An2 Botez Politica Comerciala PDF

OCTAVIAN GH.
BOTEZ
POLITICA COMERCIALĂ EXTERNĂ
Universitatea Spiru Haret

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BOTEZ, Gh. Octavian
Politica comercială externă / Octavian Gh. Botez – Bucureşti:
Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2004
160 p; 23,5 cm
Bibliogr.
ISBN 973-582-944-4
339.5(498+100)(075.8)
Coperta I: Palatul Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Geneva (Elveţia), gazdă a numeroase

conferinţe ministeriale, runde de negocieri comerciale multilaterale şi reuniuni
importante ale GATT, OMC şi UNCTAD.
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004
Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Ileana LACHE
Vasilichia Ionescu
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 07.06.2004; Coli tipar: 10

Format: 16 / 70 x 100
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei, nr.313, Bucureşti, Sector 6,
Oficiul Poştal 83
Universitatea
Telefon, fax: 410 43 80; Spiru Haret
www.spiruharet.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Prof.univ.dr. OCTAVIAN GH. BOTEZ
POLITICA
COMERCIALĂ
EXTERNĂ
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2004
INTRODUCERE
Procesul de pregătire a studenţilor în vederea obţinerii unei specializări

cuprinde câteva zeci de discipline. Fiecare disciplină îşi are rolul său în formarea
viitorilor absolvenţi în concordanţă cu standardele naţionale şi internaţionale
necesare succesului în profesia aleasă. Întrucât trăim într-o epocă a integrării
regionale şi a globalizării, când mişcarea forţei de muncă, alături de cea a
bunurilor, serviciilor şi capitalului, se manifestă tot mai pregnant, studenţii, în
general, trebuie să acorde o atenţie din ce în ce mai mare disciplinelor cu
deschidere internaţională şi mai ales celor strict legate de relaţiile economice şi
politice.
În acest context se înscrie şi Cursul Comerţ Internaţional şi Politici
Comerciale, care completează zestrea de cunoştinţe a studenţilor cu elementele
necesare unui domeniu de practică, ştiinţă şi cultură economică de cea mai mare
importanţă pentru activităţile pe care aceştia le vor desfăşura la nivel micro, mezo
şi macroeconomic, precum şi la nivel european şi mondial.
Termenii specifici acestei discipline vin să consolideze şi să lărgească
orizontul problematicii privind efectuarea în condiţii de eficienţă a operaţiunilor de
export, import şi tranzit. Iar însuşirea tehnologiei de analiză a comerţului mondial
şi a comerţului statelor şi grupelor de state, inclusiv al României, contribuie la
înţelegerea mai bună a evoluţiilor ce au avut şi au loc.
Politica comercială externă, care reprezintă materia predată pe parcursul unui
semestru şi care face obiectul cărţii de faţă, urmăreşte să asigure cunoaşterea
temeinică atât a conceptelor şi teoriilor de politică comercială externă, cât şi, mai
ales, a instrumentelor folosite de state, fie pentru a se apăra de concurenţa neloială
a bunurilor şi serviciilor străine, fie pentru a încuraja exporturile proprii pe pieţele
externe ale lumii. Căci, de ştiinţa şi, uneori, de arta utilizării acestor instrumente, de
modul de articulare a lor în practică depinde contribuţia benefică a comerţului
exterior al unei ţări la dezvoltarea sa economică de ansamblu, dar şi la creşterea
veniturilor fiecărei firme de producţie, servicii, export, import sau ale unor
instituţii.
A şti să lucrezi cu tariful vamal de import al României şi al altor state şi
grupe de state, să te foloseşti de instrumentele de promovare şi stimulare a
exportului sau, după caz, de măsurile de frânare a importurilor care produc o
concurenţă neloială bunurilor şi serviciilor româneşti constituie elemente
importante de apreciere a profesionalismului tinerilor absolvenţi, la nivel de
întreprinderi, firme şi instituţii ale administraţiei locale şi guvernamentale, precum
Universitatea Spiru Haret 5
şi de reprezentanţe străine sau mixte din ţară, din spaţiul european sau de pe alte
continente.
În literatura de specialitate, acest curs poartă denumiri precum: Politici
comerciale contemporane, iar uneori Politici economice internaţionale. Opinăm,
însă, pentru denumirea de Politica comercială externă, în scopul de a marca
distincţia dintre această politică, ce vizează componenta externă a comerţului unei
ţări, şi politica comercială internă, cu obiective, reglementări, instrumente şi
instituţii specifice desfăşurării comerţului de bunuri şi servicii în interiorul unei
ţări.
Ţinem să aducem mulţumirile noastre reputatului expert, cu experienţă de
aproape jumătate de secol în domeniul politicii comerciale externe româneşti,
domnul consilier Victor Aldea, care a avut bunăvoinţa de a citi cu atenţie această
lucrare şi de a face autorului ei recomandări pertinente.
6 Universitatea Spiru Haret

PARTEA I
POLITICA COMERCIALĂ EXTERNĂ

1. CONCEPTUL, DEFINIREA ŞI PRINCIPALELE FUNCŢII
ALE POLITICII COMERCIALE EXTERNE
Aşa cum am putut constata din studierea problematicii cursului Comerţul

internaţional şi comerţul exterior al României, schimburile comerciale cu alte ţări
au însemnat, din totdeauna, o posibilitate deosebită de câştig, de obicei mult mai
mare decât cel obţinut din activitatea de producţie. Aceasta şi face ca statele să
promoveze o politică comercială externă de natură să adopte măsuri în funcţie de
modul de evoluţie a exportului, a importului, a soldului balanţei comerciale, a
preţurilor externe etc. Pentru a reuşi în acest demers, statele întreprind acţiuni de o
mare diversitate şi complexitate, care se doresc a fi coerente, articulate, în scopul
asigurării unei dezvoltări durabile şi eficiente în plan economic, social, ecologic.
În fapt, politica comercială externă constituie un subsistem de bază atât al
politicii economice generale a statelor, cât şi al politicii externe a acestora în scopul
asigurării (fig.1). Căci, prin schimburile comerciale se dă conţinut material relaţiilor
diplomatice între state, întărindu-se prietenia dintre acestea (fig.2) De aceea,
important în cadrul politicii comerciale externe a unui stat este ca, prin măsurile luate
cu privire la creşterea sau restrângerea schimburilor comerciale, pornind de la
interesele naţionale proprii, acestea să afecteze cât mai puţin, direct sau indirect,
interesele altor ţări. Asigurarea şi respectarea unui anumit echilibru între interesele
naţionale şi cele internaţionale în politica comercială externă a statelor rămân mereu
un deziderat major.
Conceptul de politică comercială externă a evoluat în timp, ţinând seama de
mutaţiile care au avut loc, pe de o parte, în gândirea şi practica economică a
fiecărui stat, aflat în stadii diferite de dezvoltare, iar pe de altă parte, datorită
tendinţei pronunţate de armonizare a politicilor comerciale externe ale statelor în
cadrul unor organizaţii internaţionale de profil, cu vocaţie mondială, regională sau
subregională, create în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Deoarece politica economică şi politica externă sunt atribute ale suveranităţii
oricărui stat independent, este firesc ca şi politica comercială externă, parte compo-
nentă a celor două politici, să aibă aceeaşi trăsătură comună de suveranitate1.
1
În documentata lucrare Liberul schimb şi protecţionismul, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2002, p. 10, autorul acesteia, conf. univ. dr. Eugen Gheorghiţă, atrage atenţia asupra unei
opinii de o deosebită relevanţă, valabilă şi în zilele noastre: „Faptul că ţările mici depind din
punct de vedere economic şi politic de cele puternice înseamnă că determinantele decisive ale
politicilor lor se află în afara propriilor lor frontiere” (Barrington Moore Jr., Social Origins of
Dictatorship and Democracy: Lord and Peasant in the Making of the Modern World, Boston,
Beacon, 1967, pag. XIII).
Fig.1. Componente ale politicii economice
Integrarea unor state în grupări regionale integraţioniste a condus, însă, şi la

acordarea unor prerogative, în materie de politică comercială externă, acestor
grupări.
Într-un sens larg, prin politică comercială externă se înţelege totalitatea
reglementărilor adoptate de către stat, respectiv cele cu caracter juridic,
administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar valutar ş.a. în scopul promovării
sau restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei
naţionale de concurenţa străină2.
Este necesar să subliniem şi dimensiunea interdisciplinară a politicii
comerciale externe, aceasta lărgindu-şi tot mai mult aria reglementărilor pe care
statul le legiferează şi pentru alte domenii decât cel al schimburilor cu bunuri, în ce
priveşte regimul tarifar (vamal), netarifar şi promoţional şi de stimulare a expor-
tului. Este vorba de schimburile de servicii comerciale, de aspectele comerciale
2
Nicolae Sută (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale contem-
porane, vol. 1, Editura Eficient, Bucureşti, 2000, p. 102.
legate de dreptul de proprietate intelectuală şi, mai recent, de măsurile
investiţionale legate de comerţ ş.a.
Fig.2. Locul politicii comerciale în politica economică şi în politica externă a statelor
În acest context, se observă că definirea politicii comerciale externe are un

caracter dinamic; este necesar ca aceasta să corespundă realităţilor naţionale şi
internaţionale, aflate mereu în transformare, într-o lume în care fenomenele şi
evenimentele se întrepătrund şi se intercondiţionează, impunând aplicarea de soluţii
adecvate, în raport cu procesele de integrare a statelor în grupări regionale sau cu
procesul de globalizare, precum şi cu rolul crescând al societăţilor transnaţionale în
comerţul internaţional.
Ar mai trebui evidenţiat şi faptul că există o strânsă relaţie între politica
comercială externă şi strategiile marketingului internaţional al firmelor comerciale
(fig. 3). Căci o firmă poate să fie competitivă pe toate planurile, inclusiv în ceea ce
priveşte logistica, iar modalităţile de plată oferite să fie avantajoase pentru
cumpărătorul străin, dar dacă, prin politica comercială externă a statului exportator,
nu s-au încheiat aranjamente cu statul importator pentru ca mărfurile sale să
beneficieze de un regim comercial fără restricţii, avantajele menţionate nu au,
practic, nici un efect. Cu alte cuvinte, oricât de performante ar fi criteriile de
calitate, preţ, reclamă, modalităţi de plată pentru o marfă, lipsa accesului pe piaţa
externă anulează toate celelalte elemente de competitivitate la export3.
3
O importantă contribuţie la definirea conceptului de competitivitate de export a
adus-o, încă în urmă cu peste un deceniu, prof. univ. dr. Constantin Moisuc (a se vedea
Comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, partea I, 1988, p. 223).
Fig.3. Importanţa politicii comerciale externe
De o deosebită importanţă în politica comercială a statelor sunt funcţiile

acesteia. În literatura de specialitate, principalele funcţii ale politicii comerciale
externe sunt sintetizate astfel4:
– extinderea schimburilor comerciale externe, cu accent pe dezvoltarea şi
diversificarea exporturilor, în condiţii de eficienţă;
– luarea unor măsuri de apărare pe linie de import faţă de concurenţa agresivă
a bunurilor şi serviciilor provenite din străinătate care împiedică sau falimentează
producţia internă;
– asigurarea unui echilibru al balanţei comerciale (eventual, chiar cu existenţa
unor solduri excedentare dinamice), ceea ce are efecte benefice în ce priveşte
contul curent al balanţei de plăţi externe şi stabilitatea cursului de schimb valutar al
monedei naţionale.
4
Nicolae Sută (coordonator), op.cit. , p.102.
2. OBIECTIVELE ŞI PRINCIPIILE
POLITICII COMERCIALE EXTERNE
În ce priveşte obiectivele politicii comerciale externe, în primul rând, avem

în vedere rolul important al comerţului exterior şi al relaţiilor economice externe,
în ansamblul lor, ca factor al creşterii şi dezvoltării economice a statelor. În al
doilea rând, ţinând seama de caracterul unitar al politicii economice a unui stat sau
altul, obiectivele politicii comerciale externe – ca parte a întregului – reflectă
obiectivele generale ale politicii economice a statului respectiv. În al treilea rând,
obiectivele politicii comerciale externe urmăresc, prin măsurile şi instrumentele
utilizate, atât apărarea de concurenţa străină, cât şi dezvoltarea unor sectoare
economice pe plan intern, concomitent cu crearea unor condiţii de acces cât mai
larg şi avantajos al bunurilor şi serviciilor comerciale ale statului respectiv pe
pieţele externe. În al patrulea rând, obiectivele politicii comerciale externe se
modifică în funcţie de nivelul şi etapa de dezvoltare a statului şi de strategiile
corespunzătoare diferitelor stadii ale dezvoltării, precum şi în funcţie de condiţiile
conjuncturale atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. În al cincilea rând,
politica comercială externă trebuie să ia în considerare cadrul general de
reglementare a schimburilor de bunuri şi servicii pe pieţele externe, convenit în
cadrul organizaţiilor internaţionale cu vocaţie mondială sau regională, îndeosebi
compatibilitatea cu grupările integraţioniste la care statul respectiv urmează să
adere, sau unde el are deja calitatea de membru cu drepturi depline.
Din punct de vedere al orizontului de timp avut în vedere, obiectivele politicii
comerciale externe a unui stat pot fi pe termen lung, pe termen mediu şi pe termen
scurt. Semnificativ este faptul că aceste obiective pot să difere sensibil de la un stat
la altul, în funcţie de comandamentele majore urmărite de acesta, respectiv:
– majorarea substanţială a producţiei de export şi a exportului propriu-zis;
– încurajarea selectivă a exportului unor anumite grupe de produse, pentru
diversificarea vânzărilor în străinătate de bunuri cu valoare adăugată sporită şi cu
productivitate a muncii ridicată;
– stimularea schimburilor comerciale cu anumite ţări şi zone geografice, în
vederea îmbunătăţirii sensibile a raportului de schimb, prin creşterea puterii de
cumpărare a exporturilor;
– protejarea economiei naţionale de concurenţa externă;
– echilibrarea soldului negativ al balanţei comerciale, prin reducerea impor-
turilor ş.a.
Referitor la principiile de politică comercială externă, trebuie subliniat
totodată faptul că, iniţial, aceste principii au rezultat din interesele statelor, luate
individual, privind dezvoltarea unui comerţ exterior cât mai favorabil, care să
răspundă dezideratelor lor de dezvoltare internă şi de promovare a unor relaţii
comerciale internaţionale avantajoase.
Mult timp, reglementările, măsurile şi acţiunile pe linia desfăşurării comer-
ţului cu alte state, fie erau luate în mod unilateral, fie ţineau seama de clauzele din
acordurile sau convenţiile comerciale bilaterale dintre aceste state. Marea criză
financiară din anii 1929-1933 a pus şi mai puternic în lumină necesitatea unor
aranjamente internaţionale, care să armonizeze reglementările în materie de politică
comercială externă în scopul accelerării liberalizării exportului şi importului dintre
state.
După cel de-al doilea război mondial, contribuţia decisivă la stabilirea unor
principii de bază de politică comercială externă a adus-o Acordul General pentru
Tarife (vamale) şi Comerţ (GATT), care a intrat în funcţiune în anul 1948. De-a
lungul a aproape a 50 de ani de existenţă a GATT (până la 1.1.1995), principiile de
bază ale relaţiilor comerciale dintre statele membre au fost următoarele:
nediscriminarea, utilizarea taxelor vamale pentru protejarea economiilor naţionale
şi interzicerea folosirii restricţiilor cantitative, eliminarea sau limitarea subvenţiilor
la export, folosirea consultărilor în rezolvarea diferendelor şi adoptarea deciziilor,
de regulă, prin consens.
De la principiile fundamentale de politică comercială externă care stau la
baza relaţiilor comerciale dintre statele lumii s-au acceptat însă şi unele excepţii,
derogări, cum sunt: recunoaşterea preferinţelor vamale, admiterea constituirii de
zone de liber schimb şi uniuni vamale în anumite condiţii, permisiunile acordate
ţărilor în curs de dezvoltare de a-şi acorda preferinţe între ele, de a utiliza temporar
restricţii cantitative şi subvenţii la export ş.a.
Cu prilejul creării Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în anul 1994, şi al
începerii activităţii sale în anul 1995, care continuă şi dezvoltă activităţile GATT,
s-au adoptat principiile fundamentale ale Sistemului Comercial Mondial.
În afara principiilor de politică comercială externă convenite în cadrul GATT,
iar ulterior în cadrul OMC, la sesiunile unor Conferinţe ale Naţiunilor Unite pentru
Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), care au debutat în anul 1964, s-au adoptat, de
asemenea, principii menite să călăuzească relaţiile economice dintre state şi
politicile lor comerciale. Acestea vizează, îndeosebi, problemele ţărilor în curs de
dezvoltare, circa 160 de state şi teritorii, din totalul celor aproximativ 200 existente
astăzi în lume.

3. TIPOLOGIA POLITICILOR COMERCIALE EXTERNE
Privite atât retrospectiv, cât şi în diversitatea lor actuală, luând în considerare o

multitudine de criterii, politicile comerciale externe se pot sistematiza, obţinându-se
o anumită tipologie a acestora5 (Caseta1).
Caseta 1
Tipologia politicilor comerciale externe ale statelor
1. După criteriul domeniului de aplicabilitate

– politici comerciale de export
– politici comerciale de import
– politici comerciale de tranzit
2. După numărul partenerilor şi felul acordurilor încheiate
– politică comercială unilaterală
– politică comercială bilaterală
– politică comercială regională sau subregională
– politică comercială multilaterală
3. După instrumentele de politică comercială externă utilizate
– politică comercială tarifară (vamală)
– politică comercială netarifară (inclusiv paratarifară)
– politică comercială promoţională şi de stimulare a exportului
4. După gradul de protecţie a producţiei naţionale
– politică comercială autarhică
– politică comercială protecţionistă
– politică comercială a liberului schimb
În primul rând, după criteriul domeniului de aplicabilitate, politicile comer-

ciale externe pot fi clasificate în: politici comerciale de export, politici comerciale
de import şi politici comerciale de tranzit.
5
Geneza acestei clasificări o găsim într-o primă formă în lucrarea coordonată de
Maria Scvorţov şi Octavian Botez, Politici comerciale contemporane. Politica comercială
a R.S.România, Bucureşti, 1988, p. 18.
În al doilea rând, în funcţie de numărul partenerilor şi felul aranjamentelor,
convenţiilor şi acordurilor încheiate între aceştia, politicile comerciale externe pot fi:
1) unilaterale (în general, cele adoptate de statele puternice);
2) bilaterale (acorduri între perechi de state partenere);
3) regionale sau subregionale (rezultat al acordurilor convenite între grupe de
state din aceeaşi regiune sau subregiune; în special sub formă de acorduri de
comerţ liber, uniuni vamale, pieţe comune, uniuni economice şi monetare);
4) interregionale (acorduri cu participarea statelor din mai multe continente
sau zone geografice îndepărtate);
5) plurilaterale (aranjamente convenite de mai multe state, în funcţie de
interesul acestora);
6) multilaterale (în cadrul unor aranjamente ale organizaţiilor internaţionale
la scară mondială cu participarea, practic, a tuturor statelor membre ale acestor
organizaţii).
În al treilea rând, după criteriul pe care şi-l propun statele în politicile lor
comerciale externe, pe de o parte, de a apăra unele ramuri de producţie faţă de
concurenţa produselor străine, iar pe de altă parte, de a promova şi stimula
exporturile, precum şi după instrumentele utilizate pentru atingerea scopului
respectiv, politicile comerciale externe pot fi grupate în: politici tarifare (vamale),
politici netarifare (inclusiv paratarifare) şi politici promoţionale şi de stimulare a
exportului6.
În al patrulea rând, din punct de vedere al gradului de protecţie a pieţei
interne şi a producţiei naţionale, tipurile de politică comercială externă se dife-
renţiază – de la cele cu regimul cel mai dur, respectiv autarhic, la cele cu un regim
caracterizat prin protecţionism şi, în sfârşit, la cel mai nerestrictiv regim, acela de
liber schimb.
• Comportamentul autarhic în politica comercială externă a statelor este o
componentă a acelei politici economice care îşi propune dezvoltarea prin izolare de
economiile altor ţări, creând o economie naţională închisă, specifică, de obicei,
situaţiilor în care statul se află în război, iar frontierele sunt închise. Politica
comercială externă autarhică restrânge drastic procesul de adâncire a diviziunii
internaţionale a muncii, conduce la penuria produselor, din lipsă de concurenţă, la
creşterea preţurilor pe piaţa internă, înrăutăţind situaţia materială a majorităţii
populaţiei.Totodată, politica comercială externă autarhică frânează dezvoltarea
relaţiilor economice dintre state şi a colaborării economice internaţionale.
• În ceea ce priveşte protecţionismul, acest tip de politică comercială externă
utilizează un ansamblu de măsuri menite să îngrădească sau să diminueze
pătrunderea mărfurilor şi serviciilor comerciale străine pe teritoriul pieţei naţionale.
Scopul acestor măsuri vizează dezvoltarea în statul respectiv a activităţilor
economice autohtone, îndeosebi industriale, şi sporirea capacităţii economice a
producătorilor de bunuri şi servicii comerciale indigene în ţările în curs de
dezvoltare, despărţite prin mari decalaje tehnologice şi comerciale de ţările
6
Dacă pentru acest tip de clasificare optează şi prof. univ. dr. N. Sută, (op. cit.,
p.103), în schimb, conf. univ. dr. Ovidiu Puiu, în lucrarea Politici economice internaţionale
(Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2000), propune o clasificare a politicilor
comerciale în politici vamale şi politici nevamale (p. 45-71 şi 72-91). În ce ne priveşte,
opinăm pentru denumirea de politica tarifară, deoarece politica vamală este mai complexă,
cuprinzând şi alte activităţi, netarifare şi paratarifare.
dezvoltate. În practica comercială externă a statelor se utilizează forme şi grade
diferite de protecţionism (fig. 4) derivând din motivaţiile şi efectele acestuia atât pe
plan intern, cât şi pe plan extern. Dacă în ceea ce priveşte comerţul cu produse
industriale, în ultima jumătate de secol am asistat la o diminuare sensibilă a
măsurilor protecţioniste, îndeosebi prin reducerea nivelului taxelor vamale (căci
proliferarea obstacolelor netarifare a condus la un adevărat neoprotecţionism), cât
priveşte comerţul cu produse agricole şi produse textile, în acest domeniu,
instrumentarul de protecţie s-a păstrat şi diversificat. Abia în ultimii ani s-au
convenit unele reglementări pe plan multilateral, internaţional, de natură să nu mai
afecteze atât de mult pe producătorii şi exportatorii acestor produse, care se găsesc
în marea majoritate a ţărilor lumii.
• Liberul schimb, opus celorlalte două tipuri de politică comercială externă,
respectiv celei autarhice şi celei protecţioniste, se caracterizează printr-o tendinţă
tot mai amplă a înlăturării barierelor şi obstacolelor practicate în comerţul
internaţional. Semnificativ este faptul că acest tip de politică comercială externă a
fost formulat în plan teoretic şi utilizat pe parcursul întregii istorii moderne a
economiei mondiale, îndeosebi de către ţările dezvoltate. Căci, prin forţa lor
economică, aceste ţări au reuşit să aibă acces la pieţe externe de desfacere şi de
aprovizionare, atunci când celelalte state partenere nedezvoltate nu mai folosesc, în
politica lor comercială externă, instrumente ale protecţiei economiilor lor. Desigur,
liberului schimb nu i se pot nega unele avantaje (lipsa taxelor vamale sau nivelul
scăzut al acestora fac ca preţurile de import să fie mai reduse, aşa cum eliminarea
restricţiilor cantitative la import determină pe producătorii naţionali să se mobili-
zeze pentru a face faţă concurenţei străine privind preţurile şi calitatea), dar
liberalizarea schimburilor o pot folosi cu beneficii substanţiale, îndeosebi, statele
cu un nivel ridicat de competitivitate.
Clasificarea politicii comerciale externe în cele trei tipuri: autarhică,
protecţionistă şi de liber schimb a avut darul de a departaja metodologic grupele de
măsuri şi reglementări pe care le iau statele pentru desfăşurarea schimburilor lor
comerciale. Experienţa internaţională arată, însă, în materie de operaţiuni de
export, import sau tranzit, că statele, într-o anumită etapă, în foarte rare cazuri
practică numai un singur tip de politică comercială externă. Şi dacă, totuşi, apar
astfel de situaţii, ele nu se desfăşoară pe perioade foarte lungi de timp, statele
alternând în comerţul exterior tipurile de politică comercială externă, îndeosebi
protecţionismul cu liberalismul comercial (liberul schimb), în funcţie de stadiul lor
de dezvoltare economică, de perioadele de avânt sau de recesiune ori în situaţii
speciale7. Istoria comerţului internaţional mai relevă faptul că politica protec-
ţionistă şi cea de liber schimb s-au succedat, în timp, şi în funcţie de conjunctura
internaţională. De asemenea, în funcţie de interesele statelor s-au utilizat în aceeaşi
etapă a economiei mondiale atât măsuri de liber schimb, cât şi măsuri
protecţioniste.
7
Acad. N.N. Constantinescu a introdus în literatura de specialitate noţiunea de
anarho-liberalism, referindu-se la faptul că, în România, de la protecţionismul generat de
planifcarea centralizată s-a sărit, în perioada de tranziţie, începând cu anii ’90 ai secolului
XX, la un liberalism exagerat pentru o ţară în curs de dezvoltare, transformată, astfel, într-o
piaţă lărgită pentru producţia străină, în dauna celei naţionale.
Tendinţa predominantă a politicilor comerciale vizează însă liberalizarea comerţului
internaţional, în contextul globalizării economice şi regionalizării, care conduc la deschi-
derea economiilor naţionale faţă de exterior, pe plan mondial sau regional.
18
Fig.4. Tipologia politicilor comerciale externe – de la protecţionism la liber schimb
4. GLOBALIZAREA, INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE
ŞI POLITICA COMERCIALĂ EXTERNĂ
Deschiderea pieţelor este un proces rezultat din liberalizarea comerţului

internaţional, creşterea investiţiilor străine şi a mişcărilor de capital în lume. Toate
aceste tendinţe contribuie – în opinia ţărilor dezvoltate – la alocarea mai eficientă a
resurselor şi la un dinamism mai mare în economie. Liberalizarea a dus la
mondializare (globalizare), fenomen reflectat în creşterea, în fiecare ţară, a rolului
schimburilor comerciale internaţionale, al pieţelor externe, în general, în economia
statelor. Astfel, în anul 1950, cea mai mare parte a activităţii economice se
desfăşura în interiorul statului naţional, ponderea schimburilor comerciale externe
în producţia globală fiind de numai 7%. În prezent, după o jumătate de secol,
comerţul exterior a ajuns să aibă o contribuţie, în unele ţări, la realizarea a peste
50% din PIB. Dar rezultatele globalizării nu sunt numai pozitive, de genul celor
care contribuie la lărgirea pieţelor de desfacere, la adâncirea specializării în
producţie, la crearea de şanse sporite pentru atragerea de noi fluxuri financiare
(fără de care dezvoltarea economiei statelor ar fi anevoioasă) şi la intensificarea
schimburilor de tehnologii „de vârf” între operatorii economici8.
Ţările în curs de dezvoltare sunt nemulţumite de avantajele liberalizării
comerţului internaţional, căci, în ce le priveşte, aceste avantaje sunt reflectate doar
parţial, pe o scară redusă în cadrul economiilor lor, în care, din contră, are loc
amplificarea sărăciei şi se adâncesc decalajele faţă de ţările dezvoltate. De aceea,
ţările în curs de dezvoltare opinează că liberalizarea se face mai mult în sectoare
care prezintă interes pentru ţările dezvoltate, industrializate (tehnologii în domeniul
informaticii, telecomunicaţiilor, serviciilor financiare) şi nu în sectoarele care le
interesează direct (agricultură, textile, îmbrăcăminte). Distribuţia inegală a
avantajelor liberalizării a dat naştere unor mişcări ample de protest împotriva
globalizării. Ţările în curs de dezvoltare doresc ca procesul de globalizare să ducă
la o repartizare mai echitabilă a urmărilor liberalizării comerţului internaţional.
Astfel, se consideră că „globalizarea determină împărţirea participanţilor la
activităţile economice în învinşi şi învingători… În cadrul economiilor naţionale,
asistăm la dispariţia unor întreprinderi, la reducerea dimensiunilor unor ramuri
economice, până atunci viguroase, toate acestea ca urmare a raţionalizărilor pe care
le induc în economie deschiderea pieţelor şi pătrunderea de noi competitori externi
sau a unor produse şi servicii mai ieftine”9.
8
Ovidiu Puiu (coordonator), Politici economice internaţionale, Editura Independenţa
Economică, Piteşti, 2000, p. 33.
9
Ovidiu Puiu, op. cit., p 33.
Asemenea considerente au făcut ca la Conferinţa ministerială a OMC de la
Doha (Qatar), de la sfârşitul anului 2001, să se acorde mai multă atenţie
problemelor cu care se confruntă ţările în curs de dezvoltare şi, îndeosebi, ţările
cele mai puţin avansate ale lumii.
În acelaşi context, al deschiderii pieţelor, la sfârşitul secolului al XX-lea şi
începutul secolului al XXI-lea, are loc expansiunea investiţiilor străine şi a
mişcărilor de capital, tot mai strâns legate de dezvoltarea comerţului internaţional.
„În prezent, investiţiile străine reprezintă principalul element al globalizării,
depăşind ca importanţă şi efecte comerţul internaţional”; „volumul (stocul)
investiţiilor străine directe a crescut de la 495,2 miliarde $ în 1985 la… 4772,0
miliarde $ în 1999, deci o creştere de aproape zece ori în 14 ani; iar numărul
societăţilor transnaţionale (principalii investitori străini) a ajuns la 63.000 cu
690.000 filiale externe în 1998, acestea controlând industria şi comerţul mondial în
principal în sectoarele: electronică, echipamente electrice, automobile, petrol-
chimie şi industria farmaceutică10.”
10
Ion Niţă (coordonator), Politica economică externă a României, Editura Independenţa
Economică, Piteşti, 2001, p. 211-212.
5. COMPONENTELE POLITICII COMERCIALE EXTERNE
Studiul evoluţiei politicii comerciale externe demonstrează că, de-a lungul

timpului, componentele acesteia: 1) tarifară (vamală), 2) netarifară (alte măsuri
decât cele tarifare) şi 3) promoţională şi de stimulare (vizând încurajarea expor-
tului) au variat ca importanţă.
Politica comercială tarifară (vamală) a dominat cel mai mult în timp, ca
importanţă între componentele politicii comerciale externe. Astfel, o regăsim, prin
perceperea de taxe vamale, încă din Antichitate la fenicieni, greci, egipteni, romani,
chinezi. În Evul Mediu, practicarea taxelor vamale proliferează în Europa, pentru
ca din secolul al XIX-lea să fie prezentă în SUA, Japonia şi Rusia. Este de reţinut
faptul că, încă în secolul al XIX-lea, în cadrul unor state, se menţineau vămi
interioare, aplicându-se taxe vamale fie în mod permanent, fie ocazional, asupra
unor diferite părţi ale teritoriului sau la intrarea în anumite oraşe. La sfârşitul
secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, rolul politicii comerciale
tarifare s-a diminuat mult, prin reducerea nivelului taxelor vamale. În acest context,
un rol deosebit a revenit negocierilor comerciale multilaterale desfăşurate în cadrul
GATT, care au contribuit, prin cele opt runde ce au avut loc între 1947 şi 1994, la
diminuarea nivelului mediu al taxelor vamale la import în ţările dezvoltate de la
40% în 1948 la mai puţin de 4% după Runda Uruguay. De menţionat este şi faptul
că, urmare a rundei amintite, „nu mai puţin de 43% din importurile neagricole ale
ţărilor dezvoltate nu mai sunt afectate de nici un fel de taxe vamale, faţă de o
proporţie de doar 20% înregistrată anterior”11. Fenomenul diminuării rolului
taxelor vamale ca instrument al politicii comerciale externe a fost remarcat cu peste
15 ani în urmă într-o importantă lucrare românească de specialitate12.
• Politica comercială netarifară are, din punctul de vedere al componentelor
politicii comerciale externe, un caracter mult mai ferm, de apărare a intereselor
producătorilor naţionali în faţa produselor concurente străine. Statele au trecut la
practicarea politicii comerciale externe netarifare atunci când prin politica
comercială tarifară (vamală) nu s-a reuşit să se protejeze ramurile economiei
naţionale. Această orientare spre politica netarifară a fost de natură să creeze
obstacole mult mai greu de depăşit în calea exportatorilor străini. Astfel, dacă în
cazul taxelor vamale de import, fie ele şi mari, atât producătorii, cât şi firmele
11
Berrod Fréderique, The Common Instituţional Framework of the New World Trade
System, în The Uruguay Round Results. A European Lawer’s Perspective, European
Interuniversity Press, Brussels, 1995.
12
V. Aldea, Gh. Bivol, A. Ion, I. Niţă, M. Petrescu (coordonator), Acordul General
pentru Tarife şi Comerţ, GATT, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.78-86.
comerciale străine, prin unele sacrificii de preţ, reuşeau să se alinieze preţului pieţei
importatoare, în momentul în care se aplică măsuri şi instrumente netarifare,
riscurile exportatorilor străini cresc până la imposibilitatea de a mai pătrunde pe
pieţele externe respective. Această stare de incertitudine privind accesul pe pieţele
străine, cu care se confruntă exportatorii, a transformat treptat politica netarifară în
cea mai protecţionistă componentă a politicii comerciale externe a statelor.
Particularitatea politicii netarifare constă în faptul că statul se implică, îndeosebi
direct, prin măsurile restrictive luate, în timp ce, în politica tarifară, intervenţia sa
este numai indirectă – prin intermediul taxei vamale –, lăsând pe cumpărător să
opteze între preţul produsului de import, de regulă, mai scump, ca urmare a taxei
vamale aplicate, şi preţul produsului indigen, care în mod obişnuit ar trebui să fie
mai ieftin. Politica comercială netarifară a evoluat rapid, ca urmare a marii crize
financiare din anii 1929-1933, aducătoare de recesiune şi stagnare economică şi,
mai ales, în anii ulteriori celor două „şocuri petroliere” din anii ’70 ai secolului al
XX-lea13. Fenomenul de accentuare a protecţionismului netarifar pe plan
internaţional, în deceniile opt şi nouă ale secolului al XX-lea, a căpătat denumirea
generică de „neoprotecţionism14.”
Diversificarea barierelor netarifare şi utilizarea lor într-o largă măsură atât la
importurile de produse industriale, cât şi mai ales la produsele agricole au făcut ca
politica netarifară să devanseze ca importanţă politica tarifară în ansamblul politicii
comerciale externe la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea.
• Politica comercială promoţională şi de stimulare a exportului este
componenta cea mai recentă, ca manifestare activă, în politica comercială externă.
Ultima jumătate a secolului al XX-lea a arătat că exportul se manifestă tot mai
pregnant ca factor şi condiţie a dezvoltării şi creşterii economice. Astfel, statele
naţionale s-au dovedit tot mai interesate să-şi amplifice exporturile şi să încaseze
valută cât mai multă pe calea acestei activităţi, pentru a creşte capacitatea de
cumpărare a ţărilor respective şi a putea rambursa, după caz, creditele obţinute din
străinătate. Dacă celelalte două componente ale politicii comerciale externe – cea
tarifară şi cea netarifară – au un caracter defensiv, de apărare faţă de concurenţa
mărfurilor din import, în schimb, politica promoţională are un caracter ofensiv, de
promovare şi stimulare a exportului15. Decalajele mari, faţă de ţările dezvoltate, în
ce priveşte competitivitatea produselor provenite din ţările în curs de dezvoltare,
determină aceste ţări să pună un accent deosebit pe politica promoţională în cadrul
politicii lor comerciale externe.
Dar componentele politicii comerciale externe pot fi privite şi dintr-un alt
unghi de vedere, cel legat de dimensiunea internă şi dimensiunea externă ale
acestei politici. Astfel, componenta internă grupează politicile (tarifară, netarifară
şi promoţională şi de stimulare a exportului), în timp ce componenta externă
vizează, îndeosebi, acordurile şi aranjamentele comerciale internaţionale de natură
să permită deschiderea pieţelor de export şi de import în relaţia cu alte ţări şi grupe
de state (fig. 5).
13
Dragoş Negrescu, Protecţionismul netarifar – evoluţii şi tendinţe în ţările
dezvoltate, Editura Economică, 1988, p. 13.
14
Ovidiu Puiu (coordonator), op. cit., p. 72.
15
Adrian Constantinescu, Mecanisme de stimulare a exporturilor, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 54.
Fig.5. Componentele politicii comerciale externe
23
Pentru a înfăptui obiectivele politicii comerciale externă este necesară o
gamă extrem de diversificată de instrumente. Întrucât politica comercială externă a
unui stat este o componentă importantă atât a politicii economice, în ansamblu, cât
şi a politicii externe a statului respectiv, instrumentele utilizate în politica comer-
cială externă trebuie să fie bine selectate, să aibă coerenţă în utilizarea lor şi să fie
în aşa fel articulate, încât să-şi poată îndeplini obiectivele propuse pe termen scurt,
mediu şi lung. Totodată, aşa cum subliniază acad. Aurel Iancu, „aplicarea
diferitelor instrumente este în funcţie atât de structura şi nivelul de dezvoltare al
economiei, cât şi de obiectivele cuprinse în programul de guvernare16.1 Succesele
în politica comercială externă depind în mare măsură de alegerea unor pachete de
instrumente, îmbinând cu profesionalism instrumentele de politică tarifară, netari-
fară, promoţională şi de stimulare a exportului.
Din raţiuni didactice, pentru însuşirea cu uşurinţă a acestor instrumente, vom
proceda la prezentarea lor în mod grupat.
16
Aurel Iancu, Bazele teoriei politicii economice, Editura All Beck, Bucureşti, 1998,
p. 505.
6. POLITICA COMERCIALĂ TARIFARĂ
ŞI INSTRUMENTELE SALE
Politica comercială externă este de o mare complexitate, iar ansamblul

măsurilor cu care operează şi prin intermediul cărora sunt promovate interesele
economice naţionale fundamentale se întinde pe perioade de timp mai lungi sau
mai scurte. Pornind de la aceste deziderate, statele, prin intervenţia în desfăşurarea
relaţiilor economice internaţionale, urmăresc, pe de o parte, să promoveze şi să
stimuleze exportul, iar pe de altă parte, să protejeze economia naţională de
influenţe nedorite din partea concurenţei internaţionale, imprimând politicii comer-
ciale externe două funcţii de bază: funcţia promoţională şi funcţia protecţionistă.
Cea mai importantă pârghie folosită de stat în promovarea uneia sau alteia dintre
funcţiile menţionate o reprezintă politica tarifară, prin regimul vamal utilizat în
schimburile cu străinătatea.
Politica tarifară cuprinde totalitatea reglementărilor şi normelor emise de
stat, prin instituţiile abilitate, care vizează intrarea sau ieşirea, în şi din ţară, a
mărfurilor şi care presupune: controlul mărfurilor şi mijloacelor de transport, cu
ocazia trecerii frontierei vamale; îndeplinirea formalităţilor vamale; impunerea
vamală prin plata drepturilor (taxelor) vamale; alte formalităţi specifice, reglemen-
tate prin acte normative. De regulă, ca instrumente de politică tarifară sunt utilizate:
– legile, codurile şi reglementările vamale, ca factor care diferenţiază modul
de aplicare a politicilor vamale de către statele lumii;
– tarifele vamale, principalul instrument prin care se realizează impunerea
vamală, folosit de toate ţările lumii, cuprinzând taxele vamale percepute
asupra mărfurilor importate sau exportate, în funcţie de procedurile aplicate;
tariful vamal reprezintă mijlocul indirect prin care este protejată economia
unui stat, dat fiind faptul că taxa vamală înscrisă în acest tarif este restricţia
comercială cea mai larg utilizată în practicile de comerţ exterior, dar şi cea
mai veche ca aplicabilitate.
Taxele vamale şi tariful vamal, ca instrumente tarifare, împreună cu
problematica teritoriului vamal şi a regimurilor vamale speciale, acoperă domeniul
politicii comerciale tarifare şi cea mai mare parte a conceptului de politică vamală
a unui stat.
Analiza mobilurilor care determină guvernele să intervină la frontierele
statelor lor prin instrumente de politică tarifară dovedeşte că sunt cel puţin câteva
motivaţii importante ce le fac să acţioneze în această direcţie. O primă motivaţie
este de ordin fiscal, respectiv, ţările încasează venituri din taxele vamale percepute,
care se varsă la bugetul statului. A doua motivaţie este protejarea ramurilor
economice ale statelor printr-un nivel ridicat al taxelor vamale de import, care au
incidenţă directă asupra preţurilor, pentru a rezista concurenţei străine. A treia
motivaţie îşi are geneza în descurajarea importurilor, din cauza taxelor vamale
mari, în vederea echilibrării balanţei comerciale. A patra motivaţie vizează
necesitatea negocierilor comerciale pentru reducerea reciprocă a taxelor vamale de
import între state, inclusiv eliminarea taxelor vamale, diminuarea lor temporară,
parţială sau totală, în funcţie de aranjamentele comerciale convenite între ţări
(bilaterale, regionale sau multilaterale).
În cadrul politicii vamale a unui stat se mai înscriu: normele privind controlul
autorizaţiilor (licenţelor) de import sau export, determinarea valorii în vamă a
mărfurilor, controlul vamal propriu-zis, vămuirea mărfurilor, aplicarea taxelor
vamale, reglementarea trecerii temporare a mărfurilor peste frontiera de stat17.
6.1. Taxele vamale

