Artroza pumnului si a mainii propriu zise

PLANUL LUCRĂRII ARGUMENT PARTEA I I.GENERALITĂȚI • definiție • clasificare • date epidemiologice

II.ETIOPATOGENIE • cauze • mecanism de producere • anatomie patologică III.CRITERII SUSȚINERE
DIAGNOSTIC • examinare clinică • investigații paraclinice IV. EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC V.TRATAMENT •
profilactic • igieno-dietetic • medicamentos • ortopedico-chirurgical PARTEA II I.PRINCIPIILE ȘI
OBIECTIVELE TRATAMENTULUI BFKT II.TRATAMENTUL PRIN HIDROTERMOTERAPIE • tehnică • efecte
III.TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE • tehnică • efecte IV.TRATAMENTUL PRIN MASAJ • efectele
fiziologice ale masajului • descrierea anatomică a regiunii • tehnica masajului V.KINETOTERAPIA-
tehnici de mobilizare, programe de exerciţii recuperatorii VI.TERAPIA OCUPAȚIONALĂ
VII.TRATAMENTUL BALNEAR (ape minerale, nămoluri) ARGUMENT Lucrarea ”Recuperarea medicală în
artroza pumnului și a mâinii propriu-zise” sistematizează principiile de tratament fizical într-una dintre
cele mai frecvente patologii întâlnite după vârsta de 50 ani (artroza), cu localizare la un segment
indispensabil în relația om-mediu (mâna). Afecțiunea dispune de întreaga gamă de proceduri fizicale,
pe care, de-a lungul stagiilor de practică, le-am aplicat pacienților, conform prescripției medicale,
constatând efectele de diminuare a simptomatologiei acestora. PARTEA I I.Generalităti- definiţie,
clasificare, date epidemiologice Definiție. Artroza face parte din grupul reumatismului degenerativ,
având următoarele sinonime: boala artrozică, osteoartrita, artrita hipertrofică, artrita deformantă.
Artrozele sunt afecțiuni cronice care afectează articulațiile periferice și/sau vertebrale caracterizate
din punct de vedere morfopatologic prin leziuni degenerative ale cartilajului hialin și osului subcondral,
iar din punct de vedere clinic prin dureri, deformări și limitarea mișcărilor la nivelul articular.
Articulația pumnului (un complex osteoarticular) reprezintă zona anatomică ce unește antebrațul cu
segmentul terminal al membrului superior, mâna. Articulația radiocarpiană se realizează între fața
articulară carpiană a radiusului, discul articular și oasele carpiene (scafoid, semilunar și piramidal),
între extremitatea distală a ulnei și oasele carpiene nu este propriu-zis o articulație, fiind separate
prin intermediul discului articular al articulației radiocubitale distală. Articulațiile între oasele carpului
se numesc articulații intercarpiene (între oasele din același rând) și articulația mediocarpiană (între
cele 2 rânduri osoase). Mâna este cel mai complicat segment de membru din organism, structura şi
funcţia ei fiind perfect adaptate activităţii umane, complexitatea acestui adevărat organ fiind
sustinuță și de suprafaţa de proiecţie, enormă în raport cu dimensiunile sale, din cortexul cerebral,
care-i controlează activitatea. Mâna este un adevărat receptor senzorial care permite palparea
obiectelor și interpretarea informațiilor vizuale. Articulațiile mâinii sunt reprezentate de articulațiile
carpometacarpiene (între oasele carpiene din rândul 2 și ultimile 4 metacarpiene), articulația
carpometacarpiană a policelui și articulațiile intermetacarpiene. Articulațiile degetelor sunt
reprezentate de cele metacarpofalagiene și interfalagiene proximale și distale II-V, respectiv
interfalangiană a policelui. Epidemiologie. Artroza mâinii este de 10 ori mai des întalnită la femei, cu
debut în decadele 4 și 5 de viață. Artroza reprezintă cea mai frecventă afecțiune a aparatului
locomotor, după vârsta de 35 de ani, 50% din populație prezintă leziuni artrozice, iar după 55 ani
afectarea este în proporție de 80%. Clasificare. Din punct de vedere etiologic, artrozele se clasifică în
primare (idiopatice, primitive, fară cauză bine identificabilă) și secundare (în care există un raport de
dependenţă cu condiţiile sau stările morbide care au favorizat iniţierea procesului degenerativ). Din
punctul de vedere al numărul articulațiilor implicate în procesul artrozic, acestea pot fi monoarticulare
sau poliarticulare. Artrozele secundare sunt mai frecvent monoarticulare. II.Etiopatogenie-cauze,
mecanism de producere, anatomie patologică Prezenţa artrozei poate fi rezultatul unei serii
numeroase de factori, în parte de ordin general, în parte de ordin local, motiv pentru care artroza
trebuie considerată din perspectivă multifactorială. Vârsta debutului, sediul, difuziunea şi evoluţia
tabloului clinic artrozic depind de interacţiunea unor factori care favorizează apariţia artrozei fie prin
ruinarea eficienţei biologice a cartilajului articular, fie printr-o suprasolicitare funcţională a
articulaţiei. Se pot distinge factori sistemici cu repercursiuni asupra majorităţii articulaţiilor
organismului şi factori locali cu repercursiuni asupra uneia sau numai câtorva articulaţii. Factorii
sistemici sunt reprezentați de : • vârsta (incidenţa manifestărilor artrozice creşte în raport cu vârsta,
ca urmare a leziunilor mecanice şi eventualelor perturbări biochimice produse în timp, ce accentuează
probabilitatea apariţiei manifestărilor • factori genetici • sexul-influenţa sexului asupra apariţiei şi
dezvoltării diverselor forme de artroză e dificil de stabilit, deşi există diferenţe vizibile ale incidenţei
şi gravităţii pentru anumite forme de artroză la cele două sexe. • factorii vasculari – modificări ale
circulaţiei arteriale şi/sau venoase. Tulburările circulatorii ar putea fi responsabile de apariţia şi
agravarea unor forme particulare de artroză (de exemplu maladia Kashin-Beck, artropatia degenerativă
a articulaţiilor interfalangiene şi a pumnului) • factori endocrini • factori metabolici • factori climatici
(frigul şi umiditatea crescută) pot favoriza exprimarea clinică a simptomelor artrozice Factorii locali
incriminaţi în procesul artrozic sunt: • suprasolicitarea funcţională (artroza mâinii la culegătorii de
bumbac) • modificarea arhitecturii articulare ce poate fi congenitală sau dobândită (de natură
traumatică, infecţioasă specifică sau nespecifică ori inflamatoare) • modificările dinamicii articulare
(instabilitatea articulară prin laxitate ligamentară determină suprasolicitări funcţionale în arii limitate
ale cartilajului articular, favorizând apariţia modificărilor de natură artrozică) În cazul artrozelor
primitive cauza nu este cunoscută, dar influentață de ereditate (defecte calitative ale cartilajului
articular ce determină artroza generalizată prin degenerarea prematură a cartilajului) și vârstă
(îmbătrânirea fiziologică determină deshidratarea cartilajului și, consecutiv, rezistenţă scăzută şi
vulnerabilitate la agresiuni mecanice). În ceea ce privește cauzele artrozei secundare, principalele
condiții patologice în care apar sunt : • traumatisme (sechele după fracturi la nivelul extremității
inferioare a radiusului sau ulnei, la nivelul carpian, metacarpian sau falangian, entorse ale pumnului
neglijate terapeutic, luxații, osteonecroze aseptice-boala Kienbock sau necroza aseptică a
semilunarului, microtraumatisme profesionale în cazul muncitorilor manuali) • inflamații (pusee
inflamatorii repetate ce conduc la deformări și incongruențe articulare în cazul poliartritei reumatoide-
mâna fiind sediul cu predilecție afectat în cadrul acestei boli, gutei cronice, altor artrite neinfecțioase
sau infecțioase) • boli metabolice (hemocromatoza, diabet) • tulburări de dezvoltare (sinostoze,
