Está en la página 1de 176

Ieromonah

SAVATIE BAŞTOVOI
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei
Coperta: Ierom. Savatie Baştovoi
Foto coperta 1: Natalia Mitereva

© Ierom. Savatie Baştovoi


© Editura Cathisma, pentru prezenta ediţie, Bucureşti, 2017

ISBN 978‑606‑8272‑24‑5

Descrierea CIP poate fi consultată la


Biblioteca Naţională a României
Ieromonah
SAVATIE BAŞTOVOI

DUMNEZEU
povestit pe înțelesul
unei femei
Titlul acestei cărți va intriga pe mulți, așa cum
i‑a intrigat pe majoritatea celor care au văzut cartea
înainte să apară. De ce pe înțelesul unei femei și nu
pe înțelesul tuturor? Oare Dumnezeu e diferit pentru
femei și pentru bărbați? Dumnezeu e același. Iar titlul
nu are nimic provocator în sine, ci redă o realitate cît
se poate de simplă: cartea se cheamă Dumnezeu poves-
tit pe înțelesul unei femei deoarece cuprinde răspunsu‑
rile mele despre Dumnezeu oferite unei femei concre‑
te, jurnalista Doina Popa de la Vip Magazin.
Intenția inițială a Doinei a fost să înregistreze tot ce
vorbesc eu vreme de o zi pentru a face o carte, ceva
de genul O zi cu S.B. Această idee i‑a venit după ce a
realizat un amplu interviu cu mine pentru revista de
bord a unei companii aeriene. Deoarece eu nu sînt un
tip oral și nu consider că tot ce vorbesc pe parcursul
unei zile constituie ceva vrednic de pus într‑o carte,
i‑am propus să gîndească 33 de întrebări la care eu să

5
ieromonah Savatie Baștovoi

răspund atunci cînd voi avea timp. Ca întrebările să


nu se dilueze, i‑am dat îndată și titlul viitoarei cărți:
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei. Unele între‑
bări au fost schimbate cu locul, altele au fost scoase și
înlocuite pe parcursul scrierii. În acest fel, pot spune
cu toată răspunderea că ceea ce a reieșit nu este un in‑
terviu mare, ci o carte, un adevărat catehism contem‑
poran, scris în tradiția catehismelor primare, bun de
citit pentru orice om.
Dintotdeauna mi‑am dorit să fac o carte frumoasă
și ușoară despre Dumnezeu, oferind totodată răspuns
la întrebările cel mai des puse. Am făcut asta cu toată
responsabilitatea, oferind surse patristice și biblice în‑
tr‑un mod accesibil, astfel ca cei care vor dori să apro‑
fundeze anumite teme să afle aici direcții pentru lec‑
turi, iar cei care nu sînt obișnuiți cu fișele de lectură să
citească fără nici o poticneală cartea.
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei nu este o
carte despre femei, este o carte despre Dumnezeu.
Pentru a rămîne în stilistica patristică a vechilor
catehisme, am evitat cu tot dinadinsul să scriu prea
mult. Fiecare răspuns are exact atîtea cuvinte cît am
simțit că sînt de ajuns.
În a doua parte a cărții am inserat însemnările me‑
le de la Oricova, pe care le făceam în timp ce zideam
biserica. Ele vor aminti că începutul acestei cărți a fost

6
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

pus la Oricova. Cred că aceste reflecții poetice despre


Dumnezeu și lume sînt foarte potrivite ca desert du‑
pă o cină oarecum sobră pe care o veți servi în prima
parte a cărții.
Este o carte pe care o iubesc mult, pentru că este o
carte despre Dumnezeu. Am pus în ea experiența și
dragostea mea. Vă doresc ca, citind‑o, să aveți aceeași
bucurie și încîntare pe care le‑am avut eu cînd am
scris‑o.
1. Cînd eram mică, puteam petrece ore în șir
privind cerul și‑mi imaginam cum peste nori
stă El și mă privește la rîndul Lui. Uneori mă
mișcam ca o păpușă de la teatrul de păpuși,
despre care pe atunci știam tot doar din cărți, și
îmi imaginam că sînt condusă de Sus. Cred că
li se întîmplă multor copii asemenea momente.
De ce ni‑L închipuim anume așa pe Dumnezeu?
Cum e văzut Dumnezeu în copilărie?

Dumnezeu e ceva care ne însoțește atît prin


pre­zența, cît și prin absența Sa. Educația primită în
copilărie m‑a convins că Dumnezeu nu există. Era im‑
pudic și neștiințific ca Dumnezeu să existe. Tatăl meu,
profesor de filosofie și lector de ateism științific, mi‑a
adus atîtea dovezi pe care eu nu le puteam contrazi‑
ce. Cu toate acestea, în nopțile înstelate, dar și în zile‑
le cu soare, cînd norii păreau să atingă cu burțile lor

9
ieromonah Savatie Baștovoi

moi crestele dealurilor, eu mă prindeam la gîndul că Îl


caut pe Dumnezeu sus, de parcă vîntul ar fi fost ceva
mișcat de El. Cînd am aflat că stelele se află la distanțe
de milioane de ani lumină, am avut o mare dezamă‑
gire. În mintea mea nu puteam admite că frumusețea
stelelor a fost făcută pentru a nu se putea ajunge la ele.
Trebuia să existe cineva care să ajungă la stele. Doar
că Acel cineva, fiind atît de departe ca și stelele, nu
poate fi văzut.
Copiii nu pot gîndi abstract, acesta este un fapt do‑
vedit. Orice idee, orice afirmație are pentru copil o
valoare concretă, este o realitate. Trebuie să spun că
eu am fost măcinat în copilărie în aceeași măsură de
inexistența lui Dumnezeu, cît și de existența unor fe‑
nomene precum fotosinteza, gravitația și rotația pă‑
mîntului. Fotosinteza și gravitația erau demonii copi‑
lăriei mele care nu mă lăsau să dorm. De pildă, tata
rotea o căldare plină cu apă și apa nu ­curgea, deși căl‑
darea ajungea pentru o clipă cu fundul în sus. Erau
informații pe care eu nu le puteam digera și căutam să
mi le explic. La fel cum căutam să‑mi explic inexistența
lui Dumnezeu.
Totuși, teologic vorbind, copiii au o percepție ade‑
vărată de care noi ne îndepărtăm cu vîrsta și la care
ne putem întoarce prin sfințenie. Intuiția că noi putem
ajunge la stele, că stelele nu sînt făcute doar pentru a

10
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

ne impresiona, ci sînt în slujba noastră, este adevă‑


rată. Să nu‑mi spuneți că soarele e fierbinte și eu, co‑
pilul din mine, nu‑l pot atinge cu mîna pentru că aș
arde. Și dacă aș atinge luna, aș îngheța? Dar dacă aș
atinge stelele? Dacă aș atinge stelele, probabil aș ve‑
dea de acolo un alt cer, deasupra stelelor, și dincolo
de acel cer un altul. Atunci cerul acesta vechi mi s‑ar
părea ca o cămașă aruncată, precum o spune și Proro‑
cul David. Asta ca să știți că nu doar dumneavoastră
sau eu am fost frămîntați de acest mod prea material
de a‑L vedea pe Dumnezeu în viața noastră, ci și pro‑
rocii biblici.
Faptul că toți copiii au frămîntări profunde, legate
de existența lui Dumnezeu, iar majoritatea adulților
nu le mai au, vorbește nu despre naivitatea copilări‑
ei, ci despre defecțiunea speciei umane care intervine
prin eroziunea produsă de grijile și ambițiile vieții. Din
păcate, bătrînețea nu mai are aceeași inocență pe care
o are copilăria, și capacitatea de a‑L vedea pe Dum‑
nezeu pe nori sau printre frunze este și ea uzată. Da‑
că un copil și‑L imaginează pe Dumnezeu, este doar
pentru că Dumnezeu este în el și îl mișcă, desigur nu
în chipul în care sînt mișcate păpușile neînsuflețite,
dar îl mișcă spre tot ce este bun. Într‑un anume fel,
dacă purtăm acum această discuție copilăroasă, Dum‑
nezeu este cu noi.

11
2. De ce ar plînge astăzi Dumnezeu?

Plînsul este o emoție oarecum incompatibilă cu


plinătatea veșnică a lui Dumnezeu. Un Dumnezeu ca‑
re plînge este un Dumnezeu care Se mișcă din integri‑
tatea ființei Sale și devine asemenea firii omenești pe‑
risabile. Plînsul este expresia durerii și este o urmare
a căderii adamice. Atunci cînd Hristos a plîns pentru
Lazăr, El a plîns ca Om, așa cum a flămînzit, S‑a spe‑
riat în grădina Ghetsimani, a suferit sete, a obosit de
mers și de nesomn, a simțit durere și în cele din urmă
moartea pe Cruce. Însă firea dumnezeiască nu are în
sine nimic din ce exprimă suferința pricinuită de stri‑
căciunea morții adusă în lume prin căderea lui Adam.
Dumnezeu este întreg și neclintit în revărsarea iubirii
Sale peste lume. Logica e simplă: dacă Dumnezeu ar
plînge, înseamnă că El ar fi lovit de suferință; dacă ar
suferi, înseamnă că ar fi supus durerii; dacă ar fi su‑
pus durerii, înseamnă că ar putea fi lovit; dacă ar pu‑
tea fi lovit, înseamnă că ar fi distructibil, iar dacă e di‑
structibil nu mai este veșnic, nu mai este Dumnezeu.

12
3. Apropo de lacrimi, cel mai des mă întreb unde
este Dumnezeu atunci cînd suferă mama mea și
știu că nu merită suferință… aceste întrebări cu
timpul s‑au extins și asupra altor oameni dragi.
Ne dă Dumnezeu suferințe? De ce ni le dă?

Suferința este un mod de cunoaștere. Toate


revelațiile cu care s‑a îmbogățit omenirea de‑a lun‑
gul istoriei au fost rodul unor oameni trecuți prin
suferințe. V‑ați întrebat vreodată de ce a trebuit ca
marele Proroc Moise să se nască dintr‑o mamă măci‑
nată de iminența sacrificării pruncului ce urma să se
nască? Probabil știți că la vremea nașterii lui Moise
era ordin în tot Egiptul ca pruncii evreilor care se nasc
de parte bărbătească să fie uciși. Așa ajunge mama lui
Moise, despre care nu știm altceva nimic, să‑și aban‑
doneze pruncul într‑un coș pe apă, acolo unde l‑a și
găsit fiica Faraonului și l‑a luat acasă. Imaginați‑vă
doar puțin suferința mamei lui Moise, acea femeie tî‑
nără care a născut unul dintre cei mai minunați prunci
din cîți a dat omenirea, autorul Torei, primul mare om

13
ieromonah Savatie Baștovoi

prin care Dumnezeu Și‑a descoperit revelația prin cele


cinci cărți ale Bibliei, numite și Pentateuh, acest prunc
care mai era și de o frumusețe deosebită, așa cum îl
descrie Biblia. Faptul că Moise era gîngav, adică avea
un defect de vorbire, se poate datora și abandonului
său. Uitați‑vă cîtă suferință la oamenii lui Dumnezeu.
Apoi David, care a fost persecutat de socrul său Saul,
acel socru demonizat care, pe cînd îl prigonea pe Da‑
vid prin munți, a făcut abuz de statutul său de rege și a
dat‑o de nevastă pe soția iubită a lui David, Micol, unui
oarecare al cărui nume nu‑l știm. Dar David, atunci
cînd a încetat persecuția irațională din partea socru‑
lui, și‑a luat locul de rege al Israelului și și‑a întors iu‑
birea tinereții înapoi. Ca să nu mai zic că David a fost
persecutat și de fiul său Avesalom. Uitați cîtă suferință
nedreaptă. Dar Maica Domnului? Oare așa se cuvenea
să nască cea mai mare între femei, Nevinovăția însăși,
în iesle, de frica lui Irod care căuta să‑I taie Fiul? Și oa‑
re nu mîinile care L‑au ținut la sîn pe Fiul lui Dumne‑
zeu au ajuns să‑L coboare de pe Cruce? Dacă suferința
nu ar fi avut un rol revelator, cu siguranță nici proro‑
cii, nici Maica Domnului și nici Fiul lui Dumnezeu nu
ar fi avut parte de ea. Dar suferința este o primă pal‑
mă dată morții. Doar în suferință se verifică calitatea
umană. Așa cum zic Sfinții Părinți, suferința este fo‑
cul care ne curăță așa cum se curăță aurul în topitoa‑

14
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

re. Suferință fizică, suferință emoțională. Un lucru es‑


te cert: noi, oamenii, nu putem schimba suferința ca‑
re se abate asupra noastră, dar putem schimba modul
în care privim suferința. Cum a zis unul dintre ma‑
rii preoți ai neamului nostru, părintele Gheorghe Cal‑
ciu, care a petrecut douăzeci și unu de ani de tortură
în lagărele comuniste: „Nu ar trebui să‑L rugăm pe
Dumnezeu să ne izbăvească de suferință, ci mai de‑
grabă să‑L chemăm pe Dumnezeu în suferința noas‑
tră. Dumnezeu S‑a coborît în iad și l‑a umplut de lu‑
mină, deci poate coborî și în iadul personal al fiecăru‑
ia, care este suferința, pentru a o umple de sens și de
lumină.”
4. De ce trebuie să existe smerenia? Demnitatea
este ceva condamnabil? Dumnezeu, pe de
o parte, este atotputernic, iar, pe de alta, ne
vorbește de smerenie. Dacă smerenia este ceva
bun, oare Dumnezeu este smerit?

Smerenia nu poate exista fără măreție. Doar ci‑


neva mare și demn se poate smeri, adică poate cobo‑
rî la o măsură în care să se regăsească și cel mai mic
dintre oameni. Este o formă de iubire atunci cînd noi
ne facem asemenea celor pe care îi iubim, în cazul dat
Dumnezeu Se face asemenea oamenilor și chiar Se fa‑
ce Om, prin întrupare. Ce poți să zici mai mult decît
a zis Apostolul Pavel, că Dumnezeu S‑a smerit pe Si‑
ne pînă la moarte și încă moarte pe Cruce, care era cea
mai umilitoare execuție în Imperiul Roman? Dumne‑
zeu nu este doar atotputernic, ci și atotbun: acesta es‑
te paradoxul. Prorocul David Îl descrie pe Dumnezeu
ca fiind „puternic întru milă și bun întru tărie”, căci e
de înțeles cînd cineva e compătimitor din cauză că el

16
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

însuși este lipsit de putere și este asuprit, precum, la


fel, e ușor a nu fi prilej de înfricoșare atunci cînd ești
slab, dar în Dumnezeu puterea și mila, tăria și bunăta‑
tea coexistă. Ceva ce nu este din fire măreț nu se poate
smeri, căci smerenia presupune o micșorare a ceva ce
este mare. Răul, care este nimic altceva decît o absență
a binelui, nu se poate smeri. Diavolul, ca personificare
a răului, nu suferă smerenia. Iată de ce smerenia este o
calitate dumnezeiască. Smerenia este starea lui Dum‑
nezeu. Aceasta este taina pe care nu o înțelege omeni‑
rea în toată trufia și zbuciumul său, îndemnul făcut de
Hristos: „Învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu
inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre.”
5. Dacă Dumnezeu a făcut bine totul, de ce a
trebuit să existe păcatul? Cine hotărăște ce este
păcat și ce nu?

Păcatul este o urmare a trădării, este ceea ce


aduce trădarea, dacă vreți. Nu este ceva în sine, pen‑
tru că nu există o înșiruire de fapte pe care le putem
cataloga drept păcate, ci este vorba de intenții. De pil‑
dă, a mînca un fruct dintr‑un pom nu este un păcat,
dar a mînca dintr‑un pom interzis este păcat. La fel,
a‑ți săruta femeia nu este păcat, este păcat să iei fe‑
meia altuia. Relativitatea faptelor corelate cu intenția
merge atît de departe în Vechiul Testament, încît pînă
și executarea de către Finees a unui călcător de lege a
fost considerată „dreptate”, după cum găsim scris în
Psalmi (105, 30‑31). Orice legămînt călcat, fie că este
vorba de ținerea sîmbetei, de spălarea mîinilor sau al‑
te rînduieli prescrise de lege, era considerat de evrei
păcat. Iată de ce Hristos vine cu o dezlegare a Legii,
fără a o strica, spunînd că de acum avem un legămînt

18
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

nou, nu al blestemului pedepsei, ci al Iubirii. De azi ju‑


decăm păcatul nu ca pe o faptă seacă de călcare a unei
prescripții, ci considerăm păcat orice faptă care merge
împotriva iubirii. Căci nu mai trăim sub Lege, ci sub
har, căci Hristos ne‑a eliberat de blestemul legii, adică
de pedeapsa sub care nimerește oricine calcă porun‑
cile. Această pedeapsă devine inevitabilă, asemenea
unui blestem, deoarece nu este om care să fie viu și
să nu greșească. Doar în lumina iubirii greșelile noas‑
tre pot fi iertate, altminteri Legea este moartă, adică
irațională și impersonală și nu poate ierta. Din aceas‑
tă perspectivă, păcatul nu mai este rezultatul călcării
unei interdicții, oricare ar fi ea, ci în primul rînd o rană
adusă iubirii. Orice faptă și orice vorbă care sting iubi‑
rea sînt un păcat, deși formal nu reprezintă ceva rău în
sine. Orice emoție rea transmisă chiar și fără cuvinte
către celălalt este un păcat. Hristos nu mai dă norme
și interdicții, El rezumă toată învățătura prorocilor și
codurile morale vechi la aceste două porunci: iubește
pe Dumnezeu din tot sufletul tău și pe aproapele tău
ca pe tine însuți, întru acestea se conțin toată Legea și
prorocii. Apostolul Pavel merge și mai departe și zi‑
ce: „Toate îmi sînt îngăduite, dar nu toate de folos.”
Tot el spune că judecătorul cel mai aspru al propri‑
ilor păcate trebuie să fim noi înșine: „Căci fiecare să
se cerceteze pe sine și așa să se apropie de Cina Dom‑

19
ieromonah Savatie Baștovoi

nului.” Cîtă responsabilitate acordată omului, cîtă în‑


credere, cîtă iubire! Iată de ce Sfinții Părinți spun că
glasul conștiinței este de fapt glasul îngerului păzitor.
Doar în contextul unei astfel de filosofii este posibil ca
un tînăr educat și care a păzit toată legea în toate zilele
vieții sale să intre anevoie în Împărăția cerului, iar un
tîlhar să audă în ultimele clipe ale vieții sale cuvintele
eliberatoare: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” Nu în za‑
dar în Patericul egiptean, unde sînt adunate învățături
ale marilor asceți din secolele al IV‑lea‑al VI‑lea, gă‑
sim și această apoftegmă: prefer un păcătos care se
smerește, decît un drept care se trufește.
Din cele zise trebuie să deducem că păcatul nu este
ceva lăsat de Dumnezeu în ordinea lumii și nici o mă‑
sură de a ne ține în frîu, ci este modul în care noi ajun‑
gem să stingem și să stricăm Iubirea, în felurile multe
și cu anevoie de contabilizat de care neamul omenesc
este capabil.
6. De ce anumite păcate se iartă, și altele nu,
pentru că se zice că păcatul împotriva Duhului
Sfînt nu se iartă? Cine hotărăște sau cine poate
ști că un păcat a fost iertat?

Toate păcatele se iartă, altfel degeaba a murit


Hristos. Vorba cu neiertarea păcatului împotriva Du‑
hului Sfînt a zis‑o Hristos pentru a mustra iudeii care
Îl numeau pe Hristos îndrăcit și afirmau că izgonește
dracii cu putere drăcească. Aceasta era o hulă împotri‑
va Duhului Sfînt, căci se atribuie puterii rele o putere
pe care doar Dumnezeu o are. Apoi, cînd zice că hu‑
la împotriva Fiului li se va ierta, o zice pentru că erau
orbi și aveau o scuză să nu‑L recunoască, însă proro‑
ciile prorocilor prin gura cărora a vorbit Duhul Sfînt
erau datori să le cunoască deoarece erau învățători ai
Legii. Zicînd „nu se va ierta”, zice de fapt „nu aveți
nici o scuză să nu cunoașteți Legea, căci în Lege scrie
de Duhul Sfînt”. Hristos îi iartă pentru că nu‑L pri‑
mesc pe El, deoarece Fiul încă nu Se proslăvise și doar

21
ieromonah Savatie Baștovoi

foarte puțini L‑au primit, dar îi mustră pentru că nu


cunosc lucrarea Duhului Sfînt. Acea mustrare nu are
sens juridic, ci moral, cu alte cuvinte „nu este nici o
îndreptățire pentru necunoașterea proroci­ilor și nu
va fi în veac”. Nu este o condamnare în veac a oricui
hulește, exemplul fiind chiar convertirea Apostolului
Pavel, care a prigonit creștini, a hulit asemeni altor fa‑
risei, din a căror tagmă făcea parte, dar a fost iertat și
chemat la apostolie de Însuși Hristos în chip minunat.
Aceasta este vestea cea bună, adică Evanghelia: că ni
se iartă păcatele. Știu, unii mai scolastici îmi vor spu‑
ne că primul mesaj al Evangheliei este acela că Hris‑
tos a înviat și ne‑a înviat. Dar, înainte de a ajunge să
pricepem sensul învierii, noi ne ciocnim de propria
păcătoșenie și vestea minunată că păcatele pot fi ier‑
tate. Toate! Pe mine nu mă miră nimic ce este legat de
Hristos, eu știu că Hristos este atotputernic și a învi‑
at din morți, pe mine mă miră iertarea, căci doar în
această iertare mă pot lumina pentru a‑L vedea pe Cel
înviat. Iuda nu a știut să se bucure de iertare, nu s‑a
îmbrăcat în iertare ca într‑o haină de nuntă și nu L‑a
putut vedea pe Cel înviat Care a ieșit ca un Mire din
mormînt. Mă întrebați cine iartă păcatele. Iubirea. Iu‑
birea care se aprinde în noi, care arde și luminează to‑
tul, și cînd lumina se aprinde întunericul se risipește.
Pentru o încredințare fermă a iertării păcatelor, Hris‑

22
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

tos a înființat Biserica și a lăsat rînduiala mărturisirii


păcatelor, lăsînd și darul dezlegării de păcate care lu‑
crează în Biserică. Totuși noi cunoaștem că anumite
persoane rămîn cu remușcări chiar și după spoveda‑
nie, nu neapărat din cauza gravității păcatelor, cît mai
ales din cauza caracterului și a sensibilității lor. Măci‑
narea pentru un păcat spovedit poate să revină, dar ea
poate avea două motive: sau omul se îndoiește de mi‑
la lui Dumnezeu și atunci este o slăbiciune sufleteas‑
că pe care trebuie să o depășească prin lucrare lăun‑
trică, sau sufletul mai păstrează rănile păcatului și ele
produc tulburări periodice care se manifestă prin de‑
presie, neîncredere în calitatea duhovnicului și a pro‑
niei dumnezeiești. De regulă, acest soi de ispită caută
canoane mai mari, se autopedepsește cu gîndul că în
acest fel va dobîndi iertarea pe care nu a primit‑o de‑
plin prin spovedanie. Totuși aici lucrează și egoul in‑
flamat care șoptește că nu e ca restul oamenilor slabi,
ci are nevoie de un canon mai mare. Iertarea depli‑
nă însă este pacea sufletească. Așa cum scria și Sfîn‑
tul Isaac Sirul, un mare ascet din secolul al ­VIII‑lea:
„Atunci vei cunoaște că ți s‑a iertat păcatul cînd nu vei
mai avea mustrări de cuget și vei afla liniștea.”
7. Cum se pocăiesc femeile și cum o fac bărbații?
Din Evanghelie știm că femeia păcătoasă a spălat
picioarele lui Hristos cu lacrimile sale. Plîng și
bărbații? Bărbații și femeile văd păcatul la fel
sau diferit?

