coopereze cu cei
care se ocupă de Area 51.
în afară de Lazar au fost şi alţii care au vorbit despre
misterele din Area 51. Printre aceştia se numără şi agentul CIA
Marion Leo Williams, decedat în 1989. în anii ’70 a început să
lucreze la firma Lockheed. Acolo i s-a spus că Lockheed ar
aproviziona o bază ultrasecretă din Nevada cu instrumente şi
informaţii cu ajutorul cărora este analizată tehnologia OZN-
urilor avariate precum şi anatomia celor aflaţi în ele. Misiunea
lui Williams era de a organiza aparatele de provenienţă străină
şi de a le duce în Nevada pentru a fi preluate de bază.
Ca şi Lazar, Williams a spus că a fost dus de mai multe ori în
Dreamland cu un autobuz întunecat, fară să ştie exact unde se
află acel ţinut. Conform afirmaţiilor lui Williams, cea mai mare
parte a instalaţiei se află sub pământ sau este amplasată în
dealuri. Şi Williams crede că în laboratoarele din Dreamland se
introduc tehnologiile extraterestre în construirea avioanelor
terestre, precum bombardierul Stealth. Acolo se realizează
experimente biologice pe fiinţe umanoide. Puţin înainte de
moartea sa, când încălcarea secretului nu mai avea importanţă
pentru el, Marion L. Williams a povestit unei rude întâmplarea sa
neobişnuită.
La cel de-al 24-lea simpozion anual MUFON (.Mutual UFO
NetWork) din Richmond, Virginia, reporterul de televiziune
74
George Knapp a numit numeroşi martori care susţin declaraţiile
lui Robert Lazar. Knapp, primul care l-a adus pe Lazar la
televiziune, a amintit, printre altele, şi de un inginer
electronist care a lucrat în Baza Groom în anii ’70; un tehnician
de la EG&G răspunzător pentru producerea documentarului video
despre toate proiectele întreprinse de el, printre care şi testul
de zbor al unei nave extraterestre; un membru al personalului de
securitate în acel timp; un cunoscut biolog din Las Vegas, care a
afirmat că a participat la analizele extratereştrilor. Nu în
ultimul rând este membrul unei cunoscute familii din Nevada care
în anii ’50 a contribuit la realizarea proiectelor secrete. El a
promis că, după moartea sa, Knapp va primi o casetă video care
conţine câteva înregistrări OZN.
Şi Knapp crede că farfuriile zburătoare din Area 51 au fost
duse între timp într-un alt loc. Dar unde, nu se ştie. Dacă John
Lear are dreptate, atunci navele cosmice sunt ascunse în
poligonul de testări de la White Sands, New Mexico.
Există, aşa cum s-a arătat, un şir de baze americane secrete
care adăpostesc tehnologia extraterestră. în anul 1988, un
informator a declarat că la Baza Edwards din California a văzut
un obiect zburător în formă de disc, ascuns în „Hangarul Delta”
sau „Hangarul 1051”
într-un fel se pare că numărul „51” are legătură cu extra-
tereştrii! în mod curios, Comisia nr. 51 a Uniunii Astronomice
Internaţionale (IAU) se ocupă cu SETI — programul de căutare a
inteligenţei extraterestre! La o audiere privind extinderea
teritoriului Area 51, printre militari a fost chemat un musulman
care a dat câteva citate din Coran. Existau câteva pasaje despre
extratereştri — în capitolul 51!
Acel informator anonim a văzut în Area 51 mai multe obiecte de
zbor pe care le-a descris exact aşa cum a facut-o Lazar.
în legătură cu baza secretă Dulce, autorul William F. Hamilton
a citat un reprezentant al contraspionajului, a cărui declaraţie
95
confirmă toate acele zvonuri despre farfuriile zburătoare
existente în Dreamland.
în Area 51 au fost ascunse şi fiinţe extraterestre? în afară
de un şir de declaraţii vagi, nu există nici o dovadă. „Martorul
principal”, Robert Lazar, se distanţează de această întrebare. O
singură dată văzuse, însă pentru scurt timp, doi oameni de
ştiinţă aplecaţi asupra unei fiinţe mici. Despre posibila
existenţă a extratereştrilor în Area 51 mi-a scris William
Hamilton în martie 1995:
„O doamnă din Las Vegas a auzit vorbindu-se despre un
extraterestru de 1,8 m aflat în zona de probă Nevada. De asemenea
un informator a declarat că a văzut acest extraterestru «mare» în
timp ce lucra în zona de testare. Aceşti informatori doresc să
rămână anonimi...”
în mod „normal”, este vorba de extratereştri mici. însă mar-
torii spun că au văzut şi fiinţe relativ mari. Oare aceste
declaraţii simt nişte înşelătorii sau există probabil dimensiuni
diferite ale extratereştrilor? Din nou o întrebare la care nimeni
nu ştie să răspundă sau, cel puţin, la care nimeni nu îndrăzneşte
să răspundă!
Căci unii ştiu mai mult.
Glenn Campbell a afirmat: „Dacă vreodată s-ar dărâma toate
zidurile care împrejmuiesc Groom Lake, se înţelege că multe
poveşti de groază ar ieşi la lumina zilei.
Cele mai înfiorătoare dintre acestea provin din mecanismele de
păstrare a secretelor. Mii de angajaţi din Area 5/ nu au putut fi
reduşi la tăcere. Acel reporter care vorbeşte de un angajat (din
Area 51) ştie că acolo există şi multă teamă. Cel care spune un
cuvânt în plus va fî dus în ziua următoare într-una din camerele
de conferinţe slab luminate de un neon rece, în faţa unui
reprezentant al securităţii. Este folosită chiar şi tortura —
tortura fizică. într-o societate ca aceasta, reprezentantul
securităţii are mână liberă pentru a face tot ceea ce vrea, iar
vinovatul este lipsit de drepturi sau protecţie.”
96
în primăvara anului 1995, când am discutat cu Glenn Campbell
despre interesul său principal în ceea ce priveşte A rea 51, spre
marea mea surpriză, el s-a pronunţat împotriva OZN-urilor şi nu a
aparatului Aurora sau a altor avioane secrete. Când i-am amintit
că înainte susţinuse contrariul, el a clătinat imediat din cap şi
mi-a spus că, între timp, a luat contact cu noi martori oculari
care l-au convins că utopicul scenariu Lazâr este în realitate
depăşit. în special declaraţiile unui martor numit de Campbell
„seniorul Lazar” susţin acest lucru.
Din informaţiile pe care le oferă Campbell reiese că, în 1973,
fusese organizată o aşa-zisă „administraţie satelit”, condusă de
Richard Nixon, care se ocupa în exclusivitate cu proiectele şi
problemele OZN.
în barul-motel de lângă A rea 51, Little A „Le" lnn, aflat în
mica localitate Rachel, se duc deseori membrii „inexistentei”
Baze Groom. La întrebările curioşilor aceştia au grijă să
răspundă: „Pot să-ţi povestesc, dar apoi trebuie să te ucid”
Aceste persoane nu sunt în siguranţă nicăieri. Tot ceea ce fac
sau spun este observat şi înregistrat. Ochii şi urechile
serviciilor secrete sunt peste tot.
Jurnalistul german Adalbert Bărwolf a povestit întâmplarea în
cartea sa Die Geheimfabrik („Fabrica secretă”):
„La prima mea vizită în Los Alamos, oraşul atomic, care are
numai un hotel şi nici un taxi, când am luat masa cu însoţitorul
meu de la relaţiile cu publicul în singurul restaurant, am
discutat despre ocupaţia principală a serviciilor militare.
Barmanul s-a apropiat de masa noastră şi a murmurat întrebarea:
«Cine vorbeşte aici de bombe?» Fireşte că vorbeam despre bombe
atomice. Despre ce altceva se poate vorbi în Los Alamos decât
despre bombe! Când barmanul a observat că însoţitorul purta la
veston legitimaţie cu ştampilă şi semnătură, ne-a lăsat să
continuăm discuţia şi ne-a adus un alt pahar de gin.”
Area 51 este o junglă inaccesibilă a misterului, un imperiu al
umbrelor în care nu s-a putut deloc răzbi, nici până în ziua de
97
astăzi. Nimeni nu a spus nimic concret despre întâmplările de
acolo. Unii au trebuit să-şi plătească complicitatea chiar cu
viaţa. Un rol total neobişnuit într-un joc periculos l-a avut
Robert Lazar. Ceea ce a oferit publicităţii pare a fi incredibil.
Totuşi multe lucruri dovedesc că spune adevărul. Dacă ne îndoim
de el, înseamnă că nu este decât un mincinos talentat» dar există
numeroase declaraţii şi însemnări care confirmă afirmaţiile sale.
Există însă posibilitatea ca ceea ce a divulgat să nu fi trăit el
însuşi, ci să fi primit informaţiile de la surse anonime. Totuşi
Lazar cunoaşte prea bine detaliile.
în nici un caz nu s-a spus ultimul cuvânt despre Lazar şi
despre farfuriile zburătoare din Area 51. Toate acestea au
trebuit să fie impresionante şi autentice, căci într-adevăr,
trebuie să treacă un timp până când un nou Lazar să iasă la rampă
cu declaraţii la fel de vaste, detaliate şi senzaţionale. Totuşi:
Va fi posibil? „Martorul principal” nu va fi adus rapid la tăcere
de către armată?
 Nu se ştie. Poate să fie însă un şarlatan, înfumurat, escroc
sau născocitor de basme. Dar declaraţiile martorilor devin tot
mai numeroase, ceea ce anunţă vremuri grele pentru cei care
păstrează secretele. Trebuie să ne fie clar că armata,
administraţia, serviciile secrete, vor.tăgădui „până la urmă”
totul — căci noi ştim că aceste organisme (printre altele) au
tăgăduit şi complexul militar a cărui existenţă a fost dovedită
de mult timp.
Deasupra acestor fapte şi declaraţii se află şi numeroase
documente şi lucrări secrete, oficiale, scrisori prezidenţiale şi
memorii, studii şi rapoarte militare care confirmă relatările
martorilor.
Toate aceste indicii, ţinute în mare parte sub cheie, se unesc
tot mai mult, formând un strigăt de protest împotriva acelora
care muşamalizează, acoperă, ascund în continuare.
IV UFO GATE
„Pe data de 17 iunie 1972, delegaţii comitetului pentru reale-
gerea preşedintelui au pătruns în sediul central al Partidului
Democrat din Washington DC, cu intenţia de a obţine unele infor-
maţii cu caracter politic. Richard M. Nixon s-a folosit de înalta
sa funcţie pentru a activa personal, ca delegat şi colaborator,
în vederea ascunderii realităţii şi activităţilor secrete
ilegale. ” Am citat din articolul I al acuzaţiei împotriva lui
Richard Nixon, primul preşedinte american eliberat din funcţie.
Asemănător cu cazul Watergate, numit astfel după imobilul
Watergate în care se află sediul central al democraţilor, după
patru decenii pare să aibă loc o nouă tăinuire a informaţiilor
despre fenomenul OZN. Această tactică a fost numită de Stanton T.
Friedman „ Cosmic Watergate ” Guvernul american se învăluie în
tăcere când această temă este adusă în discuţie. Tactica de
tăinuire a fost adoptată şi de alte organisme şi organizaţii ale
administraţiei, într-o măsură mai mare sau mai mică. Rezultatul:
o „acoperire” universală, o tăinuire a faptelor care ne-au fost
prezentate într-o imagine „ oficială ” asupra lumii
înconjurătoare, dar care nu este altceva decât o imagine
deformată, de-a dreptul medievală.
Din ce în ce mai mult atingem un nou stadiu al cunoştinţelor,
păşim vizibil într-o fază interesantă, eficace, lipsită de metode
caraghioase, în ceea ce priveşte tema OZN. Martorii oculari îşi
99
asumă un risc considerabil atunci când aduc la cunoştinţa
publicului întâmplările neobişnuite prin care au trecut. Pe de
altă parte, din fericire, publicitatea le oferă o mare receptare
şi atenţie. Astăzi, mai mult ca niciodată, în subconştientul
nostru începe să prindă rădăcini adânci sentimentul că fiinţele
necunoscutului sunt aici!
în ciuda acestei tăinuiri vehemente au apărut tot mai multe
indicii din dosarele diferitelor autorităţi (dosare ce sunt în
mare parte ascunse), ale instituţiilor militare şi ştiinţifice,
ale serviciilor secrete. în plus, din cele mai diferite surset de
o mare credibilitate, provin indicii surprinzătoare, şocante,
aruncând o lumină total diferită asupra lumii pe care o vedem
noi. Deci este timpul să aruncăm o privire în spatele culiselor
şi să depistăm faptele care, în mare parte, sunt necunoscute de
marele public.
Misterul numărului 12
Unele zile sunt păstrate în amintire pentru întreaga viaţă.
Deodată, de la o clipă la alta, se schimbă totul, în unele cazuri
spre bine, în altele spre rău, iar în alte cazuri se ştie numai
că s-a întâmplat ceva hotărâtor, consecinţa neputând fi trecută
cu vederea.
Pentru producătorul de film Jaime Shandera, ziua de 11
decembrie 1984 a fost o astfel de zi. în acea dimineaţă a găsit
în cutia poştală un plic ciudat. Nu conţinea numele
expeditorului, doar ştampila indica locul de unde a fost
expediată: Albuquerque, New Mexico. în plic era un alt plic mai
mic, iar în acesta un altul care nu conţinea nimic altceva decât
un film nedevelopat. Shandera a devenit curios. în ziua următoare
avea negativele. Pe peliculă puteau fi recunoscute imaginile unor
documente secrete ale guvernului american, cuprinzând informaţii
mai mult decât uimitoare!
100
Acest document care i-a fost trimis lui Shandera în mod
misterios, datează din 18 noiembrie 1952 şi poartă numele:
Document informativ: Operaţiunea MAJESTIC-12 / Pregătit pentru
preşedintele ales Dwight D. Eisenhower (Strict confidenţial)
El mai conţinea şi următorul „AVERTISMENT: ACEST DOCUMENT ESTE
TOP SECRET — DOAR PENTRU PERSOANE AVIZATE şi conţine informaţii
esenţiale pentru securitatea naţională a Statelor Unite.”
Acest document, un rezumat al unui document mai cuprinzător,
atestă afirmaţia amiralului Roscoe H. Hillenkoetter către noul
preşedinte, Dwight D. „Ike” Eisenhower, şi anume că în anul 1947,
în New Mexico s-a prăbuşit o navă extraterestră. Şi în continuare
(pagina 3 a documentului):
„Pe 07 iulie 1947 a început o operaţiune secretă de recuperare
a epavei obiectului, în vederea studierii ştiinţifice. în cursul
acestei operaţiuni, recunoaşterea aeriană a descoperit patru
fiinţe umanoide, care aparent fuseseră ejectate din navă la un
moment oarecare dinaintea exploziei. Acestea căzuseră la sol la o
distanţă de circa trei kilometri est de locul prăbuşirii. Toate
patru erau moarte şi într-o stare avansată de degradare, datorită
acţiunii animalelor de pradă şi expunerii la intemperii în timpul
de aproximativ o săptămână scurs până la descoperirea lor. O
echipă ştiinţifică specială a primit sarcina recuperării
cadavrelor pentru studiu. Epava navei a fost şi ea transportată
la mai multe locaţii. Martorii civili şi militari din zonă au
fost instruiţi, iar reporterilor li s-a oferit o versiune
acoperitoare plauzibilă, conform căreia obiectul ar fi fost, de
fapt, un balon meteorologic.”
Aşa cum reiese din pagina a doua a documentului, a fost
iniţiată „Operaţiunea Majestic 12”, cea mai secretă acţiune de
cercetare, condusă chiar de preşedinte. A fost creată la 24
septembrie 1947 de către preşedintele Harry S. Truman, la cererea
doctorului Vannevar Bush, a consultanţilor ştiinţifici ai
101
preşedintelui şi a ministrului James V. Forrestal. Grupul de
cercetători, având codul „MJ 12”, era constituit din 12 perso-
nalităţi, militari şi oameni de ştiinţă care formau elita de
conducere a proiectului de cercetare a materialului
extraterestru. Componenţa grupului „Majestic 12” era:
■ Roscoe Henry Hillenkoetter (1897-1982), amiral, primul
director al CIA (Central Intelligence Agency), înfiinţată în anul
1947, deci în anul în care a avut loc prăbuşirea Roswell.
■ Dr. Vannevar Bush (1890-1974), om de ştiinţă. A condus,
printre altele, „Comitetul Consultativ Naţional pentru
Aeronautică” (NACA) şi „Oficiul pentru dezvoltare şi cercetare
ştiinţifică” (OSRD). Doctorul Bush a fost consultant ştiinţific
al preşedintelui.
■ James Vincent Forrestal (1892-1949), secretar al marinei.
în iulie 1947 (!) i-a fost oferit postul de secretar al apărării.
în ziua de 22 mai 1949 a decedat în urma unui şoc nervos.
■ Walter Bedell Smith (1895-1961), general, în timpul celui
de-al doilea război mondial a fost comandantul lui Eisenhower şi
pe 1 august 1950 l-a înlocuit pe Forrestal în MJ-12. între anii
1950-1953, generalul Smith a fost director CIA.
■ Nathan Farragut Twining (1897-1982), general în forţele
aeriene, şef al Air Materiei Command la Wright Field, şef de
stat-major al forţelor aeriene; şef al Statului Major Interarme.
■ Hoyt Sandford Vandenberg (1899-1954), general în forţele
aeriene, din 1946 directorul CIG („Central Intelligence Group”)
al instituţiei CIA.
■ Dr. Jerome Clark Hunsaker (1886-1984), unul din cei mai
renumiţi ingineri în domeniul aeronauticii, fost preşedinte al
National Advisory Committee on Aerospace.
■ Sidney William Souers (1892-1973), amiral, consultant al
preşedintelui Truman în problema finanţelor armatei, primul
director CIG.
102
Drumul către baza militară Holloman. începând cu anul 1964, de la
această bază au parvenit diverse documente şi declaraţii
referitoare la întâlnirea dintre armată şi o civilizaţie
extraterestră.
Archuleta-Mesa de lângă Dulce, New Mexico. Se spune că aici se
ascunde un complex subteran în care au staţionat fiinţe
extraterestre.
Cu toate acestea, declaraţiile corespunzătoare sunt în număr
foarte mic, la fel şi indiciile. Este posibil ca totul să fi fost
„regizat” în scopul dezinformării
Aeroportul McCarran din Las Vegas, Nevada. De aici, avioanele
misterioasei companii JANET Airlines se îndreaptă către Area 51,
o zonă în care se presupune că a fost testată tehnologia OZN.
Autorul discutând cu expertul Bazei Nellis, Tim Gerlach
Indicator de avertizare. Asemenea indicatoare sunt foarte
numeroase pe drumul ce duce spre Groom Lake, până la intrarea
acestuia în „Lumea Neagră". în ziua de 10 aprilie 1995 armata a
dat din nou lovitura, „înghiţind” în jur de 2000 ha de teren,
pentru a înlătura orice indicii despre baza care, oficial, nu
există. Oare ce se întâmplă acolo?
Această fotografie nocturnă reprezintă o „mică" parte a bazei
Nellis.
Legendara cutie poştală de culoare neagră, aflată la o distanţă
de câteva mile de graniţa zonei inaccesibile numită Area 51. Din
acest punct au fost observate obiecte zburătoare neidentificate.
Ridică tura din mijlocul imaginii, înspre dreapta, este White
Sides. De pe acest munte se poate vedea cu ochiul liber baza
Groom Lake. în aprilie 1995 a intrat în posesia US Air Force.
Autorul în vizită la specialistul Glenn Campbell, al cărui centru
de cercetare, mic dar eficient, se află doar la câteva mile
distanţă de zona inaccesibilă.
■ Gordon Gray (1909-1982), secretar de stat al armatei şi
ministru militar, consultant special al preşedintelui în problema
securităţii naţionale.
■ Dr. Donald Howard Menzel (1901-1976), fizician astronom, a
condus observatorul Harvard în cercetarea Soarelui şi din 1966
până în 1971 a fost cercetător ştiinţific în observatorul
instituţiei Smithsonian.
■ Robert Miller Montague (1899-1958), general, între anii 1947
şi 1951 a fost comandant-general al Bazei Sandia din Albuquerque,
New Mexico, subordonată comisiei americane a energiei atomice.
■ Dr. Lloyd Viei Berkner (1905-1967), ofiţer şi cercetător al
atmosferei, a realizat proiectul unui sistem de prevenire care
trebuia să anunţe din timp un eventual atac inamic din direcţia
Polului Nord.
■ Dr. Detlev Wulf Bronk (1897-1975), fîziolog şi bioflzician,
specialist în psihologia nervoasă. Bronk a fost consultantul
ştiinţific al preşedinţilor Truman, Eisenhower şi Kennedy.
Documentele „Majestic-12” pe care le posedă Shandera
constituie o mărturie de neimaginat, o mărturie unică a
incidentului Roswell din 1947. Totuşi există o mare întrebare
fără răspuns:
Aceste documente provenite din surse anonime sunt într-adevăr
autentice?
Din nefericire documentele nu erau originale, toate copiile
proveneau din negativele pe care le-a găsit Shandera în plicul
trimis din Albuqerque. Era posibil, de exemplu, ca hârtia sau
cerneala, fiind foarte vechi, să ascundă detalii care ar putea să
ofere alte explicaţii. Deci rămâne numai posibilitatea de a
controla datele, persoanele amintite, aspectul exterior al
documentului.
106
Interesant este faptul că Shandera a primit documentele MJ-12
numai cu câteva luni după moartea lui Jerome Hunsaker, ultimul
membru al MJ-12.
Din nou Stanton T. Friedman a contribuit la găsirea răspun-
sului pentru întrebarea referitoare la autenticitatea acelor
documente. Primind 16000 de dolari din partea FUFOR („Fondul
pentru cercetare OZN”), Friedman a verificat, printre altele, 14
arhive americane, căutând informaţii care să confirme sau să
combată documentele MJ-12. Această căutare amănunţită nu s-a
terminat încă, totuşi între timp au apărut alte documente şi au
ieşit la lumina zilei detalii care confirmă existenţa MJ-12.
Ceea ce era surprinzător era conducerea atât de „delicată” a
MJ-12 şi legătura acesteia cu doctorul Donald Menzel. Când au
văzut pentru prima dată documentele, cercetătorii OZN au fost
surprinşi citind numele lui Menzel. Oare a participat şi el la
acea tăinuire care a durat decenii la rând? Surpriza a fost
nemaipomenită. Şi Stanton Friedman a crezut la început că numele
lui Menzel dovedeşte falsitatea documentelor. Pas cu pas, a
descoperit însă că acesta era de fapt altcineva decât acela care
pretindea că este, că dusese o viaţă dublă. în anul 1960, Menzel,
în mai multe scrisori câtre senatorul, mai târziu preşedintele
John F. Kennedy, a declarat că a avut legături strânse cu
ultrasecreta National Security Agency (NSA). însă NSA, aşa cum se
va arăta, a pus în funcţiune intensiva cercetare OZN!
De asemenea, Menzel lucra pentru CIA, avea o acreditare de
acces „TOP SECRET ULTRA”, care i-a oferit accesul la documente
ultasecrete ale guvernului american. A fost sprijinit în special
de doctorul Vannevar Bush (!). Din toate acestea reiese că Donald
Menzel a fost un personaj foarte activ pentru MJ-12 şi, în
acelaşi timp, unul din cei mai ardenţi sceptici ai fenomenului
OZN, ducând o politică de dezinformare.
Documentele MJ-12 cuprind numeroase detalii care nu pot fi
descoperite numai prin câteva cercetări. Până acum, acestea au
107
rezistat celor mai temeinice verificări. Există de fapt prea
multe detalii care se întrepătrund vizibil, ca şi cum documentele
au putut proveni din cele mai secrete servicii. De exemplu, pe
data de
1 august 1950, generalul Walter B. Smith l-a înlocuit în MJ-12 pe
ministrul Forrestal. Aşa cum a aflat Friedman, aceasta a fost
singura zi din primele zece luni ale anului când Smith s-a
întâlnit cu preşedintele Truman. A fost o întâlnire scurtă, la
poarta de vest a Casei Albe, într-un loc neobişnuit...
Ultima pagină a acestei informări despre MJ-12, mai precis
pagina 8, cuprinde aşa-numitul „Memorandum Truman-Forrestal”, în
care preşedintele american îi dă „binecuvântarea” sa ministrului
apărării în ceea ce priveşte Operaţiunea Majestic-12. Această
notă datează din 24 septembrie 1947. Această zi, după o perioadă
de 8 luni, a fost singura în care Truman s-a întâlnit cu doctorul
Vannevar Bush, amintit separat în acel document.
Nu trebuie neglijat faptul că semnătura lui Truman a provocat
unele probleme cercetătorilor. S-a dovedit a fi aproape identică
cu aceea dintr-o însemnare către doctorul Bush, din octombrie
1947. Oare semnătura a fost falsificată? Cercetătorul englez
Timothy Good, căruia i-au fost oferite informaţii despre acele
documente de către un informator al serviciului secret, în cartea
sa intitulată „Ei sunt aici!” a afirmat despre posibilitatea
falsificării semnăturii: „Stanton Friedman era convins că nu
există deosebiri în ceea ce priveşte durata şi dimensiunea
legăturilor (şi într-adevăr există), totuşi unui falsificator i-
ar fi fost uşor să le realizeze. în afară de aceasta, semnătura
lui Truman, în toate exemplele pe care le-am văzut, se află în
textele bătute la maşină, şi aceasta nu este cazul celui trimis
lui Forrestal.”
La începutul lunii martie 1994, Tim Good mi-a scris: „Cred că
cel puţin unul din acesta documente (de exemplu memorandumul
Truman-Forrestal) este fals, dar sunt convins că au existat şi
documente care confirmă realitatea.”
108
Interesant este că între timp Good a descoperit alte documente
ale guvernului american care par să confirme existenţa grupului
Majestic. Mi-a spus: „în afară de acestea, am primit de curând
câteva documente care certifică existenţa acestui comitet, precum
şi această tăinuire de proporţii care i-a fost atribuită, totuşi
nu le voi publica înainte de a le verifica foarte bine.” Aproape
un an mai târziu, pe 7 mai 1995, Timothy Good mi-a amintit că
aceste documente trebuie verificate cu atenţie şi că materialul
nu este publicabil deocamdată.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre Stanton Friedman. El nu
mai crede aproape nimic din ceea ce crezuse odată, totuşi în
octombrie 1994 mi-a mărturisit: „Am câteva documente MJ-12 care
nu au fost publicate încă. Mi-am dat seama că unele dintre ele
simt doar o înşelătorie. Altele însă par a fi veritabile.”
Majestic-12 este amintită într-un document descoperit în iulie
1985 în arhiva naţională. Este vorba de o notă întocmită de
consilierul lui Eisenhower pentru probleme de securitate
naţională şi adresată generalului Nathan Twining, conţinând un
proiect special MJ-12 al Consiliului Securităţii Naţionale
(National Security Council, NSC).
Scepticii — printre care se numără şi celebrul Phil Klass — au
remarcat că acest memorandum «Cutler-Twining» din 14 iulie 1954
nu a fost bătut la maşină, aşa cum se obişnuia la Casa Albă. Ca o
curiozitate putem aminti provocările lansate de Phil Klass, care
s-ar putea rezuma astfel: „Dacă poţi să-mi prezinţi ca dovadă
contrară asta şi asta, primeşti atâţia şi atâţia dolari din
partea mea” De data aceasta a acordat premii de sute de dolari
pentru acel document NSC, care provenea din timpul anilor 1953-
1955. însă a redus numărul documentelor la maxim 10 — spre marele
regret al lui Friedman, care găsise douăzeci! Klass a trebuit să
scrâşnească din dinţi şi să plătească din buzunar un cec de
câteva mii de dolari!
109
Memorandumul Cutler-Twining nu purta nici o semnătură. Mulţi
văd în aceasta dovada unui fals. însă de câţiva ani s-a dovedit
că Robert Cutler nu se afla în Statele Unite pe data de 14 iulie
1954, ci în Europa. Deci nu avea cum să semneze documentul.
George Knapp, jurnalistul devenit cunoscut în urma cazului
Robert Lazar şi a dezvăluirilor privind A rea 51, în martie 1993
a făcut o călătorie în Rusia, pentru a afla câteva informaţii
despre fenomenul OZN. A primit un interesant document intitulat
Thread 3 care se referea, printre altele, şi la Roswell şi MJ-12.
în decembrie 1947 a fost iniţiat un proiect cu numele de cod
Malice care trebuia să fi făcut legătura între studiul OZN
oficial al armatei, proiectul Sign, şi Majestic-12. Expertul
Valeri Burdakov i-a confirmat lui Knapp corectitudinea
afirmaţiilor din Thread 3 şi i-a spus că în Rusia, povestea cu
„balonul meteorologic” nu a fost crezută de la început. Această
neîncredere a rezultat din tactica intensivă de spionaj aplicată
de Rusia, care s-a concentrat atunci asupra facilităţilor
nucleare americane din New Mexico.
Dacă afirmaţiile din documentul rusesc (!) Thread 3 ar fi
adevărate, atunci aceasta ar fi o dovadă extraordinară pentru
existenţa MJ-12.
Diferiţi cercetători OZN au primit multe documente în care au
fost redate cele mai bizare scenarii despre existenţa
extratereştrilor pe planeta noastră — de exemplu Robert Lazar şi
Area 51, Linda Moulton Howe de la Baza Kirtland sau ofiţerul de
marină Milton William Cooper în timpul serviciului sub amiralul
Bemard A. Clarey. în multe cazuri au existat dovezi interesante
în ceea ce priveşte grupul MJ-12, care a fost cunoscut şi sub
alte denumiri: „Majority 12”, „Majesty”, „MAJI”, „MAJIC”, „PI-
40”, „54/12”, „The Committee”. Dincolo de toate acestea circulă
zvonul despre un punct de întâlnire secret, Country-Club, în care
se întâlniseră din când în când membrii MJ-12. Cooper a amintit
despre acest lucru într-o lungă discuţie pe care a purtat-o cu
Linda Howe: „îmi
110
amintesc că documentele informative au menţionat faptul că
guvernul american le-a pregătit un loc cât mai ferit, în
«sălbăticie», în acel loc existau dormitoare, camere de
conferinţe şi o bibliotecă cu tot ce se ştia despre
extratereştri... Nu existau şosele sau drumuri în apropiere, nu
se putea ajunge acolo decât pe calea aerului. Documentele
menţionau şi acest «Country-Club»”. Există şi alte declaraţii
asemănătoare, cum sunt cele ale lui John Lear.
De mult timp nu au fost clarificate toate întrebările despre
Majestic 12, totuşi se ştie că acest grup secret a existat (este
posibil să mai existe încă) şi, aşa cum tocmai a arătat Timothy
Good, cel puţin documentul MJ-12 dovedeşte acest lucru. Stanton
Friedman a avut motive temeinice să afirme:
„Documentele MJ-12 sunt autentice!”
La începutul lunii septembrie 1988, un agent special de la
AFOSI (Air Force Office of Special Investigations) a contactat
biroul FBI din Dallas şi a prezentat unui funcţionar copia docu-
mentului MJ-12. Prin publicarea acesteia apărea pericolul încăl-
cării regulilor de securitate. Şase săptămâni mai târziu agenţi
FBI s-au întâlnit cu reprezentanţi ai AFOSI, care susţineau că
mai multe copii ale acelor documente ar fi în circulaţie, însă
toată povestea era o înşelătorie. Aceste informaţii împreună cu
menţiunea «SECRET» (!) au fost retransmise în Dallas şi agenţilor
FBI li s-a recomandat să considere cazul rezolvat şi încheiat.
Cercetătorul englez Nicholas Redfern a analizat situaţia şi
remarcat unele contradicţii logice:
„Şeful departamentului de informaţii al AFOSI mi-a sjflis că
nu există alte însemnări despre MJ-12 în afara documentelor
menţionate. Mi s-a mai spus că agenţii OSI, care au discutat cu
FBI-ul despre documentele MJ-12, nu ar fi notat nimic din acea
discuţie şi că documentele MJ-12 nu se află în posesia armatei.
Dar dacă OSI nu posedă aceste documente şi nu a făcut nici o
cercetare în privinţa autenticităţii lor, atunci cum s-a putut
stabili că acestea nu sunt veritabile şi nu se află în posesia
armatei? în
111
plus: dacă OSI nu a făcut nici o cercetare, atunci cum se putea
şti că documentele fuseseră împrăştiate în SUA?”
Aşa cum s-a spus, capitolul «MJ-12» nu s-a încheiat încă şi ar
mai fi multe lucruri de remarcat. Totuşi există numeroase fapte,
paradoxuri şi lucruri neînţelese învăluite într-o tăinuire atât
de discretă! Pot fi recunoscute numai vag, la prima vedere se
observă foarte slab şi confuz.
Totuşi să ajutăm această voce a tăcerii să se facă puţin
auzită!
Mistere vechi redescoperite
Invazia din cosmos a fost într-adevăr iminentă pentru toată
lumea. Totul a început în noaptea de 19 spre 20 iulie 1952, când
8 obiecte de zbor necunoscute au apărut pe ecranul radarului din
aeroportul din Washington şi au urmat un curs ciudat... dacă nu
chiar ameninţător: au zburat chiar pe deasupra Casei Albe!
Operatorul-şef al radarului, Harry Bames, a recomandat inter-
venţia avioanelor de vânătoare, totuşi, în acea zi, din cauza
lucrărilor de reparaţie a pistei, avioanele au trebuit aduse de
la baza Bolling din Wilmington/Delaware. Exact la ora la care
avioanele soseau în Washington, în mod ciudat, cele opt lumini au
dispărut. Când avioanele s-au retras, ciudatele obiecte au
reapărut! întâmplări asemănătoare au avut loc şi în New Jersey.
La fel ca la Washington, obiectele neidentificate şi avioanele de
vânătoare s-au jucat de-a şoarecele şi pisica. Aşa cum au fost
descrise de observatori, obiectele se evidenţiau printr-o
capacitate de manevrare neobişnuită. Se mişcau brusc în sus şi în
jos, executau mereu salturi necontrolate. Această manevră,
evident absurdă, a putut fi observată clar pe ecranul radarului,
iar echipajele numeroaselor avioane de linie au afirmat că au
văzut astfel de obiecte luminoase, ciudate. Să fi fost vorba de
un fenomen natural necunoscut?
112
într-o conferinţă de presă care a avut loc în ziua de 29 iulie
1952, generalul Forţelor Aeriene John Samford a explicat faptul
că luminile care au putut fi observate deasupra oraşului sunt
rezultatul unei inversiuni a temperaturii din atmosferă. într-o
astfel de situaţie, un strat de aer mai cald se află deasupra
altui strat, mai rece. Astfel, drumul razelor de lumină prin
atmosferă poate să se modifice atât de mult încât observatorii să
creadă că au văzut obiecte şi apariţii inexplicabile, în
realitate nefiind vorba decât de stele sau planete „obişnuite”.
Dar este valabilă această explicaţie pentru OZN-urile din
Washington? Nu!
După o săptămână de la prima apariţie, cu puţin timp înainte
de conferinţa de presă, fantoma a apărut iar deasupra oraşului
Washington. în ziua de 26 iulie, începând cu ora 9 seara şi până
spre ora 12, pe ecranul radarului au apărut obiecte de zbor
neidentificate. Din nou acelaşi joc: când avioanele de vânătoare
au ajuns în câmpul de tragere, vizitatorii misterioşi au
dispărut. în nici un caz aceasta nu putea fi o inversiune de
temperatură!
în sfârşit, în dimineaţa zilei de 27 iulie a avut loc din nou
o întâlnire încordată între „vânători” şi „vânaţi” (dar cine erau
vânătorii şi cine vânaţii?).
Către ora 3:20 dimineaţa, din avionul pe care îl pilota,
sublocotenentul William Patterson a anunţat că a văzut acele
obiecte misterioase, pe care le-a descris ca fiind lumini uriaşe,
alb-albastre. în cartea sa intitulată „Enciclopedia OZN”,
autoarea americană Margaret Sachs a afirmat: „Când [Patterson] s-
a apropiat de o grupă de obiecte de zbor, acestea au format un
cerc în jurul lui. Intrând în panică, pilotul a întrebat ce anume
trebuie să facă. în tumul de control domnea însă o linişte
apăsătoare. După un moment plin de tensiune, obiectele s-au
retras şi au părăsit scena. în jurul orei 3:45, avioanele de
vânătoare s-au întors la Wilmington. Obiectele neidentificate au
fost urmărite de radar până spre seară” Inversiuni de
temperatură?
113
Purtătorul de cuvânt al armatei, Albert Chop, care a putut
vedea el însuşi pe ecranul radarului acele misterioase apariţii
deasupra oraşului, a afirmat mai târziu că în nici un caz
condiţiile atmosferice din acea noapte nu au putut provoca efecte
de acest fel! Era convins că acestea nu proveneau de pe Pământ.
în cartea intitulată Above Top Secret, Timothy Good a citat un
memorandum al FBI-ului, care data din 29 iulie 1952, în care
comandantul Boyd îşi susţine părerea că acele obiecte „ar putea
proveni de pe altă planetă... şi, atunci când a primit anunţuri
verosimile despre observaţii de acest fel, armata s-a străduit
până în prezent să trimită în zonă avioane de vânătoare pentru a
observa clar acele obiecte”
în anii ’50, numeroasele apariţii de acest fel au neliniştit
populaţia şi armata. Este posibil ca acestea să reprezinte un
pericol? Lăsând la o parte întrebarea dacă acestea au putut să
fie conduse de o inteligenţă ostilă nouă, problema este dacă
aceste OZN-uri reprezintă o ameninţare.
La începutul anului 1953, sub preşedinţia fizicianului dr.
H.P. Robertson, s-a format un comitet care se ocupa cu această
problemă. Membrii acestuia, renumiţi oameni de ştiinţă şi
militari, au analizat datele incidentelor OZN, au cercetat
filmele şi fotografiile legate de acestea, au discutat despre
rezultatele diverselor programe de cercetare — toate acestea în
numai patru zile, în intervalul 14-17 ianuarie 1953! S-a ajuns la
concluzia că „materialul despre obiectele zburătoare
neidentifîcate nu dovedeşte în nici un fel că aceste fenomene ar
reprezenta o ameninţare directă la adresa siguranţei naţionale”
Foarte interesant. Ţinând seama de timpul foarte scurt dedicat
acestei operaţiuni, este limpede că acest comitet, cunoscut şi
sub numele de „Comisia Robertson”, a analizat superficial
materialele!
în anul 1975, deci după 22 de ani de tăinuire, au fost făcute
cunoscute declaraţiile din rapoartele comitetului — Raportul
114
Durant, respectiv, Raportul Robertson. Acestea nu cuprind nici un
fel de destăinuiri senzaţionale pe tema OZN, motivele fiind
foarte clare. în acest context, acel raport al OSI, de exemplu,
(Office of Scientific Intelligence — „ Oficiul pentru Informaţii
Ştiinţifice”, a nu se confunda cu celălalt „OSI”, Office of
Special Investigations) a fost făcut din ordinul CIA. în acel
timp, directorul serviciului secret era tot Walter Bedell Smith,
care s-a implicat destul de mult în alegerea membrilor şi a cărui
colaborare cu MJ-12 este foarte probabilă. Cu alte cuvinte, nu
era de mirare că acest Comitet Robertson a ajuns la „rezultatele
cercetării” dinainte hotărâte. De altfel, în echipa atât de
„neutră”, se afla şi doctorul Lloyd V. Berkner, cunoscut din
documentele MJ-12!
Aşa cum susţin cercetătorii americani Dale Goudie şi Jim
Klotz, există chiar unele dovezi în ceea ce priveşte faptul că în
spatele „cercetărilor” Comitetului Robertson există şi instituţii
secrete, precum CIA, şi că a fost posibilă realizarea unei
acţiuni unitare de dezinformare. Din dosarele CIA reiese şi
participarea Comitetului Consultativ pentru Informaţii
(Intelligence Advisory Committee, IAC), format în anul 1947 (!),
din coordonatorii diverselor servicii secrete, sub preşedinţia
directorului serviciului central de informaţii {Director of
Central Intelligence, DCI).