condrodisplazii) • boli hematologice (artropatia hemofilică) • boli neurologice (neuropatii, tabes,
siringomielie, sechele ale infirmității motorii cerebrale) • boli endocrine (acromegalia, hipotiroidism,
hiperparatiroidism) • boala Paget (determină creșterea anormală a oaselor) • depuneri de cristale la
nivel articular (hidroxiapatita, pirofosfat de calciu) • suprasolicitare profesională prin presiuni
mecanice îndelungate (activități manuale) Procesul artrozic rezultă din interacțiunea complexă a unor
factori genetici, extrinseci și intrinseci, astfel predispoziția genetică, traumatismele, infecțiile, diversi
factori biochimici, metabolici, mecanici, de mediu, dar și vârsta contribuie la instalare a artrozei. În
etiopatogenia artrozei sunt vehiculate mai multe teorii: • teoria mecanică: exces de presiune exercitat
pe un cartilaj normal • teoria tisulară: cartilaj alterat biochimic, cu scăderea rezistenței la presiuni
mecanice normale • teoria asocierii factorilor mecanici nocivi ce acționează pe un cartilaj alterat
biochimic Mecanismul de producere a artrozei prezintă 3 componente : degenerarea structurilor
articulare, repararea proliferativă și inflamația. Procesul patogenic de la nivelul cartilajului articular
cuprinde degradarea progresivă și repararea osului subcondral. Debutul procesului e reprezentat de
alterarea cantitativă și calitativă a metabolismului condrocitelor (celulele țesutului cartilaginos), care
vor sintetiza colagen de calitate inferioară, proteoglicani de dimensiuni mici și enzime catabolice în
exces, ceeea ce va induce, pe de o parte, formarea unui cartilaj de calitate inferioară, iar pe de altă
parte, autodistrucția matricei cartilajului si afectarea altor structuri articulare. După un anumit timp
de la debut, apare reacția osului subcondral, care devine foarte activ biologic și se vor produce
osteocondensare, hipervascularizație, stimularea osteoblaștilor cu formarea exostozelor la nivelul
suprafețelor articulare (nodulii Heberden localizați interfalangian distal și nodulii Bouchard localizați
interfalangian proximal). Anatomie patologică. Primele modificări de la nivelul cartilajului articular
constau în pierderea aspectului neted și înmuierea sa (condromalacie), ulterior apar fisuri fine, dar
care se vor adânci până la nivelul osului subcondral și erodări cartilaginoase. La nivelul osului
subcondral modificările constau în: îngroșarea osoasă (osteocondensarea sau osteoscleroza
subcondrală), exostoza la interfața os-cartilaj (nodulii artozici), apariția chisturilor subcondrale,
prezența osteoporozei periarticulare. La nivelul membranei sinoviale se dezvoltă o reacție
inflamatoare caracterizată prin proliferarea minimă a celulelor sinoviale și o discretă infiltrarea
limfoplasmocitară. La nivelul capsulei și ligamentelor apar fibrozări, iar la nivel muscular apar
retracturi și atrofii, toate acestea ducând la apariția deformărilor articulare. III.Criterii de susținere a
diagnosticului-examinare clinică, investigații paraclinice Anamneza identifică antecedentele personale
patologice (traumatisme, diverse boli) cu identificarea factorilor cauzali ai artrozelor secundare și
aprecierea statusului comorbid al pacientului, antecedentele heredo-colaterale, potențiali factori de
risc (profesie, sporturi practicate), precum și istoria afecțiunii (descrierea simptomelor şi semnelor
bolii, de la debut, menţionarea factorilor favorizanţi sau agravanţi). Inspecția mâinii este importantă
pentru că aspectul ei are o valoare semiologică deosebită, fiind o adevarată ”carte de vizită a unui
pacient reumatic”. Modificările caracteristice din artroză sunt reprezentate de nodulii artrozici
Heberden (descriși prima oara în 1802) și Bouchard (descriși în 1884), deformările articulare cu
devierea falagelor în plan orizontal și direcții diferite generând ”degetele șerpuitoare”, chisturile
gelatinoase situate pe fața dorsală a bazei falangei distale. Alte modificări sunt caracteristice unor
afecțiuni ce pot genera artroza secundară. Astfel, tumefacțiile radiocarpiene, metacarpofalangiene și
interfalangiene proximale simetrice, degete în gât de lebadă sau în butonieră, police în ”Z”, deviația
cubitală a degetelor sunt specifice poliartitei reumatoide, ulcerații la nivelul degetelor și osteoliza
falangelor sunt specifice sclerodermiei, hipertofia oaselor mâinii și îngroșarea tegumentelor sunt
specifice acromegaliei, degetele ’în cârnat’ specifice artritei psoriazice, noduli și corzi dure, aderente
la piele, în palmă sugerează boala Dupuytren, atrofia eminenței tenare/hipotenare se regăsește în
sindromul de tunel carpian/canal Guyon, necroze cutanate ale extremității degetelor, nodozităti
subepidermice și erupție eritematoasă caracterizează poliarterita nodoasă. Palparea diferențiază
nodozitătile dure artrozice de tumefacțiile fluctuente din artrite sau tumefacțiile localizate ale unor
tenosinovite; stabilește topografia durerilor și a tulburărilor de sensibilitate. Aprecierea mobilității
pumnului şi degetelor se poate face prin mișcări globale de flexie-extensie a degetelor, împreunarea
mâinilor ca pentru rugăciune, apropierea-îndepărtarea degetelor, dar cel mai fidel, prin mobilizări
analitice, constituind astfel bilanțul articular care evaluează: • articulația radiocarpiană: flexia
palmară( 85 grade), dorsiflexia(activă 70 grade, pasivă 80-85 grade), abducția (deviația radială 20-30
grade), adducția (deviatia cubitală 45-55 grade) • articulațiile carpometacarpiene II-V prin studierea
prizelor și diverselor tipuri de prehensiune • articulația carpometacarpiană a policelui: flexia (10-15
grade), extensia (25-30 grade), abducția(60-70 grade) • articulațiile metacarpofalangiene: flexia (90-
100 grade), extensia (mai redusă decât flexia, poate ajunge la 90 grade în caz de hiperlaxitatea
articulară), abducția și adducția (15-20 grade), rotații ale faalangelor în jurul axelor proprii de 45
grade • articulația metacarpofalangiană a policelui: flexie 75 grade, extensie inexistentă (deflectare),
rotații de 45 grade • articulațiile interfalangiene II-V: flexie de 100 grade interfalangian proximal, 90
grade interfalangian distal, extensia posibilă doar interfalangian distal • articulația interfalangiană a
policelui: flexia 80-90 grade, extensia activă 10 grade, pasivă 20-25 grade Bilanțul muscular apreciază
forța de contracție (după scara 5-0) a mușchilor: marele palmar (realizează flexia pumnului și abducția
mâinii), cubitalul anterior (realizează flexia pumnului și adducția mâinii), extensorul radial al carpului,
cubitalul posterior (realizează extensia pumnului), scurtul și lungul abductor al policelui, lungul flexor
și lungul extensor al policelui, opozantul policelui. Evaluarea funcțională a mâinii apreciază
capacitatea de prehensiune și de realizare a penselor interdigitale. Tabloul clinic al unui pacient cu
artroză la nivelul pumnului și mâinii, în stadiile incipiente, constă în manifestari clinice de natură
subiectivă: senzația de înțepeneală a articulațiilor și de fatigabilitate, discretă durere, pe parcurs însă
durerea rămâne principalul simptom, adăugându-se modificările obiective în proporție variabilă.
Artroza nu este o suferință continuă, astfel că pot exista perioade asimptomatice. Tabloul clinic
cuprinde: • Durere cu caracter mecanic (apare la mișcare, se ameliorează la repaus), de intensitate
variabilă, declanșată după expunerea la frig și umezeală, prezentă spontan, la palpare sau mobilizare.