Nu este nici un secret faptul că cel puțin 70% din


credincioși sînt femei. Cred că jumătate din bărbați,
dacă nu mai mult, ajung la biserică aduși de femei.
Unii o fac pentru că își iubesc femeile, alții, mai mult
tîrîți. Restul bărbaților sînt minoritatea stabilă a bise‑
ricii. Motivele pentru care vin femeile la biserică sînt
și ele diferite. Majoritatea ajung acolo în urma unei
dezamăgiri. Femeile sînt mai înclinate să‑și caute mîn‑
gîierea la Dumnezeu, bărbații se pierd în băutură sau
afaceri. Foarte rar bărbații dezamăgiți vin la biserică și
atunci doar dacă au avut o educație religioasă de mici.
În rest, majoritatea copleșitoare a bărbaților credincioși
sînt oameni împăcați cu sine. De regulă, bărbații lea‑
gă prietenie cu preotul, altfel nu se simt confortabil.

24
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

Prietenia cu preotul de cele mai multe ori ține loc de


cunoaștere – foarte puțini bărbați citesc cărți despre
credință sau cercetează Scriptura, ei preferă să vehi‑
culeze citate auzite de la preot sau în pelerinaje. Își
construiesc un set de argumente format din astfel de
citate și se simt bine, atîta timp cît au un duhovnic ca‑
re le poate veni în ajutor cu explicații și informații ori
de cîte ori se ivește nevoia. Femeile sînt mai sensibile
și mai însetate să cunoască. Ele citesc, cîntă, spală, aju‑
tă în toate felurile posibile preotul și comunitatea. Sînt
foarte implicate. Aici natura biblică a femeii se arată
în toată amploarea. Femeia e capabilă de jertfă tota‑
lă – din acest motiv implicarea femeilor căsătorite în
viața parohiei devine atît de aprigă, încît un procent
mare de bărbați divorțează, lucru cu totul regretabil și
pe care preoții ar trebui să‑l anticipeze și să‑l excludă.
Bărbații sînt mai sceptici, se smintesc ușor, caută nea‑
junsuri și, pare ciudat, sînt mai bîrfitori decît femeile.
Bărbații judecă mult și aprig, iar femeile sînt cele ca‑
re caută mereu scuze, apără sau chiar laudă preotul
și viața în biserică. Faptul că femeia se implică atît de
mult în viața bisericii se răsfrînge în întreaga ei perso‑
nalitate, ducînd la o schimbare de comportament care
o face de nerecunoscut. Într‑un timp foarte scurt feme‑
ia se identifică cu noul său chip, ea își schimbă haine‑
le, vocabularul, intonația vocii, mersul. Femeile devin

25
ieromonah Savatie Baștovoi

atît de fidele noii lor condiții, încît orice amenințare


de a o pierde le sperie. Astfel ele pot ajunge să nu se
mai spovedească atît de sincer, pentru a nu strica im‑
presia despre propria persoană. Aceasta este o ispită
profund feminină și poate fi explicată prin teama de
a fi izgonită, crescută în femei în decursul a multe mii
de ani în care orice abatere morală o făcea pe feme‑
ie să ajungă pe drumuri sau poate chiar să fie omo‑
rîtă. Duhovnicii trebuie să fie îngăduitori cu această
formă inconștientă de apărare pe care orice femeie o
are în sine. Însă toată înflăcărarea și credința femeii în
Dumnezeu suportă răsturnări catastrofale, chiar pînă
la pierdere totală, atunci cînd femeia se îndrăgostește
de un bărbat. Femeia poate ajunge pînă la revoltă îm‑
potriva lui Dumnezeu sau o poți auzi spunînd: „Nu
cred că Dumnezeu Se supără pe mine dacă fac asta.”
Am mărturia a sute de femei care afirmau cu toată sin‑
ceritatea și seninătatea că nu văd nici un păcat într‑o
relație extraconjugală, sau orice relație interzisă, da‑
că există „iubire”. Cînd „iubirea” se termină, femeia
iar plînge, iar crede și regretă. Bărbații, deși mai puțin
înflăcărați și mai puțin studioși, nu vor spune nicio‑
dată că Dumnezeu e nedrept pentru că a numit pă‑
cat anumite fapte sau că le‑ar ține partea atunci cînd,
din slăbiciune omenească, ajung să săvîrșească fapte
păcătoase. Cu alte cuvinte, femeile sînt mai înclina‑

26
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

te să‑și îndreptățească păcatele, iar bărbații iau vina


asupra lor. Din acest motiv și trecerile la alte credințe
și convertirile se fac în mare parte în rîndurile femei‑
lor. Toate sectele își fac mesageri din femei tinere care
au un devotament și o capacitate de muncă mult mai
mari decît le au bărbații. Acest fapt este binecunoscut
și marilor corporații care își organizează schemele de
marketing prin femei. Faceți un studiu despre locul
femeilor în corporații, organizații internaționale cu
caracter politic sau caritabil, dar și rețeaua de ong‑uri
care activează aici și aiurea, și veți vedea gradul de
implicare și devotament al femeilor. Din păcate Bise‑
rica Ortodoxă contemporană nu implică plenar feme‑
ile în lucrarea catehetică și de propovăduire, așa cum
se întîmpla în primele secole, și cred că în mare parte
criza de comunicare prin care trecem se datorează și
faptului că nu acordăm femeilor mai multă încredere
și loc de acțiune.
Pe de altă parte, femeile sînt înclinate să‑și compu‑
nă propriile lumi în cadrul credinței. Făurirea lumi‑
lor imaginare este o înclinație feminină și se certifi‑
că din cele mai vechi timpuri, căci ele cîntau cîntece
de leagăn și inventau povești pentru a‑și ține pruncii
cuminți, de aceea și Apostolul Pavel, atunci cînd a vrut
să delimiteze într‑un cuvînt creștinismul de credințele
inventate, a zis: „Feriți‑vă de basmele băbești.” Aces‑

27
ieromonah Savatie Baștovoi

te lumi imaginare nu sînt neapărat propovăduite, fie‑


care femeie trăind într‑un univers ideatic pe care și‑l
făurește din tot ce știe și nu știe, așa încît faptele sa‑
le sînt întotdeauna condiționate de un val emoțional
susținut de imaginea unui erou sau eroine care o mo‑
tivează și îndreptățesc. În mintea femeii coexistă toți
zeii vechi și noi cu condiția ca acei zei să fi făcut măcar
un bine cît de mic în viața lor. Binele și răul femeia le
decide singură și aderă la o credință sau comunitate
prin simpatie și nu prin conștiință dogmatică. De ace‑
ea femeile credincioase povestesc mult mai mult de­
spre preotul care le place și despre atmosfera frumoa‑
să din comunitate decît despre Hristos și Evanghelie.
Bărbaților însă le plac citatele, fac referire cu plăcere
la personaje biblice sau sfinți, discută cu mare vervă
chestiuni de organizare a Bisericii la nivel mondial,
despre amestecul politicii în Biserică și au în atenție
cîte un dușman politic sau de doctrină împotriva că‑
ruia adună noi și noi argumente pe care le folosesc
cu plăcere la orice întîlnire cu un nou credincios. E și
firesc să fie așa de vreme ce în fiecare bărbat trăiește
un potențial preot. Așa cum orice femeie se visează
mireasă, orice bărbat credincios și‑a imaginat măcar o
dată ce ar face dacă ar fi preot. Majoritatea își asumă o
mare parte a lucrării preoțești, propovăduiesc și apără
doctrina, sfătuiesc și ajută pe cei aflați în nevoi, contri‑

28
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

buie la zidirea bisericilor. Femeile își arată în biserică,


uneori mai bine decît acasă, latura lor grijulie, ele sînt
păstrătoare ale bunurilor, îngrijesc și împodobesc tot
ce ating, îndeamnă la fapte de milostenie, se manifes‑
tă în cele mai frumoase forme, acelea de mamă, de so‑
ră și fiică. Toate acestea sînt forme de pocăință. ­Căci
pocăința nu este o simplă descărcare verbală de păca‑
te prin spovedanie, ci presupune și aducerea „roade‑
lor de pocăință”, după cuvîntul Apostolului Petru. Iar
Prorocul David a spus cu trei mii de ani în urmă că
nu e destul să încetezi să faci răul, trebuie să începi să
faci binele: „Îndepărtează‑te de la rău și fă binele, cau‑
tă pacea și o urmează pe ea.”
În ce privește lacrimile de pocăință, ele sînt proprii
atît femeilor, cît și bărbaților. În pocăința adevărată
nu mai există femei și bărbați, ci toți sînt ai lui Hris‑
tos. Acesta este scopul lucrării Bisericii, de a depăși
neputințele și caracteristicile firii, de a exersa în lucra‑
rea iubirii, a sincerității, a bunătății, a smereniei, a ier‑
tării și a rugăciunii pînă cînd obiceiurile noastre vechi
se vor toci și vom căpăta în loc obișnuințe noi, potrivi‑
te cu chemarea noastră.
8. De ce Biserica nu acceptă femeile preot?

Chestiunea preoției feminine este un subiect


foarte exploatat, mai ales în contextul dezbaterilor
despre discriminare. S‑ar părea că este punctul slab al
Bisericii, așa încît tema devine un fel de tabu, un cio‑
can cu care organizațiile preocupate de gen și discri‑
minare lovesc în Evanghelie. Cele cîteva replici pe ca‑
re le‑am auzit în spațiul public, menite să lămurească
problema, țin mai degrabă de emoții decît de o funda‑
mentare istorică, doctrinară și psiho‑socială. De regu‑
lă auzim același lucru: „Nu este adevărat că Biserica
discriminează femeia, priviți cîte sfinte femei avem și
cîtă cinste aducem Maicii Domnului.” De acord, dar
asta nu răspunde la întrebarea: de ce femeile nu pot
deveni preot în biserică?
Înainte de a răspunde la întrebarea de ce femeile nu
pot fi preot, ar trebui să ne întrebăm ce este preoția.
Apoi să ne întrebăm de ce i‑ar trebui unei femei să
fie preot. E un fruct oprit ceva atît de grozav? Și da‑

30
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

că se dovedește că preoția este ceva foarte greu și ris‑


cant? Dacă vom constata că încă din cele mai vechi
timpuri preoții erau primii persecutați de toate impe‑
riile care au purtat o politică anticreștină? Cine au fost
ghilotinați în primul rînd la Revoluția Franceză? Dar
la Revoluția Rusă? De ce erau uciși prorocii, preoții
Vechiului Testament și apostolii? De ce majoritatea
preoților din primele trei veacuri – și aici trebuie să
adăugăm și ierarhii – au murit torturați și executați?
De‑a lungul istoriei vedem că mai multe șanse avea
un general de oști să moară în patul său decît un pre‑
ot. Este oare aceasta o condiție potrivită pentru femei?
Poate oare Biserica să trimită la moarte femeile? Că
orice preot își asumă condiția de jertfă și este gata să
moară persecutat o spune chiar Hristos, și exemplul
morții Lui, ca Mare Preot, este ultimul argument în
acest sens. Îmi veți reproșa că astăzi preoții nu se duc
la moarte, ci la mașini scumpe, case bogate, hai­ne stră‑
lucitoare, averi imobiliare și influență socială. Trebuie
să vă spun că lucrurile acestea nu se exclud: și pe vre‑
mea Sfîntului Ioan Gură de Aur episcopii erau foar‑
te bogați și aveau demnitate ministerială conferită de
curtea imperială. Cu toate acestea marele Ioan, patri‑
arhul Constantinopolului, a murit persecutat. Oare în
Franța de pînă la Revoluție nu exista opulență în Bise‑
rica Catolică? Exista, dar cînd a fost să‑i taie i‑au tăiat

31
ieromonah Savatie Baștovoi

atît pe cei sfinți, cît și pe cei păcătoși. La fel și în Rusia


țaristă: treptele bisericești aveau corespondent în gra‑
dele de armată și polițienești, bisericile și mănăstirile
dețineau sate și chiar gubernii întregi, dar cînd a fost
să fie persecutați au murit de foc și sabie, de frig și foa‑
me, atît cei drepți, cît și cei care se pricopseau de pe
urma demnității preoțești. Iată de ce Biserica, fiind o
așezare cerească pe pămînt, nu poate împinge femeia
la moarte și luptă cu răutatea lumii, deoarece femeia
are slujirea ei supremă de mamă. Poate de aceea feme‑
ia a fost lăsată atît de frumoasă și înțeleaptă în felul ei
de a comunica, tocmai pentru a scăpa de moarte în fo‑
losul copiilor. Acesta este un răspuns din punct de ve‑
dere al ordinii morale și ontologice.
Un alt aspect total nediscutat al preoției este dimen‑
siunea psihologică. Sînt zile în care preotul spovedește
zeci și chiar sute de oameni. Unii dintre ei vin cu pă‑
cate monstruoase: și‑a aruncat în sobă copilul născut
acasă, și‑a violat mama sau fratele mai mic, a tăiat pe
cineva cu cuțitul și a ascuns cadavrul. Toată această
încărcătură este purtată de preot pînă la moarte, fă‑
ră dreptul de a o divulga. Din acest motiv majoritatea
preoților suferă de diverse boli metabolice care survin
pe fond nervos și psihic. Din păcate, nu cunosc nici un
preot care pînă la vîrsta de 40 de ani să nu fie de acum
bolnav de stomac, pancreas sau să aibă coloana afec‑

32
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

tată. Toate se datorează orelor petrecute în picioare și


încărcăturii emoționale la care este supus. Preotul nu
doar spovedește pe cei vii, ci îi îngroapă pe cei morți,
asistă bolnavi și este în permanentă încordare psiholo‑
gică compătimind bolnavii și consolînd pe cei aflați în
prag de moarte și familiile celor de curînd plecați. Tot
la preot ajung divorțurile și procesele judiciare, de‑
presiile și alcoolismul, hoțiile și sărăcia. Cu alte cuvin‑
te, a fi preot înseamnă a purta cu mintea limpede toa‑
te problemele comunității și a avea puterea să le gesti‑
onezi, fără a‑ți afecta propria familie. Totuși, familiile
preoților de multe ori au de pătimit și ajungem să ve‑
dem copii de preoți lipsiți de credință și chiar porniți
împotriva părinților. Este o urmare a încărcăturii prea
mari care revine preotului, răpindu‑i timpul pe care
ar trebui să‑l acorde familiei. Din acest punct de vede‑
re o femeie‑preot nu și‑ar putea îndeplini vocația de
mamă, căci preoția ar intra în contradicție cu natura
sensibilă și ușor de perturbat a femeii.
Echilibrul între o bună slujire preoțească și o bună
chivernisire a propriei case este găsit de foarte puțini,
și aceasta ar trebui să fie preocuparea de căpătîi a Bi‑
sericii: nu prozelitismul și înmulțirea darurilor oferite
de credincioși, ci îmbunătățirea condițiilor psiho‑so‑
ciale ale preoților, astfel încît fiecare să aibă de purtat
atî­tea sarcini cît poate duce fără a‑și pierde familia.

33
ieromonah Savatie Baștovoi

În ce privește celelalte aspecte ale preoției, cum ar fi


acela de mijlocitor între Dumnezeu și oameni, femeile
au avut acest rol încă din cele mai vechi timpuri, ală‑
turi de bărbați. Prorocița Ana, mama lui Samuel, este
doar un exemplu că niciodată femeia nu a fost consi‑
derată nedemnă de a mijloci între Dumnezeu și oa‑
meni, căci prorociile nu erau altceva decît glasul lui
Dumnezeu pe care toată comunitatea trebuia să‑l as‑
culte. Iată de ce excluderea preoției feminine în forma
ei ritualică nu are un caracter filosofic, adică de prin‑
cipiu, ci doar unul de circumstanță. De altfel, în se‑
colele de aur ale creștinismului, pe vremea Sfîntului
Ioan Gură de Aur, în Biserică a existat instituția dia‑
coniei feminine, adică femeile aveau funcție slujitoa‑
re în altar. Acest amănunt istoric confirmă cele expuse
mai sus, și anume că nu există nimic discriminatoriu
în faptul că femeile nu îndeplinesc o slujire ritualică în
Biserică și singurele motive sînt cele de circumstanță,
întărite fiind de experiența milenară a Bisericii în ra‑
port cu diversitatea societăților prin care ne‑a fost dat
să trecem.
9. E necesar să știi cînd și cum să te rogi sau poți
să te rogi cum îți vine?

Rugăciunea este o artă și o știință. Arta arte‑


lor și știința științelor, cum o numesc Sfinții Părinți.
Desigur, strigătul sufletului într‑un moment de dure‑
re, într‑un moment de cumpănă poate zgudui cerul.
Este toată puterea în chemarea omului atins de o ma‑
re nedreptate sau durere. Dar nu întotdeauna sîntem
așa, mai bine zis, sînt rare momentele în viață cînd
sufletul nostru se află la cotele cele mai de jos sau ce‑
le mai de sus, cînd slăbiciunea, vicleniile și fricile nu
ne fac să ne îndoim, să nu avem curajul și îndrăznea‑
la necesare. De aceea e bine să cunoaștem știința de­
spre mișcările sufletului din timpul rugăciunii, pentru
orice ocazie în care sîntem cuprinși de banalitate, le‑
ne, trufie și alte deșertăciuni atît de omenești. Nu poți
spune: „Eu mă rog cum îmi vine”, pentru că starea
unui om fără experiență spirituală este contradictorie.
De aceea și Hristos spune: „Nu tot cel ce zice «Doam‑

35
ieromonah Savatie Baștovoi

ne, Doamne» va intra în Împărăția cerului” (Matei 7,


21), iar Prorocul David ne spune că rugăciunea poate
să se prefacă în păcat (v. Psalmi 108, 6). Cine admite că
are nevoie de rugăciune trebuie să admită și comple‑
xitatea lumii spirituale. Rugăciunea, ca orice exercițiu
și lucrare omenească, poate fi bună sau mai puțin bu‑
nă. Unii ajung la desăvîrșire, alții rămîn la treptele de
jos. Pe măsură ce rugăciunea sporește și calitatea ei se
îmbunătățește, sufletul omului se armonizează. Cali‑
tatea rugăciunii se cunoaște din urmările pe care le
are asupra sufletului celui ce se roagă. Dacă un om
devine mai bun în urma rugăciunii, înseamnă că el se
roagă corect și este un semn clar că Dumnezeu îl aude,
chiar mai clar decît dacă i s‑ar îndeplini anumite alte
dorințe. Dar dacă omul, deși se roagă des și mult, totuși
nu capătă un suflet și o purtare mai bune, înseamnă că
rugăciunea lui nu este plăcută lui Dumnezeu. Cum
este posibil așa ceva? Ne‑o spune Însuși Hristos în pil‑
da vameșului și a fariseului, unde rugăciunea disci‑
plinată, făcută după tipicul fariseilor, a fost mai slabă
decît suspinul smerit al vameșului care nu îndrăznea
să intre în Templu, ci se bătea în piept și zicea: „Dum‑
nezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Așadar, rugă‑
ciunea depinde în primul rînd de starea noastră. Un
om cu o experiență duhovnicească neîntreruptă ajun‑
ge să aibă un suflet echilibrat din care înalță rugăciuni

36
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

plăcute lui Dumnezeu, la fel cum un om împrăștiat și


aflat în permanență sub impresia zilei și a oamenilor
cu care intră în contact se va ruga din stări nepotrivite
sau nu se va ruga deloc. Însăși dorința și nevoia de a te
ruga este un gînd care apare doar într‑o inimă adusă
la o stare de umilință și cumințenie. Pentru a mă face
mai bine înțeles, voi aduce pilda instrumentelor mu‑
zicale. Nici un chitarist nu cîntă la o chitară așa cum
o găsește în cui, ci mai întîi o acordează. O chitară de­
zacordată nu înseamnă că este o chitară rea, ci doar
că nu va scoate sunetele armonioase pe care le scoate
o chitară similară acordată în prealabil. La fel și noi,
înainte de a ne pune la rugăciune, trebuie să privim în
sufletul nostru pentru a‑l acorda după notele iubirii
și smereniei predanisite de Hristos și abia după aceea
să începem muzica cea mai înaltă și mai frumoasă în‑
tre muzici care este rugăciunea. Și da, mai bine este să
cînți cum trebuie un cîntec simplu, decît să falsezi pe
o partitură complicată. Fiecare cu măsura sa, Dumne‑
zeu ne vede pe toți.
10. Sînt mamă… este rugăciunea mamei pentru
copilul său mai puternică decît orice?

Este. De fapt, ceea ce face ca rugăciunea să fie pu‑


ternică este iubirea, iar iubirea mamei pentru copilul
său le întrece pe toate. Rugăciunea pentru celălalt nu
este altceva decît preluarea durerii lui pentru a o trăi
împreună. Atunci cînd te‑ai îndurerat, cînd ai fost pă‑
truns de milă, cînd ești gata să împarți suferința, cu al‑
te cuvinte, cînd te identifici cu cel ce pătimește, te‑ai și
rugat pentru el. Aceasta este esența rugăciunii pentru
celălalt și aceasta este iubirea. „Să iubești pe aproa‑
pele tău ca pe tine însuți” – iată identificarea, unifica‑
rea, contopirea care sînt împlinirea iubirii și motorul
rugăciunii. Oferind exemplul iubirii dintre părinți și
copii, Hristos ne atrage atenția că trebuie să o proiec‑
tăm asupra lumii întregi. Desăvîrșirea noastră este să
iubim cu aceeași dragoste și pe alți oameni, așa cum
a iubit Hristos, cum iubesc sfinții. Este un scop înalt,
dar numai o astfel de iubire poate salva lumea.

38
11. Cred că Dumnezeu îmi vorbește prin oamenii
întîmplători din viața mea… cel mai des ei apar
în troleibuzele aglomerate, pot fi bătrîni, copii,
femei cu ochi blajini… care mă fac să le vorbesc,
să plîng uneori, să mă bucur, să nu îi uit. O fi
astfel? Or fi ei deloc întîmplători?

Nici un om nu apare întîmplător în viața noas‑


tră pentru simplul fapt că nici un om nu este întîm‑
plător în univers, ci are o chemare supremă. De multe
ori oamenii nu ajung să cunoască importanța pe care
au avut‑o în viața altui om. De pildă, cineva oprește și
ia la ocazie pe un altul care se grăbește să viziteze un
bolnav. Poate durata de timp pe care ar fi pierdut‑o
așteptînd o altă ocazie ar fi fost fatală. Omul ajunge și
salvează bolnavul, dar cel care l‑a dus nici nu știe că a
jucat un rol hotărîtor. Altcineva vede un om bătrîn în‑
tr‑un troleu și își amintește de propriul său tată uitat
într‑un sat, este mișcat și pleacă în aceeași zi să‑l cerce‑
teze, îl găsește într‑un moment greu și îl salvează, lu‑

39
ieromonah Savatie Baștovoi

cru de care nu știe bătrînul din troleu. Cu alte cuvinte,


orice întîmplare și orice om care ne sensibilizează tre‑
zesc în noi un gînd de compătimire, o lacrimă însoțită
de nevoia arzătoare și firească de a‑i ajuta pe ceilalți
este o lucrare a lui Dumnezeu în viața noastră. Dum‑
nezeu vorbește prin copii, prin bătrîni, prin oamenii
străzii, prin frig și prin secetă, prin frumusețea naturii
și prin tristețea spitalelor. În toate se poate manifesta
glasul lui Dumnezeu care ne îndeamnă să ne grăbim
să fim mai buni, să facem binele acum. Singura stare
adevărată pe care o trăim este aceea de sensibilitate,
de compasiune, de atenție revărsată spre ceilalți, nu
spre propriul ego. Iar starea aceasta bună și curată de
cele mai multe ori ne este declanșată de oamenii cu ca‑
re ne întîlnim, și dacă cineva reușește să ne trezească
la bunătate este o certitudine că el nu a intrat întîm‑
plător în viața noastră, ci trimis de Dumnezeu. Chiar
și pentru o secundă. Pentru că o secundă este suficien‑
tă pentru a încăpea Dumnezeu în ea cu toată veșnicia
și iubirea Lui.
12. Ce zice Dumnezeu de milostenie și pomană?
Există situații în care dacă oferi poți dăuna?
Există limite? De ce Biserica este acuzată că nu
face destulă caritate?