într-un comunicat personal, doctorul Robertson i-a scris
directorului CIA-OSI, H. Marshall Chadwell: „Mă bucur că membrii
comitetului, cu excepţia lui Thomton [dr. Thomton Page,
astrofizician], nu au fost aleşi de mine — nu am însă nici o idee
despre punctele de vedere ale celorlalţi...” Acest comunicat
concludent datează din 20 ianuarie 1953, deci a fost redactat
numai 3 zile (mai târziu) după terminarea „studiului” Evident,
părerile preconcepute ale membrilor aus avut un rol important! în
acelaşi comunicat Robertson aminteşte şi o întâlnire cu Agenţia
pentru Securitatea Naţională (National Security Agency, NSA) cu
care, după toate aparenţele, el însuşi are o strânsă legătură.
115
în urma unor cercetări îndelungate reiese faptul că şi armata
a întocmit documente referitoare la incidentele OZN. Prima
colecţie de astfel de documente a apărut în anul 1947, sub numele
Project Sign. în decembrie 1948, denumirea proectului s-a
schimbat în Project Grudge şi, în sfârşit, din martie 1952 a
continuat sub numele de Blue Book („Cartea Albastră”). în
realitate, acest program era de-a dreptul superficial şi, conform
documentelor MJ-12, între Sign şi MJ-12 exista o slabă legătură.
Este posibil să conţină multe observaţii „proprii”. Membrii
proiectului Blue Book erau un ofiţer, un subofiţer, un om de
ştiinţă şi un secretar.
într-un dosar de aproximativ 40.000 de pagini, cei angrenaţi
în proiectul Blue Book au adunat fotografii, analize şi
observaţii OZN. Unul din conducătorii proiectului, căpitanul
Edward Ruppelt, a afirmat că, din cele 4.400 de incidente, numai
179 au putut fi explicate, deci nu mai mult de 4%. Cu ajutorul
unui truc ieftin dar eficient, cota incidentelor rezolvate s-a
ridicat la aproximativ 60%. Acest lucru a fost posibil pentru că
cele mai multe observaţii OZN erau comentate în gentil: „probabil
este vorba de...” sau „este posibil să se explice prin...”.
Timp de trei luni, Blue Book a publicat astfel de afirmaţii.
Ultimul raport din această serie a fost emis în octombrie 1955,
sub titulatura Special Report nr. 14. Sub semnul proiectului
Stork („barză”), materialul a fost realizat de o echipă secretă
formată din doisprezece oameni de ştiinţă (neidentificaţi până în
prezent) ai renumitului Battelle Memorial Institute din
Columbus/Ohio. Raportul de peste 300 de pagini cuprinde o parte
de analiză întortocheată şi o parte cu „concluzii logice”, din
care numai 2% au putut fi explicate. în anul 1993, autorul
american William Moore a atras atenţia asupra faptului că
raportul cu numărul 12 fusese încheiat în septembrie 1953.
Proiectul Stork trebuie să fi fost terminat în decembrie acelaşi
an. Totuşi, când a fost publicat, deci
2 ani mai târziu, acest proiect a purtat numărul 14!
Deci unde este raportul cu numărul 13?
116
Moore a pornit de la ideea că în „nefericita editare” a
numărului 13 fusese vorba de o variantă neautorizată a
proiectului Stork, în care au fost consemnate comentariile şi
aprecierile celor 12 misterioşi oameni de ştiinţă (în mod sigur
nu era vorba de grupul MJ-12!) ai institutului Battelle, toate
acestea fiind tăinuite până în prezent. Evident, aceste cercetări
au ajuns la rezultatele pe care le „comandase” armata.
Una din cele mai scandaloase cercetări pe tema OZN a început
în anul 1966, sub conducerea lui Edward Uhler Condon de la
Universitatea din Colorado.
Comandantul său: armata.
Handicapul'. OZN nu există!
Câţiva oameni de ştiinţă s-au interesat de aspectele şi
caracteristicile fenomenelor OZN, au cercetat fotografii, urme
fizice, contacte radar, observaţii ale astronomilor şi
astronauţilor — toate acestea în mii şi mii de pagini. Aproape
nimeni nu a făcut efortul de a se lupta cu mulţimea de cifre,
tabele, grafice, ş.a.m.d. Tocmai ideea fundamentală a studiului a
obţinut o glorie îndoielnică, aşa cum este înregistrată în
„Condon Report” Vinovat nu era raportul în sine, ci descrierea
făcută de profesorul Condon, care a falsificat complet faptele
împotriva celei mai bune ştiinţe şi conştiinţe. în raportul său
de câteva sute de pagini, în care nu a putut explica nici
jumătate din totalul cazurilor OZN, Condon a afirmat:
„...în ultimii 21 de ani de studiere a fenomenului OZN nu a
rezultat nimic din ceea ce presupunea nivelul cunoştinţelor
ştiinţifice. O analiză profundă a documentelor care ne stau la
dispoziţie ne aduce la concluzia că un alt studiu complet despre
OZN-uri nu poate fi de fapt justificat prin speranţa că ar
contribui la progresul ştiinţei”.
încă din timpul când se lucra la Proiectul Condon s-a ajuns la
un scandal. Doi colaboratori ai proiectului, David Sounders şi
Norman E. Levine, au dat din întâmplare peste o notiţă a coordo-
natorului proiectului, Robert Low, în care acesta — încă de la
117
începutul activităţii — a schiţat unele concluzii foarte clare,
privind scopurile ce trebuiau atinse, precum şi despre măsurile
necesare pentru a atinge aceste scopuri. Chiar dacă nu existau
dovezi împotriva existenţei OZN, Low a prezentat dovezi
impresionante care erau lipsite de o bază reală.
Până aici totul era bine. însă Low vedea „rezolvarea” acestei
probleme în felul următor: „Trucul constă în descrierea acestui
proiect care ar reprezenta un studiu total obiectiv pentru opinia
publică. în comunitatea ştiinţifică există un grup de «sceptici»,
care încearcă din toate puterile să fie obiectivi şi care nu au
aproape nici o speranţă de a descoperi o farfurie zburătoare. O
cale pentru acest lucru ar fi aceea de a nu se pune accentul pe
cercetarea fizică a acestor fenomene, ci mai degrabă pe oamenii
de la care provin informaţiile — o analiză psihologică şi
sociologică a presupuşilor martori oculari... Este prematur să
avem deja o anumită părere dar, în acest stadiu, înclin spre
sentimentul că dacă am analiza bine situaţia şi dacă ne-am
strădui să găsim oamenii potriviţi, şi am reuşi să prezentăm
comunităţii ştiinţifice imaginea în felul în care vrem să o
prezentăm, atunci am putea să ne îndeplinim cât se poate de bine
datoria”. Am încheiat citatul.
Când profesorul Condon a aflat că Sounders şi Levine desco-
periseră această însemnare i-a concediat imediat. A trebuit apoi
să facă ceva eforturi pentru a reface reputaţia proiectului său,
cel puţin în aparenţă, şi, folosindu-se de câteva trucuri — căci
exersase destul de bine — în ianuarie 1969, a reuşit să publice
raportul cuprinzând rezultatele cercetărilor Universităţii din
Colorado, care fuseseră lăsate în umbră de Blue Book (încheiat în
anul 1969) şi de cercetarea OZN oficială.
118
 3 Palatul enigmelor
Totuşi, realitatea era cu totul alta. Tot mai mult s-a dovedit
că nimeni nu fusese înlăturat din cercetarea fenomenului OZN. US
Air Force înregistrează observaţiile OZN cu mare atenţie. Acestea
nu se referă numai la acele întâmplări care au loc deasupra
zonelor militare, ca numeroasele observaţii de la mijlocul anilor
’70 sau cele de la Baza Kirtland. A fost continuat în secret
chiar şi Blue Book. în unele din documentele codificate pe care
le-am primit de la Tom Adams există o legătură sigură între o
observaţie OZN şi un „New Project Blue Book' Documentul datează
din 6 august 1990!
Am prezentat acest document, printre altele, serviciului
american de informaţii. în martie 1995 am primit o lungă
scrisoare din partea CIA, care mi-a atras atenţia asupra
situaţiei reale: „Noi nu suntem obligaţi nici să facem cercetări,
nici să precizăm faptul că documentul este sau nu autentic” în
ciuda acestei mărturisiri reale, mi s-a părut interesant că CIA a
oprit copia documentului.
La începutul anului 1993, în New York Times a apărut un
articol ce cuprindea observaţii despre obiecte de zbor
necunoscute şi despre Aurora. Un delegat al armatei declara: „Am
dat publicităţii toate aceste declaraţii şi observaţii OZN, dar
nu le putem explica”
Această afirmaţie directă l-a uimit, nu în ultimul rând, pe
Glenn Campbell. Căci, aşa cum a afirmat, până acum „armata a
negat că a aruncat fie şi numai o privire în rapoartele OZN”
Şi Biroul Federal de Investigaţii, FBI, a vorbit deschis
publicului larg în legătură cu problematica OZN. Directorul FBI,
J. Edgar Hoover, a afirmat de mai multe ori: „FBI nu are şi nici
nu a avut vreodată misiunea de a cerceta rapoartele OZN” Cu
siguranţă, încă din anul 1947 Forţele Aeriene au cooperat în
119
cercetarea OZN. Aceasta reiese clar dintr-o scrisoare a admini-
straţiei americane care datează din 10 iulie 1947, trimisă
agentului FBI D. M. Ladd. Şi în această scrisoare se află o
observaţie personală făcută de însuşi Hoover, pentru a acorda
acest sprijin în cercetare, în caz că FBI-ul ar primi acces la
farfuriile zburătoare ascunse! între timp, cu ajutorul acordat de
Freedom of Information Act (FOIA), respectiv „Legea pentru
libertatea informaţiei”, au devenit cunoscute mii de pagini din
documentele OZN ale FBI-ului. Desigur, chiar şi în acest cadru
legislativ există numeroase posibilităţi de a tăinui
informaţiile. Sunt cunoscute astfel numeroase decizii „de
excepţie” referitoare la cercetările FOIA dacă acestea s-au
referit, spre exemplu, la securitatea naţională a SUA sau la
intimitatea unor persoane. Deci nici această lege nu reprezintă
un mare obstacol împotriva tăinuirii.
 în fortul George G. Meade, Maryland, se află cartierul general
al ultrasecretei „National Security Agency”, pe scurt NSA.
Căpitanul Edward J. Ruppelt din echipa Blue Book a numit această
organizaţie de elită The Puzzle Palace, „Palatul enigmelor” — o
denumire foarte potrivită, care a devenit cunoscută mai târziu
prin best-seller-ul cu acelaşi nume al lui James Bamford. Este
aproape imposibil de privit în culisele acestei instituţii
întortocheate. Timp de decenii nimeni nu a ştiut că există o
organizaţie cu denumirea «NSA» — însă ceea ce s-a ascuns în
spatele acesteia a rămas cufundat în cel mai adânc întuneric.
Astfel au apărut şi unele „explicaţii” umoristice pentru cele
trei iniţiale, precum No Such Agency („Nu există o asemenea
agenţie”) sau Never Say Anything („Nu spune niciodată nimic”). în
realitate NSA era ceva mai „discretă” decât CIA. în anul 1990
Washington Post a afirmat că No Such Agency are de fapt în jur de
160.000 de salariaţi şi un buget („negru”) anual de 10-15
miliarde de dolari!
De mult timp se presupune că în special NSA desfăşoară o
intensă cercetare OZN. O astfel de supoziţie are ca fundament
120
legătura dintre persoane ca Donald Menzel sau H. P. Robertson cu
NSA. Din aceasta reiese că NSA a cercetat fenomenul OZN încă din
anul 1947. Cu toate acestea, în anii trecuţi au apărut informaţii
conform cărora cercetarea OZN s-a dezvoltat uimitor şi s-a extins
enorm de mult.
Acestui lanţ de dovezi i s-a alăturat, în anul 1980, grupul
privat Citizens Against U.F.O. Secrecy („Cetăţenii împotriva
secretului OZN”), CAUS. Acesta împreună cu CIA au început o
cercetare şi, în final, a fost publicat un raport de 819 pagini,
precum şi o listă de 57 documente OZN, 18 dintre acestea prove-
nind de la NSA. Acum era şi mai interesant. în baza legii pentru
libertatea informaţiei, CAUS a cerut spre cercetare 239 de docu-
mente OZN din arhiva NSA (!). 156 din aceste documente erau emise
de NSA. Deci era clar că NSA a făcut o cercetare OZN. Totuşi,
rezultatele cercetării rămân în continuare protejate de
argumentul „securităţii naţionale”. Nici FOIA nu a putut să ajute
cu nimic.
în mod normal, cele mai „sensibile” documente urmau să fie
prezentate judecătorului federal, urmând ca acesta să decidă apoi
dacă dezvăluirea lor primejduia sau nu securitatea naţională.
Totuşi NSA a refuzat acest lucru. Nimeni nu trebuia să vadă
aceste documente! Până la urmă, NSA a elaborat un document
justificativ de 21 de pagini, purtând antetul «TOP SECRET», pe
care l-a înmânat judecătorului Gerhard Gesell, care trebuia să-şi
pronunţe hotărârea. Judecătorul a trecut imediat de partea NSA.
Nici o îndoială — nimeni nu trebuia să vadă aceste documente! Cu
toate acestea, CAUS a făcut o ultimă încercare. Spera să vadă
totuşi cele 21 de pagini. în mod surprinzător, au primit raportul
de la judecător! Dar fireşte că nu exista nici o informaţie:
cenzura a şters înjur de 75% din text, facându-1 absolut
indescifrabil!
Bineînţeles că rămâne de meditat asupra faptului că, deşi
conţineau informaţii pe tema obiectelor neidentificate, docu-
mentele OZN nu au putut fi date publicităţii, poate pentru că
121
evidenţiau ideile şi metodele NSA în acest sens. O situaţie care
ar putea să aibă consecinţe nefaste pentru securitatea naţională.
Totuşi şi întrebările puse sub egida FOIA se refereau la
„scopurile” urmărite şi nu aveau nici o legătură cu NSA. în afară
de aceasta, este absolut inimaginabil faptul că trei sferturi din
versiunile documentelor care oferă dovezi referitoare la
modalităţile NSA deja considerabil rezumate, au trebuit să fie
cenzurate!
O afirmaţie scurtă dar interesantă pe tema OZN a fost făcută
de NSA cu privire la un incident dramatic care a avut loc în
martie 1967, deasupra Cubei. Evenimentele au fost urmărite de la
o ascunzătoare secretă a NSA, din Escadronul 6947 de la Boca
Chica Air Station, în apropiere de Key West, în Florida.
Un obiect zburător luminos a pătruns în spaţiul aerian cubanez
şi a fost urmărit de două avioane de vânătoare MiG-21. Pilotul
unuia din avioane a transmis că observă un bloc luminos din
metal. Zbura cu viteza sunetului la o înălţime de aproximativ
10.000 m. După o încercare eşuată de-a stabili radiocomunicaţia
cu OZN-ul, pilotul a primit ordinul să doboare obiectul. Puţin
timp după acest comunicat, avionul însoţitorului său a dispărut!
Globul luminos a urcat aproximativ 30 de km în înălţime, cu o
viteză incredibilă, după care a dispărut spre America de Sud.
Serviciul secret al Forţelor Aeriene a înaintat către NSA un
raport despre acest incident, aceasta pretinzând mai multe
argumente şi dând ordinul de a trata situaţia pierderii avionului
„ca rezultat al unei defecţiuni tehnice”
într-o scrisoare către senatorul Pete V. Domenici, care
datează din 30 septembrie 1987 (20 de ani mai târziu!), referitor
la incidentul din Cuba, NSA afirmă: „Dacă agenţia [NSA] ar fi
avut documente despre distrugerea de către OZN a unui MiG cubanez
în martie 1967, cu siguranţă că nu ar fi fost publicate, fiind
însă continuate şi cercetate corespunzător” Aceasta afirmaţie a
NSA este aproape o „mărturisire” Ce mistere OZN se mai află în
„Palatul enigmelor”?
122
4 Pe urmele Vărsătorului
în anul 1983 a apărut un alt document remarcabil, sursa
acestuia fiind, după câte se afirmă, Forţele Aeriene. A fost
clasat ca «SECRET» şi cuprindea un material OZN, un material
fotografic ce fusese primit de doctorul Paul Bennewitz în apro-
pierea Bazei Kirtland, în New Mexico. în acest document este
vorba şi de MJ-12, precum şi de un proiect secret («TOP SECRET»),
Project Aquarius („Vărsătorul”), care era controlat de NSA şi
care se ocupa exclusiv cu OZN. Forţele Aeriene s-au distanţat
imediat de acest document şi au afirmat că este un fals. într-
adevăr, conţinea şi absurdităţi şi erori vizibile. în primul rând
mi-a atras atenţia faptul că textul «SECRET» cuprinde numele unui
proiect cu o clasificare de secret mai înaltă (acelaşi proiect
secret Aquarius) — cea mai surprinzătoare greşeală a docu-
mentului! Acest lucru contravine oricăror reguli ale practicilor
informative! în textele fără prea mare importanţă, proiectele
secrete nici nu erau amintite!
Cercetătorul OZN Clifford E. Stone, care de ani în şir
urmăreşte tăinuirea informaţiilor de către administraţia
americană, este şi el de părere că acest document este fals.
Existenţa proiectului Aquarius a fost dezvăluită pentru prima
oară în aprilie 1986, de către NSA. Atunci cum a putut fi
strecurată în fals o astfel de greşeală grosolană?
Pe lângă acest document ciudat, în anul 1983 au apărut şi
altele, informaţii detaliate despre Aquarius, dar care provin din
surse necunoscute. Ufologul William L. Moore a primit în acel an
un apel telefonic în care i-au fost promise noi informaţii
senzaţionale, cu condiţia să primească personal materialul şi să
urmeze cu stricteţe anumite instrucţiuni. Aceasta nu era o
problemă şi Moore a aşteptat nerăbdător şi entuziasmat. însă
lucrurile au luat
123
în continuare un curs ciudat. Prin ordine primite prin telefon,
Moore a fost pus pe fugă prin toată America, de la un aeroport la
altul. în cele din urmă, într-un motel din New York l-a întâlnit
pe informatorul său. Acesta i-a înmânat un plic sigilat şi i-a
acordat exact 19 minute pentru a studia materialul. în plic se
aflau 11 pagini ale unui document care, la fel ca MJ-12, fusese
clasat «TOP SECRET», mai precis «TOP SECRET/ORCON» — o informare
despre un proiect numit Aquarius, datată din 14 iunie 1977. Aşa
cum s-a dovedit mai târziu, precizarea „ORCON” semnifica
„Originea controlată a informaţiei”. Moore a fotografiat pagina
şi, pentru o mai mare siguranţă, a înregistrat textul pe bandă.
Exact după scurgerea celor 19 minute, străinul misterios a
reapărut, luând cu el documentele la fel de misterioase.
încă de la începutul cercetării americane în acest domeniu,
Aquarius avea ordine stricte în ceea ce priveşte informaţiile
despre OZN-uri precum şi materialele despre nave cosmice
identificate până în prezent, dar care nu erau de provenienţă
terestră (IAC — Identified Alien Craft). Descrierile afirmă că
acest proiect a fost creat de nimeni altul decât preşedintele
Eisenhower, care l-a subordonat lui MJ-12. în afară de Aquarius
au existat şi alte proiecte care trebuiau să se ocupe de
aspectele unice ale analizelor fiinţelor extraterestre, respectiv
a tehnologiilor, precum şi ale legăturilor cu extratereştrii.
Printre aceste proiecte se numără şi Sigma. Dacă informaţiile din
Aquarius, prezentate de Moore în 1983, confirmau realitatea unor
ipoteze nesigure până in prezent, atunci consecinţele ar fi mai
mult decât fantezii - ceea ce sunt afirmaţiile despre Sigma şi
rezultatele sale! Căci în cadrul acestui proiect trebuia să fie
făcută legătura cu acea inteligenţă extraterestră care ţine sub
observaţie Pământul nostru de mai multă vreme.
Şi s-ar fi dovedit afirmaţia că pe data de 25 aprilie 1964, în
New Mexico ar fi avut loc o întâlnire între militari, oameni de
ştiinţă şi fiinţe extraterestre (!), o întâlnire ce a durat 3
ore.
124
O întâlnire pe 25 aprilie 1964 în New Mexico? Acesta trebuie
să fie cel mai renumit scenariu Holloman!
Deja la începutul anilor ’70, regizorul de film Robert
Emenegger şi producătorul Allan Sandler au afirmat că reprezen-
tanţi de seamă ai Forţelor Aeriene le-au arătat un document OZN
autentic. Aşa cum au declarat Emenegger şi Sandler, le-au fost
arătate fotografii şi un film despre OZN-uri, da, chiar despre
acele fiinţe extraterestre de culoare cenuşie! Paul Shartle de la
Norton Air Force Base le-a povestit mai târziu cum a putut vedea
el însuşi o înregistrare video a aterizării unui obiect
extraterestru la baza Holloman şi a întâlnirii oameni-
extratereştri. Shartle susţine afirmaţia sa şi după mai mulţi
ani, la fel ca declaraţiile uluitoare ale lui Emenegger. Acesta
şi-a repetat declaraţia într-o emisiune pentru televiziune
(„UFOS: Government Cover Up — Live”). Acum, când Emenegger şi
Sandler fuseseră lămuriţi în legătură cu întâmplările de la Baza
Holloman, coloneii de la Air Force William Coleman şi George
Weinbrenner le-au spus că s-a ajuns în punctul în care întregul
adevăr despre OZN şi extratereştri trebuie să fie divulgat. Ambii
producători de film urmau să primească materialul autentic —
dovada!
Chiar aşa?
De fapt nu a trecut mult timp şi colonelul Coleman şi-a retras
pe neaşteptate oferta. Motivaţia: Watergate\ Situaţia politică
devenise neprielnică şi materialul nu putea fi publicat în nici
un caz!
Cu aceasta, cazul a fost clasat — altfel nu ar fi fost totul
prea frumos?
Agentul special Richard Doty de la Baza Kirtland, New Mexico,
într-o discuţie pe care a purtat-o cu Linda Howe, a declarat că
întâmplările de la Baza Holloman ar fi, într-adevăr reale, că
acolo a aterizat o navă extraterestră şi fiinţele „cenuşii” s-âu
întâlnit cu oamenii. Aşa cum am amintit deja în capitolul „YY-
II”, Doty i-a arătat producătoarei de film un „document
informativ
125
pentru preşedinte”, care conţinea detalii uluitoare despre
„străinii” din cosmos. Interesant, documentul preciza şi o a doua
categorie de extratereştri cenuşii, cei „înalţi” — fiinţe care
aveau dimensiunile corporale apropiate de ale noastre. Oare
aceste fiinţe, despre care mi-a vorbit Bill Hamilton, fuseseră
văzute în Area 511 Probabil că răspunsul nu îl cunoaşte nici
măcar vântul care suflă deasupra hangarelor de la Groom şi
Papoose Lake. „Fiecare dintre noi ar dori să aibă o dovadă solidă
privind existenţa fiinţelor «cenuşii» în Area 51”, mi-a spus
Linda Howe în legătură cu aceasta, „dar până în prezent nimeni,
nici Bob Lazar, nu are o astfel de dovadă, cu excepţia guvernului
american, care nu dă nimic publicităţii...”
în cadrul Proiectului Garnet („Granat”) despre care Linda Howe
a citit în acel document, au fost explicate toate întrebările
legate de dezvoltarea omenirii pe această planetă. Extratereştrii
ar fi manipulat materialul genetic, substanţa ereditară a omului,
în mari intervale de timp, de 2500, 5000, 15000 şi 25000 de ani.
Acum 2000 de ani ar fi fost creată artificial o fiinţă şi a fost
adusă pe planeta noastră să înveţe iubirea şi slăbiciunea (!).
în „Documentul Doty” era amintit şi un program dominant,
Aquarius, şi nu în ultimul rând un proiect Sigma — deci, din
1964, guvernul american amână un contact direct cu
extratereştrii. Linda Howe şi-a amintit, fireşte, de Holloman...
Milton William Cooper, ale cărui afirmaţii au fost legalizate
de notariat, şi-a expus în scris cunoştinţele în două declaraţii,
mai întâi pe 18 decembrie 1988 şi apoi, într-o versiune
revizuită, pe 10 ianuarie 1989. Multe din informaţiile sale, pe
care le-a aflat din documentele secrete, în timpul serviciului
său sub comanda amiralului Clarey, cuprind materialul pe care îl
prezentase William Moore. Pe lângă Sigma, Cooper aminteşte şi
alte subprograme- Aquarius, spre exemplu proiectul Plato, a cărui
misiune era aceea de a explica întrebările referitoare la
relaţiile diplomatice cu extratereştrii. Cooper aminteşte şi
programul secret Garnet. Dintre
li 26
numeroasele proiecte şi acţiuni secrete ale guvernului american,
Cooper citează pe scurt câteva:
■ Pluto: Un proiect pentru valorificarea şi evaluarea tuturor
informaţiilor disponibile despre obiecte de zbor neidentificate
(OZN) şi cele extraterestre, identificate (IAC, Identified Alien
Craft/
■ Pounce: Mijloceşte tăinuirea obiectelor de zbor avariate şi
a persoanelor care este posibil să se fi aflat in ele.
■ Joshua: Are ca obiectiv dezvoltarea unei „ arme acustice ”
care trebuie să producă un sunet pulsatoriu de joasă frecvenţă.
Această armă se montează, ca sistem de distrugere, la bordul unei
nave extraterestre. Oare misterioasele sunete din Taos au fost
produse de acest sistem?
■ Excalibur: Armă nucleară cu o forţă de explozie echivalentă
cu aceea a unei tone de trinitrotoluen, folosită pentru
distrugerea bazelor extraterestre subterane „în caz de primă
necesitate ”
■ NRO: National Reconnaissance Office, este posibil să fie
cel mai secret dintre toate serviciile secrete americane (se ştie
despre existenţa sa din 1984). Cu sediul în Fort Carson, Colora-
do. După părerea lui Cooper, NRO este responsabil pentru toate
proiectele referitoare la extratereştri şi la navele lor cosmice.
■ Delta: Sector principal al NRO, se concentrează exclusiv
asupra securităţii.
■ Luna: O bază extraterestră aflată pe lună, descoperită şi
filmată de astronauţi în timpul misiunilor Apollo.
Toate aceste afirmaţii surprinzătoare ale lui William Cooper
par greu de crezut. Nu se ştie dacă sunt reale sau sunt pure
dezinformări. Cooper nu poate să aducă dovezi în sprijinul afir-
maţiilor sale. Toate acestea i-au fost oferite de alte persoane.
Acest aspect este dovedit de faptul că a fost doar subofiţer şi
nu avea voie să fie iniţiat în cele mai mari secrete. Nici acesta
nu este
127
ultimul cuvânt. Aşa cum am mai spus, ne lovim mereu de între-
barea: Ce este informaţia şi ce este dezinformarea? Şi care este
motivul pentru care serviciile militare şi secrete au răspândit
în toată lumea informaţii eronate, confuze, dacă nu se refereau
la situaţii reale?
între timp, declaraţiile şi informaţiile din diferitele
documente s-au împletit formând o reţea de descrieri consistente,
şi dincolo de acest aspect derutant pare să se reliefeze un curs
logic al întâmplărilor reale.
Există şi indicii referitoare la politica de muşamalizare şi
tăinuirea dovezilor esenţiale, cristalizate, de exemplu, prin
cercetările desfăşurate sub egida FOIA. Se pare că la fiecare
nouă destăinuire „marele mister” se extinde. Găsirea ieşirii din
labirint nu este deloc uşoară. în acest labirint era vorba de un
organism dinamic, flexibil, plin de viaţă — alcătuit din
instituţii cu numeroase culoare şi uşiţe de scăpare — vânătoarea
din labirint devine un război al nervilor în care oricând unul
dintre participanţi poate să cedeze. Dar exact aceasta este şi
intenţia celui care a construit labirintul, singurul care
cunoaşte cheia misterului.
 Şi totuşi căutarea continuă!
Atunci, în timpul acelei întâlniri de la Holloman, trebuie să
fi avut loc şi un misterios schimb „interplanetar”: străinilor
le-ar fi fost înapoiate fiinţele moarte, conservate (cele din
prăbuşirea Roswell?), iar extratereştrii le-ar fi oferit
oamenilor ceva care are o mare importanţă pentru noi şi care, mai
demult, se aflase în posesia noastră. Ce putea fi?
în timpul acelei discuţii pline de mister, Richard C. Doty a
amintit scena finală a unui film science-fiction al lui Steven
Spielberg. în acea scenă a avut loc un schimb între oameni şi
extratereştri, schimb în care au fost înapoiate persoanele răpite
de extratereştri cu mulţi ani în urmă.
Oare aşa să se fi întâmplat? Este posibil ca această ficţiune
să aibă mai multe „realităţi” decât ne putem închipui?
128
Linda Howe nu exclude această posibilitate. Totuşi, după toate
aceste informaţii strecurate de agentul special Doty, devenise
derutată: „Era ca şi cum aş fi ţinut în mână, unul după altul,
fragmente din papirusuri antice. «De ce îmi povesteşte atât de
multe lucruri?», mă întrebam” Şi ea l-a întrebat pe Doty acelaşi
lucru, aşa cum îl întrebasem şi eu cândva pe doctorul Cris, în
urma destăinuirilor sale despre Roswell: „Nu este periculos
pentru dumneavoastră să discutaţi cu mine toate acestea?”
Doctorul Cris mi-a răspuns: „Acum este momentul. Adevărul trebuie
să iasă la lumină şi sunt pregătit pentru eventualele consecinţe.
De altfel, m-am gândit şi la o reasigurare. Dacă mi s-ar întâmpla
ceva rău, neobişnuit, atunci aş divulga — şi sunt asigurat pentru
acest lucru
— încă un şir de alte informaţii, cu nume şi aşa mai departe,
ceea ce ar putea avea consecinţe negative pentru mulţi. De aceea
îmi permit să risc puţin!” Linda Howe a primit de la Doty
următorul răspuns lapidar: „Mi s-a spus că trebuie să vă spun”
Mai târziu, într-o scrisoare către un reprezentant CAUS, a negat
totul. Nu ar fi putut să-i ofere Lindei astfel de informaţii,
pentru că nu era deloc în măsură să o facă.
Oare această scrisoare provenea într-adevăr de la „adevăratul”
Doty? în orice caz, Linda Howe a remarcat o deosebire între
semnătura lui Doty din această scrisoare şi cea pe care tot el o
dăduse într-un document oficial, în legătură cu observaţiile OZN.
Deci dezminţirea provenea de la o altă persoană? Atunci ce s-a
întâmplat cu adevăratul Doty? Cine ştie răspunsul?
5 Lumină verde pentru „Redlight"
Printre incidentele OZN se numără şi o întâmplare misterioasă,
cu urmări fatale, care a avut loc în ziua de 29 decembrie 1980,
în satul Huffman de lângă Houston/Texas.
129
în aceea seară rece de iarnă, Betty Cash, care atunci avea 51
de ani, împreună cu prietena sa Vickie Landrum şi cu nepotul
acesteia, Colby, în vârstă de 7 ani, se înapoiau în Dayton/Texas,
după o excursie în afara localităţii. Către ora nouă seara se
aflau undeva într-o pădure dintre localităţile New Caney şi
Dayton, când Colby, nepotul lui Vickie Landrum, a văzut pe cer o
lumină ciudată. Şi cele două doamne au putut observa acelaşi
lucru: o lumină absolut inexplicabilă plutind la o distanţă de
câţiva kilometri deasupra ţinutului luminat doar de lună. Ce
putea fi?
Lumina s-a apropiat — şi cu cât se micşora distanţa, cu atât
fenomenul părea mai ciudat! Obiectul avea forma unui romb cu
colţuri obtuze şi arăta aproape ca un cristal sau „diamant de
foc”, aşa cum l-a descris Vickie Landrum. în mijloc avea lumini
albastre, scânteietoare, azvârlea coloane de foc succesive şi
scotea sunete infernale, însoţite de un pârâit puternic, sacadat.
Observatorii intimidaţi se aflau acum la o distanţă de numai
50 de metri de acel OZN care ocupase toată zona de trecere.
Arşiţa din faţa lor a devenit aproape insuportabilă şi Vickie
Landrum a implorat-o pe Betty: „Pentru Dumnezeu, opreşte maşina,
altfel vom arde cu toţii”! Deşi afară era foarte frig, maşina s-a
încălzit atât de mult din cauza radiaţiilor obiectului misterios,
încât a trebuit pusă în funcţiune instalaţia de aer condiţionat,
pentru ca temperatura să fie măcar suportabilă.
Betty Cash a mers până la marginea străzii şi a coborât din
maşină pentru a privi în voie acea apariţie incredibilă. La fel
şi Vickie Landrum şi nepotul său. Vickie a presupus că diamantul
strălucitor trebuie să aibă o origine religioasă şi i-a spus lui
Colby să nu se teamă, căci dacă ar ieşi cineva din acel foc,
atunci cu siguranţă ar fi Isus, care nu i-ar face nimic rău.
Şi totuşi nimeni nu a ieşit din foc. Arşiţa strălucitoare
ardea pielea martorilor care, hipnotizaţi ca de un ochi magic, au
uitat de durere. Primul care s-a întors a fost Colby. El a
smucit-o neliniştit pe bunica sa şi amândoi au intrat în maşină.
Dar Betty rămăsese
130
afară, fascinată şi distrată, lipsită de apărare faţă de radiaţia
necunoscută. Nu vroia să-şi mai ia privirea da la acel obiect
incandescent, demonic. Când, în sfârşit, s-a depărtat, trecuseră
cel puţin cinci, poate chiar zece minute. O adevărată veşnicie,
ţinând seama de circumstanţele ameninţătoare! Vickie Landrum a
stat în faţa obiectului circa 3-5 minute, iar Colby aproape un
minut.
încet, OZN-ul s-a înălţat iar şi a început să se depărteze.
Betty, care rămăsese afară aşteptând, practic, acest moment, a
trebuit să-şi înfăşoare mâna în geacă pentru a putea apuca
mânerul uşii — atât de fierbinte devenise maşina între timp!
Ca la un semn, noaptea a fost deşteptată de o gălăgie asur-
zitoare. Din toate părţile cerului se apropiau elicoptere, peste
douăzeci la număr. Cele mai multe dintre ele erau renumitele
„Banane zburătoare”, elicopterele bimotoare Boeing-Vertol CH-47
«Chinook», altele erau probabil cele cu un singur motor, de tipul
UH-1 «Bell Hueys». Elicopterele s-au învârtit în jurul obiectului
în formă de diamant şi „l-au însoţit” în drumul său prin
noapte...
După această întâlnire mai mult decât misterioasă, cei trei s-
au întors la Dayton, mult prea epuizaţi pentru a povesti cuiva un
singur cuvânt din întâmplarea lor, oricum de necrezut. îşi
aminteau însă momentul când au scăpat, doar cu o sperietură.
Totuşi noaptea a devenit un coşmar. Betty Cash se simţea mai rău
ca niciodată. în doar câteva ore, epuizarea de la început s-a
transformat într-o boală gravă. Pielea s-a înroşit ca după o
arsură puternică iar ochii i s-au umflat. Betty nu putea să mai
vadă aproape nimic şi avea dureri de cap îngrozitoare. Pe pleoape
s-au format băşicuţe care s-au spart şi au provocat scurgerea
unui lichid. Inflamaţii asemănătoare apăruseră şi pe pielea
capului şi pe gât. în sfârşit, au apărut crampe stomacale şi o
gastroenterită acută. Nici în zilele următoare starea sa nu s-a
îmbunătăţit. în consecinţă, Betty Cash a trebuit să fie dusă la
spital.
131
Vickie Landrum şi nepotul său au fost mai puţin afectaţi,
aceasta explicându-se prin faptul că ei au fost expuşi mai puţin
timp la radiaţiile emise de obiect. Totuşi şi ei au avut, în
general, aceleaşi simptome: iritaţii ale pielii, inflamaţii,
pierderea poftei de mâncare şi astenie, indispoziţie...
Lui Betty şi Vickie le-au căzut şi unghiile de la degetele
mâinilor şi a început să le cadă părul, ca urmare a unei boli
provocate de radiaţii. Mai târziu, când părul a crescut din nou,
acesta avea o „formă încreţită” Colby nu avea poftă de mâncare şi
slăbea. Multă vreme a fost torturat de coşmaruri. Betty Cash şi
Vickie Landrum nu s-au refăcut complet după această întâmplare
fatală.
în afară de Betty Cash, Vickie Landrum şi nepotul său, au
existat şi alţi martori ai acelei misterioase apariţii OZN din 29
decembrie 1980, totuşi nimeni nu s-a aflat atât de aproape de
obiectul luminos încât să sufere astfel de leziuni corporale.
Astfel, Belle Magee din Eastgate a observat pe cer un obiect
luminos, care se îndrepta spre New Caney. Din Dayton/Texas, un
salariat al unei companii de petrol, Jerry McDonald, a observat
un obiect zburător neidentificat pe care l-a descris ca având
„formă de diamant”. Conform spuselor sale, din acel obiect ieşeau
flăcări luminoase, de culoare albastră.
Au existat trei martori şi pentru misterioasele elicoptere.
Poliţistul L.L. Walker şi soţia sa au putut vedea 12 elicoptere
CH-47 care se deplasau dinspre Cleveland/Texas către
Dayton/Texas. S-au rotit deasupra satului Huffman şi au format
patru grupe de câte trei, toate în formă de „V” Walker a apreciat
că se aflau la o înălţime de aproximativ 150 m. Elicopterul aflat
în fruntea unei formaţii şi-a îndreptat reflectoarele spre
pământ. în cele din urmă a făcut căutări în direcţia golfului
Mexic.
Ce rol au avut elicopterele? Să fi însemnat participarea lor
că „diamantul” nu era o navă extraterestră, ci un proiect militar
secret care era testat atunci?
132
Unii cercetători ai cazului au afirmat că elicopterele din
Fort Hood au fost trimise spre Waco/Texas din baza Air Force
Gray. în studiul său „The Choppers — And The Choppers”, Tom Adams
care, printre altele, s-a specializat în misiunile elicopterelor
în legătură cu apariţiile OZN, scrie: „Existenţa zonei «Gray
Field» nu este secretă şi totuşi, din anumite motive, a fost
înconjurată de o aură de mister, pentru că foarte puţini oameni
par să ştie ce se întâmplă cu adevărat acolo. într-adevăr, în
anii ’70 se zvonea că armata ar face un studiu OZN într-o
instalaţie din Fort Hood sau de pe Gray Field... De-a lungul
timpului, tot mai mulţi soldaţi şi specialişti din Fort Hood au
devenit curioşi şi vor să afle ce se întâmplă în Baza Grây.
Tom Adams a aflat amănunte interesante de la un reprezentant
al armatei, pe care îl numeşte «Victor», vrând să-i păstreze
anonimatul. în timp ce se afla într-o bază militară anonimă,
«Victor» s-a întâlnit cu un pilot care se stabilise în Fort Hood
din decembrie 1980. Acesta, numit pe scurt «Tony», i-a spus că
atunci, în zilele dintre Crăciun şi Anul Nou, a fost o „alarmă
specială”. Piloţilor li s-au oferit informaţii aproximative
despre ţinta de zbor. Trebuia.să fie pregătiţi pentru a vedea „un
obiect zburător neobişnuit” care apăruse pe radar. Scopul
misiunii era acela de a forţa obiectul să aterizeze sau să-i
schimbe cursul de zbor. în plus, au primit ordin de a împiedica
apropierea civililor de obiectul respectiv. Cum a fost
îndeplinită această misiune în final?
Aşa cum şi-a amintit „Tony”, întreaga acţiune a început atât
de rapid, încât era încă „ameţit” când a decolat din Fort Hood.