Durerea este cauzată de microfracturile osului subcondral, inflamația membranei sinoviale,
contractura reflexă sau atrofiile musculare. • Redoare articulară matinală de scurtă durată (5-30
minute) • Tumefacție articulară prezentă în artroza activă, cu sinovită și revărsat articular (dar în
cantitate mică) • Cracmente fine inițial, grosiere pe parcursul evoluției bolii • Spasm al musculaturii
adiacente, ulterior retracturi sau atrofii musculare tenare, hipotenare, interosoase • Deformare
articulară (degete șerpuitoare, prezența nodulilor artozici) • Impotența functională prin scăderea
capacității de prehensiune și cea a realizarii penselor interdigitale Explorări paraclinice: a) Explorările
biologice nu relevă modificări specifice, testele de rutină sunt normale, dar trebuie efectuate pentru
diagnosticul diferențial. Teste nespecifice de inflamaţie (în formele difuze sau în cele cu importantă
componentă flogistică sau degenerativă) pot fi prezente și constau în: creşterea vitezei de sedimentare
a hematiilor, creşterea alfa-2-globulinelor serice, prezenţa proteinei C reactive b) Examenul radiologic
evidentiază semne radiologice primare reprezentate de îngustarea interliniului articular, osteoscleroza
subcondrală, chisturi osoase subcondrale și osteofite, precum și semne secundare: osteoporoza
paraarticulară (de inactivitate), subluxații, dezaxări articulare. Semnele care reprezintă procesul
degenerativ sunt: îngustarea până la dispariție a spațiului articular prin pierderea cartilajului, chisturi
subcondrale, deformări.Semnele corespunzătoare etapei de reparație sunt reprezentate de osteofitele
marginale și osteoscleroza subcondrală (condensare osoasă). Semne precoce de artroză sunt: reducerea
spaţiului articular (semn cauzat de subţierea cartilajului degenerat la ariile de maximă solicitare,
fenomen denumit şi „pensare ” articulară) și scleroza osului subcondral (eburneizare, proces de
osteocondensare propriu artrozei ce constă în accentuarea radioopacităţii osoase în zonele în care
începe să scadă acţiunea de amortizare a cartilajului; osul, fiind supus unei stimulări mecanice majore,
se densifică) Semne ale artrozei avansate sunt: proliferare osteofitică, apariţia în capetele osoase a
ariilor radiotransparente ce corespund cavităţilor pseudochistice sau geodelor, deformarea progresivă a
capetelor articulare, eventual subluxaţia, dezaxare articulară, în artroza erozivă a mâinilor), mai rar
fenomene erozive evidente. Alterarea anatomică este suficient de fidel documentată de tabloul
radiografic al articulaţiei interesate. În mod obişnuit se disting patru grade de gravitate a procesului
artrozic: • Gradul 1 – artroză dubitabilă • Gradul 2 – artroză minimă • Gradul 3 – artroză moderată •
Gradul 4 – artroză gravă c) Alte explorări (ultrasonografia, tomografia computerizată, rezonanța
magnetică nucleară) detectează afectarea precoce a osului subcondral, osteonecroza aseptică a
semilunarului (cel mai des) sau la nivelul altor oase, anomalii ale părților moi și sunt necesare în
elucidarea diagnosticului diferențial. IV. Evoluție și prognostic Evoluția artrozelor este de lungă durată,
pe parcursul bolii perioadele de suferința pot alterna cu perioade pauci/asimptomatice. Durerile și
activările sunt de obicei episodice, iar aspectul radiologic nu este obligatoriu să progreseze. Factorii
care pot accelera progresia bolii sunt: vârsta înaintată, afectarea artrozică generală sau
multiarticulară, hipotonia musculară, prezența de cristale în articulație, prezența dezaxărilor
articulare, neuropatii periferice. Evoluția lentă a artrozelor presupune alternarea perioadelor de
accentuare a leziunilor de uzură însoțite clinic de perioade de intensificare a durerilor şi a impotenţei
funcţionale cu perioade lungi de acalmie, remisiunile fiind spontane sau terapeutice. De cele mai
multe ori nu există o corelație strânsă între evoluția clinică și cea radiologică, ameliorarea
modificărilor radiologice este rară, pe când cea clinică se întâlnește într-un procent important.
Prognosticul artrozei pumnului şi a mâinii este favorabil, el determinând foarte rar compromiterea
totală a acestui segment de membru, dar mai puțin favorabil în cazul asocierii cu boli care produc
modificări accentuate ale aspectului mâinii pentru că determină scăderea funcționalității acesteia,
indispensabilă pentru activități umane complexe. V. Tratament Tratamentul artrozelor are ca obiective
diminuarea durerii, impotenţei funcţionale şi a contracturii musculare, precum şi prevenirea
deformărilor şi a agravării degenerescenţei articulare. a) Tratament profilactic. Prevenirea artrozei are
la bază cunoaşterea factorilor de risc și favorizanţi, astfel evitarea expunerii la frig și umezeală,
modificarea stilului de viață și a condițiilor de muncă, eventual schimbarea meseriei la cei care
practică intense activități manuale sau alternarea acestor activități cu perioade de pauză, efectuarea
de exerciții fizice care ameliorează mobilitatea articulară şi previn atrofia prin inactivitate a
musculaturii periarticulare sunt câteva dintre atitudinile de profilaxie. b) Tratamentul igieno-dietetic
constă într-un regim alimentar hiposodat (mai ales în cazul tratamentului cu antiinflamatoare),
hipoproteic (în cazul gutei), protejarea articulațiilor prin limitarea mobilității (controlată și de scurtă
durată) în cazul artrozei activate. c) Tratamentul medicamentos poate fi administrat sistemic,
intraarticular sau topic. În terapia sistemică se folosesc următoarele tipuri de medicamente: •
analgetice uzuale (acetaminofen) • analgetice pure (tramadolul, opioidele- se folosesc pentru perioade
scurte de timp și în cazul durerilor articulare foarte mari ) • antiinflamatoare nesteroidiene (grup de
medicamente neînrudite chimic dar care au ca mecanism comun inhibarea enzimatică și controlul
mediatorilor chimici ce intervin într-o inflamație) se administrează cu prudența având în vedere
efectele adverse (în special cele digestive, dar și cardiovasculare) • miorelaxante musculare pentru
înlăturarea spasmului musculaturii adiacente articulațiilor pumnului și mâinii (Mydocalm, Clorzoxazona)
• medicația patogenică reprezentată de medicamente modificatoare de structură, singurele capabile
să prevină distrucțiile articulare și să refacă structura cartilajului d) Tratamentul ortopedochirurgical
se impune în cazul deformărilor articulare severe, constă în realizarea unor debridări, înlocuiri cu grefe
autologe de țesut cartilaginos, osteomii. PARTEA A II-A Tratament recuperator B.F.K.T 1.Principiile şi
obiectivele tratamentului B.F.K.T. Fizioterapia este o ramură a medicinii care foloseşte în scop
profilactic și terapeutic agenţii fizici naturali sau artificiali. Tratamentul cu agenţi fizici are o influenţă
favorabilă asupra artrozelor primare. Obiectivele tratamentului de recuperare în artroza pumnului și
mâinii sunt: • ameliorarea durerii • reducerea inflamației (în cazul artrozelor activate) • creșterea
mobilității articulare • îmbunătăţirea circulaţiei locale, îmbunătăţirea metabolismului local şi general
• prevenirea sau corectarea posturilor vicioase • prevenirea suprasolicitării articulațiilor supraiacente •
menţinerea tonusului muscular, refacerea balanței musculare agoniști-antagoniști • creșterea abilității
(mâna fiind segmentul mișcărilor de finețe) • reinserția socio-profesională (unde este cazul) •
creșterea calității vieții 2. Hidrotermoterapia (tehnică, efecte) Hidroterapia reprezintă aplicarea în
scop profilactic şi curativ a unui a număr variat de proceduri care au la bază apa la diferite
temperaturi şi sub diferite stări de agregare. Termoterapia este o metodă de tratament nespecific care
utilizează ca agent terapeutic factorul termic vehiculat de apă (la diferite temperaturi și în diferite
stări de agregare), lumină, aer, parafină, nămol, nisip. Din punctul de vedere al vectorului aplicat,
procedurile de termoterapie se împart în: • proceduri umede care utilizează apa drept vector și constă
în aplicarea de comprese, împachetări, băi, dușuri • proceduri uscate care utilizează vectori cu
conductibilitate mai mică decât a apei: parafina, nămolul, aerul, lumina, nisipul (psamoterapia) Băile
sunt proceduri de hidroterapie ce folesesc apă simplă la diferite temperaturi sau apa în care s-au
dizolvat diverse substanțe cu rol terapeutic. Băile de mâini utilizează vase suficient de adânci pentru
ca mâinile și antebrațele să intre complet în apă, pot fi reci, calde alternante sau ascendente, se
folosesc pentru efectele antiinflamatorii, miorelaxante, antialgice. Mobilizarea în apă este mai puțin
dureroasă din cauza relaxarii musculare care se produce sub influența apei calde și a facilității mișcării
conform legii lui Arhimede. Efectele aplicării locale (pumn-mână)) ale factorului termic sunt: •
decontracturante, miorelaxante, antispastice • analgetice • vasculoactive • antiinflamatoare,
resorbtive Contraindicațiile majore ale termoterapiei sunt: inflamația acută, hemoragia acută,
ischemia, tulburările de sensibilitate, leziunile tegumentare, bolile neoplazice. Dintre procedurile de
termoterapie uscată cele mai folosite sunt: Împachetarea cu parafină constă în aplicarea, conform unei
anumite tehnici, la nivelul mâinii și pumnului, a parafinei topite. Pentru realizarea acesteia, se ia o
cantitate potrivită (aproximativ 150-200 g) şi se topește într-un vas la temperatura de 65-70°, în așa
fel încât să mai rămână câteva bucăți netopite, în scopul evitării supraîncălzirii. Grosimea stratului
este de 0,5-1cm. Peste stratul de parafină se aplică bucăți de vată sau flanelă şi apoi se acoperă
regiunea cu patura. Durata împachetării este de 20-60 minute. Înlăturarea parafinei se face cu usurință
ca urmare a transpirației care are loc sub stratul de parafină. Procedura se termina cu o spălare la
temperatura de 20-22°. Modul de acțiune: provoacă încălzire profundă şi uniformă a țesuturilor.