Dumnezeul nostru mai este numit și „Dum‑


nezeul milei și al îndurărilor, Părintele orfanilor și
izbăvitorul văduvelor, Cel ce face milostenie, Dom‑
nul, şi judecată tuturor celor ce li se face strîmbătate”
(Psalmi 102). Dintru început Biserica a fost o instituție
a milosteniei. Dacă veți citi Faptele Apostolilor, unde
sînt descrise etapele de devenire și organizare a Bise‑
ricii primare, veți vedea că prima comunitate a avut ca
principiu crearea unei averi comune la care să aibă ac‑
ces toți, după nevoi. Această avere, sau fond, sau bu‑
get, numiți‑l cum vreți, provenea din donațiile oame‑
nilor bogați care ade­rau la comunitate, după cum stă
scris: „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toa‑
te de obşte și îşi vindeau bunurile şi averile şi le îm‑
părţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Fap‑

41
ieromonah Savatie Baștovoi

te 2, 44‑45). Sau, puțin mai încolo în aceeași carte: „Iar


inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una
şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa,
ci toate le erau de obşte” (Fapte 4, 32). Din cele citite
înțelegem că averea oricărei epis­copii sau parohii nu
este a episcopului sau a preotului, ci a tuturor. La mo‑
dul cel mai concret, adică fiecare își ia atît cît are ne‑
voie, atunci cînd are nevoie. Însușirea bunurilor bise‑
ricii de către preot, fără un scop bun, este considerată
un păcat grav, fiind echivalat în sfintele canoane cu
„ierosilia”, care se traduce furt de cele sfinte. Milos‑
tenia se manifesta și la modul cel mai simplu, adică
după fiecare slujbă se organiza o masă la care mîncau
toți săracii. Deoarece această masă se oferea gratuit, ea
era numită agapă, ceea ce din grecește se traduce ma‑
sa dragostei. Agapele erau un moment indispensabil
în organizarea Bisericii, astfel încît pentru înfăptuirea
lor au fost instituiți diaconi responsabili de buna lor
desfășurare, așa cum citim în Faptele Apostolilor. Da‑
că mă veți întreba cît a durat această rînduială a mi‑
lei în biserică și de ce astăzi ea nu mai este o normă,
trebuie să spun că în secolul al IV‑lea grija pentru să‑
raci și bolnavi este o preocupare centrală a celor mai
importanți episcopi ai vremii. Vasile cel Mare institu‑
ie pe lîngă biserică primele spitale gratuite, prototipul
spitalelor de tip Crucea Roșie de mai tîrziu, iar Ioan

42
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

Gură de Aur, devenit patriarh al Constantino­polului,


ajunge să fie acuzat într‑un proces bisericesc că ar fi
vîndut marmura și aurul patriarhiei pentru a împărți
banii săracilor.
Averea Bisericii este un subiect foarte prost și ca‑
re trezește cele mai proaste comentarii și reacții, ui­
tînd că de fapt avem de a face cu o moștenire de seco‑
le, întemeiată pe principiul apostolic, acela de a avea
totul de obște. În diferite momente istorice au aderat
la comunitatea creștină oamenii cei mai diferiți, de la
săraci și robi, pînă la împărați și domnitori, cei din ur‑
mă aducînd un aport de avere enorm. Așa s‑a întîm‑
plat că de‑a lungul secolelor Biserica a ajuns foarte bo‑
gată, deținînd terenuri și domenii de influență care
au ajuns să le domine pe cele ale statului. Biserica era
școală, casă și loc de muncă, de supraviețuire pentru
sate întregi. Oamenii lucrau pe ogoarele de obște. E
foarte greu să spunem azi cum se petrecea această or‑
ganizare în secolul al XVI‑lea sau al XVII‑lea de pildă.
Un lucru este cert, arhitectura rămasă de atunci, pre‑
cum și obiectele de uz, arată o civilizație egală cu Gre‑
cia, Italia sau Germania aceleiași vremi. Faptul că noi
nu aveam vitralii și farfor nu este, din punctul meu
de vedere, un semn de înapoiere civilizațională, ci o
chestiune de gust și modă, de nevoie dacă vreți. Ar‑
hitectura și arta noastră medievală sînt o minune și

43
ieromonah Savatie Baștovoi

această minune se făcea în biserică, folosind resursele


bănești și umane ale bisericii. Această situație s‑a pre‑
lungit pînă la reforma lui Cuza, cînd noul stat, sărac
și cu vederi străine, deposedează pur și simplu Biseri‑
ca de toată moștenirea sa. Fiți atenți, nu există nicăieri
vreun caz istoric cînd Biserica a deposedat abuziv pe
cineva de avere – singurul lucru care se impută Bise‑
ricii este că are multe averi, dar le are de la membrii
comunității care au dat din prisosul lor pentru a sluji
pe cei mai săraci. Statul român modern nu a făcut și
nu va face niciodată construcții care să egaleze cetățile
ștefaniene și întregul lanț de mănăstiri și palate făcute
peste tot în România pe banii și cu osteneala Bisericii.
Răfuiala pe care o face statul cu Biserica a dus la o stri‑
care a rînduielii, a slăbit pîrghiile interne ale organi‑
zării creștine și a adus virusul zgîrceniei și al fricii de
ziua de mîine în Biserică. Orice încercare de a organi‑
za Biserica după modelul primar va trezi în societate
prejudecăți politice după modelul reformei lui Cuza,
care, în mod interesant, a anticipat Revoluția din Ru‑
sia ce a dus la o răfuială cu Biserica și mai crudă.
În sfîrșit, fiecare face milostenia în taină. Noi nu
știm despre nimeni cîtă milostenie face, iar dacă știm
e o problemă, deoarece Hristos ne‑a lăsat poruncă să
facem faptele bune în ascuns, ca să nu știe stînga ce
face dreapta, căci de le facem în fața oamenilor ne‑am

44
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

și luat răsplata. De aceea discuțiile despre filantropie


nu sînt în duh evanghelic, ele au un caracter provo‑
cator, deoarece pun Biserica în poziția de șah‑mat: pe
de o parte, acuzația că nu face milostenie, pe de alta,
porunca lui Hristos de a nu declara actele de milos‑
tenie. Eu cunosc preoți, episcopi și comunități ­întregi
care duc o lucrare filantropică vrednică și despre ca‑
re prefer să nu vorbesc pentru a nu aduce atingere
modestiei și smereniei lor. Fiecare să procedeze după
conștiința sa și după măsura iubirii la care a ajuns. Nu
vei greși dacă vei da unuia care te păcălește, dar poți,
totodată, intrînd în judecăți despre cui este bine și cui
nu este bine să dai, să ajungi să greșești și față de acel
om, și față de porunca iubirii.
13. E păcat să pun rufe la spălat duminica și
în zile de sărbătoare? Ce fac dacă sîmbătă e
sărbătoare, iar duminică e duminică, cînd spăl?
Ce alte lucrări sînt interzise în zile de duminică
și sărbătoare?

Nu sînt un expert în drept canonic, dar pot spu‑


ne că am citit tot Nomocanonicul și, deși mă bucur de
o memorie și o capacitate de studiu bune, nu am gă‑
sit nicăieri un canon care să interzică munca, indife‑
rent de zi. Există un canon apostolic care interzice că‑
lătoriile în zilele de sîmbătă și duminică. Îndeobște,
zile de sărbătoare în limbajul canonic sînt numite zi‑
lele de sîmbătă și duminică. Apostolii nu au despărțit
aceste două zile și toată imnografia Paștelui se face în
jurul sîmbetei. Duminica este prelungirea veșnică a
sîmbetei și de aceea noi proiectăm interdicțiile vechi
testamentare legate de sîmbătă asupra duminicii. Fri‑
ca de muncă în ziua de duminică este cred o urma‑
re firească a conviețuirii milenare cu evreii, pentru că

46
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

noi avem o înțelegere veterotestamentară a chestiunii


muncii, considerînd că există munci care sînt lucru și
altele care nu sînt. De pildă, nu spălăm, nu tăiem și nu
aprindem focul, dar mulgem vaca. În tot Patericul și în
toate cărțile de învățătură de pînă la secolul al XVI‑lea
nu am găsit întîmplări pilduitoare despre cum cineva
a lucrat duminica și a fost pedepsit de Dumnezeu și
nici învățături despre cît de mare păcat este să lucrezi
duminica și de sărbători. Însă, începînd cu secolul al
XVIII‑lea, astfel de povestioare devin oarecum centra‑
le în mediile noastre bisericești, existînd multe pilde
cu concluzii menite să inspire frică oricui va îndrăz‑
ni să muncească duminica. Eu pun aceste povestiri pe
seama conviețuirii cu evreii care de pe atunci au po‑
posit în număr foarte mare în părțile noastre și s‑au
asimilat cu localnicii, majoritatea devenind creștini,
dar păstrînd obiceiuri și viziuni iudaice.
Interzicerea călătoriei era ceva lesne de înțeles în
secolul I, cînd a fost instituit canonul, căci a călători
atunci însemna a petrece ziua întreagă pe drum, cînd
ar fi trebuit să petrecem mai mult în rugăciune și con­
tem­plație. Judecînd sensul adevărat al interdicției,
acela de a petrece timpul în vecinătatea lui Dumne‑
zeu, trebuie să admitem că orice lucrare care nu ne
ia prea mult timp și care nu ne răpește mintea nu es‑
te ceva condamnabil. O mașină care învîrte niște rufe

47
ieromonah Savatie Baștovoi

nu ne împiedică să citim și chiar să ne rugăm. La fel și


gătitul unei mîncări sau spălatul unui copil. Din scrie‑
rile Sfîntului Ioan Casian, mare ascet și filosof creștin
din secolul al IV‑lea, autorul unui set de reguli pentru
viețuirea în obște, aflăm că monahii egipteni aveau
obicei să vină la biserică cu coșurile pe care le împle‑
teau în timpul slujbei. Imaginați‑vă o astfel de atmo‑
sferă în biserică. Este cumva starea bunicelor noastre
care și cînd primeau oaspeți împleteau ciorapi, sau
cînd bătrînii ciopleau linguri în serile de iarnă, poves‑
tind povești. Munca nu doar că nu poate fi un păcat,
ci este o condiție a virtuții. Hărnicia era considerată
de către marii sfinți ai Patericului o virtute care reflectă
o înaltă stare duhovnicească, la fel cum este și la po­
porul nostru. Despre Macarie Egipteanul se spune că
așa cum ieșeau cuvintele înțelepte din gura lui și ru‑
găciunea se urca la cer, la fel ieșea din mîinile lui funia
de smicele pe care o împletea neîncetat pentru a nu
cădea în lenevire. Prin urmare, dreapta judecată este
ceea ce trebuie să ne povățuiască și în această situație
­atît de clară la prima vedere, dar care trezește pole‑
mici și certuri uneori. În Noul Testament, cînd Însuși
Hristos a fost acuzat că lucrează sîmbăta și a dat o da‑
tă pentru totdeauna dezlegare acestei dileme, ar trebui
să avem alte preocupări decît a împărți activitățile de
zi cu zi în unele care se consideră muncă și deci păcat,

48
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

și altele care nu sînt muncă, deși sînt lucru și, deci, sînt
admise. Eu știu că la mănăstiri, dacă se zburlește du‑
minica a ploaie și riscă să‑și piardă fînul, aleargă și‑l
adună. La fel fac focul, fac mîncare și slujesc oaspeții,
după care spală vrafuri de blide, cum e și firesc.
Odată, fiind la o mănăstire, după slujbă și trapeză,
cînd toți s‑au retras pe la chilii, eu m‑am pus pe iar‑
bă, că era vreme frumoasă, și ciopleam o cruce. Niște
muncitori, care de dimineață au petrecut toată ziua la
baltă prinzînd pește, veneau cu undițele și plasele de
pește și m‑au văzut. După ce ne‑am salutat, am văzut
că zîmbesc pe sub mustăți și se ghiontesc, ca în cele din
urmă, unul mai curajos să mă întrebe: „Păi, ce faceți,
părinte, nu e păcat să lucrezi duminica?” Eu, care abia
atunci am înțeles motivul șușotelii lor, le‑am răspuns:
„Nu, că a ciopli o cruce e ca și cum ai prinde pește.”
Muncitorii s‑au oprit din rîs, s‑au uitat descumpăniți
la plasele lor pline cu pește și s‑au dus mai departe.
14. Pot să mă spovedesc în gînd, direct lui
Dumnezeu? Deseori cuvintele nu exprimă cu
adevărat ceea ce simțim sau nu putem să vorbim
despre lucruri care ne stau pe suflet… De ce
trebuie să mă spovedesc la un preot și nu o pot
face direct lui Dumnezeu?

„Mărturisiți‑vă Domnului că este bun, că în


veac este mila Lui”, zice psalmistul. Toată Psaltirea, ca‑
re este etalonul rugăciunii și al slăvirii lui Dumnezeu
și care pînă astăzi alcătuiește trunchiul din care a cres‑
cut întreaga imnografie creștină, are la bază mărturisi‑
rea. „Miluiește‑mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea
mea” – iată esența mărturisirii cu care își începe Proro‑
cul David psalmul pocăinței după căderea în păcat și
care a devenit îndreptarul de spovedanie cel mai pro‑
fund și mai sigur pe care îl are Biserica. Toate rugăciu‑
nile noastre din Ceaslov, dar și din Octoih și din Mineie,
conțin în ele mărturisiri ale păcatelor, căci nici o rugă‑

50
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

ciune de mulțumire sau de slăvire nu se face fără a ce‑


re și iertare pentru păcatele știute și neștiute, lucru pe
care și Hristos ni l‑a predat în rugăciunea Tatăl nostru,
care conține mărturisirea: „și ne iartă nouă păcatele
noastre”. Dacă noi nu am crede cu tărie că Dumnezeu
ne poate ierta păcatele prin puterea rugăciunii, desi‑
gur că nici nu am fi avut aceste pilde de mărturisire
directă, altminteri totul ar părea o bufonadă și un fel
de a lua în deșert numele Domnului. Noi credem că
prin rugăciune și mărturisire ni se iartă păcatele, așa
cum au crezut Prorocul David și Manasi, și precum
Însuși Domnul nostru Iisus Hristos ne‑a învățat și
ne‑a încredințat. Această credință era întru totul gene‑
ralizată în primele veacuri și pînă hăt tîrziu, avînd în
vedere miile și chiar sutele de mii de pustnici ascunși,
care trăiau și mureau necunoscuți de nimeni, mărtu‑
risindu‑se direct lui Dumnezeu și ­împărtășindu‑se de
harul Sfintei Euharistii prin rugăciunile Bisericii, așa
cum găsim explicat la Sfîntul Nicolae Cabasila, marele
tîlcuitor al Liturghiei, dar și cum reiese din anaforaua
Sfintelor Liturghii ale lui Ioan Gură de Aur, Vasile cel
Mare sau Ambrosie al Mediolanului.
Această învățătură despre mărturisire și pocăință
traversează toată literatura ascetică de după Sfîntul
Antonie și pînă la întocmitorul Vieților Sfinților, Si‑
meon Metafrastul, adică pe o durată de opt secole.

51
ieromonah Savatie Baștovoi

Așa, de pildă, găsim la capetele despre Ioan Colov is‑


torisirea despre o fecioară milostivă pe nume Paisia
care a ajuns să se prostitueze, dar care, atunci cînd a
fost cercetată de cuviosul Ioan, s‑a ridicat și l‑a urmat
în pustie, murind în aceeași noapte. Sfîntul a văzut
atunci o cale luminoasă pînă la cer și s‑a minunat cum
un ­ceas de pocăință a ridicat‑o pe Paisia la o măsu‑
ră la care alții nu ajung într‑o viață. Sfîntul Ioan nu
era preot și nu ni se spune că Paisia s‑ar fi spovedit în
modul în care înțelegem noi acest lucru. Un alt caz, și
mai clar, despre puterea mărturisirii în gînd, îl avem
chiar în viața Sfîntului Pavel cel Simplu, ucenicul ma‑
relui Antonie. Se spune că a venit odată la biserică un
egumen care săvîrșise păcate mari și, înainte de a in‑
tra, Sfîntul Pavel, care vedea cu duhul, a văzut că es‑
te înconjurat de negreață. După rugăciune, sfîntul a
căutat iar la egumen și l‑a văzut luminos. Atunci s‑a
apropiat și i‑a zis să‑i spună ce a făcut, căci venise ne‑
gru și a ieșit curat. Înțelegînd că are în față un sfînt,
egumenul i‑a mărturisit că atunci cînd s‑a ajuns să se
citească Paremiile din Isaia, la cuvintele „iar de vor fi
păcatele tale negre ca cîrmîzul, pune‑le în fața Mea și
ca zăpada le voi albi”, a zis și el: „Iată, Doamne, pun
și eu păcatele mele înaintea Ta și Te rog să le curățești,
iar eu mă făgăduiesc să nu mai greșesc.” Această isto‑
risire se găsește în Lavsaiconul lui Paladie și este adusă

52
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

ca o pildă despre puterea pocăinței și grabnica ierta‑


re pe care o poate da Dumnezeu celor ce se roagă cu
credință și inima înfrîntă.
Desigur, toate aceste mărturisiri, dar și multe alte‑
le de care este plină aghiografia ortodoxă, nu exclud
nevoia spovedirii la preot, ci doar ne încurajează să ne
mărturisim Domnului în toată vremea, oriunde am fi,
știind că mila Lui este fără de sfîrșit și bunătatea Lui
este în veac.
15. De ce a creat Dumnezeu florile?

Dumnezeu a creat florile atît de frumoase și


atî­t de diferite prin culori, forme și mirosuri ca oa‑
menii, privind la ele, să înțeleagă cît de frumoși și de
minunați putem fi noi în diversitatea noastră. Priviți
la crinii cîmpului, zice Hristos, și vedeți cît de frumoși
sînt: adevărat vă zic, nici Solomon, în toată măreția sa,
nu se îmbrăca mai frumos decît un crin, și dacă Dum‑
nezeu a făcut floarea aceasta, care se usucă într‑o vară,
atît de frumoasă, oare cu cît mai frumos a făcut sufle‑
tul omenesc care este veșnic?!
În Cuvîntul despre facerea omului, primul tratat de
antropologie creștină, Sfîntul Grigorie de Nyssa, vor‑
bind despre cadrul în care a fost creat și așezat omul,
atinge și tema florilor. Deoarece era un mare erudit,
poate cel mai erudit filosof al vremii sale, Sfîntul Gri‑
gorie își pune problema rostului și a utilității întregii
creații. Într‑adevăr, dacă Dumnezeu este desăvîrșit și
le‑a făcut pe toate bine, ce rost avea să facă atîtea mii și

54
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

mii de feluri de flori, fiecare cu forma și mirosul său?


De ce legumele și fructele înfloresc atît de frumos da‑
că floarea nu este scop în sine, ci doar un purtător de
semințe? De ce unii meri înfloresc alb, iar alții, roz? De
ce există cartofi cu floare violetă? Oare n‑ar fi putut
Dumnezeu să facă în așa fel ca toate legumele și toate
fructele să înflorească la fel? Dar de ce a fost nevoie de
atîtea feluri de legume și de fructe, și de pomușoare, și
de ciuperci, și de frunze comestibile? Oare doar pen‑
tru hrană? Și este oare hrana ceva atît de important,
încît să fie nevoie de o varietate atît de mare de for‑
me, gusturi, culori și mirosuri? Oare nu ar fi putut
Dumnezeu să facă în așa fel ca omul să se sature cu
un singur fruct sau o singură legumă? Nimic mai sim‑
plu pentru un Dumnezeu! Și atunci care este utilita‑
tea mulțimii florilor, multe dintre care nici măcar nu
sînt comestibile și cresc aparent fără nici un rost? Sfîn‑
tul Grigorie pune totul pe seama iubirii. El compară
crearea omului cu invitația pe care o face un mire iu‑
bitei sale. Atunci cînd Dumnezeu l‑a adus pe om din
neființă la ființă, El i‑a pregătit mai întîi Universul cu
toată podoaba sa. A făcut cerul și stelele, soarele și lu‑
na, apa, pămîntul și tot ce este viu în ele, cu mulțimea
copacilor, a florilor, a păsărilor, a fluturilor și a tot ce
mișcă. Dumnezeu a făcut culorile ca să bucure ochiul
omului și miresmele ca să‑l răcorească și să‑l mîngîie.

55
ieromonah Savatie Baștovoi

Toate sînt un dar din iubire, un prilej de contemplare


și de bucurie. Iată de ce și noi, atunci cînd evadăm din
zgomotul și răceala orașelor undeva în mijlocul natu‑
rii, avem acele sentimente de fascinație, de bucurie și
încîntare, sorbind mirosurile și lăudînd culorile pe ca‑
re Dumnezeu le‑a lăsat în lume. Extazul pe care îl tră‑
im în fața frumuseții naturii se datorează și faptului
că undeva în subconștientul nostru noi știm că toată
această frumusețe a fost făcută pentru noi și încărcă‑
tura iubirii Creatorului nu poate să nu ne atingă și să
ne miște și pe noi spre iubire.
16. Dacă Dumnezeu ne iubește atît de mult, de ce
Îi place să ne vadă în genunchi?

Mai degrabă nouă ne place să stăm în ge‑


nunchi. Dumnezeu ne vrea drepți. Îngenuncherea și
chiar căderea cu fața la pămînt sînt reacții firești în
fața măreției lui Dumnezeu. Vedeți ce s‑a întîmplat pe
Muntele Tabor atunci cînd Hristos S‑a schimbat la Față
și a strălucit în toată slava Sa. În aceeași clipă aposto‑
lii, care pînă atunci petreceau cu El nestingheriți, mîn‑
cau împreună, chiar se certau de față cu El, au căzut
cu fața la pămînt, zice Scriptura. Cu fața la pămînt se
ruga și David. E o poziție de rugăciune practicată și
de mulți asceți, așa cum putem citi în literatura patris‑
tică ajunsă pînă la noi. Dar este o manifestare pe care
ei și‑o îngăduiau doar în singurătate. Îngenuncherea
și căderea la pămînt se fac în biserică doar în anumite
momente din an, în Postul Mare, și atunci au un carac‑
ter simbolic și nu exprimă neapărat calitatea sporită
a pocăinței. Noi nu credem că prin îngenunchere sau

57
ieromonah Savatie Baștovoi

oricare alt gest exterior devenim brusc mai smeriți.