însă mai târziu, când obiectul s-a ivit în faţa lui, obiect pe
care l-a descris ca fiind „cel mai mare şi mai afurisit diamant”
pe care îl văzuse vreodată, exact în acel moment, totul i-a
devenit clar în minte. „Diamantul” împrăştia scântei
strălucitoare şi îşi urma cursul în noapte. Elicopterele şi-au
continuat urmărirea şi au însoţit obiectul pe o distanţă de
aproximativ 7-10 mile. «Tony» pilota un mic elicopter Bell-Huey,
însă, aşa cum a precizat
133
„Victor”, în această operaţiune au fost implicate şi multe
elicoptere Chinook. După spusele lui «Tony», în acestea se aflau
„echipele de contact” care, în cazul unei aterizări sau a unei
prăbuşiri, trebuiau să izoleze imediat ţinutul.
Deodată „diamantul” s-a oprit din mişcare. A încetat să mai
împrăştie scântei, însă a început să lumineze foarte puternic.
Situaţia părea să scape de sub control şi piloţii au primit ordin
să se retragă. Dacă aterizarea din Fort Hood, «Tony» a aflat că a
însoţit un obiect zburător de probă, care a avut unele probleme
tehnice. Oare această informaţie era adevărată? Sau în spatele
acesteia se ascundea cu totul altceva?
Multe întrebări au rămas de fapt fără răspuns, ca de exemplu:
De ce elicopterele au fost trimise în misiune aşa spontan, pe
neaşteptate? De ce această probă de zbor a obiectului absolut
exotic şi periculos a fost făcută tocmai în Houston, dintr-un
milion de alte oraşe? De ce misiunea era de a , forţa obiectul să
aterizeze sau de a-i schimba cursul de zbor”, dacă nu era altceva
decât un proiect militar?
Din nou armata pare că întreprinde o încercare vizibilă,
tactică, de derutare.
în Dayton/Texas, în aprilie 1981, a aterizat un elicopter GH-
47. Colby Landrum a văzut aterizarea şi a început să-i fie frică,
crezând că este vorba de acelaşi tip de elicopter pe care îl
văzuse cu câteva luni în urmă, în timpul acelei întâmplări
înspăimântătoare. Vickie Landrum şi-a dus nepotul la locul
aterizării, căci Colby trebuia să vadă că elicopterul era
inofensiv.
Pilotul era încă înăuntru şi vorbea cu nişte curioşi care se
adunaseră în jurul elicopterului. Spre marea sa surpriză, Vickie
a auzit cum acesta a amintit că nu de mult timp a participat la o
urmărire OZN. Când Vickie i-a spus că ea a fost unul dintre
martorii care s-au aflat atunci în apropiere, pilotul a refuzat
să mai spună ceva în legătură cu acest lucru şi a părăsit imediat
locul
134
aterizării. Membrii unui grup de cercetători din Houston (VISIT—
Vehicle Internai Systems Investigative Team), au putut totuşi să-
l identifice pe acest pilot şi l-au întrebat de ce tăgăduieşte
totul. Dintre aceşti membri făcea parte, printre alţii, şi
fizicianul de la NASA Alan Hoit, care este convins de faptul că
planeta noastră este vizitată de mai multe civilizaţii
extraterestre.
Dar ce s-a întâmplat atunci, în acea seară de decembrie din
anul 1980?
Să ne amintim de scrisoarea pe.care doctorul Paul Bennewitz i-
a trimis-o lui Timothy Good în 1985 (vezi capitolul „Dosarele
Bennewitz”). în această scrisoare amintea şi de o misterioasă
„navă atomică” despre care Good a aflat, mai târziu, că trebuie
să fi fost acel obiect zburător pe care îl văzuseră Betty Cash,
Vickie Landrum şi nepotul său. Deci „diamantul” fusese într-
adevăr o navă extraterestră — într-im zbor de probă alături de o
echipă de piloţi ai armatei americane!
Deja din anii ’60 circulau zvonuri despre existenţa unui
proiect secret care trebuia să testeze obiectele de zbor
extraterestre ţinute în secret.
Tehnicianul Mike Hunt, care pe atunci făcea parte din Comisia
Energiei Atomice, a afirmat că văzuse o astfel de probă de zbor
în A rea 57! Această acţiune secretă poartă numele „Proiectul
Redlight” Hunt spune că acest nume era scris şi pe unele lăzi de
transport la Groom Lake.
După unele eforturi, jurnalistul TV George Knapp a putut în
sfârşit să-l găsească pe acest tehnician şi să-i pună câteva
întrebări. Hunt, care locuieşte în sudul Statelor Unite, a
refuzat să spună ceva despre Redlight, Area 51 şi întâmplările
sale uimitoare.
Colonelul Wendelle C. Stevens de la Air Force, care între
timp. s-a convins de existenţa extratereştrilor pe Pământ, a
primit unele informaţii care confirmă acest'scenariu misterios.
Astfel, echipele
135
„Redlight” s-au întâlnit în anul 1951 în Area 51, după ce a fost
construită acolo o instalaţie subterană. Conform declaraţiei lui
Stevens, „Redlight” cuprindea în total aproximativ o mie de mem-
bri, dintre care un număr apreciabil de oameni de ştiinţă şi
ingineri. Informatorul de la care Stevens a aflat toate aceste
lucruri a amintit şi faptul că pe Area 51 există cel puţin trei
farfurii zburătoare extraterestre. Avusese loc chiar şi un
accident: unul din aceste obiecte a explodat cu doi piloţi la
bord, în timpul unui zbor de probă. Oare şi obiectul din cazul
Cash-Landrum era pe cale să explodeze? Aşa se pare!
De unde proveneau aceste obiecte şi cum au ajuns ele în
posesia armatei americane, rămâne un secret pe care nici Robert
Lazar nu a putut să-l dezvăluie. Spre deosebire de Lazar, care
niciodată nu a afirmat că a văzut fiinţe extraterestre în Area 51
(exceptând acea scurtă observaţie care nu a fost destul de
convingătoare pentru el), informatorul lui Stevens a făcut şi o
afirmaţie de necrezut, aceea că în Dreamland există o clădire
specială în care au fost aduse două fiinţe extraterestre,
descrise ca fiind mici şi de culoare cenuşie. Ce-i drept, una
dintre ele nu a supravieţuit decât foarte puţin timp.
De asemenea, Milton W. Cooper a amintit de mai multe ori un
Proiect Redlight, a cărui existenţă i-a fost confirmată de un
reprezentant al US Army. Era acelaşi om care văzuse un disc
extraterestru în „Hangarul Delta” de la Baza Edwards, California.
Acesta i-a povestit lui Cooper că acolo fusese formată echipa
„Delta”, acea unitate specială din cadrul National Reconnaissance
Office (NRO) pentru siguranţa obiectelor extraterestre ascunse.
Despre ceea ce cuprinde Redlight, acesta a afirmat: ,^4rea 51 se
află în Nevada, lângă Groom Lake. Este cartierul general al
operaţiunii Redlight. Farfuriile zburătoare vin aici. Teritoriul
este o parte a zonei de testare. Este înregistrat pe hartă. Numai
un loc lijjsit de apă şi o instalaţie secretă care a fost
construită pe locul fostului lac şi împrejur.” Interesant este
faptul că deşi informatorul
136
a făcut câteva afirmaţii în legătură cu Area 51, & refuzat însă
să vorbească despre Dreamland — ceea ce înseamnă că nu este vorba
de două zone de testare identice.
Omul de încredere al lui Cooper a văzut el însuşi unul din
aceste obiecte zburătoare în acţiune şi i s-a părut că acesta se
mişca neobişnuit de repede şi absolut fară nici un zgomot. Dacă
în general OZN-urile au formă discoidală, există şi unele cu o
formă deosebită: „Obiectul pe care l-am văzut arată ca un
diamant... E adevărat că străluceşte, dar numai în zbor. Pe sol
este acelaşi metal cu cel al discului de la Baza Edwards”
Oare ceea ce a văzut el a fost „diamantul din Huffman”, acel
periculos obiect Cash-Landrum? Dacă ceea ce a spus acest martor
este adevărat — şi nu ne putem baza decât pe cuvântul lui —
atunci este admisibilă această posibilitate. Şi în noaptea de 29
februarie 1984 a apărut pe cer un OZN în formă de diamant sau de
romb. Acesta avea lumini albe şi roşi şi a zburat pe deasupra
localităţii Mechanicsburg/Pennsylvania.
„Diamantul din Huffman” trebuie să se afle undeva, în cazul în
care nu s-a prăbuşit sau a fost distrus (din motive necunoscute).
Nu mai este de mirare faptul că un reprezentant al armatei începe
la un moment dat să vorbească despre întâmplările sale de necre-
zut. Pentru unele persoane este mai uşor decât pentru altele să
se exteriorizeze — având în vedere constrângerea mentală care se
exercită mereu asupra lor: „Tot ceea ce am văzut la Delta, a
afirmat informatorul lui Cooper, era neobişnuit. Am văzut oameni
strângându-se laolaltă şi plângând, fară să-ţi poţi da seama din
ce motiv. Dacă se întâmplau astfel de lucruri, persoanele
respective dispăreau pentru totdeauna.”
137
6 Taxa de prelucrare: 155000$!
Multe evenimente OZN care au avut loc după „incidentul
Roswell” sunt curioase. Pe de o parte, tehnologia extraterestră
este mult mai avansată faţă de a noastră, pe de altă parte
obiectele lor de zbor se prăbuşesc mereu, din motive
inexplicabile. Şi acest lucru se întâmplă mult prea des. Cu
siguranţă, mare parte din relatările despre OZN-uri avariate nu
sunt decât informaţii eronate sau escrocherii. Trebuie să ne
obişnuim — din păcate — cu toate aceste „minciuni gazetăreşti” şi
înşelătorii. în afară de acestea, există totuşi unele cazuri
nelămurite — şi chiar aceste cazuri par să sugereze un nivel
ridicat al eşecurilor tehnice ale obiectelor zburătoare
extraterestre. Este posibil ca o serie de astfel de accidente să
fie rezultatul dezinformărilor sau pot să fie explicate prin
modul de conducere a navei, respectiv a construcţiei navei. în
plus, există şi un proiect numit Snowbird în cadrul căruia se fac
construcţii după modelele OZN. Aşa cum s-a dovedit în cazul Cash-
Landrum, au putut fi făcute şi probe de zbor cu HPAC, Human
Piloted Alieri Craft, deci cu nave cosmice de provenienţă
extraterestră care sunt conduse de piloţi pământeni.
Sună aproape confuz! Cum ar putea cei mai buni tehnicieni şi
piloţi ai noştri să pornească şi apoi să conducă un obiect
zburător absolut străin? Cu toate acestea, această posibilitate
nu trebuie să fie exclusă total. Există multe dovezi cum că, deja
de aproximativ o jumătate de secol, armata şi guvernul s-au
ocupat cu analiza tehnologiei extraterestre. Aşa cum reiese din
unele documente, printre care şi MJ-12, în cazul Roswell, de
exemplu, era vorba numai de un aparat pentru „distanţă mică”, a
cărui tehnologie se baza probabil pe un concept învechit, care cu
greu a putut fi modificat.
138
Această tehnologie extraterestră care trebuie să se supună
legilor fizicii terestre, a putut fi înţeleasă de tehnicienii
pământeni numai parţial. Robert Lazar afirmă că noi suntem în
situaţia de a înţelege foarte puţin din caracteristicile de bază
ale farfuriilor zburătoare — în caz contrar, cercetarea de pe S-4
sau din laboratoarele secrete asemănătoare ar fi fost lipsită de
sens.
Să fie posibil ca toate rapoartele despre prăbuşirile
obiectelor zburătoare „extraterestre” să fi fost date
publicităţii pentru a sugera o aură de autenticitate, cu scopul
de a evita alte cercetări? Oare aceste „zvonuri” servesc într-
adevăr unei tăinuiri efective? Câtuşi de puţin. Din contră,
aceste poveşti au o strânsă legătură cu opinia publică şi cu
curiozitatea din ce în ce mai mare a acesteia. Cu ajutorul ei au
apărut mult mai multe informaţii decât în cazul prăbuşirii unui
simplu avion militar. Probabil că „vinovaţii” au trebuit să
inventeze existenţa unei uşoare contaminări radioactive din
împrejurimile locului prăbuşirii, pentru a-i ţine la distanţă pe
cei curioşi.
Un mare număr de dovezi referitoare la OZN-uri se află în
arhivele NORAD şi sunt păstrate în cel mai strict secret. NORAD
(North American Aerospace Defence Command) dispune de un sistem
de observaţii pentru supravegherea spaţiului cosmic, pentru
protejarea Americii de Nord împotriva atacului rachetelor sau
avioanelor duşmane. Mai precis, NORAD deţine controlul asupra
două mari instalaţii: Space Detection and Tracking System, precum
şi Naval Space Surveillance System din Dahlgren, Virginia.
Zilnic, NORAD are de observat în spaţiul cosmic în jur de
25000 de obiecte de zbor, foarte multe fiind greu de identificat.
în acest caz nu se întâmplă nimic. începând cu anul 1960, prin
zona de supraveghere a spaţiului au trecut circa zece milioane de
obiecte «necunoscute».
139
Faptul că NORAD a participat activ la cercetarea OZN reiese şi
din unele documente. Deja în 1953, Director of Scientific
Intelligence a aflat că partea principală a cercetării pentru
proiectul Blue Book a fost efectuată de Air Defence Command.
Un ordin din anul 1977 evidenţia faptul că: toate observaţiile
OZN, fie ale civililor, fie ale militarilor, trebuie să fie
comunicate către NORAD. în plus, trebuia să se sublinieze mereu
faptul, că de la încheierea proiectului Blue Book (1969), armata
nu mai făcea nici o cercetare în domeniul OZN!
în perioada respectivă, Statele Unite au fost speriate de
numeroasele incidente OZN inexplicabile din diverse baze mili-
tare. Astfel, în anii 1966 şi 1967 sistemele de apărare Minuteman
ale SUA erau paralizate, în timp ce obiecte zburătoare discoidale
zburau pe deasupra bazelor militare din South Dakota şi Montana,
în acele momente, Statele Unite erau lipsite de orice putere!
în baza Legii pentru libertatea informaţiilor (FOIA), NORAD a
publicat câteva documente concludente despre aceste incidente.
Când, la iniţiativa CAUS, au fost cerute alte informaţii, taxa
cerută pentru căutare a fost de 155000$. Nu trebuie subliniat
faptul că această pretenţie era cam exagerată! Nu la fel de
lacomă s-a dovedit a fi NSA când un cercetător a încercat să afle
motivele proiectului Aquarius. A cerut „doar” 15 000$ (!) pentru
căutare — Never Search Anything în acest caz nu trebuia să caute
niciodată ceva!
în aceste împrejurări putem vedea din nou cu câtă înverşunare
sunt păstrate documentele şi cum se încearcă, prin toate
mijloacele posibile, să se eludeze „legea pentru libertatea
informaţiei” în mod sigur, dacă o persoană animată de o mare
curiozitate şi ajutată de un portofel pe măsură, ar oferi
serviciilor respective sumele de bani cerute, în nici un caz nu
există vreo garanţie că acea persoană va primi mai târziu
informaţiile relevante. Mai mult, „siguranţa naţională” încă se
mai dovedeşte a fi o oprelişte puternică şi activă. Astfel, cu
câţiva ani în urmă, un cercetător de la CAUS a solicitat unele
informaţii de la NUTR, respectiv NORAD Unknown
140
Track Reporting. Această instituţie urmăreşte obiectele de zbor
necunoscute din spaţiu. între anii 1971 şi 1990, NUTR a înre-
gistrat în jur de 7000 de astfel de observaţii.
Este clar faptul că este vorba de acele observaţii care au
legătură cu OZN. Cu puţin timp în urmă a fost făcut cunoscut
faptul că între anii 1975-1992, 136 de sateliţi de spionaj ai
departamentului apărării au explodat în atmosferă, explozii la
fel de puternice ca şi cele nucleare. De-a lungul anilor, datele
au fost ţinute în secret. O încercare de publicare a acestora a
fost făcută de astrofizicianul Simon R Worden care a lucrat la
proiectele programului Ballistic Missile Defense („urmaşul”
programului SDI-Războiul Stelelor). între timp s-a constatat
faptul că în urma acestor explozii ale sateliţilor, produse de
ciocnirile cu meteoriţi, resturile sunt trimise înapoi, topindu-
se treptat la intrarea în atmosfera terestră.
într-o carte puţin obişnuită (An Alien Harvest), Linda Howe a
reprodus interesanta scrisoare pe care grupul Justice for
Military Personnel {J.M.P.) a adresat-o, în septembrie 1987,
preşedintelui Ronald Reagan. Grupul solicita luarea unei decizii
prin care toţi membrii guvernului, precum şi oficialităţile
militare care au acces la cunoştinţe despre fenomenul OZN, să fie
obligate să certifice aceste cunoştinţe, sub păstrarea unei
imunităţi depline, în faţa unui comitet special al Congresului
S.U.A.
Tăinuirea problematicii OZN ar trebui să înceteze a mai viola
morala militară. într-un paragraf ce poartă subtitlul „Constrânşi
de C.I.A. am săvârşit o crimă”, grupul anonim J.M.P explică
faptul că, având în vedere comunicatele anterioare,
oficialităţile militare au muşamalizat situaţia reală.
Anonima echipă J.M.P explică:
1. Am desemnat piloţi care să tragă cu arma în OZN-uri, în
speranţa că vom reuşi să avem unul în scopuri de cercetare.
Uneori urmările au fost explozii bruşte şi moartea piloţilor sau
o
141
dispariţie neaşteptată a pilotului şi a aparatului de zbor.
Posesorii OZN-urilor par să urmărească toate acţiunile piloţilor
noştri...
2. I-am adus la tăcere absolută pe acei piloţi militari care au
denunţat existenţa OZN-urilor. Nu permitem piloţilor noştri să
discute între ei astfel ăe lucruri.
3. I-am interogat şi şicanat pe reprezentanţii armatei care au
văzut OZN-uri (cu excepţia piloţilor şi astronauţilor), pentru a-
i convinge că «nu au văzut»: le-am sugerat perspectiva pedepsei
cu închisoarea şi astfel am reuşit să-i intimidăm...; pe unii
dintre ei i-am internat la ospiciu; sunt închişi; cariera lor
militară este distrusă; am făcut tot ce era posibil pentru a
inspira teroare martorilor OZN şi, prin aceasta, să-i reducem la
tăcere.
4. Am răspândit informaţii false cu ajutorul reprezentanţilor
armatei, ai guvernului sau cu cel al oamenilor de ştiinţă, pentru
a compromite toate materialele publicate despre apariţii OZN.
5. Am constrâns FAA [Federal Aviation Administration], NASA şi
alte organizaţii să ducă o politică OZN la fel cu cea a CIA.
6. Am încălcat libertatea informaţiei pentru că am tăinuit
documente.
7. I-am mituit şi i-am constrâns să tacă pe piloţii care au
făcut afirmaţii despre OZN.
8. Am infirmat categoric existenţa a tot felul de cazuri în
care avioanele civile au scăpat de sub control sau au dispărut
pur şi simplu, când OZN-urile se aflau în apropiere.
9. Am defăimat fără milă pe unii din cei mai străluciţi şi mai
competenţi cetăţeni atunci când au îndrăznit să vorbească despre
apariţii OZN, chiar dacă am ştiut tot timpul că este adevărat.
10. I-am redus la tăcere pe reprezentanţi ai Congresului şi
senatori care au cerut informaţii despre OZN.
O „mărturisire” cuprinzătoare şi copleşitoare a acestei desco-
periri inimaginabile! Se pune totuşi întrebarea dacă toate aceste
142
afirmaţii sunt reale. Având în vedere că s-au adunat indicii din
cele mai diferite surse, eu consider posibile acţiunile
dezvăluite. Grupul J.M.P. şi-a încheiat scrisoarea cu afirmaţia:
„Regretăm că trebuie să vă trimitem anonimă această scrisoare,
totuşi nu avem de ales, căci CIA îi poate elimina pe toţi aceia
care au dezvăluit secretele.”
Oare Casa Albă a reacţionat în vreun fel la primirea acestei
scrisori neobişnuite? Aşa cum mi-a confirmat Linda Howe în vara
anului 1994, „nici un membru al guvermului american nu a dat
răspuns scris la acea scrisoare a grupului J.M.P”
7 Ce ştie NASA?
Astronautul Gordon Cooper a fost de mai multe ori martor al
apariţiilor unor obiecte zburătoare neidentificate. A făcut o
primă observaţie de acest fel în anul 1951. Atunci se afla ca
pilot în Germania şi, într-un interval de două zile, împreună cu
alţi martori, a observat mai multe OZN-uri în formă de disc,
acestea deplasându-se la mare înălţime deasupra continentului
european. Mai târziu, în ziua de 16 mai 1963, în timp ce se afla
la bordul atronavei Mercury 9, a văzut un obiect zburător luminos
care lăsa în urmă o dâră de lumină roşie. Aceasta s-a întâmplat
în timp ce nava sa spaţială se afla exact deasupra Australiei,
după cea de-a cincisprezecea ocolire a Pământului. Unitatea de
control din Cape Kennedy a înregistrat, de asemenea, acest OZN.
Se afirmă că, deja cu o zi înainte, Cooper a recepţionat o voce
ciudată, de neînţeles. Această voce a fost înregistrată de NASA,
fără să o poată identifica.
 în cartea intitulată We Seven, Cooper declară că nu crede în
basme însă, după părerea sa, există prea multe observaţii
inexplicabile ca să poată fi respinsă total posibilitatea
existenţei unei inteligenţe străine pe o altă planetă.
143
în vara anului 1978, Cooper şi-a exprimat convingerea şi în
faţa Naţiunilor Unite, şi anume aceea că „navele extraterestre şi
echipajele lor vizitează această planetă [Pământul], venind de pe
planete ai căror locuitori sunt, evident, mai evoluaţi decât
suntem noi aici, pe Pământ.”
Autoarea Margaret Sachs citează o afirmaţie mai clară, făcută
de Cooper: „Fiinţele inteligente de pe alte planete vizitează
lumea noastră cu scopul de a pregăti un contact... NASA şi
guvernul american ştiu acest lucru şi au şi numeroase dovezi în
această privinţă. Cu toate acestea nu vor să destăinuie nimic,
pentru a nu răspândi panică în rândul populaţiei... Nu sunt de
acord cu acest lucrus şi intervin pentru a-i determina pe cei
răspunzători să pună capăt acestei politici a tăcerii.”
Nu numai Gordon Cooper, ci şi mulţi alţi astronauţi au văzut
astfel de OZN-uri în timpul zborului prin spaţiul cosmic. însă nu
în toate cazurile se dovedeşte că observaţiile descrise de aceşti
astronauţi au fost făcute într-adevăr de ei înşişi.
în ultima vreme şi funcţia „şoferului spaţial” care observă
OZN-uri a fost supraestimată. Trebuie să se înţeleagă că
„excursiile” lor reprezintă numai mici salturi prin imensitatea
spaţiului cosmic. Până la misiunile „Apollo” (care au tulburat
numai praful din faţa uşii locuinţei noastre terestre), toate
celelalte misiuni spaţiale au fost făcute „numai” până la
marginea atmosferei terestre! Fireşte că în spatele realizării
acestora există o genială artă inginerească, mare voinţă şi
precizie, la care se adaugă mult, chiar foarte mult curaj. Totuşi
nimic nu se schimbă: toate acestea sunt încercări primitive,
primii paşi în cosmos. Până acum omul nu a reuşit să se desprindă
complet de mama-Pământ, mereu se opreşte în apropierea sa.
Spaţiul de acţiune al acelor obiecte de zbor străine trebuie să
fie imens. Având în vedere acest lucru şi faptul că numărul
misiunilor spaţiale este limitat în oarecare măsură, nu toţi
astronauţii fac afirmaţii referitoare la OZN. însă în mod sigur
astronauţii se află pe o „Platformă de
144
observaţie”, excelentă, într-un „post de observaţie” care le
oferă o „privire de ansamblu” asupra lumii noastre. De pe această
platformă au fost făcute câteva observaţii, unele rămânând
neexplicate până în prezent.
Cine nu crede, atunci să răsfoiască Raportul Condon din 1969.
în capitolul 4 intitulat „Observaţii vizuale ale astronauţilor
americani”, realizat de conducătorul ştiinţific al studiului,
Franklin D. Roach, se poate citi foarte clar: „Cele trei
observaţii neexplicate, alese din numeroasele alte observaţii
asemănătoare, reprezintă o provocare. Mai ales prima de pe listă
este extrem de misterioasă: cuprinde detalii despre un obiect cu
mai multe colţuri. Dacă în momentul observaţiei lista făcută de
NORAD, referitoare la obiecte asemănătoare cu navele spaţiale GT-
4, era completă, atunci trebuie să găsim o explicaţie raţională
sau să considerăm aceste observaţii ca fiind cazuri
neidentificate.
Cele trei observaţii sunt:
— Observaţie OZN făcută de James McDivitt de la bordul navei
Gemini 4, în ziua de 4 iunie 19^3. CT
— Observaţie OZN făcută de James McDivitt la o zi după prima
sa observaţie.
— Observaţie OZN făcută de Frank Bormann de la bordul navei
Gemini 7, în ziua de 7 decembrie 1965.
Deja aceste observaţii comparabile dau de înţeles că şi gigan-
tica organizaţie NASA are legături cu fenomenul OZN.
întrebarea este: Cât de departe au ajuns cunoştinţele sale în
acest domeniu şi politica sa de tăinuire? Oare politica dusă de
NASA este aceea a unei instituţii civile, a unui participant
special în tăinuirea chestiunii OZN de către guvernul american?
Cine studiază cu atenţie aceste întrebări ajunge la un rezultat
nu lipsit de interes!
145
National Aeronautics and Space Administration (NASA) a fost
întemeiată în anul 1958, fiind o organizaţie civilă pentru
cercetarea spaţiului cosmic şi succesoarea NACA (.National
Advisory Committee for Aeronautics). încă de atunci au apărut
legăturile cu organizaţiile militare — şi‘la început a fost vorba
numai de trecerea de la avioanele secrete, cum ar fi cel de
recunoaştere numit U-2, la cele cu un „echipament inocent”, cu
ajutorul oferit de NACA. Acest lucru trebuia să dea impresia că
avioanele au fost construite în scopuri civile de cercetare.
între timp, în legătură cu NACA au intrat deja în scenă nume
de mult timp cunoscute. Când am corespondat cu Stanton Friedman
despre rolul pe care îl are NASA în legătură cu tăinuirea
guvernamentală, acesta mi-a scris: „Foarte ciudat, acum câteva
zile am fost întrebat dacă în urma tuturor cercetărilor mele de
sub egida «legii pentru libertatea informaţiei»... am ajuns şi la
NASA. Răspunsul meu este că nu am urmat acest drum, căci nu ştiam
de unde să încep. Fireşte, a trebuit să menţionez că scrisoarea
generalului Twining din 23 septembrie 1947 a fost considerată un
raport pentru NACA, mai târziu devenită NASA. în perioada de
dinaintea celui de-al doilea război mondial, Vannevar Bush a fost
conducătorul NACA şi, de asemenea, Jerome Hunsaker (membru al MJ-
12), a condus această organizaţie timp de mai mulţi ani. Twining
şi Vandenberg s-au aflat şi ei în serviciul acesteia. în anul
1948, doctorul Detlev Bronk (MJ-12), împreună cu doctorul J. H.
Doolittle au devenit membri ai NACA” Doctorul Doolittle era un
pilot care participase, ca toţi ceilalţi, la numeroase proiecte
secrete. Scrisoarea lui Twining din 1947 se încheia cu o
recomandare, aceea de a începe un studiu secret şi, printre
altele, NACA să obţină unele date necesare. Acea scrisoare,
scrisă de Twining ca memoriu pentru generalul George Schulgen, se
dovedeşte a fi, în primul rând, un document foarte interesant. în
legătură cu necunoscutele „farfurii zburătoare”, Twining a
precizat: „Fenomenul este ceva real, nu vizionar sau fictiv” Cu
toate acestea, scrisoarea
146
a fost folosită de mai multe ori ca dovadă că guvernul american
nu posedă nave extraterestre. Căci Twining a spus că trebuie
remarcată „lipsa dovezilor clare, sub forma epavelor ascunse,
rezultate din urma prăbuşirilor, dovezi care ar confirma
incontestabil existenţa acestor obiecte.” Această afirmaţie din
însemnarea lui Twining este mai mult decât uluitoare!
Nu era el membru al MJ-12? în calitate de comandant al Air
Materiei Command de la Baza Wright Patterson/Ohio, nu s-a aflat
direct în faţa dovezilor extraterestre ale incidentului Roswell?
Fireşte!
însă mereu este trecut cu vederea faptul că scrisoarea lui
Twining fusese clasificată numai ca document SECRET, şi nu TOP
SECRET, aşa cum trebuia să fie, în mod obligatoriu, pentru
dezvăluiri exacte în acest caz! Deci nu este de mirare faptul că
informaţia pe care a transmis-o fusese sortată cu mare băgare de
seamă!
Şi totuşi să ne întoarcem la rolul pe care îl are NASA.
în ziua de 1 mai 1960, când agentul CIA Francis Gary Powers
fusese trimis cu un avion U-2 deasupra localităţii Sverdlovsk,
care pe atunci făcea parte din Uniunea Sovietică, avionul său
avea emblema NASA, în locul aceleia din urmă cu câţiva ani, NACA.
Oare era doar o simplă modificare grafică, fără să semnifice
cooperarea dintre NASA şi serviciul secret? Sau mai era ceva în
afară de aceasta? Există indicii care ar putea să confirme
afirmaţiile făcute de grupul J.M.P., şi anume că NASA ar fi pus
capăt tăinuirii OZN încă din anii ’70 şi că ar dori să informeze
opinia publică cum că ar fi fost constrânsă de CIA să tăinuiască
toate faptele?
în anii trecuţi au ieşit la lumină doar câteva din numeroasele
indicii care dezvăluie legăturile dintre NASA şi serviciile
secrete CIA, NSA, chiar NRO. Chiar dacă NASA poate fi apreciată
ca fiind una din cele mai receptive instituţii ale Statelor Unite
şi, respectiv, acea organizaţie interesată, din principiu, de
sinceritate,
147
nu putem privi problema ca fiind o legătură dependentă între NASA
şi alte autorităţi.
NASA este un organism imens, un aparat de cercetare împărţit
în mai multe laboratoare din Statele Unite. Nu toate ştiu
neapărat totul. Unele secţii se ocupă cu proiecte de care ştiu
foarte puţini colaboratori.
Multe din marile programe NASA au putut fi realizate cu
ajutorul financiar acordat de „alte instituţii”. Astfel, în anul
1993, Bill Sweetman, expert în misiunile din cosmos, a scris
referitor la programul navetei spaţiale (Space Shuttle): „încă de
la început, naveta a fost un amfibiu care a trăit îndeosebi în
lumina strălucitoare a publicităţii NASA, dar mare parte a
existenţei sale a fost raportată la cele mai întunecate adâncimi
ale serviciilor secrete.
Când NASA a început studiile la Space Shuttle, spre sfârşitul
anilor ’60, autorităţile au înţeles că proiectul putea avea nu
numai un sens ştiinţific, dacă naveta înlocuia toate celelalte
sisteme de decolare, inclusiv pe cele folosite de armată pentru
lansarea sateliţilor NRO.”
NRO era interesat de un sistem de transport economic, care
putea să fie de folos sateliţilor abandonaţi din spaţiul cosmic,
prin readucerea lor pe Pământ, repararea, reechiparea şi
retrimiterea lor în spaţiul cosmic.
în mod interesant, în anul 1982, Lew Allen a fost desemnat
director al „Jet Propulsion Laboratory” (JPL) din Pasadena,
instituţie care ţinea de NASA. înainte, Lew Allen a fost condu-
cătorul NSA, directorul-adjunct al CIA şi, în afară de aceasta, a
condus şi o secţie a NRO! Conform afirmaţiilor sale, un sfert din
bugetul JPL intra în posesia ministerului apărării!
Ne amintim faptul că doctorul Cris afirma că a văzut unele
documente referitoare la Roswell aflate în posesia NASA, în
Pasadena! într-o discuţie pe care am avut-o cu doctorul Cris, i-
am formulat în scris o întrebare referitoare la posibila tăinuire
a fenomenului OZN de către NASA. Am întrebat: „Aţi lucrat pentru
148
NASA... Consideraţi că este posibilă o tăinuire generală? NASA a
luat parte şi ea la această tăinuire?” la care doctorul Cris a
scris un „YES” mare, urmat de trei semne de exclamare.
Cât ştiu reprezentanţii NASA şi care dintre instituţiile NASA
au fost implicate cel mai mult, este total neclar. Dacă acorflăm
credit afirmaţiilor lui Robert Lazar — şi declaraţia lui mi se
pare autentică din mai multe motive —, înseamnă că NASA nu ştie
nimic despre Area 57. în mai 1993, acesta a declarat: „Probabil
că NASA nu este conştientă de ceea ce se întâmplă acolo.”
în vara anului 1994, *am avut ocazia să port o discuţie cu
managerul şi directorul proiectului Shuttle, doctorul Jesco von
Puttkamer. Atunci mi-a Spus: „Puteţi să informaţi despre ce
doriţi, atâta timp cât sunteţi convins că NASA nu ascunde nimic.
Cine crede că NASA tăinuieşte, acela nu ştie nimic despre
structura acestei organizaţii, şi nici despre cum se desfăşoară
activitatea acolo. De fapt, un secret nu ar putea fi tăinuit
pentru prea mult timp, imediat ar ieşi la lumină... De altfel,
veţi întâlni uşi deschise în toate organizaţiile ştiinţifice,
numai dacă aveţi puţină raţiune. Dar dacă vorbiţi despre tăinuiri
şi conspiraţii, uşile vi se vor închide imediat.”
Mi-am amintit mereu aceste cuvinte. Ce putea să-mi mai spună
acel onorabil om al zborurilor spaţiale, în special al proiec-
tului Shuttle? Nimeni în locul său nu putea numai să schiţeze
realitatea unui secret! Dar dacă nu au existat secrete? Am
încercat să mă pun în ambele situaţii. Fireşte, în cazul în care
nu trebuia să se ascundă nimic, ideea despre tăinuire ar fi dus,
cu siguranţă, la supărarea celor implicaţi. Totuşi, pe de altă
parte, aceste idei, neverosimile şi eronate, ar trebui să ducă la
supărare? Şi de ce uşile se închid imediat, dacă cineva exprimă
doar posibilitatea unei tăinuiri a informaţiilor de către o
organizaţie ştiinţifică? în sfârşit, numeroase fapte acoperă o
legătură cu instituţiile militare şi cu serviciile secrete.
Fireşte, este total deplasat ca cineva să-şi cumpănească bine
cuvintele într-o discuţie personală.
149
Este clar că dacă NASA primeşte bani din surse militare şi din
cele ale serviciilor secrete, aceasta înseamnă, nici mai mult
nici mai puţin, că, în schimbul acestor fonduri, NASA pune la
dispoziţie tehnologie pentru sprijinul proiectelor organizaţiilor
corespunzătoare, fără ca ea însăşi să fie informată, în mod
obligatoriu, despre destinaţia şi scopul acestor acţiuni. Să ne
gândim, de exemplu, la sateliţii de spionaj ai NRO transportaţi
cu ajutorul navetelor spaţiale.
într-adevăr, ne întrebăm imediat dacă o astfel de cooperare nu
are legătură cu aceste proiecte. Pentru a transporta un satelit
este nevoie de unele informaţii detaliate despre aceşti sateliţi.
Totul se reduce la faptul că tehnologia NASA este folosită în
programe militare. însă ceea ce este just pentru Shuttle trebuie
să fie valabil şi pentru diverse laboratoare ale NASA. Vreau să
spun că este posibil ca, de exemplu, şi analizele materialului
militar relevant să fie făcute în laboratoarele NASA. Şi nu
trebuie să uităm că printre reprezentanţii competenţi ai NASA
există mereu cercetători care au deţinut, cu siguranţă, funcţii
înalte în serviciile de informaţii. Printre aceştia se numără şi
managerul administrativ al NASA, Daniel Goldin, care a participat
pentru mulţi ani la programele „negre”, deci la dezvoltarea
sateliţilor secreţi!
Nu în ultimul rând, în strânsă legătură cu NASA, şi în special
cu JPL, se află o întâmplare foarte misterioasă, care, în ultimul
timp, a devenit din ce în ce mai senzaţională. Această întâmplare
începe pe Pământ, totuşi se termină în „lumea roşie”, adică pe
Marte, o planetă plină de mister.
8 „Cronici marţiene”
La numai trei ani după înfiinţarea NASA, în anul 1961, a
apărut un raport special al Institutului Brookings, pe tema
cercetării paşnice a cosmosului. Studiul se ocupă de un aspect
fascinant
150
al unui posibil contact cu extratereştrii şi al descoperirii
structurilor şi obiectelor pe alte planete, care să nu fie
realizate de mâna omului. în acest context este vorba şi de
problema unui şoc cultural în cazul unei întâlniri a omenirii cu
o civilizaţie străină sau numai cu succesorii acestora. Dat fiind
că studiul Institutului Brookings a avut un efect negativ asupra
diferitelor domenii din cultura noastră, NASA a primit
recomandarea de a tăinui orice cunoştinţe legate de acest aspect.
Cincisprezece ani mai târziu, sondele spaţiale Viking ale NASA
ajung pe planeta Marte şi transmit mii de înregistrări de o
calitate nemaiîntâlnită până atunci, de pe suprafaţa planetei
roşii, printre care şi fotografii ale unei formaţiuni de stânci
neobişnuite, având o lungime de aproximativ 2 kilometri. Este de
remarcat faptul că se disting lumini şi umbre pe o parte imensă,
aspră a planetei, aflată în mijlocul pustietăţii unui teritoriu
numit Cydonia, o structură simetrică — ceva care arată ca o faţă
omenească! Totuşi, ce să caute aşa ceva pe Marte? La început,
echipa care coordona misiunea Viking s-a arătat surprinsă într-o
oarecare măsură de ciudata descoperire, adăugând în schimb şă
această apariţie ar fi rezultatul unor capricii ale naturii. Aşa
cum au adus la cunoştinţă cercetătorii, pe alte fotografii
realizate de Viking din altă perspectivă, nu se mai vede acest
lucru.
Din păcate, fotografiile nu au fost publicate până acum. Dar,
pe de altă parte, existau fotografii fascinante ale acelei figuri
aproape imaginare, asupra cărora s-au efectuat analize exacte.
Rezultatul a fost foarte curios: în mod evident, figura rămânea o
imagine care putea fi observată doar din anumite poziţii. Cu alte
cuvinte, structurile păreau să fie aceleaşi cu ale unei sculpturi
tridimensionale. E oare posibil ca aşa ceva să se fi format în
mod natural? Nici până în prezent această întrebare nu a primit
un răspuns. Situaţia se complică şi prin faptul că în afară de
„faţă” există, în apropiere, un şir de alte structuri remarcabile
— metereze dreptunghice, piramide echilaterale etc., care, după
opinia
151
unui cercetător, par să se afle în raport geometric unele cu
altele. Toate aceste obiecte se încadrează chiar în geologia
marţiană, totuşi sunt uimitoare dimensiunile şi orientarea
acestora.
Oare, aşa cum anticipaseră studiile Brookings, aceste desco-
periri făcute de Viking să constituie dovezi ale unei civilizaţii
extraterestre care, cândva, cu multe milenii în urmă, a înaintat
în sistemul solar şi a fost activă pe Marte? Unii cred cu tărie
în această posibilitate tulburătoare. Totuşi, cei mai mulţi
oameni de ştiinţă se opun cu toate forţele acestei presupuneri
şi, până în prezent, nu s-a dovedit nimic.
O explicaţie definitivă a acestei enigme era aşteptată de la
sonda spaţială Mars Observer, lansată la 25 septembrie 1992,
care, după aproape un an, în august 1993, ajunsese aproape de
ţintă.