Suprafata pielii se încălzește până la 38-40°. La locul de aplicare se produce o hiperemie puternică şi
transpirație abundentă. Pentru aplicarea parafinei la nivelul mâinilor se pot folosi plăci de parafină,
băi de parafină, feși parafinate. In cazul băilor de parafină, bol¬navul introduce extremitatea pentru
scurtă vreme în parafină lichidă, în care mai înoată bucăţi netopite. Se scoate apoi şi se aşteaptă până
ce parafina s-a solidificat pe tegument. Se re¬petă manevra de 2—3 ori, introducându-se de fiecare
dată până la un nivel inferior precedentului. Când temperatura de¬vine suportabilă, extremitatea se
lasă în parafina topită, timpul indicat. Împachetarea cu nămol constă în aplicarea pe o regiune limitată
sau pe întreg corpul a nămolului, încălzit la o anumită temperatură. Temperatura la care se poate
aplica nămolul oscilează între 38 - 44 Celsius, iar durata împachetării este între 20-40 minute.
Nămolul are mai multe efecte: • efect mecanic, producând excitaţia pielii datorită micilor particule
componente • efect fizic- temperatura corpului creşte cu 2 – 3 C • efect chimic- rezorbţia unor
substanţe biologic active prin tegument În timpul împachetării cu nămol sunt mobilizate depozitele
sangvine, producându-se intensificarea circulaţiei în anumite teritorii. Ungerile (oncțiunile) cu nămol:
bolnavul, complet dezbrăcat, stă câteva minute la soare până se încălzește tegumentul, apoi se unge
cu nămol proaspăt, complet sau parțial. Se expune din nou timp de 20-60 minute, până când începe
nămolul să se usuce. În acest interval de timp va purta o compresă rece pe frunte, iar capul îi va fi
protejat de soare cu o pălărie sau umbrelă. După aceea va efectua o scurtă baie în lac sau în mare, se
va șterge, se va îmbrăca şi se va odihni la umbră sau într-o cameră, aproximativ o oră. Modul de
acțiune: ungerile cu nămol au la bază alternarea elementului termic și reacția vasculară la această
alternare, iar în al doilea rând acțiunea specifică a substanțelor conținute în nămol și resorbite în
organism. Dintre procedurile umede de termoterapie se folosesc: Compresele sunt cele mai simple şi
mai răspândite proceduri de hidroterapie. Ele se realizează cu aju¬torul unor bucăţi de pânză, variate
ca formă şi dimensiune, înmuiate în apă la diferite temperaturi. Pentru ca efectele compreselor să fie
bune, trebuie să se țină seama, în tehnica de aplicare a acestora, de o serie de reguli generale : •
Compresa trebuie să fie intim aplicată pe tegumente şi să nu permită pătrunderea aerului • Umiditatea
trebuie sa fie corespunzătoare felului com¬presei: cele reci şi calde vor fi semistoarse, în aşa fel ca
apa să nu se scurgă spontan pe tegument, cele stimulante vor fi stoarse bine, astfel ca să se evite
umezirea compresei de acoperire • Compresele uscate de acoperire trebuie să depăşească compresele
subiacente cu 1—2 cm • Compresele nu trebuie să fie prea strânse pentru a nu jena circulaţia prin
compresiuni venoase la nivelul extremi¬tăţilor. • Dacă cele stimulante nu se încălzesc după 10— 15
minute sau aplicarea lor provoacă frisoane, se întrerup, putând să fie aplicate din nou pe aceeaşi
regiune numai după fricţionarea sau perierea acesteia. • Compresele nu se aplică decât pe tegument
sănătos, deoarece umezeala şi aplicaţiile repetate ar putea să pro¬voace maceraţii, favorizând
pătrunderea microbilor piogeni, în cazul unor piodermite existente Compresele calde sunt totdeauna
acoperite pentru a li se menţine tempe-ratura. Compresele se schimbă din 5 în 5 minute. Durata totală
de aplicare este de minimum 20 de minute şi de maximum 60—90 de minute. Modul de acţiune a
compreselor calde se datoarează următoarelor proprietăți: antispastice, analgezice, hiperemiante,
resorbtive. Comprese longhete. Materiale necesare: 2-4 comprese lungi de 1 m şi late de 5 cm. Tehnica
de aplicare: se înfăşoară fiecare deget în parte şi antebraţul cu compresa umedă, bine stoarsă, în aşa
fel ca palma să rămână complet liberă. În cazul compresei stimulante, peste compresa umedă se aplică
una uscată..Cele stimulante au efect de activare a circulaţiei. Compresele cu aburi se realizează cu
ajutorul următoarelor elemente: două bucăți de flanelă, o bucată pânză simplă sau un prosop, o pânza
impermeabilă, o găleată cu apă, la temperatura de 60-70°. Se plasează la nivelul mâinii și pumnului o
flanelă uscată peste care se aplică o bucată de pânză sau prosopul înmuiat în apă fierbinte şi bine
stors, iar peste aceasta se aplică cealaltă flanelă. Totul se acoperă cu pânza impermeabilă sau se
aplică un termofor. Durata totală a procedurii este de minim 20 de minute şi de maximum 60 de
minute. Modul de acțiune: resorbtiv, analgezic, antispastic Compresele reci au rol antiinflamator,
antialgic și se utilizează în cazul artrozelor activate. Constau în aplicarea unor bucăți de pânză
înmuiate în apă rece, cu schimbarea lor din 5 în 5 minute, pentru menținerea aceleiași temperaturi,
durata totală a procedurii fiind de 20-60 minute. Cataplasmele sunt proceduri care constau din
aplicarea pe diferite regiuni ale corpului a diverselor substanţe de natură organică sau anorganică, la o
anumită temperatură. Cataplasmele se împart în 2 categorii: umede și uscate, iar în ceea ce priveşte
temperatura pot să fie calde şi reci. Cele mai folosite sunt cataplasmele umede şi calde. Cataplasmele
umede. Materiale necesare: substanţe or¬ganice variate sau diverse plante medicinale, care capătă
prin preparare un aspect păstos (cele mai folosite sunt : pâinea, tărâţele, seminţele de in, făina de
grâu, orz, ovăz sau porumb, muşeţelul, florile de fân, menta, muştarul, hreanul etc.), 2 bucăţi de
pânză sau un săculeţ, o sursă de căldură. Cataplasme uscate. Cataplasmele uscate sunt proceduri care
se realizează cu ajutorul unor substanţe ca: tărâtele de grâu, de secară, de porumb, sare, nisip. Modul
de preparare. Materialele enunţate se încălzesc în¬tr-un vas, la o temperatură suportabilă, se introduc
între 2 bucăţi de pânză sau în săculeţe şi se aplică pe regiunea inte¬resată. Modul de acțiune. Acţiunea
cataplasmelor se bazează pe factorul termic, efectul lor este mai mult local. Efectele cele mai
importante sunt: hiperemizant şi resorbtiv, antispastic şi analgezic. 3.Electroterapia (tehnică, efecte)
Electroterapia presupune utilizarea în scop terapeutic a unui agent fizic artificial, reprezentat de
curentul electric (diverse forme de energie electrică). Pentru realizarea obiectivelor recuperării în
cadrul artrozei pumnului și mâinii, alegerea tipului de curent se va face în strânsă corelație cu statusul
clinic al bolii. a) Curentul galvanic (curentul continuu) produce analgezie la nivelul polului pozitiv,
explicată prin modificările excitabilității neuro-musculare, prin modificările realizate de deplasarea
ionilor, prin acțiunea asupra sistemului nervos și a celui circulator. Aplicarea curentului galvanic la
nivelul mâinii se poate realiza prin intermediul unor electrozi (galvanizare simplă), prin intermediul
băii hidroelectrolitice (baie galvanică) parțială, prin iontoforeză/ionogalvanizare (introducerea unor
substanțe medicamentoase prin tegument cu ajutorul curentului galvanic). Tehnică: pacientul, așezat
în poziție comfortabilă, este pregătit prin explicații despre procedură, electrozii(înveliți în strat
hidrofil umezit cu apă calduță, bine stors, bine întins, fără să prezinte cute sau înădituri), se aplică la
nivelul regiunii afectate și se fixează cu ajutorul unor bandelete sau a unor saci cu nisip (pentru a se
păstra contactul dintre tegument și electrozi), apoi se stabilește intensitatea curentului în funcție de