Taxele vamale sunt impozite din categoria celor indirecte, percepute asupra
mărfurilor la frontierele vamale ale unui stat, reprezentând surse importante de
venit la bugetul statului, mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare.
În general, se consideră că taxa vamală afectează, în primul rând, firma
importatoare, care trebuie să plătească autorităţilor vamale o sumă de bani cores-
punzătoare nivelului taxei vamale înscrise în tariful vamal al anului curent.
Importatorul are însă grijă să treacă suportarea plăţii taxei vamale respective asupra
preţului intern de vânzare pe piaţă, astfel încât cel care suportă până la urmă taxa
vamală este consumatorul sau utilizatorul final al mărfii. În cazul în care mărfurile
de import sunt greu vandabile sau au un termen de garanţie ce se apropie de
expirare, iar firma importatoare dispune de buni negociatori, există posibilitatea ca,
uneori, costul taxei vamale să fie suportat de firma exportatoare sau chiar de
producătorul mărfii. Practica internaţională demonstrează că preţul unui produs
importat este, de regulă, mai ridicat decât cel al produsului indigen similar.
Aceasta, deoarece asupra produsului autohton nu se aplică o impunere fiscală cu
caracter vamal. În concluzie, taxa vamală îndeplineşte patru funcţii: a) de natură
fiscală; b) de natură protecţionistă; c) de negociere; d) de formare a preţurilor atât
de export, cât şi pe piaţa importatorului18. Progresivitatea taxelor vamale creşte pe
măsură ce mărfurile au un grad mai ridicat de valorificare a materiei prime.
Fiind cele mai importante instrumente de politică comercială tarifară ale
statelor, taxele vamale pot fi clasificate pe baza următoarelor criterii19:
a) După scopul aplicării (sau nivelul impunerii), taxele vamale vizează
latura fiscală sau au ca ţintă obiectivul protecţionist, de reducere sau înlăturare a
concurenţei mărfurilor importate. Dacă scopul fiscal al impunerii face ca nivelul
17
Printre lucrările de specialitate din România privind politica vamală, în ultima
perioadă, menţionăm: Gheorghe Caraiani, Cornel Cazacu, Zonele libere, Editura
Economică, Bucureşti, 1995 şi Vămuirea mărfurilor de export-import, Editura Economică,
1996, precum şi Eugen Dragnea, Nicoleta Ioniţă, Reglementări vamale. Nomenclatură,
origine, valoare, Editura Eurounion, Oradea, 1994.
18
N. Sută (coordonator), op. cit., vol. 1, p. 103, primele 3 funcţii ale taxei vamale.
19
N. Sută (coordonator), op. cit., vol. 1, p. 104.
taxei vamale să fie, de regulă, ceva mai redus, în schimb, taxele vamale devin
deosebit de mari atunci când scopul este protecţionist. Cu ani în urmă, în Chile, la
unele mărfuri se percepea o taxă vamală de 10.000 %, ceea ce stopa penetrarea pe
piaţă a mărfurilor străine similare celor autohtone.
În legătură cu efectul protecţionist al taxelor vamale, aprecierea făcută numai
pe baza nivelului taxelor vamale nominale (adică al taxelor înscrise în tarifele
vamale ale statelor) nu este suficientă, deoarece ea nu permite determinarea corectă
a gradului de protecţie. În fapt, există o rată a protecţiei nominale prin nivelul taxei
vamale de import din tariful vamal, dar important este să se calculeze rata
protecţiei efective, taxa vamală nominală urmând să se raporteze nu la întreaga
valoare a mărfii importate, ci numai la valoarea adăugată obţinută în procesul de
producţie. În acest caz, rata protecţiei efective este mult mai mare, dovedind că
aceasta creşte pe măsură ce produsele conţin mai multă valoare adăugată.
Problematica determinării taxei vamale efective a căpătat o importanţă deosebită în
cadrul rundelor de negocieri multilaterale ale fostului Acord General pentru Tarife
(vamale) şi Comerţ GATT privind reducerea taxelor vamale pe bază de concesii
reciproce. Ţările în curs de dezvoltare au demonstrat, în acest fel, că, în fapt, taxa
vamală efectivă practicată de ţările dezvoltate era mult mai mare şi avea un
caracter evident protecţionist.
Exemplul care urmează este semnificativ. Dacă taxa vamală nominală
(Tm) este zero la importatorul de ţesături în valoare de 7000$/to (Vf) în Norvegia,
iar la confecţii în valoare de 10000$/to (Vf) taxa vamală este de 30% (Tf), în cazul
în care valoarea adăugată la confecţii, pornind de la ţesături, nu este decât de
3000$, aceasta înseamnă că de fapt rata protecţiei efective (Te) este de 100%, şi nu
de 30% cât reprezintă taxa vamală nominală din tariful vamal. Formula de calcul al
ratei protecţiei efective este următoarea:
30
× 10000
Tf × Vf − Tn × Vm 3000
Te = × 100 = 100 × 100 = × 100 = 100%
Vf − Vm 10000 − 7000 3000
b) După obiectul impunerii, taxele vamale se pot percepe asupra opera-

ţiunilor de import, de export sau de tranzit.
Taxele vamale de import sunt cel mai des utilizate de către state şi se aplică
mărfurilor importate, când acestea trec graniţele vamale ale ţării importatoare. Taxa
vamală de import majorează preţul produsului străin şi incită consumatorul să
prefere produsul local dacă este de aceeaşi calitate, consumatorul acţionând ca un
homo oeconomicus. Dacă însă consumatorul, este influenţat de publicitate, sau este
snob, va cumpăra produsul străin chiar dacă acesta este sensibil mai scump20.
Taxele vamale de export sunt utilizate de către state mai rar şi se percep la
un număr redus de mărfuri, atunci când acestea trec graniţa. Motivaţiile aplicării
taxelor vamale de export sunt atât de ordin fiscal, în scopul suplimentării
20
În SUA, spre exemplu, arată Jean Royer în Cours de politique commerciale, GATT
1972, se consideră, în general, că un consumator este gata să plătească până la 20 sau 25%
mai mult pentru produsele străine cum sunt: încălţămintea, confecţiile etc.
veniturilor la bugetul statului, cât şi ca mijloc de asigurare a consumului, dar mai
ales de descurajare a vânzării în străinătate de materii prime şi de încurajare a
prelucrării industriale a acestora pe plan intern. Brazilia, India, Malaysia şi alte ţări
în curs de dezvoltare au practicat astfel de taxe la bumbac, cafea, iută, minereu de
fier, cauciuc natural etc.
Taxele vamale de tranzit se practică destul de puţin de către state şi la un
nivel scăzut, întrucât traversarea ţării de către mărfurile străine aduce indirect
venituri prin utilizarea căilor rutiere, feroviare, fluviale şi maritime, inclusiv a
conductelor.
c) După modul de percepere a taxelor vamale, acestea sunt grupate în taxe
vamale ad-valorem, taxe vamale specifice şi taxe vamale mixte.
• Taxele vamale advalorem (asupra valorii) se percep de către stat la
importul sau exportul de mărfuri, sub forma unor cote procentuale din valoarea în
vamă a mărfurilor respective (5%, 10%, 15%). Taxa vamală ad-valorem este cel
mai des folosită în politica tarifară, având şi avantajul că este uşor de calculat şi de
perceput. Totuşi, acest tip de taxă vamală prezintă şi inconveniente (scăderea
preţurilor internaţionale diminuează încasările la buget, ca şi unele subevaluări
intenţionate ale preţurilor mărfurilor în vamă practicate de firme). Codul de
evaluare vamală adoptat în cadrul GATT la Runda Tokio (1979) şi perfecţionat la
Runda Uruguay (1994) a reuşit să găsească soluţii la incon-venientele menţionate.
• Taxele vamale specifice se percep de către stat pe unităţi fizice de măsură a
mărfurilor importate (sau exportate), respectiv, se aplică la greutate, cantitate,
capacitate, volum. Taxa vamală specifică prezintă un avantaj faţă de utilizarea taxei
vamale advalorem, deoarece ea înlătură posibilitatea declarării nesincere a valorii
mărfii în vamă. În acelaşi timp însă, taxa vamală specifică, din cauza nivelului ei
fix, nu este flexibilă în cazul oscilaţiilor preţurilor externe. De exemplu, dacă o
marfă de import are o valoare de 100$/buc şi îi creşte preţul la 150$/buc, taxa
vamală specifică de 10$/buc rămâne neschimbată, fapt ce slăbeşte protecţia vamală
şi micşorează veniturile la buget. Elveţia este ţara care, prin politica sa tarifară,
percepe la import numai taxe vamale specifice. De menţionat că, pentru unele
bunuri, Uniunea Europeană percepe şi ea taxe vamale specifice (brânzeturi, unele
cereale etc.). Folosirea taxelor vamale specifice prezintă şi avantajul, faţă de cele
ad-valorem, că au un efect protecţionist mai ridicat atunci când preţurile la
produsele importate scad.
• Taxele vamale mixte (combinate) se percep atunci când se observă că
aplicarea taxei vamale advalorem nu este suficient de eficace ca instrument tarifar
de protecţie, fapt pentru care la vamă se adaugă şi taxe vamale specifice. Australia,
SUA, Uniunea Europeană folosesc acest sistem mixt de percepere, care reprezintă,
totodată, şi o încercare de atenuare a inconvenientelor aplicării numai a taxei
vamale advalorem.
d) După modul de stabilire sau fixare de către stat a taxei vamale ca
urmare a tratatelor, acordurilor, convenţiilor şi aranjamentelor comerciale
convenite în plan bilateral, regional sau multilateral, taxele vamale se împart în trei
categorii: autonome (unilaterale sau generale), convenţionale (sau contrac-
tuale, normale) şi preferenţiale (sau de favoare21).
Taxele vamale autonome (unilaterale sau generale) sunt taxele stabilite în
mod independent, au nivelul de protecţie cel mai ridicat şi se aplică la importul
mărfurilor din unele ţări cu care nu există un acord comercial încheiat bilateral sau
aranjamente în plan regional sau multilateral. Până în anul 1934, spre exemplu,
SUA nu încheiase încă aranjamente comerciale cu partenerii săi şi percepea la
importuri taxe vamale stabilite în mod unilateral. Astăzi, taxele vamale autonome
sunt aplicate pe o scară foarte redusă, întrucât există acorduri comerciale încheiate
între state. Atunci însă când sunt utilizate printr-un nivel extrem de ridicat, taxele
vamale autonome fac practic imposibilă pătrunderea de mărfuri pe piaţa respectivă.
Este de reţinut că, în tariful vamal comun de import al Uniunii Europene, există şi
o coloană cu taxe vamale autonome.
• Taxele vamale convenţionale (contractuale) se percep la niveluri mult
mai reduse în comparaţie cu taxele vamale autonome şi se practică între statele care
au încheiat acorduri comerciale bilaterale sau au devenit membre ale unor
aranjamente multilaterale, respectiv Acordul General pentru Tarife si Comerţ
(GATT), acum OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului), prin care ţările îşi
acordă în mod reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate (Caseta 2). Aplicân-
du-se astfel de taxe vamale, denumite şi contractuale, s-a îmbunătăţit sensibil
regimul comercial între statele semnatare. De subliniat că, începând cu 1 iulie
1998, Administraţia SUA a anunţat opţiunea sa pentru schimbarea denumirii de
clauză a naţiunii celei mai favorizate, care creează confuzii prin derogările de la
această clauză (vezi numeroasele aranjamente preferenţiale cu taxe vamale mai
mici), înlocuind-o cu o nouă denumire, aceea de relaţii comerciale normale.
Caseta 2
Clauza naţiunii celei mai favorizate
În tratatele de comerţ şi navigaţie, acordurile comerciale şi de plăţi etc.

sunt înscrise principiile generale care stabilesc raporturi comerciale favorabile
unei dezvoltări a schimburilor economice dintre state. Există două principii
esenţiale în tratatele şi acordurile comerciale care permit relaţii stabile şi de
lungă durată între statele partenere: clauza naţiunii celei mai favorizate şi
clauza regimului naţional. În lucrarea, Dicţionar de relaţii economice inter-
naţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 120-124 sunt prezentate
exhaustiv cele două clauze. Sintetizăm în continuare principalele trăsături ale
primului principiu.
Clauza naţiunii celei mai favorizate (c.n.c.m.f.) este prevederea din tratatele
şi acordurile comerciale, de regulă, potrivit căreia părţile semnatare se obligă
21
În literatura de specialitate, în afara celor trei categorii de taxe menţionate, se mai
adaugă o a patra: taxele de retorsiune (sau de răspuns), acestea îmbrăcând două forme: taxe
antidumping şi taxe compensatorii. Opinăm că aceste taxe nu intră în categoria celor
tarifare, ci fac parte din instrumentele de politică netarifară, de care ne vom ocupa ulterior.
să-şi acorde reciproc toate avantajele pe care le-au acordat sau le vor acorda
în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale. În special, c.n.c.m.f. se
aplică în domeniul perceperii, mai ales, a taxelor vamale de import, firmelor
unei ţări care realizează acte de comerţ pe teritoriul celeilalte ţări semnatare.
Clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi acordată necondiţionat (princi-
piul egalităţii de tratament), ceea ce presupune asumarea de către părţile
contractante a obligaţiilor de a-şi acorda în mod automat şi fără alte
compensaţii toate privilegiile şi avantajele acordate sau care vor fi acordate
de către ele în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale. Dar,
clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi acordată şi condiţionat. Aplicarea
cea mai largă a clauzei naţiunii celei mai favorizate s-a stabilit prin GATT,
azi OMC, constituind piatra unghiulară a acestui principal acord comercial
multilateral, cu vocaţie universală, prin care ţările membre îşi acordă
automat clauza. Aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate este supusă
unor derogări şi excepţii (cazul zonelor de comerţ liber şi uniunilor vamale
ş.a.).
• Taxele vamale preferenţiale sunt cele mai reduse ca nivel (uneori chiar
zero) şi se aplică de către un stat asupra importurilor din statele care se bucură de
un regim comercial preferenţial, respectiv, mai favorabil decât cel acordat ţărilor
care beneficiază de clauza naţiunii celei mai favorizate, reprezentând o derogare de
la principiul egalităţii de tratament. Un exemplu clasic l-au reprezentat taxele
vamale preferenţiale acordate de metropolă, în regim de favoare, mărfurilor venite
din colonii (este cazul „preferinţelor imperiale” britanice instituţionalizate în 1932).
Dacă, iniţial, taxele vamale preferenţiale stabilite într-un cadru bi sau multilateral
erau reciproce, în ultimele câteva decenii s-a extins tipul de taxe vamale
preferenţiale unilaterale, nereciproce, acordate de ţările dezvoltate la produsele
manufacturate originare din ţările în curs de dezvoltare, ca în cazul Sistemului
Generalizat de Preferinţe (SGP), şi al preferinţelor vamale acordate de Uniunea
Europeană ţărilor asociate din Africa, zona Caraibelor şi Pacific (ACP).
Proliferarea taxelor vamale preferenţiale a avut loc şi în cadrul schimburilor de
mărfuri între ţările în curs de dezvoltare, prin aranjamente specifice (Protocolul
celor 16 şi Sistemul Global de Preferinţe Comerciale). De preferinţe vamale
beneficiază mărfurile originare din statul căruia i s-a acordat această favoare în
proporţie de 100%, precum şi produsele care au suferit o transformare substanţială
de minimum 50% din preţul FOB prin cheltuielile materiale şi de manoperă
efectuate pe teritoriul ţării beneficiare.
6.2. Tarifele vamale

Tariful vamal este un catalog prin care statul stabileşte anual, pe baza unui
nomenclator de mărfuri, nivelul taxelor vamale corespunzător fiecărei poziţii si
subpoziţii tarifare a mărfurilor respective, în funcţie de aranjamentele comerciale
convenite cu alte state în plan bilateral, regional sau multilateral, ce se înscriu în
coloane distincte ale tarifului. De menţionat că în tariful vamal sunt prezente şi
mărfurile scutite de impunere vamală. Aproape toate ţările lumii utilizează tarifele
vamale de import prin care se percep taxe vamale la pătrunderea de mărfuri străine
pe teritoriul vamal al acestora. Există însă şi state care în tariful lor vamal înscriu şi
mărfurile indigene asupra cărora se aplică taxe vamale de export. Aceste state sunt
îndeosebi ţări în curs de dezvoltare, iar mărfurile pentru care se percep taxe vamale
de export sunt, mai ales, materiile prime. Fiecare tarif vamal al unui stat conţine, în
mod obişnuit, la începutul său, textul legii sau actului normativ în baza căruia se
percep taxe vamale, precum şi alte explicaţii detaliate privind modul de utilizare a
tarifului vamal.
Iniţial, fiecare stat a avut propriul sistem de clasificare a mărfurilor în
tariful vamal, criteriul de grupare fiind, fie alfabetic, fie în funcţie de originea
mărfurilor (produse vegetale, minerale, animale), fie în funcţie de gradul de
prelucrare (materii prime, semifabricate, produse finite). Până în anul 1983 se
practicau trei tipuri de nomenclatoare de clasificare a mărfurilor:
a) Circa 150 de state adoptaseră Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles, elabo-
rat de Consiliul de Cooperare Vamală în anul 1950 şi care cuprindea 21 de
secţiuni, divizate în 99 capitole de mărfuri şi detaliate în 1011 poziţii tarifare
cu 4 cifre (exemplu, 87.01 tractoare) şi câteva mii de subpoziţii tarifare.
b) Nomenclatoare specifice (proprii) utilizau SUA (8 mari capitole, 2200
poziţii şi 10.000 subpoziţii tarifare), Canada (12 capitole ajungând cu
diviziunea la 5 cifre şi grad de detaliere pe poziţii şi subpoziţii tarifare
similare cu SUA). În schimb, R.P. Chineză utiliza un nomenclator restrâns
(17 secţiuni şi 923 poziţii tarifare), iar fosta URSS avea un tarif vamal cu 9
mari grupe de mărfuri şi numai 289 poziţii tarifare cu grad de detaliere de 3
cifre.
c) Nomenclatorul pe baza clasificării tip (standard) pentru comerţul interna-
ţional (SITC), folosit în statisticile ONU (mărfurile fiind structurate pe 10
secţiuni, 63 de diviziuni, 233 grupe şi 1924 poziţii cu o detaliere de 5 cifre),
era utilizat în tarifele vamale ale Japoniei şi Australiei.
Existenţa paralelă a mai multor nomenclatoare de mărfuri de tip tarifar,
comercial şi statistic întârzia şi îngreuna negocierile dintre state privind reducerea
taxelor vamale. De aceea, în anul 1983, la Bruxelles, Consiliul de Cooperare Vamală
(care acum a devenit Organizaţia Mondială a Vămilor) a adoptat un nomenclator
unic, la care să participe toate statele lumii, intitulat Convenţia privind sistemul
armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor. Astfel, s-au creat condiţiile pentru
reunirea şi integrarea nomenclaturii tarifare cu nomenclaturile statistice şi
comerciale, facilitându-se colectarea, compararea şi analizarea datelor şi a altor
informaţii cu privire la schimburile internaţionale. Nomenclatura utilizată se împarte
în 21 secţiuni şi 97 de capitole, subgrupe, poziţii şi subpoziţii tarifare identificabile
prin coduri de 6 cifre (exemplu, unt 04.05.10). Trebuie subliniat faptul că încadrarea
tarifară corectă prezintă o deosebită importanţă practică atât pentru exportator, cât şi
pentru importator, deoarece ea serveşte la stabilirea cu exactitate a nivelului taxei
vamale ce urmează a fi aplicată asupra mărfii. Se evită astfel apariţia unor posibile
dezacorduri cu autorităţile vamale ale ţării importatoare, cu consecinţe în încadrarea
la poziţii şi subpoziţii tarifare unde nivelul taxei vamale este sensibil mai ridicat. În
acest caz se practică şi coduri de 8 cifre.
Un alt mod de clasificare a tarifelor vamale, în afara celui după sistemul de
grupare a mărfurilor, este cel după numărul de coloane de percepere a taxelor
vamale. Din acest punct de vedere, tarifele vamale pot fi simple sau compuse.
Tarifele vamale simple au câte o singură coloană de taxe vamale, respectiv, se
percepe taxa convenţională (contractuală), în baza aranjamentului comercial de
acordare reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate. Sunt din ce în ce mai
puţine state care utilizează acest tip de tarif vamal simplu. În schimb, tarifele
vamale compuse sunt cele care conţin două sau mai multe coloane de taxe vamale,
în funcţie de ţara sau grupa de ţări de provenienţă a mărfii, cu care este încheiat sau
nu un aranjament bilateral, regional sau multilateral. Acest tip de tarif vamal
compus este cel mai des utilizat de către state şi cuprinde coloane cu taxe
autonome, convenţionale şi preferenţiale (acestea din urmă, la rândul lor,
diferenţiindu-se ca nivel al taxelor vamale după gradul de favoare acordat, pe bază
de reciprocitate sau nereprocitate). Spre exemplu, tariful vamal comun de import al
Uniunii Europene are trei coloane cu taxe vamale:
autonome convenţionale preferenţiale
Tarifele vamale sunt instrumente de politică comercială admise de către

GATT (OMC), cu condiţia să nu fie prohibitive, respectiv să nu aibă un nivel
exagerat de mare al taxelor vamale22.
În cadrul analizelor comparative ale nivelului taxelor din tarifele vamale
ale statelor, se operează cu doi termeni: dispersia tarifară şi disparitatea
tarifară23.
• Dispersia tarifară exprimă diferenţa între nivelul taxelor vamale pe
produse, corespunzător gradului de prelucrare: materii prime, semifabricate şi
produse finite, în cadrul aceluiaşi tarif vamal.
• Disparitatea tarifară exprimă diferenţa între taxele vamale pentru
acelaşi produs (poziţie tarifară) sau la aceeaşi grupă de produse sau subpoziţii, care
se constată în tarifele vamale diferite ale statelor.
Dispersia în % Disparitatea între ţări în %
Materii prime 0 Poziţia tarifară State
Semifabricate 5 A B C D
Prod. finite 15 14.21.00 10 20 5 8
În continuare prezentăm modul în care se utilizează tarifele vamale (Caseta 3).

Caseta 3
Modul în care se utilizează tarifele vamale de import ale unor ţări
pentru a alege cea mai avantajoasă ţară din punct de vedere al nivelului
taxei vamale aplicate produselor de export
1. În conformitate cu reglementările GATT/OMC, tariful vamal este

principalul instrument de politică comercială externă. În marea lor majoritate, ţările
utilizează tariful vamal la import şi în rare cazuri la export.
22
23
2. Pentru exportatorii din diferite ţări ale lumii, deci şi pentru exportatorii
români, este obligatorie cunoaşterea modului de utilizare a tarifului vamal de
import al unei ţări, unde, îşi propun să vândă, pentru a aprecia avantajele accesului
pe piaţa străină respectivă din acest punct de vedere.
3. Analiza tarifului vamal de import al unei ţări începe prin studierea legii
vamale şi a instrucţiunilor de utilizare a tarifului vamal, aflate în prima parte a
acestuia, precum şi a sumarului situat în ultimele pagini ale tarifului vamal.
4. Pentru a putea identifica produsele ce se doresc a fi exportate în ţara al
cărei tarif vamal de import este analizat, în sumarul din ultimele pagini ale tarifului
se găsesc cele 97 capitole cuprinzând bunurile, respectiv capitolele 1-24 pentru
produse agricole şi 25-97 pentru produse industriale, conform Nomenclatorului
Convenţiei privind Sistemul Armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor.
5. Din momentul identificării capitolului de bunuri, se reţine numărul paginii
unde poate fi găsit produsul în tariful vamal, iar apoi se caută poziţia tarifară cu 6-8
cifre ce indică produsul şi taxa vamală care se aplică în funcţie de acordurile
comerciale convenite între parteneri.
6. Întrucât majoritatea statelor percep o taxă vamală de import în procente
asupra valorii mărfurilor în vamă, în condiţia de livrare CIF (cost, asigurare,
transport), dacă acordul comercial a fost încheiat pe baza clauzei naţiunii celei mai
favorizate, se va avea în vederea nivelul procentual din coloana respectivă, în care
există menţiunea: taxă vamală convenţională sau contractuală sau în vigoare, într-un
an dat.
7. Dar tariful vamal de import poate avea şi alte coloane, spre exemplu, cu
taxa vamală autonomă, în care se află nivelul cel mai ridicat practicat în relaţiile cu
ţările cu care nu există nici un acord comercial încheiat. Totodată, pot exista şi alte
coloane ale tarifului vamal de import, respectiv cele cu taxă vamală preferenţială,
având un nivel mult mai mic decât taxa vamală pe baza clauzei naţiunii celei mai
favorizate. România beneficiază în prezent de taxe vamale preferenţiale fie din
partea ţărilor dezvoltate, fie din partea unor ţări în curs de dezvoltare (exemplu:
SGP, SGPC, P16).
8. Având în vedere că un exportator are interes să aibă acces pe o piaţă
externă unde taxele vamale de import au nivelul cel mai redus, bazat pe acordul
comercial bilateral sau alte acorduri plurilaterale sau internaţionale semnate,
acesta va căuta să-şi livreze produsele în ţările unde i se va percepe taxa vamală
cea mai mică, pentru a fi competitive ca preţ.
9. În acest sens, pentru a se realiza exportul, de către o ţară, în condiţiile cele
mai avantajoase, respectiv cu taxele vamale minime sau chiar la cota zero, vor fi
studiate cât mai multe tarife vamale ale ţărilor importatoare ale produselor unde
există interes pentru pătrunderea pe piaţă.
10. Trebuie menţionat că, în unele ţări, se practică, urmare a negocierilor
purtate, inclusiv contingente tarifare cantitative şi valorice, fie cu scutire totală a
taxei, fie cu scutire parţială; după depăşirea acestor contingente se aplică taxa pe
baza clauzei naţiunii celei mai favorizate stabilită pentru anul în vigoare.

6.3. Teritoriul vamal
Teritoriul pe care se aplică un regim vamal, o anumită legislaţie vamală,
poartă denumirea de teritoriu vamal. În general, teritoriul vamal al unui stat
coincide, din punct de vedere al spaţiului geografic circumscris, cu însuşi teritoriul
naţional. Sunt însă şi situaţii în care teritoriul vamal este diferit ca dimensiune de
teritoriul naţional, fiind fie mai mare ca acesta, fie mai mic. În cazul în care două
sau mai multe state formează împreună uniuni vamale (exemplu, Uniunea
Europeană) sau zone de comerţ liber (exemplu, Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb, AELS), teritoriul vamal al acestora va însuma teritoriul statelor partici-
pante la gruparea economică respectivă şi ne vom găsi, astfel, în situaţia unei
extinderi a teritoriului vamal.
Ţările care participă la formarea uniunii vamale desfiinţează (dintr-o dată sau
treptat) barierele tarifare şi altele decât cele tarifare în relaţiile comerciale reciproce
(pentru toate bunurile, în cazul în care se creează o uniune vamală perfectă, sau
numai pentru o parte din aceste bunuri, în cazul unei uniuni vamale imperfecte). În
relaţiile cu statele din afara uniunii, ţările membre aplică o politică comercială
comună şi, în primul rând, un tarif vamal comun. O formă secundară de extindere a
teritoriului vamal o constituie şi zonele de liber schimb. În cazul acestora, ţările
participante la zonă elimină (dintr-o dată sau treptat) barierele tarifare şi altele
decât cele tarifare în relaţiile comerciale reciproce pentru toate produsele (zone de
liber schimb perfecte), sau numai pentru o parte din aceste bunuri (zone de liber
schimb imperfecte). În relaţiile cu terţii, zona de liber schimb nu instituie o politică
comercială comună, fiecare ţară membră păstrându-şi independenţa în materie de
politică comercială. Deci, zonele de liber schimb constituie o formă de extindere a
teritoriului vamal numai în ce priveşte schimburile comerciale reciproce de mărfuri
dintre statele membre, nu şi cu terţii. Crearea de uniuni vamale şi zone de liber
schimb a fost admisă de GATT (art. 24) ca o derogare de la clauza naţiunii celei
mai favorizate24.
Sunt şi cazuri când, în cadrul politicii lor comerciale, statele decid ca pe
anumite porţiuni din teritoriul naţional (porturi, zone comerciale sau industriale) să
nu se aplice regimul vamal, respectiv să nu se perceapă taxe vamale de import. În
astfel de situaţii are loc restrângerea teritoriului vamal în raport cu teritoriul
naţional, deci teritoriul vamal al unui stat devine mai mic decât teritoriul său
naţional. Formele de restrângere a teritoriului vamal sunt fie de tipul zonelor libere,
respectiv, situate în dimensiuni spaţiale mai mari, fie de tipul antrepozitelor
vamale, cu dimensiuni spaţiale mult restrânse.
Prin zonă liberă se înţelege spaţiul din teritoriul naţional stabilit prin lege
care este exceptat de la aplicarea legislaţiei vamale a unui stat, în sensul că
mărfurile introduse temporar din străinătate sau scoase din zona liberă cu destinaţia
către alte pieţe externe sunt exceptate de la plata taxelor vamale.
În practica politicii vamale a statelor există zone libere de mai multe tipuri:
zone libere comerciale, zone libere industriale de export, zone economice speciale,
zone libere de depozitare, zone de tranzit, porturi libere (porturi franco), aeropor-
turi libere etc25.
24
25
N. Sută (coordonator), op. cit., vol. 1, p. 116; Ovidiu Puiu (coordonator), op. cit., p.63.
Zonele libere se amplasează, de obicei, în apropierea sau în interiorul unei
reţele de infrastructură prin care are loc tranzitarea unui mare volum de bunuri de
import şi export, cum sunt porturile maritime şi fluviale, importantele puncte de
frontieră situate pe căi ferate şi rutiere continentale, aeroporturi internaţionale. În
perimetrul zonelor libere au acces toate mărfurile, cu excepţia celor al căror import
este interzis de legislaţia statului respectiv (exemplu, armament, droguri etc). În
interiorul zonelor libere sunt permise diferite operaţiuni, de la cele mai simple
(depozitare, sortare, reambalare) până la cele mai complexe (prelucrarea industrială
în cadrul unor întreprinderi de producţie moderne construite cu investiţii de capital
străin). Este de subliniat că în cazul în care la realizarea produselor în zona liberă
industrială sau în zona economică specială există o participare procentuală notabilă
constând din subansamble şi alte materiale provenite din ţara pe care se află zona
liberă, produsele finite pot fi introduse în teritoriul vamal al statului respectiv, fără
a li se aplica taxele vamale de import26.
Antrepozitele vamale sunt forme ale restrângerii teritoriului vamal, ame-
najate în spaţii mai mici, limitate la clădiri dotate în mod special, în care sunt
depozitate şi păstrate mărfurile importate pe o perioadă de timp determinată, fără a
se percepe taxe vamale de import. De regulă, antrepozitele vamale sunt amplasate
în centre comerciale şi industriale mai importante, porturi sau puncte cu trafic
intens de transport. Aceste antrepozite sunt administrate de birouri vamale care
urmăresc intrarea, manipularea şi ieşirea mărfurilor din antrepozitele respective.
Antrepozitele vamale facilitează întreprinderilor producătoare accesul la materii
prime şi pieţe, subansamble şi componente din import pe măsura nevoilor
producţiei. Astfel, se evită plata taxelor vamale de import în totalitate la valoarea
mărfurilor de import. Antrepozitele vamale permit ca vămuirea mărfurilor,
respectiv aplicarea taxelor vamale de import să se efectueze eşalonat, la nivelul
necesităţilor parţiale de aprovizionare şi consum, solicitate de firmele din ţara pe al
cărei teritoriu se află antrepozitele vamale.
Antrepozitele vamale se prezintă sub două forme: antrepozite reale şi
antrepozite nominale. La rândul lor, antrepozitele reale pot fi antrepozite de stocare
şi antrepozite nominale27.
• Antrepozitele reale sunt dotate cu instalaţii de depozitare sau efectuare a
altor operaţiuni, iar mărfurile sunt sub controlul organelor vamale ale statului
respectiv. Când mărfurile părăsesc antrepozitele pentru a fi utilizate în producţie
sau consum, ele sunt vămuite, suportându-se plata taxelor vamale aferente.
Antrepozitele reale sunt de două feluri:
– antrepozite de stocare, care sunt destinate stocării mărfurilor sau
condiţionării şi ambalării acestora. Pentru produsele explozibile, produsele
inflamabile etc, stocarea se efectuează, în condiţii de securitate sporite, în
antrepozite speciale din punct de vedere al dotărilor;
26
O tratare exhaustivă a activităţii desfăşurate în zonele libere din 76 de ţări din
Europa, America de Nord, Centrală şi de Sud, Africa şi Asia a fost realizată de Gheorghe
Caraiani şi Cornel Cazacu în lucrarea Zonele libere, Editura Economică, Bucureşti, 1995.
27
Ovidiu Puiu, op. cit., p. 64.
– antrepozitele industriale facilitează operaţiunile de prelucrare a produ-
selor, existând un control şi o supraveghere vamală cu caracter permanent a
acestor antrepozite. De regulă, deţinătorii antrepozitelor industriale au
obligaţia ca o anumită cotă (de exemplu, 40%) din produsele fabricate să fie
exportată.
• Antrepozitele nominale (sau fictive) au acelaşi regim ca şi cele reale, dar
nu întrunesc condiţiile decât pentru păstrarea produselor care se deteriorează mai
greu, respectiv care nu sunt perisabile. Aceste antrepozite sunt înfiinţate de diverse
întreprinderi în magazii proprii.
În afară de clasificarea în antrepozite reale şi nominale, antrepozitele vamale
mai pot fi grupate în: publice (destinate depozitării de mărfuri de către orice
persoană) şi private (destinate depozitării mărfurilor de către cei cărora le aparţin
depozitele).
6.4. Regimuri vamale definitive şi suspensive
Regimul vamal include totalitatea actelor normative care reglementează

direct problemele vamale (legislaţia vamală ca atare), precum şi normele care fac
referire la activitatea vamală, dar care reprezintă legislaţia altor domenii28. Regimul
vamal este instrumentul care transpune în practică politica vamală a statelor şi care
cuprinde prevederile referitoare la controlul vamal al mărfurilor, la vămuirea
bunurilor, la aplicarea tarifului vamal şi la operaţiunile conexe vămuirii.
După tipul de operaţiuni pe care le reglementează, regimurile vamale sunt
de două feluri:
• regimuri vamale definitive (includ importul şi exportul de bunuri);
• regimuri vamale suspensive, care cuprind : tranzitul de mărfuri, antre-
pozitul vamal, perfecţionarea activă a mărfurilor, perfecţionarea pasivă a
mărfurilor, admiterea temporară a mărfurilor, transformarea sub control
vamal a mărfurilor29.
Regimul vamal suspensiv este regimul vamal care admite cu titlu temporar
importul de mărfuri fără plata efectivă a taxelor vamale, în condiţii prestabilite. În
ceea ce priveşte tranzitul vamal de mărfuri, de regulă, el este exonerat de plata
taxelor vamale sau a altor taxe de import. De reţinut că ţările de tranzit reuşesc să
încaseze venituri din prestări de servicii pe teritoriul traversat.
Admiterea temporară este regimul vamal suspensiv prin care se acordă
exonerare totală sau parţială de plata taxelor vamale şi alte drepturi de import la
anumite categorii de mărfuri: material profesional, bunuri destinate a fi prezentate
sau utilizate la târguri, expoziţii; material pedagogic şi ştiinţific; material medico-
chirurgical şi de laborator; materiale pentru competiţii sportive; materiale de
propagandă turistică; mijloace de transport utilizate pentru transportul comercial.
Caracteristica acestor categorii de mărfuri importate constă în faptul că ele nu sunt
destinate comercializării sau consumului pe teritoriul ţării unde li s-a acordat
regimul de admitere temporară. Există mai multe convenţii internaţionale care
28
Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1993, p. 464.
29
reglementează importul temporar, printre care Convenţia vamală cu privire la
admiterea temporară a mărfurilor – ATA (Bruxelles, 1961).
Regimul vamal de perfecţionare activă permite unei întreprinderi importul
de bunuri, fie prin suspendarea taxelor vamale şi a altor taxe de import (în cazul
operaţiunilor de prelucrare în lohn), fie prin achitarea, iar apoi restituirea taxelor
vamale şi a altor taxe de import la frontieră, când produsele sunt exportate şi
reprezintă totalitatea sau numai o parte a cantităţii de bunuri importate (regimul de
drawback).
Regimul vamal de perfecţionare pasivă este regimul suspensiv ce se acordă
bunurilor exportate pentru a fi prelucrate, transformate sau reparate în străinătate şi
care ulterior sunt reimportate. În momentul reimportului, se acordă o exonerare totală
sau parţială de la plata taxelor vamale şi a altor drepturi de import. Exonerarea se
aplică, inclusiv, reparaţiilor cu titlu gratuit, dar nu şi celor cu titlu oneros.
Regimul de transformare sub control vamal este un regim vamal
suspensiv sub care pot fi plasate orice fel de bunuri străine ce suferă operaţiuni de
transformare. Acestea pot fi: transformarea în mostre, recuperarea de părţi sau
componente, reducerea la starea de deşeuri etc. În funcţie de gradul de transformare
a mărfurilor, titularul operaţiunii va solicita autorităţilor vamale încadrarea într-un
alt regim vamal a produselor rezultate din transformarea efectuată30.
Ansamblul instrumentelor politicii comerciale externe a statelor este pre-
zentat în schema nr. 1.
Schema 1
INSTRUMENTELE POLITICII COMERCIALE EXTERNE
1. Taxele vamale – după scopul impunerii – fiscal