La bordul sondei spaţiale se afla o cameră de luat vederi,
Mars Observer Camera (MOC), care putea să arate lucrurile de pe
suprafaţa planetei cu detalii de cincizeci de ori mai mici decât
cele din fotografiile obţinute de sonda Viking. MOC era capabilă
să recunoască materialul ce forma carcasa unei nave aflate pe
orbită. Astfel, putea da răspuns la întrebarea dacă „faţa” de pe
Marte este sau nu de origine naturală. Totuşi, pe 21 august 1993,
în timpul operaţiunii de intrare pe orbita marţiană,
radiocomunicaţiile cu sonda s-au întrerupt.
Ce se întâmplase?
Nimeni nu poate să ofere explicaţii exacte pentru acest inci-
dent. S-a întâmplat în timp ce se regla presiunea din
rezervoarele de combustibil ale navei. în legătură cu această
fază fusese programată, în prealabil, o întrerupere a contactului
radio, deoarece firma producătoare se temea de o posibilă
defectare a emiţătorului. Oamenii de ştiinţă au aşteptat ca
sistemul să se recupleze. Şi totuşi, nu s-a întâmplat nimic.
Sonda marţiană nu mai dădea nici un semn de viaţă. O comisie de
anchetă de la JPL a încercat să descopere cauza acestei
defecţiuni, însă, până la urmă, s-a rămas
152
la stadiul speculaţiilor. Probabil că s-a dereglat computerul de
bord, probabil că sistemul nu funcţiona normal, astfel că
presiunea asupra unui punct era prea mare şi rezervoarele de
combustibil s-au spart, probabil că prin deschiderea supapei de
presiune a rezultat un impuls prea puternic care a afectat şi
computerul etc., etc.
Totuşi, există mulţi oameni care nu se mulţumesc cu aceste
explicaţii oficiale şi presupun existenţa unor manevre de
tăinuire.
NASA ar ascunde faptele reale, exact cum procedase în cazul
studiului Brookings! Mars Observer ar fi, conform aceloraşi
presupuneri, „sănătos” şi ar furniza informaţii şi fotografii
despre care publicul nu trebuie să ştie, ceea ce ar dovedi faptul
că acea stâncă de pe Marte ar fi opera unei civilizaţii
extraterestre.
Istoricul şi omul de ştiinţă american, profesor doctor Stanley
V. McDaniel de la Universitatea de Stat Sonoma din Rohmert Park
(California) a declarat: „NASA a oferit mereu membrilor
Congresului şi opiniei publice documente care conţineau infor-
maţii false sau derutante, despre aprecierile referitoare la acea
«faţă». Ignorarea de către NASA a cercetărilor din cadrul AOC
(Artificial Origin of Cydonia - originea artificială a Cydoniei),
evaluarea ştiinţifică eronată a AOC din cauza NASA, posibila
tăinuire a datelor şi existenţa unui «contact personal», limbajul
echivoc folosit de reprezentanţii NASA pentru a genera un senti-
ment de indiferenţă faţă de această situaţie — toate acestca
sprijină ideea că aici motivaţia se află în contradicţie cu
politica declarată!”
Există dovezi pentru aceste acuzaţii?
în timpul administraţiei Bush, deputatul Howard Wolpe a dat
publicităţii un al doilea document oficial, acesta fiind destinat
lui Lawrence Ross, director la Lewis Research Centre din
Cleveland, în legătură cu planurile referitoare la activitatea
sondei spaţiale. Acest document NASA îl îndeamnă pe
reprezentantul centrului de cercetări să „transcrie şi chiar să
distrugă documentele, pentru a minimiza rezultatele primejdioase”
în afară de aceasta,
153
„documentele trebuiau modificate astfel încât să reducă credi-
bilitatea argumentelor corespunzătoare” Nu în ultimul rând,
trebuia să se facă „mici intervenţii pentru a creşte utilitatea
diferitelor decizii luate în virtutea FOIA” [FOIA = Freedom of
Information Act]
Directorul administrativ al NASA, Richard H. Truly, prede-
cesorul lui Dan Goldin, s-a arătat îngrijorat de acest document
compromiţător. El a emis o circulară către toţi managerii
agenţiei prin care le reamintea „că NASA este foarte preţuită de
guvern pentru sinceritate şi loialitate” Truly a îndepărtat acele
pasaje care nu erau în conformitate cu această atitudine
cinstită, valabilă pentru întreaga NASA, şi a promis că niciodată
nu se va mai recurge la astfel de practici ilegale.
Unul dintre cei mai aprigi susţinători ai teoriei referitoare
la tăinuirea adevărului de către NASA este Richard C. Hoagland,
pe atunci membru al NASA. înainte ca pierderea contactului cu
sonda spaţială să devină cunoscută, Hoagland le-a reproşat celor
de la NASA că nu ar avea planuri ferme pentru fotografierea
regiunii Cydonia cu camera MOC. Purtătorul de cuvânt al agenţiei
spaţiale, Don Savage, a respins această afirmaţie şi a subliniat:
„Nu numai că am avut astfel de planuri, dar am şi spus că le
avem” Hoagland nu s-a arătat satisfăcut de această declaraţie.
Pentru el mai există şi „alte motive de suspiciune”
De exemplu, a fost preocupat de faptul că, încă de la început,
s-a luat decizia de a nu se da publicităţii toate fotografiile
realizate de Mars Observer, iar cele destinate publicării să fie
analizate în prealabil, într-un interval de aproximativ şase
luni.
în ziua de 22 august 1993 a avut loc transmisia de către
reţeaua ABC a emisiunii Good Morning, America, care a prilejuit o
discuţie între Hoagland şi doctorul Bevan French, care
participase la realizarea proiectului Mars Observer. Şi cu
această ocazie, Hoagland a adus în discuţie acele nelămuriri şi
mai târziu a criticat faptul că French a dat tot timpul
răspunsuri ambigue. Exact în
154
timpul acestei emisiuni, s-a făcut cunoscut faptul că sonda
marţiană nu mai dăduse nici un semnal, când trecuseră deja
douăsprezece ore. Şi acest lucru i s-a părut suspect lui
Hoagland. De ce s-a aşteptat 12 ore pentru a se anunţa vestea
neplăcută? Este total neobişnuit. „în timpul misiunii, dacă
existau mici probleme legate de comunicaţii..., toată lumea era
înştiinţată în mai puţin de o oră. De data asta au trecut peste
zece ore!”
Hoagland este sigur că coordonatorii misiunii Mars Observer au
oferit doar opiniei publice povestea cu defecţiunea tehnică,
misiunea continuând de fapt în secret, pentru a se putea limita
accesul la noile informaţii despre regiunea Cydonia.
Aşa cum el însuşi a afirmat, în săptămâna următoare Hoagland a
primit numeroase apeluri telefonice care i-au trezit bănuiala.
Probabil că au fost din partea inginerilor de la Mars Observer,
însă a fost contactat şi de colaboratori ai firmelor
răspunzătoare de sistemul de radiotransmisie al sondei. în nici
un caz informaţiile lor nu au confirmat faptul că producătorul ar
fi recomandat ca aparatele să fie deconectate în timpul creşterii
presiunii. O astfel de acţiune ar contrazice toate principiile
zborului cosmic, afirmă Hoagland, explicând în continuare
funcţionarea sondei Mars Observer: „Sonda era computerizată.
Experimentul dispunea de propriul său computer. Problema este că,
având în vedere toate sistemele de siguranţă şi computerele, se
poate presupune că au fost defecţiuni ale tuturor acestora. Este
imposibil. Ne aflăm la sfârşitul unei dezvoltări de treizeci şi
cinci de ani, nu la începutul ei. Am scăpat de tehnologia anilor
’60, care a fost necesară pentru îndeplinirea unor misiuni
complexe de către sondele Viking.” Aşa cum s-a exprimat Hoagland,
a fost încălcată „prima directivă” a zborului spaţial: „Nu
întrerupe niciodată legătura radio!”
Dar cum îşi imaginează Hoagland că s-au întâmplat în realitate
lucrurile?
El pdmeşte de la ideea că Mars Observer a primit denumirea
secretă „Cydonia-Mission”, pentru a obţine fotografiile „feţei”
şi
155
ale altor structuri de pe Marte. Pentru acest lucru este necesară
o serioasă manevră secretă, deoarece nici camera nu este
orientată către o ţintă precisă. O astfel de manevră consumă o
cantitate relativ mare de combustibil. Prin faptul că la bordul
sondei spaţiale a avut loc o miniexplozie, s-a explicat şi o
spărtură în rezervorul de combustibil şi, prin aceasta, lipsa
unei mari cantităţi de combustibil după redescoperirea sondei.
După părerea lui Hoagland, această pierdere de combustibil nu
este nimic altceva decât acea manevră secretă!
Misterioasele apeluri telefonice primite de Hoagland au
continuat până în ziua de 8 ianuarie 1994. Până atunci, experţii
ar fi avut destul timp să manipuleze fotografiile dubioase şi să
stabilească originea formaţiunilor ca fiind nişte blocuri de
stâncă inofensive.
Puteau fi date publicităţii informaţii despre Mars Observer,
totuşi trebuia să pară că NASA ar fi reuşit să ajungă din nou, cu
ajutorul computerului, la sonda spaţială pierdută. Şi acum
autorităţile puteau să prezinte şi fotografii ale feţei de pe
Marte, fotografii obţinute de MOC care însă, spre dezamăgirea
tuturor „marţienilor”, nu reprezentau altceva decât un deal
stâncos banal, despre care s-a spus că era „oglinda de lumini şi
umbre”, în care s-au putut imprima, din pură coincidenţă,
trăsăturile unei feţe omeneşti.
O teorie fascinantă., Numai că NASA nu a amintit, până acum, o
reanimare subită a sondei Mars Observer. Sau s-a hotărât că este
mai bine ca, după publicarea teoriei lui Hoagland, să fie
păstrată tăcerea? Hoagland propune şi un alt scenariu:
Este posibil ca nu NASA, ci un alt serviciu coordonator al
misiunii Mars Observer să se fi răzgândit, când a început să se
cristalizeze tot mai mult faptul că, în realitate, ar exista un
calificativ al materialului. Ca indicii ajutătoare, Hoagland a
citat câteva incidente remarcabile legate de lansarea rachetei
Titan, care avea la bord sonda Mars Observer. După ce uraganul
Andrew măturase
156
pista de decolare, tehnicienii au făcut încă o verificare, pentru
a se asigura că nu fusese afectat nici un sistem. Fireşte că
verificarea a durat ceva timp şi lansarea a fost amânată. Cu
toate acestea, acţiunea era necesară. Spre marea lor surpriză, în
interiorul complet protejat al sondei, tehnicienii au găsit
numeroase deşeuri care puteau primejdui întregul proiect. De
aceea Mars Observer a fost încă o dată desprins de pe rachetă,
cercetat cu atenţie şi curăţat. Apăruseră scame, bucăţi de
hârtie, ipsos, murdării, aşchii metalice. Gunoaie asemănătoare s-
au găsit şi în camera MOC, care era special protejată.
Specialiştii au exclus posibilitatea ca acestea să fi fost aduse
de uraganul Andrew.
în drumul spre Marte a avut loc o altă întrerupere
inexplicabilă a transmisiei, care a durat mai mult de 85 de
minute.
într-adevăr, numeroase întâmplări neobişnuite înconjoară
misiunea Mars Observer. Deci nu este de mirare că peste tot
circulă zvonuri rele. Curând după dezastrul de pe Marte din 1993,
în SUA a apărut o uimitoare „fotografie doveditoare”, care
provenea de la Mars Observer şi arată clar „faţa” de pe Marte.
Trebuie să spun că încă de la început m-am distanţat de
această „fotografie” în care nici cel mai însemnat detaliu nu
este autentic. De altfel, rău-famatul ziar Weekly World News
(WWN), în care fusese tipărită imaginea pentru prima dată, a
refuzat să-mi răspundă la numeroase întrebări despre „fotografie”
şi articolul respectiv. Ce-i drept, nu am primit răspuns nici de
la JPL din Pasadena, nici de la cartierul general al NASA de la
Washington.
Potrivit articolului din WWN, aceea imagine senzaţională
fusese oferită publicităţii de către doctorul Benjamin Frania —
se spune că era un important om de ştiinţă de la NASA —, cu
scopul de a da în vileag „conspiraţia marţiană”. Acesta era pură
absurditate. La NASA nu există nici un doctor Frania.
Ed Komarek, întemeietorul grupării de activişti Operation
Right To Know (ORTK — „Operaţiunea dreptul de a şti”) crede că în
spatele acţiunilor WWN se ascunde intenţia de a face pe plac
157
cititorului avid de senzaţional. într-adevăr, celor care se ocupă
serios cu problematica OZN li se pare suspect faptul că WWN
amestecă mereu faptele temeinic cercetate cu afirmaţii confuze.
Nu degeaba acţiunile WWN erau folositoare serviciilor secrete.
Astfel, în special cu ajutorul ciudăţeniilor răspândite de WWN,
este pusă în practică o tactică de persiflare a anumitor teme.
Sună aproape incredibil, totuşi eficienţa acestei metode este
foarte mare. Este interesant că omul de ştiinţă de la NASA poartă
numele „doctorul Benjamin Frania” însă omul de ştiinţă din echipa
proiectului Mars Observer este doctorul Bevan French. întâmplare
sau aluzie?
Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Altfel riscăm să ne rătăcim
în acest labirint de speculaţii. Chiar dacă povestea despre
pierderea sondei Mars Observer cuprinde multe absurdităţi, nu s-a
dovedit însă că ar fi vorba de o tăinuire a NASA. Totuşi Richard
Hoagland nu renunţă, el vrea să găsească dovada faptului că
teoria sa este reală şi că Mars Observer încă există. El speră că
radioastronomii vor recepţiona cândva semnale din apropierea
planetei Marte, semnale care ar putea proveni chiar de pe nava
cosmică atât de brusc dispărută fără urmă!
9 Foc din depărtare
Cu o viteză incredibilă, corpul cosmic pătrunde în atmosfera
terestră. La ciocnirea cu atmosfera densă, acesta aprinde un far,
dezlănţuie forţe naturale nebănuite. Necunoscutul proiectil
cosmic goneşte cu o viteză nebună înînaltul cerului, îşi modifică
cursul, ca şi cum ar vrea să facă o ultimă încercare disperată
pentru a evita catastrofa, apoi explodează deasupra unei păduri
din nordul continentului asiatic. Tot ce se află în apropierea
acelui loc se scufundă într-o mare de foc. Suprafaţa incendiată
se extinde cu câţiva kilometri, pe o jumătate a Pământului se
simt cutremure, unde de
158
presiune atmosferică înconjoară planeta. Obiectul abătut din
cosmos asupra Pământului a explodat cu o forţă a detonaţiei
echivalentă cu 100 de bombe atomice ca aceea de la Hiroshima!
Oare ce o fi fost? Ce s-a întâmplat acolo, în pustietate,
într-una din regiunile cele mai izolate ale planetei noastre? Un
test nuclear eşuat? în nici un caz. în perioada când a avut loc
acea catastrofa
— anul 1908 — lumea noastră era încă lipsită de arme nucleare.
Abia treizeci de ani mai târziu fizicienii âu început să facă
experimente nucleare. în acea zi de 30 iunie 1908, nu existau
toate acestea, şi deci, renumitul eveniment, cunoscut sub
denumirea de „Catastrofa Tunguska”, trebuie să fi avut o cauză
total diferită.
Primul om de ştiinţă care a explicat această explozie misteri-
oasă a fost mineralogul Leonid A. Kulik. Vreme de 20 de ani,
acesta a călătorit de mai multe ori în Siberia pentru a căuta, în
apropiere de râul Tunguska, resturile corpului explodat şi, de
asemenea, pentru a identifica natura lor. Kulik era aproape
convins de faptul că obiectul explodat fusese un meteorit. Spre
marea sa surpriză, la locul prăbuşirii nu se afla nici o urmă
care să dovedească contactul cu pământul. Totul era distrus
împrejur, iar exact în locul presupusei coliziuni, copacii se
aflau în picioare, chiar dacă fuseseră arşi şi nu mai aveau
crengi. Inexplicabil! Ce s-a întâmplat? Poate obiectul ceresc
care se ciocnise atunci cu Pământul a fost o cometă — sau un
obiect artificial, o navă extraterestră!
în prezent, oamenii de ştiinţă explică totul în modul următor:
Kulik a avut perfectă dreptate când a afirmat că un meteorit a
fost cauza exploziei. Aşa cum reiese din cele mai noi cercetări,
trebuie să fi fost vorba de un meteorit extrem de dur, un corp
care a fost atât de stabil încât a putut pătrunde în atmosfera
terestră fară să fie distrus imediat de rezistenţa aerului, dar
nu a reuşit să ajungă pe suprafaţa Pământului. Cu puţin timp
înainte de ciocnire trebuie să fi fost spulberat de straturile
mai dense ale aerului. Astfel, se explică de la sine lipsa unei
urme pe pământ. De asemenea, faptul
159
că acei copaci aflaţi „exact sub punctul exploziei” au rămas în
picioare, părea să devină limpede cu ajutorul acestei teorii.
Undele de presiune au venit direct de deasupra, astfel că numai
crengile au oferit suficient spaţiu de acţiune presiunii aerului,
nu şi trunchiurile. Ele au rezistat exploziei, chiar dacă după
aceea arătau ca stâlpii de telegraf.
Nu de mult, oamenii de ştiinţă italieni, Giuseppe Longo şi
Menotti Galii, au afirmat că în răşina copacilor au descoperit
particule rezistente, care aveau o compoziţie chimică tipică unui
meteorit extrem de rezistent. Deci s-a dovedit că în anul 1908,
într-adevăr, un meteorit explodase foarte aproape de suprafaţa
Pământului. Până acum, această teorie este cea mai verosimilă
dintre toate.
Cu toate acestea, referitor la întâmplarea din anul 1908,
există încă numeroase întrebări şi enigme, care şi în prezent
aşteaptă o rezolvare şi, evident, nu se lasă explicate de teoria
obiectului prăbuşit, cel puţin nu atunci. Trebuie să fie luate şi
ele în consideraţie, dacă se urmăreşte găsirea explicaţiei
corectei
Deja era vorba de o situaţie total neobişnuită: puţin înainte
de a se prăbuşi, corpul ceresc şi-a schimbat cursul iniţial, ceea
ce pentru un meteorit reprezintă un comportament remarcabil.
Existau numeroşi martori oculari pentru această schimbare bruscă
de traiectorie. Obiectul de foc — observatorii descriindu-1 ca
având formă cilindrică — s-a apropiat din direcţia sud-est, însă
până să explodeze se deplasa de la est spre vest. Inginerul rus
A.P. Kazanţev a dezvoltat ideea că deasupra Siberiei se prăbuşise
atunci o navă cosmică extraterestră. Mai târziu, autorii Baxter
şi Atkins în cunoscuta lor carte Like a Second Sun („Ca un al
doilea Soare”), au revenit la această idee spectaculară. Fireşte,
această teorie este foarte discutată.
Şi în Rusia au fost tăinuite, ani de zile, documente OZN,
bineînţeles că de către armată şi conducerea statului. Publicarea
160
Tehnologie „Stealth”: F-117A. Aici un prototip.
„Departament of Energy99 (DOE, succesor al Comisiei pentru
Energie Atomice, AEC), a jucat, evident, un rol important în
tăinuirea OZN.
„Pasărea neagră” SR-71; are o viteză de aproximativ 4000 km/h, a.
trecut prin fazele dezvoltării şi verificării la Baza Groom Lake.
în mod surprinzător, în anul 1990, superavionul a fost oferit pur
şi simplu armatei.
Una din cele mai reuşite fotografii ale complexului ultrasecret
„Groom Lake” (C. Clark, primăvara anului 1995). în stânga
imaginii: giganticul şi misteriosul „Hangar 18”.
Autorul în faţa uneia dintre intrările spre White Sands Missile
Range, New Mexico.
Planeţi, roşie, Mum
Din acest observator astronomic, „Mars-Hill” din Flaggstajf,
Arizona, Percival Loweil a căutat să afle indicii despre viaţa pe
Marte.
unor astfel de subiecte nu a fost aprobată de autorităţile
sovietice. Informaţiile doveditoare au fost strânse de persoane
particulare şi au circulat subversiv, sub formă de publicaţii
„Samizdat”. Totuşi, de la dispariţia Uniunii Sovietice, au apărut
tot mai multe informaţii despre obiecte zburătoare neidentificate
şi alte apariţii misterioase.
în prezent, cercetătorii ruşi cer cuvântul pentru ideile lor
uimitoare în căutarea de inteligenţe extraterestre sau în
fenomenele OZN şi au strânse legături cu colegi din toată lumea.
Interesant este faptul că unele anomalii de pe teritoriul
exploziei n-au putut fi explicate cu ajutorul teoriei
meteoritului. Astronomul Ghenadi Andreev de la Universitatea
Tomsk mi-a trimis un studiu detaliat la care lucrase împreună cu
ecologul Nikolai Vasiliev. Doctorul Andreev conduce expediţiile
anuale din teri-
164
tonul Tunguska şi, de mai multe ori, m-a invitat să particip şi
eu, însă, din păcate, nu am avut cum. Acel studiu cuprinde
schimbări biologice care au avut loc după întâmplarea din 1908.
De exemplu, cercetătorilor li s-a părut suspectă dezvoltarea,
exagerat de puternică, a copacilor. în plus au descoperit
schimbări genetice ale plantelor, animalelor, şi chiar ale
oamenilor!
într-adevăr, s-a constatat o creştere neobişnuită a radio-
activităţii din zonă. Apare acum întrebarea: Oare mutaţiile se
pot explica prin această radioactivitate sporită? Dar de unde
provenea? Problema este aceeaşi: Nu s-a ştiut până acum că
meteoriţii produc radiaţii ionizante!
Andreev şi Vasiliev au afirmat: „Rezultatele cercetărilor
precum şi natura efectului mutaţiilor au arătat că acestea nu se
pot explica nici prin influenţa căldurii exploziei, nici prin
focul care i-a urmat sau prin componentele chimice ale corpului.
Rămâne fără răspuns întrebarea despre posibilitatea unor mutaţii
provocate de radiaţii, căci sursa radiaţiilor ionizate nu este
sigură”. Ambii cercetători au cercetat şi pini care crescuseră
după anul 1908 şi au constatat o anomalie genetică, la fel şi la
anumite insecte (pentru cercetare au ales speciile răspândite de
furnici Formica fusca şi Formica exsectă).
 Aşa cum am amintit, au existat modificări genetice şi la om.
Chiar dacă studiul lui Andreev şi Vasiliev nu oferă nici un
detaliu despre efectele acestor mutaţii, totuşi au vorbit despre
activităţile făcute de multă vreme: „... în anii 1959, 1969,
1971, precum şi în anii ’80, Universitatea din Moscova şi
Institutul pentru Genetică al Academiei de Ştiinţă din URSS, au
efectuat, sub conducerea profesorului Iuri G. Rîşkov, cercetări
genetice complexe, ale populaţiei din teritoriul pe care a avut
loc explozia. O parte a rezultatului acestui studiu este
descoperirea unei ciudate anomalii genetice. Genealogic, aceasta
se întâlneşte la cei născuţi în anul 1908 în vecinătatea
centrului catastrofei.
165
Toate aceste date dovedesc faptul că acea catastrofă
«Tunguska» a prilejuit formarea unui întreg şir de efecte
biologice şi genetice, a căror descifrare ne poate oferi
informaţii unice şi hotărâtoare despre natura fenomenului.”
în pădurea din Siberia multe enigme par să aştepte o
rezolvare. Din surse de încredere am aflat următoarea întâmplare
remarcabilă:
De peste zece ani, un anume doctor Zotkin cercetează o piatră,
foarte neobişnuită după părerea sa. El crede că aceasta trebuie
să fi „zburat” prin atmosferă, chiar dacă nu este vorba de un
meteorit „tradiţional” Am văzut o fotografie a acesteia şi, din
păcate, nu am putut recunoaşte prea multe. Suprafaţa sa este
acoperită cu desene roşiatice, a căror înfăţişare aminteşte puţin
de licheni.
Ce înseamnă acest lucru pentru un obiect ciudat? Erau numai
noi legende? Cine ştie...
10 Semnale?
în ziua de 13 septembrie 1959, Luna a primit „vizita” unui
obiect zburător străin. Relativ mic, aparatul cu o greutate de
numai 400 kg, a ajuns în zona celor trei cratere meteorice:
Archimedes, Autolycus şi Aristippus, o formaţiune cunoscută şi
sub numele de „Triunghiul grecesc”, toate cele trei cratere fiind
denumite după numele filozofilor greci. De aici, pe gigantica
Mare Imbrium de pe suprafaţa Lunii, s-a încheiat drumul unui mic
obiect zburător care pornise de pe Pământ, pentru a risca un prim
pas în zborul interplanetar.
Cu Luna 2, cum era denumit acel modest vehicul, Uniunea
Sovietică a reuşit, după „Şocul Sputnik” din 1967, o nouă
victorie hotărâtoare asupra zborurilor spaţiale americane, care
nu au mers prea bine în acei ani, schimbându-se însă apoi
radical, mai ales prin senzaţionalele misiuni Apollo şi proiectul
Space-Shuttle.
* 66
O dată cu aselenizarea modulului Luna 2, au putut fi observate
nişte ciudăţenii aparte. în urmă a mai multor relatări adesea
confirmate, când această sondă a coborât pe Lună, s-au arătat
ciudate fenomene luminoase în „Triunghiul grecesc” Deja de câteva
secole astronomii observă astfel de lumini neobişnuite pe supra-
faţa însoţitorului terestru, totuşi nimeni nu ştie ce se ascunde
în spatele lor şi cum s-au format. Să fie oare vorba de nori de
praf formaţi în urma loviturilor cu mici meteoriţi şi care
reflectă lumina Soarelui? Sau sunt gaze luminoase, ionizate?
„Clipirile Lunii” sau Transient Lunar Phenomena (TLP —
fenomene lunare traîizitorii), aşa cum mai sunt denumite aceste
lumini misterioase, apar la intervale neregulate de timp şi,
evident, sunt repartizate nu întâmplător pe suprafaţa Lunii. în
unele zone sunt mai numeroase, iar în altele nu există. De
remarcat faptul că este posibil ca abundenţa lor să aibă legătură
cu misiunile pe această planetă ale navelor cu sau fără echipaj!
Radioastronomul rus Alexei V. Arhipov de la Academia
Ştiinţifică Ucrainiană a studiat amănunţit acest fenomen şi a
făcut cercetări fascinante. în anul 1994, în revista americană de
specialitate numită Selenology’, el a atras atenţia, spre
exemplu, asupra faptului că în toţi anii de dinaintea
aselenizării sondei Ranger 6 (2 februarie 1964) pe suprafaţa de
bazalt a Mare Tranquillitatis, fusese observat doar un singur TLR
Dar pe urmă, după câteva ore de la aterizarea sondei pe Lună, a
apărut una din acele lumini ciudate, în craterul din apropiere,
Ross. în final, aceasta s-a răspândit pe o lungime de sute de
kilometri spre est, spre o adevărată zonă de activitate. Apoi a
mai apărut o zonă în Mare Tranquillitatis, de această dată spre
sud, în apropiere de ecuatorul Lunii, între craterele Sabine şi
Maskelyne. în ziua de 11 septembrie 1967 aterizase acolo sonda
spaţială americană Surveyor-5. Nici doi ani njai târziu,
astronauţii primei misiuni echipate de pe Lună, Apollo 11, au
aselenizat în acelaşi teritoriu:
167
„Tranquillity Base, the Eagle has landed!” („Baza
Tranquillity, Vulturul a aselenizat!”)
Aceştia au relatat despre apariţii luminoase neobişnuite care
au fost recunoscute şi de către observatorii de pe Pământ, cu
ajutorul telescoapelor de mare putere. Rezultă că aceste fenomene
nu se pot explica prin cutremure produse în urma aselenizării.
Aşa cum a scris doctorul Arhipov despre întâmplările din Mare
Tranquillitatis, numărul crescând al evenimentelor TLP din anii
’60 nu poate să explice aceste fenomene. Aproximativ 7,7% din
totalul TLP cunoscute au fost semnalate între anii 1964 şi 1969,
şi numai 0,1% în altă perioadă. Aceste „unde” locale ale
relatărilor TLP au o importanţă statistică. Cu ajutorul acestor
date, cercetătorul a demonstrat verosimilitatea faptului că
aceasta este o simplă întâmplare. Cu alte cuvinte: există şi
altceva în plus!
Doctorul Arhipov vorbeşte despre un aşa-numit „Invasion
Effect” (efect datorat invaziei).
în nici un caz, nu poate fi exclusă părerea sa, şi anume că
acolo sus, în pustietatea de pe Lună, se întâmplă lucruri despre
care nu ştim şi nu trebuie să aflăm nimic şi că, eventual, acolo
se află o civilizaţie extraterestră care intenţionează, probabil,
să studieze Pământul.
După părerea doctorului Arhipov, o dată cu aselenizarea primei
sonde lunare, a început un fel de „invazie” printre oameni.
Pentru ca ei să nu fie descoperiţi, au declanşat aşa-zisele
„acţiuni TLP” în caz de nevoie:
„în cazul unei observări secrete a Pământului”, speculează
doctorul Arhipov, „fiinţele extraterestre trebuie să ia contact
cu noi. Metoda ideală de camuflaj pe Lună este o explozie falsă,
pentru a înlătura urmele şi pentru a forma din praf un scut de
protecţie. Este ca şi când un meteorit ar lovi Luna şi ar forma
un crater obişnuit...”
însă n-ar fi posibil ca observatorii pământeni, în timpul
misiunii pe Lună, să fi urmărit cu atenţie ce se întâmplă acolo
şi,
168
din motive evidente, să-şi îndrepte atenţia asupra locurilor de
aselenizare corespunzătoare? Nu ar fi posibil ca de aceea să fi
părut suspectă o activitate puternică, doar APARENTĂ, a apari-
ţiilor luminoase? Această explicaţie „clară” nu este susţinută,
având în vedere cele mai multe fapte.
într-un interval de cinci ani, în timp ce acele TLP au fost
văzute în apropiere de craterul Ross, într-o altă parte a Lunii
au aterizat 16 sonde. Dacă, prin aceasta, s-a modificat ceva în
cadrul observaţiei, în zonele TLP nu s-a modificat nimic! Pe 11
decembrie 1972, când Apollo-17 a aselenizat la aproximativ 370 km
nord-est de craterul Ross, nimeni nu a constatat activităţi
neobişnuite.
De aceea, doctorul Arbipov ajunge la o concluzie logică şi
interesantă: „Pătrunderea navelor spaţiale terestre în anumite
regiuni ale Lunii determină o verosimilitate semnificativă reală,
momentan în ascensiune, a fenomenelor lunare tranzitorii. TLP nu
au putut fi explicate prin existenţa extratereştrilor pe Lună.
Totuşi există o prejudecată psihologică împotriva acestei
estimări. Fenomene naturale sau explozii nucleare? Evident, cele
două ipoteze sunt mai verosimile. Metodele serviciilor secrete
pentru căutarea inteligenţei extraterestre se potrivesc cu cele
ale astronomiei şi geologiei, orientate spre studiul
întâmplărilor naturale sau al obiectelor. Este mai bine să fim cu
ochii în patru decât să ignorăm existenţa extratereştrilor”.
Idei asemănătoare are şi compatriotul şi colegul lui Arhipov,
doctorul Vladimir V. Rubţov care, printre altele, In 1990 a
încercat să demonstreze, într-o mare conferinţă pe teme SETI, că
această teză explică cel mai bine toate detaliile observate ale
acestei întâmplări.
în astronomie există de mult timp un principiu. Nici un om de
ştiinţă nu are voie să pornească de la originea falsă a unui
semnal sau a unui obiect, atâta timp cât toate explicaţiile
„naturale” nu au fost analizate îndeajuns. Un principiu foarte
corect.
169
Rubţov este de părere că o cercetare astronomică tipică nu va
reveni niciodată la variantele „false” ale explicaţiilor: „Acea
ipoteză respinsă va fi total înlocuită de o nouă variantă
«naturală».” însă pentru căutarea unei tehnologii spaţiale este
nevoie ca, încă de la început, cercetătorii să ia în
consideraţie, în egală măsură, ambele posibilităţi: „naturală” şi
„falsă”
Acest principiu trebuie să fie folosit clar în cazuri ca cel
al „feţei” de pe Marte, al „catastrofei Tunguska” sau al
„clipirilor de pe Lună. Era bine şi dacă, în concluzie, cele trei
fenomene se putea explica în moduri naturale. Este vorba de
obiectivitate şi adevăr şi de nimic altceva.
Dacă oamenii de ştiinţă ar fi lucrat de la început sub semnul
unei origini curat „naturale” şi, respectiv, ar fi folosit metode
„curate”, în final ar fi rezultat explicaţii „naturale”
întrebarea este următoarea: Sunt corecte chiar şi aceste
explicaţii „naturale”?
în primăvara anului 1994, doctorul Arhipov mi-a trimis
argumentele substanţiale ale celor mai noi cercetări SETI ale
sale. Deja în anii ’80, ca radioiS^ronom, a recepţionat o serie
de semnale dubioase din vecinătatea unei stele din apropierea
Soarelui. „Acele surse radio pot fi false, însă până acum nu au
fost cercetate îndeajuns”, mi-a spus el. Totuşi el consideră că
metodele convenţionale de cercetare SETI nu sunt nici adecvate,
nici suficiente. Aceeaşi idee a exprimat-o şi într-o scrisoare
către revista de specialitate The Observatory, din decembrie
1993.
Aşa cum explică el, cercetătorii SETI pornesc de la
următoarele ipoteze:
■ Fiinţele extraterestre vor să ia contact cu noi.
■ Undele electromagnetice (de exemplu lumina, undele radio)
reprezintă cel mai uşor mijloc de transmitere a informaţiilor.
170
■ Razele emise artificial trebuie să fie slabe, să se repete
şi să aibă legătură cu o sursă identificabilă, ca aceea a unei
stele din apropierea Soarelui.
Astronomul rus adaugă: „Cele mai multe proiecte radio,
respectiv optice (laser) întruchipează aceste teze clasice.
Acestea reprezintă numai o variantă a spectrului amplu al
posibilităţilor. De exemplu, viaţa inteligentă poate să existe în
apropierea stelelor de acel tip, unde pot fi create medii
artificiale favorabile vieţii. în plus, o altă civilizaţie,
avansată, care acţionează calculat, ar putea să ne studieze în
secret... Undele electromagnetice nu sunt singurul mijloc de
comunicare”
Exact ca şi astronomul american doctor Michael D. Papagiannis,
doctorul Arhipov cunoaşte unul din cele mai fermecătoare aspecte
ale ştiinţei,— aceeaşi necesitate evidentă de a căuta, direct din
faţa „uşii noastre cosmice”, de a cerceta aici, în sistemul
nostru planetar, indicii despre extratereştri. Şi face încă un
pas înainte: „Căutarea acţiunilor extratereştrilor în sistemul
nostru solar, cercetarea undelor radio neobişnuite şi a
fulgerelor neidentificate, sporadice, din cosmos, par a fi
exemple convingătoare ale acţiunilor SETI. însă nu este mai
rezonabil să căutăm «acul» dovezii pentru existenţa inteligenţei
extraterestre decât «grămezile de fân cosmice» de felul unui
«magnet ceresc»? Luna, ca o bază favorabilă pentru supravegherea
planetei noastre, pare a fi un «magnet» pentru acţiunile
extratereştrilor. Această problemă se află sub semnul proiectului
SEAM (Search for Extraterrestrial Action on Moon — căutarea
acţiunilor extraterestre pe Lună) şi analizată intensiv de
Institutul de Cercetare a Fenomenelor Anormale din Harkov,
Ucraina.”
Cercetările SEAM amintesc că deja din anul 1960 Luna fusese
cunoscută ca fiind un corp ceresc de o importanţă esenţială
pentru observarea Pământului. A fost chiar o bază a unei forţe
extraterestre. O „sondă sferică” extraterestră, care a staţionat
pe supra
171
faţa Lunii, a oferit o mulţime de detalii despre o navă cosmică
din orbită — dacă a avut sau nu echipaj, aceasta nu se ştie.
Misiunea a fost bine camuflată. Suprafaţa Lunii proteja nava
de micrometeoriţi şi raze cosmice. Energia sistemului putea fi
reglată prin radiaţia solară. Acum trebuia să fie descoperit doar
un punct de pe care să se poată vedea necontenit Pământul şi
Soarele. Există un astfel de loc?
Fiindcă Luna se roteşte în jurul propriei axe în acelaşi
interval de timp în care înconjoară complet Pământul, se ajunge
la o situaţie neobişnuită: cel care observă mai mult timp Luna se
poate convinge că satelitul nostru natural ne arată mereu aceeaşi
„faţă”, mereu aceeaşi parte. Numai astronauţii Apollo au putut
observa cealaltă parte. Mai grea, dar poate la fel de esenţială,
este descoperirea locului care se află aproape mereu în lumina
Soarelui.
 Aşa cum se ştie, Luna se roteşte în jurul axei sale în aproxi-
mativ o lună de zile. Cu alte cuvinte, o „lună” durează în jur de
patru săptămâni. Potrivit acestui fapt, de la răsăritul şi până
la apusul Soarelui pe Lună trec exact două săptămâni! însă
Soarele stă sub orizontul Lunii alte două săptămâni — domneşte o
noapte de 14 zile! Şi totuşi există şi excepţii. Datorită
orientării „favorabile” a axei Lunii, în apropiere de polii ei
există unele puncte care stau aproape necontenit în lumina
Soarelui, de exemplu părţile sudice ale craterului Malapert (după
numele unui matematician belgian). Acest crater (cu diametrul de
69 km!) se află aproape de polul sud al Lunii. Marginea
craterului urcă până la o înălţime de aproximativ 4 km şi este
luminată de Soare 94% din timpul total. Exact aici, în acest
punct, vor să se concentreze, printre alţii, cercetătorii SEAM,
deoarece aici se presupune că există cea mai mare posibilitate de
a descoperi o acţiune extra- sterestră, o sondă, un sistem de
măsurat, poate chiar o bază, orice.
Devine o căutare foarte captivantă. Probabil că s-a descoperit
în altă parte ceea ce se caută încă cu privirea pe Lună:
artefacte extraterestre, şi anume — direct pe Pământ!
172
11 Artefacte extraterestre
Tot mai mult, oamenii de ştiinţă se confruntă cu lucruri
neobişnuite şi inexplicabile. De exemplu, în anul 1982, un medic
român a făcut o experienţă secretă. Am avut ocazia să vorbesc cu
el despre întâmplarea sa remarcabilă. Pentru a-i păstra
anonimatul, l-am numit pe acest doctor, în care am absolută
încredere, „Dr. X” Curând după terminarea studiilor în domeniul
medicinei, „X”, care atunci se ocupa cu experimente de
transplant, a fost vizitat de un necunoscut în laboratorul său de
la universitate.
„Dr. X": „Bărbatul a venit în laborator cu o valiză de metal
şi a adus un lichid care, la prima vedere, arăta ca apa
obişnuită. Lichidul a fost testat. Mi s-a interzis să particip la
toate testele, am putut vedea doar câteva. Se fixaseră doi
electrozi în artera iepurilor mei de casă şi capetele au fost
introduse în acel lichid. în final, iepurii au murit. în acest
moment, „apa” arăta ca şi cum ar fi început să fiarbă. Când
iepurii au murit, „apa” s-a colorat în cenuşiu şi s-a liniştit
din nou. Mai mult nu pot să spun.”
Autorul: „Ştiţi de unde venise acest bărbat misterios?
„Dr. X„Acea persoană venea din Statele Unite”.
Autorul: „Dar, mai exact, de unde?”
„Dr. X”: „Nu pot să spun. Atunci nu eram o persoană impor-
tantă, eram undeva jos în ierarhia medicinei. Nu am aflat nimic
despre aceasta. Ştiu numai că a venit din Statele Unite.”
Autorul:,Atunci eraţi student?”
 „Dr. X": „Eram la sfârşitul studiilor.”
Autorul: „Mai exact, cu ce vă ocupaţi atunci?”