sensibilitatea cutanată la curent a pacientului, pragul de sensibilitate fiind atins odată cu perceperea
unor furnicături ușoare. Procedura durează 30 minute, sunt necesare 10 sedințe zilnice în afecțiunile
acute și 12-20 sedințe zilnice/la 2 zile în afecțiunile cronice. Băile galvanice combină efectul
curentului continuu cu cel termic al apei, se vor efectua băi bicelulare (mână bilateral), intensitatea
aleasă la pragul de sensibilitate al pacientului, temperatura apei 37 grade Celsius, durata procedurii
20-30 minute, eventual cu schimbarea polarității la 15 minute. În cazul ionogalvanizării, principalele
substanțe folosite în scop antialgic și antiiflamator sunt xilina, clorura de calciu, sulfatul de magneziu.
b) Curenții de joasă frecvență au efecte analgezice, hiperemiante, dinamogene, acționează prin
inhibiția presinaptică la nivelul cornului posterior a durerii. Sunt reprezentați de: • curentii diadinamici
prezintă efecte analgetice, miorelaxante, anticongestive, resorbtive, excitomotorii, în funcție de
forma curentului. Aplicația la nivelul pumnului, respectiv mâinii se face prin poziționarea transversală,
respectiv dorsopalmară a electrozilor înveliți în stratul hidrofil, folosind ca formulă de introducere
forma de DF- difazat (rezultată din suprapunerea a doi curenți monofazați cu un decalaj de ½
perioadă), urmată de una sau mai multe dintre celelalte forme: PL (perioadă lungă), PS (perioadă
scurtă), RS (ritm sincopat). Procedura durează 8-12 minute, aplicații zilnice, în medie 10 zile, efectele
analgezice se produc la nivelul electrodului negativ (catod) • curenții Trabert sunt curenți cu impulsuri
de frecvență 140 Hz, durata impuls 2 ms, pauza 5 ms, prezintă ca electrodul activ (antalgic) catodul.
Durata tratamentului este de 15-20 minute, cu creșterea treptată a intensității. Se repetă de 1-2 ori pe
zi. • TENS-stimularea nervoasă electrică transcutană, în aplicarea acestui tip de curent, polaritatea
electrozilor nu prezintă importanță, procedura trebuie să dureze minim 20 minute. Atât curentul
diadinamic cât şi curentul Trabert determină o puternică senzație, cu aspect vibrator, o excitație a
mecanoreceptorilor țesuturilor de sub electrozi. Efectele antalgice se explica tocmai prin această
senzație. c) Curenții de medie frecvență sunt curenți alternativi sinusoidali, cu frecvență de 3-10 kHz,
având efecte analgetice, decontracturante, vasculotrofice, rezorbtive. Ca formă particulară de
aplicare a curenților de medie frecvență este interferența în profunzimea țesuturilor a doi curenți
sinusoidali de medie frecvență care realizează prin această interferență un curent de joasă frecvență.
Aplicarea curenților de medie frecvență se realizează prin intermediul a 2 electrozi, iar în cazul
curenților interferențiali prin intermediul a 4 electrozi. Rezistența cutanată scazută permite utilizarea
de intensități mari, o aplicare nedureroasă, o penetrație mai mare în țesuturile profunde. d) Curentii
de înaltă frecvență sunt curenți alternativi a căror frecvență este în medie mai mare de 500000
oscilații pe secundă, având limita inferioară de 100000 Hz, iar limita superioară de 300000000 Hz. Se
utilizează în practică: • undele scurte au acțiune calorică de profunzime fără a produce leziuni
cutanate, din aceasta rezultând efecte hiperemizante, analgetice, miorelaxante, de activare a
metabolismului. Aplicarea undelor scurte se realizează în câmp condensator (prin intermediul unor
electrozi rigizi-plăci metalice rotunde izolate într-o capsulă de sticlă sau material plastic ori prin
intermediul unor electrozi flexibili din cauciuc înveliți în pânză albă) sau în câmp inductor, modalitate
prin care energia se transmite printr-un cablu de inducție (electrozi de tip solenoid, diplodă sau
monodă). În artrozele activate nu reprezintă un tratament de primă intenție (cel mult se folosesc doze
atermice sau reci), pe când în afecțiunile cronice efectele sunt benefice, putându-se utiliza doze
termice, durata tratamentului este variabilă, de la 3-5 minute în stadiile acute până la 15-20 minute în
cele cronice. • undele decimetrice şi microundele sunt emise de un dipol sub forma unui fascicul de
unde electromagnetice direcționat spre zona de tratat. Sunt metode radiante cu care putem încălzi
țesuturile în profunzimi variabile în funcție de tipul emițătorului, de distanța acestuia față de
tegument, de dozaj și durata tratamentului. e) Ultrasunetele reprezintă vibrații mecanice pendulare cu
frecvența 500-3000 kHz, inducând efect caloric, dar și excitație vibratorie ce acționează asupra
proprioreceptorilor, principalele acțiuni fiziologice fiind analgetice, miorelaxante, hiperemiante,
antiinflamatorii, fibrolitice. Aplicarea ultrasunetelor se poate realiza în câmp continuu sau discontinuu
(cu impulsuri), prin cuplaj direct (folosind o substanță de contact), prin ultrasonoforeză (substanțe
medicamentoase, care augmentează efectul terapeutic, înglobate în soluția de contact), prin cuplaj
indirect (prin intermediul apei). Se utilizează dozaje reduse (0,4-0,8W/cm patrati), durata între 3-10
minute. f) Fototerapia Radiația infraroșie. Aplicatiile de radiații infraroșii în terapeutică se pot face în
două moduri: în spațiu închis, sub forma așa-numitelor băi de lumină sau în spatiu deschis, în aer liber
(aplicații sollux). În artroza pumnului și mâinii aplicația utilizată este cea prin lampa sollux. Efectul
principal al razelor infraroșii se bazează pe căldura pe care o produc. Ele străbat până la cîţiva
centimetri în profunzime, acţionând atât asupra ţesutului conjunctiv, cât şi asupra glandelor şi
metabolismului general. Ele provoacă totodată şi o vasodialataţie la nivelul plexului venos. Radiațiile
infraroșii au acțiune calorică, inducând asupra circulației din derm vasodilatație, intensificând
schimburile dintre celule, creșterile fenomenelor osmotice şi creșterile debitului sangvin. Laserterapia
(LASER-light amplification by stimulated emission of radiation-amplificarea luminii prin stimularea
emisiei radiației) are efecte analgetice, antiinflamatorii, biostimulant și trofic tisular (ar contribui
chiar la regenerarea cartilajului), se folosesc intensități de 1-4 J/cm pătrat în afecțiunile
acute/subacute și de 4-8 J/cm pătrat în afecțiunile cronice. 4. Masajul • efectele fiziologice ale
masajului • descrierea anatomică a regiunii • tehnica masajului Prin noțiunea de masaj se înțelege o
serie de manipulații manuale variate, aplicate la suprafața organismul în scop terapeutic. Este
important ca, înainte de a începe masajul, să se controleze starea tegumentului bolnavului urmărindu-
se, în special, eventuale infecții ale pielii, care contraindică masajul, sau echimoze. Efectele
fiziologice ale masajului Acţiuni locale: • acțiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, musculare
sau articulare • acțiune hiperemiantă locală, de îmbunătățire a circulației locale care se manifestă prin
încălzirea şi înroșirea tegumentului asupra căruia se exercită masajul • înlăturarea lichidelor
interstiţiale de stază, cu accelerarea proceselor de resorbţie în regiunea masată Acţiuni generale: •
stimularea funcțiilor aparatului circulator şi respirator • efecte favorabile asupra stării generale a
bolnavului, cu îmbunătățirea somnului, îndepărtarea oboselii musculare • creșterea metabolismului
bazal Cel mai important mecanism de acțiune a masajului este reprezentat de mecanismul reflex. De
asemenea, masajul prezintă efect mecanic asupra lichidului interstiţial. Când acest lichid este în
exces, masajul poate să intervină favorabil ajutând la resorbţia în sânge, pentru a fi astfel eliminat.