– protecţionist
– după obiectul impunerii – de import
– de export
– de tranzit
– după modul de percepere – ad-valorem
– specifică
– mixtă
– după modul de stabilire – autonomă (unilaterală)
– convenţională (contractuală)
– preferenţială
2. Tarifele vamale – după gruparea mărfurilor – Nomenclatorul cf. Conv. pri-
vind sistemul armonizat şi de
codificare a mărfurilor (1983)
– Nomenclatorii proprii
– Nomenclatorul SITC/ONU
– după numărul de coloane – simple
ale taxelor vamale – compuse
30
Problematica din acest subcapitol (6.4.) formează obiectul de studiu al viitorilor
inspectori vamali din Franţa, pe baza cursului lui Claude Pacreau, Les régines économiques
d’utilisation et de transformation, École Nationale des Douanes, Neuelly, 1991.
3. Teritoriu vamal – acelaşi ca dimensiune cu
teritoriul naţional
– diferit ca dimensiune de
teritoriul naţional:
mai mare mai mic
• zonă de liber schimb • zone libere
• uniune vamală • antrepozite vamale reale sau
nominale
4. Regimuri – definitive (includ exportul şi importul de mărfuri)
vamale – tranzit vamal
– antrepozitul vamal
– suspensive – perfecţionare activă
– perfecţionare pasivă
– admiterea temporară
– transformarea sub control
vamal a mărfurilor
Autori: prof.dr. Octavian Gh.Botez şi lector univ.dr. Mădălina Militaru

7. POLITICA COMERCIALĂ EXTERNĂ NETARIFARĂ
ŞI DIVERSITATEA INSTRUMENTELOR SALE
Pe parcursul secolului al XX-lea, a avut loc amplificarea continuă şi fără

precedent a schimburilor comerciale de bunuri la scară mondială (numai între anii
1950-2000 exportul mondial a crescut de circa 100 de ori). Totuşi, putem constata
că practicile protecţioniste pe pieţele străine s-au multiplicat exponenţial şi au
îmbrăcat forme tot mai subtile.
Ca şi politica comercială externă tarifară (vamală), politica comercială
externă netarifară are, îndeosebi, un rol defensiv, de apărare a producătorilor
naţionali de concurenţa agresivă a produselor străine, mai ales atunci când acestea
sunt impulsionate pe căi neloiale.
De fapt, în perioada postbelică, datorită sistemului de reguli şi proceduri
instituit de către GATT, prin rundele de negocieri comerciale multilaterale
desfăşurate, a avut loc , cum am arătat anterior, o reducere substanţială a nivelului
taxelor vamale. „Refluxul” protecţiei tarifare a fost net favorizat de punerea la
punct, în ţările avansate, a unor sisteme fiscale eficiente, care au permis reducerea
dependenţei încasărilor bugetare de perceperea taxelor vamale. În acest context,
prezenţa tot mai manifestă a barierelor netarifare ca instrumente predilecte de
obstrucţionare a importurilor ar putea să apară drept expresie a unei „legi a
protecţiei constante”, potrivit căreia contrapartea reducerii unor anumite forme de
protecţionism o constituie sporirea protecţiei acordate pe alte căi31.
Semnificativ este şi faptul că există diferenţieri ale măsurilor de protejare de
la o ţară la alta, iar studierea profilului sectorial de mărfuri al protecţiei netarifare
relevă concentrarea sa asupra unor produse care fac simultan obiectul unei protecţii
vamale nominale superioare mediei taxelor vamale.
Politica comercială externă netarifară cuprinde un ansamblu vast de
reglementări şi practici naţionale care conduc către discriminarea (restricţionarea
atunci când situaţiile o impun – n.n.) a bunurilor importate în raport cu cele
indigene32.
Politica comercială externă netarifară cuprinde obstacole, de obicei, în calea
importurilor practicate de către autorităţile guvernamentale ale statelor, dar şi de
unele entităţi de drept privat pe care autorităţile nu le împiedică să aplice aceste
bariere.
31
D. Negrescu, op.cit., p.12.
32
D. Negrescu, op.cit., p.14.
Ar mai fi de menţionat faptul că politica comercială netarifară utilizează
instrumente directe mult mai ferme decât politica comercială tarifară. De aceea,
abordarea frontală a barierelor netarifare în politica comercială externă este mult
mai delicată decât în cazul taxelor vamale, întrucât pune în discuţie aspecte ce ţin
de atribute ale suveranităţii naţionale (D. Negrescu , op.cit., 1998 p.12).
Instrumentele de politică comercială netarifară reprezintă un complex de
măsuri, norme şi bariere cu caracter comercial, fiscal, vamal, bancar, valutar,
administrativ şi tehnic – exceptând măsurile de ordin tarifar, bazate pe aplicarea de
taxe vamale – menite să interzică sau să limiteze pătrunderea de mărfuri străine pe
piaţa unui stat sau a unui grup de state. Obiectivele pe care le au de îndeplinit aceste
instrumente netarifare, a căror diversitate este deosebit de mare (circa 800
identificate în cadrul GATT şi aproximativ 2000 menţionate în lucrările Secre-
tariatului UNCTAD), vizează în principal apărarea pieţii interne de concurenţa
străină şi/sau echilibrarea balanţei comerciale33.
Există anumite particularităţi ale instrumentelor netarifare faţă de cele tari-
fare (vamale), dintre care cele mai importante pot fi sintetizate astfel:
a) acţionează pe tot parcursul mărfurilor de la exportator până la consu-
matorul fiscal din ţara importatoare (nu ca în cazul taxelor vamale, care se aplică
numai la frontiera importatorului);
b) au o extrem de mare diversitate şi un grad diferenţiat de protecţie, în
funcţie de instrumentul netarifar aplicat;
c) provin dintr-o largă gamă de domenii (comercial, fiscal, bancar,
administrativ, tehnic, fitosanitar etc.);
d) sunt mai greu de cunoscut, din lipsă de transparenţă, de către exportatori şi
este mai greu de apreciat, în multe cazuri, gradul de protecţie şi de discriminare;
e) au o arie extinsă de influenţare a restrângerii importurilor, fie direct,
vizând cantitatea sau valoarea acestora, fie indirect, prin intermediul preţurilor, fie
prin alte căi dintre cele mai ingenioase.
Când se transformă într-o evidentă frână în calea exporturilor mărfurilor
străine, instrumentele şi măsurile netarifare capătă denumirea, în literatura de
specialitate, de obstacole netarifare.
In conformitate cu clasificarea efectuată de experţii GATT, cele 5 mari grupe
de instrumente netarifare au în vedere:
• Limitări directe cantitative (îndeosebi la importuri).
• Limitări indirecte la importuri prin mecanismul preţurilor.
• Restricţii la import decurgând din formalităţile vamale şi administrative la
import.
• Bariere rezultând din participarea statului la activităţile comerciale.
• Bariere tehnice decurgând din standardele aplicate produselor importate34.
33
N. Sută (coordonator), op.cit., vol. l, p.120; O.Puiu (coordonator), op.cit., p.72.
34
În manualul citat, coordonat de profesorul N. Sută, vol.l, la p.121, este utilizată
această clasificare şi se face referire la faptul că în literatura de specialitate se întâlnesc şi
alte clasificări ale barierelor netarifare: protecţionism legislativ, protecţionism
administrativ, protecţionism emoţional (psihologic, n.n.). Merită a mai fi reţinută, ca o
barieră netarifară, şi acordarea condiţionată a tranzitului printr-o ţară.
7.1. Limitarea cantitativă a importurilor
Restricţiile cantitative au ca efect direct limitarea importului de produse
străine concurente, sporind sensibil gradul de protecţie a producţiei indigene.
Sistemul restricţiilor cantitative acţionează atât pe linia utilizării optime a forţei de
muncă interne, cât şi pentru echilibrarea balanţei comerciale, atunci când aceasta
este deficitară. Totodată, prin limitarea cantitativă se protejează mai bine
producătorii autohtoni de concurenţa mărfurilor străine, în raport cu aplicarea
metodelor tradiţionale ale politicii comerciale externe tarifare, astfel că taxele
vamale trec pe un plan secundar în arsenalul instrumentelor de apărare comercială.
Deşi Statutul GATT prevede desfiinţarea restricţiilor cantitative discri-
minatorii la import (art. XI şi XIII), totuşi el admite folosirea lor temporară în baza
unor derogări, în special în cazul dificultăţilor în balanţa de plăţi externă a unor
ţări membre (art. XII). Totodată, se mai permit derogări pentru protecţia
agriculturii (art. XI) şi pentru protejarea economiilor ţărilor în curs de dezvoltare
(Partea a IV-a din Statutul GATT). Utilizarea restricţiilor cantitative pentru
perioade mai lungi de timp decât este necesar, poate afecta atât consumatorii
interni, deoarece cresc preţurile interne pe piaţă, dacă cererea este mai mare decât
oferta, cât şi exportatorii străini, în special, pe cei din ţări în curs de dezvoltare,
prin accesul îngrădit pe pieţele externe.
Această limitare cantitativă a importurilor se realizează de către state prin
următoarele procedee:
7.1.1. Interdicţiile (prohibiţiile) la import constituie instrumentul cel mai
radical de protecţie, care interzice total sau parţial, pe o perioadă de timp,
pătrunderea anumitor produse sau grupe de produse străine pe o piaţă. Interdicţiile
la import se decid de autorităţi, fie din motive economice (deficit cronic al balanţei
de plăţi sau pentru protejarea unei producţii interne grav ameninţate de concurenţa
străină, de exemplu, florile în Danemarca, la un moment dat), fie din motive
politice (embargou împotriva unui stat sau a unor state – vezi cazul mărfurilor din
Israel interzise pe teritoriul ţărilor arabe), fie din alte motive de o maximă gravitate
(protecţie fitosanitară şi asigurarea stării sănătăţii şi securităţii populaţiei – cum a
fost în cazul prohibirii importului de carne provenită de la „vacile nebune” – sau
protecţia mediului etc.).
Modalitatea prin care se realizează interdicţiile este refuzul autorităţilor de a
elibera licenţele de import la produsele sau grupele de produse cărora li se aplică
această măsură netarifară extremă.
Interdicţiile practicate de unele ţări sau grupe de ţări sunt selective şi
temporare, în scopul menţinerii unui echilibru între cerere şi ofertă şi al
comercializării în sezon a produselor agricole autohtone (la legume şi fructe).
Printre efectele negative ale prohibirii îndelungate a unor importuri, pe lângă
creşterea preţurilor interne, se adaugă şi o reducere treptată a calităţii mărfurilor
indigene, care nu mai sunt concurate. Totodată, pe piaţa de consum se remarcă
existenţa unui nomenclator mai restrâns de mărfuri din categoria celor prohibite la
import, precum şi un redus efort de corectare şi inovare pentru produsele
respective.
7.1.2. Contingentarea importului reprezintă o altă restricţie destul de
drastică privind accesul mărfurilor străine pe pieţele externe35. Contingentele de
import sau export sunt volume maxime cantitative sau valorice, admise la importul
sau exportul unor bunuri sau grupe de mărfuri pe o perioadă determinată de timp
(de obicei un an).
7.1.3. Licenţele (autorizaţiile) de import (în unele cazuri se practică şi licenţe
de export) sunt aprobări speciale pe care organele de stat (şi numai în cazuri
deosebite banca de stat) le acordă firmelor importatoare (exportatoare) pentru o
anumită marfă sau grupe de mărfuri. Aprobarea se acordă pe o perioadă rezonabilă
de timp pentru a se putea efectua tranzacţia comercială (2,4,5 luni etc.), în funcţie
de natura produsului, distanţa geografică faţă de ţara de provenienţă sau de origină
şi interesul autorităţilor de a se realiza operaţiunile. Aceste condiţii pentru aprobare
au în vedere să nu se oprească obţinerea licenţelor la nivelul stabilit anual pentru
alte firme comerciale, în cazul neefectuării importului sau exportului preconizat de
firmele ce au primit iniţial autorizaţii.
Acordul privind procedurile în domeniul licenţelor de import, convenit la
Runda Tokio în cadrul GATT, împarte tipurile de licenţe pentru import în licenţe
automate şi licenţe neautomate. Licenţele automate se acordă de autorităţi pentru
produsele liberalizate la import, cererea de import a firmelor fiind automat
acceptată într-un termen prestabilit, de regulă, 10 zile maximum. Licenţele
neautomate se acordă de autorităţi pentru produsele neliberalizate la import.
Acestea mai poartă denumirea şi de licenţe pentru administrarea restricţiilor
cantitative la import sau licenţe discreţionare. Licenţele neautomate se acordă
selectiv pe baza unei analize complexe, în funcţie de o serie de criterii legate de
produs sau de ţara de origine, în vederea respectării stricte a contingentelor de
import.
Ca şi contingentele, licenţele se clasifică în două tipuri: licenţe globale (sau
generale) şi licenţe individuale (sau bilaterale). Licenţele globale, eliberate de stat
pe baza contingentelor globale, precizează volumul bunurilor care pot fi importate
într-o anumită perioadă de timp, cu indicarea ţărilor de provenienţă a importurilor.
Licenţele individuale sunt utilizate de autorităţi pentru urmărirea realizării întocmai
a contingentelor bilaterale la produsele pentru care ţara importatoare are interesul
să asigure o protecţie mai riguroasă pe piaţa sa internă. Specificul acestor licenţe
individuale este că în ele se precizează în mod obligatoriu ţara de origine a
importului. Aceste licenţe sunt de două tipuri: deschise (din grupa celor automate)
35
În politica comercială externă a statelor există şi practica unor contingente de
export, utilizate îndeosebi pentru exportul de materii prime, care, livrate în străinătate în
cantităţi mari, ar dezechilibra consumul intern sau nu ar asigura aprovizionarea industriei
indigene. Contingentele de import practicate pot fi globale (cantitative sau valorice), fără o
repartiţie a acestora pe ţări de provenienţă, fie individuale, respectiv bilaterale, adică
reprezintă cantităţi sau valori maxime admise la importul anumitor bunuri pe o perioadă
determinată de timp şi provin dintr-o anumită ţară (spre exemplu, 700.000 perechi de
încălţăminte de damă, din Turcia). Contingentările individuale se înscriu, de regulă, în
acordurile şi protocoalele comerciale bilaterale. Spre deosebire de contingentele globale, în
cazul contingentelor individuale de import pot apărea şi discriminări faţă de unele ţări
exportatoare.
şi specifice (din grupa celor neautomate). Dacă la licenţele individuale deschise se
precizează numai ţara de provenienţă a importurilor, fără o plafonare cantitativă
sau valorică a acestora, la licenţele individuale specifice se precizează, pe lângă
ţara de provenienţă a importurilor, şi plafonul fizic sau valoric al acestora din ţara
respectivă.
7.1.4. Limitările „voluntare” la export (autolimitările)
Recrudescenţa protecţionismului comercial, începând cu sfârşitul anilor ’60 şi
primii ani ’70 din secolul al XX-lea, a dus la apariţia a noi tipuri de restricţii
cantitative (neoprotecţioniste), una dintre acestea fiind şi limitarea „voluntară” sau
autolimitarea la export. Aceasta acţionează sub ameninţarea unor ţări sau grupe de
ţări dezvoltate importatoare, care avertizează exportatorii că, dacă nu-şi limitează
de bună voie exporturile unor produse la un anumit nivel, li se vor aplica în mod
autonom contingente de import mult mai restrictive şi pe o perioadă mai îndelun-
gată de timp. Limitările „voluntare” la export sunt aranjamente, oficiale sau
neoficiale, prin care ţara exportatoare, la cererea şi sub presiunea ţării importatoare,
este de acord să limiteze exporturile sale de anumite produse către ţara respectivă
importatoare la un nivel inferior celui care s-ar realiza în condiţii normale de
competitivitate pe piaţa internaţională36.
Limitările „voluntare” la export pot fi bilaterale sau multilaterale, în funcţie
de numărul ţărilor participante la astfel de aranjamente. La început, limitarea
„voluntară” la export a făcut obiectul unor înţelegeri între SUA şi Japonia, pentru
produsele industriei uşoare – textile, produse din piele – şi apoi pentru produsele
siderurgice, automobile, produse ale industriei electrotehnice şi electronice etc.
Ulterior, au fost încheiate înţelegeri similare între Comunitatea Economică
Europeană şi Japonia pentru o serie de produse japoneze foarte competitive din
domeniul siderurgiei, automobilului, electronicii etc. Treptat, în deceniile opt, nouă
şi zece ale secolului al XX-lea, ţările dezvoltate au început să impună limitări la
export şi altor ţări în curs de dezvoltare şi foste socialiste, la o serie de produse
(textile, confecţii, încălţăminte, produse siderurgice, rulmenţi, componente
electronice etc.) considerate a fi sensibile sau foarte sensibile la concurenţa
acestora37.
7.1.5. Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor se înscriu
în acelaşi cadru al obstacolelor de tip neoprotecţionist şi sunt de dată relativ recentă
în practica relaţiilor comerciale internaţionale. Aceste acorduri sunt, în fapt,
înţelegeri bi şi multilaterale care intervin între state şi care vizează limitarea
negociată şi controlată a comerţului internaţional cu anumite produse sau grupe de
produse. În plus, faţă de restricţia cantitativă „convenită” pe bază de negocieri, prin
care exportatorii îşi autolimitează „voluntar” vânzările în străinătate, în ceea ce
36
Aurel Ghibuţiu, Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.141.
37
În op. cit. la p. 125, profesorul N.Sută arată că „numărul aranjamentelor de limitare
voluntară a exporturilor crescuse la circa 300 la sfârşitul anului 1990 (din care circa 80 au
fost negociate de SUA, circa 90 de către Comunitatea Economică Europeană, iar restul de
către alte state dezvoltate”.
priveşte acordurile referitoare la comercializarea ordonată a produselor, în cadrul
acestor înţelegeri au fost incluse şi prevederi privind nivelul preţurilor externe, de
tranzacţie, cât şi clauza de salvgardare, de care pot face uz ţările importatoare
atunci când interesele lor sunt lezate. Cel mai tipic exemplu de acord privind
comercializarea „ordonată” a produselor l-a reprezentat „Aranjamentul privind
comerţul internaţional” cu textile, cunoscut şi sub denumirea de „Aranjamentul
Multifibre” care a expirat în cursul Rundei Uruguay. Acum, şi produsele textile şi
de îmbrăcăminte sunt supuse aceloraşi reglementări ca şi alte mărfuri în cadrul
Statutului GATT – l994.
7.2. Limitări indirecte la importuri prin mecanismul preţurilor

În cadrul arsenalului de instrumente de politică comercială externă netarifară
folosite de către state, un loc aparte revine măsurilor, reglementărilor şi taxelor de
natură să anihileze sau să reducă la maximum avantajele de preţ competitiv cu care
se prezintă produsele concurente străine pe o piaţă externă. Nerecurgerea la
restrângerea acestor avantaje ar putea însemna fie îndepărtarea consumatorilor sau
utilizatorilor interni de produsele producţiei indigene, deoarece acestea ar costa mai
scump decât cele străine, fie obligarea aceloraşi cumpărători – dacă nu există o
producţie internă – să se aprovizioneze la preţuri mai mari, impuse de firmele
comerciale din alte ţări, care în acest fel ar deţine monopolul pe piaţa importatoare.
Din multitudinea de instrumente netarifare privind limitarea importului prin
influenţarea preţului extern ne vom concentra atenţia asupra celor mai importante,
respectiv: prelevrările variabile la import (taxe de prelevare); preţurile minime şi
maxime la import; impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal, taxele de
retorsiune (taxele antidumping şi taxele compensatorii), depozitele (depuneri)
prealabile în valută la import.
7.2.1. Prelevările variabile la import (sub formă de taxe de prelevare cu
natură dublă, tarifară şi netarifară) au constituit o perioadă îndelungată un instru-
ment de politică comercială utilizat de ţările membre ale Comunităţii Economice
Europene în cadrul politicii agricole comunitare. Prelevările variabile au vizat
importul extracomunitar de produse agricole, în scopul de a împiedica sau frâna
importul acestor produse. Prelevările variabile sunt, în fapt, taxe vamale supli-
mentare, care se aplică peste taxele vamale din tariful vamal comun. Pentru
calcularea taxei de prelevare se au în vedere trei preţuri: preţul comunitar (denumit
preţ indicativ sau orientativ, ce rămâne relativ stabil pe o perioadă de 1 an), preţul
prag (reprezentând preţul indicativ sau orientativ din care s-au scăzut cheltuielile
de transport de la intrarea într-un port comunitar până în centrul cu cel mai mare
deficit agricol) şi preţul de ecluză (respectiv, preţul de import al ţărilor
extracomunitare, considerat ca preţ internaţional). Taxa de prelevare rezultă din
diferenţa între preţul prag şi preţul internaţional (de ecluză) al produsului agricol
respectiv, care este, de regulă, mai scăzut. Prelevările sunt denumite variabile,
pentru că unul din cele două preţuri din care rezultă diferenţa, respectiv preţul
internaţional, oscilează permanent, în timp ce preţul prag rămâne relativ stabil. În
măsura în care preţurile internaţionale scad faţă de preţurile comunitare, taxele de

prelevare cresc, constituind astfel un instrument de protecţie netarifară mai eficient
decât taxele vamale38. Nivelul mediu al protecţiei a variat între 22% şi 128%.
7.2.2. Preţurile minime şi preţurile maxime la import fac parte din gama de
măsuri netarifare practicate mai ales de ţările dezvoltate, având efect similar cu
prelevările variabile. Aceste preţuri se aplică la importul numai al anumitor
mărfuri, spre exemplu, la produse agricole sau alte bunuri de consum, şi au rolul de
a condiţiona pătrunderea acestora pe piaţa unei ţări dezvoltate la un preţ de vânzare
stabilit, care poate diferi sensibil de preţurile internaţionale.
Preţurile minime la import sunt practicate în cazul în care produsele
autohtone se produc la preţuri mai ridicate decât cele ale concurenţei străine. SUA
şi C.E.E. au aplicat astfel de preţuri la legume şi fructe şi la produse siderurgice
(ultimele, fiind utilizate şi de către Japonia). În acest sens, au fost adoptate măsuri
şi reglementări în baza cărora s-a cerut ca importurile să nu se contracteze la preţuri
inferioare preţurilor interne. Preţurile minime la import sunt stabilite la niveluri
apropiate de preţurile interne cu ridicata. În cazul în care firmele importatoare nu
respectă preţurile minime la import, acestora li se pot anula autorizaţiile de import
şi li se pot aplica, după caz, taxe antidumping sau taxe compensatorii.
Preţurile maxime la import se stabilesc de către statele importatoare, atunci
când unele firme exportatoare străine deţin o pondere importantă din consumul ţării
de import şi îşi permit, prin preţ înalt, să controleze piaţa. Ca răspuns la un
asemenea pericol de creştere a preţurilor, ţara importatoare se apără, luând măsura
de a fixa preţuri maxime la import. Nivelul acestora nu va depăşi totuşi preţurile
similare comercializate pe piaţa internă sau depăşirea va fi redusă la 2-6 procente.
7.2.3. Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal
În literatura de specialitate, aceste impozite şi taxe poartă denumirea de
ajustări fiscale la frontieră (AFF), fiind considerate bariere netarifare. Deşi, în
general, produsele importate sunt supuse aceluiaşi regim fiscal ca şi bunurile
autohtone, discriminarea de tratament faţă de mărfurile din import constă în baza
diferenţiată de impunere a impozitelor şi taxelor respective. Astfel, în timp ce
pentru produsele indigene baza de impunere sunt preţurile cu ridicata, la produsele
importate baza de impunere este preţul de import în condiţia de livrare CIF, la care
se adaugă taxa vamală şi mai ales alte taxe percepute la import. În acest fel, bariera
netarifară constă în faptul că preţul produsului importat depăşeşte sensibil preţul
bunului produs în ţara cumpărătoare. Această situaţie face ca produsul de import să
devină mai puţin competitiv, ceea ce determină inclusiv o limitare a importului
respectiv. În politica comercială netarifară, ajustările fiscale la frontieră se prezintă,
de regulă, sub formă de taxă asupra valorii adăugate (TVA), aplicată bunurilor de
consum, taxa în cascadă, acciza (care se percepe la bunurile de consum considerate
de lux), taxele portuare, taxele statistice, consulare, oculte (ascunse) aplicate, în
general, asupra bunurilor destinate consumului productiv etc. Cumulul acestor taxe
(aparent luate individual, unele având un nivel redus) constituie totuşi o serioasă
restricţie netarifară practicată de state, devansând cu mult nivelul taxei vamale.
38
Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1993, p.425.
7.2.4. Taxele de retorsiune se aplică de către state în cazul în care mărfurile
provenite din străinătate se vând la preţuri neloiale, respectiv, se practică, fie
preţuri de dumping de către firmele comerciale, fie preţuri subvenţionate de la
bugetul statelor exportatoare. Ca răspuns la practicile neloiale, care, prin preţurile
joase de vânzare, destabilizează producţia internă a statului importator, făcând
aproape imposibilă comercializarea mărfurilor indigene, în politica comercială
externă a statelor se aplică, ca instrumente de apărare, taxele antidumping şi taxele
compensatorii. Atunci când aceste taxe sunt foarte mari, utilizarea lor de către state
are un scop vădit protector.
Taxele antidumping constituie impuneri suplimentare celor vamale care se
aplică importurilor la preţuri de dumping, respectiv, la preţuri mult mai mici decât
preţurile pieţei internaţionale. Astfel de măsuri netarifare se aplică atunci când s-a
produs sau este iminentă ameninţarea producerii unui prejudiciu important
producţiei interne existente sau când, prin practicarea preţurilor de dumping, se
determină întârzierea considerabilă a creării unei astfel de industrii în ţara
importatorului. Codul antidumping din anul 1969, revizuit la Rundele de negocieri
GATT (Tokio şi Uruguay), au precizat situaţiile de dumping. Pentru a determina o
situaţie de dumping sunt necesare trei elemente cumulative: dovedirea practică a
preţurilor de dumping, existenţa unui prejudiciu grav şi o legătură cauzală între
preţurile anormal de scăzute şi cauzarea prejudiciului pretins. Organizaţia Mon-
dială a Comerţului, în Raportul anual pe anul 2001, releva faptul că la 30 iunie
2001 erau în vigoare 1121 de măsuri antidumping, din care cele mai numeroase
fuseseră luate de SUA (300), Uniunea Europeană (190), Africa de Sud (104),
India (91), Canada (88) şi Mexic (80).
Taxele compensatorii (antisubvenţie) reprezintă taxe suplimentare percepute
de către ţara importatoare, peste taxele vamale, în vederea neutralizării oricărei
prime sau subvenţii acordate, direct sau indirect, la producerea mărfii sau exportul
produsului străin. Deci, dacă în cazul taxelor compensatorii sunt vizate bunurile
subvenţionate la nivel de stat exportator, în ce priveşte taxele antidumping, ele se
aplică la nivelul firmelor comerciale ce utilizează preţuri de dumping pentru
pătrunderea în forţă pe piaţa externă. Conform Codului asupra subvenţiilor şi
taxelor compensatorii adoptat la Runda Tokio şi revizuit la Runda Uruguay,
instituirea de taxe cumpensatorii va putea fi făcută ca urmare a unor anchete, care
au determinat existenţa gradului şi efectul subvenţiei, respectiv, cauzarea unui
prejudiciu important unei ramuri de producţie naţională sau producerea unei
întârzieri sensibile în crearea unei ramuri productive naţionale în ţara
importatorului. Conform aceleiaşi surse menţionate anterior, la 30 iunie 2000 erau
în vigoare 95 de măsuri sub formă de taxe compensatorii, din care numărul cel mai
mare a fost aplicat de SUA (46), Uniunea Europeană (13) şi Mexic (10).
7.2.5. Depozitele (depunerile) prealabile la bancă în valută la import
Una din măsurile eficiente de politică comercială netarifară luate de state
pentru descurajarea creşterii importurilor sau diminuarea deosebită a acestora
constă în obligativitatea beneficiarului unei licenţe de import de a crea o rezervă
bancară în valută (de obicei, la banca centrală). Mărirea depozitului este stabilită în
general ca o cotă procentuală din valoarea importului, iar perioada acestei rezerve
poate atinge şi 6 luni înaintea efectuării importului. La sfârşitul deceniului şapte şi
începutul deceniului opt al secolului al XX-lea, ţări dezvoltate, ca Marea Britanie,
Spania şi Italia, în perioade de dezechilibru al balanţei de plăţi externe, au practicat
astfel de depozite, ca şi ţări în curs de dezvoltare, precum Brazilia şi Turcia.
Deoarece sumele depuse la bancă nu sunt purtătoare de dobânzi, firma impor-
tatoare, în cazul în care nu renunţă la cumpărarea mărfii de pe piaţa externă, va
căuta să recupereze blocarea sumei depuse şi pierderea dobânzii, prin solicitarea
unor reduceri de preţ din partea exportatorului străin. Aşa se explică faptul că
depozitele prealabile în valută la import reprezintă bariere netarifare în calea
mărfurilor provenite din străinătate, care determină reducerea preţului, iar când nu
este posibil, reducerea importurilor, din cauza costului ridicat al acestora39.
7.3. Bariere netarifare privind limitarea importurilor prin formalităţi

vamale şi administrative
În mod firesc, aplicarea de formalităţi vamale şi administrative n-ar trebui să
constituie bariere în calea importului. Acestea pot deveni însă obstacole netarifare
când prin aplicarea de diferite măsuri, îndeosebi în vamă, se urmăreşte limitarea
importurilor.
7.3.1. Evaluarea mărfii în vamă
De modul în care este stabilită valoarea mărfii în vamă depinde şi nivelul
încasărilor bugetare ale statelor, rezultate din aplicarea taxei vamale, TVA, acciza
etc.Firmele comerciale de import urmăresc ca evaluarea mărfii să se facă la un preţ
mai mic la frontieră, în timp ce statul are interesul ca preţul extern (costul mărfii
plus transportul şi asigurarea) să fie mai mare,pentru ca prin taxe la frontieră să
încaseze venituri pentru buget. Iniţial, în Statutul GATT (1947) şi Convenţia
internaţională de la Bruxelles (1950) s-au prevăzut metode de evaluare. Ulterior, la
Runda Tokyo s-a adoptat Codul de conduită privind evaluarea vamală şi s-au
stabilit 5 metodologii (intrate în vigoare în 1981). Dar şi în prezent, există încălcări
ale reglementărilor. Evaluarea mărfii în vamă, la un preţ mai ridicat, de către
autorităţile ţării importatoare, constituie un real obstacol netarifar practicat de statul
cumpărător, ca instrument de limitare a importurilor.
7.3.2. Documente şi formalităţi suplimentare cerute la import
Existenţa, în lume, a peste 150 de state în curs de dezvoltare ridica serioase
probleme în calea exportului acestora atunci când statele importatoare solicită un
mare număr de documente şi formalităţi. De aceea, dificultăţile în completarea
documentelor, penalizările în caz de greşeli reprezintă piedici netarifare importante
de natură să diminueze exporturile multor ţări, deşi GATT (acum OMC), Camera
de Comerţ Internaţională şi Organizaţia Mondială a Vămilor se preocupă de
această problemă.
39
Academicianul Costin Kiriţescu, în lucrarea Relaţii valutar-financiare interna-
ţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.196-205, a tratat această
problemă pe larg în capitolul XVII: „Instrumente valutar-financiare defensive şi ofensive”.
7.4. Bariere netarifare derivate din participarea statului
la activităţile comerciale
În această categorie de bariere netarifare intră: favorizarea firmelor naţionale
atunci când se organizează licitaţii pentru achiziţii guvernamentale; acordarea unor
avantaje şi facilităţi suplimentare firmelor de stat (în defavoarea firmelor străine
concurente); instituirea monopolului de stat asupra importului unor produse, prin
stabilirea de preţuri ridicate, care conduc la contracţia importurilor.
7.4.1. Achiziţiile guvernamentale (pentru piaţa publică)
A existat o practică a statelor ca aprovizionarea instituţiilor sale (ministere,
departamente, organe centrale bugetare) să se facă, îndeosebi, de către firmele
naţionale, chiar dacă acestea sunt ca preţ mai scumpe şi de o mai scăzută calitate.
Bineînţeles că în aceste situaţii se discriminează importurile, deci firmele
exportatoare străine, astfel de procedee fiind şi ele importante bariere netarifare. În
vederea reducerii şi eliminării acestor obstacole şi pentru a se crea condiţii normale
de concurenţă pe pieţele externe, la Runda Uruguay s-a adoptat Acordul cu privire
la achiziţiile guvernamentale. Acordul a precizat că se încadrează în reglementările
sale licitaţiile de o valoare egală sau superioară celei de circa 195.000 dolari (sumă
stabilită în 1981). Acordul inserează şi clauze privind tratamentul special şi
diferenţiat în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Nerespectarea acordului
constituie o barieră tarifară care limitează importurile.
7.4.2. Comerţul de stat
Activităţile desfăşurate de întreprinderile de stat în planul relaţiilor comer-
ciale internaţionale au făcut obiectul unei permanente supravegheri din partea
GATT, iar în prezent de către OMC. Aceasta, întrucât experienţa arată că statele
oferă, uneori, întreprinderilor sale facilităţi de ordin fiscal sau de altă natură, în
felul acesta dezavantajând firmele străine concurente. Asemenea privilegii acordate
întreprinderilor de stat autohtone reprezintă, în fapt, obstacole de tip netarifar în
comerţul exterior internaţional, îndreptate împotriva firmelor din alte ţări,
interesate să-şi promoveze exporturile.
7.5. Bariere netarifare izvorâte din standardele tehnice şi de calitate

aplicate produselor importate
Normele şi reglementările care sunt adoptate de state şi cele ce s-au convenit
la GATT în Runda Tokyo, prin Acordul privind obstcolele tehnice în calea
comerţului, reprezintă măsuri justificate, de natură să protejeze sănătatea consu-
matorilor, inclusiv prin norme sanitare şi fitosanitare, securitatea publică şi mediul.
Atunci, însă, când statele participante la circuitul de bunuri internaţional adoptă
norme şi reglementări proprii, diferite de cele din Acordul sus-amintit, acestea se
constituie în obstacole deghizate în calea schimburilor comerciale externe, prin
caracterul lor arbitrar sau nejustificat.
7.5.1. Normele sanitare şi fitosanitare
Aceste norme sunt stabilite de către state în scopul protejării oamenilor şi
animalelor. Aria de răspândire a protecţiei cuprinde produsele alimentare,
medicamentele, unele produse chimice, animalele vii, seminţele, fructele, legumele
etc. În cazul în care reglementările prevăzute de state la import, necesitând şi
cheltuieli suplimentare de omologare sau certificare, condiţiile şi normele
respective sunt greu de îndeplinit, îndeosebi de ţările în curs de dezvoltare, ele
devin obstacole în calea comerţului. Pentru armonizarea cadrului juridic
internaţional în acest domeniu, la Runda Tokyo s-a convenit Codul de normalizare,
iar la Runda Uruguay s-a adoptat Acordul privind măsurile sanitare şi fitosanitare.
Pe plan mondial, în comerţul cu produse agroalimentare există patru categorii de
obstacole sanitare şi fitosanitare: obstacole chimice, obstacole microbiologice,
obstacole legate de prezenţa insectelor şi rozătoarelor şi obstacole legate de
etichetaj40.
7.5.2. Normele de securitate în utilizarea produselor
Astfel de reglementări se referă la bunurile care sunt utilizate fie în consumul
productiv, fie în consumul individual şi pentru care se cer condiţii de calitate,
igienă şi securitate a muncii. Abaterea de la aceste standarde prin alte normative ale
unor state, a accelerat procesul de armonizare a normelor respective, care s-a
convenit la Runda Tokyo.
7.5.3. Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea
Aceste norme pot deveni şi ele obstacole netarifare la import, îndeosebi
pentru ţările în curs de dezvoltare, care nu dispun de tehnologia necesară prezen-
tării mărfurilor, în magazinele din reţeaua performantă şi uneori sofisticată aflată
pe piaţa ţărilor dezvoltate. Caracterul pronunţat diferenţiat al normelor respective,
faţă de cele convenite la nivel internaţional, poate conduce la obstacole de netrecut
pentru penetrarea pe unele pieţe externe sau, efectiv, la ieşirea de pe alte pieţe.
Caseta 4
Alte obstacole netarifare practicate în politica comercială, în secolul XX
1. Propaganda comercială în favoarea produselor indigene reprezintă un
obstacol netarifar. Afişele şi inscripţiile existente pe pieţele importatoare ori
slogane din arsenalul politicii de marketing, care îndeamnă la cumpărarea de
mărfuri autohtone, de genul celui folosit în Marea Britanie cu mai multe decenii
în urmă: buy british goods, erau de natură să distorsioneze cererea de mărfuri
străine. Această restricţie netarifară de natură să limiteze importul face parte
din aşa-numitul protecţionism emoţional, prin care se face apel la sentimentele
naţionale. (a se vedea Liesel Quambusch, Non-tariff barriers to Trade, în
„Intereconomica”, nr. 3/4, 1997, p.80).
2. Acordarea condiţionată a tranzitului mărfurilor din import prin
porturile unei ţări reprezintă tot o restricţie netarifară. Este cazul în care o ţară
acceptă să-i fie tranzitat teritoriul numai dacă marfa respectivă ajunsă într-un
40
Clasificarea a fost preluată din N.Sută şi Sultana Sută-Selejan, Comerţul
internaţional şi politici comerciale contemporane, vol. I, Editura Economică, Bucureşti,
2003, p.129.
port al acesteia a fost transportată cu vase aparţinând flotei sale. Un astfel de
exemplu l-a oferit Austria, care, în perioada interbelică, era de acord cu
tranzitarea teritoriului său de către mărfurile străine sosite în porturile din
Viena şi Linz, numai dacă bunurile fuseseră transportate pe Dunăre cu vase
austriece (Victor Bădulescu, Tratat de politică comercială. Comerţ exterior şi
schimburi internaţionale, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1946, p. 205).
3. Recurgerea la măsuri de salvgardare constituie o practică de politică
comercială şi de protecţie pe care statele o aplică, în circumstanţe excepţionale,
pentru a face faţă creşterilor masive şi rapide ale unor importuri, de natură să
aducă un prejudiciu grav producătorilor interni. După instrumentele utilizate în
astfel de situaţii, măsurile de salvgardare pot fi încadrate şi în politica tarifară,
căci, în situaţiile deosebite menţionate, se aplică de către state suprataxe vamale
pe perioade limitate de timp. Dar aceleaşi măsuri de salvgardare pot face parte
şi din componenta netarifară a politicii comerciale externe în cazul în care
măsura de protecţie constă în aplicarea de restricţii cantitative. Este totuşi de
menţionat că, în perioada 1950-1993, s-au aplicat 151 măsuri de salvgardare,
faţă de utilizarea, numai pe parcursul anilor ’80 din secolul XX, a 3600 măsuri
antidumping, câteva măsuri antisubvenţii şi peste 300 de limitări valutare la
export (a se vedea D.Negrescu, op.cit., p.313).
Măsurile de politică netarifară sunt prezentate sintetic în schema 2
Schema 2
BARIERE PRACTICATE LA IMPORT
IN CADRUL POLITICII COMERCIALE NETARIFARE
Categorii de
Tipul de barieră
bariere
1. Limitarea • interdicţii la import totale temporare
cantitativă directă (prohibiri) parţiale selective
a importului
• contingente de import globale
bilaterale (individual,
pe ţări)
• licenţe de import
automate globale
neautomate individuale
deschise (din specifice

categoria celor (din
automate) categoria
• limitări “voluntare” la celor
export (autolimitări) bilaterale neautomate)
multilaterale
• acorduri privind
comercializarea ordonată a
produselor
2. Limitarea • prelevări variabile la
importului prin import
influenţarea
• preţuri minime şi maxime
preţului
la import
• ajustări fiscale la taxa asupra valorii
frontieră adăugate
(taxe paratarifare)
taxa în cascadă
acciza
taxe oculte (ascunse)
taxe portuare
taxe statistice
taxe sanitare
taxe consulare
anti-dumping
• taxe de retorsiune
compensatorii
• depozite (depuneri)
prealabile la bancă în
valută la import
3. Limitări care • evaluarea valorii
decurg din forma- mărfurilor în vamă
lităţile vamale şi
• documente şi formalităţi
administrative
suplimentare cerute la
privind
import
importurile
4. Limitări care • achiziţii guvernamentale
derivă din (piaţa publică)
participarea
• comerţul de stat
statului la
activităţile • monopolul de stat asupra
comerciale importului anumitor
produse
5. Bariere tehnice • norme sanitare şi
privind fitosanitare
importurile
• norme de securitate în
utilizarea produselor
• norme privind ambalarea,
marcarea şi etichetarea
Autori: prof. univ. dr. Octavian Gh. Botez şi lector univ. dr. Mădălina Militaru