„Dr. X”: „Am participat la un proiect în care era vorba mai
ales de încercarea de a transplanta glande salivare şi ficatul la
animale. Atunci lucram pentru universitate.”
173
Autorul: „Dar de ce străinul a venit tocmai la dumneavoastră,
vreau să spun în laboratorul în care lucraţi, în acea
universitate?” „Dr. X": „Nu ştiu”
Autorul: „Acel american era însoţit şi de altcineva?”
„Dr. X”: „Nu. Era singur. Era foarte nerăbdător. Nimic
suspect. Vorbea doar în engleză.”
• Autorul: „Se putea recunoaşte, din manifestările sale, din
cunoştinţele sale, cu ce se ocupa?”
„Dr. X": „Nu a spus nimic despre acest lucru. Spunea de mai
multe ori «/don ’t know. Idon ’t know.» Un coleg mai în vârstă l-
a întrebat: «Ce credeţi, există undeva, în cosmos, alte fiinţe
inteligente, există extratereştri?», la care străinul a răspuns
că nu ştie şi că poate să spună doar că există atât de multe
informaţii despre aceasta, încât lumea ar înnebuni dacă le-ar
cunoaşte. Acesta a fost tot comentariul său. Nu a spus nimic mai
mult.” Autorul: „Cât timp a durat această întâlnire?”
„Dr. X”: „Aproximativ trei sferturi de oră, însă acest ultim
experiment nu a durat mai mult de cinci minute, Apoi şi-a strâns
totul. Si-a notat ceva, şi-a luat lichidul şi a dispărut.”
Autorul: „A lăsat pe cineva să se apropie de acel lichid?”
„Dr. X”: „Nimeni nu avea voie.”
Autorul: „Nimeni?”
„Dr. X”: „Da. Nimeni. Cineva a vrut să ia câteva picături, la
care străinul a spus că nu trebuie să atingă lichidul.”
Autorul: „Cât de aproape eraţi de lichid?”
„Dr. X” „La o lungime de braţ.”
Autorul: „Cât de mare era vasul? De fapt care era cantitatea
soluţiei?”
„Dr. X": „Aproximativ o jumătate de litru. într-un vas
transparent. Nimic altceva. Nu avea nici un fel de aparat
electronic, computer, nimic.”
Autorul: „După terminarea experimentului, lichidul a devenit
cenuşiu?”
174
„Dr. X”: „Da. S-a închis la culoare, a devenit cenuşiu şi
complet liniştit, nemişcat.”
Autorul: „Dar încă transparent?”
„Dr. X”: „Uşor transparent.”
Aşa cum dă de înţeles „dr. X”, în timpul acelui experiment au
fost prezenţi şi alţi doctori, precum şi un profesor.
„Dr. X”: „Profesorul care era acolo a dispărut mai târziu
pentru totdeauna. Nu se ştie unde este. Unii spun că ar fi plecat
în vest. Un coleg mai vechi care a stat câteva minute mai mult în
laborator, mi-a spus: «Nebunie, nebunie! Trăim într-o lume total
primitivă!» Nu a vrut să-mi spună mai mult. De ce, nu ştiu.”
Despre ce lichid putea fi vorba? Un lichid care provoca moartea?
Provenea din surse extraterestre? Ce s-a întâmplat cu profesorul?
Cine era acel bărbat care venise din SUA? Un om de ştiinţă care
lucra pentru guvem? Un angajat secret? Astfel de întrebări şi
presupuneri se nasc în primul moment. Totuşi: extraterestrul în
sine îi este suspect omului pentru că foarte puţin au discutat
serios unul cu altul. Istoria se repetă. Până acum nu se crede că
materialul extraterestru mort a căzut pe Pământ sub forma unui
meteorit, lucru de mult dovedit. Astăzi oamenii de ştiinţă refuză
să creadă că, împreună cu meteoritul, au putut ateriza pe planeta
noastră fie organisme extraterestre primitive, fie o navă
spaţială a inteligenţelor superdezvoltate. în zilele noastre, în
acest caz cu totul special, tuturor acestor greutăţi li se
adaugă, pe neaşteptate, o problemă deosebită, pe care nu trebuie
să o uităm: controlul exercitat de serviciile secrete şi de
autorităţi asupra instituţiilor ştiinţifice.
Atunci când un material suspect, posibil ameninţător sau chiar
fals, ajunge în instituţiile de cercetare, imediat armata şi
serviciile secrete „au prins de veste” După un timp, materialul
dispare şi dovada este din nou pierdută! Mare minune! Nu trebuie
să fie prea mult accentuat faptul că astfel de rămăşiţe
neobişnuite stau pe
175
planeta noastră ca şi nisipul în mare. Să ne gândim la
numeroasele culturi terestre, de a căror existenţă putem afla
doar prin descoperirile arheologice din care, în ciuda extinderii
şi importanţei lor, ne rămân atât de puţine materiale!
în SUA există o instituţie cu titulatura Instituie for Defense
Analysis (pe scurt IDA). Aşa cum afirmă Linda Howe, IDA a fost
înfiinţată pe data de 5 aprilie 1956, la iniţiativa ministerului
apărării. Misiunea institutului este aceea de a determina o bună
colaborare a oamenilor de ştiinţă şi inginerilor din universităţi
cu un mic grup de analişti ai Joint Chiefs of Staff (Statul Major
Interarme al SUA), cunoscut şi sub denumirea de Weapons Systems
Evaluation Group (Grupul de evaluare al sistemelor de armament).
Astăzi IDA este concernul de frunte al Defense Advanced Research
Projects Agency (DARPA) [Agenţia de cercetare pentru proiecte de
apărare avansate]... Probabil şi un centru de cercetare al NASA
se află în IDA, sub numele de Communications Research Division
(CRD), în renumita Universitate Princeton.
Se cunosc cazuri când a fost cercetările privind un material
neobişnuit au fost oprite, fapt care conduce la unele speculaţii.
în anul 1975, câţiva muncitori din vestul Ucrainei au făcut o
descoperire foarte neobişnuită. într-o depunere de pământ, veche
de 10 milioane de ani (!), la o adâncime de 8 m, au descoperit o
ciudată „sferă neagră” Unul dintre oameni a luat-o şi a aruncat-o
într-o găleată. S-a spart, putându-se observa interiorul care
reflecta lumina la fel ca oglinda.
Pentru un timp, mica sferă neagră a stat în muzeul din locali-
tate, căci şi aşa nu folosea la nimic. De acolo a ajuns în
diferite instituţii din Moscova. Oamenii de ştiinţă au iniţiat o
cercetare temeinică, însă obiectul a fost cerut înapoi după numai
o săptămână. De-abia au putut fi făcute câteva analize. Şi totuşi
chiar şi primele rezultate au fost mai mult decât uimitoare,
chiar şocante pentru cercetători.
176
Aşa cum s-a dovedit, sfera care avea un diametru de 9 cm, era
formată din două părţi — o foiţă exterioară şi un „sâmbure”
interior. în total, „sfera” cântărea 617 grame. Şi acum vine
surpriza: Când a fost separată foiţa de „sâmbure”, pentru stratul
exterior a rezultat o greutate de 981 g, iar pentru cel interior,
o masă negativă de 364 g.
Deci interiorul cântărea mai puţin decât nimici
Chiar era adevărat? „Sâmburele” era format dintr-un fel de
materie antigravitaţională? Oamenii de ştiinţă au repetat
măsurătorile de trei ori, chiar dacă au folosit aceleaşi metode.
Nu a mai rămas timp şi pentru alte analize. La jumătatea
anului 1994, un om de ştiinţă care a cercetat acel obiect,
doctorul Iuri N. Morozov, mi-a scris într-o germană aproape
perfectă: „Ipoteza despre existenţa unui miez din «antimaterie»
în mijlocul acestei sfere este doar o ipoteză care nu a putut fi
verificată, pentru că posesorul acestui obiect descoperit opreşte
continuarea cercetărilor.”
Numai un an mai târziu de la ciudata descoperire a acelei
sfere, lucrătorii din fosta republică sovietică Komi au
descoperit, de asemenea, un obiect care nu numai pentru ei, ci şi
pentru oamenii de ştiinţă a reprezentat o mare enigmă. De pe
malul râului Vaşka au văzut, în apa râului, o piatră
strălucitoare, argintie, de mărimea unui pumn. La lovirea uşoară
cu o altă piatră, „bucata de argint” a început să împrăştie
scântei. Fireşte că numeroşi oameni de ştiinţă au încercat să
descopere ce se ascunde în spatele acestei pietre, cunoscută şi
sub denumirea de „descoperirea Tuia” sau „Varta”. Cum s-a format?
De unde provenea?
Aşa cum s-a constatat, era vorba de o parte dintr-un obiect
mult mai mare, care avea forma cilindrică sau sferică, şi un
diametru de aproximativ 1,2 m. Pentru alte cercetări, oamenii de
ştiinţă au tăiat obiectul în mai multe părţi şi le-au trimis
diferitelor institute de cercetare, cum ar fi „Institutul pentru
geofizică nucleară şi geochimie”, „Institutul Vavilov pentru
fizică” sau
177
„Institutul Vemadsky pentru oţeluri şi aliaje” Analizele chimice
au adus foarte multe surprize! Obiectul este format îndeosebi din
ceriu, în aliaj cu lantan şi neodim — toate metale din grupa
„lantanidelor” în cantităţi mici se aflau şi fier, magneziu,
uraniu şi molibden. însă lipseau sodiul şi calciul. Nici o urmă!
De ce din toată această mulţime trebuia să lipsească tocmai
sodiul şi calciul? Simplu:
Evident, acel fragment facea parte dintr-un obiect sintetic.
Totuşi pe Pământ nu există posibilităţi tehnice de alcătuire a
unui astfel de aliaj, Jară ca acesta să conţină sodiu şi calciu!
Pe lângă această proprietate, obiectul mai are şi o caracte-
ristică magnetică neobişnuită. O analiză structurală radiologică
a dus la concluzia că este format dintr-o combinaţie de fragmente
minuscule cu diferite structuri cristaline. Fragmentele cele mai
mici au doar ceva mai puţin de 100 de atomii
în legătură cu descoperirea de la Vaşka, doctorul Rubţov
aminteşte că în locul exploziei Tunguska a fost descoperită o
mare concentraţie de ceriu şi lantan. Cine „prelungeşte” capătul
obiectului din Tunguska, deci doctorul Rubţov, va constata cu
mirare că acesta se continuă până în locul descoperirii de la
Vaşka. Un joc ciudat al hazardului? O simplă coincidenţă? Sau mai
mult?
Referitor la fenomenul Tunguska şi la rezolvarea sa, doctorul
Rubţov spunea: „Explicaţia oficială pentru acest lucru este că nu
există nici o explicaţie!” La fel şi cu întrebările despre
descoperirea de la Vaşka. La fel şi cu multe alte fenomene
neînţelese până acum şi care, evident, au legătură cu o
tehnologie dincolo de posibilităţile noastre.
Chiar dacă nu înţelegem ce se întâmplă în jurul nostru, chiar
dacă ne este teamă de „ceilalţi”, de necunoscut, de imponderabil,
— în ciuda tuturor temerilor, trebuie să acceptăm realitatea,
căci toate acestea există!
V. Enigma Triunghiului
Michigan, martie 1994.
în micul oraş provincial Holland, aflat în apropiere de malul
estic al lacului Michigan, începe o seară liniştită. Nimic
deosebit faţă de celelalte zile. Străzile sunt libere, posturile
de poliţie nu au prea mult de lucru. Până în jurul orei 9.30
noaptea.
Agitată, o doamnă anunţă că a observat un obiect luminos
deasupra fermei din apropiere. După spusele ei, acesta pluteşte
într-un singur loc, fără să se mişte. Are mărimea a două auto-
mobile, este rotund şi are mai multe lumini strălucitoare, roşii
şi verzi. Ofiţerul de serviciu merge în acel loc şi se convinge
singur, într-adevăr, acolo sus, pe cerul întunecat atârnă mai
multe „ lumini ” neobişnuite. Stau aşa un timp după care se
îndreaptă, cu o viteză extraordinară, în direcţia sud-vest. Cu
toate că este foarte impresionat, ofiţerul transmite observaţia
unei unităţi din cadrul forţelor aeriene, renunţând la urmărire.
Câteva mile mai departe, luminile sperie pe un alt poliţist, căci
acesta le vede plutind exact deasupra lacului Michigan. Curând,
locuitorii oraşului vecin Muskegon află de la buletinul
meteorologic despre întâmplările inexplicabile care au avut loc
în acea noapte. Cu siguranţă, afară chiar există ceva! Intruşii
au apărut pe radar Mai întâi patru, apoi trei obiecte de zbor
dintr-un material foarte solid, care au format un triunghi. Din
nou, luminile se depărtează rapid, cu o viteză de aproximativ
6000 km/h.
179
Oare era vorba de o tehnologie militară, aşa cum au presupus
controlorii de zbor de la aeroportul Muskegon? Fireşte, avioanele
moderne cu reacţie pot să se deplaseze cu o viteză atât de uimi-
toare. Dar jară nici un zgomot?
în acea noapte misterioasă, un alt martor din
Holland/Michigan a observat cum o grupare de lumini în formă de
triunghi a trecut pe deasupra liceului din Holland. însă este
probabil ca aceste lumini inexplicabile să aparţină unui singur
obiect zburător, unul din misterioasele „ triunghiuri zburătoare
” care, începând cu decenii în urmă, se pot observa mereu, în
toată lumea. De multă vreme, avioanele militare secrete „Stealth"
şi „Aurora” nu mai pot fi învinovăţite de aceste apariţii, lucru
dovedit de declaraţiile miilor de martori oculari!
Enigma fascinantă a „ triunghiului zburător ” este nedezlegată
încă, urma sa pierzăndu-se în noapte, în abisurile universului
şi, mai nou, chiar şi în iadul extraterestru, în cele mai
fantomatice ascunzători ale celor „ cenuşii"
1 O planetă zbuciumată
Potrivit impresiei superficiale a mai multor contemporani,
persistă sentimentul că fenomenul OZN ar afecta numai America de
Nord. Dar de ce „preferă” acestea, aproape cu exclusivitate, acel
continent? Această „impresie superficială” înşeală, căci OZN-
urile au un caracter universal, ele putând fi observate,
fotografiate, sesizate pe radar, fie în SUA, în Canada, în
Brazilia, Africa, Australia sau Europa.
Nu există ţară pe Pământ deasupra căreia să nu fi zburat
obiectele neidentificate!
Totuşi SUA reprezintă principala putere mondială. încă din
anii ’40, în laboratoarele secrete din vestul Statelor Unite, s-a
început lucrul pentru cercetarea şi dezvoltarea primei bombe
180
atomice. Zorile unei epoci noi, întunecate, pe planeta noastră —
şi în acelaşi timp, un proces urmărit cu mare atenţie de o
civilizaţie străină, orientată, probabil, către aspectul
tehnologico-ştiinţific. Nicăieri pe Pământ nu există o astfel de
combinaţie favorabilă: tehnologie avansată în cele mai izolate
regiuni.
Pustietatea vestului american se oferă activităţilor secrete,
atât celor terestre, cât şi celor extraterestre, în aceeaşi
măsură. Aşa cum afirmă Stanton Friedman, încă din primii ani de
după cel de-al doilea război mondial, New Mexico era singurul
ţinut din lume în care o civilizaţie străină a putut să
întâlnească, în drumul său spre univers, trei transformări
substanţiale ale tehnologiei, şi toate în acelaşi timp:
dezvoltarea rachetelor mari, a instalaţiilor radar de mare
putere, şi nu în ultimul rând, a tehnicii nucleare! în afară de
acestea, misteriosul incident Roswell a scos la iveală, de mai
multă vreme, existenţa unei legături între guvernul american şi
fenomenele OZN, legătură aproape invizibilă până acum. Totuşi nu
încape îndoială că OZN-urile nu apar doar în acea parte a
Atlanticului şi mai ales, în regiunile aproape complet nelocuite
ale vestului american. Dimpotrivă. Unii dintre aceşti inteuşi
sunt atât de trufaşi încât par să nu aibă nici cea mai mică
reţinere de a face demonstraţii de zbor în faţa unui public atât
de nuineros.
în special un anumit fel de OZN se arată mereu deasupra
ţinuturilor dens populate — „triunghiurile zburătoare”, foarte
mari, ameninţătoare.
Câteva exemple:
■ în Lincoln (Illinois), zeci de martori oculari observă un
obiect în formă de „ V", care pluteşte prin aer aproape fără nici
un zgomot şi având un reflector luminos. Data apariţiei: 12
aprilie 1897! Una din cele mai vechi date referitoare la un
triunghi zburător!
181
■ în iunie 1962, în Tucson (Arizona) se arată un OZN în formă
de triunghi sau de forma literei greceşti delta (A). Trei tineri
observă cum obiectul pluteşte exact deasupra lor şi împrăştie
fulgere verzi de lumină.
■ în ziua de 1 ianuarie 1979, purtătorul de cuvânt al
Forţelor Aeriene, Albert Chop, împreună cu familia sa, vede un
delta-OZN care se deplasează încet deasupra munţilor din apro-
piere de Palm Desert, California. Este foarte mare şi luminează
de 10 ori mai puternic decât cea mai luminoasă stea a nopţii.
■ în anii 1983/1984, într-un interval de 18 luni, mii de
martori urmăresc triunghiurile ciudate care plutesc, fără zgomot,
deasupra teritoriului Hudson Valley. Mulţi apreciază că mărimea
lor se apropie de cea a unui teren de fotbal.
■ Pe 28 noiembrie 1987, în Dalnegorsk/Rusia se întrerupe
curentul pentru două ore. în acelaşi timp, sute de locuitori
observă pe cer 13 obiecte neidentificate. Printre acestea este şi
un obiect în formă de triunghi, care îndreaptă asupra localităţii
un „reflector de urmărire” Lungimea aparatului este estimată la
400 m.
■ La sfârşitul anului 1989, în Canada, sunt publicate ade-
vărate anunţuri în legătură cu triunghiurile zburătoare. Din nou
sunt descrise ca fiind neobişnuit de mari şi complet silenţioase.
■ în ianuarie 1990, mai mulţi martori văd cum un „ triunghi ”
cu reflectoare puternice pluteşte deasupra Angliei. De asemenea,
tot din Anglia provine şi declaraţia unei martore care mi-a
povestit despre un uriaş obiect în formă de triunghi care plutea
deasupra litoralului. Când s-a înnoptat, încă se putea observa.
în întuneric putea fi recunoscută „ lumina care venea din
interior”.
■ în anii 1989/1990 a putut fi observată una din cele mai
renumite apariţii ale triunghiurilor zburătoare. Mii de oamenii
au fost martori, de această dată în Belgia. Obiectele uriaşe
plutesc, fără zgomot, la o înălţime destul de mică.
182
■ în „cealaltă parte a lumii”, în Australia, apar, de ase-
menea, astfel de obiecte ciudate. în ziua de 8 august 1992 apare
un OZN în Broom, vestul Australiei. Obiectul în formă de triunghi
este învăluit într-un fel de ceaţă, are „lumini albe şi aurii” —
descriere jacută de mai mulţi martori. însă de această dată, unii
dintre ei au auzit un sunet slab emis de acel obiect zburător
straniu.
■ în anii 1994/1995 porneşte un nou val de „triunghiuri
zburătoare” Numeroşi martori vorbesc despre observaţiile lor
remarcabile. în lunile iunie şi iulie 1994, mai mulţi locuitori
ai Angliei au observat pe cer obiecte ciudate. Pe 11 octombrie
1994, fotoreporterul David Bailey din Biddolph, Stoke on Trent
(Anglia), vede un aparat de zbor în formă de triunghi, acesta
având lumini roşii şi galbene. Pluteşte încet la înălţime mică.
La sfârşitul lui noiembrie 1994, în localitatea Dren (Germania),
mai pYecis deasupra spitalului din această localitate, apare un
OZN triunghiular, cu trei lumini albe. în săptămânile şi lunile
următoare, obiecte de zbor neidentificate pot fi observate tot
aici, în Germania, toate având formă triunghiulară.
OZN-uri triunghiulare se arată şi în apropiere de centralele
nucleare. Dacă o asemenea asociere înseamnă şi altceva decât o
pură întâmplare, nu se ştie.
■ Pe 24 iulie 1984, deasupra oraşului New York se pune în
mişcare un astfel de „triunghi” Acesta este uriaş, întunecat,
pluteşte ameninţător pe cer, deasupra centralei nucleare.
■ Un alt incident de acest fel are loc în noaptea de 4 martie
1988. Către ora 10.30 un „triunghi zburător” pluteşte în apro-
piere de „Perry Nuclear Power Plant” de pe malul lacului
Erie/SUA.
■ Pe 12 martie 1991, un alt OZN triunghiular „se interesează”
de centrala nucleară din oraşul belgian Tihange. Se desfăşoară un
spectacol aproape apocaliptic: la numai câţiva metri deasupra
turnurilor de răcire, imensul obiect utopic pluteşte
183
în aer ca şi cum ar fi complet imponderabil. Un reflector
puternic explorează laturile turnului; în acelaşi timp, trimite o
rază direct deasupra deschizăturii din beton. Contrar celor mai
multe afirmaţii, martorii oculari înregistrează un zgomot
puternic în timpul observaţiei. După aproape un minut, colosul s-
a îndepărtat, pentru ca apoi să dispară în noapte.
■ Pe 16 aprilie 1993, în Bayport/ Florida se desfăşoară o
„ vânătoare de urmărire " între un poliţist şi un OZN
triunghiular uriaş. Din nou, acesta se află în apropierea unei
centrale nucleare
— „ Crystal River Nuclear Power Plant ”
Am amintit deja acest caz, cel mai recent dintre toate, în
cartea mea precedentă. între timp am primit alte informaţii
cuprinzătoare şi deosebit de interesante care dovedesc importanţa
acestui incident misterios şi, neapărat, acest loc trebuie să fie
amintit.
în primăvara anului 1993, ţinutul Bayport din Florida este
bântuit de furtuni puternice. „Furtuna secolului” din 13 martie a
produs pagube grele, pe suprafeţe întinse. O lună mai târziu,
ajutorul de şerif Ron Chancey, şeriful din Hemando County, se
află de strajă cu maşina prin ţinutul afectat, în care curentul
electric era încă oprit, ca urmare a furtunii.
Pe la orele 21:30, Chancey observă în întuneric o strălucire
neobişnuită. Dinspre centrala energetică Crystal River, lumina
albastră se lasă printre ramurile copacilor. Chancey este uimit,
căci din acest punct este imposibil de văzut iluminaţia
centralei. Curând constată că luminile se mişcă. Mai mult, îl
urmăresc! Pe orice drum merge, luminile îl urmează pas cu pas.
Ce fel de apariţie misterioasă, chiar fantomatică, era
aceasta?
Câteva zile mai târziu, Fearon L. Hicks, cercetător OZN din
Florida, i-a luat un interviu ajutorului de şerif Chancey şi mi-a
oferit o transcriere a dialogului concludent, precum şi
informaţiile detaliate, foarte importante. Ron Chancey i-a
descris lui Hicks
184
evoluţia dramatică a vânătorii OZN din acea noapte: „Am luat o
curbă spre est şi luminile continuau să mă urmărească. Mergeam cu
aproape 30 de km/h şi am dat radioul mai încet, să mă asigur dacă
se putea auzi vreun zgomot. Când mi-am dat seama că nu se auzea
nimic, am oprit maşina, am coborât şi m-am uitat în sus la
obiectul care plutea aproape deasupra mea. Era foarte greu să-i
recunosc forma, căci nu era o noapte c.u lună. Aveam ca puncte de
reper doar stelele din spatele său. în timp ce stăteam acolo şi
observam obiectul, am întins mâna spre maşină, am conectat
girofarul şi l-am îndreptat în direcţia obiectului. Nu reflecta
nimic, ca şi cum obiectul de zbor ar fi fost negru mat. Am putut
să recunosc cinci lumini albastre „ca un neon”, totuşi nu se
potriveau cu forma obiectului, acesta fiind triunghiular, cu o
parte puţin mai lungă decât celelalte. Avea o mărime de
aproximativ 70-100 m. Am urcat iar în maşină, am oprit
reflectorul şi am părăsit zona cât de repede am putut. Am luat
curbe mici, bruşte, totuşi obiectul rămânea tot deasupra mea,
astfel că aproape am intrat în panică. Când am luat-o pe Pine
Island Drive, unde obiectul zbura tot deasupra mea, am conectat
încă o dată girofarul şi l-am îndreptat spre obiect. Exact în
acest moment, acesta s-a aşezat în faţa maşinii, s-a îndepărtat
de stradă şi a gonit cu o viteză inimaginabilă.”
Ajutorul de şerif Ron Chancey îşi va aminti aceste momente
emoţionante toată viaţa sa. Nimeni nu poate să spună ce se
ascunde în spatele obiectului de forma literei delta. După tot
ceea ce a văzut, Chancey nu-şi poate imagina că acesta provine de
pe Pământ. Nici OZN-ul de la Bayport nu a fost observat doar de o
singură persoană. Numeroşi alţi martori au dat declaraţii scrise
despre întâmplările lor neobişnuite din 16 aprilie 1993. în acea
seară, Durwood P. Dortch, împreună cu familia sa, se dusese la
pescuit în parcul Bayport. Deodată observă nişte lumini ciudate
pe cer: „Vedeţi luminile de acolo? Dumnezeule, acest avion este
185
enorm!” Şi soţia sa Vicki şi-a dat seama că acela nu putea să fie
un avion obişnuit.
Mai târziu, Vicki D. Dortch mi-a spus: „Sunt sigură că nu era
un avion sau elicopter pentru că luminile demonstrau că obiectul
era mult mai mare decât orice avion pe care l-am văzut vreodată.
Mai mult, nu scotea nici un zgomot şi nici nu se mişca. Era
foarte liniştit.”
Când familia a vrut să plece din parc, a fost reţinută de
ajutorul de şerif Chancey: „Trebuie să vă pun o întrebare”, a
explicat şeriful, la care Dortch a răspuns doar atât: „Nu spuneţi
nimic. Da, am văzut acel obiect pe cer!”
Alţi martori care se aflau la acea oră în parc, au văzut şi ei
acelaşi lucru. Aşa cum s-a constatat, triunghiul uriaş apăruse
deja din timpul după-amiezei.
Prin fereastra dormitorului său, doamna Mary McCracken a văzut
deasupra copacilor o lumină foarte strălucitoare. Obiectul s-a
îndreptat spre casa sa şi a zburat peste acoperiş. După întâm-
plarea lui Chancey, mai precis două zile mai târziu, Lisa Curran
în vârstă de 28 de ani, care locuieşte în vecinătate, în New Port
Richey, a văzut, în plină zi, acelaşi obiect. Plutea sus,
deasupra ei, şi se înălţa tot mai mult, până nu mai putea fi
observat.
2 Protocolul imposibilului
Deja de multă vreme circulă zvonuri foarte controversate,
conform cărora martorii nevinovaţi ai unor evenimente OZN au
primit vizite misterioase de la persoane îmbrăcate în negru,
acestea ameninţându-i cu toate necazurile posibile, în cazul în
care povesteau ceva despre întâmplările lor neobişnuite. Aceşti
străini numiţi „Men in Black” (MIB — oameni în negru) sunt
consideraţi a fi oamenii guvernului. Mulţi au presupus chiar că
aceştia ar fi ei înşişi extratereştri, câteodată fiind suspectaţi
de capacităţi supra
186
naturale. Diferite autorităţi ale statului par a adopta o tactică
masivă de intimidare, prin care acele persoane care se
interesează prea mult de OZN sunt reduse la tăcere.
în anul 1987, când cercetătorul american Robert Todd s-a
interesat de incidentul OZN din Cuba, în care un avion MiG fusese
„înghiţit” de către un obiect zburător necunoscut, acesta a
primit o mică scrisoare din partea NSA. Ea conţinea ca de obicei
o negare a evenimentului. După aceea, a scris şi el către NSA şi
a spus că dacă NSA nu se arată a fi deloc cooperativă, se
adresează direct Cubei. Citind scrisoarea agenţiei, Todd credea
că acolo sunt ascunse date secrete. De aceea, în ziua de 14 iulie
1978 a rugat NSA să-i spună dacă acest lucru este real. în cazul
în care află ceea ce doreşte, renunţă la ideea de a trimite în
Cuba informaţii. 14 zile mai târziu, înainte de a primi vreun
răspuns şi de a continua cercetările, în locuinţa lui Robert Todd
se aflau doi agenţi FBI care i-au citit legile privind spionajul
şi au subliniat ameninţarea pedepsei cu închisoare pe viaţă, ca
urmare a trădării patriei. Aşa cum mi-a relatat Stanton Friedman,
Bob Todd a primit atunci şi un apel telefonic din partea unui
general al armatei, acesta dându-i de înţeles că toate
informaţiile referitoare la incidentul din Cuba sunt secrete. De
altfel, Stanton Friedman s-a ocupat intens de cazul cubanez în
anii ’ 70 şi a vorbit cu doi martori care lucrau atunci la
posturile de observaţii NSA, ambii confirmând întâmplarea.
Robert Todd trebuia să fie intimidat de către agenţii FBI,
pentru a înceta cu indiscreţiile sale. Există multe cazuri
asemănătoare. Să ne gândim la doctorul Paul Bennewitz, a cărui
cercetare trebuia să fie înăbuşită într-o mlaştină a
dezinformării! De altfel, şi Fearon L. Hicks mi-a scris de puţin
timp că i s-au pregătit probleme: „Acum sunt afară din unghiul de
tedere al scenei OZN. Am cam intrat în conflict cu unele
autorităţi ale statului şi am fost nevoit să pun capăt
cercetării” Câteva luni mai târziu, când l-am întrebat dacă ştie
despre ce autorităţi era vorba, mi-a trimis o scrisoare în care
mi-a spus că nu ştie şi, mai mult,
187
între timp s-a hotărât să reia firul cercetării. Totuşi mă
„cuprinde” sentimentul că Hicks ştia mai mult. în încheierea
scrisorii m-a sfătuit să fiu atent şi, de acum înainte, să-mi
ridic privirea când merg pe stradă.
în primăvara anului 1977, deasupra regiunii germane
Langenargen au apărut pe cer lumini neobişnuite care au putut fi
observate în timpul nopţii de 23 spre 24 februarie, de către mai
mulţi martori oculari. Unul dintre aceştia a intrat de-a dreptul
în panică, totuşi a trăit o confruntare cu adevărat
înspăimântătoare. Aşa cum a afirmat mai târziu, în acea noapte a
întâlnit două fiinţe mici, neomeneşti, cu cap mare şi ochi
dispuşi oblic!
în urma unui interviu pe care îl dădusem postului de radio
Lindan/ Bodensee, în legătură cu cartea mea intitulată „Nu suntem
singuri!”, am purtat o discuţie foarte interesantă cu Jens Bohn,
directorul acestui post de radio. A venit vorba şi despre întâm-
plările misterioase din Langenargen: „Atunci am făcut anchete şi
pentru acest caz”, mi-a explicat el, „totuşi peste tot ne-am
lovit de zidurile tăcerii impuse de primar, poliţie şi alte
autorităţi. Ni s-a spus că este mai bine să nu ne mai preocupe
această chestiune. Primarul nu a dat explicaţii. Fiul său a
declarat că tatăl ştie câte' ceva despre aceasta, totuşi nu vrea
să facă nici o declaraţie oficială. Poliţiştii au intervenit
imediat, spunând că în acest caz nimeni nu-şi spune părerea. în
cele din urmă am aflat că guvernul susţine financiar cercetarea
cazului Langenargen de 15 ani. Fireşte că nimic din toate aceste
cercetări nu se publică!”
Dcci mereu acelaşi lucru! Martorii OZN, jurnaliştii şi
cercetătorii sunt deseori intimidaţi sau chiar ameninţaţi! Armata
a subliniat faptul că nimeni nu trebuie să afle nici cel mai
neînsemnat lucru despre întâmplarea reală, despre desfăşurări şi
implicări. Totuşi există, cei drept foarte rar, şi unele
excepţii. Deşi faimoase, acestea sunt aproape de neînţeles.
O qjtfel de excepţie se referă la apariţiile impresionante ale
„triunghiurilor zburătoare” de deasupra Belgiei, din anii 1989 şi
188
1990. Armata belgiană a arătat o sinceritate şi o cooperare
nemaiîntâlnite până atunci, prin fapte numeroase, aproape de
neînţeles.
Ce se raportase atunci?
încă din septembrie 1989, unii martori oculari văzuseră
deasupra Belgiei numeroase obiecte de zbor foarte ciudate şi
lumini inexplicabile. La fel şi pe 29 noiembrie în acelaşi an.
între orele 17.00 şi 17.30, unui jandarm de la frontiera
germano-belgiană, i se pare suspect un obiect care zbura
surprinzător de aproape de sol, acesta având două, poate chiar
trei reflectoare extrem de luminoase. Ciudăţenia a trecut încet
mai departe, la o distanţă de aproximativ 500 m.
Puţin timp după aceasta, „avionul misterios” atrage atenţia a
doi jandarmi din brigada Eupen, acesta aflându-se la o distanţă
de câţiva kilometri în direcţia sud-vest de locul primei
apariţii. în primul rând ei sunt uimiţi de lumina intensă care
inundă poiana aflată numai la câţiva metri depărtare de şosea.
Ambii jandarmi vor să cerceteze de unde provine lumina şi
încetinesc mersul maşinii. Când ajutorul de şofer priveşte în sus
prin geam, nu-i vine să creadă ceea ce vede! Formele obiectului
de zbor se arată clar pe fundalul cerului în apusul soarelui: un
triunghi isoscel ale cărui laturi se curbează spre bază. La
colţuri, obiectul are trei reflectoare ale căror conuri de lumină
ajung pe pământ şi care sunt uimitor de stridente. Exact în
centrul triunghiului se arată încă o lumină roşie care se aprinde
de două ori într-o secundă, putând fi văzută deplin.
Jandarmii anunţă imediat observaţia lor neobişnuită şi se
interesează de manevrele de zbor ale noilor prototipuri. Negativ.
Nimeni nu ştie cine sau ce se ascunde în spatele apariţiei pe
care ambii jandarmi o văd pe cer în acele minute! Nu le rămâne
altceva de făcut decât să-şi continue drumul, totuşi OZN-ul nu le
iese din minte. în momentul în care pornesc mai departe,
triunghiul de aproximativ 30 m se pune în mişcare, fară nici un
zgomot. Cei doi încearcă să devieze cursul acestuia pe o altă
parte a străzii.
189
Manevra lor pare să reuşească, obiectul se apropie. Şi totuşi se
opreşte brusc şi se întoarce, zburând apoi în direcţia opusă. Din
depărtare, jandarmii pot observa încă aparatul de zbor. Nu
renunţă la urmărire.
Triunghiul zboară acum peste Eupen în direcţia Gileppe-
Talsperre. Acolo se opreşte lângă un turn. între timp, distanţa
devine prea mare pentru a distinge amănuntele. Ceea ce se
întâmplă în următoarele minute rămâne un fenomen de neînţeles,
necunoscut încă. OZN-ul apare ca un cerc luminos care reflectă
fascicule de lumină roşie. Evident, acestea sunt emise cu mare
viteză de obiectul alb şi pot fi văzute timp de câteva minute.
După aceea, fantoma dispare în noapte. Numai în locul de unde
sunt emise razele se menţin sfere roşii de lumină care se
răsfrâng asupra sferei albe din centru, înconjurând-o pentru mai
mult timp. în continuare, ritmul magic al strălucirii se repetă.
Deodată, aproape de ora 7.00 seara, un al doilea obiect zbu-
rător străbate întunericul. Din nou un triunghi. Obiectul apare
în spatele unui peisaj silvestru şi străbate cerul cu o viteză
extraordinară. Când cea de-a doua „platformă” reduce din viteză
iniţială, se înclină spre orizontală. în acest moment apare un
amănunt nou, neobservat până acum: deasupra triunghiului se află
un fel de boltă sferică ce prezintă mai multe „ferestre”
dreptunghiulare luminoase. Din păcate, obiectul este vizibil
pentru puţin timp, depărtându-se apoi spre nord.
în acea seară numeroşi belgieni au fost martori oculari ai
acelor apariţii ciudate. în săptămânile şi lunile următoare,
sute, poate chiar mii de persoane au văzut cum platformele
triunghiulare pluteau pe cer. Acestea s-au numărat printre cele
mai importante apariţii din ultimii ani.
Cei mai mulţi martori descriu obiectele ca fiind triunghiuri
uriaşe cu margini rotunjite, la capetele căruia fusese plasat un
„reflector” sferic, foarte puternic. Martorii au afirmat că acele
conuri luminoase puteau fi văzute foarte clar pentru a constata
că nu sunt „normale” Reflectoarele, de asemenea, luminau ciudat.
190
Un meteorolog al aviaţiei belgiene a relatat, spre exemplu, că
a observat cum un OZN zbura la o înălţime foarte mică. Cele trei
„reflectoare” luminau puternic şi, cu toate că în acea seară era
ceaţă, în aer s-au format conuri „mici” de lumină. în plus, solul
nu a fost luminat, deşi obiectul zbura la o distanţă uimitor de
mică. Şi să nu uităm că aceste afirmaţii sunt făcute de un
meteorolog specialist!
Evident, în acele luni s-au arătat deasupra Belgiei mai multe
obiecte de zbor diferite. Pe lângă triunghiuri, martorii au văzut
şi obiecte în formă de romb, sferă şi dreptunghiuri, predominând
însă forma triunghiulară. Aproape mereu, martorii au văzut o
lumină roşie exact în centrul platformei. Rareori lipsea.
Unul din amănuntele cele mai remarcabile referitoare la acele
obiecte de zbor este plutirea lor, fară nici un zgomot. în mare
parte, triunghiurile s-au dovedit a fi capabile să se menţină în
aer fără cel mai mic zgomot. Şi mereu au zburat încet, aproape
ameninţător, deasupra teritoriilor dens populate, pentru ca apoi
să se retragă brusc, cu o viteză uluitoare. Fireşte, nu numai
civilii au observat aceste întâmplări utopice. Şi militarii
belgieni au avut parte de confruntări cu imposibilul.
3 Dincolo de moarte?
Armata belgiană a aplicat şi ea „tactica tăcerii”, întocmai ca
motto-ul: „Nu întrebaţi nimic, căci nu ştim nimic; şi dacă am şti
ceva, nu v-am spune nimic sigur!”
în ianuarie 1990, Societatea Belgiană de Cercetare a
Fenomenelor Spaţiale („Societe Belge d’Etude des Phenomenes
Spatiaux” = SOBEPS), căreia îi revine misiunea specială de
cercetare a „triunghiurilor zburătoare” din Belgia, s-a informat
de la aviaţia belgiană în legătură cu semnalele radar neobişnuite
care trebuie să fi fost înregistrate în jurnalul zilei de 2
decembrie 1989.
191
Răspunsul a fost acela că nu s-a înregistrat nimic neobişnuit în
acel timp - exceptând unele ecouri derutante care nu se explică
decât prin situaţia atmosferică schimbătoare. Asta a fost tot.
Punct, însă, în mod surprinzător, unii membri ai SOBEPS au fost
invitaţi să viziteze instalaţiile radar ale NATO din ţinutul
belgian Glons, pentru a se convinge că aviaţia nu ascundea nimic.
într-adevăr, la majoritatea întrebărilor s-a răspuns sub forma:
„Credeţi-ne, noi nu avem nimic de ascuns, vă garantăm că nu am
înregistrat nimic.” Pentru cei de la SOBEPS, aceasta era o
atitudine mai mult decât mulţumitoare; totuşi deasupra Belgiei au
avut loc cele mai neînţelese fenomene, căci sute de persoane
demne de încredere le văzuseră!
Acolo sus fusese ceva!
Sub presiunea stăruitoare a întrebărilor, forţele aeriene şi-
au oferit apoi colaborarea cu SOBEPS, în cazul în care acest
lucru ar fi fost aprobat de ministerul apărării. în mod
surprinzător, ministerul apărării a reacţionat imediat şi în sens
pozitiv! în sfârşit, se ajunsese la o situaţie ideală în istoria
cercetării OZN de atunci. Instituţii militare şi grupuri de
interese civile au lucrat mână în mână pentru a lămuri un fenomen
neînţeles, real.