Poate o să vă pară straniu ceea ce o să vă spun, dar Bi‑
serica are prevederi care opresc îngenuncherea și mai
puține care să o impună.
Din felul în care este tratată îngenuncherea ­într‑un
canon datînd chiar de la primul Sinod Ecumenic (325)
reiese că nu a existat vreo prevedere scrisă cu privi‑
re la obligativitatea înghenuncherii și că majoritatea
creștinilor îngenuncheau în biserici considerînd că
astfel își manifestă umilința. Sfinții Părinți adunați
la marele Sinod de la Niceea au o atitudine care as‑
tăzi ­i‑ar scandaliza pe mulți și interzic îngenuncherea
în biserici în perioada de la Paște la Cincizecime și în
toate duminicile de peste an: „Deoarece sînt unii care
îşi pleacă genunchii duminica şi în zilele Cincizecimii
– pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare
parohie, Sfîntului Sinod i s‑a părut ca rugăciunile să
fie aduse lui Dumnezeu stînd ei în picioare” (Canonul
20). Sfinții Părinți au vrut, prin această hotărîre, să în‑
tărească în conștiința creștinilor faptul că Hristos, prin
învierea Sa, ne‑a ridicat și pe noi la demnitatea de fii ai
lui Dumnezeu, și fiul se cade să stea drept în fața Tată‑
lui. Iată de ce îngenuncherea este oprită în toată peri‑
oada Paștelui și duminica (Paștele mic), ca semn al în‑
vierii noastre, și se practică doar în perioada Postului
Mare, cînd retrăim patimile și moartea lui Hristos, ca

58
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

semn al îngropării noastre împreună cu El, cum scrie


Apostolul Pavel. Toate acestea, repet, au un caracter
strict simbolic, astfel încît nici poziția de drepți nu tre‑
buie să ne semețească și nici îngenuncherea să nu cre‑
dem că ne face mai smeriți.
O altă sursă despre oprirea îngenuncherii provi‑
ne din mediul monahal egiptean și se regăsește în
constituțiile Sfîntului Ioan Casian despre rînduielile
vieții de obște. Cuviosul Ioan, mare ascet și filosof, po‑
reclit și „romanul” pentru că s‑a refugiat în Apus și,
poate e bine să știți, a întemeiat monahismul de tip
benedictin, interzice monahilor îngenuncherea în tim‑
pul rugăciunilor de obște, adică în biserică, pe moti‑
vul că îngenuncherea la monahi nu este un semn al
evlaviei, ci un mod de a se odihni.
În sfîrșit, o altă sursă bună de cercetat este lucrarea
Experiențe ascetice a Sfîntului Ignatie al Stavropolului,
în care sînt aduse recomandările tipiconale din diferi‑
te epoci pentru o bună rînduială în biserică. De acolo
aflăm că pînă și însemnarea cu semnul crucii trebuie
făcută în anumite momente ale slujbei, foarte puține,
pentru a nu deranja de la rugăciune pe ceilalți. Poziția
și purtarea noastră la rugăciunea de obște trebuie să
fie cît mai sobre și lipsite de manifestări patetice. Nu e
potrivit să ne mișcăm de la icoană la icoană în timpul
rugăciunii (cine dorește să se închine trebuie să vină la

59
ieromonah Savatie Baștovoi

biserică înainte de începerea rugăciunii de obște, da‑


că a întîrziat, să se închine de la ușă și să‑și ocupe un
loc smerit printre ceilalți, căci este mai plăcută smere‑
nia lui Dumnezeu decît defilarea pe la icoane în timp
ce alții se roagă); la fel, nu se bat metanii ca să ne vadă
alții că sîntem evlavioși, iar unii începători s‑ar putea
să înceapă să bată și ei, producînd haos în timpul ru‑
găciunii de obște; nu se fac observații în timpul slujbei
(cea mai bună observație este să stai cuviincios și prin
aceasta să‑l determini și pe cel începător ­să‑ți urme‑
ze exemplul). Cu alte cuvinte, fiți cuviincioși, modești
și sobri în biserică, dați întîietate celorlalți și veți ve‑
dea că după un timp ei vă vor răspunde la fel. Nu
exagerați în nimic, știind că o evlavie afișată nu este
plăcută Domnului și că ea nu este altceva decît o for‑
mă ascunsă a părerii de sine. Mai bine stînd drept ­să‑ți
pleci genunchiul inimii, decît stînd în genunchi să te
înalți peste ceilalți frați care se roagă. Să fiți sigur că și
Dumnezeu este modest, sobru și cumsecade.
17. Care este misiunea Bisericii între mine şi
Dumnezeu? De ce trebuie să mă rog în biserică,
dacă o pot face acasă sau în oricare alt loc?

Biserica nu este ceva care se află între noi și


Dumnezeu, Biserica e ceva în care ne aflăm noi toți.
Este Cosmosul recuperat. Aici realitățile imediate co‑
există cu veșnicia și oamenii se întîlnesc cu îngerii. Să
știți că îngerii tot umblă la biserică, deși s‑ar părea că
lucrul acesta nu le este de nici o trebuință. Îngerii vin
la biserică ca să ne vadă pe noi. Lucrul acesta nu este
un joc de cuvinte, ci o temă profundă a teologiei orto‑
doxe, reflectată și în rugăciunile de taină din timpul
Sfintei Liturghii. De pildă, la Vohod, în timpul intră‑
rii solemne în altar cu Evanghelia, preotul se roagă:
„Fă ca împreună cu noi să fie și intrarea sfinților Tăi
îngeri.” Experiența rugăciunii împreună cu oamenii
este importantă pentru îngeri. Sfîntul Dionisie Areo‑
pagitul spune în lucrarea sa despre ierarhiile îngerești
că îngerii sînt într‑un continuu schimb de cunoaștere

61
ieromonah Savatie Baștovoi

cu oamenii, astfel încît ei ne comunică nouă modul de


a‑L cunoaște pe Dumnezeu în chip netrupesc și învață
de la noi cunoașterea spre care noi accedem ca făpturi
purtătoare de trup. Iată de ce taina rugăciunii comune
este fascinantă pentru îngeri. Veți întreba cum este cu
putință ca îngerii să vadă la noi ceea ce noi înșine nu
vedem. Răspunsul este simplu: prin iubire. Îngerii vin
să ne vadă pentru că ne iubesc. Și dacă îngerii vin la
biserică pentru a se ruga împreună cu oamenii, de ce
nouă ni se pare sub demnitatea noastră să ne ameste‑
căm printre ceilalți? Desigur, din prea puțină iubire.
Dar rugăciunea Bisericii nu este doar un mod supe‑
rior de a ne afla împreună. Centrul și motivul adună‑
rii liturgice este Sfînta Euharistie, adică Împărtășania.
Această mare taină, de care se cutremură și îngerii, nu
poate fi săvîrșită acasă de oricine, ci doar pe altarul în‑
chinat Domnului, de către un preot sfințit. Și să știți că
îngerii nu se împărtășesc, căci au o altă fire, ei doar se
uită la noi și se minunează de marea îndrăzneală pe
care o avem și de această binecuvîntare mai presus de
orice închipuire îngerească de a ne cumineca cu Însuși
Hristos și a ne uni cu El în chip desăvîrșit în Biserică.
18. De ce unii oameni se nasc frumoși fizic,
iar alții urîți? Are aceasta vreo legătură cu
binecuvîntările sau blestemele Domnului?
Este frumusețea o binecuvîntare și urîțenia un
blestem? Astăzi tot mai mulți oameni, mai ales
femei, apelează la doctori pentru a‑și modela
înfățișarea, căci intervențiile de acest fel au
devenit foarte accesibile. E păcat să‑ți faci
operații de înfrumusețare?

Frumusețea este o binecuvîntare, fără îndoia‑


lă, deși pentru unii se transformă în blestem. La fel
cum urîțenia ar putea fi un blestem, deși mulți au
transformat‑o în binecuvîntare, arătînd o frumusețe
sufletească prin care s‑au făcut iubiți.
În Vechiul Testament frumusețea trupească era so‑
cotită o binecuvîntare și avem foarte multe locuri în
care oamenii erau descriși ca fiind frumoși fizic, de la
Sarra la David, de la Berșeba la fiicele lui Iov. În Noul
Testament însă nu mai avem nici o descriere a aspec‑

63
ieromonah Savatie Baștovoi

tului fizic, cu excepția vameșului Zaheu despre care


se zice că era mic de statură. În rest nu găsim nici o de‑
scriere a lui Hristos sau a apostolilor, nici cum aveau
părul și nici ce culoare aveau ochii. Așa înțelegem
că Noul Testament, spre deosebire de Vechiul, es‑
te un testament al spiritului, și detaliile cu referire la
frumusețea sau urîțenia fizică nu mai contează.
Astăzi, datorită felului rapid și global în care circulă
informația, cunoaștem multe exemple cînd oameni cu
defecte majore din naștere sau dobîndite în urma unor
accidente s‑au arătat a fi mai frumoși și mai puternici
prin inteligență, bunătate și perseverență decît majori‑
tatea oamenilor născuți frumoși. La fel cum multe ste‑
le de film, muzică sau din lumea modei au ajuns ­să‑și
irosească frumusețea, să și‑o piardă la propriu și să
sfîrșească în boală, abandon și moarte în mizerie.
Nu oamenii lipsiți de o strălucire trupească își fac
operații de înfrumusețare, ci tocmai cei frumoși și
mîndri. Una este să recurgi la o operație după un grav
accident, după o arsură, și alta este să‑ți schimbi na‑
sul, picioarele, urechile, buzele și alte părți ale corpu‑
lui, de altfel sănătoase. Din nefericire, oamenii încă nu
au reușit să facă pe nimeni mai frumos. E adevărat, au
reușit să facă dintr‑un nas acvilin un nas drept și mic.
Dar cine a zis că un nas drept e mai frumos decît unul
acvilin? Au reușit să facă din niște buze subțiri une‑

64
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

le mai groase: dar de ce buzele mai groase sînt mai


frumoase decît buzele subțiri? Gura exprimă fermita‑
te sau bunătate, cumințenie sau răutate, fiind oglin‑
da sufletului, la fel ca ochii. Nu mărimea buzelor face
gura frumoasă, ci echilibrul sufletesc și obiceiul de a
vorbi cumpătat și frumos. O gură frumoasă și dorită
este aceea care vorbește dulce, care are întotdeauna
cuvîntul potrivit. Și o ureche frumoasă nu este o ure‑
che mică sau mare, lipită de cap sau clăpăugă, ci ure‑
chea care știe să asculte. Picioarele frumoase nu sînt
nici lungi, nici scurte, nici groase, nici subțiri, ci acelea
care aleargă spre tine la nevoie. Mîinile dorite nu sînt
cu degete lungi, nici scurte, nu sînt nici aspre și nici
moi, mîinile frumoase sînt acelea care se întind spre
tine atunci cînd rămîi singur.
19. Cînd plăcerea devine păcat?

Plăcerea devine un păcat atunci cînd devine


scop în sine. Întreaga viață a omului stă sub semnul
plăcerii și tot ce facem, începînd de la mîncare și lo‑
cul unde ne adăpostim, pînă la felul în care ne ale‑
gem tovarășii de viață, învățătorii sau discipolii, este
condiționat de plăcere. O mîncare e bună pentru că ne
place și, de regulă, mîncărurile bune ne plac. Doctorii
spun că ne place să mîncăm cele de care avem nevoie,
desigur dacă nu avem un metabolism dereglat sau nu
am creat dependențe artificiale pentru anumite pro‑
duse. Ne place să petrecem într‑un loc curat cu o tem‑
peratură potrivită pentru buna funcționare a corpului
și a minții noastre. Ne plac oamenii buni, frumoși și
care au o deschidere spre noi. Cu alte cuvinte, plăce‑
rea este un criteriu de cunoaștere pînă la un anumit
punct, este modul primar și necesar prin care verifi‑
căm calitatea lucrurilor. Și despre pomul edenic Scrip‑
tura spune că era „bun la gust și plăcut la vedere”.

66
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

Plăcerea stă în esența lucrurilor și însăși lumea se


perpetuează prin plăcere. De aceea și diavolul, care
este un măscărici, o maimuță care Îl imită pe Dumne‑
zeu, ne momește tot prin plăceri. Dar deoarece diavo‑
lul nu poate face nimic bun și nu are nimic al său pe
care să‑l poată oferi, fură și pervertește tot ce avem noi
bun și plăcut pentru a ni‑l propune într‑o formă dis‑
torsionată, dar mai spectaculoasă și însoțită de promi‑
siuni neverosimile. Esența acțiunilor diavolești se ara‑
tă în modul în care a ispitit‑o pe Eva în Rai, oferindu‑i
ceva ce nu îi aparținea. Fructul pe care îl oferă diavo‑
lul Evei nu este al lui, observați, este un fruct ­dintr‑un
pom creat de Dumnezeu. Fructul acela era, deci, al lui
Dumnezeu. Cum putea, dar, diavolul să‑i ofere Evei
ceva ce nu îi aparținea, ceva ce era al lui Dumnezeu?
Ba mai mult decît atît, Sfîntul Efrem Sirul crede că
fructul era al Evei, adică al Evei și al lui Adam. Nu are
nici o rațiune ca Dumnezeu să facă un Univers întreg
pe care să‑l dăruiască lui Adam, iar un pom să Și‑l țină
pentru Sine. Oare Dumnezeu mănîncă poame sau Se
încîntă de la ideea de a avea un copac? Desigur că nu.
Atunci sîntem de acord cu Efrem Sirul că Dumnezeu
a făcut acest pom pentru Adam și Eva și că fructul
acela oprit era tot pentru ei, doar că urma să fie ofe‑
rit în urma unui examen de iubire, de fidelitate. Ca
să dezleg în sfîrșit taina acestui fruct oprit, voi spune,

67
ieromonah Savatie Baștovoi

împreună cu Sfîntul Efrem și alți sfinți ai Bisericii, că


fructul acela nu era un măr, așa cum ne‑am obișnuit
să‑l recunoaștem pe filieră renascentistă și romantică,
ci era un Strugure. Strugurele care este Hristos, pe ca‑
re, mîncîndu‑L, ne îndumnezeim. Oare nu asta a pro‑
mis diavolul Evei? Îi promite că, dacă va mînca din
pom, va fi asemenea lui Dumnezeu! Și Eva primește
din mîna diavolului ceea ce aparținea lui Dumnezeu.
Primește de la un străin ceea ce îi aparținea de fapt.
Așa este cu tot ce este bun, frumos și plăcut în lu‑
me. Totul a fost creat de Dumnezeu pentru om, dar
dacă ajungem să luăm fără mulțumire și nu ca din mî‑
na Domnului, totul se transformă în păcat. În măsura
în care ne apropiem de Dumnezeu și începem să tră‑
im o viață spirituală, slăbesc în noi plăcerile trupești
și invers, cu cît ne îndepărtăm de Dumnezeu, cu ­atît
crește în noi pofta de plăceri trupești. Viața singură
ne arată cît păcat este în plăceri prin suferința pe ca‑
re o lăsăm în urma noastră, dar care negreșit ne va
însoți și pe noi. Cîtă plăcere încape într‑un trup, tot
atî­ta suferință.
20. Diavolul există? Ce sînt vrăjile, blestemele,
legările și dezlegările de care se teme atîta lume?
Auzim de preoți care fac rugăciuni de dezlegare,
oare rugăciunile de exorcizare pe care le face
Biserica mai sînt actuale astăzi? În ce măsură un
blestem sau o vrajă făcută de cineva ne poate
influența soarta? Trebuie să ne temem de vrăji
sau nu?

Diavolul există și o primă dovadă a acestui


fapt este răul din lume. Există forme ale răului inima‑
ginabile pentru o minte omenească. Violarea copiilor,
tortura, inventarea avorturilor și a altor forme de asu‑
prire și ucidere diabolică nu sînt cu putință să se nas‑
că într‑o minte de om fără amestecul diavolului. Cum
poate un om să taie un copil nevinovat pentru a‑i vin‑
de organele? Dar asta se întîmplă în China, în India,
în Taiwan și în alte țări unde există mulți oameni să‑
raci și fără apărare. Am auzit de mii de ori întrebarea:
de ce îngăduie Dumnezeu răul în lume? Faptul că oa‑

69
ieromonah Savatie Baștovoi

meni care nu cred în existența lui Dumnezeu ajung


să‑L învinuiască pe Dumnezeu de răul din lume și nu
pe diavol este o bună dovadă că diavolul există și are
acces la mintea noastră.
Oamenii prin natura lor nu sînt răi, dar ei se pot
înrăi prin conlucrarea cu diavolul. Gîndul acesta nu
doar că este adevărat, dar el ne va ajuta să nu‑i jude‑
căm prea aspru pe oamenii care greșesc și să păstrăm
respectul pentru specia umană, chiar și atunci cînd
avem în față un criminal sau un violator. Altminteri,
privind la răutatea oamenilor, noi nu vom înțelege ni‑
ciodată de ce a venit Hristos în lume și cum de este
posibilă mîntuirea.
Pe de altă parte, așa cum reiese din Scriptură, chiar
din cazul Evei, diavolul nu poate interacționa cu noi
fără acceptul nostru. Diavolul, fiind un izgonit, are
nevoie de permisiune pentru a reintra în casă. Noi
sîntem casa în care diavolii pururea caută să intre și
să trăiască și, cînd o găsesc curată, mai tare o rîvnesc,
cum a zis Hristos.
Satana nu s‑a putut atinge de Iov, decît după ce și‑a
cerut voie de la Dumnezeu și nu a putut intra nici mă‑
car în porci, așa cum vedem în cazul vindecării îndră‑
citului din Ghergheseni. Întrebarea logică pe care ne‑o
punem atunci cînd citim istorisirea despre dracii care
și‑au cerut voie să intre în porci este: dacă în porci nu

70
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

au putut intra fără permisiune, oare cine le‑a permis


să intre în omul din Ghergheseni? În nici un caz nu
Dumnezeu, pentru că ni se spune clar că Dumnezeu
l‑a izbăvit pe om. Atunci cine? Răspunsul este unul
singur: un alt om sau chiar mai mulți oameni.
Deoarece omul este chip și asemănare a lui Dum‑
nezeu, el este înzestrat cu puteri și posibilități pe care
nici o altă făptură nu le are. Caracteristica definitorie a
omului este însușirea de a acționa liber. Deplina liber‑
tate este ceea ce îl face pe om asemenea lui Dumnezeu.
Însă libertatea nu ar fi fost deplină dacă Dumnezeu nu
i‑ar fi conferit omului și puterea de a înfăptui ceea ce
dorește. Înțelepciunea și priceperea omului se mani‑
festă nu doar în lucrurile exterioare, pricepere prin ca‑
re omul a ajuns să zboare, să coboare în adîncuri, să
vadă, cu ajutorul tehnologiilor, metalele prețioase și
toate bogățiile pămîntului, ci a căpătat și puterea de a
vedea lucrurile spirituale și chiar de a lega și dezlega
pe pămînt la fel ca în cer. Din această ipostază a de‑
plinei libertăți și autorități în Univers, omul ajunge să
poată acredita faptele diavolului, iar diavolul, prin vi‑
clenia sa, îl atrage pe om într‑un pact comun împotri‑
va lui Dumnezeu și a altor oameni. Acreditarea diavo‑
lului de către om cunoaște forme diverse, de la bleste‑
me iraționale pînă la ritualuri avansate de invocare a
puterii demonice și trimiterea ei asupra altor oameni.

71
ieromonah Savatie Baștovoi

Formele avansate de lucrare cu demonii se constitu‑


ie în coduri de ritualuri pe care le numim ­vrăji, ele fi‑
ind practicate de persoane care acționează în singu‑
rătate sau în cadrul unui cult evoluat, construit pe o
experiență îndelungată de închinare diavolului. For‑
me de închinare diavolului și ritualuri morbide sînt
descrise atît în Sfînta Scriptură, cît și în alte surse scri‑
se provenind din diferite epoci și locuri. La multe po‑
poare vrăjile se practică la vedere pînă azi. Folclorul
românilor, așa cum reiese din studiile etnografice, cît
și din reminiscențele practicilor vrăjitorești despre ca‑
re auzim, abundă și el în descrieri care confirmă o con‑
secutivitate a conlucrării evoluate, conștiente, a oame‑
nilor cu diavolul pe acest pămînt.
Atît Evangheliile, cît și cartea Faptele Apostolilor
vorbesc despre demonizați. Hristos Însuși săvîrșește
mai multe izgoniri de draci și poartă discuții cu apos‑
tolii despre natura demonizării și modul de izgonire
a duhurilor rele. Așa aflăm că există duhuri mai pu‑
ternice și altele mai slabe, unele care se izgonesc mai
ușor și altele care se izgonesc mai greu. După vinde‑
carea tînărului chinuit de un demon surdomut, apos‑
tolii Îl întreabă nedumeriți pe Hristos de ce ei nu l‑au
putut scoate. În Faptele Apostolilor citim că în Ierusa‑
lim erau șapte frați care s‑au apucat să facă o exorciza‑
re „în numele lui Iisus, pe Care Îl propovăduiește Pa‑

72
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

vel”, doar că diavolul le‑a reproșat: „Pe Iisus Îl cunosc


și pe Pavel îl cunosc, dar voi cine sînteți?” Și zicînd
acestea îndrăcitul s‑a năpustit asupra lor și i‑a doborît
la pămînt, încît abia s‑au salvat fugind, goi și plini de
răni (Fapte, capitolul 19). Din acest text datînd din se‑
colul I aflăm că exorcizările erau o practică răspîndi‑
tă în Ierusalim, dar mai aflăm un lucru foarte impor‑
tant, și anume că nu oricine poate săvîrși o exorcizare.
Exorcistul nu doar că poate eșua în încercarea sa, dar
poate să‑și atragă furia diavolilor asupra sa.
Cea mai autoritară și complexă sursă despre felul
în care decurgea o exorcizare în biserica primelor se‑
cole este chiar rînduiala de izgonire a duhurilor alcă‑
tuită de Sfîntul Vasile cel Mare. Datînd din secolul al
IV‑lea, acest set de rugăciuni face parte pînă astăzi din
Corpul comun al rugăciunilor ortodoxe, ­regăsindu‑se
în Molitfelnicul editat de Sfîntul Sinod. Inițial aces‑
te rugăciuni de exorcizare făceau parte din Rînduia‑
la Botezului, dar cu timpul molitfele Sfîntului Vasile
au ajuns să fie citite ca ritual separat ce se face asupra
celor posedați de duhuri necurate. Botezul contem‑
poran păstrează un ritual prescurtat de exorcizare ca‑
re sfîrșește cu lepădarea de satana și scuiparea lui de
trei ori. Există și un alt set de rugăciuni de exorciza‑
re, la fel de autoritar, deși mai puțin cunoscut și care
aparține Sfîntului Ioan Gură de Aur. Corelarea celor

73
ieromonah Savatie Baștovoi

două surse, provenite din aceeași perioadă istorică, ne


ajută să identificăm punctele comune și să aflăm mai
multe despre modul în care se făceau vrăjile. Rugăciu‑
nile de exorcizare provenite de la cei doi mari sfinți,
cunoscuți în epocă pentru erudiția lor, nu doar că sînt
un etalon al felului cum trebuie să ne rugăm, ci iden‑
tifică și elementele concrete a ceea ce era la acea vre‑
me un ritual vrăjitoresc. Multe dintre aceste elemente
se regăsesc și astăzi în arsenalul practicilor demonice,
așa cum reiese din zvonurile populare răspîndite de
oameni care nicidecum nu sînt experți în demonolo‑
gie și vrăjitorie, dar vehiculează informații cunoscute
acum mai bine de 1500 de ani.
Biserica este împărăția lui Dumnezeu în care dia‑
volul nu are putere. Prin credință și împărtășirea de
binecuvîntările lui Dumnezeu noi ne izbăvim de ata‑
curile brutale din partea demonilor. Atitudinea unui
creștin față de vrăji și demoni este să nu se teamă,
dar nici să nu ia în derîdere, știind că doar prin harul
Domnului avem îndrăzneală asupra demonilor.
Trebuie să știm că, odată cu încetarea persecutării
credincioșilor în Rusia, oamenii au alergat nu doar la
Biserică, ci au căutat să readucă și multe forme de ma‑
gie. Am putea spune că astăzi există o fascinație în fața
vrăjilor și a demonicului, manifestată prin recurgerea
la serviciile vrăjitorilor, cît și prin producerea unei ade‑

74
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

vărate industrii de carte și cinema avînd ca subiect ma‑


gia. Tema centrală în industria filmului și a cărții cu su‑
biecte oculte este existența unui demon bun care suferă
de pe urma prejudecăților oamenilor cu privire la de‑
moni. Acest mesaj se regăsește și în literatura și desene‑
le animate adresate copiilor sub cinci ani, în care draco‑
nul sau drăcușorul explicit este personajul nedreptățit.
Toate acestea fac parte din formele intelectuale prin ca‑
re diavolul acționează asupra minții și voinței umane.
Atacul la nivelul minții este cea mai subtilă și mai
prețioasă formă de acționare a duhurilor necurate asu‑
pra noastră. Din acest punct de vedere, mintea uma‑
nă nu are nici o clipă în care să nu fie ispitită de diver‑
se forme ale răului, iar dacă se află pe culmile virtuții,
atunci e ispitită de slava deșartă care este otrava de‑
monilor pentru cei virtuoși. În pilda despre semințele
credinței care cad pe pămînt bun, pe piatră sau lîn‑
gă drum, Hristos spune următoarele cuvinte: „Iar cea
de lîngă drum sînt cei care aud, apoi vine diavolul şi
ia cuvîntul din inima lor, ca nu cumva, crezînd, să se
mîntuiască” (Luca 8, 12). Iată că diavolul poate lua cu‑
vintele bune din inima noastră, așa cum le‑a luat în
prima ispitire din inima Evei, de aceea Sfinții Părinți
vorbesc de „războiul nevăzut” sau „lucrarea lăuntri‑
că” pe care sîntem datori să le purtăm. Răul oprit la
nivel de gînd nu se va materializa niciodată.