8. POLITICA COMERCIALĂ EXTERNĂ PROMOŢIONALĂ
ŞI DE STIMULARE A EXPORTULUI DE MĂRFURI
ŞI INSTRUMENTELE SALE
Conceptul de promovare şi stimulare a exportului a evoluat mult în timp,

fiecare stat încercând în politica sa comercială externă să utilizeze o gamă cât mai
largă de metode, tehnici, instrumente şi pârghii economico-financiare având ca
scop creşterea exporturilor şi, pe această cale, a încasărilor valutare.
În evoluţia conceptului de promovare şi stimulare a exportului din ultima
jumătate de secol, un rol important l-au avut negocierile privind armonizarea
punctelor de vedere ale statelor în cadrul GATT. De la intrarea sa în funcţiune, în
1948, când, în cadrul celor 23 de membri fondatori, erau dominante poziţiile ţărilor
dezvoltate, şi până la crearea OMC, în 1995 (care, în prezent, numără peste 150
membri), conceptul de promovare şi stimulare a exportului a evoluat şi în funcţie
de particularităţile ţărilor în curs de dezvoltare, a căror poziţie a fost exprimată
îndeosebi cu prilejul sesiunilor UNCTAD. Acest fapt se datorează marilor decalaje
tehnologice, comerciale, financiare etc. ce despart cele peste 160 de ţări în curs de
dezvoltare de cele circa 30 de ţări dezvoltate. Din acest motiv au şi fost adoptate o
serie de facilităţi în materie de stimulare a exportului în favoarea ţărilor în curs de
dezvoltare şi, ulterior, a ţărilor în tranziţie, reflectate în prevederile Codului pentru
Subvenţii şi Măsuri Compensatorii convenit la rundele de negocieri comerciale
multilaterale din cadrul GATT, respectiv Runda Tokyo şi Runda Uruguay. La
această din urmă rundă, Codul a şi fost îmbunătăţit prin restructurarea subvenţiilor
pentru export pe trei categorii: interzise, permise, dar care sunt acţionabile, şi
permise (Caseta 5).
Semnificativ este faptul că, în prezent, în contextul procesului de globalizare
şi regionalizare, au devenit necesare noi evaluări în plan conceptual în ceea ce
priveşte stimularea exportului. Aceasta, întrucât, în prezent nu se mai abordează
numai problematica stimulării exportului de produse industriale, cum se făcea cu
câteva decenii în urmă, ci se are în vedere şi stimularea exportului de produse
agricole şi, mai nou, stimularea exportului de servicii comerciale internaţionale.
În acelaşi context, menţionăm Acordul încheiat în cadrul OCDE (Organizaţia
de Cooperare şi Dezvoltare Economică) prin care ţările membre şi-au armonizat
poziţiile privind acordarea de credite pentru export. Totodată, Uniunea Europeană
încearcă realizarea unui consens prind modul de acordare a ajutorului de stat,
inclusiv în domeniul stimulării exportului. Este important, totuşi, de subliniat că,
până în prezent, nu există, în cadrul Uniunii Europene, o politică comună în
materie de ajutor direct şi indirect pentru export, în afară de politica agrară
comună.
8.1. Experienţa internaţională în domeniul promovării
şi stimulării exportului
Studierea metodelor şi tehnicilor de promovare şi stimulare a exporturilor
mai multor state din diferite continente ale lumii (tabelul 1) ne-a permis formularea
următoarelor concluzii:
– în primul rând, experienţa internaţională dovedeşte faptul că pe glob
acţionează o mare diversitate de instrumente de natură să contribuie decisiv la
promovarea şi stimularea exportului statelor;
– în al doilea rând, o parte din instrumentele utilizate au menirea de a
promova exportul, respectiv de a face cunoscută clienţilor străini oferta de export
a statelor lor prin participări la târguri şi expoziţii, editarea de prospecte şi cata-
loage, organizarea de misiuni economice şi comerciale, de reprezentanţe oficiale în
străinătate în cadrul ambasadelor;
– în al treilea rând, o altă parte importantă din instrumente are ca obiect
stimularea exporturilor, respectiv vizează încurajarea producătorului în efec-
tuarea exportului pe baza unor condiţii avantajoase pe linie de creditare, asigurare
şi garantare, precum şi firmele comerciale specializate în export, prin acordarea de
sprijin financiar pentru organizarea reţelei logistice în străinătate (depozite, maga-
zine de prezentare şi vânzare, reprezentanţe comerciale etc.), pentru pătrunderea
pe noi pieţe, atât cu produse, cât şi cu servicii;
– în al patrulea rând, sunt ţări care pun un accent deosebit în promovarea şi
stimularea exportului pe instrumentele bancare (Polonia, Turcia, Grecia, Ger-
mania), în timp ce alte state acordă atenţie prioritară utilizării de măsuri energice de
pătrundere pe pieţele externe (Italia, Africa de Sud, Australia);
– în al cincilea rând, unele ţări, cum sunt Coreea de Sud, Chile, acordă o
importanţă deosebită instrumentelor de promovare şi stimulare a exportului bazate
pe aplicarea înaltei tehnologii în acest domeniu, respectiv dotarea cu tehnică de
calcul adecvată, realizarea unui sistem informatizat integrat de comerţ exterior,
acordarea de facilităţi în vederea dezvoltării comerţului electronic;
– în al şaselea rând, sunt ţări, ca Ungaria, Australia, în care funcţionează
Fondul de promovare a exportului, finanţat anual de la bugetul de stat, al cărui
rol este de a asigura firmelor producătoare pentru export şi firmelor specializate în
export stimulente consistente pentru o penetrare viguroasă pe pieţele externe.
În acelaşi context al studierii experienţei statelor în promovarea şi stimularea
exportului sunt semnificative exemplele Poloniei şi Braziliei, prin măsurile
coerente luate în acest domeniu (casetele 6 şi 7).
După cum a fost lesne de observat, tipologia măsurilor de încurajare a
exportului prezintă particularităţi de la un stat la altul. În literatura noastră de
specialitate s-a optat pentru împărţirea acestor măsuri în două categorii: măsuri
promoţionale şi măsuri de stimulare41.
41
Adrian Constantinescu a prezentat această clasificare în teza sa de doctorat
Tendinţe pe plan internaţional în utilizarea stimulării exporturilor, ASE, Bucureşti, 1982,
având conducător ştiinţific pe prof. univ. dr. Nicolae Sută.
Caseta 6
POLONIA
Pachetul de măsuri „PRO - EXPORT”
1993
1) Măsuri pe linia cursului valutar
2) Măsuri privind regimul devizelor
3) Măsuri în domeniul impozitelor şi taxelor
4) Măsuri pe linia subvenţiilor
5) Stimulente prin creditare, asigurare şi garantarea creditelor
6) Stimulente vamale
7) Măsuri de politică comercială prin încheierea de convenţii

şi acorduri pentru acces pe alte pieţe.
8) Măsuri pe linia promovării exportului
9) Multiplicarea informaţiilor comerciale pe baza creării unui

sistem informaţional modern
10) Stimularea cercetării ştiinţifice de comerţ exterior şi

tehnologice
11) Sprijinirea acţiunilor de pregătire şi specializare de

comerţ exterior
12) Alte măsuri de stimulare (pe linie de transport şi comunicaţii).

Caseta 7
BRAZILIA
MECANISME DE STIMULARE A EXPORTULUI
1) Facilităţi fiscale şi vamale prin

PROGRAMME SPECIALE PENTRU EXPORT
(B E F I E X)
2) Facilităţi în domeniul creditului
- înainte de expediţia mărfurilor:
PROGRAM DE FINANŢARE A EXPORTULUI

DE MAŞINI ŞI ECHIPAMENTE (F I N A M E X)
- după expediţia mărfurilor:
PROGRAM DE FINANŢARE A EXPORTULUI

DE BUNURI ŞI SERVICII NAŢIONALE
(P R O E X)
3) Sprijin financiar pentru pregătire profesională, studii,

informaţii comerciale, acţiuni promoţionale
PROGRAM DE SPRIJINIRE A COMERŢULUI
EXTERIOR
4) Crearea de ZONE INDUSTRIALE PENTRU

EXPORT

8.2. Politica comercială externă promoţională a exportului
Această subcomponentă importantă a politicii comerciale externe cuprinde
măsurile cu contribuţie parţială şi integrală de la bugetul de stat ce au ca scop a se
face cunoscut potenţialul de export al economiei, respectiv al firmelor naţionale.
Finalitatea efortului financiar, material şi uman, a utilizării acestui ansamblu
de acţiuni constă în a convinge clienţii străini să ia decizii de cumpărare a
produselor oferite la export42.
Cele mai importante măsuri promoţionale ale exportului luate de către stat,
cu suportarea cheltuielilor de la buget, sunt următoarele:
• iniţierea, negocierea şi semnarea de acorduri, convenţii comerciale şi alte
aranjamente care să permită accesul pe pieţele străine în condiţii cât mai favorabile
(bazate pe un regim preferenţial sau regimul naţional43, precum şi pe clauza
naţiunii celei mai favorizate);
• organizarea de misiuni comerciale de prospectare a pieţei şi încheierea de
contracte de export;
• încurajarea participării firmelor la târguri şi expoziţii internaţionale în
străinătate şi la manifestări pe teritoriul naţional pentru o mai promptă informare a
clienţilor externi asupra potenţialului de export;
• organizarea atât a reţelei de secţii comerciale ale ambasadelor în ţările
partenere, cât şi încurajarea creării de reprezentanţe comerciale în străinătate a
asociaţiilor profesionale de ramură sau a firmelor exportatoare;
• sprijinirea creării de centre de comerţ exterior naţionale, de asociaţii
patronale având ca atribuţii stimularea exportului şi de oficii de informare şi
documentare care să acorde asistenţă, îndeosebi întreprinderilor mici şi mijlocii
având producţie de export sau firmelor comerciale exportatoare;
• suportarea parţială de la bugetul de stat a realizării de studii de piaţă şi pe
produse şi grupe de produse la solicitarea asociaţilor de ramură, patronatelor şi
firmelor producătoare şi exportatoare;
• suportarea cheltuielilor pentru acţiuni de publicitate şi reclamă pe produse
şi grupe de produse, precum şi a editării şi distribuirii de buletine informare privind
oferta de export, inclusiv prin Internet.
Este de reţinut că astfel de măsuri promoţionale au devenit o practică
generală în politica comercială externă. Totodată, un asemenea ansamblu de măsuri
nu este considerat a fi de natură să creeze o concurenţă neloială în schimburile
comerciale.
42
Ovidiu Puiu, Politici economice internaţionale, Editura Independenţa Economică,
2000, p. 87.
43
Regimul naţional este clauza, înscrisă în tratatele economice, prin care părţile sunt
obligate să acorde persoanelor fizice şi juridice străine un tratament similar, în materie de
impozite şi de reglementări interne, celor autohtone. Clauza regimului naţional este denu-
mită şi principiul posibilităţilor egale, deoarece, cu unele excepţii, părţile au posibilitatea
de a beneficia reciproc pe teritoriul celuilalt stat semnatar de aceleaşi drepturi şi avantaje de
care beneficiază conaţionalii.
8.3. Politica comercială externă de stimulare a exportului
În politica lor comercială externă, statele iau şi măsuri care modifică
condiţiile normale de concurenţă faţă de mărfurile firmelor provenite din alte ţări.
Prin aceste stimulente se influenţează creşterea veniturilor firmelor de la bugetul de
stat, fie prin acordarea de sume încasate suplimentar de la bugetul de stat, fie prin
aprobarea de renunţări sau reduceri ale cotelor de impozitare în favoarea firmelor
respective indigene.
În tipologia stimulentelor exporturilor de mărfuri se încadrează atât
stimulentele pe care le acordă înseşi firmele, la nivel deci microeconomic, cât şi
mai ales stimulentele la nivel macroeconomic, în care statul se implică direct.
În cazul stimulentelor la nivel microeconomic pentru încurajarea exportului,
acestea se acordă atunci când au loc reduceri ale costurilor de fabricaţie,
îmbunătăţirea calităţii produselor, creşterea performanţelor tehnico-economice, sub
formă de stimulente personale (prime, sporuri).
Cele mai utilizate stimulente în practica internaţională sunt stimulentele la
nivel macroeconomic, respectiv cele acordate de autorităţile de stat (stimulente
bugetare, fiscale, financiar-bancare şi valutare).
8.3.1. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară
Printre instrumentele de creştere a competitivităţii exportului, un loc deosebit
de important îl are bugetul statelor. Măsurile bugetare în vederea stimulării
exportului îmbracă forma transferurilor în bani efectuate de stat în favoarea
producătorilor şi veniturilor acestora. Stimulentele bugetare se înscriu în grupa
cheltuielilor statului pentru încurajarea exportului şi atrag o reacţie mai puternică din
partea partenerilor externi, mai ales în cazul celor acordate activităţii productive. Şi
aceasta, deoarece ele sunt considerate ca mijloace de stimulare a exportului de natură
să provoace o concurenţă neloială evidentă. Din această cauză, aria utilizării
stimulentelor bugetare este, în general, mai restrânsă, datorită existenţei riscului
aplicării de către ţările importatoare a unor măsuri anti-subvenţie.
Măsurile de stimulare a exporturilor de natură bugetară sunt următoarele:
a) Subvenţiile directe de export reprezintă un instrument de sprijin acordat de
stat întreprinderilor producătoare sub formă de sume de bani, pentru a face
competitive preţurile de vânzare pe pieţele externe, atunci când costurile de
producţie sunt mai mari decât nivelul mondial. Astfel de subvenţii sunt practicate,
îndeosebi, de ţările în curs de dezvoltare care depun eforturi pentru a sprijini cât
mai activ exportul de noi produse industriale realizate de acestea. În aceeaşi
categorie de subvenţii se află şi livrările de materii prime ce sunt achiziţionate de
firmele producătoare pentru export la preţuri mai mici practicate special de către
stat. De obicei, în ţările dezvoltate, aceste subvenţii sunt acordate produselor
agricole. În astfel de cazuri, conform regulilor internaţionale, ţările importatoare
pot aplica taxe anti-subvenţie, ca măsură de contracarare a influenţei negative
înregistrate asupra cumpărării de către consumatori a produselor indigene.
b) Primele directe de export sunt sume de bani care se acordă de la bugetul
statului îndeosebi producătorilor din agricultură pentru a creşte volumul expor-
turilor în străinătate (o sumă în monedă naţională la tona de produs agricol
exportat). Sunt situaţii când prima de export se acordă în vederea stimulării unor
anumite mărfuri, dar şi în scopul orientării geografice a bunurilor respective către
pieţe externe de interes major pentru un stat44.
c) Subvenţiile indirecte de export. Pentru a se asigura un cadru instituţional
propice încurajării producătorilor şi firmelor comerciale orientate către export, cu
prioritate stimulării întreprinderilor mici şi mijlocii, statele sprijină crearea
instituţiilor guvernamentale şi neguvernamentale de genul centrelor de comerţ
exterior şi asociaţiilor profesionale. Acestea desfăşoară activităţi complexe, de
natură să acorde asistenţă producătorilor şi firmelor exportatoare, cu suportarea
parţială sau integrală a costului unor acţiuni promoţionale (participări la târguri şi
expoziţii, elaborarea de studii de piaţă, organizarea de campanii de reclamă şi
publicitate).
8.3.2. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură fiscală
În literatura de specialitate din ţara noastră45, aceste măsuri se împart în două
mari categorii: facilităţi fiscale pentru mărfurile exportate şi facilităţi fiscale
acordate exportatorilor.
a) Facilităţile fiscale pentru mărfurile exportate
Acestea constau în degrevări ale impozitului pe venit, şi anume, exonerarea
(scutirea), diminuarea sau rambursarea acestuia. Scopul acestor facilităţi fiscale,
respectiv sumele datorate în mod normal la bugetul de stat de către firmele
producătoare şi exportatoare, este de a crea fonduri suplimentare ale acestor firme
pentru investiţii moderne, cât şi pentru acţiunile promoţionale pe pieţele externe.
Gradul de facilităţi este direct proporţional cu ponderea valorii adăugate în
produsele finite destinate exportului.
În aceeaşi categorie de facilităţi fiscale se încadrează şi stimulentele de ordin
vamal la import, în sprijinul exportului. În acest cadru se înscrie admiterea
temporară, prin care se scutesc de aplicarea taxei vamale de import materiile prime
semifabricate, subansamblurile, care urmează să fie reexportate sub formă de
produs finit (operaţiunea cunoscută sub denumirea de lohn activ). Tot aici plasăm
şi cealaltă formă de stimulare: drawback, în care taxa vamală la bunurile importate
în vederea fabricării produsului finit este restituită la vama pe unde se exportă
marfa respectivă.
Zonele libere şi porturile franco, ca şi antrepozitele vamale constituie, de
asemenea, exemple de locuri unde se acordă facilităţi fiscale de ordin vamal, în
sensul neaplicării taxelor vamale de import la intrarea mărfurilor străine pe
teritoriul lor special. Aceste facilităţi pot fi încadrate la instrumentele de stimulare
a exportului în cazul în care produsele din spaţiile speciale amenajate iau drumul
străinătăţii, fie sub forma iniţială, provenită din import, în situaţii conjuncturale în
care se obţin preţuri superioare, fie într-o nouă formă, cu valoare adăugată ridicată.
b) Facilităţile fiscale acordate exportatorilor
În practica internaţională regăsim şi forma de stimulare prin reducerea
impozitului pe profit (îndeosebi pentru firmele care investesc în producţia destinată
44
Aspect relevat de N. Sută şi Sultana Sută-Selejan în Comerţ internaţional şi
politici comerciale contemporane, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, p. 132-133.
45
N. Sută, Sultana Sută-Selejan, op. cit., p. 133-134.
exportului). Având un impact puternic asupra producătorilor care exportă, aceste
facilităţi fiscale sunt apreciate, în fapt, ca prime indirecte de export.
8.3.3. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiar-bancară46
În opinia autorului lucrării de faţă, acest pachet de măsuri are cea mai mare
importanţă în sistemul de stimulare a exportului utilizat de state. Căci fondurile de
împrumut suplimentare în monedă naţională şi în valută în regim preferenţial şi în
dimensiuni suficiente sunt decisive în dezvoltarea producţiei de export şi
încurajarea firmelor comerciale exportatoare. Iar aceste fonduri sunt cu atât mai
necesare, ca mărime, cu cât obiectul exportului îl formează mărfurile cu ciclu lung
de fabricaţie, precum produsele care necesită un import prealabil de materii prime,
subansamble şi echipamente sau bunurile ce au ca destinaţie pieţe externe de
interes major pentru statul respectiv.
Principalele instrumente de finanţare a exporturilor prin instituţii publice sau
private sunt: creditele de export şi asigurarea sau garantarea acestora.
a) Creditele de export reprezintă pârghia cea mai importantă de stimulare a
exportului de bunuri, fiind una din componentele cele mai de seamă ale efortului de
atingere a nivelului de competitivitate necesar obţinerii succesului în concurenţa cu
produse similare ce provin din alte ţări. Specificitatea acestor credite de export
constă în condiţiile avantajoase care se acordă producătorilor şi firmelor comerciale
exportatoare, din punct de vedere al duratei şi bonificaţiei la dobânzi. Aceste
credite de export îmbracă trei forme: creditul cumpărător, creditul furnizor şi liniile
de credit. Creditele de la bănci, instituţii publice sau private specializate primite de
către producători vizează atât perioada de dinainte a expediţiei mărfii, cât şi cea de
după expediţie.
În afara finanţării avantajoase amintite, care se acordă, de regulă, pe termene
scurte (sub 2 ani), pentru exporturile de maşini şi echipamente ce necesită
comercializarea în condiţii de credit pe termen mediu (durata acestuia este de 2-5
ani), pentru obiective şi instalaţii complexe se practică aşa-numitele credite de
asistenţă pe termene lungi (10-15 ani) şi foarte lungi (40-50 ani) în condiţii de
favoare, cu dobânzi foarte mici sau fără dobândă, cu perioadă de garanţie lungă
etc47.
Instituţiile de finanţare a exporturilor se găsesc mai ales în ţările dezvoltate:
în SUA, Export-Import Bank şi Agenţia Americană pentru Dezvoltare Inter-
naţională; în Germania, AusfuhrKredit A.G.; în Franţa, Banque Française pour
46
În deceniul al 8-lea al secolului trecut, această problematică a fost tratată de acad.
Costin Kiriţescu în lucrarea Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 164-166; în deceniul al 9-lea, de Constantin Moisuc
(coordonator) în Relaţii valutar-financiare şi de plăţi internaţionale, ASSP, Bucureşti,
1981, p. 150-164, Paul Bran, Mecanismul monetar actual, Editura Ştiinţifică şi Enci-
clopedică, Bucureşti, 1984, Mariana Negruş, Relaţii valutar-financiare şi de plăţi
internaţionale, ASSP, Bucureşti, 1985, iar în deceniul al 10-lea, de acad. Iulian Văcărel, în
Relaţii Financiare Internaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 237-242,
şi de Paul Bran, în Relaţii Financiare şi Monetare Internaţionale, Editura Economică,
Bucureşti, 1995, p. 229-231.
47
Nicolae Sută, Sultana Sută-Selejan, op. cit., p. 135.
Commerce Extérieur; în Italia, Mediocredito Centrale (Italia), iar în Japonia,
Eximbank.
b) Asigurarea şi garantarea creditelor de export
În scopul cointeresării exportatorilor să efectueze vânzări pe credite de lungă
durată în străinătate, în condiţii de risc, care pot conduce la pierderea sau încasarea
numai parţială a sumelor avansate sub formă de credite de export, în practica
internaţională sunt utilizate instrumente specifice de asigurare şi garantare a recu-
perării acestora.
Asigurarea creditelor de export a devenit o parte integrantă a sistemului de
finanţare a exporturilor.
Pentru creditele furnizor, asigurarea se face de către o instituţie bancară din
ţara exportatorului. Această asigurare acoperă riscul exportatorului de a nu primi la
scadenţă contravaloarea bunurilor livrate pe credit. Pentru creditele cumpărător, se
procedează la garantarea acestora de către o instituţie bancară din ţara impor-
tatorului, care se obligă faţă de banca creditoare din ţara exportatorului să achite
contravaloarea vânzărilor pe credit, dacă firma importatoare intră în incapacitate de
plată.
Instituţiile specializate de asigurare şi garantare a creditelor de export care
acoperă, în general, atât riscurile comerciale, cât şi pe cele necomerciale sunt
organisme de stat, mixte sau private. Cele mai puternice instituţii de acest gen sunt în
ţările dezvoltate: în Germania, Hermes-Kreditversicherungs, AG, în Franţa,
Compagnie française d’assurance pour le commerce extérieur (COFACE), în SUA,
Foreign Credit Insurance Association – pentru riscuri comerciale şi Export-Import
Bank – pentru riscuri necomerciale, iar în Italia, Instituto Nationale delle
Assicurazioni, serviciul Sezione por l’Assicurazioni del Credito all’Exportatione.
În general, toate instituţiile de asigurare şi garantare acceptă asigurarea
împotriva riscurilor comerciale (refuzul de preluare a mărfii, refuzul plăţii, incapa-
citatea executării plăţii mărfii, iar un număr însemnat dintre acestea efectuează
asigurarea inclusiv împotriva riscurilor necomerciale – război, revolte, embargo,
retragerea licenţelor de import etc.).
8.3.4. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară
Principalele măsuri privind stimularea exporturilor în acest cadru sunt
primele valutare şi deprecierea monedei naţionale (care în literatura de specialitate
mai este denumită şi dumping valutar).
a) Primele valutare reprezintă o componentă a unui regim privilegiat în
materie de convertire a valutei străine încasate de către exportatori în monedă
naţională la un curs de schimb mai avantajos (cu primă) decât cursul oficial. În
practica statelor s-a folosit şi instituirea cursurilor de schimb multiple48, deci cu
prime valutare diferenţiate, care fac să crească interesul exportatorilor pentru
producerea anumitor grupe de mărfuri destinate pieţei externe sau orientarea
livrărilor în străinătate către anumite zone geografice de interes pentru statul
respectiv. Aceste prime valutare sunt similare ca efect economic cu primele directe
de export acordate de la bugetul de stat.
48
b) Deprecierea monedei naţionale este o altă măsură de stimulare a expor-
turilor, deoarece pe plan intern încasările în valută obţinute din livrarea mărfurilor
în străinătate sunt convertite de exportatori în monedă naţională, în sume cu atât
mai mari, cu cât este mai ridicată rata deprecierii acesteia faţă de valuta străină.
Totodată, prin deprecierea monedei naţionale pe plan extern, stimularea expor-
turilor constă într-o ieftinire a produselor livrate în străinătate, cu consecinţe
favorabile pe linia creşterii volumului exporturilor, îndeosebi la mărfurile unde
cererea este elastică.

9. ACORDURILE COMERCIALE BILATERALE – IMPORTANTĂ
COMPONENTĂ A POLITICII COMERCIALE EXTERNE
Acordurile comerciale bilaterale dintre state sunt instrumente de bază ale

politicii comerciale externe, având ca scop reglementarea relaţiilor comerciale
dintre acestea.
Acordul comercial bilateral privind schimbul de mărfuri este o convenţie
interguvernamentală între două state, care constituie cadrul juridic al operaţiunilor
de export şi import în special, pe o perioadă determinată (de regulă 5 ani)49.
Principiul de bază înscris într-un asemenea acord este principiul nediscriminării
prin acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate de către un stat, celuilalt stat.
Acest tip de convenţie comercială interguvernamentală stipulează şi alte
clauze importante, cum sunt:
– renunţarea la politicile de restricţii cantitative;
– modul de instituire a regimului de licenţe (autorizaţii de export sau import);
– descurajarea politicilor de dumping, subvenţii şi de monopol;
– reglementări pentru sprijinirea tranzitului reciproc.
Acordurile comerciale privind schimbul de mărfuri, în anumite cazuri, conţin
liste de mărfuri ale fiecărui stat, prin care guvernele semnatare se angajează să
permită exportul, respectiv importul lor, la valori sau cantităţi convenite reciproc.
Astfel, aceste liste, anexate, prevăd contingente, respectiv niveluri limită, valorice
sau cantitative, până la care fiecare stat semnatar autorizează exportul sau importul.
În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, cadrul juridic extern al relaţiilor
comerciale bilaterale dintre state, în condiţiile extinderii procesului de liberalizare a
schimburilor de mărfuri s-a extins mult; a crescut în mod deosebit numărul de
acorduri bilaterale de comerţ liber. În continuare, prezentăm structura in extenso a
acestui tip de acord, care permite o viziune generală asupra complexităţii
problematicii comerciale a statelor (Caseta 8).
49
Ion Stoian (coordonator), Comerţ Internaţional. Tehnici şi proceduri, volumul I,
Editura Caraiman, 1997, p. 473-474.
Caseta 8
Acord bilateral de comerţ liber
Preambul
Obiective
Cap. I. Produse industriale

Taxele vamale de import
Taxa de bază
Taxe cu efect echivalent
Taxe fiscale
Taxe vamale de export şi taxe cu efect echivalent
Restricţii cantitative la import şi măsuri cu efect echivalent
Restricţii cantitative la export şi măsuri cu efect echivalent
Comerţul cu produse textile
Comerţul cu produse siderurgice
Cap. II. Produse agricole şi piscicole

Domenii de aplicare
Produse agricole transformate
Schimb de concesii
Concesiile şi politicile agricole
Clauze specifice de salvgardare
Cap. III. Servicii şi investiţii
Cap. IV. Prevederi comune

Regulile de origine şi cooperarea pe linia administraţiei vamale
Impozitarea internă
Excepţii generale
Excepţii de securitate
Monopolurile statului
Plăţile
Reguli de concurenţă pentru întreprinzători
Achiziţiile publice
Protecţia proprietăţii intelectuale, industriale şi comerciale
Dumping
Acţiuni de urgenţă asupra importurilor unui anumit produs
Ajustarea structurală
Reexportul şi lipsa serioasă
Îndeplinirea obligaţiilor
Procedura pentru aplicarea măsurilor de salvgardare
Dificultăţi ale balanţei de plăţi
Clauza evolutivă
Înfiinţarea Comitetului mixt
Procedurile Comitetului mixt
Relaţii comerciale guvernate de acest acord şi de alte acorduri
Anexe şi protocoale
Aplicare teritorială
Amendamente
Intrarea în vigoare
Valabilitate şi expirare
Anexe: Minută de înţelegere

Declaraţie Comună
Sursa: Acord de comerţ liber între România şi Republica Turcia, semnat la

Ankara, la 29 aprilie 1997.
Totalitatea instrumentelor de promovare şi stimulare a exportului este

redată în schema 3.
Schema 3
POLITICA COMERCIALĂ PROMOŢIONALĂ ŞI DE STIMULARE
A EXPORTURILOR DE MĂRFURI
Tipul de
măsuri
A. MĂSURI – negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri

PROMOŢIO- comerciale şi de plăţi, acorduri de cooperare economică internaţională
NALE sau alte convenţii economice
– organizarea de misiuni comerciale de prospectare şi contractare a
exportului
– încurajarea participării la târguri şi expoziţii internaţionale şi
organizarea de astfel de manifestări pe teritoriul propriu
– sprijinirea organizării reprezentării comerciale în ţările partenere
(secţii comerciale ale ambasadelor şi reprezentanţe comerciale al
firmelor în străinătate)
– crearea de Centre de comerţ exterior naţionale
– prestarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi,
acordarea de consultanţă şi asistenţă de specialitate firmelor indigene
– susţinerea diverselor modalităţi de publicitate externă
B. MĂSURI – la nivel microeconomic pentru reducere costuri

DE (întreprindere) pentru creşterea calităţii
STIMULARE (sporuri, prime) produselor
A EXPORTU- – la nivel macroeconomic: pentru performanţele
RILOR profesionale
● stimulente bugetare subvenţii directe de export
prime directe de export
subvenţii indirecte de export
● stimulente fiscale acordate mărfurilor exportate
prin import cu scutirea
condiţionată de plata taxelor
vamale (drawback) sau prin
admitere temporară
acordate exportatorilor –
scutiri, reduceri şi restituiri de
taxe pe profit etc.
utilizare zone libere
● stimulente bancare credite • credite

de export cumpărător
• credite furnizor
• linii de credite
• credite de
asistenţă
asigurarea şi garantarea credi-

telor de export
● stimulente de natură prime valutare
valutară deprecierea monedei naţionale
(dumping valutar)
Autori: prof. univ. dr. Octavian Gh. Botez şi lector univ. dr. Mădălina
Militaru.

ÎNDRUMAR DE AUTOVERIFICARE
Concepte, termeni de specialitate, teme de seminar (TS) şi subiecte de

examen (SE)
– politica comercială externă a statelor (TS, SE)

– evoluţia conceptului politicii comerciale externe
– principalele funcţiuni ale politicii comerciale externe
– obiectivele politicii comerciale externe
– principiile politicii comerciale externe
– tipologia politicilor comerciale externe (TS, SE)
– autarhie, protecţionism comercial, liberul schimb
– politica comercială externă tarifară (vamală) (SE)
– politica comercială externă netarifară (SE)
– politica comercială externă promoţională şi de stimulare a exportului (SE)
– politica vamală
– taxele vamale şi clasificarea lor (TS)
– funcţiunile taxelor vamale
– taxa vamală nominală şi taxa vamală efectivă
– taxele vamale de import
– taxele vamale de export
– taxele vamale de transport
– taxele vamale ad-valorem
– taxele vamale specifice
– taxele vamale mixte (combinate)
– taxele vamale autonome (unilaterale sau generale)
– taxele vamale (contractuale sau normative)
– taxele vamale preferenţiale (sau de favoare)
– clauza naţiunii celei mai favorizate
– tarifele vamale (TS, SE)
– nomenclatorul de mărfuri de tip tarifar

– Convenţia privind sistemul armonizat de descriere şi codificare a
mărfurilor
– încadrarea tarifară vamală
– clasificarea tarifelor vamale după numărul de coloane
– dispersia tarifară
– disparitatea tarifară
– teritoriul vamal
– uniunea vamală
– zona de comerţ liber
– tarif vamal comun
– zona liberă şi tipurile sale
– antrepozite vamale
– antrepozite reale (de stocare şi industriale)
– antrepozite nominale (sau fictive)
– regimul vamal
– regimuri vamale definitive
– regimuri vamale suspensive
– administrarea temporară
– regimul vamal de perfecţionare activă (lohn activ)
– regimul de drawback (de restituirea taxei vamale de import)
– regimul vamal de perfecţionare pasivă (lohn pasiv)
– regimul de transformare sub control vamal
– legea protecţiei constante
– instrumentele de politică comercială externă netarifară (TS, SE)
– obstacole netarifare
– limitarea cantitativă a importurilor
– interdicţiile (prohibiţiile) la importuri
– contingentarea importului sau import
– contingentele de import sau de export
– contingentele globale (cantitative sau valorice)
– contingentele individuale (bilaterale)
– contingente tarifare
– licenţele (autorizaţiile) de import sau de export
– licenţele automate şi licenţele neautomate
– licenţele globale (sau generale)
– licenţele individuale (sau bilaterale)
– limitările „voluntare” la export (autolimitările la export)
– acordurile privind comercializarea ordonată a produselor
– limitări indirecte la importuri prin mecanismul preţurilor
– prelevările variabile la import (taxe de prelevare)

– preţurile minime şi preţurile maxime la import
– taxele de retorsiune
– taxele antidumping
– taxele compensatorii (antisubvenţie)
– depozitele (depunerile) prealabile în valută la bancă pentru import
– impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal
– ajustări fiscale la frontieră (AFF)
– bariere netarifare privind limitarea importurilor prin formalităţi vamale şi
administrative
– evaluarea mărfii în vamă
– documente şi formalităţi suplimentare cerute la import
– bariere netarifare care derivă din participarea statului la activităţile
comerciale
– achiziţiile guvernamentale (pentru piaţa publică)
– comerţul de stat
– barierele netarifare care decurg din standardele, tehnicile de calitate
aplicate produselor importate
– normele sanitare şi fitosanitare
– normele de securitate
– normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea
– propaganda comercială în favoarea produselor indigene
– protecţionism emoţional
– recurgerea la măsuri de salvgardare
– politica comercială externă promoţională a exporturilor (TS, SE)
– regimul naţional
– concurenţă neloială
– politica comercială externă de stimulare a exportului (TS, SE)
– măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară
– subvenţiile directe la export
– primele directe de export
– subvenţiile indirecte de export
– măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară
– facilităţile fiscale pentru mărfurile de export
– măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiară şi bancară
– asigurarea şi garantarea creditelor de export
– măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară
– primele valutare
– deprecierea monedei naţionale
– acordurile comerciale bilaterale
– acordul bilateral de comerţ liber
BIBLIOGRAFIE
1. Botez, Octavian, Gh., Politica comercială externă, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2004
2. Botez, Octavian, Gh., Politica comercială externă, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 1999
3. Caraiani, Gheorghe, Cazacu Cornel, Zonele libere, Editura Economică, Bucureşti, 1995
4. Constantinescu, Adrian, Mecanisme de stimulare a exporturilor, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988
5. Constantinescu, Nicolae N., Companiile transnaţionale şi interesul economic de piaţă,
„Economistul” nr.107 (1033), iunie 1998
6. Dijmărescu, Eugen, Preferinţele vamale în comerţul internaţional, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980
7. Fota, Constantin (coordonator), Politica comercială, Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1993
8. Iancu, Aurel, Bazele teoriei economice, Editura All Beck, Bucureşti, 1998
9. Kiriţescu, Costin, Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978
10. Moisuc, Constantin (coordonator), Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002
11. Negrescu, Dragoş, Protecţionismul netarifar – evoluţii şi tendinţe în ţările dezvoltate,
Editura Economică, Bucureşti, 1998
12. Niţă, Ion (coordonator), Politica economică externă a României; Editura Independenţa
Economică, Piteşti, 2000
13. Puiu, Ovidiu (coordonator), Politici economice internaţionale, Editura Independenţa
Economică, Piteşti, 2000
14. Sută, Nicolae, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol. 1, Editura
Economică, Bucureşti, 2003
15. xxx Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1993.