Descrierea anatomică a pumnului şi a mâinii propriu-zise: Scheletul mâinii este format din 27 de oase
dispuse în trei grupe: • primul grup, carpul, este alcătuit din 8 oase mici de formă cuboidă. Aceste
oase sunt dispuse în două rânduri (câte două pe rând): în rândul proximal, din afară înăuntru, se află:
scafoidul, semilunarul, piramidalul, pisiformul; în rândul distal, al II-lea, din afară înăuntru se află:
trapezul, trapezoidul, osul mare, osul cu cârlig. Aceste oase se articulează cu cele cinci oase
metacarpiene. • al II-lea grup, metacarpul este alcătuit din cinci oase metacarpiene care formează de
fapt scheletul palmei. Cele cinci oase sunt numerotate de la 1 la 5 începând cu degetul mare (policele,
degetul 1), până la degetul mic (auricular, degetul 5). Epifiza distală a oaselor metacarpiene se
articulează cu primele falange numite falange proximale. • al III-lea grup, falangele, formează
scheletul degetelor. Fiecare deget este format din trei falange, cu excepția policelui care are două
falange. Prima falangă care se articulează cu oasele metacarpiene se numește falanga proximală, a
doua se cheamă falanga medie, iar a treia este falanga distală. Denumirea degetelor: degetul 1-deget
mare, police, degetul 2-arătător, index, degetul 3-medius, degetul 4-deget inelar, degetul cinci-deget
mic, auricular Muschii mâinii se împart în: mușchii eminenței tenare, mușchii eminenței hipotenare: a)
muschii eminentei tenare: mușchiul scurt abductor al policelui, mușchiul opozant al policelui, mușchiul
scurt flexor al policelui, mușchiul abductor al policelui b) muschii regiunii hipotenare: mușchiul palmar
scurt, mușchiul flexor al degetului mic, mușchiul abductor al degetului mic, mușchiul opozant al
degetului mic. Tehnica masajului Masajul este o combinație de manipulații, de prelucrări mecanice
multiple aplicate sistematic asupra organismului, manual sau cu aparate speciale, în scopuri
terapeutice sau igienice. Masajul cu ajutorul mâinilor constă dintr-o serie de manevre de masaj ca: •
netezire sau efleuraj • framântare sau petrisaj • geluire • fricțiune • stoarcere • batere sau
tapotament • scuturare sau lovire usoară • vibrație sau trepidație Masajul pumnului. Articulația
radiocarpiană este o articulație condiliană care unește radiusul cu primul rând al pumnului. Capsula
articulară este un manșon fibros care se creează împrejurul suprafeței articulare a radiusului și
carpului. Partea anterioară a pumnului prezintă o serie de reliefuri longitudinale formate de
tendoanele subiacente. Aceste reliefuri tendinoase delimitează două șanțuri longitudinale, sub care se
găsesc două conducte osteofibroase, formate de ligamentul inelar anterior al carpului: unul extern,
prin care trece tendonul marelui palmar, altul intern, mai mare, prin care trec nervul median şi toate
tendoanele flexorilor cu tecile lor sinoviale. Masajul regiunii anterioare a pumnului se face în general
cu ajutorul policelui, care urmează relieful tendoanelor de jos în sus. Dinafară-înăuntru, pe fața
anterioară a pumnului, maseurul întâlnește următoarele formațiuni: tendonul lungului supinator, artera
şi venele radiale, tendoanele marelui şi micului palmar, nervul median, tendoanele flexorilor
superficial şi profund, artera şi vena cubitale, însoțite de nervul cubital, apoi tendonul cubitalului
anterior. Regiunea posterioară a pumnului este ridicată înăuntru de capul cubitatului, care are o
apofiză descendentă (apofiza stiloidă cubitală), iar înafară de către extremitatea inferioară a
radiusului, terminată şi ea prin apofiza stiloidă a radiusului și care se palpează în partea superioară a
tabacherei anatomice. Masajul regiunii posterioare se începe cu netezirea (manevră de introducere) cu
degetul mare, urmat de fricțiunea articulației radio-carpiană. Masajul degetelor şi mâinii. Masajul
degetelor se face începând cu netezirea cu două degete, între police şi indexul maseurului, apoi
continuând presiuni, frământare, eventual sub forma de mângăluire, fricțiuni pe articulațiile
metacarpofalangiene şi interfalangiene. Todeauna masajul se execută de la vârful degetelor către
rădăcina lor. Masajul regiunii dorsale a mâinii se începe cu netezirea, se pornește de la articulațiile
metacarpofalangiene şi se continuă în sus, spre pumn şi chiar antebraț. Se efectuează apoi frământarea
musculaturii tenare şi hipotenare, prin stoarcere între policele şi indexul maseurului. Se trece apoi la
masarea spațiilor interosoase, care se poate face cu un singur deget sau bimanual prin presiuni în
ambele direcții. Masajul palmei se adresează celor trei regiuni ale ei: eminența tenară, eminența
hipotenară şi bureletul digitopalmar. Masajul eminenței tenare, formată din mușchii care se inseră pe
prima falangă a policelui, se face prin presiuni cu degetul mare. Eminența hipotenară, formată din
patru mușchi (palmarul cutanat, adductorul, scurtul flexor şi opozantul degetului mic), se masează ca
şi eminența tenară. Se poate aplica şi petrisajul prin ciupire. Regiunea mijlocie a mâinii, din cauza
aponevrozei puternice a palmei, face dificil masajul. Se aplică aici neteziri mai energice şi frământare
prin apăsări puternice şi mobilizari ale tendoanelor. 5.Kinetoterapia- tehnici de mobilizare, programe
de exerciţii recuperatorii Kinetoterapia reprezintă principala formă de refacere a funcţiilor diminuate
în bolile reumatice. Ea include diferite forme de utilizare a energiei mecanice: • activitatea motorie
voluntară bolnavului • forţa mecanică şi mişcările imprimate de kinetoterapeut • forţa gravitaţională •
forţa hidrostatică a apei • forţe mecanice ajutătoare Pentru kinetoterapeut, orientarea programului se
face în funcţie de stadiul clinico-anatomo-funcţional al bolii. Se deosebesc trei stadii: • stadiul iniţial:
oboseală musculoarticulară locală, reducerea amplitudinilor maximale • stadiul evoluat: redoare
articulară în zona amplitudinilor de utilizare curentă, atitudini vicioase corectabile pasiv sau chiar
activ • stadiul final: dureri intense, limitare marcată a mobilităţii până la anchiloză, atitudini vicioase
ireductibile Mâna s-a adaptat la funcţia de prehensiune, respectiv de a se modela pe un obiect, de a
apuca, de a forma pense. Mişcarea în articulaţiile carpometacarpiene. Opozabilitatea primului şi celui
de-al 5-lea metacarpian în articulaţia carpometacarpiană creează o depresiunea, metacarpienele 4 şi 3
se flectează şi ele uşor, în timp ce metacarpianul 2 rămâne aproape imobil. Această mişcare nu poate
fi măsurată. Mişcările în articulaţiile metacarpofalangiene: 1. Flexia-extensia degetelor. Poziţia zero
este cu pumnul şi degetele întinse. Flexia activă măsoară 90, crescând de la degetul 2 spre 5, unde
poate ajunge la 100. Extensia este foarte variabilă, pornind de la 0 şi ajungând până la 90. Măsurarea