75
ieromonah Savatie Baștovoi

Orice om trebuie să aibă un control riguros asupra


felului în care își folosește darul vorbirii, așa încît să
scoată din obicei orice formă de blestem și invocare
a forțelor rele, ca nu cumva diavolul să găsească în
aceasta o îndreptățire de a săvîrși răul asupra altor oa‑
meni și chiar asupra celui care blesteamă. Dacă cine‑
va se simte împovărat de legături și obiceiuri rele, tre‑
buie să‑și mărturisească păcatele și să ceară ajutorul
Bisericii care, prin rugăciune și împărtășire cu Sfinte‑
le Taine, poate sfărîma orice blestem și orice legătură
rea. Important e să nu ne pierdem niciodată speranța
și curajul, chiar dacă ar fi să colindăm iadul întreg,
știind că Hristos este atotputernic și atotbun.
21. Dumnezeu este tatăl naturii, de ce nu o
oprește în situații de calamități, atunci cînd
nimeresc sub același „val” mii și zeci de mii de
oameni? Sau de ce a creat Dumnezeu asemenea
forțe enorme, care pot distruge chiar?

Teologic vorbind, Universul și‑a pierdut armo‑


nia, și forțele naturii au degenerat în stihii distrugătoa‑
re odată cu căderea lui Adam. Prin păcatul inițial nu
doar omul a fost supus răului și, în consecință, morții,
ci și întreg Universul. Omul a fost poarta prin care ră‑
ul și moartea au pătruns în Univers, provocînd lucra‑
rea de coroziune care va sfîrși prin distrugerea totală
a pămîntului și a galaxiilor, pentru a fi reabilitate la
sfîrșitul veacurilor printr‑un gest divin, odată cu rea‑
bilitarea veșnică a omului prin învierea cea de obște,
așa cum scria despre aceasta Prorocul Isaia acum 2800
de ani (65, 17; 66, 22) și cum a interpretat și Aposto‑
lul Petru în a doua sa Epistolă Sobornicească (II Pe‑
tru 3, 13). Cu alte cuvinte, ideea surpării și dispariției

77
ieromonah Savatie Baștovoi

Universului așa cum îl cunoaștem noi este o idee ca‑


re traversează întreaga tradiție biblică, iar cercetările
științifice în domeniu și spaimele umanității legate de
calamitățile și derapajele naturii care se agravează de
la secol la secol nu fac decît să certifice prorociile.
Calamitățile naturale sînt rezultatul acțiunilor omu‑
lui și au atît motive fizice, cît și spirituale. Universul
este în stăpînirea omului, și tot ce se în­tîmplă cu el es‑
te condiționat de libera voință a omului. Intervenția
lui Dumnezeu în mișcările naturii ar însemna implicit
amestecarea Sa în acțiunile libere ale omului. Omul
exploatează și își însușește liber bogățiile pămîntului,
explorează adîncurile și cosmosul. Orgoliul omului
pare să fie mai mare decît resursele Universului. Es‑
te adevărat că noi ne rugăm pentru buna întocmire a
văzduhului, pentru îmbelșugarea roadelor pămîntu‑
lui, pentru cei ce călătoresc pe uscat și prin aer, adi‑
că cerem intervenția lui Dumnezeu și Îl rugăm să ar‑
monizeze stihiile pentru binele oamenilor. Însă aces‑
te intervenții divine exprimă dorința și alegerea celor
care se roagă, adică nu încalcă libera lor voință. Exis‑
tă însă și o ordine universală care se întinde de la în‑
ceputul creației și pînă la sfîrșitul timpului, pe care
noi, ca unii cărora ne‑a fost dat să viețuim o perioadă
scurtă de timp, nu o putem pricepe. Ordinea univer‑
sală își urmează cursul ei, în logica perisabilității de‑

78
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

scrisă mai sus și noi nu știm de ce unor oameni le es‑


te dat să devină victime ale calamităților naturale, iar
altora le este dat să trăiască în pace. Toate acestea sînt
judecăți ascunse, și o încercare de a le lămuri ne poa‑
te face ușor să greșim. La fel ca și în cazurile acciden‑
telor rutiere, vinovat este un șofer, deși se întîmplă ca
împreună cu el să moară și alți oameni nevinovați. Vi‑
na nu cade pe producătorul mașinii, ci pe cel care nu
a condus‑o cum se cuvine. Tot așa este și accidentul
cosmic comis de Adam în Rai prin care întreg Univer‑
sul a fost pus pe pista distrugerii, iar urmările sînt și
cataclismele naturale despre care vorbiți, și dezechili‑
brele ecologice pe care omenirea le va resimți de acum
încolo tot mai profund și mai aproape.
22. Oamenii pedepsesc oameni, îi judecă, îi
închid în închisori, decid cît să stea acolo.
Cum Se uită Dumnezeu la asta?

P edepsi r ea oamenilor de către oameni face


parte din ordinea lumii decăzute. În condiții ideale
pedeapsa nu există. Dacă vom urmări lumea anima‑
lă vom vedea că pedeapsa, manifestată prin atac sau
izgonirea din grup, este, de fapt, o formă de apărare.
Animalele din aceeași specie pedepsesc doar pe cei
care prezintă un pericol: masculul mai puternic îi ata‑
că pe cei mai slabi, adică îi pedepsește și le limitează
în acest fel acțiunile, doar pentru că ei reprezintă un
pericol pentru dominația sa. De pildă, se știe că nici
cîinii, nici șerpii și nici alte animale nu atacă un om
atîta timp cît nu sînt amenințați. Aceeași logică o au și
pedepsele la oameni: oamenii considerați periculoși
ajung să fie limitați în acțiuni sau izolați. Pedeapsa es‑
te o formă primară de apărare. La oameni, pedeapsa
are două fundamente: moral și juridic. Nu întotdeau‑

80
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

na faptele imorale constituie încălcări juridice și nu


toate legile juridice reprezintă abateri morale. Avor‑
tul este o crimă morală care nu se pedepsește juridic.
Milioane de oameni de‑a lungul istoriei au fost legați
în lanțuri sau executați pentru faptul că au rostit un
cuvînt nepotrivit despre conducător sau nu au recu‑
noscut că împăratul este un zeu. Închisoarea și teama
de pedeapsă rămîn și astăzi uneltele de control ce‑
le mai eficiente. Este adevărat că societatea modernă
recurge tot mai des la amenzi, ceea ce descoperă tot
mai mult imoralitatea justiției, cînd o faptă conside‑
rată rea poate fi răscumpărată cu bani. Felul în care
pedepsele cu privarea libertății ajung să fie înlocuite
de armistiții făcute în schimbul unei sume de bani nu
exclude o lume în care orice crimă va putea fi răscum‑
părată prin bani. Deși acest lucru încă nu este prevă‑
zut de lege pentru anumite infracțiuni grave, cum ar
fi uciderea sau violul, este îndeobște cunoscut că ast‑
fel de răscumpărări se practică la toate nivelurile și
că anumiți oameni reușesc să evite detenția în schim‑
bul unor sume de bani. Am făcut această introducere
pentru a evidenția relativismul dreptăților umane și
șubrezimea morală a pedepselor ce se aplică în nu‑
mele acestor dreptăți.
Oamenii trăiesc după legile pe care tot ei și le fac.
Dumnezeu pare să nu intervină în această ordine

81
ieromonah Savatie Baștovoi

schim­bătoare. Nu intervine Dumnezeu nici atunci


cînd oamenii drepți sînt pedepsiți și chiar executați
de cei păcătoși. Milioane de sfinți au fost condamnați,
torturați și executați fără ca Dumnezeu să intervină.
Voi spune mai mult: Însuși Dumnezeu, atunci cînd S‑a
întrupat, a fost prins de oameni, judecat într‑un pro‑
ces nedrept, bătut și executat în cel mai rușinos mod
în prag de sărbătoare. De aceea Hristos, atunci cînd
înșiruie virtuțile milei creștine, amintește și de cerce‑
tarea celor din temnițe: „Flămînd am fost şi ­Mi‑aţi dat
să mănînc, însetat am fost şi Mi‑aţi dat să beau, străin
am fost şi M‑aţi primit, gol am fost şi M‑aţi îmbrăcat,
bolnav am fost şi M‑aţi cercetat, în temniţă am fost şi
aţi venit la Mine” (Matei 25, 35‑36).
Hristos Se identifică cu cei închiși în temniță, fără
a face vreo specificare cu privire la caracterul și moti‑
vele detenției. Zice: „închis am fost și ați venit la Mi‑
ne” și nu adaugă „am fost închis pe nedrept”. Hris‑
tos, prin această afirmație, spulberă diferențele dintre
deținuți: un criminal și un sfînt devin egali în detenție.
Ceea ce îi egalează este suferința. Privarea de liberta‑
te este cea mai mare suferință pentru ființa umană ca‑
re prin structura sa ontologică este liberă. Dumnezeu,
spre deosebire de legiuitorii acestei lumi, nu încal‑
că această libertate, ci alege să Se identifice cu oame‑
nii pedepsiți și să împartă suferința cu ei. Dar această

82
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

identificare în suferință și pedeapsă ar fi o simplă ca‑


pitulare în fața răului dacă nu s‑ar face în perspectiva
învierii și a reabilitării veșnice, cînd păcătoșii vor trece
de‑a stînga, adică se vor pierde, iar drepții de‑a dreap‑
ta, intrînd în bucuria veșnică.
Faptul că Hristos nu Și‑a făcut dreptate pe cruce
și nu a coborît să Se răzbune pe judecătorii corupți
de presiunile mulțimii este argumentul suprem al cer‑
titudinii învierii, al vieții și al fericirii veșnice. Dacă
Prorocul Isaia moare tăiat de viu cu fierăstrăul, iar ce‑
lui mai mare dintre cei născuți din femeie, Botezăto‑
rul Domnului, i se taie capul din moftul unei dansa‑
toare și dacă milioanele de mucenici, morți în arenele
romane sau în lagărele siberiene, par să fie uitați de
Dumnezeu în suferința lor, rămîne o mare nedumeri‑
re pentru lumea justițiară, stăpînită de pofte și răzbu‑
nătoare, dar pentru cei credincioși este încredințarea
cea mai grăitoare a existenței vieții după suferință și
moarte.
Întemeierea socială, morală sau filosofică a pedep‑
sei este un subiect complicat. De pildă, SUA au în grila
pedepselor pînă astăzi pedeapsa cu moartea. Au fost
cazuri cînd au fost executați oameni care mai tîrziu s‑a
dovedit a fi nevinovați. În aceste cazuri statele demo‑
cratice practică ceea ce se numește în justiție „reabili‑
tare postmortem”. Această reabilitare morală nu mai

83
ieromonah Savatie Baștovoi

ține de realitățile acestei lumi fizice, ci este o imitație


ciudată a puterii pe care doar Dumnezeu o are, adică
un fel de „mîntuire” butaforică, menită mai degrabă
să curețe obrazul unei justiții defectuoase, decît să fie
de folos mortului.
Biserica are și ea un cod de legi și de măsuri re‑
strictive. Totuși nu veți găsi în întregul corp de ca‑
noane, primele datînd din secolul I, nici o faptă ca‑
re se pedepsește cu privare de libertate, pedepse cor‑
porale, muncă în folosul Bisericii sau răscumpărarea
cu bani sau bunuri. Din aceasta trebuie să deducem
respectul pentru demnitatea umană pe care îl arată și
îl propovăduiește Biserica Ortodoxă. Pedepsele Bise‑
ricii se aplică în sensul primordial al cuvîntului „pe‑
deapsă”, adică pedagogie, și au ca scop oprirea fap‑
tei rele și reabilitarea omului care, dintr‑un motiv
sau altul, a ajuns să comită un rău. Postul sau rugă‑
ciunea la anumite ore sînt măsuri prin care omul își
amintește de gravitatea faptei sale, pe de o parte, dar
sînt și condițiile optime în care trupul și mintea ajung
la echilibru. Un om armonizat nu va mai comite răul.
Este adevărat că răul există în lume și că oamenii
răi ar fi și mai răi dacă nu ar fi pedepsiți prin lege.
Nu legitimitatea pedepsei trebuie să ne preocupe, căci
dacă nu încălcăm legea nu ajungem să fim pedepsiți,
ci moralitatea legiuitorilor trebuie să fie un subiect

84
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

de discuție. Dacă din sistemul de pedepse și corecție


practicat de stat lipsește dimensiunea spirituală, Le‑
gea se transformă în iad, în unealtă a nedreptății și a
răfuielii între oameni.
23. De ce preoții poartă straie negre?

Nu există vreo prescripție canonică prin care


negrul să fie impus în portul preoților. Canonul ca‑
re prevede modul de a se purta al preotului interzice
doar culorile aprinse și ornamentele, broderiile cu aur
sau de alt fel pe haină. Adică haina trebuie să fie mo‑
nocromă și neîmpodobită (Canonul 46 al Sfîntului Va‑
sile cel Mare). Această condiție nu are valențe simbo‑
lice legate de însemnătatea culorilor, cum ar fi astăzi
negrul un simbol al doliului, ci stabilește un cadru al
decenței, știut fiind că în Antichitate, dar și mai tîr‑
ziu, culoarea roșie sau anumite însemne brodate ex‑
primau apartenența aristocratică sau regală. În Im‑
periul Bizantin, cînd episcopii aveau demnitate mi‑
nisterială, mulți preoți erau furați de fastul Curții și
cădeau în mîndria de a se considera elită a Imperiu‑
lui. Prima ispită în materie de fudulie a fost și rămî‑
ne vestimentația. Iată de ce Sfinții Părinți iau această
măsură de prevenire a fastului vestimentar și interzic

86
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

hainele colorate și ornamentate: „Orice lux și împo‑


dobire trupească sînt străine de rînduiala și așezarea
preoției. Deci episcopii sau preoții care pun pe ei hai­
ne strălucitoare și arătoase trebuie să se îndrepte, iar
dacă stăruie, să se supună mustrării” (Canonul 16 al
Sinodului VII Ecumenic, 787). Totuși asceza în portul
de zi cu zi pare să fi împins preoțimea într‑un exces de
împodobire și aurire a veșmintelor liturgice. Poate că
astăzi Sfinții Părinți ar hotărî o limitare în materie de
lux liturgic în același spirit în care au limitat luxul ves‑
timentar în viața de zi cu zi a preoților.
Culoarea neagră apare foarte tîrziu în Biserica noas‑
tră și trebuie să ghicim că a venit pe filieră catolică.
Din literatura patristică și iconografia veche nu reiese
că hainele preoților și monahilor ar fi fost negre. Haina
lungă, asemenea unei cămăși care se îmbracă pe cap
sau se leagă la brîu parte peste parte, provine din me‑
diul monahal egiptean și este o haină obișnuită pen‑
tru toți bărbații orientali din acea vreme. Constituțiile
monahale păstrate pînă la noi descriu și vestimentația
monahilor egipteni din secolul al IV‑lea, cînd s‑au pus
bazele monahismului de obște păstrat în punctele sa‑
le esențiale pînă astăzi. Haina monahilor egipteni era
o cămașă lungă îmbrăcată pe cap, încinsă cu o curea
de piele. Sfîntul Ioan Casian atribuie curelei de piele
un sens simbolic, acela de omorîre a patimilor, ase‑

87
ieromonah Savatie Baștovoi

menea pielii animalului mort. Despre culoare hainei


nu se spune decît că era nevopsită. Haina putea fi de
lînă sau din altă țesătură. Prin urmare avem în ico‑
nografie și în literatura patristică monahi îmbrăcați în
hai­ne maro, gri sau chiar albe. Culoarea hainei mona‑
hale, care a ajuns să fie haina tuturor preoților pînă
azi, nu are un sens simbolic și nu a avut. Valoare sim‑
bolică are doar construcția hainei, înfășînd corpul ca
pe al unui prunc, iar căciulița obligatorie simbolizînd
nevinovăția proprie pruncilor pe care trebuie să o aibă
un monah și un preot. Mînecile largi și lungi din care
nu se văd mîinile simbolizează oprirea mîinilor de la
tot ce este rău.
Trebuie să mai spunem că interpretarea care se dă
culorii negre în popor, aceea de doliu, nu are nici o le‑
gătură cu tradiția ortodoxă. În tradiția liturgică orto‑
doxă albul este culoarea doliului și a învierii, acestea
două nefiind separate în viziunea creștină. De aceea
tipicul înmormîntării preoților prevede ca slujitorii să
se îmbrace în alb, nu în negru. De aceea sensurile sim‑
bolice ale negrului din hainele preoțești trebuie exclu‑
se, pentru simplul fapt că Biserica nu prevede doliul,
așa cum scrie și Apostolul Pavel și ale cărui cuvinte se
citesc în cadrul rînduielii înmormîntării.
Dezvoltarea industriei face ca astăzi o țesătură vop‑
sită să nu mai fie un lux. Chiar și o vopsire în negru a

88
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

țesăturilor produse manual ar fi fost o bătaie de cap și


o cheltuială în plus pentru monahii din pustia Egip‑
tului. De aceea hainele lor erau simple și nevopsite,
recomandare care s‑a transmis și preoților. Astăzi în‑
să culoarea neagră pare o culoare de nedorit, deși în‑
tr‑o lume tot mai colorată ea ajunge să fie o provoca‑
re. Orice monah și preot resimt provocarea vizuală pe
care o reprezintă hainele lor. În acest sens, căutarea cu
orice preț de a nu ieși în evidență prescrisă de canonul
cu privire la vestimentația preotului capătă în lumea
de azi noi valențe.
24. De ce e în firea omului să vrea mereu ceea
ce nu are și să se compare cu alții? Cum se
manifestă invidia la bărbați și cum se manifestă
la femei?

Invidia este rădăcina tuturor relelor și nu are


gen, deoarece este improprie firii omenești, avînd ori‑
gine demonică. Alături de avariție, invidia este con‑
siderată o patimă împotriva firii umane deoarece nu
satis­face nici o necesitate firească. Dacă oamenii ar fi
fost invidioși din fire, omenirea ar fi fost sortită pieirii,
ea ar fi dispărut demult. Experiența ne arată că marea
majoritate a oamenilor nu sînt invidioși, avînd capa‑
citatea de a se bucura de succesele celorlalți și de a lu‑
cra alături de alți oameni la un scop comun. Invidioșii
sînt excepțiile cunoscute de toți și, de regulă, ei ne con‑
duc. Satisfacția pe care o au invidioșii de la ocuparea
unor locuri de frunte sau funcții‑cheie temperează ră‑
utatea lor care altfel s‑ar manifesta prin acte ucigașe.
Dacă veți urmări traseul de ascensiune a unor condu‑

90
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

cători veți vedea că, de cele mai multe ori, drumul lor
trece peste suferința altor oameni pe care i‑au trădat
sau i‑au înlăturat pe diferite căi, fără a‑și pune proble‑
ma că acei oameni au ajuns în mizerie, în închisori sau
și‑au pierdut familia – această nepăsare și răceală are
în sine germenele uciderii și, în termeni biblici, este o
formă latentă de asasinat.
Invidia este sinonimă cu uciderea și minciuna de‑
oarece exprimă esența demonicului, care este „minci‑
nos și ucigaș de oameni dintru început”. Din invidie
satana a atentat la tronul lui Dumnezeu și a căzut din
cer. Tot din invidie i‑a ispitit mai apoi pe Adam și pe
Eva în Rai pentru a‑i lipsi de strălucirea pe care el, dia‑
volul, o pierduse. Cu alte cuvinte, i‑a atras în moarte
pe primii oameni prin minciuna sa. Din invidie Cain
l‑a ucis pe fratele său Abel. În cele din urmă, tot din
invidie, arhiereii și cărturarii poporului iudeu L‑au
dat pe Hristos la moarte.
Nu este nimic omenesc în invidie. Puseurile de in‑
vidie pe care oricine poate să le aibă nu reprezintă por‑
niri firești, ci sînt tentative demonice de a ne pîngări,
pornindu‑ne împotriva aproapelui nostru. Observați
că invidia nu se îndreaptă asupra a ceea ce este rău și
urît, ci rîvnește să pună capăt, să înlăture, să ascundă
ceva ce i se pare bun și frumos. Oare nu este această
dorință îndrăcire curată? Cum să urăști și să dorești

91
ieromonah Savatie Baștovoi

să dispară cel bun, cel cuminte, cel frumos și înțelept?


Cum este să nu ai pace, să nu ai bucurie cînd cineva
strălucește prin darurile și osteneala sa, aducînd bu‑
curie tuturor? Oare nu Dumnezeu Se proslăvește în
cel bun și talentat? Oare nu Dumnezeu l‑a făcut pe cel
frumos și înțelept? Iar dacă tu ajungi să cauți căi prin
care să murdărești frumusețea și faptele lor bune, oare
nu faci tu lucrarea diavolului, care fără vreo altă prici‑
nă, decît invidia, urăște omul?
Invidia apare pe fondul altor păcate și neajunsuri
pe care omul le practică și le crește în inima sa. Invidia
este încununarea tuturor relelor, de aceea ea nu vi‑
ne singură. Atunci cînd sîntem ispitiți să invidiem pe
cineva, să căutăm în adîncul sufletului nostru adevă‑
ratul motiv pentru care am căzut atît de jos. Să ne te‑
mem de noi înșine cînd vom ajunge să devenim o ușă
deschisă pentru duhul ucigaș al invidiei. Să ne amin‑
tim că toți sîntem ai lui Dumnezeu și nimic din ce sîn‑
tem nu este opera noastră: nici statura, nici forma și
culoarea ochilor, nici frumusețea părului, nici profun‑
zimea sau melodicitatea vocii, nici agerimea minții,
ci toate sînt daruri dumnezeiești. Atît la tine, cît și la
celălalt. Să ne bucurăm de cel ce cîntă, la fel cum ne
bucurăm de cel puternic, de cel înțelept și de cel fru‑
mos, de cel milostiv și de cel care se roagă, de cel care
zidește și de cel care crește roadele pămîntului pentru

92
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

noi, de cel bogat și de cel iubit de mulțime, de fiecare


să ne bucurăm știind că lumea toată este rodul conlu‑
crării oamenilor talentați și harnici, de pe urma cărora
avem și noi ceea ce avem. Dumnezeu a murit pentru
noi ca noi să nu ne mai invidiem.
25. De ce în Biblie șirurile genealogice conțin
doar nume de bărbați? Nu este aceasta o
nesocotire a femeii?