PARTEA A II-A
ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE
UNIVERSALĂ ŞI REGIONALĂ
ÎN DOMENIUL
COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. MULTILATERALISMUL
ÎN POLITICA COMERCIALĂ EXTERNĂ
După cum am văzut, cadrul bilateral de colaborare comercială între state este
de natură să conducă la creşterea schimburilor de mărfuri prin încheierea de
acorduri comerciale. În acest fel se valorifică în mod concret, resursele materiale,
financiare şi umane ale fiecărui stat. Din cauza diversităţii condiţiilor în care se
dezvoltă economia statelor lumii, a dimensiunilor potenţialului diferenţiat, în a
doua jumătate a secolului al XX-lea s-a simţit însă nevoia unor forme multilaterale,
cu vocaţie universală, de abordare a problemelor comerţului internaţional. Pe
această cale s-a încercat armonizarea intereselor celor aproximativ 200 de state şi
teritorii ale lumii, mari, mijlocii şi mici, în cadrul unor organizaţii la nivel mondial.
În aceste organizaţii se dezbat şi se negociază problemele complexe ale comerţului
internaţional. Totodată, organizaţiile internaţionale comerciale au un rol activ în
elaborarea de norme şi reglementări, care să conducă la dezvoltarea schimburilor
comerciale şi, prin aceasta, la creşterea nivelului de trai al populaţiei din toate ţările
membre ale acestora.
De altfel, în condiţiile adâncirii diviziunii internaţionale a muncii, ale sporirii
interdependenţei economice a naţiunilor şi mai ales ale procesului de globalizare,
reglementarea pe cale bilaterală a problemelor relaţiilor comerciale internaţionale
nu mai este suficientă, fiind necesară armonizarea eforturilor statelor de regle-
mentare a comerţului pe plan mondial şi regional.
Experienţa internaţională a dovedit că problemele globale ale comerţului
mondial, cum sunt: liberalizarea schimburilor comerciale, stoparea protecţio-
nismului, stabilizarea preţurilor şi pieţelor produselor de bază sau facilitarea
expansiunii comerţului ţărilor în curs de dezvoltare nu pot fi soluţionate fără a se
adopta, în acest scop, măsuri de politică comercială pe plan multilateral în cadrul
organizaţiilor internaţionale cu profil comercial.
În paralel cu dezvoltarea politicilor comerciale multilaterale, în politica externă
a apărut un nou domeniu al diplomaţiei, respectiv diplomaţia comercială multilaterală.
Este totuşi de subliniat că politicile comerciale bilaterale şi cele multilaterale nu se
exclud unele pe altele, ci, dimpotrivă, se completează reciproc.
Căci, pe de o parte, o serie de măsuri de politică comercială adoptate pe plan
multilateral se materializează în cadrul unor acorduri comerciale bilaterale, iar pe de
altă parte, în cadrul negocierilor multilaterale, anumite măsuri de politică comer-
cială convenite de state în acorduri bilaterale, unele prevederi stipulate în acestea
îşi extind aplicarea şi la ceilalţi membri ai organizaţiilor internaţionale.
Folosirea cadrului multilateral prezintă o importanţă cu totul deosebită, în
special, pentru ţările mici şi mijlocii în curs de dezvoltare, care, în acest cadru, au
posibilitatea să-şi găsească mai mulţi aliaţi pentru promovarea intereselor lor
economice specifice.
2. GATT50 – ACORDUL GENERAL PENTRU TARIFE ŞI COMERŢ
Intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948, GATT a funcţionat până la 1 ianuarie

1995, când s-a transformat, cum am arătat, în Organizaţia Mondială a Comerţului.
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) a apărut ca urmare a dezordinii
din politica comercială, care a debutat în perioada crizei economice din anii ’30 ai
secolului al XX-lea şi, îndeosebi, după al doilea război mondial, şi care s-a
caracterizat printr-un pronunţat caracter protecţionist al comerţului internaţional cu
mărfuri.
GATT a fost un tratat multilateral interguvernamental, prin care ţările
membre s-au obligat să respecte anumite principii, reguli, o anumită disciplină în
domeniul relaţiilor comerciale, respectiv:
– să reducă, să elimine sau să consolideze (să „îngheţe”) nivelul taxelor
vamale;
– să înlăture restricţiile cantitative sau de altă natură din calea comerţului,
pentru a trece treptat la liberalizarea schimburilor comerciale. GATT a avut un
caracter contractual, cu drepturi şi obligaţii ale membrilor săi.
Obiectivul iniţial al GATT consta în crearea de condiţii favorabile pentru
desfăşurarea schimburilor comerciale între ţările membre. Ulterior, o dată cu
creşterea numărului ţărilor membre şi în special a numărului ţărilor în curs de
dezvoltare (peste 100), un alt obiectiv a fost acordarea de preferinţe comerciale
pentru aceste ţări.
Statutul GATT avea patru părţi, din care trei convenite în anul 1947 (35
articole) şi o parte convenită în anul 1966, intitulată Comerţ şi Dezvoltare (3 articole
cu referire la ţările în curs de dezvoltare).
Structura organizatorică a GATT cuprindea Sesiunea Părţilor Contractante,
Consiliul Reprezentanţilor, Comitete şi grupe specializate, secretariatul GATT şi
Centrul GATT de Comerţ Internaţional, devenit din 1968 Centrul de Comerţ
Internaţional GATT / UNCTAD51.
Principalele atribuţii ale GATT vizau respectarea Acordului GATT, apro-
barea de modificări la Statut, îndeplinirea rolului de organ executor de către
Consiliul Reprezentanţilor (urmărirea activităţii Comitetelor specializate pe
50
GATT – General Agreement for Tariffs and Trade (termenul Tariffs se traduce
corect prin Tarife Vamale).
51
UNCTAD – United Nations Conference for Trade and Development (Conferinţa
Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare).
probleme: industrie, agricultură, comerţ şi dezvoltare, balanţă de plăţi, practici
antidumping şi a altor Comitete ad-hoc, coordonarea muncii de Secretariat GATT
de către directorul general şi gestionarea Centrului comun de Comerţ Internaţional
GATT / UNCTAD.
Principiile de bază ale GATT care au fost avute în vedere să stea la baza
relaţiilor comerciale dintre membri (Părţile Contractante) constau în:
• Principiul nediscriminării, prin acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei
mai favorizate în forma ei necondiţionată şi a tratamentului naţional.
• Interzicerea restricţiilor cantitative de către părţile contractante în relaţiile
reciproce la exportul şi importul de mărfuri.
• Aplicarea nediscriminatorie a restricţiilor cantitative în situaţii admise prin
derogare.
• Eliminarea sau limitarea subvenţiilor în relaţiile comerciale dintre Părţile
Contractante.
• Protejarea economiilor naţionale de concurenţa străină să se facă, în
principiu, numai cu aplicarea taxelor vamale.
• Folosirea consultărilor de către Părţile Contractante ca o metodă
fundamentală pentru evitarea prejudiciilor intereselor comerciale ale acestora.
• Adoptarea deciziilor de către Părţile Contractante prin consens general.
Dacă, la crearea GATT, numărul mai mare al ţărilor dezvoltate a influenţat
sensibil definirea principiilor organizaţiei, ulterior, prin creşterea substanţială a
numărului ţărilor în curs de dezvoltare, s-au admis un set de excepţii şi derogări de
la principiile fundamentale ale GATT:
• recunoaşterea principiului preferinţelor în vigoare la data semnării
Acordului, fără dreptul de a fi extinse;
• admiterea creării de zone de liber schimb şi de uniuni vamale, cu taxe
vamale externe comune;
• acordarea permisiunii de negociere de acorduri preferenţiale între ţări în
curs de dezvoltare, părţi contractante la GATT;
• autorizarea ţărilor în curs de dezvoltare părţi contractante la GATT de a
promova măsuri de politică comercială cu caracter protecţionist pentru apărarea
economiei naţionale, în special, a industriei, împotriva concurenţei puternice a
ţărilor dezvoltate;
• admiterea temporară de restricţii cantitative (sau alte măsuri netarifare cu
efecte similare) în relaţiile comerciale dintre Părţile Contractante dezvoltate la
importul unor produse care ar periclita producţia internă sau în scopul de a
contribui la echilibrarea balanţei de plăţi externe;
• excepţie cu privire la apărarea securităţii statului, prin care nici o parte
contractantă nu poate fi obligată să furnizeze informaţii sau să întreprindă acţiuni
care ar prejudicia interesele securităţii statului respectiv.
Membrii fondatori ai GATT au fost, la 30 septembrie 1947, 23 de ţări
semnatare, printre care s-au aflat SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie, Australia,
Noua Zeelandă, Olanda, Belgia. În cele aproape cinci decenii de existenţă, până la
transformarea GATT în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), numărul
ţărilor membre în curs de dezvoltare a depăşit 100. În acest interval de timp au mai
devenit membri Germania şi Japonia, precum şi o serie de ţări din Europa Centrală
şi de Est.
Accesiunea la GATT în conformitate cu prevederile Acordului s-a efectuat
prin două proceduri:
a) accesiunea ordinară (obişnuită), care se încheia cu semnarea unui Protocol
de accesiune prin care se reglementau concesiile tarifare şi netarifare între ţara care
dorea să intre în GATT şi părţile contractante ale GATT;
b) accesiunea la prezentare, care se practica pentru ţările foste colonii ale unei
ţări metropole membră GATT, în acest caz ele devenind membre de facto, fără
negocieri, numai prin prezentarea unei Declaraţii de aderare.
De-a lungul anilor, s-au mai utilizat încă două proceduri: accesiunea provi-
zorie, statele respective căpătând statut de membri provizorii, şi accesiunea pe bază
de angajament special, cum a fost cazul Poloniei, României şi altor ţări, care au
devenit membri GATT pe bază de angajament special, în lipsa existenţei unui tarif
vamal efectiv, de natură să permită negocieri tarifare reciproce.
Retragerea din GATT se putea face de către orice ţară în scris, intrarea în
vigoare a retragerii efectuându-se în 6 luni de la înaintarea cererii.
Notă: Această prezentare a genezei GATT, a definirii organizaţiei, a obiec-
tivelor şi statutului ei, a structurii organizatorice, a activităţilor, principiilor şi
excepţiilor şi derogărilor de la principiile convenite, a membrilor şi formelor de
accesiune la GATT are rolul de a familiariza studenţii cu problematica complexă a
acestei organizaţii, care-şi păstrează aceleaşi funcţii şi în condiţiile transformării
sale în Organizaţia Mondială a Comerţului. În acest sens, întreaga gamă de aspecte
ale activităţii GATT prezentată în continuare are tangenţă directă cu activităţile
noii Organizaţii Mondiale a Comerţului.

3. PRIMELE RUNDE DE NEGOCIERI COMERCIALE
MULTILATERALE ÎN CADRUL GATT
Dintre toate activităţile desfăşurate în cadrul GATT, prioritatea a revenit

întotdeauna organizării rundelor de negocieri comerciale multilaterale, în scopul
îndeplinirii obiectivului fundamental al GATT, acela de creare a unor condiţii
favorabile desfăşurării schimburilor comerciale de mărfuri între ţările membre.
Denumirea rundelor de negocieri a fost dată fie după personalitatea care le-a
iniţiat ( preşedintele SUA, Kennedy), fie după localitatea unde s-au deschis
lucrările (Geneva, Tokio), fie după numele ţării unde s-a luat hotărârea de a se
organiza runda (Uruguay). Cât priveşte durata negocierilor, aceasta a variat în timp
după amploarea şi aria problematicii, respectiv prima rundă s-a desfăşurat într-un
interval de câteva luni, pentru ca la Runda Uruguay perioada să fie de 8 ani.
Semnificativ este că negocierile au respectat principiile derivate din
principiile fundamentale ale Acordului General pentru Tarife şi Comerţ:
a) la runde au participat numai Părţile Contractante interesate;
b) nici uneia din părţi nu i s-a cerut să facă concesii unilaterale; părţile şi-au
acordat concesii reciproce de valoare egală; s-au făcut derogări pentru ţările în curs
de dezvoltare, pe baza principiului concesiilor nereciproce, în raport cu ţările
dezvoltate;
c) toate ţările Părţi Contractante au beneficiat de rezultatele negocierilor
tarifare, în virtutea aplicării clauzei naţiunii celei mai favorizate, indiferent dacă
ţara membră a participat sau nu la negocieri;
d) retragerea concesiilor în cadrul rundelor GATT nu s-a putut face de nici o
Parte Contractantă pe cale unilaterală decât cu condiţia acordării altor concesii de
valoare egală. A existat, totuşi, o derogare legiferată pentru ţările în curs de
dezvoltare în cazul luării unor măsuri de salvgardare în scopul dezvoltării.
În ceea ce priveşte tipologia concesiilor în cadrul rundelor de negocieri
comerciale multilaterale, acestea au fost atât concesii tarifare, cât şi concesii
netarifare. Schema 4 prezintă formele acestor concesii.
Aria cea mai extinsă de negocieri în cadrul rundelor GATT au reprezentat-o

negocierile în domeniul tarifar. În acest domeniu s-au experimentat mai multe
tehnici de negociere, pe măsură ce numărul de ţări membre a crescut sau numărul
de poziţii tarifare de negociat nivelul taxelor vamale a sporit sensibil. Schema 5
sintetizează tehnicile de negociere utilizate.

Schema 4
TIPOLOGIA CONCESIILOR
ÎN CADRUL RUNDELOR DE NEGOCIERI GATT
– eliminarea totală a taxelor vamale la importul unor
produse
A. Formele concesiilor – reduceri directe de taxe vamale la importul unor

tarifare produse
– consolidarea taxelor vamale de import, la nivelul

existent înaintea negocierilor, pe o perioadă
determinată de timp
– înlăturarea sau atenuarea obstacolelor netarifare

B. Formele concesiilor din schimburile comerciale dintre Părţile
netarifare Contractante
– instituirea unor Coduri de conduită privind

condiţiile în care se folosesc anumite măsuri
netarifare în relaţiile dintre Părţile Contractante
Schema 5
MECANISMUL DE NEGOCIERE A CONCESIILOR TARIFARE
ÎN CADRUL RUNDELOR GATT
ETAPA I
– Înaintarea cererii de reducere tarifară pe bază de listă de produse şi
cuantum de reducere a nivelului taxelor vamale
– Trimiterea cererii la Secretariatul GATT, care o difuza la Părţile
Contractante
ETAPA II
– Înaintarea ofertei de reducere tarifară
– Trimiterea ofertei la Secretariatul GATT, acordându-se prioritate
Părţilor Contractante care au înaintat cereri de reducere a taxelor
vamale
ETAPA III
– Începerea şi desfăşurarea negocierilor propriu-zise şi încheierea Protocolului
cu rezultatul negocierilor
– Înaintarea protocolului încheiat, Secretariatului GATT
O trecere în revistă a desfăşurării primelor 6 runde de negocieri comerciale

multilaterale în cadrul GATT, din 1947 până în 1967 (tabelul 2), evidenţiază unele
rezultate importante obţinute pe linia desfăşurării cu mai puţine bariere a
comerţului internaţional.
În primul rând, se evidenţiază marele număr de concesii tarifare negociate
sub forma eliminării, diminuării şi consolidării taxelor vamale la import. Este de
remarcat faptul că, în 6 runde de negocieri, taxele vamale la produsele industriale
s-au redus cu 60 % faţă de nivelul anului 1947.
În al doilea rând, în aceste două decenii s-a început şi negocierea unor
concesii netarifare, îndeosebi a celor privind eliminarea unor restricţii cantitative.
În al treilea rând, observăm că, în această perioadă în nici una din cele 6 runde
de negocieri comerciale multilaterale nu s-a abordat, în afara produselor
industriale, problematica produselor din sectorul agricol, unde au existat permanent
abateri de la principiile organizaţiei (subvenţii la export, taxe vamale ridicate,
numeroase restricţii netarifare).
Dintre celelalte activităţi importante desfăşurate pe parcursul a 25 de ani de
către GATT (1948-1972) sunt de relevat:
– depistarea a circa 800 de obstacole netarifare în calea comerţului
internaţional;
– organizarea de cursuri de politică comercială pentru 1500 de persoane din
ţările în curs de dezvoltare52);
– crearea Centrului de Comerţ Internaţional GATT la Geneva, pentru
pregătirea de specialişti şi elaborarea de studii;
– negocierea sub egida GATT a unor protocoale preferenţiale între ţări în
curs de dezvoltare (Protocolul „celor trei” – Egipt, India, Iugoslavia sau Protocolul
„celor 16”).
52
Autorul acestei cărţi s-a numărat printre persoanele care au efectuat o pregătire de
specialitate de 4 luni şi jumătate la Geneva, în anul 1970.
86
Sursa: prelucrare de către autor a datelor din documentele GATT.
4. NEGOCIERILE COMERCIALE MULTILATERALE
DIN CADRUL GATT – RUNDA TOKIO ŞI RUNDA URUGUAY
În deceniile 8, 9 şi 10 ale secolului al XX-lea s-au desfăşurat cele mai impor-

tante runde de negocieri comerciale multilaterale din istoria GATT, respectiv Runda
Tokio şi Runda Uruguay. Iniţiativa pentru Runda Tokio au avut-o SUA, CEE
(Comunitatea Economică Europeană, azi Uniunea Europeană) şi Japonia, iar pentru
Runda Uruguay, iniţiativa a fost a SUA (care a condiţionat începerea negocierilor de
abordarea problematicii comerţului cu produse agricole şi, îndeosebi, a comerţului cu
servicii). Dacă scopul Rundei Tokio l-au constituit expansiunea şi liberalizarea
comerţului internaţional şi îmbunătăţirea cadrului de promovare a avantajelor
suplimentare pentru ţările în curs de dezvoltare, la Runda Uruguay obiectul
negocierilor comerciale multilaterale a constat în adoptarea unor măsuri de inversare
a tendinţelor protecţioniste apărute în anii ’70 din cauza celor două şocuri petroliere,
printr-o mai mare liberalizare a comerţului internaţional şi acordarea de avantaje
ţărilor în curs de dezvoltare. În timp ce la deschiderea Rundei Tokio au participat 100
de state (din care 20 nemembre GATT), la încheierea Rundei Uruguay, numărul
statelor membre GATT a fost de 128.
4.1. Runda Tokio, amploarea negocierilor şi rezultatele obţinute

Printre numărul mare de probleme cardinale ale ţărilor membre ale GATT,
Runda Tokio a avut înscrise pe ordinea de zi:
– reducerea sau eliminarea barierelor vamale în comerţul cu produse
industriale;
– liberalizarea comerţului cu produse agricole, inclusiv cu produse tropicale;
– anularea sau restrângerea obstacolelor netarifare din practica statelor;
– îmbunătăţirea conceptului de clauză de salvgardare;
– perfecţionarea prevederilor la noul cod antidumping;
– îmbunătăţirea accesului ţărilor la aprovizionare cu mărfuri din străinătate;
– sporirea contribuţiei GATT la creşterea sensibilă a exportului ţărilor în curs
de dezvoltare;
– îmbunătăţirea cadrului instituţional al comerţului internaţional.
Totodată, în „Declaraţia de la Tokio”, ţările dezvoltate s-au angajat să acorde
mai mult sprijin ţărilor în curs de dezvoltare prin: acceptarea nereciprocităţii
concesiilor, concentrarea atenţiei, în negocieri, asupra produselor care interesau
îndeosebi statele subdezvoltate, asigurarea unui tratament special pentru ţările în
curs de dezvoltare mai favorabil în anumite domenii ale negocierilor (inclusiv
privind îmbunătăţirea, Sistemului Generalizat de Preferinţe Vamale acordate ţărilor
în curs de dezvoltare, convenit în cadrul UNCTAD, şi acordarea unei atenţii parti-
culare ţărilor în curs de dezvoltare cel mai puţin dezvoltate, insulare şi fără litoral).
Tabelele 3, 4, 5, 6 şi 7 sintetizează cele mai importante momente din nego-
cierile multilaterale ale Rundei Tokio, care au avut o durată de 6 ani, respectiv:
– desfăşurarea negocierilor comerciale;
– procentajul de reducere a nivelului taxelor vamale ca urmare a negocierilor
din cadrul acestei runde;
– acordurile pentru produse agricole şi industriale negociate;
– reglementarea comerţului cu textile şi Acordul Multifibre (Caseta 9);
– acordurile încheiate în domeniul netarifar;
– acordurile convenite în domeniul cadrului juridic al comerţului internaţional.
Tabelul 3
ORGANIZAREA NEGOCIERILOR COMERCIALE
LA RUNDA TOKIO
7 GRUPE DE NEGOCIERI 8 SUBGRUPE DE NEGOCIERI
1. Tarifare (vamale)
1. restricţii cantitative
2. subvenţii şi taxe compensatorii
2. Netarifare 3. obstacole tehnice
4. evaluarea în vamă
5. comerţ de stat (achiziţii publice)
6. cereale
3. Produse agricole 7. carne
8. produse lactate
4. Produse tropicale
5. Abordare sectorială
(comerţul cu aeronave civile)
6. Elaborarea clauzei de
salvgardare
7. Cadrul juridic
Tabelul 4
PROCENTAJ DE REDUCERE A NIVELULUI TAXELOR VAMALE,
CA URMARE A NEGOCIERILOR DIN CADRUL RUNDEI TOKIO
Pentru toate pro- Pentru Pentru Pentru
dusele industriale materii prime semifabricate produse finite
% media % media % media % media
reducere tarifară reducere tarifară reducere tarifară reducere tarifară
SUA 44 6,3 45 1,8 39 6,1 46 7,0
JAPO- 42 6,0 45 1,4 36 6,3 45 6,4
NIA
COMU
NITĂ- 30 6,4 16 1,6 30 6,2 29 7,0
ŢILE
EURO-
PENE
*
Calculele rezultate din documentele GATT au fost efectuate pe baza mediei
simple din tarifele vamale
Tabelul 5
ACORDURI PENTRU PRODUSE AGRICOLE ŞI INDUSTRIALE,
NEGOCIATE LA RUNDA TOKIO
Aranjamentul pentru Organul care administrează Data intrării în
comerţul internaţional cu: aranjamentul vigoare a
aranjamentului
Carne de vită (şi animale Consiliul Internaţional al 1. 1. 1980
vii) Cărnii
Produsele lactate Consiliul Internaţional 1. 1. 1980
pentru produse lactate
Declaraţia de la Tokio
consideră produsele tropicale
Produsele tropicale ca un sector „special şi 1977
prioritar” pentru ţările în
curs de dezvoltare
Acordul privind comerţul Comitetul pentru comerţul 1.1.1980
cu avioane civile cu avioane civile
Produse textile Comitetul pentru textile 1973
Acordul multifibre (AMF) GATT şi Organul de
Supraveghere pt. textile
Tabelul 6
ACORDURI ÎN DOMENIUL NETARIFAR, ÎNCHEIATE LA RUNDA TOKIO
Dezvoltarea Data in-
Nr. Cadrul organizatoric
Acordul / codul privind articolelor din trării în
crt. de urmărire a aplicării
statutul GATT vigoare
1 Evaluarea mărfii II, VII, X Comitetul de evaluare
în vamă vamală şi Comitetul 1.1.1981
Tehnic
2 Achiziţiile III Comitetul pt. Achiziţii
guvernamentale Guvernamentale 1.1.1981
Centre de Informare pt.
ţările în curs de dezv.
3 Procedurile în materie Comitetul pentru
de licenţe (autorizaţii) I, II, III activitatea de import 1.1.1981
de import
4 Subvenţiile şi taxele VI, XVI, Comitetul pt. rezolvarea 1.1.1980
compensatorii XXIII diferendelor
5 Codul Antidumping VI Comitetul pt. practicile 1.1.1981
antidumping
6 Codul de normalizare IX, X, XI, XX Comitetul pt. obstacole
(obstacole tehnice) tehnice în calea 1.1.1980
comerţului
Sursa: prelucrare de către autor a documentelor GATT.
Tabelul 7
ACORDURI ÎN DOMENIUL CADRULUI JURIDIC AL COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL, CONVENITE LA RUNDA TOKIO
1. Acordul privind clauza de abilitare şi gradualizare

2. Acordul Măsuri de salvgardare în scopul dezvoltării
3. Acordul Declaraţia cu privire la măsurile comerciale luate în scopuri
legate de balanţa de plăţi
4. Memorandum de Acord cu privire la notificări, consultări, reglementarea
diferendelor şi supraveghere
5. Memorandum de Acord cu privire la restricţii şi impuneri la export
Caseta 9
GATT: reglementarea comerţului cu textile şi Acordul Multifibre (AMF)

• Rundele GATT, îndeosebi Runda Tokio au redus considerabil taxele
vamale aplicate de ţările dezvoltate la produsele industriale.
• Un progres foarte mic a fost realizat în domeniul restricţiilor cantitative
şi al altor măsuri netarifare la import. Această situaţie s-a manifestat în
comerţul cu textile şi îmbrăcăminte, unde, în condiţiile derogărilor GATT, timp
de 20 de ani, până la Runda Uruguay, s-a convenit, încă din anul 1974, acordul
sectorial denumit Acordul Multifibre (AMF). Derogarea de la prevederile
principiilor GATT a însemnat autorizarea aplicării de restricţii cantitative
discriminatorii de către ţările dezvoltate (SUA, Canada, U.E., ţările nordice).
• Aceste ţări dezvoltate au încheiat aranjamente bilaterale de limitare a
exporturilor de textile şi îmbrăcăminte cu ţările în curs de dezvoltare.
• Reglementările AMF înscrise în acordurile bilaterale constau în:
– stabilirea cotelor şi contigentelor de textile şi îmbrăcăminte;
– stabilirea nivelurilor de autolimitare;
– includerea de prevederi privind ratele anuale de creştere a cotelor,
reportarea cotelor neutilizate din anii anteriori şi preluarea unei părţi a cotelor
anului curent pentru a fi utilizată în anul următor.
• În cadrul GATT s-a instituit un Comitet pentru textile.
• AMF a fost prelungit de 5 ori; timp de 3 decenii, începând cu anii ’60,
gama produselor acoperite de cote s-a extins de la textilele din bumbac la o listă
cuprinzând produse din fibre naturale şi artificiale.
• La sfârşitul anului 1994, AMF avea o participare de 39 ţări (8 ţări
dezvoltate – importatoare şi 31 ţări în curs de dezvoltare – exportatoare). Un
număr de 90 de acorduri bilaterale de autolimitare la export cu ţările
exportatoare au fost încheiate de către SUA, Canada, UE, Norvegia, Finlanda şi
Australia.
• În plus, mai existau 29 de acorduri în afara GATT sau măsuri unilaterale care
au impus restricţii la importurile de textile

În mod evident, Runda Tokio de negocieri comerciale multilaterale din cadrul
GATT a devansat cu mult aria problematică de negocieri şi convenţii de acorduri
pe linie tarifară, netarifară şi în alte domenii, faţă de celelalte 6 runde de negocieri
anterioare. Importanţa şi rolul ei în cadrul GATT, analizate din perspectiva
timpului scurs până în prezent (tabelul 8), dovedeşte că această rundă a pregătit, în
fapt, terenul pentru cea mai complexă rundă de negocieri în acest cadru, care a fost
Runda Uruguay.
Tabelul 8
REZULTATELE NEGOCIERILOR COMERCIALE
ALE RUNDEI TOKIO (1973-1979)
Domeniul Domeniul Domeniul Domenii Domeniul cadrului
tarifar netarifar comerţului sectoriale juridic al comerţu-
cu produse lui internaţional
agricole şi
produse
tropicale
Protocol de Acorduri cu Aranjamente Acorduri cu conce-
consemnare privire la: cu privire la: sii acordate în
a conce- special ţărilor în
• evaluarea
siilor tarifare • carnea de curs de dezvoltare
vamală
vită • clauza de abilitare
•achiziţiile
• convenite • produse • măsuri de
guvernamentale
de princi- lactate salvgardare în sco-
• licenţe
palele 9 ţări • produse pul dezvoltării
(autori-
dezvoltate tropicale • declaraţia cu
zaţii de import)
privire la măsurile
• subvenţiile la
• convenite • comerţul comerciale luate în
export şi taxele
de alte ţări cu aeronave scopuri legate de
compensatorii
dezvoltate civile balanţa de plăţi
• codul
• comerţul • memorandum de
antidumping
• convenite cu produse acord cu privire la
de ţările textile notificări, regle-
• codul de
în curs de mentarea diferendelor
normalizare
dezvoltare şi supraveghere
(obstacole
• memorandum de
tehnice)
acord cu privire la
restricţii şi impu-
neri la export

2. RUNDA URUGUAY – CEA MAI COMPLEXĂ
ŞI ÎNDELUNGATĂ RUNDĂ GATT
Deschiderea acestei runde a avut loc în anul 1986 la Punta del Este, în
Uruguay, şi s-a încheiat în anul 1994 la Marrakech, în Maroc. Obiectivul Rundei
Uruguay a avut în vedere o mai mare liberalizare a comerţului mondial (inclusiv în
domeniul agriculturii şi serviciilor), concomitent cu acordarea de avantaje mai
substanţiale pentru ţările cel mai puţin dezvoltate membre GATT.
Durata de 8 ani a acestei runde s-a justificat şi ca urmare a unui context
internaţional cu numeroase probleme acute economice şi politice la scară mondială
sau regională.
Dintre acestea relevăm pe cele mai semnificative: accentuarea măsurilor
protecţioniste comerciale, mai ales din domeniul netarifar; declanşarea unei noi
crize economice la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, urmată de recesiune;
acutizarea fenomenelor de criză a ţărilor în curs de dezvoltare, legate de evoluţia
lor economică şi plata datoriei externe; apariţia de divergenţe între Comunitatea
Economică Europeană şi SUA, pe fondul adâncirii şi extinderii procesului de
integrare economică; producerea unor evenimente politico-militare majore,
respectiv prăbuşirea sistemului ţărilor socialiste în Europa, războiul din Golf,
precum şi gravitatea conflictelor interetnice din fosta Iugoslavie; radicalizarea în
unele probleme a poziţiei ţărilor în curs de dezvoltare în condiţiile creşterii
numărului membrilor acestora la 117 în cadrul GATT.
În legătură cu desfăşurarea lucrărilor Rundei Uruguay (a 8-a în cadrul
GATT), tabelul 9 evidenţiază drumul parcurs de la Punta del Este (Uruguay) la
Marrakech (Maroc), importanţa reuniunii ministeriale de la Montreal pentru bunul
mers al negocierilor, priorităţile acordate unor sectoare, ca şi cauza principală a
amânării cu 4 ani a Rundei (iniţial, ea trebuia să se încheie la sfârşitul anului 1990)
– diferendul între Comunitatea Economică Europeană şi SUA privind subvenţionarea
produselor agricole.

Succesul unei asemenea runde de o complexitate nemaiîntâlnită a fost
asigurat de flexibilitatea remarcabilă a deciziilor Comitetului de Negocieri, care în
anul 1986 a stabilit 15 grupe de tratative (tabelul 10), pentru ca din 1991 (urmare a
experienţei căpătate în 4 ani) să se alcătuiască o nouă structură de negocieri,
constituită din 7 grupe neoficiale (tabelul 11), ceea ce a permis o eficientizare a
tratativelor în scopul finalizării cu succes a lucrărilor Rundei Uruguay.
Tabelul 10
GRUPELE DE TRATATIVE CONSTITUITE PENTRU RUNDA URUGUAY
8 grupe în domenii care au 3 grupe în domenii ce nu 4 grupe în domenii noi,

mai şi-au găsit rezolvarea în pentru prima oară aflate
făcut obiectul Rundelor Rundele anterioare la negocieri
anterioare
1) taxe vamale 1) agricultura 1) aspecte legate de

2) bariere netarifare 2) comerţul cu produse comerţ ale dreptului de
3) produse tropicale textile proprietate intelectuală
4) produse provenind din 3) clauza de salvgardare 2) măsuri privind
resurse naturale investiţiile
5) prevederile GATT legate de comerţ
6) acorduri şi aranjamente 3) funcţionarea
negociate în Rundele sistemului
anterioare GATT
7) subvenţii şi taxe 4) comerţul cu servicii
compensatorii
8) reglemenntarea
diferendelor

Tabelul 11
GRUPELE NEOFICIALE DE NEGOCIERI CONSTITUITE
PENTRU RUNDA URUGUAY
Grupe neoficiale de negocieri Problematica abordată
1. Accesul la pieţe – domeniul tarifar
– domeniul netarifar
– domeniul comerţului cu
produse provenind din surse
naturale
– domeniul comerţului cu textile
produse agricole
produse tropicale
2. Îmbunătăţirea regulilor GATT – domeniul articolelor GATT
3. Măsuri de salvgardare
4. Acordurile şi aranjamentele negociate la – procedurile antidumping
Runda Tokio – subvenţii şi măsuri
compensatorii
– procedurile în materie de
licenţe de import
– evaluarea mărfii în vamă
– achiziţii guvernamentale
– obstacole tehnice în calea
comerţului
5. Aspecte instituţionale – mecanismul de supraveghere
– mecanismul de reglementare a
diferendelor
6. Noi domenii ale negocierilor – aspecte comerciale ale
drepturilor de
proprietate intelectuală
– aspecte privind investiţiile
legate de comerţ
7. Comerţul cu servicii – primul Acord General pentru
servicii
Rezultatele importante ale Rundei Uruguay s-au concretizat în 53 de

instrumente juridice, cuprinzând 22.000 de pagini, care cântăreau circa 200 kg53.
Aceste instrumente juridice, prezentate în tabelul 12, sunt formate din 21 de
acorduri şi memorandumuri şi 32 de decizii şi declaraţii ministeriale.
53
Adrian Constantinescu, Organizaţia Mondială a Comerţului. De la Havana la
Marrakech, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.41.
Tabelul 12
REZULTATELE RUNDEI URUGUAY (1986-1994)
I. Acordul final al Rundei
II. Acordul privind constituirea
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC)
Anexele Acordului OMC
Anexa 1A Anexa 1 B Anexa 1 C Anexa 2 Anexa 3 Anexa 4

Acordurile comerciale multilaterale
• de • de
BUNURI SERVICII
1. Acordul Acordul Acordul Memo- Meca- Acorduri
General pentru general privind randum nismul comerciale
Tarife pentru aspecte de acord de plurilaterale
şi Comerţ comerţul cu comer- cu exami- (4 acorduri)
GATT- 1994 servicii ciale ale privire la nare • comerţul
şi 7 Memoran- GATT dreptu- regulile şi a politi- cu aeronave
dumuri de (cuprinde 6 rilor de proce- cilor civile
Acord părţi) proprieta durile comer- • achiziţiile
2. Protocolul te intelec- care ciale publice
Rundei tuală guver- • produse
Uruguay de (TRIPS) nează lactate
negocieri diferen- • carne de
comerciale dele bovine
multilaterale
anexat la
GATT-1994
(cu toate liste-
le naţionale de
concesii)
3. Acordurile
multilaterale
cu privire la
bunuri (12
acorduri)
III. Decizii şi declaraţii ministeriale

5. ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI (OMC)
Încă din anul 1947 s-a avut în vedere crearea unei astfel de organizaţii sub
denumirea de Organizaţie Comercială Internaţională. Astfel, din iniţiativa SUA, s-a
elaborat Carta de la Havana, care prevedea crearea unei asemenea organizaţii, cu
statut de instituţie specializată a ONU, similară cu FMI şi BIRD. Deoarece
Congresul SUA n-a ratificat Carta de la Havana, organizaţia nu a mai luat fiinţă,
dar s-a elaborat, totuşi, cum am arătat, Acordul General pentru Tarife Vamale şi
Comerţ (GATT), având calităţile unei organizaţii internaţionale, ce a funcţionat, în
baza unui protocol de aplicare provizorie, aproape 50 de ani. La încheierea Rundei
Uruguay, deci după aproape cinci decenii, a fost din nou nevoie de acordul SUA, şi
astfel s-a convenit trecerea de la un simplu acord comercial multilateral, care a fost
GATT, la puternica Organizaţie Mondială a Comerţului, în prezent cu peste 150
membri, reprezentând al treilea „pilon” al economiei mondiale, alături de FMI şi
Banca Mondială. Noutatea în ce priveşte OMC constă în desfăşurarea unui proces
de negociere continuă şi adoptarea de decizii executorii, regula consensului
utilizându-se numai pentru blocarea unei decizii. Casetele 10, 11, 12, 13 şi schema 6
prezintă conţinutul Acordului privind constituirea OMC, principiile fundamentale
ale sistemului comercial mondial adoptate de către OMC, obiectivele Acordului
privind constituirea OMC, principalele funcţii ale OMC şi structura în detaliu a OMC.
Caseta 10
Acordul privind constituirea
ORGANIZAŢIEI MONDIALE A COMERŢULUI (OMC)
Marrakech (Maroc), 15 aprilie 1994
Articolele 1-16
1. Instituirea Organizaţiei
2. Aria de acţiune a OMC
3. Funcţiile OMC
4. Structura OMC
5. Relaţii cu alte organizaţii
6. Secretariat
7. Buget şi contribuţii
8. Statutul OMC
9. Luarea deciziilor
10. Amendamente
11. Membrii originari
12. Aderare
13. Neaplicarea Acordurilor comerciale multilaterale între membri.
14. Acceptare, intrare în vigoare şi depozitare
15. Retragere
16. Dispoziţii diverse.
Caseta 11
Principiile fundamentale ale sistemului
comercial mondial adoptate de către OMC
1. Nediscriminarea, pe baza aplicării clauzei naţiunii celei mai favorizate şi

a tratamentului naţional.
2. Eliminarea progresivă a obstacolelor din calea comerţului prin negocieri
multilaterale.
3. Reciprocitatea în asumarea de angajamente.
4. Folosirea taxelor vamale, ca principal instrument de politică comercială,
şi interzicerea, în principiu, a restricţiilor cantitative.
5. Previzibilitatea regimului de import graţie consolidării taxelor vamale şi
a angajamentelor negociate privind accesul la pieţe, în sensul că acestea nu pot fi
mărite şi, respectiv, înrăutăţite, cu excepţia situaţiilor în care se acordă o
compensaţie adecvată.
6. Contracararea concurenţei neloiale prin măsuri antidumping, taxe anti-
subvenţie, precum şi prin limitarea şi eliminarea subvenţiilor.
7. Transparenţa măsurilor de politică comercială prin publicarea şi
notificarea lor la OMC.
8. Aplicarea unui tratament mai favorabil ţărilor în curs de dezvoltare
(solicitarea de la acestea de angajamente mai reduse, acordarea de termene mai
lungi pentru aplicarea angajamentelor asumate).
Caseta 12
Obiectivele Acordului de la Marrakech privind constituirea OMC
I. Părţile recunosc că raporturile lor în domeniul comercial şi economic

trebuie să fie orientate spre:
1. Ridicarea nivelului de trai
2. Realizarea folosirii integrale a forţei de muncă
3. Realizarea unui nivel ridicat şi în continuă creştere a venitului real şi
al cererii efective
4. Creşterea producţiei şi a comerţului cu bunuri şi servicii care să
permită utilizarea optimă a resurselor mondiale în conformitate cu obiectivul de
dezvoltare durabilă în vederea protejării şi prezervării mediului înconjurător şi,
totodată, a întăririi mijloacelor de realizare a acesteia, într-o măsură
compatibilă cu necesităţile şi preocupările respective la diferite niveluri de
dezvoltare economică.
II. Părţile recunosc că este necesar să se depună eforturi pentru ca ţările
în curs de dezvoltare, şi în special cele mai puţin dezvoltate dintre ele, să îşi
asigure o parte din creşterea comerţului internaţional care să răspundă
necesităţilor dezvoltării lor economice.
Realizarea acestor obiective să se facă prin:
• încheierea de acorduri vizând reciprocitate şi avantaj reciproc
• reducerea substanţială a taxelor vamale şi a altor obstacole în calea
schimburilor comerciale
• eliminarea discriminărilor în relaţiile comerciale internaţionale
III. Părţile hotărăsc să pună în aplicare un sistem comercial mondial
integrat, mai viabil şi mai durabil
• Acordurile şi instrumentele juridice conexe cuprinse în Anexele nr. 1, 2 şi
3 fac parte integrantă din Acord şi sunt obligatorii pentru toţi membrii
• Acordurile şi instrumentele juridice conexe cuprinse în Anexa nr. 4
(acorduri comerciale plurilaterale) nu crează nici obligaţii nici drepturi pentru
membrii care nu le-au acceptat.
IV. Pentru asigurarea unei mai mari coerenţe în elaborarea politicilor
economice la nivel mondial OMC va colabora, după cum va fi adecvat, cu FMI,
cu BIRD şi instituţiile sale afiliate.
Caseta 13
Principalele funcţii ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului
1. Facilitatea implementării, administrării şi funcţionării acordurilor

anexate.
2. Punerea la dispoziţia membrilor săi a forumului de negocieri necesar
pentru asigurarea valorificării drepturilor, respectării obligaţiilor care rezultă
pentru aceştia din acordurilor anexate, precum şi a unui cadru pentru negocieri
viitoare referitoare la convenirea şi aplicarea de noi măsuri în scopul
dezvoltării relaţiilor comerciale multilaterale.
3. Administrarea Organului de reglementare a diferendelor
4. Administrarea Mecanismului de examinare a politicilor comerciale
naţionale
5. Cooperarea cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Banca Mondială în
vederea asigurării unei mai mari coerenţe a politicilor economice globale.