De altfel, deja în decembrie 1989, un maior belgian care
fusese desemnat pentru cercetarea OZN, a declarat ziarului La
Derniere Heure: „Ne-am hotărât să aflăm ce se petrece deasupra
Belgiei. Pe bună dreptate, am fost sceptic la admiterea
activităţii care ne îndreaptă spre realitatea fenomenului.
Totuşi, de opt zile mă entuziasmează ceea ce am descoperit.”
Era clar faptul că obiectele de zbor străine pătrunseseră în
spaţiul belgian. Dar despre ce anume era vorba, nimeni nu poate
să spună.
Deja începând cu prima apariţie din 29 noiembrie 1989, forţele
aeriene belgiene se aflau în stare de alarmă. Pentru
identificarea intruşilor au fost puse la dispoziţie două sisteme
radar precum şi două avioane de vânătoare tip F-16. Prima misiune
a avioanelor a
192
fost în decembrie 1989, când în apropiere de Liittich fusese
văzut de la sol un obiect zburător neidentificat. Piloţii nu au
găsit nimic, în noaptea de 30 spre 31 martie 1990, din nou au
fost văzute numeroase lumini inexplicabile pe cer. Spre deosebire
de observaţiile din 29 noiembrie 1989, aceste apariţii nu au
putut fi recunoscute prea bine de pe pământ, pentru că nu se mai
aflau la mică înălţime. însă de data aceasta, acolo se aflau
radarele militare.
Din nou, două avioane de vânătoare F-16 au decolat pentru a
lua contact cu străinii. Atât radarul de la bord cât şi cel de la
sol arătau acum date importante. în momentul când radarul de la
bordul unui F-16 a înregistrat cele două obiecte misterioase,
acestea s-au retras cu o viteză incredibilă. Astfel, piloţilor
le-a fost imposibil să le mai urmărească. Şi de la sol, martorii
au putut observa cum „luminile misterioase” s-au micşorat şi, în
final, au dispărut.
Cercetătorul SOBEPS şi profesorul fizician August Meessen a
analizat înregistrările radar. Rezultatul depăşeşte orice
imaginaţie!
Aşa cum s-a arătat, OZN-urile s-au deplasat cu o acceleraţie
de 46 de ori mai mare decât acceleraţia gravuitaţională (Ig) — pe
scurt, cu 46g. într-adevăr, era inimaginabil! O rachetă americană
Patriot dezvoltă o acceleraţie de maxim 40 g!
în timpul decolării unei rachete, astronauţii trebuie să
suporte momentan presiunea asupra propriului corp, ca urmare a
unei acceleraţii de 8g. Este o situaţie critică. înjur de 10 g,
chiar şi im pilot foarte bine antrenat vede negru în faţa
ochilor!
într-adevăr, oamenii pot suporta acceleraţiile foarte mari
numai pentru puţin timp. în ţinuturile experimentale din White
Sands în New Mexico, americanul Pauli Stapp, cu ajutorul unei
rachete, a ajuns la o acceleraţie enormă, de 43 g, aproape dublul
acceleraţiei gravitaţionale la suprafaţa Soarelui!
Câţiva ani după acest experiment riscant, în urma căruia
pilotul şi-a pierdut vederea pentru opt zile, căpitanul Beeding,
un fiziolog american, a făcut o încercare riscantă. Prin frânări
radi
193
cale ale scaunului de rachetă, pentru fracţiuni de secundă,
corpul său a fost supus unei greutăţi de peste cinci tone —
echivalând cu o acceleraţie de 83g! Beeding şi-a pierdut vederea
şi nimeni nu credea că va scăpa fară consecinţe grave. însă toate
efectele negative ale acestei încercări şocante au dispărut după
un timp şi, de asemenea, şi-a recăpătat şi vederea. O dată cu
acest test a fost atinsă limita maximă!
Este clar că într-un interval de timp mai mare, astfel de
forţe sunt mortale pentru oameni. Acum apar întrebările
inevitabile, ca de exemplu: Din ce materiale sunt construite
aceste obiecte de zbor necunoscute? Cine se află la bord, astfel
încât să poată suporta aceste forţe? Este oare posibil ca în
jurul acestor obiecte să se formeze câmpuri care le izolează de
forţele acceleraţiei?
Desigur, cercetătorii trebuie să se întrebe, în primul rând,
dacă nu cumva s-a strecurat o greşeală în măsurătorile şi
estimările făcute de ei! Din nefericire, între timp s-a dovedit
acest lucru. Din ce motive instalaţiile radar nu au mai
funcţionat normal în timpul apariţiei? Ciudat, şi în ziua de 2
decembrie 1989 au apărut defecţiuni care nici până în prezent nu
au putut fi explicate în întregime. Oare pot fi explicate prin
apariţiile OZN? Pentru a stabili motivul
— fie o defecţiune obişnuită, fie o influenţă voită,
extraterestră — ne ajută doar numeroasele observaţii directe şi
total independente de radar, şi anume că triunghiurile belgiene
s-au retras cu o viteză excepţională, neputând fi ajunse de nici
un obiect zburător cunoscut. Şi alte incidente OZN au putut
demonstra acceleraţiile extreme, care au fost măsurate de radar.
Niciodată radarul nu se înşeală! Aşa cum a afirmat însuşi
profesorul Meessen, încă de la începutul anilor ’60 se cunosc
cazuri în care obiecte de zbor necunoscute dezvoltau acceleraţii
enorme, ajungând la o viteză de 16.000 km/s (adică de 13 ori
viteza sunetului în aer) aceasta întrecând orice posibilităţi
tehnice de pe pământ.
194
în legătură cu întâmplările din anii 1989-1990 din Europa de
Vest, însuşi comandantul forţelor aeriene belgiene, Wilfred
DeBrouwer, ajunge la concluzia că obiecte de zbor au demonstrat
aptitudinile, posibilităţile zborului cosmic actual. în încheiere
excelentului raport SOBEPS, de 700 de pagini, referitor la apa-
riţiile de atunci, DeBrouwer afirmă pe scurt: „în mod sigur va
veni şi ziua când fenomenul va putea fi cercetat cu ajutorul unor
radare de poziţie super-dezvoltate, care nu mai permit nici un
dubiu. Prin aceasta, vălul care acoperă de multă vreme misterul
va putea fi înlăturat parţial. Şi mai există un secret. Există,
este real. Singur, acesta constituie deja o concluzie importantă”
4 Faţă în faţă cu viitorul
Oamenii care, de la un moment la altul, ajung departe de
imaginea obişnuită a lumii, de modul lor obişnuit de a gândi, de
ştiinţa lor, trec printr-o stare de şoc deloc neglijabilă. Unii
încearcă, după mult timp, să se gândească la ce li s-a întâmplat,
în timp ce alţii caută încă explicaţii şi îşi analizează
impresiile.
în ceea ce priveşte acele apariţii, martorii oculari au ajuns
la diferite concluzii şi interpretări. Unul crede că este vorba
de un triunghi strălucitor care pluteşte liniştit deasupra
ţinutului, deci un obiect zburător ciudat, altul crede că are o
viziune religioasă, altuia nu-i vine să creadă ceea ce vede şi
are impresia că totul este o halucinaţie, şi un altul se opreşte
la inteligenţele extraterestre. Unde este adevărul? Din nou acest
echilibru al faptelor reale şi al probabilităţilor. Din nou
trebuie să ne amintim că, pe de o parte, probabilităţile în cazul
existenţei unei inteligenţe străine nu sunt concrete, iar pe de
altă parte, faptele vorbesc o limbă foarte clară.
în ceea ce priveşte triunghiurile belgiene, conform evaluării
afirmaţiilor martorilor oculari, este vorba de obiecte de zbor
fizice, materiale, cu o tehnologie foarte înaintată. Obiectele se
195
deplasează fără zgomot, şi atunci când plutesc în aer, şi când
execută o manevră cu un grad ridicat de mobilitate. în orice caz,
capacitatea lor de accelerare este foarte mare.
Dacă se aprobă proiecte militare dezvoltate, există acum
limite tehnologice care — aşa cum recunoaşte şi maiorul DeBrouwer
— sunt depăşite. Şi încă ceva: triunghiurile zburau deasupra
Belgiei. Dacă erau implicate forţele militare americane, atupci
americanii au violat suveranitatea statului belgian. Şi acest
lucru se repetă într-un interval de mai mulţi ani! Şi de ce
Statele Unite au trebuit să testeze avioanele ultrasecrete
deasupra unei ţări atât de dens populată, deasupra oraşelor Eupen
sau Liittich, şi la o înălţime atât de mică?! Atunci pentru ce
această tăinuire aproape paranoică a amenajărilor de la Groom
Lake din Nevada, a tehnologiilor ultrasecrete ale statelor
dezvoltate, şi a prototipurilor de avioane precum Aurora?
Totul ar fi absurd. Acela care presupune că deasupra Belgiei
au fost făcute probe de zbor cu bombardiere Stealth sau cu
avioane asemănătoare cu Aurora, trebuie să se gândească ce
consecinţe grave ar fi dacă un astfel de aparat american s-ar
prăbuşi pe teritoriul locuit, mai ales că nu este vorba de
teritoriul american!
Faptul că triunghiurile zburătoare au adesea un „comportament
inteligent”, adică reacţionează ca şi când ar fi atacate, reiese
din numeroasele afirmaţii. Unii martori au avut chiar senzaţia că
obiectele sau presupuşii posesori ai acestora îi observă. Doar o
senzaţie? O senzaţie echivalentă cu aceea când avem impresia că
în spatele nostru este cineva. Şi dacă, într-adevăr, există
cineva?
Totuşi obiectele zburătoare par să se intereseze de infra-
structura noastră, de ţinuturi experimentale, baze militare
secrete şi cercetează cu lumini şi raze de reflector turnurile de
răcire. Astfel de „reflectoare” sunt observate mereu în legătură
cu toate OZN-urile, nu numai cu „triunghiurile zburătoare”
196
Impresiile martorilor se dovedesc a fi foarte diferite, atât
în ceea ce priveşte neverosimilitatea, cât şi referitor la
puterea afirmaţiei.
încă de la începutul valului de apariţii belgiene, în noaptea
de 20 spre 21 noiembrie 1989, apare pe cer un obiect
înspăimântător, care zboară încet, la înălţime mică. Este rotund,
are în jur de 60, poate chiar 80 m şi reflectă lumina ca şi un
corp metalic. Un martor îşi aminteşte: „Am avut afurisita
senzaţie că sunt urmărit”.
Declaraţiile unei martore care, în ziua de 1 decembrie 1989,
s-a aflat faţă în faţă cu unul din acele triunghiuri, au fost
complet diferite: „în acel moment mă.cuprindea... o senzaţie de
linişte... Simţeam că în acel obiect era o forţă măreaţă,
superioară” Totuşi cele mai multe confruntări cu triunghiurile au
fost tulburătoare, înspăimântătoare.
în cuprinzătorul studiu SOBEPS există şi observaţia OZN făcută
de locotenent-colonelul Andre Amond care, în seara zilei de 11
decembrie 1989, mergea spre gara din Gembloux împreună cu soţia
sa. într-o scrisoare, Amond a scris: „Se poate vedea un reflector
alb, uriaş, mai mare decât un avion. în acest timp mă cuprinde o
senzaţie neplăcută. Soţiei mele îi este frică şi mă roagă să
pornesc motorul - din cauza noii direcţii a obiectului, a lumi-
nozităţii sale neobişnuit de mari, anormale de lumină, şi mai
ales pentru că nu auzim nici un zgomot de motor”
La începutul lunii februarie 1990, un tânăr de 16 ani observă
un obiect zburător în formă de triunghi care pluteşte pe cer fără
să se mişte. în dimineaţa următoare se află într-o stare de
confuzie totală. Se îndreaptă către flori şi vorbeşte cu ele, aşa
cum obişnuia să vorbească cu mama sa. Cuierul pentru haine îl
vedea sub înfăţişarea surorii sale. După o consultaţie
oftalmologică, un doctor a constatat că „tânărul a văzut ceva
care l-a speriat puternic”. Mai târziu, acesta îşi aminteşte că a
văzut un obiect ciudat pe cer. Când triunghiul cu cele trei
lumini albe s-a apropiat de el, a avut senzaţia că „vine să îl
ia”
197
Probabil că a avut dreptate.
Cel puţin un eveniment care a avut loc în altă parte a lumii
dovedeşte că „triunghiurile zburătoare” pot deveni periculoase.
5 Dispărut fără urmă
De câţiva ani, insula Porto Rico se numără printre cele mai
active „scene OZN” din lume. întâmplările s-au înmulţit în anul
1987, în urma unei explozii misterioase care a avut loc sub
Laguna Cartagena, în care se concentrează activităţile OZN. în
zilele imediat următoare, localnicii au observat cum membri ai
trupelor speciale americane, îmbrăcaţi în costume de protecţie,
au ocupat teritoriul. Ţinutul a fost înconjurat pentru a
împiedica alte daune pricinuite de curioşi şi fanatici OZN, aşa
spune partea oficială. Totuşi, de atunci au sporit apariţiile OZN
deasupra oraşului Porto Rico, instituţiile locale le-au atras
atenţia martorilor, iar aceştia, din contră, au luat anunţurile
sub formă de glumă.
în ziua de 28 decembrie 1988 a avut loc un incident de-a drep-
tul şocant, care a fost confirmat de aproximativ 100 de martori
oculari. Deasupra teritoriului din Cabo Rojo, în acea seară a
apărut un OZN uriaş în formă de triunghi, sub care se putea
recunoaşte o „sferă de lumină” galbenă. Tot aşa cum s-a întâmplat
mai târziu în Belgia (atunci au decolat două avioane de vânătoare
ale armatei americane şi au încercat să se apropie de obiectul
gigantic). Ca nişte ţânţari, ambele avioane americane se
învârteau în jurul monumentului plutitor, imaginar, care părea să
fi venit în lumea noastră din alte timpuri, spaţii sau
dimensiuni.
„în total au avut loc trei încercări de capturare”, îşi
aminteşte unul din martori. „De fiecare dată OZN-ul încetinea,
apoi rămânea în aer aproape nemişcat. Este de necrezut! Cum poate
un astfel de obiect uriaş să se menţină în aer?... Al doilea
avion s-a oprit în partea dreaptă a obiectului, în timp ce primul
se afla mai la stânga.
198
Nu ştiu prea bine ce s-a întâmplat. Unul din cele două avioane
zbura deasupra, dedesubtul sau în altă parte a OZN-ului? Am
ţipat, căci am crezut că va avea loc o ciocnire, o explozie. Dar
aparatul a dispărut pur şi simplu... Mi-am.spus: «Doamne, ce s-a
întâmplat? A dispărut!»”
Puţin timp după această întâmplare inimaginabilă, înspăi-
mântătoare, obiectul uriaş a înghiţit şi cel de-al doilea avion:
„Când OZN-ul şi-a schimbat cursul spre vest, a dispărut şi cel
de-al doilea avion. Dintr-o dată nu s-au mai auzit zgomotele
motorului” Alţi martori observaseră mai întâi cum în jurul
triunghiului uriaş se formau sfere mici de lumină, ca şi cum ar
fi încercat să ţină la distanţă ambele avioane de luptă. Aceste
lumini roşii au urmărit mai târziu un al treilea avion, care
niciodată nu se apropiase prea mult de triunghi.
După ce OZN-ul înghiţise în corpul s^u cele două avioane
americane - de tip F-14 sau F-15, acesta s-a pus în mişcare, fără
nici cel mai mic zgomot. Masivul obiect zburător s-a înălţat
treptat şi s-a apropiat de Lacul Şaman, deasupra căruia a plutit,
la o distanţă foarte mică. Dar numai pentru un timp. Apoi s-a
înălţat din nou, încet, şi a început o transformare de necrezut.
Martorii uimiţi au observat cum obiectul se deforma. A început să
se „lungească” considerabil şi, din ce în ce mai mult, lua forma
unei ţigări de foi! Cu siguranţă, în această „mutaţie” şi
avioanele au avut un rol. Totuşi s-a constatat că, într-adevăr,
OZN-ul şi-a schimbat forma. Deodată, din mijlocul acestuia a
ieşit un fulger de lumină strălucitoare, un fel de explozie,
totuşi fară nici cel mai mic zgomot. S-au împrăştiat scântei şi,
dintr-o dată, obiectul s-a spulberat! Acum două jumătăţi de
triunghi pluteau una lângă alta
— una lumina galben, cealaltă roşu intens. Ambele „OZN-uri
parţiale” au pornit cu o viteză uimitoare în direcţia est,
respectiv nord. De necrezut! Dacă într-adevăr a avut loc acest
incident — şi mulţimea de martori oculari dovedeşte acest lucru
—, atunci, fără îndoială, se numără printre cele mai importante
drame OZN!
199
Dar ce s-a întâmplat cu avioanele americane, cu piloţii? Până
acum nu au fost găsite rămăşiţele lor şi nici o dovadă care să
confirme că ar exista undeva.
Armata a luat din nou atitudinea sa tipică în astfel de cazuri
— tăcerea. Când cercetătorul OZN Jorge Martin s-a interesat de
activităţile de zbor de pe insulă, a primit de peste tot acelaşi
răspuns: nici un avion nu se afla atunci în aer, iar de
apariţiile OZN, nimeni nu „ştia” nimic. Un funcţibnar al
„Roosevelt Road U.S. Naval Base” din Porto Rico, a afirmat că în
acel timp nu se aflau în zbor avioane ale bazei şi că toată
povestea cu triunghiul uriaş care înghiţise două avioane este
absurdă şi falsă. Ciudat, căci un funcţionar al FAA (Federal
Aviation Administratiân — Administraţia Federală a Aviaţiei) a
afirmat că ştie că în acea zi se aflau în aer avioane ale Bazei
Roosevelt. De aceea a fost foarte surprins de faptul că baza
tăgăduieşte acest lucru. Deci, cine are dreptate? Martorii
oculari sau armata?
Aşa cum a aflat Martin de la un ofiţer de marină militară, au
fost şi înregistrări pe radar, care dovedeau totul: apariţia
obiectului uriaş, apropierea celor două avioane, contopirea
punctelor într-un semnal emis de radar etc. într-adevăr, aşa cum
a spus, pe scurt, ofiţerul, materialul a fost imediat acoperit şi
ţinut sub cea mai strictă supraveghere — la ce altceva se mai
putea aştepta?
Nu a trecut nici măcar o oră de la întâmplările din Cabo Rojo,
când în această regiune au avut loc activităţi militare
neobişnuite. Astfel, a aterizat acolo un mic avion militar, al
cărui echipaj trebuia, probabil, să cerceteze incidentul. între
timp au aterizat şi câteva elicoptere. Nu aveau nici o lumină de
poziţie şi zburau foarte jos — angajarea elicopterelor fară
lumini nu este o raritate în activităţile OZN neobişnuite. în
unele din aceste cazuri tulburătoare, ele au un rol esenţial. Vom
mai vorbi despre aceasta. în orice caz, abia se poate tăgădui că
pe 28 decembrie 1988, în Porto Rico au avut loc activităţi
militare remarcabile, la care au participat, nu în ultimul rând,
cinci nave din marina americană.
200
Probabil armata nu fusese atenţionată din timp! Căci, cu circa
o lună înainte de pierderea tragică a celor două avioane de
vânătoare, în timpul întâlnirilor cu triunghiul gigantic, în
Porto Rico se întâmplase deja ceva foarte asemănător!
în ziua de 16 noiembrie 1988, mai mulţi locuitori ai insulei
au văzut cu ochii lor cum două avioane de luptă au „vânat” pe cer
o sferă mare de lumină. Şi aceasta s-a sfârşit cu dispariţia a
cel puţin unuia dintre avioane — a fost „înghiţit” de cercul
luminos şi nu a mai apărut. între timp a început şi urmărirea
celuilalt „vânător”. Două mici cercuri luminoase s-au desprins de
cel principal şi s-au apropiat de el. Totuşi nimeni nu a putut să
vadă ce s-a mai întâmplat cu acest avion, dacă a scăpat sau nu cu
bine în urma atacului OZN.
Această zonă pare a fi periculoasă pentru avioanele militare.
Să ne gândim doar la incidentul din Cuba, pe care l-am amintit de
mai multe ori, în care un MiG-21 s-a pierdut definitiv în timpul
întâlnirii cu un OZN.
în special cazurile de acest fel demonstrează slăbiciunea evi-
dentă a tehnologiei noastre în faţa posibilităţilor intruşilor
necunoscuţi care, într-un anume fel, sunt interesaţi de noi.
Totuşi ce importanţă avem noi pentru ei? Ce scopuri şi ce
intenţii au? De ce capturează avioane terestre şi piloţii lor?
Unde îşi duc „prada”? „Probabil că se află într-un muzeu
arheologic al tehnicii înapoiate, undeva în viitor sau pe o altă
planetă”, speculează cunoscutul cercetător OZN, astrofizicianul
german Illobrand von Ludwiger, referitor la soarta avioanelor de
vânătoare care au dispărut în interiorul triunghiului uriaş din
Porto Rico, la sfârşitul lunii decembrie 1988. Totuşi el se
distanţează imediat de presupunerile sale ademenitoare, totuşi
nedemonstrate — acesta este şi motivul înăbuşirii informaţiei de
către armată, căci şi aşa, nu sunt accesibile nici afirmaţiile,
nici informaţiile detaliate pentru alte cercetări şi analize.
201
„Dr. Cris”, informatorul meu, mi-a spus odată că aceste OZN-
uri utopice, în formă de triunghi, sunt controlate de fiinţele
„cenuşii”, sinistre şi fară suflet. Aşa trebuie să se fi
întâmplat şi în cazul piloţilor din Porto Rico, după ce au fost
răpiţi, în cele mai negre ceasuri ale vieţii lor.
Aşadar, pe planeta noastră există indicii solide,
îngrozitoare, referitoare la existenţa activităţilor diabolice
ale unor forţe străine, care mereu operează pe ascuns şi,
evident, cu ajutorul acelor „cenuşii”, identici cu fiinţele
umanoide înspăimântătoare.
VI. ÎNTÂLNIRE TERIFIANTĂ
în primăvara anului 1975, „Vampirul din Moca99 a apărut pentru
prima dată în orăşelul Moca, aflat în nord-vestul insulei Porto
Rico. Bestia necunoscută mutila îngrozitor vite şi capre. Nici
unul din locuitorii acestui ţinut nu a putut să înţeleagă cine
anume se ascundea în spatele acestei „bestii99, care îşi ducea
misiunea la bun sfârşit de fiecare dată şi care, de asemenea,
scăpa neobservată. Animalelor li se îndepărtau părţi ale corpului
şi unele organe interne. Dar misterios era faptul că pe corp nu
era nici cea mai mică urmă de sânge!
Evident „ vampirul99 bântuie şi prin zilele noastre: la
sfârşitul lunii martie 1991, la fel ca în anii de mai înainte, în
Porto Rico au fost cazuri de mutilări îngrozitoare ale
animalelor. Un caz înspăimântător s-a petrecut în Cabo Rojo.
La miezul nopţii, cei doi soţi sunt treziţi de urletele celor
doi câini doberman. Animalele nu se liniştesc, frica pare că le
cuprinde din ce în ce mai mult. Treziţi de gălăgie, soţilor li se
pare că aud încă un sunet, absolut inexplicabil, pe care nu-l mai
auziseră înainte. Suna asemănător cu o bandă de magnetofon
derulată prea repede. Deodată unul din cei doi câini scheaună
puternic, apoi nu se mai aude nimic. Stăpânul câinilor se
hotărăşte să vadă el însuşi ce se petrece. Căci acolo afară
trebuie
203
să fie ceva sinistru, este sigur. Ceea ce urmează devine o pură
întrupare a unui coşmar perfid, dezgustător.
Când iese, precaut, în curte, i se taie respiraţia. Acolo în
întunericul nopţii, se află, pentru o clipă, în faţa unor arătări
străine, afe căror proporţii sunt diferite de cele omeneşti. în
lumina slabă, strecurată prin fereastra casei sale, recunoaşte
două fiinţe mici, cu cap foarte mare, ochi uriaşi, întunecaţi, şi
care nu aveau nici un orificiu bucal sau nazal. Pielea lor era de
culoare cenuşie. Această întâlnire durează numai câteva fracţiuni
de secundă, după care intruşii misterioşi dispar în întuneric.
Pentru o clipă, este ca şi ameţit, apoi îşi revine şi se uită
după câinii săi. Acum face o a doua descoperire înspăimântătoare:
unul dintre cei doi câini zace mort pe pământ.
Corpul „era gol, nu mai avea nimic în interior Arăta ca şi cum
totul fusese scos afară prin ochi ”, astfel şi-a descris desco-
perirea stăpânul câinilor, îngrozit. „(Animalul) avea orbitele
ochilor goale şi toate organele interne dispăruseră. Numai oasele
se aflau în piele. Era gol. ” Sofia sa nu trebuia să vadă
animalul mort. De aceea a luat cadavrul din acel loc.
Ce se întâmplase în acea noapte? Ce legătură aveau fiinţele
cenuşii cu moartea dobermanului? întrebări asemănătoare îi
preocupă şi pe cercetătorii fenomenului numit „cattle
mutilations”, care au de-a face cu mutilări ale animalelor deja
începând cu decenii în urmă. Până acum au existat sute de astfel
de cazuri, cele mai multe în legătură cu apariţiile de OZN-uri
sau chiar cu a unui „cenuşiu" înspăimântător. Experţii înşişi au
în vedere detaliile macabre ale unei adevărate enigme...
1 Pe urmele fiinţelor cenuşii
încet, nava cosmică uriaşă, strălucitoare, coboară spre pământ
şi, în liniştea nopţii, învăluie în lumina sa stranie ţinutul
izolat.
204
Domol şi fără zgomot, obiectul de zbor pluteşte deasupra savanei.
O rază conică, fluorescentă, emisă de partea de jos a OZN-ului,
explorează neîncetat o arie întinsă de pământ. Animalele, din
instinct, îşi dau seama de schimbare, devin neliniştite, se
trezesc. Acum forma invizibilă pândeşte exact deasupra lor. Raza
misterioasă atinge un viţel din cireadă, îl învăluie în lumina sa
rece şi, cu o forţă nemaipomenită, duce animalul în interiorul
navei. Acolo se pune în mişcare o maşinărie groaznică, nemiloasă.
Fiinţe din cosmos, adevăraţi extratereştri, extrag organe şi
probe de piele din viţel cu ajutorul unui aparat de precizie pe
bază de laser, pun lichidele corpului în rezervoare mari,
metalice, analizează materialul genetic şi lasă animalul mutilat
pe păşunea de pe care l-au luat.
O scenă ca dintr-un film de groază, născocită de mintea unui
psihopat! Şi totuşi se pune întrebarea: chiar s-a întâmplat aşa?
Această presupunere pare a fi ireală, însă nu există nici un fel
de explicaţie alternativă raţională, convenţională, firească,
pentru acea cruzime.
în deceniile trecute, au fost anunţate mutilări ale animalelor
şi din alte părţi ale lumii, în nici un caz nu numai din Porto
Rico sau Statele Unite, chiar dacă cele mai multe cazuri se
concentrează în vestul Statelor Unite. Relatări despre mutilări —
între timp numărul lor a ajuns la câteva mii! — au provenit şi
din Brazilia, Mexic, Panama, Australia, Japonia, chiar şi din
Franţa, Anglia, Suedia şi alte state europene.
Nu rareori, de-a lungul timpului apar mutilări în acelaşi loc
în care sunt înregistrate fenomenele luminoase neidentificabile
de pe cer — OZN-uri! în octombrie 1992 a apărut un nou val de
astfel de mutilări inexplicabile. De atunci şi până în 1994 au
avut loc o sută de cazuri documentate — o statistică a celor
cenuşii!
Fermierii sunt total neputincioşi în faţa unui fenomen atât de
imperceptibil şi neînţeles, la fel şi autorităţile locale. Prea
multe detalii şi împrejurări inexplicabile fac aceste mutilări să
devină nişte enigme înspăimântătoare, nerezolvate până acum.
Când, în
205
anul 1975, statul american Colorado a fost asaltat masiv de valul
de mutilări, guvernatorul Richard Lamm a declarat: „Mutilările
acestea se numără printre cele mai mari crime din istoria zoo-
tehniei. Este absolut necesar să putem dezlega acest mister cât
mai curând.”
în septembrie 1967, tânărul doctor hematolog John H. Altshuler
din Denver a ajuns la Great Sands Dunes National Monument Park
din Colorado. Auzise că acolo, în Valea San-Luis, au fost
observate mereu apariţii luminoase, remarcabile. Aceste afirmaţii
i-au trezit curiozitatea şi s-a hotărât să cerceteze el însuşi.
Oare era ceva adevărat în toată acea curioasă istorie OZN?
Doctorul Altshuler trebuia să aibă o obiectivitate ştiinţifică şi
interes destul de mare pentru a nu judeca pripit şi nechibzuit.
în timpul unei nopţi pe care a petrecut-o în Valea San-Luis, a
văzut el însuşi cum pe cer, în apropiere de munţii Sangre de
Cristo, a apărut o grupare de lumini neidentificabile. Evident,
se îndreptau spre el, căci mărimea lor creştea treptat,
considerabil. Pe neaşteptate, şi-au schimbat deodată cursul şi au
dispărut imediat în noapte.
în dimineaţa următoare, o patrulă a parcului a dat de doctorul
Altshuler, l-a întrebat numele şi motivul opririi sale acolo,
rugân- du-1 să treacă sub tăcere ceea ce i se întâmplase, căci
era mai rău dacă se dovedea că în timpul său liber urmărea astfel
de OZN-uri care, în definitiv, erau doar poveşti. în acel moment
nu ştia ce se întâmplă. Când poliţiştii au aflat că Altshuler
este un strălucit hematolog, i-au povestit despre o descoperire
mai mult decât în- sgrozitoare. S-au dus împreună pe terenul
fermierului Harry King.
Ceea ce a văzut doctorul Altshuler acolo, nu va mai putea uita
niciodată. în faţa lui se afla cadavrul unui cal mutilat. Din cap
nu mai rămăsese decât scheletul, iar gâtul nu mai avea nici un
pic de came. în torace se afla o altă gaură, tăiată cu precizie.
Animalului îi fuseseră luate unele organe interne, printre cârc
şi inima şi
206
plămânii. Pe marginile suprafeţei tăiate cu mare precizie, pielea
arăta ca şi cum ar fi fost cauterizată, printr-o acţiune
puternică a radiaţiilor, era carbonizată, arsă. Lipseau, de
asemenea, şi coloana vertebrală şi creierul animalului. în ciuda
leziunilor masive, Altshuler nu a descoperit nicăieri sânge. Nici
cea mai mică picătură, nici cea mai slabă urmă! „Lady”, iapa de
trei ani, părea că a fost secătuită!
„Aceste întâmplări din 1967”, a afirmat doctorul de curând,
„m-au afectat într-un anume fel, căci până atunci nu le-am recu-
noscut!” Iar în raportul său de cercetare a scris: „Cine a făcut
aceste tăieturi, a scos inima, plămânii şi glanda tiroidă. Dar se
poate scoate o inimă fără să curgă sânge?”
Mutilările animalelor erau pe atunci o enigmă de nedezlegat.
Şi mai sunt şi astăzi. Din toate aceste nelămuriri referitoare la
cadavrele mutilate se nasc multe alte enigme. Una dintre ele se
prezintă sub forma apariţiilor luminoase pe cer, deasupra pajiş-
tilor, în timpul în care au avut loc mutilări. Aşa s-a întâmplat
şi în Calumet (Oklahoma).
în dimineaţa zilei de 6 februarie 1992, fermierul Robert
Jacobs şi fiul său Travis găsesc un animal mort — şi acesta
fusese mutilat groaznic de nu se ştie cine. Jumătate din limbă
lipsea, organele genitale fuseseră îndepărtate printr-o tăietură
ovală precisă. Din nou nici o urmă de sânge. O clipă care, pentru
mulţi, depăşeşte limitele suportabilului.
în aceeaşi seară, fermierii observă pe cer un obiect luminos
care emite raze multicolore. După ce Travis vede această
apariţie, îl alarmează imediat pe tatăl său. Fără să ezite nici o
clipă, acesta iese afară pentru a afla ce lucru neobişnuit se
întâmplă. Lumina se poate observa clar. Se opreşte un timp
deasupra păşunii. însă, curând, dispare, pentru a se ivi apoi
brusc, după câteva minute. De data aceasta apariţia
neidentificabilă se deplasează în direcţia sud-est şi se pierde
în întuneric, fără să se mai întoarcă. în dimineaţa următoare,
alţi fermieri găsesc, exact pe acea păşune,
207
deasupra căreia Robert şi Travis Jacobs văzuseră lumina mis-
terioasă, un taur mort, mutilat!
La începutul lunii noiembrie 1994, la ferma lui Ermenio
Andreatta au avut loc mutilări repetate, cam la cinci mile
depărtare spre est de La Veta, Colorado, în mijlocul munţilor
Sangre de Cristo. Fermierul şi-a pierdut patru vite. Animalele
moarte aveau pe piept semne mari cât pumnul, negre, care nu se
ştie de unde proveneau. Probabil era vorba de un instrument care
omora animalele printr-un puternic şoc electric? Totuşi cine l-a
folosit? Şeriful local Harold Martinez şi ajutorul său au
afirmat, exact în locul unde au avut loc mutilările animalelor,
că au făcut unele cercetări OZN. în orice caz, Martinez, care a
cercetat numeroase mutilări, le consideră ca fiind „opera” unor
fiinţe extraterestre.
Era o noapte rece de aprilie. Curând după lăsarea întune-
ricului, în ţinutul muntos din Colorado a început să bată un vânt
puternic. în acea seară ne aflam într-un motel din La Veta, în
speranţa că în dimineaţa următoare vom putea vorbi personal cu
cercetătorii cazului Andreatta. Noaptea nu era prea plăcută, ci
mai de grabă răscolitoare. Ferestrele şi uşile vibrau de vântul
furtunii, în depărtare lătrau câini agitaţi. în Valea San-Luis
totul trebuie să fi fost răscolit... Aşa că ne-am îmbrăcat
degrabă şi am ieşit afară, să vedem. Am urmat urletele, dar
curând am ajuns la un râu care ne bloca trecerea. Nu ne-a mai
rămas altceva de făcut decât să ne întoarcem. Pe drum, gălăgia
animalelor a încetat. Şi câinii s-au liniştit. Probabil că îi
speriase doar furtuna.
Pentru că în ziua următoare nu am auzit nimic neobişnuit, am
plecat spre sediul şerifului din Walsenburg, pentru a afla mai
multe despre mutilările animalelor. Din păcate, şeriful Harold
Martinez nu mai era în funcţie, totuşi noul şerif, John Salazar,
ne-a recomandat imediat să mergem la şeriful David McCain care,
din nou, s-a dovedit a fi foarte cooperativ şi mi-a răspuns la
toate întrebările.
208
McCain caută răspunsuri raţionale la întrebările despre
îngrozitorul scenariu al mutilărilor. Cu toate acestea, nu le
poate explica în nici un fel. Oare sunt răspunzătoare, pentru
toate acestea, unele culte sadice? McCain vroia să creadă acest
lucru, dar ştia că această ipoteză nu ar putea explica decât o
mică parte a faptelor. Mereu subliniază: „Foarte, foarte ciudat.
Nu ştiu ce se întâmplă acolo. într-adevăr de neconceput” Şeriful
McCain a cercetat şi fotografiat personal mutilările de la ferma
Andreatta. Cele patru vite moarte au fost împrăştiate pe o rază
de 100 m. Două de o parte a râului din apropiere, două de
cealaltă parte, toate în apropierea clădirii fermei. Cu toate
acestea, nimeni din casă nu a auzit nici un sunet, nicăieri nu s-
au găsit nici cele mai miei urme care, probabil, ar putea dovedi
faptele. în cercetările sale, şeriful McCain a descoperit că
păsări precum coţofenele, ciorile şi corbii evită animalele
moarte. De ce?
2 Chirurgii fantomatici
Enigma continuă să existe, apar tot mai multe întrebări. Ce
legătură aveau apariţiile OZN cu mutilările? Cum este posibil ca
organele şi părţi ale corpului să fie extrase prin incizii
precise, fără să se vadă nici un pic de sânge? Doctorul patolog
John Altshuler poate să explice aceste incizii precise făcute de
„chirurgii fantomatici” cu temperaturi foarte mari numai prin
aplicarea celei mai modeme tehnici chirurgicale cu laser. Totuşi
problema este următoarea: această tehnologie nu exista încă
atunci când au fost descoperite primele mutilări. Fizicianul
Theodore Maiman a dezvoltat primul laser funcţional în anul 1960.
Totuşi laserele au fost folosite în medicină abia la sfârşitul
anilor ’70. Inciziile mari — cu intervenţii adânci în ţesuturi —
cer aparaturi cu energie foarte mare şi, totodată, foarte scumpe!
în anul 1989, un mare producător de lasere din Massachusetts, a
explicat că pentru inciziile din cazul
209
mutilărilor ar trebui folosit un instrument greu de aproape 300
kg, foarte mare!
în unele cazuri circulă zvonuri cum că în spatele mutilărilor
ar fi chiar activităţi perverse ale sataniştilor. Cu siguranţă,
se potrivea şi se potriveşte, întâmplător, pentru unele mutilări
de animale. însă nu pentru acelea despre care este vorba aici şi
acum — acestea exclud imediat aceste cauze!
Cum au ajuns sectele în posesia laserelor foarte scumpe? Şi
chiar dacă au dispus de această tehnologie complicată şi costi-
sitoare, cum au reuşit să o transporte şi să o instaleze la locul
planificat? Dacă toate aceste ipoteze ar fi adevărate, inclusiv
asigurarea energiei electrice necesare unui laser din această
categorie, ceea ce nu e deloc uşor, chiar şi atunci există
destule dificultăţi pentru explicaţii. Să ne gândim doar la
problema timpului.
Specialiştii care au cercetat animalele găsite, apreciază că
în astfel de „operaţii”, totul trebuie să fie făcut în cel puţin
trei sferturi de oră. Totuşi există cazuri în care animalele au
fost mutilate în mai puţin de trei sferturi de oră.
„Chirurgii-fantomatici” lucrează foarte repede, ca şi când ar
şti ce fac. Nu numai incizia, ci şi sângerarea victimei durează
un timp. Cercetătorul OZN Christopher O’Brien din Colorado, a
afirmat: „Ei nu pot să extragă toate lichidele unui corp greu de
500 kg în doar 15 minute, totuşi o fac. Deşi pare a fi imposibil
să se îndepărteze principalele organe fară să se pătrundă în
interiorul corpului, totuşi ei o fac. Există cazuri în care
organele au fost îndepărtate, dar nu au fost găsite incizii.”
Informatorul meu, „Dr. Cris”, care s-a ocupat şi cu
dezvoltarea sistemelor laser, porneşte de la ideea că în cazul
mutilărilor sunt folosite lasere „Eximer”, cu o foarte mare
energie. O tehnologie care este mult mai tânără decât fenomenul
mutilării de animale!
Grupuri de fermieri revoltaţi au stat la pândă în păşuni,
pentru a-i prinde asupra faptului pe vinovaţii brutali. Nu pierd
zona din
210
vedere nici măcar pentru o clipă. Şi totuşi: în dimineaţa
următoare au fost găsite din nou animale moarte! Nimeni nu a
văzut „fantoma” venind, nimeni nu a văzut-o plecând. Dar existau
urme îngrozitoare.
Nici armata nu poate fi făcută răspunzătoare pentru acest
fenomen. Jurnalistul Greg Henderson, redactorul magazinului
zootehnic american Drover’s Journal, la întrebările despre un
posibil test al guvernului cu arme biologice şi chimice, a
răspuns foarte clar: „Nu. Trebuie să ştiţi că guvernul dispune de
câteva cirezi de animale pentru cercetare. Nu era nevoie să facă
aşa ceva.”