amplitudinii mişcării se face dificil cu goniometrul obişnuit. Există un goniometru special pentru
degete. 2. Abducţia-adducţia (lateralitatea) este o mişcare de îndepărtare-apropiere a degetelor faţă
de axa mediană a mâinii. Aceste mişcări nu se pot executa decât cu degetele în poziţia de zero sau
extinse. Amplitudinea acestei mişcări este variabilă de la subiect la subiect şi de la deget la deget, în
medie, este de cca 15-20. Măsurarea cu goniometrul este dificilă. 3. Circumducţia este posibilă
datorită combinării mişcărilor de flexie-extensie şi lateralitate. 4. Rotaţia axială este o mişcare care nu
poate fi făcută decât pasiv. Mişcările în articulaţiile interfalangiene Aceste articulaţii permit doar
flexia-extensia pe un ax transversal. 1. Flexia în interfalangiana proximală poate ajunge la 100, iar în
interfalangiana distală nu depăşeşte 90. 2. Extensia plecând de la poziţia zero este posibilă doar în
interfalangienele distale. Amplitudinea variază de la 0 la 20. În interfalangienele proximale în mod
normal nu există extensie peste poziţia neutră, nici chiar pasivă. Mişcările în articulaţiile policelui În
articulaţia scafoidotrapezoidală mişcarea este foarte limitată şi nu poate fi apreciată. În articulaţia
trapezoidometacarpiană se realizează mişcări ample de: -abducţie ( 60-70) -adducţie -flexie (10-15)
-extensie ( 25-30) -rotaţie axială -circumducţie În articulaţia metacarpofalangiană se realizează: -
flexia de 70-75 - o extensie propriu-zisă de fapt nu există - rotaţia axială Articulaţia interfalangiană
permite: - flexii de 80-90 - extensii de 10 (active) până la 20-25 (pasive) Mişcarea specifică policelui
este mişcarea de opozabilitate, care se realizează printr-o combinare a mişcărilor de abducţie, flexie şi
rotaţie axială. Mişcările în articulaţia pumnului. Mişcările pumnului sunt de flexie-extensie, înclinare
cubitală-radială, circumducţie. Mişcările au loc în radiocarpiană şi mediocarpiană, existând participări
diferite. 1) Refacerea mobilităţii: a) Reeducarea flexiei - prin adoptarea unor posturi: Exerciţiul 1:
poziţia mâinii este menţinută de înclinarea antebraţului şi prin fixarea cu mâna contralaterală se aplică
dosul mâinii pe un perete, exercitându-se o presiune în axul membrului superior Exerciţiul 2: pacientul
în şezând, mâna se introduce sub coapsă, cu palma în contact cu aceasta, extensia cotului apropie
antebraţul de corp accentuând flexia acestuia. - prin mobilizări pasive: Excerciţiul 1: antebraţul
supinat, în sprijin pe masă: cu o mână, asistentul face priză pe antebraţ (un police pe radius),
menţinând poziţia de supinaţie, iar cu cealaltă pe palma pacientului (police pe faţa dorsală a mâini),
se execută flexia pumnului cu o uşoară înclinare cubitală, degetele pacientului trebuie să fie libere
Exerciţiul 2: mobilizarea prin priză bimanuală lângă pumn - Prin mobilizări autopasive Exerciţiul 1: în
şezând, cu cotul pe masă, antebraţul vertical în supinaţie, cu cealaltă mână, care face priză pe mâna
afectată (police în palmă), se execută flexia pumnului Exerciţiul 2: cotul flectat mult, braţul dus în
adducţie, mâna atinge umărul: mâna opusă face priză pe mâna afectată, forţând flexia. - Prin mişcări
active: Exerciţiul 1: mobilizarea spre flexie a pumnului din poziţii variate (supinaţie, pronaţie sau
neutră) ale antebraţului, cu degetele flectate, semiflectate sau întinse. b)Reeducarea extensiei - Prin
adoptarea unor posturi: Exerciţiul 1: din ortostatism, cu palma în sprijin pe masă, degetele acroşează
marginea mesei, cotul extins: se realizează verticalitatea membrului superior în contrast cu
orizontalitatea mâinii; antebraţul, ca un levier, forţează extensia pumnului, mâna opusă presează pe
faţa dorsală a mâinii în sprijin Exerciţiul 2: din şezând, cu mâna sub coapsă şi palma pe scaun se
forţează extensia - Prin mobilizări pasive: Exerciţiul 1: pacientul cu antebraţul pronat: asistentul aplică
o priză pe treimea distală a antebraţului şi o alta pe mână (cu policele în palmă): se execută extensia
pumnului, degetele se flexează concomitent Exerciţiul 2: prin aceleaşi tehnici descrise la flexia
pumnului se pot obţine extensii diferenţiate în articulaţia radiocarpiană şi mediocarpiană - Prin
mobilizări autopasive: Există câteva variante în funcţie de poziţia antebraţului ca şi de priza mâinii
sănătoase, care face abord pe marginea cubitală sau pe cea radială - Prin mobilizări active: Exerciţiul
1: extensia activă se realizează din toate cele trei poziţii de bază ale antebraţului, degetele fiind
flectate pentru a relaxa tendoanele flexorilor şi a permite astfel o amplitudine mai mare extensiei
pumnului 2) Refacerea forţei musculare Exerciţiul 1: pacientul în şezând, cu braţul de-a lungul
corpului, antebraţul supinat, cotul întins şi pumnul în extensie: asistentul aplică rezistenţe pe palmă şi
pe treimea distală a feţei anterioare a braţului; subiectul execută o flexie din scapulohumerală, o
flexie a cotului şi o flexie a pumnului, degetele rămânând libere. Exerciţiul 2: cu cotul extins, sprijinit
pe masă, antebraţul supinat: priză pe palmă şi antebraţ; subiectul realizează o flexie a cotului şi o
flexie a pumnului contra rezistenţelor Exerciţiul 3: cotul pe masă şi antebraţul supinat, aşezat tot pe
masă: prizele se aplică pe faţa palmară a degetelor şi pe palmă, asistentul opunându-se prin ele flexiei
degetelor şi apoi a pumnului Exerciţiul 4: dacă antebraţul este pronat, este stimulat deltoidul anterior
care va declanşa solicitarea extensorilor pumnului. Mişcările în articulaţia mâinii a) Refacerea
mobilităţii - Prin adoptarea unor posturi: Exerciţiul 1: şezând pe un scaun tapiţat: mâna se introduce
sub tuberozitaea ischiatică; înclinarea trunchiului determină intensitatea presiunii Exerciţiul 2:
utilizarea unor benzi elastice adezive Exerciţiul 3: marea majoritate a posturilor pentru mână sunt
realizate prin orteze dinamice de toate tipurile şi confecţionate din cele mai diverse materiale, se mai
folosesc şi atelele fixe seriate - Prin mobilizări pasive se fac următoarele exerciţii: exerciţii de
tracţiune în ax sau de decompresiune articulară; exerciţii de alunecare latero-laterală sau de abducţie-
adducţie; exerciţii de alunecare antero-posterioară sau de flexie-extensie; exerciţii de rotaţie axială
sau torsiune; exerciţii combinate - Prin mişcări autopasive: Exerciţiul 1: mobilizări cu mâna sănătoasă
în diverse prize, ca de exemplu exerciţii de automobilizare în flexie a metacarpofalangienelor şi prin
cel de automobilizare în flexie a interfalangienelor Exerciţiul 2: automobilizarea în abducţie – extensie
a policelui - Prin mişcări active: la degete se fac mişcări de flexie, extensie, abducţie, adducţie. Pentru