100
Schema 6
STRUCTURA ÎN DETALIU A ORGANIZAŢIEI MONDIALE A COMERŢULUI

Anexele Acordului privind constituirea Organizaţiei Mondiale a
Comerţului prezintă o importanţă deosebită, deoarece fac parte integrantă din
Acord. Dintre cele 4 anexe, cea mai cuprinzătoare este Anexa 1 A, care vizează
Acordurile comerciale multilaterale pentru bunuri. Această Anexă include două
mari părţi. Prima se ocupă de actualizarea Statutului Acordului General de Tarife şi
Comerţ şi a primit denumirea de GATT-1994, iar a doua cuprinde Protocolul de la
Marrakech, cu toate listele naţionale de concesii, inclusiv cele netarifare.
Problematica negocierilor comerciale multilaterale pentru bunuri şi
rezultatele obţinute la Runda Uruguay sunt prezentate în casetele 14, 15, 16, 17, 18,
19. Cunoaşterea şi însuşirea aspectelor prezentate reprezintă un sprijin efectiv în
activitatea viitorului specialist în comerţ exterior. Şi aceasta, mai ales, deoarece
sunt abordate domenii sensibile pentru România, cum sunt cele ale agriculturii şi
comerţului cu produse textile şi îmbrăcăminte.
Caseta 14
Anexa 1 A la Acordul privind crearea OMC:
acordurile comerciale multilaterale pentru bunuri
1. Acordul general pentru tarife şi comerţ-1994 (GATT-1994)

(a se vedea cele 4 reguli principale)
1.1. Memorandum de acord privind interpretarea art. II 1 bis din GATT
(liste naţionale de concesii – impozite şi taxe la frontieră, altele decât
taxe vamale)
1.2. Memorandum de acord privind interpretarea art. XXI din GATT
(întreprinderi de stat) – pentru a nu afecta libera concurenţă
1.3. Memorandum de acord privind interpretarea art. XII şi XVIIIB din
GATT
(dificultăţi legate de balanţa de plăţi) – măsuri bazate pe preţ
1.4. Memorandum de acord privind interpretarea art. XXIV din GATT
(uniuni vamale şi zone de liber schimb)
1.5. Memorandum de acord privind interpretarea art. XXV al GATT
(derogări)
1.6. Memorandum de acord privind interpretarea art. XXVIII al GATT
(modificări ale listelor de concesii) – negocierea de compensaţii
1.7. Memorandum de acord privind interpretarea art. XXXV al GATT
(neaplicarea acordului general)
2. Protocolul de la Marrakech, cu toate listele naţionale de concesii
• S 3. acordul cu privire la agricultură
• S 4. acordul cu privire la măsurile sanitare şi fitosanitare
• S 5. acordul cu privire la textile şi îmbrăcăminte
• I 6. acordul privind obstacolele tehnice în calea comerţului
• N. 7. acordul cu privire la măsurile ce vizează investiţiile legate de
comerţ
1.8. Acordul privind aplicarea art. VI din GATT (codul antidumping)
1.9. Acordul cu privire la punerea în aplicare a art. VII din GATT
(evaluarea vamală)
1.10. Acordul cu privire la inspecţia înainte de expediere
1.11. Acordul cu privire la regulile de origine
1.12. Acordul cu privire la procedurile în materie de licenţe la import
1.13. Acordul privind subvenţiile de export şi taxele compensatorii
1.14. Acordul cu privire la salvgardare
S = acorduri abordând domenii sensibile
I = acorduri vizând întărirea regulilor şi disciplinei
N = acord nou, pentru prima dată negociat
Caseta 15
GATT – 1994: cele 4 reguli principale
(există, la fiecare regulă, excepţii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare)
Prima regulă: Protejarea industriei interne numai prin tariful vamal,

respectiv prin taxe vamale.
A doua regulă: Taxele vamale trebuie reduse şi consolidate împotriva unor
majorări viitoare.
A treia regulă: Comerţul se desfăşoară în conformitate cu clauza naţiunii
celei mai favorizate.
A patra regulă: Aplicarea tratamentului naţional.
Caseta 16
Conţinutul fiecărei liste naţionale de concesii la RUNDA URUGUAY,
anexată la Protocolul de la Marrakech (Maroc), 1994
Partea I
Secţiunea A – Produse agricole (concesii tarifare în regim CNCMF)
Secţiunea B – Produse agricole (contigente tarifare)
Partea II – Alte produse (concesii tarifare în regim CNCMF)

Partea III – Niveluri preferenţiale de acces pe piaţă
Partea IV – Concesii referitoare la măsurile netarifare
Partea V – Angajamente privitoare la limitarea subvenţionării produselor agricole
Secţia I – Angajamente referitoare la măsura globală de susţinere (MGS)
Secţiunea II – Subvenţii la export (reducerea cheltuielilor bugetare şi a cantităţilor
subvenţionate)
Secţiunea III – Subvenţii la export (limitarea ariei de cuprindere a acestora)

Caseta 17
Acordul privind agricultura

şi obligaţiile ţărilor membre ale OMC
A. Obligaţiile referitoare la măsurile de politică comercială aplicate la
frontieră
1. Procesul de 2. Reducerea nivelului 3. Asumarea de

„tarifare” a măsurilor consolidat al taxelor angajamente de acces pe
netarifare, prin vamale piaţă:
cuantificarea acestora T.D. – angajament de • de acces curent
în taxe vamale scădere în 6 ani cu 36% • de acces minim
t.c.d. – angajament de (contigente tarifare când
reducere în 10 ani cu accesul curent se situează
24% sub 3-5% din consumul
t.c.m.p.d. – angajament intern)
de reducere cu 40%
B. Obligaţiile referitoare la măsurile de sprijinire a producătorilor
naţionali şi la măsurile de subvenţionare a exportului
1. Măsurile de sprijinire a 2. Măsurile de subvenţionare a
producătorilor naţionali (nu produc exporturilor
efecte asupra comerţului
a. Angajamente de reducere a
internaţional sau efectele sunt
subvenţiilor în cadrul listelor naţionale
nesemnificative)
- 8 tipuri (cercetare, pregătire ţ.d. ţ.c.d. ţ.c.m.p.d.
consultanţă etc.) combatere boli - în 6 ani • în 10 ani
- fiecare ţară a calculat MGS (Masa reducere reducere
globală de sprijin) şi reducerea în 30% a valorii 24% a valorii %
timp subvenţiei; subvenţiei;
ţ.d. 20% 21% reducere 14% reducere
ţ.c.d. ↓13% a cantităţii a cantităţii %
ţ.c.m.p.d. ↓10% subvenţionate subvenţionate
b. Angajamente de interzicere a
măsurilor de stimulare prin subvenţii
pentru exportul altor produse neînscrise
în listele naţionale
* ţ.d. – ţări dezvoltate

** ţ.c.d. – ţări în curs de dezvoltare
*** ţ.c.m.p.d. – ţări cel mai puţin dezvoltate

Caseta 18
Integrarea comerţului cu textile în cadrul GATT
• urmare a negocierilor din Runda Uruguay, la 1.1.1995, Acordul privind

Textilele şi Îmbrăcămintea (ATI) a devenit operaţional.
• scopul de bază al ATI este de a integra comerţul cu textile în GATT,
solicitând ţărilor membre care menţin restricţii să le elimine într-o perioadă de
10 ani;
• după exprimarea termenului de 10 ani, adică la 1.1.2005, nu va mai fi
posibil pentru nici o ţară membră OMC să menţină restricţii la importurile de
textile;
• excepţia va fi numai dacă s-ar justifica pe baza prevederilor de salvgar-
dare din Acordul pentru Salvgardare;
• în plus, astfel de restricţii pe motive de salvgardare trebuie să fie aplicate
importurilor din orice sursă şi nu, pe bază de discriminare, importurilor din
numai 1-2 ţări, cum se practica în cadrul Acordului Multifibre precedent;
• baza metodologică pentru integrarea comerţului cu textile în cadrul
GAATT este lista produselor textile anexă la Acord;
• procesul de integrare se desfăşoară în 4 etape cu un procentaj minim
faţă de importurile din 1990 ale ţărilor membre: 16% la 1.1.1995; 17% la
1.1.1998; 18% la 1.1.2002; 49% la 1.1.2005;
• singura constrângere privind asimilarea produselor textile şi îmbrăcă-
minte în cadrul procesului de integrare în regulile GATT 1994, impusă de ATI,
este ca statele să includă în reducerea de restricţii produse din fiecare din cele 4
segmente, respectiv: fire şi fibre textile; ţesături; produse textile finite; îmbră-
căminte;
• ţările care aplică restricţii nespecifice Acordului privind Textilele şi
Îmbrăcămintea, dar sunt membre OMC, au obligaţia să elimine astfel de
restricţii într-o perioadă de 10 ani. Programul de eliminare treptată va fi
prezentat Organului de Monitorizare a Textilelor (OMT).
Caseta 19
Acordul cu privire la salvgardare convenit
în cadrul RUNDEI URUGUAY
Prin salvgardare se înţeleg măsurile pe care statele le pot întreprinde, în
circumstanţe excepţionale, pentru a face faţă creşterilor masive şi rapide ale
unor importuri.
La Runda Uruguay, urmare a negocierilor purtate, s-a convenit un Acord
care să disciplineze Părţile Contractante în domeniul salvgardării. Acest Acord:
1. Hotărăşte interdicţia măsurilor protecţioniste unilateral în termen de 8
ani sau 5 ani de la data intrării în vigoare a Acordului privind crearea OMC.
2. Fixează o clauză de stingere (lichidare) pentru toate măsurile de
salvgardare, inclusiv măsurile de „comercializare ordonată”, cum s-a practicat
prin cote şi contigente (Acordul Multifibre).

3. Formulează condiţii privind investigarea în materie de salvgardare
(probe, opinii).
4. Prevede măsuri de salvgardare provizorie, în cazul unui prejudiciu grav
(durata, 200 de zile).
5. Defineşte criteriile pentru stabilirea existenţei unui „prejudiciu grav”:
măsurile să nu determine scăderea cantităţilor importate sub media ultimelor 3
ani reprezentativi.
6. Se bazează pe principiul nedescriminării.
7. Fixează durata de aplicare a măsurilor de salvgardare (4 ani), cu
prelungire până la 8 ani.
8. Prevede consultări pentru compensarea efectelor unor măsuri de
salvgardare.
9. Stabileşte pentru ţările în curs de dezvoltare facilităţi, în cazul că
produsul este originar dintr-o ţară membră, dacă ponderea acesteia în
importurile produsului considerat nu depăşeşte 3% şi dacă ţările în curs de
dezvoltare membre a căror pondere individuală în importuri este sub 3% nu
contribuie împreună, cu mai mult de 9%, la importurile totale ale procesului
respectiv.
10. Instituie un Comitet de salvgardare.
Tot în Anexa 1 a Acordului privind constituirea Organizaţiei Mondiale a

Comerţului, care înglobează Acordurile comerciale multilaterale pentru bunuri,
sunt cuprinse şi acordurile în domeniul netarifar convenite în cadrul negocierilor
comerciale multilaterale ale Rundei Uruguay.
Ca urmare a tratativelor îndelungate purtate între părţile contractante, s-a
ajuns, în acest sens, la rezultate deosebite (tabelul 13), evidenţiindu-se, ca noutate
în negocierile multilaterale din ultimii 50 de ani, un număr de 3 acorduri în
domeniile investiţiilor legate de comerţ, inspecţiei înainte de expediere şi regulilor
de origine a mărfurilor. Celelalte 6 acorduri, în domeniul netarifar negociate în
Rundele GATT precedente, cu privire la salvgardare, antidumping, obstacole
tehnice, evaluarea în vamă, licenţele de import şi subvenţiile şi taxele
compensatorii, au ca o caracteristică generală demersurile părţilor contractante de a
întări prin claritate şi precizie regulile stabilite anterior în cadrul comerţului
mondial şi în acest fel de a reduce cazurile de abuzuri şi indisciplină.
Tabelul 13
Acorduri în domeniul netarifar, convenite la RUNDA URUGUAY
Obliga-
tivitate
Denu- Cadru
Nr. pentru
mirea Caracteristici Prevederi importante organi-
crt. toţi
acordului zatoric
membrii
OMC
1. Investiţii Noutate în Notificare obligatorie a Comitet Da
legate de negocieri măsurilor şi
comerţ angajamentelor de
(TRIMs) eliminare a lor
2. Inspecţie Noutate în Reguli pentru Comitet Da
înainte de negocieri verificarea preţurilor
expediere
3. Reguli de Noutate în Program de armonizare Comitet Da
origine negocieri a prevederilor acordului
în 3 ani
4. Salvgar- Întărire reguli Măsuri provizorii Comitet Da
dare anterioare (acţionabile 200 zile)
Termen maxim de
aplicare: 4 ani, cu
prelungire până la 8 ani
pentru ţări în curs de
dezvoltare
5. Anti- Prin câştig de: Perfecţionarea Comitet Da
dumping - claritate metodelor de calcul;
- precizie stabilirea legăturii de
- detaliere cauzalitate; definirea
- transparenţă ramurii de producţie
- previzibilitate naţională grav afectate
(50% din producători şi
25% din producţia
naţională din ramură)
6. Obstacole Drept de protejare a Comitet Da
tehnice sănătăţii, vieţii
oamenilor şi a
animalelor, a mediului
înconjurător
7. Evaluarea Prin reducerea: Dreptul autorităţilor Comitet Da
în vamă - posibilităţilor vamale de a cere
de interpretare informaţii suplimentare
unilaterală privind stabilirea mai
- abuzurilor multor metode de calcul
- indisciplinei
8. Licenţe de Prin licenţe automate să Comitet Da
import nu se restricţioneze
schimburile comerciale.
Licenţele neautomate să
se elibereze în
maximum 60 de zile
9. Subvenţii Clasificarea Comitet Da
şi taxe subvenţiilor: interzise,
compensa permise, dar acţionabile,
torii şi permise neacţionabile.
Facilităţi pentru ţări în
curs de dezvoltare şi
ţări în tranziţie

Casetele 20 şi 21 detaliază, pe de o parte, prevederile importante ale Acordului
privind investiţiile legate de comerţ, iar pe de altă parte, prevederile îmbunătăţite ale
Acordului privind măsurile antidumping.
În acelaşi cadru al reglementărilor convenite la Runda Uruguay s-a înscris şi
completarea Acordului privind interpretarea şi aplicarea articolelor VI, XVI şi
XXIII din GATT, care fusese negociat anterior în cadrul Rundei Tokio. Noul acord
conţine definiţia subvenţiei, care reprezintă o finanţare nerambursabilă, efectuată
de către stat, în scopul acoperirii unei părţi din cheltuielile de producţie şi/sau de
comercializare efectuate de firme. Totodată, Acordul introduce noţiunea de
subvenţie „specifică”, care este o subvenţie a cărei acordare este limitată la o
întreprindere sau o ramură a producţiei sau la un grup de întreprinderi ori ramuri de
producţie ce intră sub juridicţia autorităţii de stat ce acordă subvenţia. Acordul
precizează că numai subvenţiile specifice sunt supuse expres prevederilor stipulate
întrânsul.De asemenea, Acordul stabileşte, ca o noutate, trei categorii de subvenţii:
interzise, acţionabile şi neacţionabile. Este de reţinut şi faptul că pentru ţările în
curs de dezvoltare, pentru ţările în tranziţie şi, îndeosebi, pentru ţările cel mai puţin
dezvoltate, Acordul a prevăzut facilităţi cu un statut special şi diferenţiat. Casetele
22, 23, 24, 25, 26, 27 şi 28 prezintă în detaliu cele mai importante prevederi ale
Acordului pentru subvenţii şi taxe compensatorii (ultimele având rolul de a
contracara, de către statele importatoare, subvenţiile acordate de ţările exportatoare
produselor lor pentru a deveni competitive pe pieţele externe).
Caseta 20
Acordul cu privire la măsurile ce vizează investiţiile legate de comerţ
(Trade related investment measure – TRIMs)
Măsurile investiţionale legate de comerţ sunt practicate, în special, de

ţările în curs de dezvoltare, pentru a-şi atinge obiectivele de dezvoltare.
Acordul TRIMs:
1. Este obligatoriu pentru toţi membrii OMC.
Recunoaşte că anumite măsuri privind investiţiile pot avea efect de
restricţionare şi distorsionare a schimburilor comerciale.
Prevede că nici o Parte Contractantă nu va aplica măsuri care să fie
incompatibile cu dispoziţiile GATT-1994: art. III (tratament naţional) şi art. IX
(eliminarea generală a restricţiilor cantitative).
2. La Acord s-a anexat o listă indicativă cu măsuri incompatibile
a) Prescripţii cu privire la deţinerea de elemente de origine locală:
• se cere investitorilor străini să utilizeze elemente de origine locală;
b) Prescripţii privind echilibrarea schimburilor externe:
• investitorul străin este constrâns să se angajeze să exporte o anumită
proporţie din producţia sa.
3. Acordul TRIMs interzice ţărilor să aplice 5 măsuri:
- obligaţia cumpărării de produse de origine naţională;
- limitarea importului de produse la valoarea produselor exportate;
- restricţionarea importului legat de export;
- limitarea accesului la devize în funcţie de întăririle de devize;
- condiţionarea vânzării pe piaţa internă ce antrenează o restricţie a
exportului.
4. Acordul TRIMs prevede notificarea obligatorie a măsurilor
investiţionale legate de comerţ care nu sunt conforme cu dispoziţiile sale,
precum şi eliminarea acestora într-un interval de:
• 2 ani pentru ţările dezvoltate;
• 5 ani pentru ţările în curs de dezvoltare;
• 7 ani pentru ţările cel mai puţin avansate.
5. Acordul TRIMs a instituit Comitetul pentru măsurile investiţionale legate de
comerţ, însărcinat cu supravegherea punerii în aplicare a agajamentelor.
Caseta 21
Acordul privind punerea în aplicare a articolului VI al GATT
(măsuri antidumping)
1. Dacă în anul 1947 problematica antidumpingului s-a înscris în articolul VI

al Acordului general, extinderea treptată în următoarele două decenii a utilizării
dumpingului, precum şi a măsurilor de contracarare a determinat Părţile
Contractante (P.C.) ca la Runda Kennedy să se convină, în anul 1969, un Cod
Antidumping. La Runda Tokio, Codul respectiv s-a perfecţionat; totuşi,
aplicarea acestuia nu presupunea participarea automată şi obligatorie a tuturor
P.C. din cadrul GATT.
2. Un pas important l-au constituit negocierea şi convenirea, în anul 1994,
la Runda Uruguay, a unui Acord de măsuri antidumping, acesta fiind cel mai
detaliat instrument juridic multilateral în materie, de natură să reducă
posibilităţile de interpretări unilaterale de către P.C.
3. Acest nou Acord a adus mai multă claritate prin detaliile convenite:
- referitor la metoda utilizată pentru a determina când un produs este
exportat la preţ de dumping, se prevăd reguli vizând asigurarea unei comparaţii
echitabile între preţul de export şi valoarea normală a unui produs, pentru a nu
se crea mici marje de dumping şi a nu permite nici o manieră arbitrară de luare
de măsuri antidumping;
- întărirea obligaţiei ţării importatoare de a stabili o legătură de
cauzalitate clară între importurile cu preţ de dumping şi prejudiciul cauzat
ramurii de producţie naţionale;
- precizarea modului în care procedurile de dumping trebuie angajate şi în
ce constau investigaţiile ce trebuie desfăşurate anterior, inclusiv prezentarea de
elemente de probă;
- închiderea imediată a unei investigaţii antidumping atunci când marja de
dumping este minimă (2%) sau volumul acestor importuri este minim 3% din total;
- încetarea măsurilor antidumping să fie aplicată în termen de 5 ani, cu
excepţia cazurilor justificate de menţinere a lor de către autorităţi;
- notificarea măsurilor preliminare sau finale de contracarare a
dumpingului să se facă prompt şi detaliat Comitetului pentru practici anti-
dumping.
Caseta 22
Subvenţii interzise (prohibite)
(care sunt considerate a priori ca neputând fi practicate şi care sunt

contracarate fără nici un fel de procedură prealabilă de evaluare a subvenţiei şi
de demonstrare a prejudiciului cauzat şi legăturii de cauzalitate între subvenţie
şi prejudiciu):
a) Subvenţii controlate de stat în sensul acordării lor discreţionare

beneficiarului sau condiţionate de nivelul rezultatelor la export, pentru a oferi
avantaje de competitivitate pe pieţele externe.
b) Subvenţii controlate de stat în sensul condiţionării producţiei
subvenţionate de folosirea preferenţială a materiilor prime, materialelor şi/sau
componentelor naţionale în detrimentul celor prevăzute din import.
Caseta 23
Lista exemplificativă GATT a subvenţiilor la export interzise
• Subvenţii directe subordonate rezultatelor la export, sub formă de prime,

sau pentru acoperirea pierderilor, în favoarea firmelor exportatoare.
• Sisteme de reţinere a devizelor, care implică o primă de export.
• Furnizarea de imputuri subvenţionate pentru a fi utilizate în producţia
mărfurilor pentru export.
• Exceptarea de la plata impozitelor directe (cum ar fi scutirea impozitului
pe profit pentru exporturi) sau diminuarea acestora faţă de cota în vigoare.
• Exceptarea de la, sau renunţarea la, impozitele indirecte (cum ar fi TVA)
asupra produselor exportate cu cote în plus faţă de cele precedente, atunci când
sunt vândute pentru consumul intern.
• Renunţarea sau rambursarea taxelor de import (cum ar fi taxele vamale
şi alte taxe) adăugate la cele percepute asupra inputurilor consumate în
producţia produselor exportate.
• Programe de garantare a creditelor la export cu dobânzi mai mari,
insuficiente pentru acoperirea costurilor pe termen lung ale creditelor.
• Credite la export cu dobânzi inferioare costurilor de împrumut ale
guvernului, atunci când aceste măsuri folosesc la asigurarea unui avantaj
important privind condiţiile creditului la export.
Caseta 24
Aplicarea principiului flexibilităţii privind utilizarea subvenţiilor interzise
în Actul final al Rundei Uruguay
I. Tratament special şi diferenţiat în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare
Acordarea posibilităţii ca, o perioadă de 8 ani, cu prelungire încă 2 ani,
aceste ţări să poată utiliza subvenţii interzise, cu condiţia notificării lor la GATT,
reducerii progresive şi eliminării lor în cadrul unui program concret pe produse.
* Această prevedere nu s-a acceptat de către ţările dezvoltate.
Utilizarea subvenţiilor interzise – conform listei exemplificative GATT – se
va efectua până la 1 ianuarie 2003.
II. Tratament pentru ţările în tranziţie la economia de piaţă
Acordarea posibilităţii ca aceste ţări să utilizeze, prin derogare, subvenţii
interzise, cu condiţia notificării lor şi a reducerii lor progresive şi eliminării
acestora într-o perioadă de 7 ani, până la 1 ianuarie 2002.
Caseta 25
Facilităţi acordate ţărilor în curs de dezvoltare
în utilizarea subvenţiilor la export
(aplicarea unui tratament special şi diferenţiat)
• utilizarea de subvenţii interzise – conform listei explicative – încă o

perioadă tranzitorie de 8 ani, adică până la 1 ianuarie 2003;
• din 1.1.1995 până la 1.1.2003 subvenţiile să se elimine progresiv şi să nu
se mărească nivelul lor;
• perioada de tranziţie poate fi prelungită, la cerere, cu încă 2 ani;
• dacă, timp de 2 ani consecutiv, exporturile unei ţări în curs de dezvoltare
ating un nivel de cel puţin 3,25% din comerţul mondial al unui produs, ţara
respectivă trebuie să elimine în 2 ani subvenţiile la export pentru exporturile de
produse care au devenit competitive;
• sunt exceptate de la regula ce interzice subvenţiile la export ţările cel
mai puţin avansate şi ţările în curs de dezvoltare cu venituri scăzute, cu un PIB
pe locuitor mai mic de 1.000 $; dacă totuşi prin subvenţii s-a reuşit să se obţină
un grad de competitivitate recunoscut pe plan internaţional pentru un produs,
ţările respective sunt obligate să elimine subvenţiile acordate acelui produs în 8
ani, în loc de 2 ani prevăzuţi pentru celelalte ţări în curs de dezvoltare.
Caseta 26
Alte facilităţi acordate ţărilor în curs de dezvoltare
în utilizarea subvenţiilor, în actul final al Rundei Uruguay
(aplicarea unui tratament special şi diferenţiat)
Subvenţii ce încurajează utilizarea produselor de origine naţională

• Regula interzice discriminarea faţă de produsele importate, respectiv
încurajarea folosirii cu preferinţă a produselor de origine naţională.
• Există facilitatea exceptării de la regulă:
- pentru ţările în curs de dezvoltare după o perioadă tranzitorie de 5 ani
(începând cu 1 ianuarie 2000);
- pentru ţările cel mai puţin dezvoltate după 8 ani (începând cu 1 ianuarie
2003).

Subvenţii ce încurajează privatizarea
• Subvenţiile tratate ca neacţionabile în plan multilateral în cadrul
Acordului privind subvenţiile şi taxele compensatorii, cum sunt: anularea
directă de datorii; subvenţiile destinate să acopere costuri sociale, indiferent de
formă, inclusiv renunţarea guvernului la beneficii, pe care autorităţile publice le
acordă unei ţări în curs de dezvoltare au ca destinaţie încurajarea privatizării.
• Condiţia impusă este ca aceste subvenţii să fie acordate pentru o
perioadă limitată în timp şi să fie în concordanţă cu un program de privatizare.
Caseta 27
Subvenţii permise, dar acţionabile
(împotriva cărora pot fi luate măsuri de contracarare, de către ţara

importatoare, cu condiţia dovedirii prejudiciului cauzat, a existenţei şi
volumului subvenţiei şi prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între subvenţie
şi prejudiciu; acestea sunt subvenţiile care produc efect de distorsionare pe
piaţa importatorului).
Exemple:
a) Practici guvernamentale care implică un transfer direct de fonduri,
preluarea directă a unor riscuri şi responsabilităţi.
b) Scutirea sau exonerarea (anularea) de datorii faţă de bugetul statului.
c) Asigurarea, din resurse bugetare, de bunuri şi servicii, altele decât cele
de infrastructură, sau achiziţionarea producţiei realizate prin plata din fonduri
bugetare.
d) Acordarea (alocarea) de fonduri în cadrul unui mecanism sau unei entităţi
private care să efectueze una din categoriile de sprijin menţionate la punctele 1-2-3
şi care în mod normal nu constituie atribuţii sau practici ale guvernelor.
e) Orice formă de sprijinire a veniturilor sau a preţurilor în sensul art. XVI
al GATT.
f) Acordarea oricărei alte forme de sprijin.
Caseta 28
Subvenţii permise neacţionabile (împotriva cărora nici o Parte Contractantă

nu poate lua, în principiu, măsuri, indiferent de prejudiciul produs
producătorilor naţionali de produse similare sau direct concurente)
Exemple:
a) Subvenţii specifice, cu condiţia ca:
- să nu limiteze accesul la subvenţie numai pentru anumite întreprinderi;
- criteriile şi condiţiile de acordare să fie clar specificate în reglementări
şi să fie verificabile;
- să nu fie utilizate pentru un număr limitat de întreprinderi care produc
mărfuri similare sau să nu fie acordate în procente diferite pe întreprinderi, iar
maniera de abordare să nu fie discreţionară.
b) Ajutor pentru cercetare-dezvoltare.
c) Ajutor pentru ajustare structurală în cazul reducerii capacităţii de
producţie a unui producător.
d) Ajutor destinat promovării adaptării instalaţiilor existente la noi cerinţe
în materie de mediu ambiant şi a introducerii de noi echipamente nepoluante.
e) Ajutor regiunilor defavorizate dintr-un teritoriu al ţării cu identităţi
economice şi politice clar determinate.
O premieră în istoria negocierilor comerciale multilaterale a reprezentat-o

includerea pe agenda Rundei Uruguay a reglementărilor comerţului cu servicii.
Interesul deosebit pentru acest segment al schimburilor comerciale dintre statele lumii
a fost generat de dinamica accentuată a comerţului internaţional în acest domeniu, care
a ajuns să deţină circa un sfert din comerţul mondial cu bunuri∗. Aceasta cu atât mai
mult, cu cât până la Runda Uruguay nu a existat un cadru multilateral al comerţului
internaţional cu servicii, care să cuprindă principii, reguli şi discipline convenite. După
şapte ani de negocieri la Runda Uruguay s-a reuşit realizarea Acordului General
privind Comerţul cu Servicii (GATS), constituind Anexa 1B la Acordul privind crearea
OMC şi având un caracter obligatoriu pentru toţi membri organizaţiei.
Caseta 29 prezintă conţinutul Acordului GATS, alcătuit din şase părţi, şi
anexele la GATS referitoare la situaţia specifică a anumitor sectoare de servicii.
Noutatea şi complexitatea deosebită a negocierilor din sfera comerţului
internaţional cu servicii nu au permis, până la finalizarea Rundei Uruguay, obţinerea
rezultatelor sperate a fi realizate în toate sectoarele în care s-a dorit asumarea de către
părţi a unor angajamente consistente de liberalizare.
Experienţa de aproape 50 de ani din rundele de negocieri desfăşurate în cadrul
GATT a fost benefică şi în cazul primei runde în domeniul comerţului cu servicii.
Căci numai flexibilitatea, respectiv realizarea unei serie de compromisuri, pentru a nu
se pune în pericol rezultatele de ansamblu ale rundei, au făcut să se accepte
continuarea ulterioară a negocierilor, în domenii precum: serviciile financiare,
mişcarea persoanelor fizice prestatoare de servicii, serviciile de transporturi mari-
time, de telecomunicaţii de bază şi serviciile personale.
Caseta 29
ANEXA 1B la Acordul privind crearea OMC
Acordul General pentru Comerţul cu Servicii (GATS)
Părţi ale ACORDUL – CADRU GATS

Acordului
I. Sfera de aplicare şi definiţia serviciilor (art. I)
II. Obligaţiile şi disciplinele generale pe care (art. II-XV)
membrii trebuie să le respecte : CNCMF*
transparenţă, facilităţi acordate ţărilor în
curs de dezvoltare, aplicare restricţii
∗
A se vedea în detaliu Adrian Constantinescu, op. cit., p. 87-93; Octavian Gh. Botez,
Mădălina Militaru, op. cit., p. 40-50.
III. Angajamente specifice (art. XVI-XVIII)
• clauza cu privire la accesul la pieţe externe
• clauza cu privire la tratamentul naţional
IV. Liberalizarea progresivă a sectorului (art. XIX-XX)
serviciilor
• negocieri succesive
• liste de aranjamente elaborate de ţările
membre
V. Dispoziţii instituţionale (art. XXII-XXVI)
• Consultările şi reglementarea diferendelor
• Consiliul pentru servicii
VI. Dispoziţii finale (art. XXVII-XXIX)
• Listele naţionale de angajamente specifice
asumate de către toţi membrii în ceea ce
priveşte liberalizarea comerţului cu servicii
• Anexele la GATS
1. Anexa cu privire la mişcarea persoanelor
fizice
2. Anexa cu privire la serviciile-financiare (în
special cele bancare şi de asigurări)
3. Anexa privind telecomunicaţiile (măsuri în
legătură cu accesul şi recurgerea la reţelele
şi serviciile publice de transport şi
telecomunicaţii)
4. Anexa cu privire la telecomunicaţiile de bază
5. Anexa cu privire la serviciile de transport
aerian
6. Anexa cu privire la serviciile de transport
maritim
* Este posibil ca o ţară să menţină excepţii de la aplicarea clauzei naţiunii
celei mai favorizate, o perioadă de tranziţie de 10 ani (până la 1.1.2005).
Alte trei noi domenii în care s-au negociat şi convenit reguli şi discipline
multilaterale de importanţă crescândă în comerţul internaţional au vizat: 1) aspectele
comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală; 2) regulile şi procedurile care
guvernează reglementarea diferendelor şi 3) mecanismul de examinare a politicilor
comerciale.
Astfel, Anexa 1 C la Acordul privind crearea OMC conţine Acordul privind
aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv comerţul
cu mărfuri contrafăcute. Motivaţia acestui acord a constituit-o înmulţirea cazurilor
care alterează concurenţa loială, din cauza producerii şi comercializării de mărfuri
contrafăcute la preţuri mult mai mici decât produsele originale. Acest lucru este
posibil, deoarece copierea sau reproducerea acestora în mod fraudulos fac ca în
costurile respective să nu se includă şi cheltuielile de cercetare-dezvoltare. Aşa se
explică faptul că mărfurile contrafăcute sunt în mod artificial mai competitive decât
cele originale, care conţin un mare efort uman, material şi financiar în domeniul
investiţiilor şi inovaţiilor (spre exemplu, din 100 teme de cercetare tehnologice se
reţin pentru aprofundarea investigării 15 proiecte, din care doar câteva intră în faza
pilot de producţie şi 1-2 în producţia de serie, din al căror profit trebuie să se
acopere cheltuielile la cele 100 de teme de cercetare iniţiale).
De aici rezultă necesitatea unui cadru multilateral de principii, reguli şi
discipline aplicabile comerţului internaţional cu mărfuri contrafăcute, de natură să
reducă sensibil sursele de tensiuni în comerţul internaţional. În caseta 30 sunt
prezentate schematic cele şapte părţi ale Acordului, conţinând atribuţiile Consiliului
însărcinat cu supravegherea punerii în aplicare a Acordului, privind aspectele
comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, precum şi termenele în care
prevederile acestuia trebuie aplicate, în funcţie de nivelul de dezvoltare al ţărilor
membre ale OMC.
Caseta 30
ANEXA 1 C la Acordul privind crearea OMC: Acordul privind aspecte
comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv comerţul
cu mărfuri contrafăcute
(TRIPS – Trade related intellectual property)
Partea I Dispoziţii generale şi principii fundamentale

• clauza naţiunii celei mai favorizate
• tratamentul naţional
Partea II Abordarea, succesiv, a fiecărui drept de proprietate intelectuală
• dreptul de autor
- opere literare şi artistice
- programe de calculator
- producători de înregistrări sonore
- filme
• artişti şi interpreţi executanţi
• programe radiodifuzate
• mărci de fabrică, de comerţ şi mărci de servicii
• indicaţii geografice (originea geografică a produsului)
• desenele şi modelele industriale
• brevetele
• schemele de configuraţie ale circuitelor integrate
• secretele comerciale şi know-how-ul
Lupta contra practicilor anticoncurenţiale în licenţele contractuale
Partea III Definirea obligaţiilor guvernelor membre în ceea ce priveşte
procedeele şi căile de recurs ce decurg din legislaţia lor naţională
- comportă dispoziţii privind:
• elementele de probă
• despăgubirile
- dreptul de scoatere din circuitul comercial
- dreptul de distrugere a mărfurilor
- măsuri luate la frontieră contra mărfurilor de marcă contrafăcute
sau pirate

Partea IV Achiziţii şi menţinerea drepturilor de proprietate intelectuală
Partea V Prevenirea şi reglementarea diferendelor
Partea VI Prevederi tranzitorii
Partea VII Prevederi instituţionale şi finale
Crearea Consiliului pentru aspectele comerciale ale drepturilor de
proprietate intelectuală
Aplicarea Acordului TRIPS:
- ţările dezvoltate, după 1 an
- ţările în curs de dezvoltare, în 5 ani
- ţările în tranziţie, în 5 ani
- ţările cel mai puţin avansate, în 11 ani.
Un alt acord cu caracter de noutate, îndeosebi în plan instituţional, îl regăsim

în Anexa 2 la Acordul privind crearea OMC şi este intitulat Memorandumul de
Acord cu privire la regulile şi procedurile care guvernează reglementarea
diferendelor comerciale. Geneza acestui Acord îşi are explicaţia în multiplicarea
diferendelor în schimburile comerciale dintre statele şi grupările de state ale lumii,
uneori disputele evoluând până la adevărate „războaie comerciale”. Totodată, deşi
chiar în statutul GATT s-a prevăzut regula consultărilor, în scopul rezolvării pe
cale amiabilă a diferendelor, iar ulterior au fost luate mai multe decizii pe linia
căilor de urmat pentru rezolvarea conflictelor comerciale, totuşi eficienţa acestora a
rămas redusă. Au existat cazuri când rezolvarea unui diferend a durat ani şi ani de
zile (uneori 10 ani). Tocmai de aceea a fost nevoie de îmbunătăţirea procedurilor, a
căror utilizare să se realizeze printr-un nou mecanism, obligatoriu pentru toţi
membrii OMC. În principal, este foarte importantă în acest Acord crearea unui
Organ unic de reglementare a diferendelor (ORD), care exercită prerogativele
Consiliului general şi consiliilor şi comitetelor tuturor acordurilor convenite în
OMC. Caseta 31 detaliază inclusiv filmul reglementării diferendelor comerciale,
iar caseta 32 sintetizează acţiunile pe termene, astfel ca rezolvarea unui diferend să
nu depăşească un an şi jumătate.
Caseta 31
ANEXA 2 la Acordul privind crearea OMC
Memorandumul de Acord cu privire la regulile şi procedurile
care guvernează reglementarea diferendelor comerciale
Evoluţia problematicii:
• Art. XXII GATT consacră principiul consultărilor.
• Runda Tokio adoptă un Menorandum de acord privind notificările,
consultările, reglementarea diferendelor şi supravegherea.
• Decizii suplimentare: formarea grupurilor speciale (paneluri de experţi)
– 1984.
• Runda Uruguay: adoptarea unui Memorandum de acord, care devine
anexă la Acordul privind crearea OMC, prin care se constituie un Organ unic de
reglementare a diferendelor (ORD)
Filmul reglementării diferendelor
• Consultările – în 30 de zile de la formularea cererii de către un membru.
• Grup special (panel de experţi) – în 60 de zile de la formularea cererii.
• Alte mijloace de reglementare a diferendelor:
- bunele oficii, concilierea, medierea, arbitrajul.
• Finalizarea lucrărilor grupului prin prezentarea unui raport în 6 luni, iar
în caz de urgenţă în 3 luni.
• Examinarea raportului ORD în 20 de zile, maximum 60 de zile, dacă se
face apel.
• Examinarea în apel de către Organul de apel, format din 7 membri, în
termen de 60 de zile de la notificarea apelului.
• Raportul stabilit în apel va fi adoptat de ORD şi acceptat în mod
necondiţionat de părţile în diferend în 30 de zile de la distribuirea sa.
• În cazul în care recomandările ORD nu sunt puse în practică, partea
vătămată adresează o cerere ORD de autorizare a suspendării concesiilor faţă
de partea vinovată, ce va fi examinată în 30 de zile; dacă nivelul suspendării
concesiilor este exagerat cazul este supus arbitrajului.
TOTAL 14 luni pentru reglementarea unui diferend

Memorandumul de Acord cuprinde şi un număr de dispoziţii care ţin
seama de interesele specifice ale ţărilor cel mai puţin avansate şi, în general, de
interesele ţărilor în curs de dezvoltare.
Caseta 32
Timpul maxim necesar pentru rezolvarea unui diferend comercial
în cadrul OMC
60 zile pentru consultări, medieri

45 zile pentru stabilirea unei grupe speciale de desemnarea
membrilor grupei
6 luni pentru prezentarea unui raport al grupei speciale părţilor
aflate în diferend
3 săptămâni pentru prezentarea raportului final al grupei speciale
membrilor OMC
60 zile pentru adoptarea unui raport de către Organul unic de
reglementare a diferendelor (ORD) – dacă nu se face apel
Total 1 an - fără apel
60-90 zile pentru prezentarea unui raport de apel
30 zile pentru adoptarea unui raport de apel de către ORD
Total 1 an şi 3 luni - cu apel
Sursa: Un commerce ouvert sur l’avenir, 2e édition, Mars, 1998.