Deci nu este deloc uşor să ne apropiem de fenomenul îngrozitor
al mutilărilor de vite! Linda Moulton Howe, care de câţiva ani
caută neîncetat adevăratele cauze ale acestui fenomen, s-a con-
vins între timp că ei, cei care fac aceste lucruri, nu sunt de pe
Pământ.
în anul 1983, agentul special Richard C. Doty i-a spus Lindei
Howe că se află foarte aproape de realitate cu cercetările ei. Un
lucru care a agitat spiritele la Pentagon, a afirmat Doty. Să ne
amintim că şi doctorul Paul Bennewitz a ajuns departe cu cerce-
tările sale şi a afirmat că din părţi de vită sunt făcute fiinţe
umanoide!
Nu în ultimul rând, numeroase apariţii OZN dau o interpretare
extraterestră a întâmplărilor îngrozitoare.
Deja în timpul în care fusese mutilată „Lady”, iapa de trei
ani din Valea San Luis, doctorul Altshuler a observat pe cer
lumini remarcabile.
O cercetare atentă a locului descoperirii duce la observarea
unor alte detalii, absolut inexplicabile. De exemplu, acolo erau
urme de paşi pe care le lăsase animalul înainte de a muri. Arătau
ca şi când „Lady” ar fi sărit în cerc de mai multe ori. Apoi
urmele se terminau brusc, în nisip, la o distanţă de aproximativ
30 metri de locul descoperirii. Totuşi nu existau alte semne,
nici o urmă de
211
maşină sau altceva. Animalul părea să fi plutit deasupra solului;
cel puţin aşa se vedea. La 10 metri depărtare de locul
descoperirii cadavrului, cercetătorii au găsit o altă „relicvă”
neobişnuită, un cerc de aproape un metru, cu opt adâncituri care
aveau un diametru de 10 cm. Lângă acesta erau resturile unui
tufiş ars. Ce să înţelegem din toate acestea?
De la sfârşitul anului 1976 şi până la începutul anului 1977,
deasupra satului Sterling din Logan County (Colorado), aproape în
fiecare noapte s-au arătat pe cer lumini inexplicabile. Dintr-un
obiect mare, alb-strălucitor, ieşeau mereu lumini mici, care se
întorceau iar în corpul principal. Cei care o priveau au botezat
apariţia Big Mama and Baby UFO — „Mama cu copilul OZN” Tex
Graves, şeriful din Logan County, a încercat să se furişeze mai
aproape de configuraţia ciudată cu ajutorul unui mic elicopter,
totuşi luminile îl evitau mereu; dădeau impresia că sunt dirijate
de o inteligenţă. în timpul în care fenomenele luminoase s-au
ivit pe cer, în Colorado a sporit iar numărul mutilărilor
misterioase.
Şi mutilările nu se mai sfârşeau. Nu numai în Statele Unite,
dar şi în alte state există cazuri îngrozitoare de mai mult timp,
Linda Howe mi-a scris: „în Anglia s-a înregistrat un caz în care
au fost mutilate trei vite. Am cercetat acest caz în august
1993.” Fermierii Carol şi Brian Cherrett din Motcombe, din
apropiere de Shaftesbury (Anglia), i-au confirmat Lindei că în
iulie au găsit trei vite moarte. Bietele animale fuseseră lăsate
fără o ureche; în plus, lipsea ugerul, coada şi zona rectului,
toate fiind îndepărtate prin incizii precise. Pe jos se aflau
tăbliţele metalice de identificare pe care animalele le purtaseră
în urechi. Pe ele nu se aflau bucăţi de piele şi nici sânge, deşi
fuseseră prinse de ureche cu ochiuri metalice.
Colonelul de aviaţie în retragere Wendelle C. Stevens crede că
a existat un Raport nr. 13 al proiectului GRUDGE, care a fost
distrus curând după conceperea sa. în 1980, Linda Howe a primit
212
un' apel telefonic din partea unui anume William English, care i-
a confirmat afirmaţiile lui Stevens.
Raportul misterios cuprinde şi informaţii despre mutilări, ce-
i drept, nu „numai” despre mutilările animalelor! Fuseseră găsiţi
OAMENI MUTILAŢI — cazuri care au fost ţinute în cea mai strictă
tăinuire, prin toate mijloacele disponibile. E de la sine
înţeles. Şi John Lear, în declaraţia sa de mai multe pagini,
aminteşte de o „mutilare umană” Aşa cum afirmă acesta, un maior
observase, încă din anul 1956, cum sergentul Jonathan R Lovette
fusese răpit într-un obiect discoidal, la ora 3:00 noaptea, în
timp ce căuta resturile unei rachete de testare prăbuşite. Trei
zile mai târziu, Lovette a fost găsit mort! Organele genitale
lipseau, zona rectului până la intestinul gros fusese extrasă
prin incizii precise. Nu mai avea ochi. Corpul său fusese complet
stors de sânge. Acest caz este amintit şi de Stevens, la
sfârşitul anului 1958.
Şi totuşi, până astăzi nu există nici o certitudine cum că,
într-adevăr, aceste poveşti de groază au fost reale.
Cruzimile pe care „străinii” le exercită asupra animalelor,
apasă destul sufletele cercetătorilor şi umplu cele mai
întunecate colţuri ale groazei.
Şi Linda Howe a auzit zvonuri despre mutilări inexplicabile
ale oamenilor, totuşi nu are indicii solide pentru acestea: „Nu
am dovezi referitoare la mutilări de oamenilor”, mi-a răspuns
odată la întrebările în legătură cu acest lucru.
Probabil oamenii au observat deja din vremuri imemoriale cum
fiinţe necunoscute pentru ei au mutilat animale, luându-le
organe, din motive necunoscute. Evident, „străinii” au nevoie de
acele organe, dar pentru ce? Pentru a instaura acea putere
absolută au preluat „lumea primitivă”, activităţile acesteia,
integrându-le într-o civilizaţie. Astfel, „zeii” primesc ceea ce,
după toate aparenţele, este cel mai important şi mai de preţ
pentru ei.
213
Nimeni nu ştia de ce acele fiinţe care coborau din cer smul-
geau organe din corpul animalelor, poate chiar şi din cel al
omului. Ei făceau acest lucru, şi era destul. în orice caz, o
cameră mortuară a mutilărilor de pe planeta noastră putea fi o
explicaţie alternativă, clară, pentru cruzimile aproape de
neconceput pe care diversele culte le oferă drept jertfă, în
ritualuri care se practicau cu secole în urmă şi .care, poate, se
mai practică şi astăzi.
Probabil că în prezent suntem mai în măsură să ne imaginăm ce
motive stau la baza mutilărilor. Ar putea să fie programe biolo-
gico-genetice, indispensabile sau realizate pentru satisfacerea
unei sete avide de ştiinţă, prin experimente nemiloase. în
sfârşit, nu trebuie să pornim de la ideea că supoziţia noastră
este, de fapt, foarte puţin probabilă.
Bayport, Florida. în aprilie 1993, deasupra acestui teritoriu a
apărut un obiect zburător triunghiular; observat de numeroşi
martori
214
Ajutorul de şerif Ron Cltancey, principalul martor din Baypdrt.
Thunderbird', un avion F-16 aflat în hangarul din Baza Nellis.
într-un raport interesant încheift în urma apariţiilor din Porto
Rico, este menţionat faptul că în anul 1988, avioane de acest fel
au fost „înghiţite” de un obiect zburător uriaş, triunghiular.
Şeriful David McCain a fost cercetătorul „mutilărilor"
inexplicabile a patru vite, situate nu departe de orăşelul La
Veta, în munţii Sangre de Cristo, Colorado.
Mount Blanca, 4400 m înălţime, la poalele căruia, în anul 1967, a
fost atestată prima mutilare de animale inexplicabilă.
Elicopterele de la Baza Nellis. în locul şi timpul mutilărilor;
nu rareori sunt observate şi elicoptere „negre”, misterioase,
nemarcate. Şi în apropiere de Las Vegas, în special deasupra 4
ţinutului Logandale, s-au ivit, în repetate rânduri, elicoptere •
de acest fel
Caz tipic de cattle mutilation. în 23 iulie 1989, fermierul Steve
Somsen din ldaho a descoperit această vită moartă, mutilată.
Un alt caz de mutilare, în Maple Valley, statul Washington.
Această vită gestantă a fost găsită moartă de fermierul Bill
Veenhuizen în ziua de 17 iulie 1989.
Sau poate, în realitate, nu suntem atât de departe de
înţelegere? Dacă acele fiinţe cenuşii sunt, într-adevăr,
răspunzătoare pentru mutilări, atunci cu siguranţă ne-am
confrunta cu o tehnologie mult superioară faţă de posibilităţile
noastre. înfricoşătoare este însă indiferenţa de necrezut şi
dispreţul vizibil pe care acei necunoscuţi le manifestă faţă de
viaţa de pe planeta noastră. Ei chinuie şi maltratează infernal
animalele, apoi le aduc corpurile neînsufleţite pe pajiştile de
pe care le-au luat, în ciuda groazei pe care o răspândesc prin
aceste fapte. Fapte perfide. Dacă au un scop sau sunt nepăsători,
momentan este o chestiune nelămurită. Este clar numai faptul că
fenomenul „mutilărilor” este extrem de alarmant, având o legătură
evidentă cu apariţiile OZN.
3 Misterioasele elicoptere
în ziua de 17 octombrie 1975, deasupra bazelor militare ameri-
cane a început o serie de apariţii neobişnuite, care au durat mai
multe săptămâni. în apropierea unor baze militare — printre care
şi Loring Air Force Base din Mâine, Wurtsmith AFB din Michigan,
Minot AFB din Dakota de Nord sau Malmstrom Minuteman Base din
Montana — s-au ivit lumini neidentifleabile, care au aterizat, în
parte, chiar în mijlocul zonelor militare, pentru ca apoi să se
înalţe cu o viteză uimitoare, nemaiputând fi deosebite de stele.
în acel an, deasupra Bazei Malmstrom din apropiere de Great
Falls, Montana, a apărut un obiect zburător misterios.
Traiectoria sa a fost urmărită de NORAD: OZN-ul s-a înălţat cu
mare viteză până la altitudinea de 60 km, deci în straturile cele
mai înalte şi mai rarefiate ale Pământului, dispărând apoi de pe
radar. Linda Howe a primit confirmarea pentru realitatea acestei
întâmplări direct de la fratele său, care pe atunci era pilot la
Baza Malmstrom.
218
în anul 1975, când mai multe baze militare au fost „vizitate”
de obiecte zburătoare necunoscute, era vorba, printre altele, de
obiecte în formă de ţigară sau de disc, dar şi de elicoptere,
nimeni neştiind de unde proveneau acestea.
întâmplător, elicopterele sunt văzute alături de obiecte de
zbor neidentificabile. De cele mai multe ori nu este vorba de
elicoptere militare, ci de unele anonime, care nu poartă nici un
marcaj şi nu sunt comandate nici de vreo organizaţie a statului,
nici de vreuna militară. Astfel de „elicoptere negre” (adesea
sunt vopsite în negru) s-au ivit şi în cazul din Huffman, Texas,
când două doamne şi un copil au suferit leziuni grave din cauza
razelor emise de acel obiect misterios, în formă de diamant.
Elicoptere asemănătoare s-au ivit şi în anul 1988, în timpul
apariţiei unui obiect zburător triunghiular în Porto Rico.
în timpul incidentului din anul 1975, o grupă de poliţişti,
ajutoare de şerif şi jurnalişti, a încercat să urmărească un
elicopter care nu s-a identificat. Şi totuşi, ca la un semn,
obiectul de zbor părea că a dispărut! Tot mai des, apar relatări
în care sunt descrise elicoptere care se ivesc dintr-o dată, de
la un moment la altul şi, în plus, nu se mai aude nimic despre
ele. O altă ciudăţenie a acestei categorii de elicoptere se
referă la apariţia lor pe scenele mutilărilor de animale.
în acel an, în care deasupra bazelor militare s-au ivit
deseori elicoptere nemarcate şi neidentifîcate, la nord-vest de
Wyoming au avut loc o serie de mutilări, vreme de aproximativ
două săptămâni. Un an mai târziu, între lunile iunie şi octombrie
1976, în Madison County (Montana) au apărut elicoptere negre, tot
acolo fiind anunţate nu mai puţin de 22 de mutilări. La sfârşitul
anului 1978 au fost 18 mutilări în Arkansas, dacă nu chiar mai
multe. Unul dintre animale aparţinea fermierului Don Rystrom, pe
atunci şi membru al marinei, care cu două nopţi înainte văzuse un
elicopter, tot în acel teritoriu. A îndreptat un reflector spre
acesta, dar nu a putut să observe nici un marcaj semnificativ.
Avea culoa
219
rea neagră, albastru-închis sau violet, în orice caz, era foarte
întunecat. Rystrom nu mai văzuse niciodată aşa ceva, chiar dacă
el însuşi zburase de multe ori cu elicopterul. Nu ştia că un
elicopter poate să atingă o asemenea viteză. în timp de numai 10
secunde, obiectul a dispărut din câmpul său vizual!
Există puţine fotografii cu „misterioasele elicoptere”, şi
acestea nu sunt foarte spectaculoase. Ca şi în cazul OZN-urilor,
realitatea acestei apariţii a fost şi este respinsă de sceptici.
Şi Tim Gerlach, redactorul săptămânalului Whiskey Alpha Reports,
prezentase sceptic descrierile apariţiilor obiectelor negre,
nemarcate. în mai 1994 mi-a trimis un plan despre manevra actuală
Red Flag („Steagul roşu”) a Bazei Nellis, precum şi cea mai nouă
ediţie a publicaţiei sale. Imediat mi-a sărit în ochi titlul:
Elicoptere negre misterioase deasupra Nevadei!” Deci aşa! Tim
Gerlach scrie: „De la un timp circulă zvonuri despre elicoptere
«negre» în împrejurimile din Las Vegas. Până de curând nu am dat
prea multă atenţie acestei istorii vagi despre «operaţiunile
guvernamentale ascunse» în legătură cu aceste elicoptere. Totuşi,
de câteva săptămâni, cineva din sudul Nevadei a luat contact cu
mine pentru informaţii referitoare la acele elicoptere care
operează în ţinutul sus menţionat. De atunci am fost interesat să
clarific această chestiune...”
în ianuarie 1995, Gerlach scrie, printre altele, despre o
posibilă legSţură a elicopterelor misterioase cu fenomenul
mutilărilor, şi aminteşte o întâmplare în care o vacă fusese
omorâtă de corpul mutilat al altei vaci, care, evident, fusese
aruncat dintr-un obiect zburător.
Descrierile relativ numeroase ale „elicopterelor negre” sunt
deci altceva decât pure fantezii. Mai ales în apropiere de Logan-
dale, la nord-est de Las Vegas, în ultimul timp s-au ivit de mai
multe ori elicopterele învăluite în mister. Aşa mi-a comunicat
Tim Gerlach în martie 1995, când ne-am întâlnit pe drumul care
duce spre baza Nellis. Gerlach a prezentat pe scurt cele mai
importante indicii ale „elicopterelor negre” cu următoarele
cuvinte:
220
1. Obiectele de zbor sunt complet negre.
2. Nu există marcaje semnificative vizibile.
3. Pot să aibă cel puţin cinci membri la bord.
4. Fuseseră observate din teritoriile populate la o înălţime de
sub 150 de metri.
5. Au fost observate de personalul forţelor aeriene americane.
Caracteristicile şi misiunile acelor elicoptere negre sunt,
într-adevăr, neobişnuit de misterioase şi până acum absolut
inimaginabile. Din acest moment nu ne mai rămâne decât să spe-
culăm despre toate posibilităţile existente.
Tom Adams din Texas a adunat, de-a lungul anilor, peste 200 de
cazuri justificate, în care elicopterele de acest fel au apărut
în acelaşi loc şi timp cu mutilările. Există patru posibilităţi
diferite:
■ Elicopterele sunt de fapt OZN-uri, camuflate sub forma
avioanelor obişnuite, terestre.
■ Elicopterele aparţin autorităţilor militare, care sunt
vinovate şi de mutilările de vite.
■ Armata nu a participat ea însăşi la mutilări şi trimite
elicopterele doar în scopuri de cercetare, pentru a depista
adevărata cauză a acestora.
■ Autorităţile cunosc foarte bine explicaţia acestor întâm-
plări şi folosesc elicopterele pentru a distrage atenţia şi a
semăna confuzia.
Fiecare din aceste teze aduce cu sine complicaţiile ei. Prima
pare departe de a fi reală, căci ce motive ar fi avut OZN-urile,
pe de o parte, să se arate asemenea triunghiurilor belgiene, fără
nici cea mai mică sfială, complet neapărate de numeroşii martori
oculari, în timp ce, în alte cazuri, zboară prin diferite zone
acele „OZN-uri invizibile”? Pe de altă parte, nu trebuie să uităm
că
221
mutilările animalelor atrag asupra lor o atenţie negativă. Şi
noi, pământenii, construim diferite sisteme pentru diferite
misiuni, printre aceste sisteme fiind şi avioanele invizibile.
Oare străinii nu pot proceda la fel? Deşi camuflarea s-ar dovedi
relativ reuşită, ne gândim la numeroasele caracteristici
neobişnuite ale elicopterelor, însă sensul real al tuturor
lucrurilor poate fi acela de a aduce neclarităţi şi confuzii
totale, acest lucru fiind reuşit pe deplin!
Afirmaţia că armata s-a folosit de elicoptere pentru a face ea
însăşi mutilările este relativ neverosimilă. Am vorbit deja
despre aceasta. Interesant este însă că aceste elicoptere au fost
văzute şi în Rusia, în anul 1990. Printre calităţile
inexplicabile ale acestora se numără viteza uimitoare, dispariţia
bruscă, silenţiozitatea zborului. Lucruri constatate cu mare
mirare.
Următoarea întrebare este: oare, dimpotrivă, armata încearcă
să rezolve enigma mutilărilor cu ajutorul elicopterelor? Puţin
probabil. Abstracţie făcând de dificultăţile tehnice, este totuşi
foarte ciudat că elicopterele apar uneori chiar anterior, exact
în locurile în care, mai târziu, au loc mutilări. Deci cine se
află la bordul misterioaselor elicoptere trebuie să ştie mai
multe!
4 Mister în zona Questa
în mod surprinzător, fenomenele misterioase se concentrează
mai ales de-a lungul graniţei dintre New Mexico şi Colorado.
Cercetătorii vorbesc de „zona Questa”, căci acest orăşel se află
în New Mexico, aproape în centrul teritoriului menţionat, care
cuprinde unele din cele mai misterioase locuri din Statele Unite,
printre care Dulce cu presupusa „bază a extratereştrilor” de la
Archuleta Mesa, apoi Taos, cu misterioasele sale amenajări
subterane şi Valea San Luis, aflată în Colorado şi în care, în
anul 1967, a fost găsită iapa „Lady”, mutilată infernal.
222
Questa se află ’a sud de Valea San Luis, doar la o distanţă de
aproximativ 30 de mile de Mount Blanca. Acelei descoperiri
îngrozitoare i-au urmat peste o sută de alte mutilări,
neexplicate până în prezent. Teroarea nu încetează. în aprilie
1993, pe păşunea sa din Questa, fermierul Eloiso Rael a găsit un
taur mort, mutilat, „în acest an, 1994”, mi-a comunicat Linda
Howe, „a avut loc o altă mutilare de vite, total misterioasă,
precum şi alte cazuri de acest fel, începând cu 14 mai. Trei
dintre aceste cazuri au fost studiate de un veterinar şi patolog.
De această dată, inciziile erau făcute cu un obiect suficient de
fierbinte pentru a fierbe hemoglobina.”
Cercetătorul OZN Christopher O’Brien, care cercetează enigmele
din Valea San Luis de aproximativ 7 ani, şi care, de două ori pe
lună publică Misterious Valley Report, susţine că în anul 1994 a
avut loc un nou val de apariţii OZN. între ianuarie şi aprilie s-
au înregistrat zeci de cazuri. însuşi O’Brien a fost martorul
apariţiilor luminoase inexplicabile şi al obiectelor de zbor
neidentificabile care au trecut deasupra acestei văi blestemate
de la marginea „ţinutului fermecat” (Dreamland), din New Mexico.
A putut să observe aceste OZN-uri de trei ori în plină zi.
în ziua de 30 noiembrie 1993, în Valea San Luis a apărut o
sferă de foc neidentificabilă. Obiectul era tot atât de mare ca
şi luna plină şi emitea o lumină albă. Un meteorit neobişnuit de
luminos? în nici un caz. Jack Cookerly, un pilot al Marinei
americane, consideră că obiectul care a dispărut într-o clipă nu
este altceva decât o piatră luminoasă venită din cosmos. Totuşi
aceasta s-a apropiat de orizont, şi-a mărit dimensiunile
iniţiale, a devenit ovală şi a rămas o clipă nemişcată! Apoi
culoarea s-a schimbat într-un albastru strălucitor, după care
obiectul a coborât brusc şi a dispărut.
Şi alţi locuitori ai ţinutului au văzut această apariţie
remarcabilă. Toţi au crezut că OZN-ul trebuie să se fi îndreptat
undeva spre Valea San Luis. în noaptea următoare, tot în acel
ţinut s-au
223
ivit numeroase elicoptere. între orele 8:30 şi 9:30 seara,
acestea au zburat dincolo de vale în două formaţiuni. S-au oprit
exact în locul în care, după părerea martorilor, aterizase şi
acea lumină. De altfel, şi aceste elicoptere păreau că nu scot
nici un sunet. Era vorba de elicoptere-fantomă? Sau poate de nave
cosmice extraterestre, înconjurate de holograme?
Şeriful Lou Girado din Colorado, care a cercetat câteva cazuri
de mutilări, nu exclude această posibilitate. Mai mult, el a
afirmat că, după părerea sa, mutilările simt făcute de fiinţe
care nu au o origine terestră.
Silenţiozitatea elicopterelor l-a preocupat şi pe Tom Adams:
„Există afirmaţii care dau de înţeles faptul că multe din aceste
elicoptere sunt formă de o camuflare pentru o inteligenţă străină
— în special acelea care nu fac nici un fel de zgomot. Este
posibil ca acestea să folosească o tehnologie terestră, ca de
exemplu Active Noise Control (ANC - «Control activ asupra
sunetului»), despre care ştiu foarte puţini dintre noi. Mai
precis, ANC se bazează pe producerea unui al doilea ton, care să-
l reducă pe cel iniţial. Tehnologia militară actuală ar putea să
fie schimbată considerabil, ceea ce este, evident, permis. Şi
totuşi, pe de altă parte, dacă noi suntem în această situaţie,
cum ar trebui să ne imaginăm ca fiind o tehnologie extraterestră,
avansată cu sute, mii, poate chiar milioane de ani?”
Există încă numeroase întrebări nerezolvate în legătură cu
aceste elicoptere remarcabile. Chris O’Brien îşi aminteşte cum
doi fermieri din ţinutul San Luis, soţ şi soţie, i-au povestit
despre un elicopter care, prin tipul construcţiei total
învechite, părea că de mulţi ani nu mai fusese folosit de armată.
Puţin timp după ce soţii au văzut „aparatul de zbor demodat”, ei
au găsit unul din animalele lor de reproducţie mort şi mutilat.
Acasă, O’Brien şi-a notat afirmaţiile ambilor martori când,
deodată, un elicopter asemănător celui descris a trecut pe
deasupra casei sale. Şi acest
224
caz i-a confirmat faptul că persoanele aflate în elicoptere ştiu
cu precizie locul în care au loc mutilările.
Chiar dacă în spatele acestor întâmplări nu se ascund extra-
tereştrii, unii cercetători cred că este vorba de cineva care
ştie foarte multe despre extratereştri şi activităţile lor.
Sediul serviciului ultrasecret National Reconnaissance Office
(NRO) se află, din întâmplare, în Colorado, mai exact în Fort
Carson, la sud de Colorado Springs, nu departe de Valea San Luis.
Se pare că NRO organizează misiuni cu elicoptere nemarcate. Dacă
este adevărat, atunci cel puţin acolo, în acel palat secret, se
cunosc mai multe amănunte despre mutilările de vite, sau chiar
despre mutilările de oameni. Dar noi nu putem afla secretul. Căci
„zidurile tăcerii” în cazul NRO sunt mult mai înalte decât
oriunde altundeva. în spatele lor se poate ascunde „salonul de
groază al frumoasei din pădurea adormită”.
5 Pulbere albă
într-adevăr, Valea San Luis pare a fi plină de enigme nere-
zolvate. „Cred că această regiune se numără printre cele mai
enigmatice regiuni ale Pământului. Nu cunosc un alt ţinut al
lumii în care întâmplările anormale să înregistreze o atât de
mare varietate şi intensitate”, mi-a scris Chris O’Brien în
primăvara anului 1994.
Acolo au loc cele mai ciudate, mai neobişnuite întâmplări.
Locuitorii ţinutului se confruntă cu „focuri-fantomă”, adevărate
incendii ale pădurilor, un fenomen foarte rar. Tot ei aud
explozii inexplicabile, văd pe cer „lumini misterioase” şi simt
unde de presiune venite de nicăieri, toate casele se cutremură.
De două sute de ani circulă zvonuri despre fiinţe neomeneşti care
frecventează acest ţinut. Oare aceste fiinţe sunt cauza
mutilărilor? Fireşte că această presupunere nu este departe de
adevăr, căci
225
străinii misterioşi şi întâmplările îngrozitoare se potrivesc
chiar foarte bine.
în ziua de 12 ianuarie 1994, şeriful din Rio Grande County a
primit un apel telefonic din Munţii Cheyenne (Colorado), unde
bate „inima tehnică” a controlului aerian NORAD. în ţinutul Rock
Creek Canyon a avut loc o explozie remarcabilă şi se cere control
urgent. Timp de două zile, şerifii din Rio Grande County au
căutat locul întâmplării. Au fost mobilizate două avioane şi mai
multe maşini. Totuşi, nu s-a descoperit nimic. Nici cea mai mică
urmă de explozie.
întreaga căutare a fost întârziată de faptul că NORAD nu
precizase locul exploziei. în mod normal, sistemul de sateliţi
are capacitatea de a localiza exact evenimente de acest fel, pe o
rază de câteva sute de metri. Dar de data aceasta era vorba de o
distanţă de câteva mile. Deci căutarea s-a încheiat fară succes.
însă au apărut martori care au observat atunci o „minge de foc
verde” înseamnă că, într-adevăr, a avut loc o explozie.
în 15 ianuarie 1994, deasupra orăşelului Capulin s-au ivit
lumini neidentificate. Două zile mai târziu, locuitorii din Rock
Creek au afirmat că au văzut deasupra munţilor o sferă luminoasă
de culoare albastră, iar în noaptea următoare au apărut
elicoptere nemarcate.
în săptămânile anterioare acestei întâmplări au avut loc alte
mutilări de animale. Astfel, pe 14 decembrie 1993, la ferma lui
Dale şi Clarence Virgil din Costilla County a fost găsit un taur
mort. Doctorul John Altshuler a cercetat şi acest caz. Probele de
ţesuturi luate de la animalul mutilat arată din nou urme evidente
ale unor acţiuni puternice, la o temperatură foarte ridicată. în
şapte săptămâni, un fermier din New Mexico a pierdut şapte vite
din cauza acestor nemiloşi „chirurgi-fantomatici”
Cu o precizie de invidiat, uneia dintre vite îi fusese extrasă
coloana vertebrală.
226
în zona Questa sunt înregistrate şi zgomote ciudate,
abstracţie făcând misterioasele „sunete-Taos” despre care am
vorbit deja la începutul acestei cărţi. în anul 1978, în Chimayo
(New Mexico), situat la o distanţă de câteva mile sud de Taos, s-
a auzit un sunet asemănător cu acela produs de un răcitor. Puţin
mai târziu, în Chimayo a fost găsită o vită mutilată, la o
distanţă de numai 300 de metri de locul în care fusese auzit acel
sunet. De altfel, şi Linda Howe a auzit odată un sunet absolut
inexplicabil, de frecvenţă înaltă, în timp ce se deplasa, din
Greenley spre locuinţa sa din Littleton cu probele de ţesuturi
ale unui viţel mutilat. Aşa cum mi-a comunicat Linda Howe,
această experienţă nu s-a mai repetat.
Atât Taos cât şi Dulce sunt locuri în care mutilările
animalelor sporesc, cele mai multe însoţite de alte fenomene
inexplicabile — apariţii luminoase, sunete misterioase sau
substanţe sub formă de praf, de culoare alb-metalizat, substanţe
active care sunt găsite câteodată pe corpurile neînsufleţite ale
animalelor sau în împrejurimi.
în iulie 1978, un locuitor din Taos a observat cum un obiect
zburător necunoscut, în formă de disc, plutea deasupra unui
canion. în dimineaţa următoare, împrejurul maşinii sale şi pe
aceasta a fost găsită o pudră albă. Şi FBI-ul s-a interesat de
acest material ciudat, însă strădaniile oficiale au avut mai
degrabă tendinţa de a exclude o legătură între această „zăpadă
falsă”, mutilări şi OZN.
Autorităţile neagă faptul că între mutilări şi OZN-uri există
vreo legătură! Şi agentul FBI Keneth M. Rommel jr., în lucrarea
sa Animal Mutilation Project încearcă să demonstreze că, de fapt,
animalele de pradă sunt cauza mutilărilor, deci o cauză naturală.
Dintr-o analiză a pulberii albe făcută de oamenii de ştiinţă de
la FBI a rezultat, după câte se afirmă, că era vorba doar de un
colorant sintetic dispersat.
La Schoenfield Clinical Laboratories din Albuquerque s-a
constatat că pulberea descoperită în urma apariţiei din Taos era
227
aproape identică cu acea substanţă care fusese găsită pe corpul
animalelor moarte. Chiar dacă materialul se asemăna cu un colo-
rant, existau deosebiri evidente.
Howard Burgess, un om de ştiinţă care lucrează în labora-
toarele Sandia din New Mexico, cercetând el însuşi numeroase
cazuri, a ajuns la concluzia că pulberea albă putea să fi fost
folosită în scopuri de marcare. Probabil, aşa presupune Burgess,
anumite animale erau însemnate dinainte, pentru ca mai târziu să
fie găsite cu uşurinţă şi să fie ucise.
Un fermier din ţinutul Dulce pierduse deja un număr consi-
derabil de animale, prin mutilări. Burgess a propus un test.
Seara târziu, a strâns animalele fermierului într-un ţarc strâmt,
contro- lându-le cu o lumină ultravioletă. într-adevăr, din 100
de animale, 5 aveau pe spate ceva fluorescent! în pielea lor a
fost găsită din nou acea substanţă albă, metalică, ce fusese
descoperită şi pe animalele mutilate. După aproximativ o lună de
zile, în mod ciudat, pulberea albă şi-a pierdut brusc
fluorescenţa.
Astfel, o enigmă după alta înconjoară aceste mutilări. Nu e
destul că animalele sunt atacate noaptea, de către nu se ştie
cine, şi într-un timp foarte scurt sunt mutilate; nu e destul că
deja de decenii este folosită o tehnică laser ultramodernă; nu e
destul că unele organe simt extrase prin incizii de mare precizie
— nu. în plus, în acelaşi timp se observă pe cer apariţii OZN, în
apropiere de locul crimei se găsesc mostre şi probe
inexplicabile, sunt observate fiinţe neomeneşti, simt
înregistrate sunete misterioase sau sunt găsite substanţe
remarcabile. Oare există o explicaţie „naturală” pentru toate
acestea?
VII. FORJELE ÎNTUNERICULUI
t
Lucy s-a încruntat, părea că îşi adună gândurile cu mare
greutate, apoi a răspuns încet: „Nu am visat, totul a fost real
într-un fel. Vroiam neapărat să stau pe acea bancă — nu ştiu din
ce motiv, îmi era chiar teamă... şi am observat că începusem să
merg prin oraş. Peste tot auzeam câini lătrănd şi mă miram că
lătrau în miezul nopţii. Nu-mi amintesc cum am urcat scările. în
sfârşit, când am ajuns la acea bancă eram aşteptată de un om cu
chip fantomatic, cu ochi roşii. Ce s-a întâmplat atunci îmi scapă
total din memorie. însă ştiu că aveam senzaţia că sufletul meu
iese din corp şi pluteşte sus, prin aer; mai târziu s-a reîntors
în corpul meu. ”
O scenă din clasicul roman de groază Dracula al lui Bram
Stoker. Descrie o întâmplare fantastică, fictivă: întâlnirea cu o
fiinţă venită dintr-o lume a umbrelor. în ciuda faptelor ireale,
elementele esenţiale provin, în mare parte, din relatările despre
fiinţe care se hrănesc cu sânge. Dacă este reală această credinţă
a multor popoare din trecut, şi poate chiar din prezent? Dacă
într-adevăr există făpturi misterioase care bântuie noaptea,
extrag sângele oamenilor şi al animalelor, pătrund în camerele de
dormit, şi răpesc victimele şi chiar se împreunează cu ele?
Unde sunt fixate rădăcinile vampirismului? Oare activităţile
sale fantomatice se reflectă astăzi în fenomenul mutilărilor de
vite, în sutele de cazuri de abductions, răpiri ale oamenilor de
către fiinţele cenuşii? Tot mai multe persoane afirmă că au fost
229
răpite de aceste fiinţe în navele lor cosmice, şi că acolo au
fost supuse unor teste medicale.
într-adevăr, EI, străinii, „fiinţele cenuşii ”, par să vină
din cele mai reci şi mai întunecate spaţii, din regiuni aflate
printre stele, de acolo unde domneşte noaptea eternă. Ei străbat
cele mai mari adâncuri ale infinitului, poate de mii şi milioane
de ani. Gândirea lor, la fel de rece, le oferă posibilitatea de a
avea o tehnologie genială care, total necunoscută nouă, pare să
izvorască din sfere şi dimensiuni accesibile, dimensiuni care,
împotriva fanteziei şi forţei noastre de creaţie, devin părticele
unice, neînsemnate, printre zăbrelele minţii.
EI.
 Totuşi, cine sunt EI, care sunt intenţiile LOR?
1 Timpul morţii
într-o zi de vineri, către ora 10:30 seara, Jayne Fenton din
Houston (Texas) se afla pe drumul spre casă, în urma unei vizite
pe care o făcuse unor prieteni. Tocmai se suise în maşină şi
pornise pe strada principală când se lăsase o ceaţă deasă. Curând
nu se mai putea vedea nimic, orizontul se afla în faţa maşinii.
Jayne şi-a dat seama că se rătăcise. De fapt, ar fi trebuit să
vireze spre dreapta la ultima intersecţie, iar ea a ţinut drumul
drept. în mijlocul ceţei a apărut brusc o lumină, evident era un
avion care se îndrepta spre Hobby Airport din Houston. Jayne a
presupus că aeroportul se afla încă la mare depărtare. însă
lumina se apropia, devenea din ce în ce mai puternică. Ceva nu se
potrivea, Jayne era sigură de asta. Dar ce?
Probabil pilotul greşise pista de aterizare şi acum încerca să
aterizeze pe şosea! Ca la un semn, lumini roşii şi albastre au
apărut din întuneric. Jayne a intrat în panică. De la un moment
la altul, situaţia se schimba radical. Evident, ea era cea care
greşise, nu
230
pilotul. Deodată i-a trecut prin minte ca un fulger: „Idioato, ai
mers chiar pe pista de aterizare! Vei fi arestată!” Acest^ a fost
ultimui lucru de care şi-a adus aminte, până ce lumina a
înv^iuit-o complet iar ceaţa i-a întunecat memoria.
Câtxf şi-a revenit, Jayne se afla tot în maşină. Motorul
mergt>^ţ nu Se întâmplase nimic. Oare oprise maşina din timp? Nu
mai şti^ nimic, vroia doar să meargă acasă, pe cel mai scurt
drum.
Ajunsă acasă, s-a dus imediat în dormitor şi a fost mai mult
decât surprinsă când a văzut că ceasul arăta ora 4:30_dimineaţa!
Dar cum era posibil? Na putea să~(r mers şase ore întregi!
Totul părea că nu mai este la fel ca înainte. Jayne se
rătăcise în ceaţă şi nu-şi mai amintea nimic de când văzuse acea
lumină ciudată, despre care a crezut că este un avion. Cu toate
acestea, nimic nu se potrivea. Dacă, într-adevăr, ar fi stat în
mijlocul pistei, probabil că nu s-ar mai fi trezit niciodată, sau
cel puţin nu în maşină. Atunci unde se aflase în acel moment? Şi
cum se face că maşina era neatinsă? De ce îşi pierduse
cunoştinţa? Şi asta vreme de peste cinci ore! Jayne nu putea să
înţeleagă nimic din toate acestea. Deci trebuia să accepte
lucrurile aşa cum sunt şi să considere că nu s-a întâmplat nimic.
însă în curând au apărut şi alte ciudăţenii. Nu rareori, în casă
auzea sunete ciudate caro i-au amintit de poveştile despre
„poltergeist” în plus, vedea mereu „umbre” inexplicabile. Oare
Jayne era pe punctul de a-şi pierde minţile? Fireşte că o
înspăimânta ceea ce se petrecea în jurul ei. Au început să apară
şi alte incidente ciudate.
 într-o zi, când a intrat în casă, Jayne a văzut că lumina era
aprinsă. Şi televizorul şi aerul condiţionat erau pornite, deşi
ştia că verificase totul până să plece. De atunci a devenit mai
atentă, verifica şi de două ori dacă totul fusese închis, se uita
după uşi şi dulapuri să vadă dacă nu cumva se ascundea cineva.
Simţea că se comportă ca un copil mic şi fricos şi a luat totul
în glumă. De fapt nu se putea împăca cu gândul că acestea se
petreceau doar în mintea ei, probabil bolnavă. Şi mai era ceva.
Un detaliu despre
231
care niciodată nu vorbea cu plăcere, căci acela care ar fi aflat
despre acest lucru, cu siguranţă ar fi crezut că acest detaliu
reprezintă dovada definitivă a iresponsabilităţii sale.
Deja cu două săptămâni înaintea acelei întâmplări ciudate,
Jayne observase pe cer o lumină inexplicabilă. Orice ar fi fost,
surprinzător era faptul că de atunci au început acele incidente
misterioase, care au exasperat-o între timp. Conştientă sau nu,
Jayne era convinsă că între această lumină OZN şi întâmplarea sa
exista o legătură. Curând, i-au atras atenţia relatările despre
„răpiri” făcute de fiinţe străine. Fireşte că vroia să ştie mai
mult, să afle ce se întâmplase în cele 6 ore în care îşi pierduse
memoria.
O posibilitate de a descoperi acest lucru este aceea de a se
reîntoarce în acea noapte şi de a derula imaginile înregistrate
în subconştient, pentru ca apoi să iasă din „camera obscură” a
sufletului şi, în final, să aibă în faţă o imagine clară. Un
mijloc de sprijin pentru acest „proces de dezvoltare” este
hipnoza. Această tehnică este învăluită adesea într-o aură de
magie, de mister, de supranatural. Totuşi nu reprezintă decât o
legătură, în condiţii favorabile, dintre relaxare şi concentrare,
care scoate la iveală informaţiile, adică în partea conştientă a
memoriei.
Jayne s-a hotărât să facă o regresie hipnotică, deci o
întoarcere în timp cu ajutorul hipnozei. Şi totuşi amintirile ei
s-au întors foarte încet, cu mare greutate. Interiorul ei se
împotrivea cu toată forţa unei retrăiri a ceea ce se întâmplase
atunci.
Era ca şi cum o forţă necunoscută încerca să-i controleze şi
să-i blocheze amintirile. „Aproape puteam să văd cum o mână a
şters totul”, a afirmat Jayne mai târziu. Detaliile se îmbinau
foarte greu unele cu altele. Jayne a început acum să descrie,
pentru ca, prin aceste descrieri să nu poată uita nimic din ceea
ce îşi aducea aminte, foarte dificil, ce-i drept. în acest fel a
început să se contureze o imagine a întâmplării care a avut loc
în acea noapte.