police se vor executa abducţia palmară şi radială, extensia şi flexia, adducţia, opozabilitatea faţă de
fiecare deget în parte. 2) Refacerea forţei musculare - Refacerea forţei musculare a policelui:
Exerciţiul 1: un exerciţiu cu solicitare disto-proximală în care subiectul execută deschiderea mâinii prin
extensia degetelor şi flexia policelui contra rezistenţei opuse de kinetoterapeut Exerciţiul 2: cotul pe
masă, antebraţul supinat şi flectat, pumnul flectat, policele în opozabilitate: asistentul fixează faţa
posterioară a treimii distale a antebraţului şi aplică o rezistenţă pe faţa unghială a policelui; subiectul
execută concomitent o extensie a cotului şi a policelui, contrată de prizele asistentului. - Refacerea
forţei musculare a celorlalte degete: Exerciţiul 1: asistentul aplică prize, opunându-se astfel flexiei
pumnului, cu înclinarea cubitală a mâinii şi flexia degetelor Exerciţiul 2: antebraţul în supinaţie,
asistentul exercitând o presiune în jos pe treimea distală a acestuia: extensorii degetelor menţin
punctul fix al mâinii prin contracţie izometrică Exerciţiul 3: se introduc între două degete o fâşie de
postav gros şi se încearcă tracţionarea ei, subiectul opunându-se prin strângerea degetelor. 6. TERAPIA
OCUPAȚIONALĂ reprezintă o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind
diverse activităţi adaptate la tipul de deficienţe funcționale ale individului, cu scop recreativ şi
terapeutic, ajutând bolnavul să folosească mai bine muşchii rămaşi indemni şi recuperând funcţia celor
afectaţi de boală, contribuind astfel la readaptarea funcţională la gesturile vieţii cotidiene. Terapia
ocupațională este o secvență terapeutică integrată în programul de recuperare, ea adresându-se atât
nivelului funcțional cât și planului psihologic al pacientului. Principalele efecte obținute prin aplicarea
terapiei ocupaţionale sunt: - mobilizarea articulară şi creşterea amplitudinii acestora - dezvoltarea
forţei musculare - restabilirea echilibrului psihic Pentru recuperarea abilităţii mâinii, terapia
ocupaţională are trei mari grupe de exerciţii, în funcţie de scopurile urmărite: a) recuperarea
activităţilor zilnice, de la posibilitatea deschiderii unei uşi sau a unei ferestre, până la capacitatea de a
utiliza furculiţa şi cuţitul sau de a scrie b) refacerea gesticii necesară profesiei pacientului sau
câştigarea unei noi abilităţi pentru îndrumarea către o altă activitate profesională c) învăţarea unei
abilităţi incomplete sau trucate, dar care să permită utilizarea obiectelor de muncă Printre
ocupaţiile cele mai utilizate în recuperarea funcţională a mâinii, se înscriu: ţesutul la război, tors,
răsucit, periat, împachetatul-ambalatul, lucru de mână (tricotat, brodat, cusut), olăritul, cu toate
activităţile conexe, grădinăritul, tâmplăria-dulgheria, scrisul, dactilografierea, desenul. Dintre jocurile
sportive şi distractive amintim: tenisul de masă, biliardul, şahul, aruncarea săgeţilor la ţintă, oina, etc.
Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţională a ergoterapiei în
programul de recuperare şi readaptare funcţională. 7.TRATAMENTUL BALNEAR ( ape minerale,
nămoluri, staţiuni balneoclimaterice indicate) Tratamentul balnear vizează următoarele obiective: •
încetinirea procesului degenerativ • combaterea manifestărilor ce pot reactiviva artroza •
îmbunătăţirea circulaţiei locale şi generale • ameliorarea sau menţinerea mobilităţii articulare şi a
forţei musculare periarticulare Apele minerale sunt acele ape naturale care, administrate pe cale
internă sau pe cale externă sub formă de băi, inhalaţii sau irigaţii, au acţiuni terapeutice asupra
organismului. Tipuri de ape minerale: a) apele sărate: sunt ape minerale în care se găseşte cel puţin un
gram de sare la litru. Băile sărate acţionează asupra organismului prin factori termici, mecanici şi
chimici. Ele provoacă o hiperemie cutanată şi declanşarea unor reflexe prin excitarea terminaţiilor
nervoase din piele, care au ca rezultat o modificare a reactivităţii generale. Se folosesc apele lacurilor
sărate de litoral (Techirghiol), apele lacurilor sărate continentale (Amara, Lacul Sărat), apa de mare,
apele sărate iodurate de la Olăneşti, Govora, Bazna, apele sărate iodurate şi sulfuroase de la
Călimăneşti, Olăneşti, Govora, precum şi apele sărate concentrate din saline (Ocna Sibiului, Ocnele
Mari, Sovata). b) apele sulfuroase conţin cel puţin un miligram de sulf la litru. Acţiunea apelor
sulfuroase se bazează pe faptul că sulful pătruns în organism participă la numeroase procese
metabolice tisulare, el făcând parte din compoziţia unor proteine, aminoacizi, catalizatori, hormoni
etc. Ape sulfuroase se găsesc în staţiunile Călimăneşti, Olăneşti, Govora, iar ape sulfuroase termale la
Băile-Herculane c) apele radioactive: determină o vasoconstricţie periferică şi au un efect sedativ
asupra durerilor articulare şi musculare din reumatism. Ape radioactive sunt cele de la Herculane,
Sângeorz-Băi. Nămolurile sau peloidele sunt substanţe naturale formate din particule fine, insolubile în
apă, care formează cu apa o masă cu caracter plastic. În ţara noastră se găsesc numeroase nămoluri
terapeutice: a) nămoluri sapropelice de liman la Techirghiol, Eforie, precum şi în lacurile de litoral b)
nămoluri sapropelice de lacuri sărate continentale la Amara, Lacul Sărat, Sovata, Bazna, Telega, Slănic
Prahova c) nămoluri sapropelice fosile de la Ocna Sibiului, Ocnele Mari, 1 Mai d) nămoluri de turbă la
Vatra Dornei, Borsec, Someşeni, Victoria, 1 Mai e) mai există şi nămoluri cu anumite caractere: 
nămol silicios, iodat la Govora  nămoluri feruginoase la Oglinzi şi Gioagiu BIBLIOGRAFIE 1. Compendiu
de reumatologie - Eugen Popescu, Editura Medicală 2. Tratat de medicină internă - Radu Păun, Editura
Medicală 1999 3. Tratat de medicină internă - Leonida Gherasim 1995 4. Principiile medicine interne -
Harrison, Editura Teora 2001 5. Tratat de neurologie – Constantin C. Arseni, Editura Medicală 1979 6.
Fiziokinetoterapie și recuperare medicală – Kiss Yaroslav, Editura Medicală 2007 7. Kinetologie
profilactică, terapeutică și de recuperare – Sbenghe Tudor, Editura Medicală 1987 8. Recuperarea
medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor – Sbenghe Tudor, Editura Medicală 1981 9.
Kineziologie, stiința mișcării – Sbenge Tudor, Editura Medicală 2002 10. Balneofizioterapia – Dinculescu
Traian, Editura Medicală 1963 (Capitolele de hidroterapie și termoterapie ) 11. Electroterapie – Andrei
Radulescu, Editura Medicală 2005 12. Patologia aparatului locomotor, Volumul I – Dinu M. Antonescu,
Editura Medicală 2005 13. Patologia aparatului locomotor, Volumul II – Dinu M. Antonescu , Editura
Medicală 2005 14. Tehnica masajului terapeutic – Diaconu Anghel, Editura Medicală 2008