Un alt aranjament, având caracter de noutate, negociat şi convenit, se referă
la Mecanismul de examinare a politicilor comerciale practicate de către toţi
membrii, cuprins în Anexa 3 la Acordul privind crearea OMC (caseta 33). Raţiunea
unui asemenea mecanism a izvorât din necesitatea OMC de a monitoriza politicile
comerciale ale tuturor statelor membre, îndeosebi în ceea ce priveşte respectarea
obligaţiilor convenite în cadrul sistemului comercial multilateral. Iar acest lucru a
fost necesar, deoarece există, totuşi, o mare diversitate de mecanisme şi instrumente
folosite în politicile comerciale externe ale statelor.
Caseta 33
Mecanismul de examinare a politicilor comerciale ale statelor
Raportări periodice în cadrul multilateral de către toţi membrii OMC:

- din 2 în 2 ani, pentru primele 4 ţări (sau grupe de ţări): UE, SUA,
Canada, Japonia;
- din 4 în 4 ani, următoarele 16 ţări, în ordinea ponderii în comerţul
internaţional;
- din 6 în 6 ani, restul ţărilor membre.
Obiectivul central al mecanismului este urmărirea modului de asigurare a
respectării într-o mai mare măsură de către toţi membrii OMC a regulilor,
disciplinelor şi angajamentelor comerciale multilaterale şi chiar plurilaterale
(pentru semnatarii acestui tip de acorduri).
Mecanismul adoptat statuează principiul transparenţei interne.
Examinările se desfăşoară în Consiliul general al OMC.
Mecanismul adoptat mai prevede obligaţia membrilor de a prezenta, în
intervalul dintre două examinări, rapoarte succinte asupra schimbărilor
importante intervenite în politicile lor comerciale, precum şi de a furniza anual
date statistice referitoare la comerţul lor exterior.
A 4-a şi ultima Anexă la Acordul privind crearea OMC, negociată şi convenită la

Runda Uruguay, a inclus patru acorduri plurilaterale axate pe segmente sau sectoare
determinate ale comerţului internaţional. Aceste acorduri plurilaterale au particu-
laritatea că sunt deschise participării membrilor OMC interesaţi (spre deosebire de
celelalte acorduri multilaterale, care sunt obligatorii pentru toţi membrii OMC. Caseta
34 prezintă denumirile acordurilor respective.

Caseta 34
Acorduri comerciale plurilaterale*
a) Acordul privind achiziţiile guvernamentale (publice)

b) Acordul cu privire la aeronavele civile
c) Acordul internaţional privind produsele lactate integrate ulterior
d) Acordul internaţional privind carnea de bovină în OMC**
*) Nu sunt obligatorii pentru toţi membrii OMC

**) Acordurile de la punctele „c” şi „d” au fost ulterior desfiinţate, apli-
cându-se în domeniile care fac obiectul lor prevederile generale ale OMC. În plus,
după Runda Uruguay s-a negociat un nou acord plurilateral, şi anume Acordul
privind tehnologia informaţiei, care a prevăzut eliminarea taxelor vamale şi a
taxelor cu efect echivalent în comerţul cu bunurile privind tehnologia informaţiei.
Acordul privind achiziţiile guvernamentale (publice)

Achiziţiile guvernamentale (publice) sunt cumpărările de bunuri şi servicii de
către şi pentru uzul diferitelor instituţii şi agenţii publice naţionale, ale căror valori
reprezintă o parte însemnată din comerţul internaţional. Aceasta a şi fost raţiunea
perfecţionării Acordului încheiat la Runda Tokyo – a răspunde cerinţelor
transparenţei şi concurenţei libere în cazul acestor operaţiuni comerciale. Totodată,
a fost lărgită aria tranzacţiilor, incluzând, alături de bunuri, şi serviciile. Acordul
consacră tratamentul naţional ca regula de bază privind achiziţiile guvernamentale,
în sensul că pentru furnizorii străini, precum şi pentru produsele şi serviciile
acestora, tratamentul de care beneficiază să nu fie mai puţin favorabil decât cel
acordat furnizorilor, precum şi bunurilor şi serviciilor naţionale. Acordul stipulează
în detaliu procedurile de adjudecare a comenzilor publice, consacrând metoda
licitaţiilor pentru cumpărările a căror valoare depăşeşte un anumit prag minim
valoric, de la care se aplică regulile acordului, respectiv:
– pentru guvernul central – 130.000 DST (drepturi speciale de tragere),
contravaloarea a circa 180.000 dolari SUA;
– pentru entităţi ale administraţiei locale – în jurul a 200.000 DST;
– pentru unităţi de servicii publice – 400.000 DST;
– pentru serviciile de construcţii – 500.000 DST.
Sunt exceptate de la prevederile Acordului, îndeosebi, tranzacţiile speciale
indispensabile pentru securitate şi apărare naţională, precum şi alte domenii legate
de protecţia populaţiei, a persoanelor handicapate, a plantelor şi animalelor.
Acordul privind aeronavele civile
În plus faţă de acordul încheiat la Runda Tokyo, dată fiind creşterea
comerţului mondial cu aeronave şi echipamente aeronautice, noul acord cuprinde
reguli concurenţiale mai stricte, îndeosebi prin limitarea subvenţiilor pentru
industriile aeronautice naţionale. Obiectivul concret al Acordului vizează libera-
lizarea schimburilor comerciale cu toate produsele din domeniu, prin eliminarea
totală a taxelor vamale de import, precum şi a eventualelor obstacole netarifare.
Acordul pentru produse lactate şi Acordul pentru carnea de bovină
Interesele marilor ţări producătoare şi exportatoare de aceste produse le-au
determinat să convină disciplina pe linia liberalizării comerţului mondial în
domeniu, în baza acordurilor deja încheiate la Runda Tokyo. Obiectivul acordurilor
a vizat crearea unor condiţii de piaţă mai stabile, pe bază de avantaje reciproce,
pentru ţările exportatoare şi importatoare. Consiliilor internaţionale la cele două
acorduri le-au revenit atribuţii de analiză a cererii şi ofertei mondiale, de elaborare
de previziuni asupra evoluţiei preţurilor şi de monitorizare a funcţionării generale a
acordurilor. Ulterior Rundei Uruguay, Acordul pentru produse lactate şi Acordul
pentru carnea de vită au fost desfiinţate, aplicându-se în domeniile vizate de aceste
acorduri prevederile generale ale OMC.
*
O retrospectivă a rezultatelor de ansamblu ale negocierilor comerciale din
cadrul Rundei Uruguay – cea mai complexă şi mai amplă rundă din istoria GATT
– încheiată prin crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului ne permite să sintetizăm
realizările sale importante, concomitent cu reţinerea şi a unor insuccese parţiale. Caseta
35 punctează aceste aspecte definitorii ale eforturilor depuse pe parcursul a 8 ani
(1986-1994). Totodată, Caseta 36 sintetizează diferenţele dintre GATT şi noua orga-
nizaţie cu vocaţie universală OMC, care în 2002 număra 140 de state (tabelul 14).
Caseta 35
Bilanţul negocierilor comerciale la runda Uruguay
Realizări
1. Liberalizări sporite în comerţul internaţional
2. Extinderea sferei de aplicabilitate a principiilor, regulilor şi disciplinelor
sistemului comercial multilateral la noi domenii
3. Sporirea transparenţei, previzibilităţii şi stabilităţii cadrului de
desfăşurare a comerţului mondial
4. Îmbunătăţirea mecanismelor de reglementare a diferendelor comerciale
5. Recunoaşterea problemelor specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare şi
ale ţărilor în tranziţie la economia de piaţă
Insuccese parţiale
1. Insuficienţa creşterii accesului pe pieţe în unele sectoare de mărfuri
pentru ţările în curs de dezvoltare (agricultură, textile, îmbrăcăminte)
2. Diminuarea gradului de cuprindere sectorială a liberalizării comerţului
cu servicii (financiare, mişcarea persoanelor, transporturi maritime,
telecomunicaţii etc.)
3. Nefinalizarea unor acorduri sectoriale (produse farmaceutice, produse
siderurgice.

Caseta 36
Diferenţe dintre GATT şi OMC
GATT OMC
1. A avut un caracter ad-hoc şi 1. Caracterul OMC şi Acordurile pe
provizoriu, nu a fost niciodată ratificat care le administrează sunt
de parlamentele ţărilor membre. permanente.
2. A avut Părţi Contractante; GATT a 2. Are membri.
fost oficial un text juridic, nu o
organizaţie propriu-zisă.
3. S-a ocupat numai de comerţul cu 3. Se ocupă pe lângă comerţul cu
mărfuri. mărfuri şi de comerţul cu servicii şi
cu aspectele comerciale ale
drepturilor de proprietate intelectuală.
4. Diferendele comerciale dintre state 4. Sistemul de reglementare a
se reglementau abia după perioade diferendelor este mai rapid şi cu
foarte lungi, uneori 10 ani. acţiune automată, iar deciziile nu pot
fi blocate.
5. Nu a reuşit decât parţial să exercite o 5. A instituit un mecanism funcţional
supraveghere a politicilor comerciale de examinare a politicilor comerciale
ale statelor Părţi Contractante. ale ţărilor membre.
6. GATT a fost considerat „clubul 6. OMC are un număr mare de
bogaţilor”, având un număr limitat de membri, devenind o organizaţie
membri. aproape universală, care continuă să
se extindă, tinzând să includă,
practic, toate statele lumii.
Tabelul 14
ŢĂRILE MEMBRE ALE OMC ÎN ANUL 2002
Europa Africa Asia şi Oceania America
(31 ţări) (39 ţări) (33 ţări) (34 ţări)
1 2 3 4
1. Albania 1. Africa de sud 1. Australia 1. Antigua şi
Barbuda
2. Germania 2. Angola 2. Bahrein 2. Argenitna
3. Austria 3. Benin 3. Bangladesh 3. Barbados
4. Belgia 4. Botswana 4. Brunei Darusalam 4. Belize
5. Bulgaria 5. Burundi 5. China 5. Bolivia
6. Cipru 6. Camerun 6. R. Coreea 6. Brazilia
7. Croaţia 7. Congo 7. Emiratele Arabe 7. Canada
Unite
8. Danemarca 8. Coasta de Fildeş 8. Fidji 8. Chile
9. Spania 9. Djibuti 9. Georgia 9. Columbia
10. Estonia 10. Egipt 10. Hong Kong, China 10. Costa Rica

Tabelul 14 (continuare)
1 2 3 4
11. Finlanda 11. Gabon 11. Ins. Solomon 11. Cuba
12. Franţa 12. Gambia 12. India 12. Dominica
13. Grecia 13. Ghana 13. Indonezia 13. Salvador
14. Ungaria 14. Guineea 14. Israel 14. Ecuador
15. Irlanda 15. Guineea-Bissau 15. Japonia 15. SUA
16. Islanda 16. Kenia 16. Iordania 16. Granada
17. Italia 17. Lesotho 17. Kuweit 17. Guatemala
18. Letonia 18. Madagascar 18. Macao, China 18. Guyana
19. Lichtenstein 19. Mali 19. Malaezia 19. Haiti
20. Lituania 20. Maroc 20. Malawi 20. Honduras
21. Luxemburg 21. Ins. Mauriţiu 21. Ins. Maldive 21. Jamaica
22. Malta 22. Mauritania 22. Mongolia 22. Mexic
23. R. Moldova 23. Mozambic 23. Myamar 23. Nicaragua
24. Norvegia 24. Namibia 24. Noua Zeelandă 24. Panama
25. Polonia 25. Niger 25. Oman 25. Paraguay
26. R. Slovacă 26. Nigeria 26. Pakistan 26. Peru
27. R. Cehă 27. Uganda 27. Papua-Noua Guinee 27. R. Dominicană
28. România 28. R. Centrafricană 28. Filipine 28. Santa Lucia
29. Olanda 29. R.D. Congo 29. Qatar 29. Santa Kitt şi
Nevis
30. Regatul Unit 30. Ruanda 30. R. Khirkiză 30. Santa Vincent
al Marii şi Grendine
Britanii şi
Irlandei de
Nord
31. Slovenia 31. Senegal 31. Singapore 31. Suriname
32. Suedia 32. Sierra Leone 32. Sri Lanka 32. Trinidad-
Tobago
33. Elveţia 33. Swaziland 33. Tailanda 33. Uruguay
34. Turcia 34. Tanzania 34. Venezuela
35. Ciad
36. Togo
37. Tunisia
38. Zambia
39. Zimbabwe

6. CONFERINŢELE MINISTERIALE ALE OMC,
DUPĂ RUNDA URUGUAY
Conferinţa Ministerială este organul suprem al OMC. La această conferinţă

participă reprezentanţii tuturor statelor membre, la nivel de ministru. Conform
Acordului pentru crearea OMC, cel puţin o dată la doi ani se reuneşte Conferinţa
Ministerială. Între sesiunile acestor conferinţe, activitatea este condusă de către
Consiliul General.
Conferinţa Ministerială a OMC de la Singapore (1996)

La Prima Conferinţă Ministerială a OMC au participat 128 de state membre
şi 28 de ţări cu statut de observator. Pe ordinea de zi au figurat cinci puncte
vizând: 1) aplicarea angajamentelor asumate la Runda Uruguay; 2) analiza acti-
vităţii pe sectoare şi domenii importante (servicii de telecomunicaţii, maritime,
financiare), măsuri antidumping, reglementarea diferendelor comerciale, aspectele
comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală şi agricultură; 3) comerţul şi
mediul (acordându-se prioritate, de către ţările în curs de dezvoltare, neintroducerii
de restricţii unilaterale la import sub pretextul protecţiei mediului), 4) liberalizări
suplimentare în sectorul farmaceutic (acord privind eliminarea totală a taxelor
vamale), în sectorul produselor chimice (anumite progrese, dar nesemnificative) şi
în sectorul tehnologiei informaţiei (IT), unde s-a ajuns la adoptarea unui Acord
(martie 1997) ce a prevăzut eliminarea totală a taxelor vamale până în anul 2000 la
computere, telefoane, semiconductori, programe pe calculator, instrumente ştiin-
ţifice; 5) noi probleme: comerţ şi investiţii, comerţ şi politici concurenţiale, pentru
care s-au creat două grupuri de lucru, iar un al treilea grup pentru studierea
transparenţei în domeniul achiziţiilor publice. Cele mai aprinse dezbateri s-au
purtat în ce priveşte problematica standardelor normelor de muncă. SUA şi unele
ţări europene au invocat faptul că prin folosirea de forţă de muncă ieftine în unele
ţări se creează o competitivitate artificială a exporturilor lor, ceea ce duce la
pierderea locurilor de muncă în ţările dezvoltate. Ţările în curs de dezvoltare, în
schimb, au arătat că, tocmai prin salariile scăzute, ele pot să obţină avantaje
comparative pentru a exporta pe pieţele dezvoltate, iar problema normelor de
muncă se află în competenţa Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), cu care
poate colabora OMC. Declaraţia Ministerială de la Singapore a stabilit obiectivele
în continuare ale OMC, cu accent pe liberalizare şi recunoaşterea eforturilor
statelor pe linia adaptării legislaţiilor naţionale la prevederile OMC∗.
∗
N.Sută, Sultana Sută-Selejan, op. cit., vol.l, 2003, p.379-383.
Conferinţa Ministerială a OMC de la Geneva (Elveţia) (1998)
Având ca obiectiv principal aniversarea a 50 de ani de la crearea GATT,
rezultatele acestei Conferinţe au fost mai modeste în ce priveşte abordarea a noi
domenii de liberalizare, pe fondul nemulţumirii ţărilor în curs de dezvoltare în
legătură cu transpunerea în practică a unor angajamene convenite la Runda
Uruguay (îndeosebi la produse textile şi confecţii). Rezultatul pozitiv al Conferinţei
a fost, totuşi, Declaraţia asupra comerţului electronic, a cărui creştere spectaculoasă,
ca volum valoric al tranzacţiilor, cere reglementări îmbunătăţite, dar cu menţinerea
practicii de neimpunere şi de percepere de taxe vamale la import.
Conferinţa Ministerială a OMC de la Seattle (SUA) (1999)

Având pe agenda de lucru probleme majore controversate privind agricultura,
comerţul cu servicii, standardele de muncă, folosirea clauzei de salvgardare,
achiziţiile publice, ş.a., în condiţiile nefavorabile cauzate de amploarea şi violenţa
demonstraţiilor antiglobalizare de pe străzile oraşului Seattle, Conferinţa a eşuat în
încercarea de a iniţia o nouă rundă de negocieri comerciale multilaterale. La
aceasta a contribuit şi solicitarea luării în considerare, în cadrul OMC, într-o
măsură mai mare, a nevoilor şi intereselor unor ţări în curs de dezvoltare importante,
cum sunt India, Brazilia, China, Egipt şi grupul ţărilor din Asia de Sud-Est. În plus,
la conferinţă au participat 686 organizaţii neguvernamentale reprezentând
societatea civilă (la Singapore au fost numai 108), din care o bună parte a susţinut
ideea stopării procesului de liberalizare a comerţului mondial, care ar aduce, în
principal, avantaje ţărilor dezvoltate, provocând şomaj îndeosebi în ţările în curs de
dezvoltare. Din declaraţia directorului general al OMC, după încheierea
Conferinţei, din care a rezultat că obiectivele organizaţiei rămân neschimbate, au
reieşit şi noi direcţii de acţiune pe linia realizării complementarităţii dintre
liberalizare, dezvoltarea economică şi eradicarea sărăciei şi a necesităţii organizării
activităţii OMC pe baze care să reflecte într-o mai mare măsură interesele şi
nevoile tuturor membrilor.
Conferinţa Ministerială a OMC de la Doha (Qatar) (2001)

Divergenţele pe marginea problemelor sensibile care au determinat eşecul
Conferinţei Ministeriale de la Seattle au reprezentat dificultăţi majore în stabilirea
agendei viitoarei Conferinţe. Căci, dacă pentru lansarea unei runde de negocieri
comerciale multilaterale, la Tokyo şi Uruguay, a fost suficient acordul SUA,
Uniunii Europene şi Japoniei, în anii de la începutul secolului XXI, această agendă
trebuia definitivată, inclusiv cu acceptul grupului de ţări în curs de dezvoltare
printre ai căror lideri se află state ca India, Pakistan, Egipt, Malaysia. Este de
reţinut că pentru lansarea unei noi runde de negocieri este nevoie de acordul
(consensul) tuturor ţărilor membre ale OMC.
Casetele 37, 38, 39, 40 şi 41 demonstrează că, în atmosfera de la Doha, total
diferită de cea ostilă, de la Seattle, s-a dat dovadă de mai multă solidaritate
internaţională. Ţările dezvoltate au făcut mai uşor concesii ţărilor în curs de
dezvoltare, iar acestea au fost mai receptive la problemele ţărilor industrializate
(îndeosebi, consecinţele atentatelor teroriste asupra economiei SUA). Se poate
constata faptul că, la Doha, câştigătoare incontestabile au fost ţările în curs de
dezvoltare.
Caseta 37
DECLARAŢIA
Conferinţei ministeriale a OMC de la Doha (Qatar) (2001)
1. OMC urmăreşte ca Sistemul Comercial Mondial (SCM) să contribuie

cât mai mult la creşterea economică, la dezvoltare şi utilizarea forţei de muncă.
OMC este hotărâtă să continue procesul de liberalizare a politicilor comerciale,
astfel ca SCM să favorizeze relansarea economiei mondiale, creşterea
economică şi dezvoltarea. OMC reafirmă principiile şi obiectivele din Acordul
de la Marrakesh (Maroc) şi resping recurgerea la protecţionism.
2. Comerţul internaţional poate să joace un rol major în promovarea
dezvoltării economice şi a reducerii sărăciei. Întrucât majoritatea ţărilor mem-
bre OMC sunt ţări în curs de dezvoltare, în centrul programului de lucru al
OMC se situează problemele ţărilor în curs de dezvoltare şi în special ale ţărilor
cel mai puţin avansate, respectiv accesul la pieţe şi creşterea asistenţei tehnice
în favoarea acestor ţări.
3. OMC este hotărâtă să remedieze marginalizarea ţărilor cel mai puţin
avansate în comerţul internaţional şi să îmbunătăţească participarea lor la
SCM.
4. OMC va fi cadrul unic pentru elaborarea de reguli comerciale şi de
liberalizare a schimburilor la nivel mondial. OMC recunoaşte, de asemenea,
rolul important al acordurilor comerciale regionale privind liberalizarea şi
extinderea schimburilor şi favorizarea dezvoltării.
5. OMC va colabora cu FMI şi BM pentru o mai mare coerenţă în
abordarea politicilor economice la nivel mondial.
6. OMC este în favoarea dezvoltării durabile, problematică în care SCM trebuie
să fie deschis şi nediscriminatoriu, protejând totodată mediul înconjurător; dar
protecţia mediului să nu fie un mijloc de discriminare arbitrară şi nejustificată.
7. OMC este pregătită să introducă noi reglementări privind GATS
(Acordul General pentru Comerţul cu Servicii).
8. OMC acordă atenţie normelor fundamentale ale muncii recunoscute pe
plan internaţional.
9. OMC are noi membri: China, Taiwanul, provincie a Chinei, Albania,
Croaţia, Georgia, Iordania, Lituania, R.Moldova, Oman. Sunt încă 28 ţări cu
care se negociază intrarea în OMC, printre care Federaţia Rusă.
10. OMC va face cunoscute opiniei publice avantajele unui SCM liberal,
bazat pe regulile sale, va face mai transparente activităţile OMC şi va
îmbunătăţi dialogul cu publicul.

Caseta 38
PROGRAMUL de LUCRU al OMC
adoptat la Conferinţa ministerială de la DOHA (Qatar, 2001)
pentru a IX-a rundă de negocieri 1.1.2002-2005
1. Agricultura – purtarea de negocieri globale

2. Comerţul cu servicii – negocieri
3. Accesul la pieţe pentru produsele neagricole
4. Aspecte ale drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ
5. Investiţii străine (îndeosebi directe)
6. Interacţiunea comerţului şi a politicii concurenţei
7. Transparenţa achiziţiilor publice
8. Facilitarea schimburilor (în special ale ţărilor în curs de dezvoltare şi
ţărilor cel mai puţin avansate)
9. Reglementări ale OMC (negocieri pentru îmbunătăţirea unor acorduri
din punct de vedere al nevoilor ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor cel mai
puţin avansate)
10. Memorandum de acord privind reglementarea diferendelor
11. Comerţul şi mediul înconjurător
12. Comerţul electronic
13. Micile economii (ţări mici şi teritorii)
14. Comerţ, datorii, finanţe
15. Comerţ şi transfer de tehnologie
16. Cooperarea tehnică şi întărirea capacităţilor
17. Ţările cel mai puţin avansate
18. Tratament special şi diferenţiat – negocieri pentru remedierea constrân-
gerilor de care se lovesc încă ţările în curs de dezvoltare şi, îndeosebi, ţările cel
mai puţin avansate
Caseta 39
HOTĂRÂREA
Conferinţei ministeriale a OMC de la Doha (Qatar) privind
problemele şi preocupările legate de punerea lor în aplicare
1. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ 1994

2. Acordul privind agricultura
3. Acordul asupra aplicării măsurilor sanitare şi fitosanitare
4. Acordul privind textilele şi îmbrăcămintea
5. Acordul privind obstacolele tehnice în calea comerţului
6. Acordul asupra măsurilor privind investiţiile legate de comerţ
7. Acordul (Codul Antidumping) – art. VI GATT 1994
8. Acordul privind evaluarea în vamă – art. VII
9. Acordul privind regulile de origină
10. Acordul privind subvenţiile şi măsurile compensatorii
11. Acordul asupra aspectelor de proprietate intelectuală legate de comerţ

12. Probleme transversale vizând tratamentul special şi diferenţiat în
favoarea ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor cel mai puţin avansate
13. Probleme de pus în aplicare rămase încă nerezolvate
14. Dispoziţii finale
- asistenţă tehnică pentru ţările în curs de dezvoltare
- colaborare cu alte organizaţii internaţionale pentru a evita programe
paralele
Caseta 40
Beneficiile sistemului OMC
pentru comunitatea de afaceri
Guvernele negociază accesul pe piaţă al întreprinderilor lor, pentru a se

asigura că aceste pieţe rămân deschise, evitându-se impunerea bruscă şi
arbitrară prin restricţii asupra importurilor.
1. Beneficii conferite comunităţii de afaceri
a. Beneficii pentru exportatorii de bunuri şi servicii
- securitatea accesului asigurată prin consolidări
- stabilitatea accesului pe pieţele de export
b. Beneficii pentru importatorii de materii prime şi alte inputuri necesare
producţiei de export.
2. Drepturi conferite comunităţii de afaceri
a. Drepturi ale producătorilor interni şi ale importatorilor
- Acordul pentru evaluarea în vamă
- Acordul asupra acordării licenţelor de import
- Guvernele pot să iniţieze acţiuni de salvgardare sau să perceapă taxe
antidumping sau taxe compensatorii.
b. Drepturi ale întreprinderilor exportatoare
- prezentarea de dovezi în timpul investigaţiilor ţărilor importatoare
pentru instituirea de taxe antidumping şi compensatorii
- soluţionarea diferendului în plan bilateral cu guvernul ţării importatoare
- ridicarea problemei la OMC pentru reglementarea diferentului.
3. Utilizarea efectivă a procedurilor OMC de reglementare a diferendelor
- pe baza plângerii şi a documentaţiei necesare, guvernele întreprinderilor
exportatoare vor înainta plângerea în cadrul procedurii OMC de reglementare a
diferendelor.
4. Influenţarea cursului viitor al negocierilor
- negocierile nu se încheie o dată cu adoptarea acordurilor;
- alte negocieri se desfăşoară în faza de reglementare a acordurilor,
pentru ca acestea să fie modificate;
- în plus, sunt în pregătire noi acorduri cu reguli OMC;
- se acţionează pentru o mai mare transparenţă a lucrărilor OMC;
- îmbunătăţirea contactelor OMC cu societatea civilă (ONG).

5. Valorificarea măsurilor de liberalizare
- comunitatea de afaceri să asiste guvernele la negocieri;
- implementarea acordurilor printr-o cunoaştere în detaliu a concesiilor
obţinute la bunuri şi servicii.
Caseta 41
Prevederi în cadrul Acordurilor OMC privind tratamentul special
şi diferenţiat al ţărilor în curs de dezvoltare
1. Prevederi care cer ţărilor să ia măsuri speciale şi diferenţiate pentru a

facilita comerţul cu ţările în curs de dezvoltare:
- măsuri unilaterale adoptate de ţările dezvoltate pentru a permite
importuri pe bază preferenţială..
• Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP).
• Tratament mai favorabil pentru ţările cel mai puţin dezvoltate.
• Angajamente care permit accesul preferenţial unui număr limitat de ţări
în curs de dezvoltare.
- Convenţia de la Lomé (acum Cotonou): între UE şi ţările din Asia,
Caraibe şi Pacific.
- Iniţiativa Bazinului Caraibelor: între SUA şi ţările din Caraibe.
- prioritate în reducerea şi eliminarea taxelor vamale în negocierile
comerciale.
• Acţiunea ţărilor dezvoltate privind comerţul cu bunuri şi comerţul cu
servicii.
• Acţiunea ţărilor în curs de dezvoltare privind ţările similare şi cele mai
puţin avansate,
- aplicarea în mod excepţional de restricţii cantitative şi alte restricţii.
• Acordul pentru Textile şi Îmbrăcăminte (eliminare restricţii până la
1.1.2005)
• În caz de dificultăţi în balanţa de plăţi externă:
- proceduri de acordare de licenţă la import;
- priorităţi pentru ţările în curs de dezvoltare şi, în special, pentru ţările
cel mai puţin dezvoltate;
- măsuri de protecţie condiţionale, cu caracter de restricţionare a impor-
turilor (acţiuni de salvgaradare, măsuri antidumping şi taxe compensatorii).
2. Prevederi care asigură flexibilitatea în respectarea obligaţiilor OMC de
către ţările în curs de dezvoltare şi ţările cel mai puţin avansate.
- Flexibilitate în acceptarea obligaţiilor în negocierile comerciale:
• pentru comerţul cu bunuri – reciprocitate relativă;
• pentru comerţul cu servicii – liberalizare graduală;
- flexibilitate în acordarea unei protecţii sporite pentru dezvoltarea noilor
industrii şi luarea unor măsuri restrictive în caz de dificultăţi ale balanţei de
plăţi externe prin:
• creşterea nivelului taxelor vamale de import;
• aplicarea unor restricţii cantitative;
- perioade de tranziţie pe termene mai lungi pentru punerea în aplicare a
obligaţiilor – evaluarea în vamă (5 ani), dreptul de proprietate intelectuală
(11 ani) etc.;
- exceptarea ţărilor în curs de dezvoltare de la unele obligaţii şi flexi-
bilitatea adiţională pentru punerea lor în aplicare; exemplu: Acordul privind
subvenţiile şi măsurile compensatorii pentru ţările cel mai puţin avansate, cu un
venit anual sub 1000 $ locuitor.
3. Acordul de asistenţă tehnică pentru ţările în curs de dezvoltare în
vederea construirii capacităţii de implementare a acordurilor OMC
Conferinţa ministerială a O.M.C de la Cancún (Mexic) 2003

În perioada 10-14 septembrie 2003 s-au desfăşurat, la Cancún (Mexic),
lucrările celei de-a cincea Conferinţe Ministeriale a Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC). Obiectivul Conferinţei l-au constituit evaluarea stadiului în
care se află negocierile actualei Runde lansate la Doha, în decembrie 2001, şi
definirea direcţiilor şi modalităţilor de negociere pentru perioada următoare, în
vederea finalizării acesteia până la 1 ianuarie 2005 şi îndeplinirii mandatului
stabilit în cadrul Agendei de dezvoltare de la Doha. Conferinţa a demarat sub
auspiciile unor puternice divergenţe de opinii între participanţi în ceea ce priveşte
principalele puncte de pe agendă. Impactul politic pe care prezenţa miniştrilor l-ar
fi putut avea asupra desfăşurării şi ritmului negocierilor nu s-a dovedit a fi suficient
pentru a duce la apropierea poziţiilor de negociere ale acestora. Teoretic, această
Conferinţă Ministerială, cu rolul preconizat de mid-term review, nu ar fi trebuit să
înregistreze un succes sau un eşec, ci numai să traseze anumite reguli în baza
cărora să se continue negocierile pentru realizarea obiectivelor stabilite deja la
Doha. Practic însă, insatisfacţia ţărilor în curs de dezvoltare şi a celor mai puţin
dezvoltate faţă de repartizarea inegală a beneficiilor obţinute în urma aplicării
rezultatelor Rundei Uruguay le-a determinat să adopte o poziţie radicală faţă de
propunerile ţărilor dezvoltate.
Astfel, în domeniul agriculturii, cel mai important sector de pe agenda
negocierilor, grupul ţărilor în curs de dezvoltare, al cărui lider este Brazilia, alături
de India şi China, s-a opus categoric adoptării modalităţilor de negociere propuse
de UE şi SUA, apreciind că acestea favorizează continuarea practicii ţărilor
dezvoltate de subvenţionare a agriculturii şi nu oferă ţărilor în curs de dezvoltare
oportunităţi sporite de acces pe aceste pieţe. O nouă propunere privind modalităţile
de negociere în agricultură a fost prezentată la această Conferinţă de către grupul
ACP (fostele colonii europene din Africa, Pacific şi Caraibe) şi o serie de ţări slab
dezvoltate. Această propunere, care vizează un echilibru între cei trei piloni ai
agriculturii (acces pe piaţă, măsuri de sprijin intern şi subvenţii la export), având în
vedere acordarea unui tratament special ţărilor în curs de dezvoltare, nu s-a bucurat
de susţinerea deplină a ţărilor în curs de dezvoltare şi nicidecum a ţărilor
dezvoltate. Declaraţiile anterioare Conferinţei Ministeriale, făcute de reprezentanţii
comunitari şi americani ai comerţului, cu privire la concesiile oferite deja de către
cele două părţi, concretizate în propunerea comună UE-SUA privind modalităţile

de negociere s-au dovedit a fi reale, astfel încât la Cancún marja de negociere a
acestora a fost minimă.
În ceea ce priveşte modalităţile de negociere pentru comerţul cu produse
industriale, nu s-a putut realiza consensul în cel puţin două probleme, şi anume:
definirea formulei de reducere a taxelor vamale (lineară sau nelineară) şi abordarea
voluntară sau obligatorie a eliminării taxelor vamale sectoriale.
În domeniile investiţii, concurenţă, transparenţă în achiziţiile publice şi
facilităţile comerţului au persistat divergenţele privind deschiderea acestor domenii
pentru negocierea unui cadru multilateral de reguli. Propunerea unor ţări de lansare
a negocierilor multilaterale numai pentru domeniile în care se poate întruni
consensul (transparenţa în achiziţii publice şi facilitarea comerţului) nu a fost
acceptată de către susţinătorii investiţiilor şi concurenţei.
Obţinerea consensului nu a fost posibilă nici pentru alte aspecte ale
negocierilor, precum: iniţiativa bumbacului (Benin, Burkina Fasso, Ciad şi Mali au
solicitat ţărilor dezvoltate să elimine subvenţiile acordate producţiei de bumbac şi
să ofere plăţi compensatorii pentru acoperirea pierderilor economice cauzate de
subvenţiile acordate), extinderea protecţiei indicaţiilor geografice la alte produse
decât vinuri şi băuturi spirtoase, reguli privind eco-etichetarea, extinderea
termenelor pentru circularea ofertelor iniţiale în domeniul comerţului cu servicii.
Conferinţa Ministerială s-a încheiat prin adoptarea unei Declaraţii Minis-
teriale care prevede organizarea unei reuniuni excepţionale a Consiliului General,
cu participare la nivel înalt, pentru adoptarea măsurilor necesare privind derularea
negocierilor în spiritul mandatului şi termenelor convenite la Doha.

7. UNCTAD – CONFERINŢA NAŢIUNILOR UNITE
PENTRU COMERŢ ŞI DEZVOLTARE
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare este un organ

permanent, specializat, al Adunării Generale a ONU, cu sediul la Geneva, creat la
30 decembrie 1964. UNCTAD are ca obiective: iniţierea de măsuri care să
favorizeze expansiunea comerţului mondial în scopul impulsionării dezvoltării
economice a tuturor ţărilor şi, în primul rând, a celor în curs de dezvoltare,
intensificarea comerţului între ţări cu niveluri economice diferite şi cu sisteme
economice sociale diferite, elaborarea de principii şi politici privind comerţul
internaţional, astfel încât acesta să contribuie la reducerea marilor decalaje
economice, precum şi de propuneri pentru aplicarea în practică a acestora;
urmărirea şi facilitarea coordonării activităţii altor instituţii aparţinând sistemului
Naţiunilor Unite în domeniul comerţului internaţional şi al problemelor conexe ale
dezvoltării economice, colaborând în acest sens cu Adunarea Generală a ONU şi cu
ECOSOC; iniţierea, în colaborare cu organele competente ale ONU, de negocieri
pentru adoptarea de instrumente juridice multilaterale în domeniul comerţului
internaţional; armonizarea politicilor guvernamentale şi grupărilor economice
regionale în materie de comerţ şi dezvoltare etc. Membri ai UNCTAD pot fi toate
statele membre ale ONU sau ale uneia din instituţiile sale specializate.
Structura iniţială organizatorică a UNCTAD a cuprins: Sesiunea UNCTAD,
ale cărei principale atribuţii sunt prezentate în caseta 43, Consiliul pentru Comerţ şi
Dezvoltare, în subordinea căruia activează o serie de comisii permanente şi grupe
de lucru (Comisia pentru produse de bază, Comisia pentru produse manufacturate;
Comitetul special pentru preferinţe; Comisia pentru invizibile şi finanţarea
comerţului; Comisia pentru transporturile maritime; Comisia pentru transferul de
tehnologie; Comisia pentru cooperare economică între în curs de dezvoltare etc.) şi
Secretariatul.
Prezentăm în caseta 42 o sinteză a principalelor probleme abordate în cadrul

activităţii UNCTAD.