într-adevăr, atunci venise „ceva” din ceaţă. Jayne nu se mai
afla în maşină, fusese dusă într-un loc necunoscut. Acolo mai
multe fiinţe misterioase s-au ocupat de ea.
232
Nu erau oameni.
Jayne nu a putut să-şi mai amintească şi alte amănunte, ci
doar că mai multe rase sau feluri de fiinţe s-au adunat în jurul
ei. Cel mai greu a fost să-şi amintească trăsăturile feţelor lor.
La început a văzut că erau creaturi relativ mici, cu piele de
culoare cenuşie, aveau cap supradimensionat şi ochi mari, oblici,
care se asemănau cu nişte migdale uriaşe, întunecate. Jayne nu
ştia ce intenţii aveau aceste fiinţe. Totuşi trebuiau să aibă
interese biologice, căci au făcut cercetări medicale pe corpul
ei.
Pentru Jayne, cele mai multe aspecte ale întâmplării rămân o
enigmă. Un alt aspect ciudat este cel referitor la alimentaţia cu
care era obişnuită. După acea întâlnire nocturnă, a avut oroare
faţă de came, pentru ca apoi să consume numai alimente vegetale.
O întâmplare mai mult decât ciudată. Probabil că nimeni nu i-
ar acorda prea multă atenţie şi ar considera-o ca provenind din
imaginaţia unui bolnav psihic, dacă de ani şi ani nu s-ar
întâmpla cazuri asemănătoare, uimitoare. Există sute de scenarii
aproape identice. întâmplările se potrivesc în numeroase detalii,
până şi în privinţa sentimentelor pe care le au cei răpiţi. însă
acest lucru nu exclude explicaţia că unul s-a orientat către
altul şi descrie apoi foarte bine o singură întâmplare, fie din
dorinţa de a se impune, fie pentru publicitate, din lăcomie
pentru bani sau din alte motive înjositoare. Adesea detaliile
corespund, deşi nu au fost publicate nicăieri. Da, unele cazuri
provin din timpuri în care nimeni nu citise nici un rând din
cărţile despre „răpiri” de acest fel. Cum ar putea cei răpiţi să
comploteze între ei, aşa cum consideră cei mai mulţi dintre
sceptici, lăsând la o parte faptul că pentru un fenomen universal
ar fi deja problematic.
Mersul întâmplărilor descrise de cei răpiţi se caracterizează
printr-un număr mare de „constante” repetate. De exemplu, au
apărut lumini pe cer, după care a urmat o schimbare a memoriei
martorului. Foarte adesea, cei răpiţi afirmă că nu mai sunt
stăpâni pe propriile lor gânduri. O forţă exterioară s-a furişat
în procesul
233
lor de gândire, s-a stabilit acolo, a pus stăpânire pe toate
fenomenele spirituale şi astfel l-a adus pe cel în cauză în
situaţia dc a fi lipsit de voinţă — una din caracteristicile
psihice ale unui droga*' Martorii se confruntă cu fiinţe
neobişnuite şi sunt duşi de acestea într-un fel de sferă
suspendată în aer, adesea descrisă ca fiind o „navă spaţială” Nu
rareori cei răpiţi vorbesc şi de o „rază de lumină” care îi
învăluie şi îi atrage. Persoanele răpite ajung apoi într-un loc
total necunoscut, cele mai multe se văd într-o „cameră de
operaţie” luminată de o lumină rece.
într-adevăr, această asemănare se potriveşte foarte bine, căci
peste tot se află instrumente (necunoscute din punct de vedere
funcţional), care sunt folosite de străini în examinarea medicală
a celor răpiţi. Unii martori au vorbit despre o intervenţie
dureroasă, în timp ce alţii au fost surprinşi că nu au simţit
nimic, deşi au trebuit să suporte procedurile care, în mod
normal, provoacă dureri insuportabile, ducând chiar şi la leşin.
De cele mai multe ori, cei „cenuşii” care au legătură cu
răpirile, în operaţiile lor folosesc ace metalice. Aceste ace
sunt introduse adânc în corp, în stomac sau în creier, prin
coloana vertebrală sau prin ochi. Victimelor le sunt extrase
probe de ţesuturi şi lichide din corp. Sunt interesaţi foarte
mult de detaliile biologice, în special de organele de
reproducere.
După ce au fost făcute toate aceste cercetări şi analize, un
văl invizibil Cade asupra martorilor, le acoperă gândirea.
Aceştia se prăbuşesc în abisul uitării. Se trezesc din nou în
locul de unde au fost răpiţi, de cele mai multe ori noaptea.
Victimele încearcă să-şi continue viaţa, îşi urmăresc chemarea,
se dedică familiilor lor, totuşi nimic nu mai este ca înainte.
Sunt confuzi şi trişti, iar în umbră se ascunde ceva care vrea să
iasă la lumină. Şi mereu îşi pun întrebarea: „De ce mi s-a
întâmplat, de ce nu pot să-mi amintesc de acele ore? Unde am
fost?”
Un cercetător american al acestor răpiri, Budd Hopkins, a
numit acest fenomen Missing Time - „timpul pierdut” Se poate
vorbi şi despre ceva mai drastic, şi anume despre timpul morţii\
234
Dar cum pot fi explicate răpirile? In orice caz, nu în mod
convenţional. Probabil că factori precişi, psihologici,
personali, joacă un rol important în această întâmplare, totuşi.
Aceştia se potrivesc şi pentru o întâmplare obişnuită. Fiecare
simte şi trăieşte în lumea sa, vede ceea ce se întâmplă în jurul
său cu alţi ochi, din propriul unghi de vedere. Ceea ce percepem
este interpretat mereu în alt mod. Procesul gândirii presupune un
schimb permanent de informaţii între lumea interioară şi cea
exterioară. Tocmai de aceea este atât de uimitor, ciudat şi
iritant faptul că afirmaţiile referitoare la aceste răpiri se
aseamănă atât de mult. Tocmai de aceea există un sâmbure de
adevăr, material, al acestui fenomen. La acestea se adaugă şi
faptul că — şi acest lucru nu trebuie subapreciat — în unele
cazuri sunt răpite mai multe persoane deodată, că după ani şi
generaţii, familii întregi se confruntă mereu cu fiinţele necu-
noscute şi că martorii pot confirma întâmplările misterioase, de
exemplu absenţa inexplicabilă a victimei, apariţia pe cer a unor
lumini ciudate, raze neobişnuite sau urme cum ar fi acelea lăsate
în grădini de către obiecte mari, extraordinar de grele. în total
există peste 400 de cazuri în care au fost descoperite asemenea
urme.
Mulţi se pot întreba de ce nu există fotografii autentice ale
acestor fiinţe extraterestre.
Să ne imaginăm situaţia. De cele mai multe ori, înainte de
„răpire”, victimele sunt singure. în cursul evenimentelor,
aceştia intră în panică, sunt într-o situaţie extrem de dificilă,
apoi apare şocul unei persoane care, dintr-o dată, se află în
faţa unei fiinţe străine! Cine se mai gândeşte în acest moment să
fotografieze! „Şi acum, vreau să vă fac o fotografie, ca s-o am
amintire, căci ne vedem atât de rar! Vă rog! Cum spuneţi voi
cheeseV
Şi chiar dacă un răpit s-ar putea gândi să folosească un
aparat de fotografiat, forţa şi tehnologia străinilor l-ar
determina, cu siguranţă, să renunţe.
235
Fireşte, numeroşi savanţi au încercat să găsească explicaţii
„acceptabile” pentru problema răpirii. Căci dacă apare o
„problemă”, aceasta trebuie desigur să fie rezolvată. Este mult
mai bine dacă rezolvarea acestei probleme corespunde adevărului,
decât dacă această rezolvare este „acceptabilă” însă cei care se
chinuie să găsească o rezolvare sunt victimele, care sunt şi aşa
de persecutate, chiar dacă prin declaraţiile lor au mai mult de
pierdut decât de câştigat.
De exemplu, o explicaţie „evidentă” poate fi aceea că extra-
tereştrii sunt interesaţi tot mai mult de organele genitale şi de
reproducerea oamenilor. Nimeni nu renunţă bucuros la această
explicaţie, chiar dacă afirmaţiile martorilor o contrazic în mare
parte. Oare cei răpiţi simt masochişti?
Dacă afirmaţiile despre răpiri s-ar sprijini pe exemple vechi,
folclorice şi dacă ar proveni din pure fantezii, aşa cum de multe
ori s-a crezut, atunci de ce victimele se sperie atât de mult
când descriu fiinţele mici, cenuşii, şi de ce aproape mereu
zugrăvesc desfăşurarea răpirii lor în acelaşi fel? Este absurd!
Atunci ar fi trebuit să fim total copleşiţi de cele mai diferite
şi mai fantastice relatări. Monştrii din cosmos care ies din nave
spaţiale ar trebui să fie păienjeni uriaşi, viermi cu tentacule,
ca aceia din povestirile lui H. G. Wells, sau monştri cu dinţi ca
ai rechinilor, ca în filmul clasic al lui Riddley Scott „ALIEN” —
fiinţa ciudată dintr-o altă lume.
Cei răpiţi trebuie să ştie să povestească viziuni
îngrozitoare, aţâţate în fantezia lor de către vârcolaci
extratereştri. Dumnezeu ştie ce istorisiri am auzi dacă răpirile
OZN ar izvorî din fantezia omenească. în orice caz, ar fi foarte
diferite unele de altele.
 Şi de ce nici unul dintre contemporani nu se impune în faţa
celorlalţi? De ce, de exemplu, pe lângă cei răpiţi nu există nici
un „distrugător” sau un „profet apocaliptic”, oameni care să
afirme că au căzut în mâinile teroriştilor care plănuiesc să
distrugă lumea cu o bombă atomică; de ce nu există nici un
„genetician” care să
236
afirme că a lucrat în laboratoarele militare, făcând încercări
genetice? De ce nu există nici un „creştin”, convins că acolo sus
s-ar afla Isus?
Şi americanul Thomas E. Bullard, în urma cercetărilor sale, a
ajuns la concluzia că răpirile OZN sunt reale şi nu născociri,
legende sau basme despre spiriduşi şi monştri, care îşi au
replica modernă în povestirile fantastice despre extratereştri.
Fireşte, există şi afirmaţii mai vechi despre fiinţe misterioase
care pot fi asemănate cu cele „cenuşii”. însă care din acestea se
dovedesc a fi mincinoase? Aceste „istorisiri vechi” pot să
cuprindă şi întâmplări adevărate din acele timpuri.
Aşa cum explică Bullard, descrierile sunt foarte cuprinzătoare
şi potrivirile trebuie să fie aproape inevitabile. Totul i se
părea anormal, afirmaţiile despre răpiri fiind întemeiate pe
acest material neunitar. în ciuda acestora, el a descoperit că în
163 până la 193 de cazuri cercetate există un curs aproape
identic al întâmplărilor. Nu poate fi coincidenţă, fantezie sau
produsul unei minţi bolnave!
în spatele răpirilor OZN se ascunde o componentă plină de
mister, înspăimântătoare, realăl
2. Implanturi inexplicabile
în timpul unui regresa hipnotice, Jayne Fenton a descris şi
alte detalii interesante ale răpirii ei. Străinii i-au făcut o
intervenţie chirurgicală care nu i-a provocat totuşi nici o
durere. I-au implantat ceva în regiunea occipitală, deşi nu îşi
poate explica motivul, începând de atunci, din timpul în care a
ieşit din sfera de influenţă inaccesibilă, Jayne nu mai ştie
nimic şi nici hipnoza nu a ajutat-o să-şi amintească de ce îi
fusese implantat acel obiect artificial. De fapt a afirmat că
este relativ mic, o minusculă sferă cu diametrul de un
centimetru.
237
Afirmaţiile despre asemenea implanturi făcute celor răpiţi
ajung mereu la cunoştinţa opjniei publice. De cele mai multe ori,
în cazul acestor aparate este vorba de sfere metalice active, ale
căror suprafeţe sunt perforate sau au mici „ghimpi” Fiinţele
cenuşii folosesc aparate foarte lungi şi subţiri, cu ajutorul
cărora introduc obiectele în corp, adesea prin ureche, străbătând
timpanul. Nu rareori sunt făcute implanturi şi în nas, către
rădăcina nasului, ceea ce duce câteodată la sângerări. Intr-
adevăr, după întâmplările lor atât de uluitoare, unii răpiţi se
plâng de sângerări ale nasului, ceea ce nu li se mai întâmplase
niciodată până atunci. Diferite afirmaţii de acest fel au fost
făcute după săptămâni, luni sau chiar ani de zile. Dacă persoana
respectivă nu a bănuit că acestea au legătură cu fenomenul OZN,
aceasta chiar este surprinsă când bucăţelele metalice ies la
iveală, fiind bucuros că a scăpat de ele. Este posibil ca
implantările de obiecte foarte mici să nici nu fie observate.
Un alt loc preferat de străini pentru introducerea de mici
sfere metalice este ochiul, prin introducerea unui ac lung în
canalul despărţitor. O doamnă din Houston care fusese răpită, a
explicat că în dimineaţa zilei de 11 decembrie 1992 s-a trezit cu
o puternică iritaţie a ochiului. Când şi-a frecat ochiul şi a
început să-i lăcrimeze a apărut un mic obiect artificial. Acesta
a ajuns în mâinile cercetătorului OZN Derrel Sims, care l-a
analizat în institutul biologic al Universităţii din Houston.
Obiectul avea forma unui ou, cu un diametru de aproximativ un
milimetru şi jumătate, precum şi goluri în interior. Analiza nu a
depistat nici o urmă biologică, deşi conţinutul de carbon este
mare. Teoretic, putea fi vorba de un polimer carbonic sau de o
substanţă de provenienţă terestră.
Cu toate acestea, există radiografii ale acestor implanturi,
ca în celebrul caz al Lindei Napolitano care, conform propriilor
declaraţii, în noiembrie 1989 a fost răpită de un obiect zburător
necunoscut, de la etajul al doisprezecelea, unde locuia — de
altfel
238
acesta este un incident pentru care există o serie întreagă de
martori. Şi Linda Napolitano a suferit sângerări ale nasului, şi
o radiografie oferă o privire asupra cauzei: un mic obiect
artificial care se afla în interiorul nasului! Spre deosebire de
celelalte victime, Linda şi-a amintit cum îi fusese implantat
acest aparat cilindric, şi durerile îngrozitoare pe care le-a
suportat.
Nimeni nu poate şti cu precizie căror scopuri servesc aceste
implanturi. Oare influenţează anumite funcţii ale corpului sau
creierului celui răpit? Sau emit semnale cu ajutorul cărora
răpitorii pot localiza din nou victimele, fară nici un fel de
problemă şi în orice moment? Totul este posibil. Nu se poate şti
nici dacă aceste obiecte implantate sunt construite prin metode
ale biotehnicii, dacă aceste sisteme artificiale conţin structuri
organice care se adaptează fără probleme la ţesutul corpului,
nici dacă acestea se autodistrug după o anumită perioadă de timp!
La această concluzie a ajuns şi geologul şi cercetătorul OZN,
doctorul Johannes Fiebag, care în cartea sa intitulată Kontact a
vorbit despre fenomenul răpirilor OZN din Germania.
Jayne Fenton afirmă că extratereştrii i-ar fi dat de înţeles
că în interiorul capsulei aflată în corpul său existau şi alte
aparate minuscule, care s-ar fi eliberat dacă învelişul extern al
obiectului implantat s-ar fi descompus, asemenea cu stratul de
gelatină de pe capsulele pastilelor, în care se află zeci de
substanţe active. „Sondele minuscule” s-ar putea împrăştia în
corp şi atunci ar fi foarte greu de localizat.
Foarte greu putem percepe aceste activităţi întreprinse de
extratereştri, de cele mai multe ori la adăpostul întunericului
nopţii. Am putea doar să facem speculaţii privind intenţiile pe
care le urmăresc. Dacă operaţiunile lor ascunse ne fac bine sau
rău, nu ştim. Este un mister îngrozitor, care ne priveşte pe
toţi, dar pe care nimeni nu poate să-l descopere. De ce nu ne
lămuresc şi pe noi? Oare această tăcere mohorâtă, stăruitoare,
inaccesibilitatea aceasta fantomatică, nu reprezintă indiciul
unei filozofii malefice, ascunsă
239
în spatele activităţilor demonice? Probabil noi considerăm toate
acestea ca fiind mult mai presus de aşteptările omeneşti.
Evident, noi nu suntem dependenţi de necunoscuţi, noi nu avem
nevoie de ei. însă se pare că ei au nevoie urgentă de „ceva” care
se află pe planeta noastră, o parte în corpul animalelor, iar
cealaltă parte în cel al oamenilor. Totuşi ce? Ce caută ei, ce
intenţii au?
3 Experimentul Pământ
„Este un copil, un copil mic. Şi această fiinţă este aşa de
urâtă... Nu vreau să am nimic de-a face cu această rasă, absolut
nimic. îl voi ucide. Jur pe Dumnezeu că îl voi ucide dacă aceştia
îl apropie de mine. Vă urăsc, urăsc acest copil! Este atât de
anormal, atât de înfiorător. Un copil respingător. îl voi ucide
dacă îl apropie de mine. Duceţi-1 de aici!
Ei stau acolo cu el. Nu îl văd. Nu mă voi uita spre el...
încearcă să mi-1 pună în braţe. Dacă vor face asta, jur că îi voi
da o lovitură mortală, şi aşa nu pot să-l sufăr. Dar mă
ascultaţi?! Auziţi ce vă spun?”
Acestea sunt cuvintele Melissei Bucknell, care îşi aminteşte
cu oroare de clipele în care a fost răpită, în urmă cu câţiva ani
şi, cu ajutorul hipnozei regresive, are în faţa ochilor din nou
acea scenă plină de groază.
Fiinţele cenuşii i-au arătat o fiinţă mică, ciudată şi extrem
de respingătoare, un sugar care avea trăsături extraterestre — de
fapt în amestec cu trăsături omeneşti! Fiinţa aceea uimitor de
mică pe care străinii i-au impus-o de-a dreptul, era, într-
adevăr, o corcitură între un om şi un extraterestru! O fiinţă
hibridă! Şi, după toate aparenţele, era propriul ei copil!
Melissa Bucknell, care acum are 35 de ani, nu a fost nici
prima, dar nici ultima care, în timpul hipnozei, a relatat despre
întâlniri cu fiinţe hibride.
240
Surprinzător este faptul că fiinţele cenuşii au un interes
deosebit faţă de organele genitale ale fiinţelor omeneşti. Dar nu
numai referitor la oameni, ci şi la animale care, la fel, au fost
şi ele capturate uneori şi găsite apoi de către fermieri.
Despre răpirea Mymei Hansen din Cimaron (New Mexico) am vorbit
deja. în drumul spre casă, aceasta a fost capturată împreună cu
fiul său într-un aparat de zbor necunoscut, iar creaturile i-au
făcut cercetări medicale. Sub hipnoză, Myma Hansen şi-a amintit
că străinii aduseseră la bordul navei şi un animal, o vită, pe
care au mutilat-o pe viu! Myma a fost nevoită să privească toată
această cruzime. Şi-n acest caz, ca în majoritatea cazurilor,
predomina interesul străinilor pentru organele genitale ale
victimei. Myma a văzut cum animalului i-au fost extrase părţi din
ţesuturi, printr-o incizie rotundă, precisă. Un coşmar devenit
realitate!
Myma era pe punctul de a leşina. Acum străinii s-au apropiat
de ea şi au început să-i cerceteze organele de reproducere. Dar
nu i-au pricinuit nici un fel de leziune corporală. Nu încăpea
îndoială că nu avea nici un fel de problemă sau remuşcare. însă
remuşcările oamenilor s-ar putea să nu aibă prea mare importanţă
pentru ei. Şi atunci cum se explică atitudinea lor din acest caz?
Aşa cum am mai spus, în multe cazuri se întâmplă ca oamenii să
fie răpiţi de mai multe ori de-a lungul vieţii lor. Pentru a-şi
îndeplini misiunea cu succes, străinii par să aibă nevoie pentru
mai mult timp de victimele lor — în viaţă. Ei strâng probele şi
celulele-ou, iar câţiva ani mai târziu, după o altă răpire,
încearcă să-i aducă în contact pe oameni cu acele fiinţe mici şi
hibride!
Oare ne aflăm în faţa unui program de dezvoltare? Dar care
este scopul? De la fiinţele cenuşii nu vom afla nimic, în orice
caz. în general, conform mai multor afirmaţii, ei nu le adresează
răpitorilor nici cea mai mică întrebare.
în memoriul său despre misteriosul Raport nr. 13 al
proiectului GRUDGE, generalul Wendelle C. Stevens a scris:
„Străinii nu
241
spun nimic dacă le sunt adresate întrebări nedorite”. Nu au nici
un fel de emoţie şi acţionează ca nişte roboţi biologici dinainte
programaţi.
într-o discuţie pe care am avut-o cu „Dr. Cris”, am ajuns să
vorbim şi despre fiinţe hibride şi despre cruzimea „cenuşiilor”
Doctorul Cris mi-a spus că aceste fiinţe activează pe planeta
noastră deja de mii de ani, aşa cum dovedesc şi informaţiile
oferite de Bob Lazar, Linda Howe şi alţii. Manipulările genetice
ar elimina defectele din aparatul biologic al „cenuşiilor”,
acestea manifestându-se prin dificultăţi în procesul de
reproducere. Prin dezvoltări hibride se încearcă să se creeze o
nouă formă de viaţă.
Dr. Cris a amintit odată că aceste creaturi noi sunt, pentru
prima dată, înzestrate cu sentimente, şi tot el sugerează că
probabil de aceea nu îmbătrânesc prea mult, pentru că nu au
aceste sentimente. O idee interesantă. Dar cine ştie dacă este
adevărat?
Suspect este că nu numai reacţiile verbale ale celor „cenuşii”
le urmează acum pe cele ale oamenilor, ci şi obiceiurile lor.
Totul se desfăşoară conform unui plan unitar, de mare precizie.
Şi acesta poate fi întocmit de răpitori cu milenii în urmă!
Afirmaţiile făcute de martori dovedesc sinceritatea acestora,
precum şi faptul că în spatele acestor lucruri de neconceput se
ascund totuşi intenţii reale. Dar, pe de altă parte, apar alte
probleme neînţelese: Cum poate fi explicat acest lucru? De ce
răpitorii adaugă procesului lor de dezvoltare elemente noi şi mai
complexe? Oare străinii nu reuşesc deloc să ajungă la rezultatul
dorit şi caută mereu noi ameliorări tehnologice?
Fireşte, în spatele activităţilor lor s-ar putea afla un
experiment biologic îndelungat, în timpul căruia fiinţele cenuşii
intervin în procesul de evoluţie, controlează gândirea şi fac
mereu schimbări.
Şi acest scenarii! este zugrăvit de unele documente şi infor-
maţii. Totuşi întrebarea este: De ce toate acestea? Care este
scopul? Autorul american John W. White a afirmat clar
„Extratereştrii răpitori ne «vizitează» mereu pe întuneric. Nu ne
242
spun niciodată cu exactitate de ce ne răpesc” White îi descrie pe
aceştia ca fiind vicleni, tâlhari ...„care se înclină spre răul
deghizat în bine.” Din desfăşurarea răpirilor el deduce că
„cercetările medicale simt făcute numai în aparenţă, ele sunt o
acoperire pentru altceva, în special pentru controlul gândurilor”
Nu încape îndoială că intenţiile reale ale unei „civilizaţii”
(!?) cu o tehnică foarte avansată sunt de neimaginat.
Şi la urmă apare întrebarea: Cine şi cât ştie? Numeroase docu-
mente, legături şi afirmaţii dovedesc că unele grupări din cadrul
autorităţilor Statelor Unite sunt foarte bine informate despre
anumite întâmplări.
Referindu-se la acest fenomen atât de înspăimântător al
răpirilor, cercetătorul doctor David M. Jacobs, profesor la
Universitatea Temple, a afirmat: „Mă întreb adesea cum aş
reacţiona dacă întregul fenomen al răpirilor s-ar dovedi a fi
produsul fanteziei umane — dacă nu ar exista nici o răpire şi
nici un extraterestru. Dacă ar fi aşa, aş plânge de bucurie. Dar
îmi fac iluzit' "Afirmaţii ale martorilor, urme fizice, apariţii
neobişnuite, contacte radar, dispariţiile avioanelor militare,
fotografii, răpiri, mutilări, documente secrete şi proiecte
militare, aterizări în bazele americane, prăbuşiri OZN, cadavre
ale extratereştrilor — toate acestea nu pot proveni din pură
imaginaţie!
Probabil trăim exact în momentul trecerii către a doua fază a
existenţei pe Pământ şi în cosmos, probabil depăşim limitele unui
spaţiu întunecat aflat într-un cabinet slab luminat al
cunoaşterii.
Nu trebuie să uităm că sentimentele noastre sunt mult mai
puternice decât ale „străinilor”, care impresionează prin
posibilităţile lor tehnologice, dar care nu sunt altceva decât
maşini biologice. însă noi putem avea bucurie, milă şi regret,
entuziasm, dragoste.
Avem slăbiciunile noastre. Dar poate că forţa noastră o
datorăm tocmai acestor slăbiciuni!
243
O rugăminte personala:
Dacă dumneavoastră, la fel ca unii martori din această carte,
aţi aflat lucruri neobişnuite sau aţi văzut apariţii OZN, dacă
aveţi cunoştinţe despre „mutilări” inexplicabile sau dacă v-aţi
confruntat cu instituţii sau cu autorităţile pe motivul
întâmplărilor OZN din Germania, America sau din orice altă ţară
de pe Pământ, sau dacă aţi fost răpit(ă) de extratereştri, nu
ezitaţi şi scrieţi-mi, vă rog, pe adresa:
Andreas von Retyi C/ o Langen Muller Verlag Thomas- Wimmer- Ring
11 D-80539 Munchen
De asemenea, dacă dispuneţi de materiale despre „Area 51”, vă
rog să-mi scrieţi, însă cu precizarea „AREA 51 - ARCHIV”. Această
arhivă a fost constituită recent şi trebuie să cuprindă toate
informaţiile accesibile pe această temă.
244
Mulţumiri
#
O carte ca aceasta a izvorât din munca, cercetările,
experienţele şi întâmplările anumitor persoane. Numeroşi experţi
în domeniul OZN, al aviaţiei şi al spaţiului cosmic m-au ajutat
cu generozitate în cercetări. De asemenea, proiectul meu a fost
sprijinit şi de către oamenii de ştiinţă din Rusia. Nu aş fi
putut să scriu această carte dacă ar fi lipsit experienţa şi
curajul martorilor, care de multe ori au riscat enorm când au
început să povestească...
Le mulţumesc sincer tuturor, îndeosebi lui Tom Adams,
doctorului Alexei Arhipov, Christopher O’Brien, David McCain,
Glenn Campbell, Chuck Clark, „Dr. Cris”, Stanton T. Friedman, Tim
Gerlach, Timothy C. Good, William F. Hamilton, Walter G. Hant,
Fearon L. Hicks, Linda Moulton Howe, Klaus Kierschmik, dr. Iuri
N. Morozov, dr. Vladimir V. Rubţov şi, de asemenea, lui „Dr. X”.
Nu în ultimul rând îmi manifest recunoştinţa faţă de U.S. Air
Force, Central Intelligence Agency, Defense Intelligence Agency,
Defense Mapping Agency, National Aeronautics and Space Agency,
National Security Agency etc., pentru comunicarea, în limitele
posibilităţilor, a informaţiilor referitoare la argumente şi
situaţiile actuale.
Mulţumiri îi datorez şi lui Peter Bohme, care m-a însoţit în
primul tur OZN din SUA, şi care niciodată nu a şovăit dacă se
ivea şi cea mai mică posibilitate de a descoperi celelalte
pietricele de mozaic din gigantica enigmă a fenomenelor
extraterestre.
Fireşte, toate eforturile ar fi fost zadarnice dacă nu ar fi
existat o editură care să editeze această carte. Această misiune
a revenit grupului editorial Ullstein Langen Miiller, căruia
vreau să-i mulţumesc din inimă pentru sprijinul acordat, în
special lectorului meu, domnul Hermann Hemminger, directoarei
editurii, doamna doctor Brigitte Sinhuber, precum şi editorului,
domnul doctor Herbert Fleissner.
Andreas von Retyi
245
DOCUMENTE
O în această scrisoare descoperită în urma unei îndelungate
cercetări de către Stanton Friedman, astrofizicianul american
Donald H. Menzel îl informează pe senatorul John F. Kennedy (mai
târziu preşedinte) despre colaborarea sa cu serviciul secret NSA
(National Security Agency).
© Unele schiţe făcute în fugă de fizicianul „Dr. Cris” care
afirmă că în anul 1977, într-un şir de încăperi subterane de la
Jet Propulsion Laboratory, a văzut documente despre extratereştri
şi părţi anatomice ale „cenuşiilor” Schiţa arată cum fragmentul
cranian fusese atârnat într-un recipient. „Dr. Cris” subliniază
că desenul oferă doar o reprezentare grosieră. De exemplu, nările
fiinţei sunt în realitate mai mici.
© Informare de presă a conducerii bazei Nellis, referitor la
un test de bombardare din Indian Springs, în spatele căruia
specialiştii presupun că s-ar ascunde testul misterios al
proiectului Aurora.
© Document parţial codificat, despre apariţia unui obiect „XT”
în ziua de 25 octombrie 1989, a cărui existenţă reiese şi dintr-
un „New Project Blue Book”
© O atitudine tipică pentru răspunsurile la solicitările steb
incidenţa legii privind libertatea informaţiilor (FOIA),
referitoare la documentele OZN (aici „documentul XT” nr. 4): „Noi
nu avem nici cea mai mică legătură cu acest conţinut.”
© Rezumat făcut de şeriful Ron Chancey dintr-un document
referitor la apariţia unui obiect zburător neidentificat deasupra
localităţii Bayport, Florida, obiect pe care îl observase el
însuşi în ziua de 16 aprilie 1993.
246
Docombor I, 1960
Soaator J«ha F. Knaady Uoiud Statsi Suite Waahiagtoa. D. C.
Doar Jack:
Thl» ia ia roply to your lottor of Novtnbar 19. I waa aorry.
ci couraa. but aot aurprlaad to rocoivo your raaig* Mttoa u
CUlratt of tha Vlaltlag Coamittao ol tha Hirrud Aatroaomy
Dopartmoot and Obaorvatory. Naturally. I uadar- atâal Aad t aa gr
atolul to you for tho larvicu ihat 7011 h«r« alroady porforosod.
Whoro provioua Chalraaa har« goaorally aakod mo to writa thalr
raporta lor thom «lih tha weuaa. ' Oh. Doa, you taow «o much mora
thaa l do tbout It, " you •• o much bualor aaa -- aot oaly wTOto
your ava raport but proparod it moat carolully. u I roallaa (rom
tho varloua cooiaraocaa wo had duriag ita praparatloa.
iVopo tha*. il tiao dooa par mit oa oao ol your vialta to
Cambridga. that you will vialt Harvard Ohaarvatory aad aao our
ad* Spaca Laboratory. jolatiy occupiad by ua aad tha Smltbaoalaa
Aatropdyaical Obaarratory.
la aay oraat. I a hali bopa to aoa you from tima to tima, ia
Waahiagtoa. Aad I rapoat ay willlagoaaa to halp ia aay way that t
caa. I a hali, la aay caaa. taka tha libarty ol paaalag oa to you
aay auggaatioaa that may occur to ma.
Siaca ny CMtaoraadum coacaraiag tha Natioaal Sfcurity Agaacy
aay hava bocoma mi a pl acad duriag tha campalga. '"lat aa rapoat
that I havo boaa a aoaaultaat to thia agaacy aad ita prodacaaaor
lor thirty yaara. I aarrad ia it activ«ly duriag World War II. aa
a Coraaaador la tho Navy. I aa oaa ol tho (•* poopla who haa had
«oatlauod aorrlco aad coatact «ith Ita variod activi tio a
Aad I rapoat, that I hava. Iroa tima to tima. activoly aorvad
la coaaoctloa «ith taa Natioaal Buraau of Staadarda. both ta ita
Waahiagtoa aad Bouldor (Colorado) hoadquartora. Soma yoara ago I
waa oa tho Vlaltiag Coamittoa oi tho Dapartmoat of Comaorca, aad
for oao yoar waa Chairmaa oi that Coauaittoo.
Aa a floal coamaat. 1 hopo you wiU appoiat aa aa* troaoaor to
aay praoidoatlal acioatllic adviaory committoo. I ahould bo glad
to aarra, or holp la tho aalactloa ol aatroaoaora aad phyalcal
acioatiata.
Thaahiag you agala. aad wlth boat wtaboa Iov yoar
admiaiatratioa, I aa.
Cordlally your a,
DHM/db Ooaald H. Maaaal
cc: A. COBI Dlractor
A. Chayoa
247
©
248
©
na 22 *94
•3--5TPH
News Release
NM B«l,BÂâf 94*02-01
Fabruary 22, 1**4
MSLL1C m fOftCE IMS, - lOHMUNDOM POR XTOltft
Tha followiag >tittMAt la iciMd to your orgânlutnn ia raapooaa to
couacy agineiM rtctivtd thia aoming about aonic boom-typa noiaa
and vibrationa «oatly in tha northem and of tha Laa vagaa vallay.
Thara wara boatoing oparaţiona baing conductad on tha Halii»
ranga naar Indian Springa ac approxinataly tha tina of tha
co^laintf. Mowavar, ainilar operationa alao wara conductad on
t.h« «am ranga araa Frlday with ne coaplaiata racaivad. Thia
ranga ia «ora than 45 ailaa frem Lat Vagaa. Wa racaivad no
cocplainta today fro« tha Indian Springa araa. and obaarvara naar
tha boafeing did not raport any unuaual ineidanta. Na have not
axpariancad thia probla* in tha paat and ara aurpriaad if auch
normal opaiatiuna could hava cauaad coday'a ineidanta. But it la
poaaibla that unuaual atuoapharic condiţiona today «ay hava
cauaad tha booblng noiaa to nflact down into tha Las Vagaa vallay
vith unaxpactad •trangth. Wa conatantly monitor our ranga
activitia» to activaly avoid f*4ch occurrancas where we can
anticipata thaa.*
your quary on public quariaa concarning aonic-JMbn typa noiaa and
vibrationa in tba i*aa vagaa vaiiay today»
"Nallia AFB officlala hava raaaarchad tha calla wa and othar
249
©
IAA
REGIOK SWC
STAT:REF CODE 91849 CONTACT CODE SAR-Z-555 PROJECT COMMANDER R.
LANGLEY, SER.# 1924068A
TO: IAA N. RHGION COMMANDKN T. MATLIN.
STAT:REF CODE 22350 C. COIJli .SAR-M-201 , IAA LEVEL 5 COMM
NETWORK LONDON, ENGLAND VIA BOSTON
DATE: AUG. 6, 1990 TIME:1500HRS
REF:SIGHTING AND PHOTOGRAPHS OF XT OBJECT, OCT.25, 1989.
SOUTHERN SIGHTING.
READ: VALIDITY CONFIRMED BY IAA OFFICIALS*PRINTED MATTER RELATING
TO UFOIRC/ CORRESPONDENCE INDIGATES T. OLSON, UFO
INVESTIGATIVE RESEARCH CENTER HEAD, AT PHOENIX AZ., SOLE
RECIPIENT OF PHOTOGRAPHIC PRINTS OF XT OBJECT. NEW EVIDENCE OF
EXISTENCE OF COMPUTER ENHANCED PRINTS CONFIRMED-STOP-PAST PRESENT
AND FUTURE INFORMATION FORTHCOMING NOW AT LEVEL 5 SECURITY*NO
REPEAT NO PERSONNEL BELOW L5 CLEARANCE PRIVY TO DATA-STOP-FEMALE
SUBJECT I UNCOOPERATIVE*WILL GIVE NO ANSWERS WILL RELEASE
NO INFO*WHEREABOUTS OFNEGAT IVESUNXNOWN EXCEPT TO
 " '-STOP-AGENT DALE’S SUCCESS AT CAPTURING DOCUMENTATION
CONFIRMS SUSPECTED INVOLVEMENT OF FOLLOWING AGENCIES AS EVZDENCED
BY ENCLOSURES:UFO INFORMATION RETRIEVAL CENTER, T.OLSEN» PHOENIX,
NEW PROJECT BLUEBOOK, W. PITTS, FT. SMITH AR, TASS, WASHINGTON
BUREAU, FŞR, G. CREIGHTON, KENT, ENGLAND-STOP-ALSO CONFIRMS INFO
EXCHANGE BETWEEN INVOLVED PARTIES AND LITTLE ROCK AIR FORCE BASE.
AFC CAMP AND SGT. HARPER, AND ADAMS FIELD. L.R., CONTACT UNKNOWN.
-STOP-TASS AGENTS CURRENTLY GATHERING MATERIAL IN U.S.A.-STOP-
WILL ATTEMPT TO ACCESS PHOTO ORIGINALS AND NEGATIVES AHEAD OF
SAME-STOP-ALL INDICATIONS
THATPHOTO S ARE
GENUINE-STOP-ANALYSIS OF DATA AND RELATED INCIDENTS INDICATES
PROBABLE CONVERGENCE OF AGENCIES, ON SEPTEMBER DATES 1990, ON
AVELON PENINSULA AT 48* LONGITUDE 53* LATITUDE FOR MULTIPLE
SIGHTING-SfOP-POSSIBILITY THAT ONE OR HORE AGENCIES WILL ATTEMPT
TO TRANSPORT TO LOCALE-STOP-IDENTICAL COPIES OF ENCLOSURES
SANS OMISSIONS ROUTEDTHROUGH IAA LEVEL 6 COMM
NETWORK-STOP-REPEAT-FURTHERING ATTEMPTS TO SECURE NEGATIVES AND
PHOTOS BELIEVED TO BE IN » POSSESSION-STOP-ATTENTION: IT IS
IMPERATIVE THAT NO BROADCAST OR PRINŢ MEDIA BE PRIVY TO ANY
INFORMATION REGARDING THIS MATTER. PUBLIC INTERFERENCE COULD
CAUSE PROBLEMS. IDENTITY AND LOCATION IS STILL BEING
GUARDED BY IRC, FSR AGENCIES BUT-BE ALERT TO POSSIBLE IAA LEAKS-
STOP-STOP CODE L5-22-- -END
250
©
OEFCNSE INTELLIGENCE AOENCY
wMiiimrow. D.C. >OMO-
U-6.213/PSP/F0IA
6 April 1995
Nr. Androas v. Mtyl HerzogsiMg 21
D-^6487 Doorflos-Esbach b. Coburg Gonaany
Doar Nr. Mty1:
Thls rosponds to your roquost under tho Froodoa of Inforaatlon
Act datod 5 Fobruary 1995. Thoroln you roquosttd cortaln
Inforaatlon connoctod to UFO tncldonts and to coaaont on tho
valldlty of an onclosod docuaent.
OIA has coaplotod a soarch of 1ts systoas of rocords and
deteralned that thls Agoncy could locato no Inforaatlon
pertalnlng to tho subjocts of your rtquost. As to tho attached
dociaent to your 5 Fobruary lottor, m havo no knoalodgo of Its
contont In any contoxt.
If you bollovo thls Agoncy should havo rocords rosponslvo to your
roquost, you aro advtsod that a roquostor aay appoal, wlthln 60
days, OIA’s atteapt to locate rocords. You aay oxorclso thls
rlght by roforrlng to cast nuaber 0152-95 and addrosslng your
appeal to:
Doftnso Intolllgonco Agoncy ATTK: PSP/FOIA Washington, DC 20340-
5100

CMof, Froodoa of Inforaatlon Act Staff

251
% 7 O O O O ] HERNANOO COUNTY SHERtFF'S OFFICE NARRATIVE

Prmted in Romania ^
Jr cjrupu dracp prin
fed prinţ ss. osocieti.teBinanc;a.s^7
B-dul Tudor Vladimirescu, nr. 31. sector 5. Bucureşti, ROMÂNIA
Telefon: 335.93.18; 335.97.47 Fax: 337.33.77