Este adevărat că genealogiile biblice se fac


pe linie paternă. Însă Noul Testament, care nu în za‑
dar este deschis de evanghelistul Matei cu enumera‑
rea spiței lui Iisus Hristos, face referire, printre șirul
de bărbați, la trei femei și la Maica Domnului, puru‑
rea Fecioara Maria. Vă veți mira să aflați că printre
aceste trei femei nu se numără nici Sarra, nici Rebeca
și nici vreo altă femeie virtuoasă din neamul împără‑
tesc al lui Hristos. Criteriul ales de Sfîntul Matei a fost
cu totul altul. Astfel, în genealogia lui Mesia Cel pro‑
rocit iudeilor și Mîntuitorul lumii, apar numele a do‑
uă femei desfrînate, Tamar și Rahav, și se face pome‑
nirea mamei lui Solomon, fiul marelui David, pe care
evanghelistul nu o numește pe nume, ca pe celelalte,
ci o numește „femeia lui Urie”, aducînd astfel amin‑
te că Berșeba, soția generalului Urie, a devenit femeia

94
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

lui David după ce acesta a comis fărădelegea violului


și l‑a ucis pe Urie trimițîndu‑l într‑o luptă din care nu
avea nici o șansă să se întoarcă viu.
Așadar, prima Evanghelie, care deschide Noul Tes‑
tament, singura scrisă în limba ebraică, adresată expli‑
cit evreilor, pentru că celelalte au fost scrise în greacă,
începe cu Genealogia lui Hristos și amintește, pe lîngă
bărbați, numele a două femei păcătoase și o femeie de
care se leagă un grav păcat al marelui Proroc David,
pe care evreii îl considerau la acea vreme mai mare și
decît Moise, deoarece acesta fusese și împărat și a pur‑
tat numeroase războaie din care a ieșit de fiecare dată
învingător. Orgoliul evreilor îi făcea să se creadă mai
buni decît toți oamenii pămîntului. Pentru a tempe‑
ra această atitudine trufașă Sfîntul evanghelist Matei,
insuflat de Duhul Sfînt, le aduce aminte evreilor isto‑
ria lor de la Avraam pînă la Hristos, Care este plini‑
rea Legii și a prorocilor. Sensul pomenirii celor trei fe‑
mei este unul singur, acela de a‑i smeri pe evrei, adu‑
cîndu‑le aminte că tot neamul omenesc zace în păcat,
iar ei nu sînt o excepție. Hristos a venit pe pămînt să
mîntuiască pe cei păcătoși, de aceea nu Se rușinează a
avea în neam femei păcătoase, pe care Duhul Sfînt nu
doar că nu le ascunde, ci le scoate în față chiar la înce‑
putul cărții Bunei Vestiri. Prin această pomenire, Sfîn‑
tul Matei anunță restaurarea tuturor păcătoșilor care

95
ieromonah Savatie Baștovoi

se face prin Hristos. Le aduce aminte că pînă și mare‑


le David, cu care se mîndrește tot neamul evreiesc, a
săvîrșit un mare păcat, dar a fost iertat de Dumnezeu
prin Prorocul Natan.
Cu alte cuvinte, prin această genealogie îndrăzneață,
evanghelistul Matei anunță epoca iertării care se re‑
varsă de acum peste toată făptura, atît peste bărbați,
cît și peste femei, atît peste evrei, cît și peste toate nea‑
murile pămîntului.
26. E bine să credem în zodii? Multe canale de
televiziune și radio transmit zilnic horoscopul
și mulți oameni iau seama la prevederile astrale.
Există chiar sfaturi cu privire la potrivirile
dintre zodii și foarte des auzi replici de genul
„ce să faci, așa‑s leii” sau „așa‑s racii”, „e taur
și nu te va ierta” etc. Ne influențează astrele
în vreun fel destinul? Ce crede Biblia despre
astrologie, avînd în vedere că nașterea lui Hristos
a fost vestită de o stea și că magii au fost primii
care au venit să I se închine? Putem spune că
întîmplarea cu apariția stelei la Nașterea lui
Iisus și închinarea magilor sînt o acreditare a
astrologiei din partea lui Dumnezeu?

Astrologia, ca precursoare a astronomiei, es‑


te un domeniu de studiu care, pînă la un punct, poa‑
te descoperi grupuri de fenomene naturale și relațiile
dintre ele. Că schimbările ce se întîmplă în cer au o
influență asupra a ceea ce se întîmplă pe pămînt este o

97
ieromonah Savatie Baștovoi

observație ce se verifică și urmărirea cerului este o în‑


deletnicire foarte veche o spune și Hristos: „Făţarnici‑
lor, faţa cerului ştiţi s‑o judecaţi, dar semnele vremilor
nu puteţi!” (Matei 16, 3). Bătrînii noștri știau cun va fi
iarna, cînd va ploua, dacă va fi sau nu roadă. Fenome‑
nele naturale influențează natura. Totuși de aici pînă la
a susține că stelele influențează și chiar condiționează
destinele umane este mult. Omul este singura făptură
din univers care nu acționează doar în baza legităților
naturale, ci are și voință liberă și rațiunea de a depăși
ordinea naturii, așa încît zboară fără a avea aripi, se scu‑
fundă fără a avea bronhii și iese din atmosferă în spațiu
încălcînd legea gravitației. Influența stelelor iraționale
asupra omului rațional nu depășește influența pe ca‑
re o au asupra noastră frigul sau căldura, întuneri‑
cul sau lumina. Celelalte potriviri și sisteme de rela­
ționare dintre stele și oameni nu țin atît de domeniul
ob­servațiilor, cît de domeniul credințelor. Faptul că
multe afirmații din zona astrologiei se reflectă astăzi
în viața oamenilor se datorează anume credinței, știut
fiind că orice credință generează un anume comporta‑
ment. Adică, dacă cineva crede că el este leu sau taur,
se va comporta ca un leu sau un taur.
Apariția stelei la Nașterea lui Hristos și închinarea
magilor au un înțeles mult mai profund decît acela de
a acredita astrologia. În Biblie nu există contradicții,

98
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

dar există multe momente paradoxale care ne provoa‑


că să gîndim. De ce în tot Vechiul Testament nu apare
nici o stea, ci doar îngeri, iar Nașterea lui Mesia, ca‑
re este împlinirea tuturor prorociilor vechi și încunu‑
narea așteptărilor poporului evreu, este vestită de o
stea? Potrivit interpretărilor Sfinților Părinți, închina‑
rea magilor anunță convertirea păgînilor și faptul că
Hristos a venit să mîntuiască nu doar poporul evreu,
ci pe toți oamenii, indiferent de naționalitate. Steaua
arătată la Nașterea lui Hristos nu este o stea obișnuită,
ci o făptură rațională care îi povățuiește pe magi în de‑
cursul a doi ani.
Iată cîteva argumente pe care le desprindem din
Scrip­tură și care susțin afirmația că steaua arătată la
Naș­terea lui Hristos nu este o stea obișnuită, ci o făp‑
tură rațională care nu se supune legilor naturale du‑
pă care există și se mișcă stelele. Primul argument
este durata călătoriei după călăuzirea stelei: doi ani.
De unde reiese această durată? Din vîrsta copiilor
executați de Irod. Din Evanghelie aflăm că, după ce
i‑a chemat pe magi la sine și i‑a întrebat cele cu pri‑
vire la stea și vestea despre nașterea lui Mesia, Irod a
poruncit să fie tăiați toți pruncii de parte bărbătească
cu vîrsta de pînă la doi ani. Irod, care se temea să fie
destituit de Mesia, a vrut să se asigure în acest fel că
Pruncul va fi ucis, pentru aceasta el poruncește uci‑

99
ieromonah Savatie Baștovoi

derea nu doar a pruncilor născuți în acele zile, ci a tu‑


turor pruncilor născuți din momentul apariției stelei,
adică pînă la doi ani. Atît a durat drumul magilor din
Persia pînă la Betleem. Durata drumului, care se fa‑
ce în special ziua, căci noaptea călătorii se odihnesc,
oferă al doilea argument care susține natura rațională
a stelei: steaua se vede și ziua și se oprește din mers
atunci cînd magii se odihnesc. Al treilea argument es‑
te traiectoria drumului, care nu se face de la Răsărit
spre Apus, așa cum e drumul stelelor pe cer, ci invers.
În sfîrșit, Evanghelistul scrie: „şi iată, steaua pe care o
văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, pînă ce a ve‑
nit şi a stat deasupra, unde era Pruncul” (Matei 2, 9).
Care dintre stele poate să coboare pînă pe pămînt, la
o distanță de milioane de ani‑lumină, și să stea dea‑
supra unui prunc? Sigur că și dimensiunile și natura
stelei evanghelice descoperă că nu avem de a face cu
o stea obișnuită, ci cu o minune dumnezeiască. Deoa‑
rece Dumnezeu nu face minuni gratuite și nu are ne‑
voie să creeze noi obiecte și fenomene pentru a comu‑
nica un mesaj, trebuie să deducem că această stea este
o făptură rațională, adică un înger (tradiția ortodoxă
îl identifică pe Arhanghelul Gavriil, vestitorul nașterii
Domnului), care se arată magilor în forma în care erau
ei obișnuiți să primească și să ghicească mesajele ce‑
rului, adică de stea.

100
27. Dacă toți ne naștem cu păcatul originar,
înseamnă că nu avem nici o șansă să fim așa
cum ne vrea Dumnezeu. Cum este posibil să
moștenești un păcat pe care l‑a făcut altcineva și
ce vină avem noi pentru ce a făcut Adam în Rai?
Sau botezul șterge acest păcat primordial?

Tema păcatului primordial a fost subiec‑


tul unor polemici ample începînd cu secolul al IV‑lea.
După primul Sinod Ecumenic care a avut loc la Nice‑
ea în 325, în Imperiul Roman se creează cadrul priel‑
nic pentru dezbateri doctrinare și filosofice. Polemicile
dintre filosofii care reprezentau diverse școli și filoso‑
fii creștini, care puteau fi monahi, episcopi sau demni‑
tari, constituiau unul dintre spectacolele vremii, ală‑
turi de alergările de cai și competițiile sportive. Înce‑
tarea prigoanei asupra creștinilor face ca răspîndirea
scrierilor cu caracter catehetic sau apologetic să aibă
o acoperire mai mare și mai susținută. Astfel schim‑
bul de replici acoperă arii geografice din ce în ce mai

101
ieromonah Savatie Baștovoi

mari. De pildă, putem citi astăzi scrisorile lui Ioan Gu‑


ră de Aur, patriarhul Constantinopolului, către papa
Romei Inocențiu sau omiliile Sfîntului Afraat din Per‑
sia. Abundența operelor scrise provenind din acea pe‑
rioadă și care au ajuns pînă la noi arată o înflorire a li‑
teraturii creștine pe toate palierele sociale și de toate
genurile: catehetic, omiletic, apologetic și imnografic
sau liturgic.
În acest context are loc și polemica despre păcatul
originar, avînd ca protagoniști nume sonore precum
Fericitul Augustin, Ioan Casian și, mai puțin cunoscu‑
tul azi, dar celebru în epocă, Pelagius. Era nevoie de
trei nume ca să reprezentăm cele trei viziuni asupra
păcatului originar: 1) Toți oamenii se nasc păcătoși de‑
oarece moștenesc păcatul lui Adam, este părerea Feri‑
citului Augustin care a rămas pînă azi la romano‑ca‑
tolici; 2) Oamenii nu moștenesc păcatul lui Adam, ci
doar urmările păcatului, este părerea lui Ioan Casi‑
an și a Bisericii Ortodoxe pînă azi și 3) Oamenii nu
moștenesc nici păcatul și nici urmările păcatului, ci se
nasc în starea pură în care a fost făcut Adam și alege‑
rea între Dumnezeu și diavol este rezultatul liberului
arbitru, este părerea lui Pelagius, care a creat un întreg
curent în epocă, ajungînd să fie respins de Biserică,
mai ales pentru doctrina sa prin care susținea că omul

102
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

nu are nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a săvîrși


binele, omul fiind bun din fire.
Ca urmări ale păcatului teologii ortodocși enume‑
ră nevoia de hrană și alte instincte, vulnerabilitatea în
fața bolii, oboseala și nevoia de somn, creșterea de la
mic la mare care sfîrșește cu bătrînețea și moartea, adi‑
că perisabilitatea trupului. Dincolo de aceste înclinații
și însușiri naturale, voința omului este capabilă să în‑
vingă păcatul și să atingă culmile nevinovăției și ale
curățeniei arătate de Maica Domnului.
Botezul nu are ca scop iertarea păcatului originar,
pentru că un astfel de păcat există doar în teologia ro‑
mano‑catolică, după cum am spus. Botezul este legă‑
mîntul omului cu Dumnezeu prin care primește plină‑
tatea harului ce se manifestă mai ales prin deschiderea
minții către tainele lui Dumnezeu și împărtășirea de
lucrarea harică a Bisericii prin jertfa euharistică și alte
lucrări sfințitoare care se fac spre mîntuirea noastră.
28. Faptul că Dumnezeu cunoaște dinainte viața
și faptele noastre nu înseamnă oare că avem totul
predestinat? Sau există lucruri predestinate,
hotărîte de Dumnezeu că trebuie să se întîmple,
și altele care depind de alegerea noastră? De ce
spunem că un om are o vocație, o chemare? Dacă
există destin, care parte din viața noastră este
deja gîndită?

Pentru a lămuri tema predestinării voi alege un


destin biblic foarte cunoscut. Cel mai controversat per‑
sonaj din istoria sfîntă este, fără îndoială, Iuda. În ce
măsură trădarea lui Iuda a fost predestinată și ce s‑ar
fi întîmplat dacă Iuda nu trăda este o temă care a trezit
multe mituri, între care și o variantă modernă care s‑a
vîndut foarte bine, așa‑zisa „Evanghelie după Iuda”.
Personajul istoric Iuda, zis și Iscarioteanul, apos‑
tol dintre cei doisprezece, a fost prevestit în mai multe
rînduri în Cartea Prorocului Ieremia și în psalmii Pro‑
rocului David, oferindu‑se detalii foarte exacte despre

104
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

moartea sa, despre momentul discuției dintre Hristos


și el la Cina cea de Taină, precum și despre cei treizeci
de arginți și faptul că ei nu au fost lăsați în vistieria
Templului, fiind preț de sînge, ci au fost dați ulterior
ca plată pentru Țarina olarului.
În timpul Cinei celei de Taină, Hristos îi spune din‑
tr‑odată lui Iuda: „Cel ce va întinde mîna cu Mine în
blid, acela Mă va vinde.” Hristos încearcă astfel să‑l
oprească pe Iuda de la planul său, folosind o replică
din Psalmii lui David pe care Iuda cu siguranță trebu‑
ia să o știe. Iată cuvintele lui David despre momentul
petrecut la Cina cea de Taină, scrise cu 1.100 de ani mai
devreme: „Cel ce a mîncat pîine împreună cu mine,
acela a întors călcîiul împotriva mea” (Psalmi 40, 9).
Prin folosirea unei referințe scrise în proroci, Hristos a
urmărit un singur lucru în raport cu Iuda: să‑l oprească
de la planul său. Hristos nu ar fi folosit un citat biblic
pentru a‑l atenționa dacă nu ar fi știut că Iuda cunoaște
acel citat din Psalmi. Faptul că Iuda nu renunță la pla‑
nul său de trădare nu este rezultatul necunoașterii lui,
ci al împietririi și al vicleniei. El chiar se preface că nu
știe la cine Se referă Hristos și reproșează: „Poate eu,
Doamne?”
Evanghelistul Ioan, autorul ultimei Evanghelii scri‑
se, spune că Hristos ar fi rupt pîine la Cina cea de Taină
și l‑a servit primul pe Iuda. Acest gest se face în cheia

105
ieromonah Savatie Baștovoi

aceleiași prorocii din Psalmi, Hristos adăugînd: „Ceea


ce ți‑ai pus în plan să faci, fă mai curînd.” Iată pîinea
și iată trădătorul! Momentul însă ne va părea și mai
profund dacă vom ști că în tradiția iudaică de atunci,
gestul de a fi servit cu prima bucată de cel mai mare
însemna binecuvîntare. Astfel Hristos îi arată lui Iuda
respect și binecuvîntare, zicîndu‑i totodată că știe ce
și‑a pus în gînd. Tot de la Ioan aflăm că Iuda a fost cel
care, de cu zi, a fost trimis să cumpere bucatele și cele
de trebuință pentru cină, deoarece la el era punga de
obște. Trădătorul, cel frămîntat de planul său nedrept,
este trimis să cumpere mîncare pentru a mînca împre‑
ună cu Cel pe care Îl va vinde. Hristos face acest lucru
cu același scop de salvare, El îi dă timp lui Iuda să gîn‑
dească, oferindu‑i toată încrederea, mai întîi prin fap‑
tul de a‑i încredința punga cu arginți din care mîncau
toți ceilalți apostoli.
Așadar, Iuda a avut mai multe ocazii de a renunța
la planul său. Dacă pînă la Cină el era măcinat doar de
propria conștiință, măcinarea fiind agravată de încre‑
derea pe care i‑a dat‑o Hristos încredințîndu‑i punga,
dar și de vremea în care a hălăduit singur prin piață
avînd condiția prielnică pentru a gîndi, la Cină Iuda
cunoaște explicit că planul său de vînzare nu este unul
spontan, ci îndeplinește planul prorocesc, iar el este
vînzătorul despre care a citit de atîtea ori în proroci.

106
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

Cu această convingere el iese de la cină și aleargă la ar‑


hierei să pregătească trădarea.
S‑ar părea că aici soarta de trădător a lui Iuda s‑a
încheiat. Trădarea a avut loc, banii au fost luați și
soldații vin să‑L lege pe Hristos. E noapte în grădi‑
nă și la lumina făcliilor toți bărbații seamănă între ei:
poartă aceleași haine, bărbi. Soldații nu‑L cunosc pe
Iisus pentru că treaba lor e să fie soldați, nu să umble
prin piețe să asculte predicatori. Nici la sinagogă nu se
duc. De aceea ei s‑au înțeles cu Iuda să le arate el care
dintre cei doisprezece este Iisus. Iuda și aici vrea să‑și
păstreze imaginea de nevinovat, vrea ca totul să pară
un arest la care el nu a avut nici un amestec. De aceea
el propune un semn perfid: „Cel pe care Îl voi săruta,
Acela este.” Și iată că Iuda se apropie de Hristos și Îl
sărută, crezînd că misiunea lui s‑a încheiat. Trădarea
e săvîrșită, soldații sînt pregătiți să‑L lege pe Cel nevi‑
novat pentru a‑L duce la moarte. Totul este gata. Pro‑
rocia s‑a îndeplinit. Avem trădătorul și Îl avem pe Cel
trădat. Planul mîntuirii lumii s‑a înfăptuit, prorociile
s‑au adeverit. Dar ce face Hristos? Hristos mai încear‑
că o ultimă salvare a lui Iuda. În timp ce trădătorul Îl
sărută, El îi șoptește la ureche: „Prietene, cu sărutare
vinzi tu pe Fiul Omului?” Prin această întrebare Hris‑
tos de fapt îi spune: „Nu te speria, s‑a întîmplat ceea ce
trebuia să se întîmple. Nu sînt supărat pe tine, căci nu

107
ieromonah Savatie Baștovoi

acum am aflat de trădarea ta, ci o știam de la începu‑


tul lumii. Dar asta nu M‑a împiedicat să te fac apostol
și să‑ți arăt toată încrederea Mea, pînă în ultima clipă.
Fapta ta nu schimbă dragostea Mea. Nu îți port pică,
rămîi prietenul Meu, nu te teme. Întoarce‑te, du‑te cu
ceilalți și așteptați împreună învierea Mea. Mă voi în‑
toarce.” Hristos știa că și Petru se va lepăda de El și toți
ceilalți se vor ascunde de frică, dar iubirea îi va întoar‑
ce și îi va reabilita ca apostoli prin care omenirea a pri‑
mit Evanghelia.
Dar Iuda nu ascultă acel ultim glas, se lasă măcinat
de disperare și se pierde.
Destinul lui Iuda, un destin prorocit și îndeobște cu‑
noscut, arată că Dumnezeu poate îndeplini orice plan
fără a afecta voința liberă a omului și fără a pierde pe
cel păcătos. Destinul lui Iuda este legat de taina mîntu‑
irii nu prin conștiința lui că trădează pentru a realiza o
prorocie, ci prin libera lui voință mișcată de iubirea de
arginți. Cu toate acestea, Dumnezeu intervine de mai
multe ori pentru a‑l opri. Dumnezeu dorește mîntuirea
tuturor păcătoșilor și Iuda nu este o excepție. Spînzu‑
rarea și pierderea lui Iuda nu sînt un destin, ci o alege‑
re. Trădarea lui Iuda care a făcut parte din planul mîn‑
tuirii s‑a realizat, Hristos era legat pentru a fi dus la
moarte. În acel moment Iuda era viu și liber. Aș spune
mai mult, în acel moment Iuda era în brațele lui Hris‑

108
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

tos, sărutîndu‑L. Totuși Iuda se smulge din brațele Iu‑


birii absolute și fuge să se spînzure. El nu a putut pri‑
mi iertarea lui Hristos, pentru că nu avea experiența
iubirii. Pentru a primi iubirea cuiva trebuie tu însuți să
fii capabil de iubire. Ceea ce l‑a pierdut pe Iuda nu au
fost prorociile, ci lipsa lui de iubire.
29. Ce a scris Iisus pe nisip?

Hristos scrie „ceva” pe nisip în Evanghelia du‑


pă Ioan, scena judecății femeii adulterine: „Şi au adus
la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter
şi, aşezînd‑o în mijloc, au zis Lui: Învăţătorule, aceas‑
tă femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar
Moise ne‑a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să
le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Şi aceasta ziceau,
ispitindu‑L, ca să aibă de ce să‑L învinuiască. Iar ­Iisus,
plecîndu‑Se în jos, scria cu degetul pe pămînt. Şi stă‑
ruind să‑L întrebe, El S‑a ridicat şi le‑a zis: Cel fără de
păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra asupra ei. Ia‑
răşi plecîndu‑Se, scria pe pămînt. Iar ei auzind aceasta
şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul cîte unul, înce‑
pînd de la cei mai bătrîni şi pînă la cel din urmă, şi a
rămas Iisus singur şi femeia, stînd în mijloc. Şi ridicîn‑
du‑Se Iisus şi nevăzînd pe nimeni decît pe femeie, i‑a
zis: Femeie, unde sînt pîrîşii tăi? Nu te‑a osîn­dit nici
unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i‑a zis:

110
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

Nu te osîndesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai pă‑


cătuieşti” (Ioan, capitolul 8).
Eu cred că Hristos S‑a aplecat și scria pe pămînt în
momentul cînd cărturarii și fariseii tocmai au inițiat
un proces de judecată pentru a Se delimita astfel de ei.
Hristos Se întoarce cu spatele la judecători și Se pre‑
face că are treabă. De fapt El Se ferește să aibă un con‑
tact vizual cu femeia învinuită, e ca și cum un părinte
se preface că nu vede ce a făcut rău copilul său. Hris‑
tos nu scrie nimic pe pămînt, e doar felul Lui de a le
arăta fariseilor și cărturarilor că nu dorește să ia par‑
te la judecata lor. Cînd judecătorii insistă, Hristos Se
ridică și le spune explicit poziția Sa: „Cel dintre voi
care este fără de păcat să arunce piatra.” Zicînd aces‑
tea, Hristos Se apleacă iarăși și Se joacă în nisip. Hris‑
tos imită jocul dezinteresat al unui copil. El Își ascun‑
de privirea pentru ca femeia păcătoasă să nu se simtă
stîn­jenită de sfințenia și bunătatea Lui. Poate că Hris‑
tos a lăcrimat atunci și S‑a întors cu spatele să nu fie
văzut. Nu știm. Dar este clar că Hristos S‑a prefăcut a
nu vedea femeia și S‑a ferit să o privească pentru ca
ea să nu se rușineze. După ce toți pîrîșii și judecăto‑
rii s‑au dus, unul cîte unul, și femeia a rămas singu‑
ră, Hristos Se ridică de jos și Se întoarce spre ea. Abia
atunci, cînd judecata a fost anulată și femeia salvată,
Hristos Se întoarce spre ea și o privește. Acum în ochii

111
ieromonah Savatie Baștovoi

fe­meii nu mai era groaza de dinaintea execuției, ci bu‑


curia iertării. În această stare o întîmpină Iisus și o în‑
treabă: „Femeie, unde sînt pîrîșii tăi? Nu te‑a osîndit
nici unul?” O zice ca și cum nu El i‑a alungat pe toți, ci
parcă îndreptarea din inima ei ar fi făcut această mi‑
nune. Desigur că Hristos nu a scris nimic pe nisip, to‑
tul a fost un joc al Iubirii, dar dacă cineva dorește cu
tot dinadinsul să creadă că pe nisip s‑a scris ceva de
taină, are și acela dreptate: pe nisip s‑a scris: „Iertați și
vi se va ierta.”
30. Cum e Împărăţia Domnului?

Mai întîi, Împărăția lui Dumnezeu este lumină.


Apoi este Iubire. Lumina și iubirea sînt nedespărțite,
căci Lumina este partea văzută a Iubirii. Lumina des‑
coperă culorile, de aceea cred că Împărăția Domnu‑
lui este colorată și frumoasă. Frumusețea este bineîn‑
miresmată și miresmele sînt de multe feluri, așa cum
sufletele oamenilor sînt diferite. Miresmele Raiului
sînt miresmele sfinților amestecate cu adierile flori‑
lor. Acolo nu mai există sus și jos, aproape și depar‑
te, ci toate sînt la îndemînă și orice dorință are viteza
gîndului. Dorințele toate sînt bune, nu mai este dure‑
re, nici întristare, nici suspin. În Împărăția Domnului
nu există despărțire. Imaginați‑vă că niciodată nu vă
veți despărți de cei dragi și prin puterea gîndului i‑ați
putea întoarce pe cei pierduți, aceasta este Împărăția
Domnului. Însuși Domnul este Lumina și Iubirea din
care și prin care sînt toate, de aceea Împărăția Lui este
fără de sfîrșit, așa cum El este veșnic.

113
31. Dumnezeu Se arată?

Dumnezeu S‑a arătat Apostolului Pavel pe


drumul spre Damasc și Se arată în continuare multor
oameni. Prorocul David repetă în psalmi de mai mul‑
te ori rugămintea care pare să fie un refren victorios:
„Arată fața Ta (sau strălucește fața Ta) peste noi și ne
vom mîntui!” (Psalmi 30, 16; 79, 4‑8‑20). Așa se roagă
doar un om care L‑a văzut pe Dumnezeu. Prorocii Ve‑
chiului Testament, dar și apostolii, stăteau de vorbă
cu Dumnezeu. Putem sta alături de Dumnezeu fără să
ne dăm seama, așa cum stăteau evreii în fața lui Hris‑
tos. Prezența lui Hristos era atît de smerită, încît a fost
nevoie ca El să Se schimbe la față în muntele Taboru‑
lui pentru ca îndoiala să nu‑i biruie pe ucenici în zile‑
le răstignirii. Faptul că Hristos îl îndeamnă pe Toma
să‑și ducă degetul și să‑I verifice rana din coastă se fa‑
ce nu doar pentru Toma, ci pentru toți apostolii care
se îndoiau în sinea lor, dar nu îndrăzneau să o spună.
Prin Toma, toți și‑au băgat degetul în coasta lui Iisus.

114
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

S‑ar părea că acum ar fi fost momentul cel mai potri‑


vit ca Hristos să Se schimbe la față și să strălucească
în fața apostolilor pentru a‑i convinge de învierea Sa.
Dar El alege să Se lase pipăit. De aici înțelegem că rana
lui Hristos a revărsat lumina taborică în inima lui To‑
ma și a celor de față și în chip tainic i‑a făcut martori
ai dumnezeirii Sale, astfel încît Toma exclamă: „Dom‑
nul meu și Dumnezeul meu!” Cu o clipă mai devre‑
me stătea în fața lui Hristos plin de tristețe și îndoială,
iar acum trăiește extazul vederii lui Dumnezeu. Acel
Dumnezeu cu care vorbește Filip pe cale și nu‑și dă
seama cine este. Și atunci Hristos recurge la un gest
care Îl deconspiră: frînge pîinea așa cum a frînt‑o la
Cina cea de Taină și astfel Se lasă recunoscut. Desigur,
nu simpla frîngere a pîinii a produs revelația, căci la
fel frîngeau pîinea toți evreii, ci faptul că pîinea a fost
frîntă de Hristos și în acel moment ea s‑a preschimbat
în trupul Său euharistic, adică i‑a împărtășit pe apos‑
toli de dumnezeirea Sa, cu alte cuvinte S‑a arătat.
Totuși Hristos îi spune lui Toma: „Pentru că ai vă‑
zut ai crezut, dar fericiți sînt cei care nu au văzut și au
crezut.” Ce vrea să spună Hristos prin aceste cuvinte?
Fără îndoială Hristos vrea să ne spună că trebuie să‑L
cunoaștem pe Dumnezeu în condițiile vieții noastre
pămîntești și să nu căutăm minuni și arătări mai pre‑
sus de fire care sînt proprii cunoașterii îngerești și la

115
ieromonah Savatie Baștovoi

care oamenii au părtășie doar arareori. Dumnezeu Se


descoperă în poruncile Sale, iar din porunci aflăm că
a‑ți iubi aproapele este totuna cu a‑L iubi pe Dumne‑
zeu. „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe
fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce
nu iubeşte pe fratele său, pe care l‑a văzut, pe Dum‑
nezeu, pe Care nu L‑a văzut, nu poate să‑L iubească”
(I Ioan 4, 20).
În Evanghelia de la Matei, în scena Înfricoșatei Ju­
de­căți care se citește înaintea Postului Mare, Dumne‑
zeu Se identifică cu toți cei care au nevoie de ajutor și
cercetare, spunînd că orice am făcut pentru acești oa‑
meni, Lui I‑am făcut. Acesta este modul în care a ho‑
tărît Dumnezeu să ni Se arate. Și dacă ați dat vreodată
apă celui însetat, dacă ați dat să mănînce celui flămînd,
dacă ați cercetat un bolnav sau ați vizitat pe cineva la
pușcărie, să știți că L‑ați văzut pe Dumnezeu.
32. Dumnezeu vrea să I se pună întrebări?

Dacă înțelegem întrebarea ca pe o condiție


și cale a cunoașterii, atunci răspunsul este Da, deoare‑
ce Dumnezeu S‑a descoperit pe Sine ca fiind Adevă‑
rul: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine
la Tatăl Meu decît prin Mine” (Ioan 14, 6). Și tot Dum‑
nezeu, prin gura Apostolului Ioan, ne spune că tre‑
buie să cunoaștem adevărul: „Cunoașteți Adevărul și
adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Dumnezeu nu
doar că Se înfățișează pe Sine ca fiind Adevărul, ci ne
spune că noi avem capacitatea de a‑L cunoaște. Aces‑
ta este un aspect foarte important prin care Adevărul
nu este doar revelație, ci este o revelație ca rezultat al
căutărilor omenești. Primul pas spre revelație este o
întrebare. La întrebarea fundamentală pe care a pus‑o
Moise: „Cine ești?”, răspunsul a fost: „Eu sînt Cel ce
sînt.” Aceasta este lecția cunoașterii redusă la o între‑
bare care cuprinde totul și un răspuns care spune tot.
Dincolo de această revelație încep contemplația și pe‑

117
ieromonah Savatie Baștovoi

trecerea în Adevăr fără nevoia de a pune întrebări, de‑


oarece însăși ființa umană devine Adevăr. Acesta este
și sensul cuvintelor „adevărul vă va face liberi”, adică
vă va elibera de întrebări și de teroarea îndoielilor.
33. După 2000 de ani lumea nu s‑a schimbat
și nu pare că se va schimba vreodată. Lumea
după sfaturile lui Hristos este o utopie. De
ce Dumnezeu a dat niște porunci care nu pot
schimba lumea? Este acesta un eșec al lui
Dumnezeu?

Lume a , așa cum este ea astăzi, cu legile și ordi‑


nea ei, este rodul exclusiv al oamenilor. Dumnezeu,
atunci cînd S‑a întrupat și a viețuit pe pămînt, a in‑
trat în lume ca un străin. Chiar de la nașterea Sa în
iesle, printre animale, Hristos‑Dumnezeu este exclus
din lume și pus sub amenințarea morții. Hristos va
rămîne străin pînă la urmă, neavînd nici măcar o ca‑
să a Sa: „căci vulpile au vizuini și păsările cerului au
cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să‑Și plece ca‑
pul”. El propovăduiește oamenilor Împărăția ceruri‑
lor, și nu soluții de a face lumea mai bună. Lumea za‑
ce în păcat, și îndemnul pe care îl face Hristos este să
ieșim din lume. Despre Sine spune că nu este din lu‑

119
ieromonah Savatie Baștovoi

me și la fel sînt toți cei ce cred în El. „Împărăţia Mea


nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi
din lumea aceasta, slujitorii Mei ­s‑ar fi luptat ca să nu
fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este
de aici” (Ioan 18, 36). Opoziția dintre Dumnezeu și
lume este tranșantă și iremediabilă: „Dacă vă urăş‑
te pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decît
pe voi M‑a urît. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce
este al său; dar pentru că nu sînteţi din lume, ci Eu
v‑am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte”
(Ioan 15, 18‑19).
Dumnezeu nu Se amestecă în ordinea oamenilor,
ci propune o altă ordine, dumnezeiască, într‑o altă di‑
mensiune, tocmai pentru a nu strîmtora cu nimic li‑
bertatea omului. Dumnezeu a dat omului pămîntul și
tot Universul într‑un gest de iubire și nu poate să in‑
tervină în felul cum omul hotărăște să folosească da‑
rul și cu atît mai mult nu poate să ceară darul înapoi.
De aceea Evanghelia nu conține un cod de reforme so‑
ciale și politice, nu dă sfaturi de organizare politică și
nici măcar de prosperare economică, nu are nici mă‑
car un cod al vieții de familie sau al relațiilor în socie‑
tate, așa cum sînt regulile confucianiste sau alte reguli
de conduită cu caracter moral și social. Singura regulă
pe care o propune Hristos este Iubirea: „Poruncă no‑
uă dau vouă – iubiți‑vă unii pe alții” (Ioan 13, 34). „Pa‑

120
Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

cea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu”


(Ioan 14, 27).
În această perspectivă, a deplinei libertăți, misiunea
lui Dumnezeu în lume a reușit, cu prețul vieții Sale.
Însemnări
despre lumină
și lucruri

Oricova, 2017
Însemnări despre lumină și lucruri

1.

Bună dimineața, dragii mei!


Am o mare bucurie să mă întorc la mașina de scris.
Bine că nu am vecini. Sunetul mașinii de scris nu poa‑
te fi confundat cu nimic: cînd tace mașina e semn că
s‑au terminat gîndurile. Numai aici gîndurile au for‑
ma unor ciocănele care cîntă muzica simplă a sufletu‑
lui. Transpusă în bătăile mașinii de scris, lumea atît de
complexă a gîndurilor noastre pare nespus de simplă
și de monotonă. Simplitatea este forma cea mai fasci‑
nantă a manifestării umane. Este starea pură a omu‑
lui, este umanitatea însăși.
Fiți bucuroși, bucuria e simplă!

125
ieromonah Savatie Baștovoi

2.

Lumina e ceva ce poți aprinde în ochii celuilalt.


Atunci cînd ea arde, poți ști că ești în iubire. Dacă ai
aprins‑o, caută să nu o stingi. Lumina celuilalt e mă‑
sura vieții tale.

126
Însemnări despre lumină și lucruri

3.

Lumina de noapte e altfel decît lumina de zi, așa


cum soarele e diferit de lună. Noaptea este pentru
somn și contemplație, iar luminile puternice strică și
una și alta. Ce nebunie, s‑ar părea, să nu mai ai ocazia
să experimentezi lipsa luminii! Dar lumina falsă ne lu‑
minează exteriorul, în timp ce înăuntru crește întune‑
ricul. Dacă ziua ar începe odată cu răsăritul soarelui
și s‑ar sfîrși cu căderea nopții, am avea suficient timp
pentru muncă și somn, nu am dormi în cele mai fru‑
moase ore ale zilei, cînd totul miroase a prospețime, și
nu am sta treji cînd noaptea apasă toată zidirea spre
somn. De aici bolile psihice, stresul, irascibilitatea și în‑
tunecimea minții. Bucurați‑vă de lumină. Bucurați‑vă
de puțin. Și mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate.

127
ieromonah Savatie Baștovoi

4.

Cel mai mare cîștig e să te recapeți pe tine. Nu pe


cel care strigă mereu din tine: vreau‑vreau‑vreau; ci
pe cel care aude, vede, prețuiește clipa și se bucură
de gîndul că iubește și e iubit. Nimic nu este mai de
preț decît aceasta, pentru că într‑un astfel de Eu a do‑
rit Dumnezeu să intre și să cineze.

128
Însemnări despre lumină și lucruri

5.

În pădure dacă nu faci focul, nu mănînci. Dacă nu


aduci apă, însetezi. Dacă dormi mai mult, lucrezi pe
arșiță. Dacă nu lucrezi, pierzi ziua degeaba. Dacă pierzi
ziua, se dă timpul peste cap, te apucă moleșeala, apoi
lipsa de rost, apoi melancolia și deznădejdea. Atunci
vrei la oraș, că la oraș timpul nu pedepsește. Orașul
oferă timp în leasing ca să‑ți poată lua într‑o zi toată
viața înapoi.

129
ieromonah Savatie Baștovoi

6.

Nu te poți pocăi la bătrînețe tot așa cum nu


poți de­veni brusc înțelept. În acest sens pocăința
și înțelepciunea sînt sinonime. Nimic nu este mai
apă­sător și mai nesuferit decît un bătrîn lipsit de
înțelepciune, iar mireasma unei inimi înțelepte care
izvorăște cuvinte așezate acoperă neputința trupu‑
lui. Exercițiul înțelepciunii trebuie să fie un lucru ne‑
lipsit pentru cei care doresc o viață lungă și plină de
­binecuvîntări.

130
Însemnări despre lumină și lucruri

7.

Invidia începe de la incapacitatea de a vedea bi‑


nele acolo unde este și sfîrșește prin a vedea răul
acolo unde nu este. Dar începutul oricărui rău este
nemulțumirea.

131
ieromonah Savatie Baștovoi

8.

Noaptea am coborît să beau apă. Apă nu mai era și


am luat găleata să merg la izvor. Pentru că a plouat,
nu era nici o stea și întunericul îl simțeam cu picioare‑
le goale, mergînd atent să nu alunec pe lutul răzmu‑
iat. Atunci Dumnezeu a aprins stelele în iarbă. Nicio­
dată nu m‑am gîndit că licuricii îți pot arăta unde e
apa. Mulțumesc lui Dumnezeu că a făcut licuricii.

132
Însemnări despre lumină și lucruri

9.

Dacă ați avea mulți bani, foarte mulți, ați mai face
ce faceți acum? Ați mai sta în locul în care stați, cu oa‑
menii cu care vă aflați, făcînd munca pe care o faceți?
Ați mai fi același om? Dacă da, atunci nu aveți nevoie
de bani: sînteți fericit!

133
ieromonah Savatie Baștovoi

10.

Mi‑am dat seama că abundența ornamentelor în


viața oamenilor de rînd este de fapt expresia sărăciei.
Un toiag ornamentat, un scaun încrustat, o haină bro‑
dată luni de zile arată că oamenii aceia au foarte mult
timp liber, iar timpul liber este soarta săracilor. Le
veți găsi în India, în Africa, în satele noastre de cînd‑
va. Ornamentul are rolul să bucure viața sărmanului,
ca și fluierul sau corzile întinse pe băț. Dacă veți ana‑
liza edificiile imperiale din vremea triumfului roman,
veți vedea suprafețe enorme fără nici un ornament:
un capitel, o friză tematică, dar prea puține ornamen‑
te. La fel e și Egiptul ascetic cu ornamente cruciforme,
esențializate, ușor de executat de către orișicine – ex‑
presia unei vieți pline care nu pune preț pe podoa‑
be trecătoare. Lumea modernă nu s‑a schimbat prea
mult: cu cît e omul mai sărac material și spiritual, cu
atît caută să se împodobească mai mult.

134
Însemnări despre lumină și lucruri

11.

Astăzi nu te mai poți exprima pe tine, ci trebuie să


exprimi anumite idei fixe, anumite tertipuri cu priză
la public. Faptul acesta devine atît de previzibil, adi‑
că e atît de cunoscut tuturor ce prinde la public, încît
ți‑e și jenă să vorbești, îți vine să o faci pe nebunul. Voi
cum vă împăcați cu expresiile de genul „oameni dragi
sufletului meu” etc.?

135
ieromonah Savatie Baștovoi

12.

Sufletul nostru cunoaște stări infinite și în toate este


și nu este. Fiind atît de schimbător, s‑ar părea că nici
nu are o fire, zbuciumîndu‑se neîncetat între bine și
rău. Într‑un singur lucru sufletul își capătă integrita‑
tea: în lucrarea binelui. Dacă sufletul devine el însuși
atunci cînd face binele, înseamnă că toți oamenii buni
seamănă între ei, pentru că au sufletele la fel. Doar
oamenii răi sînt diferiți, căci răul prin natura sa es‑
te dezbinător, ca cei care îl fac să nu aibă odihnă, nici
mulțumire, nici suflet pereche.

136
Însemnări despre lumină și lucruri

13.

Mi se pare că am intrat în epoca puritanismului ­laic.


Astăzi orice om valoros, orice geniu, orice sfînt este le‑
pădat pentru vreo greșeală anume pe care ­vreun glas
nevăzut al corectitudinii laice o scoate în fața mulțimii.
Nimeni nu mai judecă mulțimea calităților, toți huidu‑
iesc greșeala, bîrfesc, scuipă. Se bucură de căderea ce‑
lui drept, celui bun, celui cu mai multe talente și mai
multe merite și osteneli decît ei. De aceea azi avem o
lume de „sfinți”, o lume de „corecți”. A mai fost asta
în istorie. Puterea laică a preluat autoritatea de la Bise‑
rică pentru a instaura o nouă dictatură a corectitudinii
fariseice. Dar „vai vouă cînd vă vor vorbi toți oamenii
de bine”, a zis Hristos.

137
ieromonah Savatie Baștovoi

14.

Azi am hotărît să‑mi împac vorbitorii de rău cu o


cafea făcută la cărămizi. Apoi m‑am întrebat la mo‑
dul serios: oare cîtă cafea ar trebui să fac? Oricum, am
terminat și ultima lingură și o beau cu nesaț gîndin‑
du‑mă la natura răului pe lume, de ce ajung oamenii
să urască fără ca cel urît de ei să le fi făcut ceva.
Răul este o mișcare fără țel, cel ce urăște nu știe de
ce o face, fiind purtat de propria mînie ca o tinichea
legată de coada unui cîine speriat. De cîte ori m‑am
mîniat mi‑au venit gînduri cumplite. Apoi mă între‑
bam dacă ura mea și pedeapsa pe care o frămîntam în
inima mea sînt pe măsura faptei: niciodată nu era și
cu cît gîndeam mai mult ajungeam să înțeleg că fapta
care a provocat mînia e neînsemnată, în orice caz mai
puțin păcătoasă decît mînia mea și gîndurile mele de
răzbunare, de răutate.
Fiți buni în mînia voastră, că acolo se vede bunăta‑
tea, nu cînd sînteti netulburați, precum și David a zis:

138
Însemnări despre lumină și lucruri

„mîniați‑vă, dar nu greșiți, de cele ce ziceți în inimi‑


le voastre în așternuturile voastre vă căiți”. Iubiți‑vă
unii pe alții, dragii mei! Ura este zadarnică!
ieromonah Savatie Baștovoi

15.

Sînt la vîrsta dintre două generații și pot face ur‑


mătoarea constatare: am urmărit vreme de 25 de ani
două categorii de oameni: 1) oamenii care în vremea
adolescenței mele și primei tinereți ocupau locuri de
decizie în lumea literară, politică și administrativă,
majoritatea dintre ei ajungînd astăzi în dizgrație, și
2) tinerii de vîrsta mea care aveau un discurs și o ho‑
tărîre pornite să schimbe „boșorogimea” pentru a da
loc unui suflu nou – majoritatea dintre ei astăzi ocu‑
pă locurile precedenților și nu au apropiat pînă acum
nici un tînăr talentat, nu întrețin nici o revistă bună,
mănîncă măsline la simpozioane inventate de ei și pu‑
blică pe banii statului antologii cu fetișcane pe care
le numesc poete. Motivul pentru care nu sînt supă‑
rat pe ei acum este același pentru care nu am fost so‑
lidar împotriva „boșorogilor” de odinioară. Dar nu
pot să nu constat ironia istoriei, viclenia timpului care
ne sucește, muindu‑ne nasurile în propriile greșeli și

140
Însemnări despre lumină și lucruri

judecăți. Se vede că nu am fost născut pentru a fi tînăr


sau bătrîn, tagmele acestea două m‑au exclus dintot‑
deauna din pricini care mie îmi convin. Aștept o nouă
generație cu care să mă pot solidariza.
ieromonah Savatie Baștovoi

16.

Mă uit cum cad stelele. Eu și un cîine, undeva de‑


parte. Cîinele, spre deosebire de mine, vorbește cu ele,
nu știe că stelele nu răspund.

142
Însemnări despre lumină și lucruri

17.

A venit un înger și a zis: cîntă!


A venit al doilea înger și a zis: dansează!
A venit al treilea înger și a zis: cîntă și dansează în același timp!
Al patrulea înger era obosit și a zis: nu mai dansa!
Al cincilea avea o supărare pe inimă și a zis: nu mai cînta!
Primul a plecat al treilea înger și l‑a luat cu el pe al doilea.
Îndată a plecat și primul, că‑l ascultasem pe al cincilea. 
Al patrulea voia să‑i cînt și l‑a lovit pe al cincilea că mi‑a cerut
să tac.
Al cincilea s‑a supărat și s‑a dus.
Așa am rămas doar cu un înger. Dar în prima dimineață mi‑a
zis: cîntă! În a doua dimineață mi‑a zis: dansează! În a treia
dimineață mi‑a zis: cîntă și dansează, că vreau să mă distrez!
Și cum dansa și se distra, a privit în jur și a văzut că ceilalți
îngeri nu mai sînt. A venit supărat la mine și mi‑a tras o palmă.
Apoi s‑a dus să‑i caute pe ceilalți.

143
ieromonah Savatie Baștovoi

18.

Dacă te ascunzi – îți este frică. Dacă încui ușa – ai


ce pierde. Dacă ești trist – ai greșit în alegerile tale.
Bucurați‑vă, niciodată nu vă temeți. Păstrați atît cît e
nevoie și nu adunați lucruri care pot fi furate. Ceea ce
pierdeți e ceea ce vă prisosea. Fiți mărinimoși în toa‑
te ca să vă întoarcă Dumnezeu înmiit. Un prieten bun
e avere nepieritoare și prilej de bucurie în întristări.
Prețuiți‑vă prietenii, dăruiți din timpul vostru. Tim‑
pul dat din iubire se întoarce la noi în chip de veșnicie.
Veșnică e numai iubirea. Iertați, bucurați‑vă, fiți puru‑
rea mulțumitori. Mulțumesc tuturor. Vă iubesc.

144
Însemnări despre lumină și lucruri

19.

Pacea vine din certitudine. Certitudinea că faci ce‑


ea ce trebuie.

145
ieromonah Savatie Baștovoi

20.

Certitudinea este un sentiment, nu o certitudine.


Important este ceea ce crezi, nu ceea ce este. Dumne‑
zeu judecă după credință, nu după corectitudine. Da‑
că te îndoiești – așteaptă încredințare, dacă ai crezut
– acționează.

146
Însemnări despre lumină și lucruri

21.

Nu ezitați să încercați tot ce ați visat să faceti în co‑


pilărie și încă nu ați făcut. De pildă, să ardeți lut.

147
ieromonah Savatie Baștovoi

22.

Am o problemă cu o frunză. V‑am mai povestit de


ea. Cred că ar trebui să‑i dau un nume, dacă nu l‑o fi
avînd. Este pentru prima dată cînd am o problemă de
conștiință atît de vie cu o frunză. Probabil și pentru că
e vedetă. Mai întîi că a răsărit pe un zid (pînă aici nu
e mare treabă dacă ar mai fi fost măcar un alt firicel
pe undeva – zidul e în bătaia soarelui). Apoi că a ră‑
sărit chiar pe locul ferestrei mici a viitorului jertfelnic.
Apoi că nu a pus nimeni un pietroi sau găleată peste
ea. Și tot așa. Acum mă incomodează la treabă și mă
prind că o păzesc. Am rugat‑o frumos să se usuce sin‑
gură, că e caniculă și crește din ciment. Usucă‑te, dra‑
ga mea, în noaptea asta, nu lăsa pe mine povara să te
strivesc, că am de făcut fereastra și trebuie să pun și
pervaz. Gata, ai văzut ce era de văzut, visul ți l‑ai îm‑
plinit: aici va fi jertfelnic. Oricum florile mor, se usucă
la căderea frigului. Mulțumesc pentru semnul bun și
pentru îndîrjirea cu care ai insistat să fii cu mine. Cred
că nu te voi uita niciodată.

148
Însemnări despre lumină și lucruri

23.

Pietrele sînt ca oamenii: unele au o față bună și stau


la vedere, altele mai bolovănoase sînt susținute în‑
tre pietrele cu fețe drepte; cele mari fac legătura care
susține zidul, cele mici umplu golurile și fac ca totul
să pară împlinit. Nu este nici una mai puțin trebuin‑
cioasă decît alta dacă fiecare își ocupă locul potrivit,
căci atunci cînd sînt zidite bine nu mai vezi pietrele, ci
zidul. Prea des pietrele mici ajung să fie mai trebuin‑
cioase decît cele mari. Mortarul le unește pe toate în‑
tr‑o lucrare care alcătuiește zidul așa cum iubirea ar
trebui să ne facă pe toți un întreg. Nu nesocotiți nicio‑
dată un om pe motiv că ar fi prea mic sau prea necio‑
plit, ci căutați să fiți voi piatra de susținere și mortarul
care să‑l umple de rost.
Un șoarece obraznic se joacă în întuneric cu o alună
și‑mi dă de știre că e vremea de trezit. Cocoșii mă asi‑
gură că are dreptate. Încă e întuneric, dar simțurile se
îndreaptă spre lumină.

149
ieromonah Savatie Baștovoi

24.

Se spune că Apostolul Petru plîngea de fiecare da‑


tă cînd auzea cocoșii. Îi aminteau de lepădarea sa. Iar
cocoșii cîntă în fiecare dimineață. Și chiar acum cîntă. 
Bună dimineața, iubiții mei!

150
Însemnări despre lumină și lucruri

25.

Trebuie să te descoperi pe tine. Sînt tot mai rari oa‑


menii cu care să poți comunica. Ia de la fiecare ce are
bun. Bucură‑te de orice întîlnire. Nu cere prea mult de
la oameni. Nici măcar de la preoți. Prețuiește iubirea.
Și nu uita că a da este mai fericit decît a primi.

151
ieromonah Savatie Baștovoi

26.

Pentru a‑ți iubi aproapele nu este nevoie să‑l ideali‑


zezi. Este destul să nu te idealizezi pe tine.

152
Însemnări despre lumină și lucruri

27.

Adună cei mai buni oameni și pune‑le un scop


greșit și se vor dezbina, dar un scop bun îi modelea‑
ză și îi unește chiar și pe cei răi. Dacă o obște s‑a des‑
trămat înseamnă că cel mai mare dintre ei a avut un
scop greșit. Nu există unitate fără scop. Scopul bun
face bun pe cel rău și scopul rău face rău pe cel înzes‑
trat cu virtuți. Nu uitați încotro mergeți. Întrebați‑vă
mai des dacă mergeți conform scopului. Un scop ca‑
re se schimbă nu mai este un scop de urmat. Cel sin‑
gur veșnic și bun este adevăratul scop și în afară de El
nu pot fi unire și dragoste neschimbată. Căutați să nu
pierdeți pe nimeni din cei ce iubesc.

153
ieromonah Savatie Baștovoi

28.

De cînd mă știu nu am știut cum scriu, cum pictez,


cum zidesc. Nici măcar o geantă pe care o fac nu știu
cum va arăta pînă la urmă. În toate las loc îngerului să
mă învețe. Și întotdeauna lucrurile sînt mai frumoa‑
se decît mi‑am imaginat eu cînd le‑am început. Asta
mă face să‑mi doresc tot timpul să lucrez. Să ajung să
văd pasul următor. Să mă bucur nespus de necunos‑
cutul din noi, de partea îngerului, de bucuria pe ca‑
re o aduce în lume un lucru care nu a fost și este. Sînt
bucuros.

154
Însemnări despre lumină și lucruri

29.

Atunci cînd oamenii lucrează împreună fiecare es‑


te mai mult decît sine însuși. Pentru că în fiecare din‑
tre noi sînt puteri care se activează doar în raport cu
alții. Darurile au fost astfel împărțite de Dumnezeu,
încît să devină lucrătoare în comuniune: adică unul
este ușa și altul, cheia, unul, lut și altul, foc care arde
și întărește lutul. Fiecare în sine este bun, dar devine
mai bun prin celălalt. Pentru că atunci cînd sîntem îm‑
preună pentru o cauză bună este și Dumnezeu cu noi.
Nu e nici un alt secret. Dumnezeu este și în bucuria cu
care ne mișcăm atunci cînd facem ceva bun și frumos
împreună. 

155
ieromonah Savatie Baștovoi

30.

Cînd vrei să fii model, fii atent să nu ajungi foto‑


model.

156
Însemnări despre lumină și lucruri

31.

Sînt două feluri de tristețe: una bună, născătoare de


virtuți, și una rea care duce la disperare și decădere.
Le recunoști după lucrarea lor: una, cea bună, te îm‑
pinge să faci bine, să fii iubitor, te sensibilizează și te
mișcă spre mulțumire, spre contemplația Iubirii, fiind
grabnică să sară în ajutor, să slujească pe celălalt fără
recompensă; alta, cea rea, te face să renunți la luptă,
caută scuze, învinovățește pe alții de propriile înfrîn‑
geri, e plină de nemulțumire și cîrtire, nu poate vedea
iubirea și nu poate iubi, căci se închide în sine și caută
doar să sugă și să primească, fiind incapabilă să ofere
și întru totul lipsită de dorința de a se dărui și a slu‑
ji pe celălalt, slujire care este forma supremă a iubirii.
Una este de la Dumnezeu, cealaltă, de la diavol. La fel
e și cu bucuria. Toate sentimentele umane au o mani‑
festare bună și una rea, pentru că tot ce a fost lăsat de
Dumnezeu să fie bun diavolul a contrafăcut cu o for‑
mă rea, foarte asemănătoare în aparență, dar care are
rezultate inverse, adică rele și distrugătoare.

157
ieromonah Savatie Baștovoi

32.

Azi m‑am întors din război


Și am căzut într‑un pat alb
Lîngă o fereastră deschisă de dimineață
Prin care se aud păsările care i‑au cîntat și tatei.
Mîinile sînt făcute pentru harpă și pentru luptă.
Cînd desfaci un plic degetele iau forma unei inimi.
Pe umărul meu stîng se așterne noaptea,
Pe dreptul își culcă capul dimineața.
Beau apă de la rădăcina copacilor pe care tata i‑a sădit pentru
cînd voi fi mare.
O pasăre neagră duce în gheare copilăria mea plină de tristețe.
De peste tot simt grija lui Dumnezeu cum vine încet spre mine,
ferind răul din preajma mea ca pe niște crengi.

158
Însemnări despre lumină și lucruri

33.

Mă gîndesc ce limbă exactă și profundă aveam


cîndva. De pildă: împuținare sufletească, X suferă de
puținătatea sufletului. Este echivalentul „depresiei”.
Aparent exprimă același lucru – întristarea peste mă‑
sură, în fapt însă exprimă două viziuni total incompa‑
tibile despre Om. În primul caz, întristarea este văzu‑
tă ca o slăbire, micșorare a voinței ce are loc înăuntrul
sufletului, adică rămîne în taina Persoanei. Depresia
însă este o prăpastie abstractă, o cădere în gol, un gol
– adică o desprindere de Persoană, o anulare a Persoa‑
nei. Starea de depresie este o abstracțiune păguboasă
care naște teorii la fel de păguboase despre sufletul și
voința omului. Puținătatea sufletului exprimă nevo‑
ia de a umple și a întregi ceea ce a suferit împuținare,
adică de a fi întreg, integru sufletește, prin care se ex‑
primă capacitatea omului de a se reîntregi și armoni‑
za pe sine, avînd puterea de a birui „depresia” în sine
însuși.

159
ieromonah Savatie Baștovoi

34. (PASTEL)

Toamna e aceeași
An de an de veacuri
Croșetînd molatec
Frigul prin copaci
Și‑n apusul vînăt
Dincolo de rîpă
Îngropat în iarbă 
Te aud cum taci.

Luna ca o mare
Felie de brînză
Stă trîntită‑n iarba
Moale‑a unui nor
Și‑am putea‑o, parcă,
Dup’‑o zi de coasă,
S‑o mîncăm cu poftă
Jos lîngă izvor.

Viața ta cu totul
Parcă‑a curs în mine
Sîngele la sînge
Coastele la coaste

160
Însemnări despre lumină și lucruri

Cînd mă rog îmi pare


Că îți e mai bine
În adîncul nopții
Dincolo de astre.

Ce adîncă taină 
Dintru început
Cînd suflat‑ai viața
Peste lut ușor
Astăzi sînt Adamul
Care a fost tata
Niciodată parcă
Nu aș vrea să mor.
ieromonah Savatie Baștovoi

35.

Ce înseamnă gîndire de gloată? Gîndirea de gloa‑


tă este atunci cînd argumentul calității este înlocuit
cu argumentul cantității. De pildă: „toată Europa fa‑
ce așa”, sau „astăzi nimeni nu mai face așa”. „Toți”
și „nimeni” nu sînt argumente. În gîndirea de gloa‑
tă un lucru devine bun sau rău, moral sau imoral nu
prin calitatea și măsura de adevăr pe care le conține, ci
prin invocarea majorității, a gloatei. Gîndirea de gloa‑
tă face posibil orice. Atunci cînd oamenii au vrut să
aducă un argument pentru uciderea lui Dumnezeu au
pus gloata să strige: „Răstignește‑L!” Ce altă dovadă
îți mai trebuie, Iroade? Păziți‑vă să nu cădeți în gloată.
Raportați‑vă la Adevăr. Căderea începe în minte.

162
Însemnări despre lumină și lucruri

36.

Lumina care se stinge e mai ușoară ca niciodată


Cerul se face întuneric și intră în casă
Niciodată Singurătatea nu a fost mai frumoasă
Și tăcerea mai plină n‑a fost niciodată.

Într‑o zi mă voi scula dimineața devreme


Voi căuta soarele, dar el nu va mai fi
Voi căuta un fir de lumină pentru a fi,
Dar lumina va tăcea de parcă s‑ar teme.

Voi ieși pe prispă și îmi voi desface aripile


Voi încerca să zbor și poate chiar voi reuși
Înăuntrul meu totuși voi ști
Că mă duc la Cel care numără clipele.

Niciodată Singurătatea nu a fost mai frumoasă


Și lumina mai dulce n‑a fost niciodată
Ca atunci cînd intrase sperioasă în casă
Să o văd și să plec pentru ultima dată.

163
ieromonah Savatie Baștovoi

37.

În toamna în care eu împlinisem 5 ani tata a adus


100 de puieți de nucar din pepiniera ocolului silvic
și m‑a luat pe mine să‑i sădim împreună. Tata săpa
groapa, iar mie îmi încredința săditul propriu‑zis: eu
îi ­luam din grămadă și‑i puneam în groapă, după ca‑
re bătătoream țărîna cu picioarele mele mici. Probabil
sînt cel mai tînăr om din lume care are sădiți nucari ­atît
de mari. „Aceștia vor fi copacii tăi”, a zis tata. Și așa
a fost. Azi beau cafea cu nuci căzute din copacii aceia
de poveste. Restul nucilor mi le cam fură veverițele,
am două familii. Dar nu mă supăr, copiii veverițelor
să fie bucuroși.

164
Însemnări despre lumină și lucruri

38.

Dincolo de perete ploaia își bate cuiele mici


Ea are miros, și răceală, și probabil auz
Picături mici de sticlă ca niște furnici
Se preling pe obrajii copacilor uzi.

Am citit la Psalmist că și apa, și gheața


Au în ele vederea tainei de început.
Dacă pot să‑L zărească pe Cel ce dă viața
Și pe mine, probabil, uneori m‑au văzut.

Apa poartă în sine vederile lumii:


Ce a fost și ce este și ce va mai fi.
Undeva în văzduh lîngă umărul lunii
Un nor tandru și singur despre mine va ști.

165
ieromonah Savatie Baștovoi

39.

Pînă la urmă, cel mai greu exercițiu e exercițiul


morții. Din cînd în cînd mor ca să văd cum mă simt.
Dacă mă simt bine, înseamnă că e bine, dacă nu, nu
e bine. Nu e o metaforă. E examenul final. Vreau să‑l
trec. Restul e interesant, e spectaculos, e minunat, e
ceea ce sînt – dar e mai puțin important. Tot ce scriu,
cu mici excepții, e ceea ce aș vrea să spun pe patul
de moarte. Aș vrea ca atunci, în acele clipe cînd nu
mai poți vorbi, să nu fiu chinuit de neputința de a
împărtăși ceea ce simt. Atunci vreau să fiu tot înaintea
Domnului meu, să fiu cu totul deschis aplecării Lui
către mine. Cînd mă gîndesc la acea clipă, mă învăluie
veșnicia. Sînt stări despre care nu se poate scrie. Dacă
oamenii s‑ar putea bucura de această fericire, îngerii
ar scrie cărți.

166
Însemnări despre lumină și lucruri

40.

M‑am căutat în răsăritul soarelui


și nu m‑am găsit.
În umbra sfioasă a lunii,
în strigătul păsării de noapte
și în plînsul vulpii care strigă
uneori lîngă o șuviță de apă curgătoare.

M‑am căutat
în urma adîncă
lăsată de talpa unei stele căzătoare.

Oare cine va umple cu apă


rana pe care a lăsat‑o pămîntului
Luceafărul în căderea sa?

167
ieromonah Savatie Baștovoi

41.

Lucrurile există prin lumină. Vedem un lucru în


măsura în care el reflectă lumina. Lucrurile peste ca‑
re nu cade lumina nu le vedem și despre ele nu avem
știință că există. Fiecare lucru are o putere diferită de
a reflecta lumina. Obiectele mate o reflectă mai puțin,
pe cînd obiectele lucioase o reflectă foarte bine, trans‑
formîndu‑se ele însele în sursă de lumină. Cel mai bun
absorbant de lumină este aurul, de aceea îl regăsim în
icoane – aurul este lumina materială. Pe acest princi‑
piu este făcut reflectorul, ale cărui oglinzi amplifică
lumina pe care o primesc. Lucrurile reflectă nu doar
lumina, ci și culorile proprii. Astfel obiectele alătura‑
te aflate în aceeași lumină își împrumută fiecare din
culorile sale. În pictură aceste blicuri colorate pe care
și le împrumută obiectele alăturate se numesc refle‑
xii. Un măr aflat lîngă un ceainic albastru va avea pe
el umbre albastre și va vărsa la rîndul său din roșeața
sa peste ceainic. Și oamenii devin văzuți în măsura în

168
Însemnări despre lumină și lucruri

care se află în lumină, altfel noi vedem în ei doar refle‑


xia întunericului lumii în care se află. Culorile noastre
proprii cad peste cei din jur și noi primim din culorile
lor. De aceea oamenii se schimbă în funcție de anturaj,
deoarece culorile care cad peste ei sînt altele. Doar în
lumina desăvîrșită devenim noi înșine, în lume fiind
suma culorilor și a umbrelor. Totuși acest schimb es‑
te plăcut lui Dumnezeu, ca fiecare să‑și cunoască mă‑
sura luminii. Unii sînt lemn, alții piatră, alții sticlă ne‑
văzută care devine soare dacă îți schimbi unghiul de
vedere. În măsura în care noi înșine primim lumina
dumnezeiască devenim reflectoare care o varsă peste
ceilalți. Atunci nu mai dăm din culoarea noastră ome‑
nească pentru a‑l face pe celălalt mai asemenea no‑
uă, ci dăruim Lumina care îl face pe celălalt să devină
el însuși – chip și asemănare a Celui ce este El Însuși
­Lumina.
ieromonah Savatie Baștovoi

42.

Lucrare lăuntrică nu înseamnă o pravilă citită ri‑


guros, un post aspru sau îndeplinirea vreunei rîndu‑
ieli exterioare, ci atenția asupra mișcării sufletești ca‑
re se îndreaptă asupra aproapelui. Atunci cînd aproa‑
pele tău devine dușmanul tău în propria imaginație,
atunci începe lucrarea lăuntrică de răsturnare a pro‑
priei jigniri și întoarcerea ei într‑un sentiment de sme‑
renie, de iertare și în cele din urmă de iubire. Omul
care are această lucrare lăuntrică va ieși biruitor din
orice împrejurare, va fi netulburat în fața jignirilor,
va depăși ușor orice pagubă materială, se va despărți
rîzînd de lucruri sau onoruri trecătoare și va avea în‑
totdeauna puterea unui nou început.

170
Însemnări despre lumină și lucruri

43.

Mi‑am deschis inima ca să aud mai bine vîntul.

Pe cărarea ce duce peste rîpă au crescut aluni și tufe dese de sînger.

Mi‑am deschis inima ca să aud izvorul cum curge în palmele


copilului de cîndva.

Și cum stăteam așa cu inima deschisă ai venit tu și ai zis: vreau


să mor aici.

Dar înainte să mori am ascultat împreună vîntul și o vulpe mică


ne‑a dat să bem apă rece din izvor.

171
ieromonah Savatie Baștovoi

44.

Avioanele s‑au inventat nu ca să te aducă mai aproape, ci ca să


te ducă mai departe. 
Becurile ți‑au dăruit mai multă noapte, dar ți‑au furat zorii. 
Munca pe care ți‑ai dorit‑o pentru a‑ți plăti un metru de
libertate te‑a dus la mii de kilometri depărtare.
Iubirea pe care ai făgăduit‑o e uitată demult și vîntul rece de
toamnă suflă peste un suflet plin de griji.
Dacă am fi copii am putea adormi într‑un nor.
Am putea cădea de pe o stea înaltă în cîmpul plin de flori.
Am veni în zbor unul către altul pe strigătul unei căprioare
speriate care tocmai a sărit dintre copaci în timp ce noi Îl
căutam pe Dumnezeu cu privirea.

172
Cuprins

1. Cum Îl văd copiii pe Dumnezeu? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9


2. De ce ar plînge astăzi Dumnezeu?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
3. De ce îngăduie Dumnezeu suferința? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
4. De ce trebuie să existe smerenia?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
5. De ce există păcatul?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
6. Cine hotărăște că un păcat a fost iertat?. . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
7. Bărbații și femeile văd păcatul diferit?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
8. De ce Biserica nu acceptă femeile preot? . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
9. E necesar să știi cînd și cum să te rogi sau poți să te rogi
cum îți vine?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
10. Este rugăciunea mamei pentru copilul său mai puternică
decît orice?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
11. Dumnezeu vorbește prin oamenii obișnuiți?. . . . . . . . . . . . . 39
12. Ce zice Dumnezeu de milostenie și pomană? . . . . . . . . . . . 41
13. E păcat să pun rufe la spălat duminica și în zile de
sărbătoare? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
14. De ce trebuie să mă spovedesc la un preot și nu o pot face
direct lui Dumnezeu? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50

173
Cuprins

15. De ce a creat Dumnezeu florile? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54


16. Dacă Dumnezeu ne iubește atît de mult, de ce Îi place
să ne vadă în genunchi? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57
17. Care este misiunea Bisericii între mine şi Dumnezeu? . . . . 61
18. De ce unii oameni se nasc frumoși fizic, iar alții urîți?
E păcat să‑ți faci operații de înfrumusețare?. . . . . . . . . . . . . . . . 63
19. Cînd plăcerea devine păcat?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
20. Diavolul există? Ce sînt vrăjile, blestemele, legările și
dezlegările de care se teme atîta lume? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
21. Dumnezeu este tatăl naturii, de ce nu o oprește în situații
de calamități, cînd ajung să moară oameni? . . . . . . . . . . . . . . . . 77
22. De ce îngăduie Dumnezeu închisorile și pedepsele
pe care le aplică oamenii asupra altor oameni?. . . . . . . . . . . . . . 80
23. De ce preoții poartă straie negre? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
24. De ce e în firea omului să vrea mereu ceea ce nu are și
să se compare cu alții? Cum se manifestă invidia la bărbați
și cum se manifestă la femei?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90
25. De ce în Biblie șirurile genealogice conțin doar nume de
bărbați? Nu este aceasta o nesocotire a femeii?. . . . . . . . . . . . . . 94
26. E bine să credem în zodii? Cum se explică apariția stelei
la Nașterea lui Iisus?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
27. Moștenim sau nu păcatul lui Adam? . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101
28. Dacă există destin, care parte din viața noastră este deja
gîndită? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
29. Ce a scris Iisus pe nisip?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
30. Cum e Împărăţia Domnului?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113

174
Cuprins

31. Dumnezeu Se arată? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114


32. Dumnezeu vrea să I se pună întrebări? . . . . . . . . . . . . . . . . 117
33. Faptul că după 2000 de ani de creștinism lumea nu s‑a
schimbat poate fi considerat ca un eșec al lui Dumnezeu?. . . 119

Însemnări despre lumină și lucruri. . . . . . . . 123


DIFUZARE:
S.C. Supergraph S.R.L.
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3,
031216, Bucureşti
Tel.: 021‑320.61.19; fax: 021‑319.10.84
e‑mail: contact@supergraph.ro
www.librariasophia.ro
www.sophia.ro

Vă aşteptăm la
LIBRĂRIA SOPHIA
str. Bibescu Vodă nr. 19,
040151, Bucureşti, sector 4
(lîngă Facultatea de Teologie)
tel. 021‑336.10.00; 0722.266.618
www.librariasophia.ro

Sacrifică puţină vreme


pentru a răsfoi cărţile noas­tre:
este cu neputinţă să nu găseşti ceva
pe gustul şi spre folosul tău!