Caseta 42
SINTEZA
problemelor importante abordate în cadrul activităţii UNCTAD
Comerţul internaţional 1. Programul global cu privire la produsele de bază

cu produse de bază
- 18 produse
- crearea Fondului Comun cu 2 ghişee
- 400 mil. $ pentru finanţarea stocurilor regulatorii
- 350 mil. $ pentru finanţare, comercializare,
prelucrare, distribuţie, transport
2. Platforma de la Buenos Aires şi Declaraţia de la
Arusha
- lărgirea facilităţilor convenite în cadrul FMI
- crearea de noi facilităţi pentru finanţarea
compensatorie a deficitelor din exportul produselor de
bază al ţărilor în curs de dezvoltare
Comerţul internaţional 1. Crearea unei instituţii specializate pentru dezvoltarea
cu produse industrială ONUDI (1966)
manufacturate
2. Crearea SGP (Sistemul Generalizat de Preferinţe) (1970)
3. Iniţierea şi convenirea între ţările în curs de
dezvoltare a Acordului privind SGPC (Sistemul Global
de Preferinţe Comerciale), 1988, precedat de Protocolul
„celor 16” ţări în curs de dezvoltare (1971)
Alte probleme 1. Program de acţiune în favoarea ţărilor în curs de
dezvoltare mai puţin avansate
2. Program de măsuri pentru cooperarea ţărilor în curs
de dezvoltare (1976)
- Programul de la Arusha privind autonomia colectivă şi
acordul de negociere (1979)
3. Dezbaterea problemei practicilor comerciale
restrictive care afectează exportul ţărilor în curs de
dezvoltare
4. Dezbaterea problemei instituirii unui regim
preferenţial pentru ţările în curs de dezvoltare în
domeniul serviciilor (1979)
5. Dezbaterea problemei datoriei externe a ţărilor în
curs de dezvoltare (1987)

Tabelul 15
SESIUNILE UNCTAD
I Geneva 1964
II New Delhi 1968
III Santiago de Chile 1972
IV Nairobi 1976
V Manila 1979
VI Belgrad 1983
VII Geneva 1987
VIII Cartagena (Columbia) 1992
IX Midrand (Africa de Sud) 1996
X Bangkok (Tailanda) 2000
În atenţia primelor şapte sesiuni ale UNCTAD (tabelul 15) au stat problemele
referitoare la comerţul internaţional cu produse de bază, produse manufacturate,
servicii, relaţiile comerciale dintre ţări cu niveluri şi sisteme economice diferite,
relaţiile comerciale şi de cooperare dintre ţările în curs de dezvoltare, principiile
menite să călăuzească relaţiile economice dintre state şi politicile lor comerciale,
problemele financiare şi monetare, transferul de tehnologie, transporturile
maritime, problemele instituţionale etc.
Caseta 43
Principalele atribuţii ale sesiunii UNCTAD
1. Iniţierea de măsuri care să favorizeze expansiunea comerţului mondial

în scopul impulsionării dezvoltării economice a tuturor ţărilor şi, în primul rând,
a celor în curs de dezvoltare.
2. Iniţierea de măsuri care să favorizeze dezvoltarea comerţului între ţări
cu niveluri economice diferite, între ţări în curs de dezvoltare şi între ţări cu
sisteme economice şi sociale diferite.
3. Elaborarea de principii şi politici privind comerţul internaţional şi
problemele conexe ale dezvoltării economice şi de propuneri pentru aplicarea în
practică a acestora, care să ţină seama de deosebirile dintre sistemele
economice şi nivelurile de dezvoltare economică ale statelor membre.
4. Urmărirea şi facilitarea coordonării activităţii altor instituţii
aparţinând sistemului Naţiunilor Unite în domeniul comerţului internaţional şi
problemelor conexe ale dezvoltării economice şi colaborarea în această privinţă
cu Adunarea Generală a ONU şi cu ECOSOC.
5. Luarea de măsuri, în colaborare cu organele competente ONU, în
vederea negocierii şi adoptării de instrumente juridice multilaterale în domeniul
comerţului internaţional.

6. Contribuţii la armonizarea politicilor guvernelor şi grupărilor
economice regionale în materie de comerţ şi dezvoltare.
7. Examinarea, în lumina experienţei dobândite, a eficacităţii şi evoluţiei
viitoare a mecanismelor sale instituţionale în scopul de a recomanda
schimbările şi perfecţionările care se impun şi care trebuie să fie supuse
aprobării Adunării Generale a ONU.
În privinţa comerţului internaţional cu produse de bază, cea mai importantă

acţiune întreprinsă a constituit-o adoptarea, la sesiunea a IV-a a UNCTAD, a
Programului Integrat pentru Produsele de Bază.
În domeniul comerţului internaţional cu produse manufacturate, o realizare
deosebită a UNCTAD o reprezintă instituirea Sistemului Generalizat de Preferinţe
vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare
(SGP).
Un loc important în dezbaterile UNCTAD l-a ocupat problema stabilirii şi
respectării principiilor menite să călăuzească relaţiile economice dintre state şi
politicile lor comerciale. Acestea se regăsesc în actul final al primei sesiuni
UNCTAD, precum şi într-o rezoluţie distinctă a celei de-a III-a sesiuni. Tot la
această sesiune s-a decis elaborarea unei Carte a Drepturilor şi Îndatoririlor
Economice a Statelor.
Dezbaterile asupra relaţiilor dintre state cu niveluri şi sisteme social-
economice diferite s-au axat, în principal, pe modalităţile de înlăturare a barierelor
şi discriminărilor tarifare şi netarifare adoptându-se o serie de recomandări, cum
sunt: acordarea reciprocă a clauzei naţiunii cele mai favorizate; încheierea de
acorduri comerciale pe termen lung; extinderea cooperării economice şi tehnico-
ştiinţifice; tratament preferenţial nereciproc din partea ţărilor dezvoltate în relaţiile
comerciale cu ţările în curs de dezvoltare; sporirea asistenţei financiare acordate de
ţările dezvoltate celor în curs de dezvoltare etc.
Sesiunea a VII-a a UNCTAD de la Geneva a abordat, într-un cadru global,
problema datoriilor externe, relevând coresponsabilitatea ţărilor în curs de
dezvoltare şi a ţărilor dezvoltate în soluţionarea acestei probleme, necesitatea spo-
ririi fluxurilor financiare către ţările în curs de dezvoltare şi a luării în considerare a
condiţiilor specifice fiecăreia dintre ţările îndatorate, sugerând măsuri în vederea
uşurării sarcinii de plată a ţărilor debitoare, reducerii dobânzilor la datoriile
contractate, precum şi anulării datoriilor ţărilor mai puţin dezvoltate.
Relaţiile comerciale şi de cooperare economică dintre ţările în curs de dezvol-
tare şi măsurile speciale în favoarea ţărilor cel mai puţin avansate, insulare şi fără
litoral au constituit, de asemenea, o preocupare constantă a UNCTAD.
Reuniunea UNCTAD de la Arusha (1979) a recomandat adoptarea unui
program de urgenţă în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare cel mai puţin avansate,
aplicabil în două faze: prima fază (1979-1981), conţinând un program accelerat de
asistenţă, în vederea impulsionării economiei acestor ţări, şi a doua fază, un pro-
gram de acţiune pentru anii ’80, care urma să fie inclus în Strategia Internaţională
pentru cel de-al Treilea Deceniu ONU al Dezvoltării (1981-1990). Rezultatele
traducerii în viaţă a acestui program au fost însă sub nivelul aşteptărilor.
Cea de-a VII-a sesiune a UNCTAD a notificat în Actul final, adoptat prin
consens, angajamentul statelor membre de a-şi mări eforturile pentru intensificarea
cooperării multilaterale, adoptarea şi aplicarea de politici care să ducă la
revitalizarea dezvoltării economice, în general, a comerţului internaţional, în
special, precum şi la creşterea eficienţei UNCTAD, în acest domeniu.
Sesiunile UNCTAD VIII (1992), IX (1996) şi X (2000) au adus reorientări
importante în activitatea organizaţiei în noul climat politic şi economic
internaţional al ultimului deceniu al secolului al XX-lea. Unele dintre rezultatele
acestor sesiuni sunt consemnate în continuare (casetele 44, 45 şi 46).
Caseta 44
UNCTAD VIII – Cartagena (Columbia) (1992)
Multiplicarea elementelor de noutate în cadrul Sesiunii:

– abordarea preponderent pragmatică a problemelor comerţului şi
dezvoltării, acceptându-se, în mod general, doctrina liberală, bazată pe
economia de piaţă şi recunoaşterea rolului motor al sectorului privat;
– adoptarea unor concepte noi: 1) parteneriatul pentru dezvoltare bazat
pe asumarea de drepturi şi obligaţii de către toţi membrii UNCTAD; 2) buna
gestiune la nivel naţional şi internaţional, prin acţiuni guvernamentale eficiente,
crearea de infrastructuri corespunzătoare şi legislaţie adecvată; 3) dezvoltarea
durabilă (cu eficienţă economică, ecologică şi socială);
– sprijinirea prioritară a ţărilor în curs de dezvoltare şi a ţărilor în
tranziţie la economia de piaţă, prin furnizarea de către UNCTAD de asistenţă
financiară şi tehnică acestor ţări în legătură cu liberalizarea accesului lor la
pieţele externe, dezvoltarea sectorului de servicii şi tehnologiilor;
– adoptarea de recomandări importante cu privire la resursele pentru
dezvoltare, comerţul internaţional, transferul de tehnologie, servicii şi comerţ
internaţional cu servicii şi produse de bază;
– efectuarea unei ample reforme instituţionale a UNCTAD în vederea
creşterii eficienţei activităţii acesteia prin:
■ creşterea rolului UNCTAD în probleme de analiză, cooperare şi asis-
tenţă pentru ţările în curs de dezvoltare
■ evitarea paralelismelor UNCTAD cu FMI, BIRD, GATT etc.
■ restructurarea instituţională a UNCTAD, înlocuirea unor vechi Comi-
tete (Comisii) permanente cu altele patru noi, inclusiv crearea a 5 grupuri de
lucru ad-hoc în probleme actuale: investiţii şi fluxuri financiare, eficienţa
comerţului, privatizare, comerţ între ţările în curs de dezvoltare, transfer de
tehnologie, precum şi reorganizarea Secretariatului UNCTAD.

Caseta 45
UNCTAD IX – Midrand (Africa de Sud) (1996)
Având ca temă principală a dezbaterilor: „Promovarea creşterii şi a unei

dezvoltări durabile într-o economie pe cale de globalizare şi liberalizare”,
lucrările s-au desfăşurat într-un climat de cooperare, influenţat şi de finalizarea
Rundei Uruguay şi crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Noile priorităţi
ale UNCTAD înscrise în Declaraţia de la Midrand şi în documentul adoptat de
Conferinţă au fost „Un parteneriat pentru creştere şi dezvoltare”.
Documentele convenite în cadrul acestei sesiuni reunesc un set important de
recomandări având ca priorităţi maximizarea avantajelor pentru ţările în curs de
dezvoltare şi ţările în tranziţie la economia de piaţă şi minimizarea riscurilor de
instabilitate şi marginalizare pe care le generează aceste procese.
Sesiunea a IX-a a UNCTAD a solicitat conducerilor statelor să adopte
măsuri atât pe plan mondial, cât şi la nivel naţional în trei direcţii importante, în
favoarea ţărilor în curs de dezvoltare şi a ţărilor în tranziţie:
1) promovarea comerţului cu mărfuri şi servicii al ţărilor în curs de
dezvoltare şi al celor în tranziţie, valorificând avantajele acordurilor convenite
la Runda Uruguay, îmbunătăţirea SGP şi a SGPC;
2) facilitarea investiţiilor străine directe, a dezvoltării IMM-urilor şi
creşterea competitivităţii internaţionale;
3) dezvoltarea infrastructurii serviciilor.
La 32 de ani de la crearea UNCTAD, cu prilejul celei de a IX-a Sesiuni, s-a
realizat o profundă reformă instituţională a Conferinţei, caracterizată prin:
a) creşterea competenţelor Consiliului pentru Comerţ şi Dezvoltare,
organul executiv al UNCTAD, care acţionează permanent între sesiunile
Conferinţei;
b) reducerea numărului comisiilor de specialitate ale UNCTAD de la 6 la
3 (Comisia pentru comerţul cu bunuri şi servicii; Comisia pentru investiţii,
tehnologie şi aspecte financiare; Comisia pentru întreprinderi, stimularea şi
dezvoltarea afacerilor);
c) asigurarea complementarităţii UNCTAD cu activitatea altor organizaţii
internaţionale (OMC, FMI, BM, Centrul Internaţional OMC/UNCTAD);
d) atragerea într-o măsură mai largă la activităţile UNCTAD a societăţii
civile (sectorul privat, cercurile academice, organizaţiile neguvernamentale
etc.);
e) raţionalizarea secretariatului UNCTAD în conformitate cu priorităţile
organizaţiei.x)
x)
N. Sută, Sultana Sută-Selejan, op. cit., p. 455-456.
Caseta 46
UNCTAD X – Bangkok (Thailanda) (2000)
PLANUL de ACŢIUNE adoptat la Bangkok cuprinde măsuri pentru maximizarea

avantajelor globalizării, repartizarea mai echitabilă a acestor avantaje şi limitarea
efectelor negative posibile ale globalizării.
Promovarea unor politici interne Crearea unui mediu internaţional
adecvate pentru realizarea pentru întărirea cooperării economice prin:
obiectivelor:
1. Asigurarea democraţiei şi a statului 1. Îmbunătăţirea sistemului financiar inter-

de drept, guvernare responsabilă şi naţional, în scopul împiedicării producerii de
transparenţă, combaterea şi respec- noi crize, instituirii de mecanisme mai eficiente
tarea drepturilor şi libertăţilor funda- de gestionare a crizelor şi aplicării efectelor
mentale favorabile ale acestui sistem asupra comerţului
şi dezvoltării
2. Stabilitate macroeconomică şi func- 2. Întărirea mobilizării resurselor externe pentru
ţionarea eficientă a pieţei naţionale dezvoltare (canalizarea spre un număr mai mare
de ţări a fluxurilor de investiţii străine. sporirea
ajutorului public, pentru dezvoltare, soluţionarea
durabilă a problemelor datoriei externe a ţărilor
în curs de dezvoltare etc.)
3. Crearea unui mediu atractiv pentru 3. Lărgirea accesului la pieţele externe pentru
investitorii străini şi mobilizarea resur- ţările în curs de dezvoltare, întărirea capacităţii
selor proprii, prin sporirea economi- lor de producţie şi concurenţiale, inclusiv prin
sirii interne şi întărirea sectorului aplicarea efectivă a tratamentului special şi
financiar naţional diferenţiat în favoarea acestor ţări
4. Liberalizarea regimului comercial 4. Facilitarea transferului sectorului de servicii
naţional într-o măsură compatibilă cu în aceste ţări, în special a serviciilor care
nevoile dezvoltării facilitează comerţul electronic în ţările în curs
de dezvoltare
5. Adoptarea de politici şi programe
de sprijinire a IMM-urilor
6. Legislaţie eficientă pentru concu-
renţă
7. Achiziţionarea de tehnologii moderne
8. Dezvoltarea serviciilor de sprijinire
a comerţului şi, în general, a sectorului
de servicii
Tot în cadrul sesiunii UNCTAD de la Bangkok au fost stabilite activităţile

prioritare ale acestei instituţii internaţionale pentru o perioadă de 4 ani (caseta 47).

Caseta 47
Activităţile prioritare ale UNCTAD, stabilite la Bangkok
La Sesiunea UNCTAD de la Bangkok s-a stabilit că:
1. UNCTAD are un rol major în sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare, în
special a ţărilor cel mai puţin avansate, precum şi a ţărilor în tranziţie în
elaborarea politicilor pentru integrarea lor eficientă în economia globală.
2. UNCTAD va furniza, în paralel cu asistenţa tehnică pe care o acordă
ţărilor în curs de dezvoltare, în continuare, o astfel de asistenţă tehnică şi
economiilor în tranziţie.
3. UNCTAD trebuie să servească în continuare ca forum pentru schimburi
de vederi şi opinii privind evoluţia şi gestiunea globalizării şi să contribuie la
dezbaterile privind reforma instituţiilor financiare internaţionale.
4. UNCTAD trebuie să contribuie la întărirea capacităţii ţărilor în curs de
dezvoltare şi în tranziţie de a promova investiţiile, dezvoltarea întreprinderilor,
progresul tehnologic şi sectorul de servicii.
5. UNCTAD trebuie să sprijine ţările în curs de dezvoltare şi ţările în
tranziţie pentru a se integra deplin în sistemul comercial internaţional şi a
beneficia de avantajele sale, inclusiv prin asistarea lor în vederea participării
eficiente la negocierile comerciale multilaterale.
Secretariatul general al UNCTAD, în scopul implementării eficiente şi la
timp a Planului de acţiune adoptat la Conferinţa de la Bangkok, a primit sarcina
de a elabora şi prezenta, spre aprobare, un program concret de lucru, cu
obiective şi termene precise pentru o perioadă de 4 ani.
Programul global integrat pentru produse de bază, organism al

UNCTAD, urmăreşte abordarea globală şi pe termen lung a problemelor
comerţului internaţional cu produse de bază care deţin o pondere mare în producţia
şi exportul ţărilor în curs de dezvoltare. Anterior, au fost încheiate unele acorduri
internaţionale pe produs, a căror structură se prezintă astfel (caseta 48).
Caseta 48
Structurarea unui acord internaţional pe produs
şi principalele sale elemente de structură
(grâu, zahăr, cafea, cacao, cauciuc natural, fibre dure, iută,
lemn tropical, cositor)
1. Stabilirea de cote de export pentru fiecare ţară exportatoare

2. Crearea de stocuri tampon
3. Angajamentul ţărilor membre ale Acordului de a cumpăra sau a vinde în
limitele unor plafoane de preţ minime sau maxime.
Pentru cele 18 produse sau grupe de produse de bază cuprinse de Program

(tabelele 16 şi 17.) s-a avut în vedere depunerea de eforturi concertate în favoarea
ţărilor în curs de dezvoltare, destinate expansiunii şi diversificării comerţului
acestora, ameliorării şi diversificării capacităţilor lor productive, creşterii productivităţii
şi sporirii încasărilor din export ale acestora. Programul urmăreşte, de asemenea,
atingerea unor obiective specifice: asigurarea stabilităţii comerţului internaţional cu
produse de bază, inclusiv evitarea fluctuaţiilor excesive de preţ, sporirea încasărilor
la exportul ţărilor în curs de dezvoltare, asigurarea unui acces mai bun la pieţe şi a
securităţii aprovizionării cu produse de bază, diversificarea producţiei şi extinderea
prelucrării produselor de bază în ţările în curs de dezvoltare, sporirea competitivităţii
produselor de bază naturale în raport cu produsele sintetice şi de înlocuire,
îmbunătăţirea sistemelor de comercializare, distribuţie şi transport a produselor de
bază exportate în ţările în curs de dezvoltare. Cu toate eforturile depuse, îndeosebi de
ţările în curs de dezvoltare, Programul nu a devenit funcţional.
Tabelul 16
PROGRAMUL GLOBAL INTEGRAT
cu privire la PRODUSELE DE BAZĂ
Alimentare Nealimentare Extractive
1. Banane 7. Zahăr 13. Bauxită
2. Cacao* 8. Bumbac 14. Cositor*
3. Cafea* 9. Cauciuc** 15. Cupru
4. Ceai 10. Fibre dure 16. Fosfaţi
5. Carne 11. Iută** 17. Minereu de fier
6. Uleiuri 12. Lemn tropical** 18. Minereu de mangan
*
funcţionau anterior Programului Global Integrat, inclusiv Acordul internaţional
pentru grâu şi zahăr
**
încheiate ulterior, inclusiv Acordul pentru ulei de măsline
Tabelul 17
FONDUL COMUN pentru funcţionarea
PROGRAMULUI INTEGRAT pentru PRODUSELE DE BAZĂ
(750 milioane $)
Total resurse financiare, din care: Ghişeele Fondului
Nr. Valoare Destinaţie
(mil.$)
• Contribuţii directe 470 I 400 Finanţarea stocurilor
guvernamentale ale statelor regulatorii
• Contribuţii voluntare 280 II 350 Finanţarea pentru

comercializare,
prelucrare, distribuţie şi
transport
Cote de participare la Fond pe grupe de ţări Distribuirea voturilor contribuabililor la

Fond
10% pentru Grupul celor 77 47%
68% pentru ţările dezvoltate 42%
17% pentru ţările foste socialiste şi socialiste 8%
5% pentru R.P. Chineză 3%

Sistemul generalizat de preferinţe vamale
nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor
în curs de dezvoltare (SGP)
Sistemul Generalizat de Preferinţe este ansamblul de reguli comerciale

corespunzător cărora ţările dezvoltate aplică scutirea integrală sau parţială de taxe
vamale asupra importului de produse manufacturate provenind din ţările în curs de
dezvoltare, beneficiare ale preferinţelor.
Ideea instituirii unui atare sistem, apărută iniţial în cadrul GATT, a fost
lansată la prima sesiune a UNCTAD, iar ulterior a fost elaborat Acordul cu privire
la instituirea Sistemului Generalizat de Preferinţe. Aprobat de Adunarea Generală a
ONU, la cea de-a XXV-a sesiune a sa, din 1970, Sistemul Generalizat de Preferinţe
a fost inclus între instrumentele vizând traducerea în viaţă a Strategiei
internaţionale pentru cel de-al doilea Deceniu al dezvoltării, instituit de ONU
(1970-1980).
Preferinţele acordate în cadrul Sistemului Generalizat de Preferinţe sunt
unilaterale, neconstituind obiectul negocierilor între ţările donatoare şi cele
beneficiare. Obiectivul de bază al sistemului îl constituie facilitarea diversificării
producţiei în ţările în curs de dezvoltare, intensificarea procesului lor de
industrializare şi sporirea încasărilor din export.
Sistemul este generalizat, în sensul că se aplică de către ţările dezvoltate la
importul produselor manufacturate (finite şi semifinite) provenind din ţările în curs
de dezvoltare, fără însă ca tratamentul aplicat de donatori să fie uniform; este
nediscriminatoriu, întrucât este conceput a fi aplicat, în principiu, de către ţările
donatoare în relaţiile lor comerciale cu toate ţările în curs de dezvoltare; este
nereciproc, întrucât ţările beneficiare de preferinţe nu sunt obligate să acorde
concesii echivalente ţărilor donatoare. Cu toate eforturile depuse de ţările în curs de
dezvoltare, nu s-au aplicat schemele individuale de preferinţe, diferenţiate în ce
priveşte lista produselor pentru care se acordă preferinţe, amplitudinea reducerii
taxelor vamale, clauzele de salvgardare şi regulile de origine.
Iniţial, Sistemul Generalizat de Preferinţe era conceput pentru a fi aplicat pe o
perioadă de 10 ani, dar adoptarea de către GATT, în anul 1979, a acordului
denumit „Clauza de abilitare” a legalizat SGP pe o bază permanentă. Iniţial, a
funcţionat între 1971-1980, apoi între 1981-1990 şi 1991-2000, iar în continuare,
perioada de aplicare este prelungită în mod diferit, în funcţie de ţara dezvoltată care
acordă preferinţele vamale. Sistemul Generalizat de Preferinţe este constituit din
scheme preferenţiale aplicate treptat, individual sau în grup, de statele dezvoltate
donatoare. Lista beneficiarilor de preferinţe vamale diferă de la un donator la altul.
Produsele vizate în cadrul schemelor individuale de preferinţe şi înscrieri în „listele
pozitive” ale ţărilor dezvoltate sunt produsele manufacturate, cu unele excepţii care
diferă de la un donator la altul, cuprinse în aşa-numitele „liste negative”. Ţările
donatoare acordă preferinţe vamale şi pentru unele produse agricole prelucrate,
precum şi pentru unele materii prime, situaţia prezentându-se diferenţiat de la o
ţară la alta sau de la un grup de ţări la altul. Amplitudinea reducerii taxelor vamale
variază de la scutirea totală până la aplicarea de procente diferenţiate de diminuare
a taxelor vamale pe produse, revizuibile periodic.
Ţările donatoare de preferinţe au elaborat şi pus în aplicare măsuri de
salvgardare în cadrul schemelor de preferinţe, pentru a păstra un control asupra
comerţului cu ţările beneficiare. Ele şi-au rezervat dreptul de a modifica, de a
limita sau chiar de a retrage temporar preferinţele vamale din motive de ordin
intern sau extern.
Sistemul Generalizat de Preferinţe implică respectarea unor reguli de origine
(care definesc condiţiile cerute a fi îndeplinite pentru a beneficia de preferinţe),
dovada documentară, verificarea şi cooperarea reciprocă pentru a se asigura
respectarea normelor stabilite. În acest sens, condiţiile de bază care se cer a fi
îndeplinite de către ţările beneficiare ale Sistemului Generalizat de Preferinţe sunt:
produsele respective să fie exportate direct de la ţara beneficiară la cea donatoare
de preferinţe, tranzitul lor să rămână sub control vamal şi ele să nu fie supuse
vreunui proces sau tratament de donatori, iar beneficiarii să ateste printr-un
document scris originea mărfurilor expediate. În principiu, ţările donatoare pot cere
şi dovezi suplimentare pentru a constata dacă mărfurile respective pot sau nu să
beneficieze de preferinţe.
Sintetizând aspectele cele mai importante ale Acordului rezultă că
principalele 5 elemente ale Sistemului Generalizat de Preferinţe (SGP) sunt:
1. Ţările donatoare şi ţările beneficiare
2. Gama de mărfuri care intră sub incidenţa SGP
3. Amplitudinea reducerii taxelor vamale
4. Mecanismele de salvgardare
5. Regulile de origină

Aranjamente comerciale preferenţiale
între ţările în curs de dezvoltare
1. Protocolul celor 16
Slaba preocupare a ţărilor dezvoltate membre ale GATT pentru problemele
ţărilor în curs de dezvoltare le-a determinat pe acestea din urmă, aşa cum am arătat,
să promoveze ideea înfiinţării unui nou for – UNCTAD. Crearea UNCTAD a
stimulat şi preocuparea GATT pentru problematica ţărilor în curs de dezvoltare. În
acest context, s-a încheiat Protocolul celor 16 ţări în curs de dezvoltare, care şi-au
acordat o serie de concesii vamale la produse de interes începând cu 11 februarie
1973. Reducerile tarifare au avut ca amplitudine o variaţie între 20-50% faţă de
nivelul taxelor vamale stabilite pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Reducerile au acoperit 750 de poziţii şi subpoziţii tarifare. Dintre acestea, 20% au
vizat produse agricole şi materii prime, iar restul au fost reduceri la produse
manufacturate. Iniţial, au participat la încheierea acestui Protocol Brazilia, Chile,
Republica Coreea, Egipt, Filipine, Grecia, India, Israel, Mexic, Pakistan, Peru,
Spania, Tunisia, Turcia, Uruguay şi Iugoslavia. Ulterior, au mai aderat Paraguay,
Bangladesh şi România. Din 1980, Grecia, şi din 1987, Spania nu au mai fost
membre ale Protocolului, atunci când au aderat la Comunitatea Economică
Europeană. Protocolul este deschis şi altor ţări în curs de dezvoltare. Pentru a
beneficia de reduceri de taxe vamale la produsele aflate pe listele de concesii
tarifare este necesar să se îndeplinească regulile de origină, respectiv produsele de
export să fie însoţite de certificat de origine din ţările membre.
2. Sistemul Global de Preferinţe Comerciale (SGPC)

Între preocupările constante ale UNCTAD s-au aflat întotdeauna problemele
de politică comercială în relaţiile între ţările în curs de dezvoltare. Protocolul celor
16 ţări în curs de dezvoltare s-a dovedit a fi un punct de plecare eficace. Era
necesară, însă, şi instituirea unui aranjament mai complex: Sistemul Global de
Preferinţe Comerciale (SGPC), la care să participe mult mai multe ţări în curs de
dezvoltare, mai ales că iniţiativa aceasta a aparţinut „Grupului celor 77” (tabelul
18). Dar, pentru ca de la idee să se ajungă la realizarea ei, a fost nevoie de
parcurgerea unei perioade de 10 ani, între 1979-1989. SGPC prevede acordarea de
facilităţi comerciale preferenţiale între ţările participante: reducerea taxelor vamale,
diminuarea sau eliminarea obstacolelor paratarifare şi netarifare, măsuri directe de
promovare a comerţului, inclusiv stimularea încheierii de contracte pe termen lung,
realizarea de acorduri sectoriale privind liberalizarea comerţului cu produse de
interes deosebit.

Tabelul 18
GRUPUL CELOR 77
constituit la UNCTAD I (Geneva 1964), cu scopul de a contribui la
armonizarea poziţiilor ţărilor în curs de dezvoltare cu privire la problemele
ce urmau a fi dezbătute în cadrul sesiunilor UNCTAD.
Conferinţa ministerială a G 77 se întruneşte îndeosebi în perioadele premergătoare
sesiunilor UNCTAD
Pregătirea poziţiei ONU şi
Locul şi Nr. ţări
Nr. ţ.c.d. pentru Deceniul
perioada partici- Documente adoptate
conf. sesiunea Dezvol-
desfăşurării pante
UNCTAD tării
I Alger – 86 „Carta de la Alger a 1968, I
oct. 1967 drepturilor economice ale New Delhi 1961-
lumii a treia” (India) 1970
II Lima 96 „Declaraţia, principiile şi 1972, Santiago II
(Peru) – programul de acţiune de la de Chile 1971-
oct. 1971 Lima” (Chile) 1980
III Manila 110 (in- „Declaraţia de la Manila” 1976, Nairobi II
(Filipine) – clusiv şi „Programul de acţiune” (Kenia)
febr. 1976 Româ-
nia)
IV Arusha 117 „Programul de la Arusha 1970, Manila II
(Tanzania) – privind autonomia (Filipine)
febr. 1979 colectivă şi cadrul de
negocieri”, care cuprinde
„Primul plan de acţiune pe
termen scurt şi mijlociu cu
privire la priorităţile în
materie de cooperare
economică între ţări în curs
de dezvoltare”.
V Buenos Aires 125 „Platforma de la Buenos 1983, Belgrad III
(Argentina) – Aires”, care subliniază (fosta 1981-
28 martie- incidenţa crizei economice Iugoslavie) 1990
9 aprilie1983 mondiale asupra ţ.c.d. şi
formulează propuneri şi
măsuri.
VI Havana 127 „Declaraţia de la Havana” 1987, Geneva III
(Cuba) – (Revitalizarea dezvoltării şi (Elveţia)
aprilie 1987 creşterea comerţului
internaţional)
VII Teheran Declaraţia de la Teheran 1991, IV
(Iran) – 1991 „Către un nou parteneriat Cartagena 1991-
pentru dezvoltare” (Columbia) 2000
VIII Midrand Declaraţia ministerială 1996, Midrand IV
(Africa de a G 77 (Africa de Sud)
Sud) – 1996
IX Marrakech G77+ Planul de acţiune 2000, Bangkok, IV
(Maroc) – China (Thailanda)
1999
Obiectivele Acordului s-au realizat în cadrul unor runde de negocieri. Dacă
Protocolul celor 16 era deschis tuturor ţărilor în curs de dezvoltare, din analiza
celor 8 principii ale SGPC rezultă că acesta este deschis numai participării ţărilor
membre ale „Grupului celor 77”. Acordul vizează totalitatea produselor care se
exportă şi se importă între ţările membre ale Sistemului, precum şi întregul
ansamblu de obstacole în calea comerţului (tarifare, netarifare şi paratarifare) de
natură să restricţioneze importul. Adoptarea Acordului privind SGPC a deschis o
nouă etapă în cadrul cooperării „Sud-Sud”, evidenţiind solidaritatea ţărilor în curs
de dezvoltare şi capacitatea acestora de a conlucra în vederea accelerării dezvoltării
lor economice.
Rezultatele primei runde de negocieri (1986-1988) au constat în convenirea
bilaterală, între 48 de ţări, de preferinţe vamale pentru circa 1500 de produse şi
categorii de produse.
Facilităţile convenite în negocierile bilaterale s-au aplicat tuturor ţărilor
participante la negocieri (tabelul 19).
Tabelul 19
Africa America Latină Asia Europa
1. Algeria 1. Argentina 1. Bangladesh 1. Iugoslavia
2. Angola 2. Bolivia 2. Coreea de Sud 2. România
3. Benin 3. Brazilia 3. Filipine
4. Camerun 4. Chile 4. India
5. Egipt 5. Columbia 5. Indonezia
6. Ghana 6. Cuba 6. Irak
7. Guineea 7. Ecuador 7. Iran
8. Libia 8. Haiti 8. Malaysia
9. Maroc 9. Guyana 9. Pakistan
10.Mozambic 10. Mexic 10. Quatar
11.Nigeria 11. Nicaragua 11. RPD Coreană
12.Sudan 12. Peru 12. Sigapore
13.Tanzania 13. Trinidad-Tobago 13. Sri Lanka
14.Tunisia 14. Uruguay 14. Thailanda
15.Zair 15. Venezuela 15. Vietnam
16.Zimbabwe
La prima rundă de negocieri, liniile directoare privind tehnicile de negocieri

au fost: 1) tratativele „produs cu produs”; 2) reducerea lineară a taxelor vamale cu
un anumit procent; 3) eliminarea sau reducerea barierelor netarifare şi paratarifare;
4) negocierile sectoriale pentru suprimarea sau reducerea barierelor; 5) negocieri
privind măsurile comerciale directe pe bază bilaterală sau plurilaterală în vederea
semnării de acorduri şi contracte pe termen lung; 6) consultări privind diferite
produse în vederea promovării comerţului şi dezvoltării, prin crearea de
întreprinderi mixte comerciale, de cooperare în producţie şi în transportul
produselor respective.

Cea de-a doua rundă de negocieri a SGPC a fost lansată în anul 1991, urmând
să se încheie la finalizarea Rundei Uruguay. Cum aceasta a întârziat, tratativele
„Grupului celor 77” au început abia în 1994 şi s-au încheiat în anul 1999. A doua
rundă de negocieri a cuprins o sferă mai largă de probleme şi a atras un număr mai
mare de ţări în curs de dezvoltare participante la SGPC.
Aranjamentele comerciale preferenţiale dintre ţările în curs de dezvoltare,
îndeosebi Acordul privind SGPC, au contribuit la promovarea şi diversificarea
reciprocă a exporturilor ţărilor participante la Acord pe pieţele acestora. Dacă, în
anul 1972, ponderea schimburilor comerciale între ţările în curs de dezvoltare în
totalul schimburilor acestora reprezenta doar 20,5%, în anul 1998, ea s-a dublat,
atingând 40,9%.

8. POLITICI COMERCIALE REGIONALE
8.1. Evoluţia conceptului şi a dimensiunilor integrării economice
Între deschiderea primei runde de negocieri multilaterale sub egida GATT, la

Geneva în 1947, şi sfârşitul Rundei Uruguay, care prin Tratatul de creare a OMC a
pus bazele celui de-al treilea pilon al arhitecturii politice şi economice postbelice,
alături de FMI şi BM, multilateralismul comercial a cunoscut numeroase redefiniri
principiale, a dat substanţă liberalizării schimburilor interstatale, dar a şi creat
numeroase puseuri de protecţionism al unei noi generaţii de bariere comerciale,
îndeosebi netarifare. În această lungă perioadă de liberalizare comercială, de
aproape 50 de ani, au apărut şi s-au maturizat mai multe valuri de regionalizare pe
temelia unor aranjamente comerciale cu grade diferite de viabilitate şi cu
deziderate tot mai complexe54.
Regionalizarea comerţului internaţional a început în primii ani ai deceniului al
şaptelea, în Europa, când s-au creat Comunităţile Europene. Fenomenul a proliferat
ulterior în Africa, pentru ca apoi să se extindă în America Centrală şi de Sud, Asia de
Sud Est şi Orientul Mijlociu. Principala motivaţie a constat în dinamizarea
schimburilor de mărfuri interzonale, prin diminuarea puternică a nivelului taxelor
vamale, deoarece sistemul comercial multilateral al GATT nu reuşea să promoveze
interesele comerciale ale tuturor statelor, mai ales ale celor în curs de dezvoltare.
La mijlocul anilor ’80 se declanşează un al doilea val de regionnalizare a
comerţului internaţional. De această dată, în contextul adâncirii integrării europene
prin crearea unei pieţe unice interne (12 ţări), SUA declanşează procesul de creare a
NAFTA (North American Free Trade Agreement), având ca parteneri Canada şi Mexic.
Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia şi America
Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Cursul ascendent al
regionalizării în plan comercial a avut loc şi în Piaţa Comună a Americii Centrale,
ca şi în ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est), care îşi propuneau să
devină pieţe comune, prima mai devreme, cealaltă într-o perioadă mai lungă. În
partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului
(MERCOSUR), ca o uniune vamală55. În acest context, cea mai uzuală abordare a
regionalismului a fost cea care se limita la acorduri comerciale preferenţiale,
îndeosebi bazate pe reducerea treptată până la eliminare a taxelor vamale între state
situate în aceleaşi spaţii geografice.
Anii ’90 ai secolului trecut au fost marcaţi de impactul procesului de
integrare a ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Pentru echilibrarea efectelor
extinderii integrării europene, SUA a lansat încă din anul 1990 o ofertă naţiunilor
latino-americane de a participa la crearea unei largi zone de liber schimb americane
de la Alaska până în Sud în Ţara de Foc. În acest al treilea val de regionalizare se
înscrie şi Asia, unde se conturează tot mai evident ideea că este necesar şi un bloc
54
Dumitru Miron, Integrarea econmică regională de la prototip la producţia de
serie, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p. 17.
55
Dumitru Miron, op. cit., p. 19.
comercial în frunte cu Japonia drept punct gravitaţional, ca replică la integrarea
extinsă atât europeană, cât şi americană56.
În condiţiile procesului de globalizare a fost formulată ideea de regionalism
deschis sau neoregionalism, reprezentând o cale de a căuta soluţii adecvate la
problemele majore ale politicilor comerciale contemporane. În acest sens, noul curent
îşi propune să găsească formulele necesare pentru a face compatibile exacerbarea
aranjamentelor comerciale preferenţiale regionale cu normele de conduită ale
sistemului comercial mondial, convenite şi monitorizate de către OMC.
Caseta 49 prezintă tabloul de ansamblu al grupărilor economice regionale de pe
toate continentele lumii, incluzând uniuni vamale şi economice, pieţe comune şi
asociaţii şi acorduri de liber schimb, care promovează politici comerciale regionale
specifice gradului de integrare economică pe care l-au atins.
Caseta 49
Grupări economice regionale
Piaţa comună andină: Bolivia, Columbia, Ecuator, Peru şi Venzuela
Cooperarea economică din Asia-Pacific: Australia, Brunei Darussalam,
Canada, Chile, China, SUA, Federaţia Rusă, Hong Kong (regiune administrativă
specială a Chinei), Indonezia, Japonia, Malaysia, Mexic, Noua Zeelandă,
Papua-Noua Guinee, Peru, Filipine, Provincia chineză Taiwan, R. Coreea,
Singapore, Thailanda şi Vietnam
Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est: Brunei Darrussalam,
Cambodgia, Indonezia, Malaysia, Myanmar, Filipine, R.D.P. Laos, Singapore,
Thailanda şi Vietnam.
Uniunea vamală şi economică a Africii Centrale: Camerun, Congo,
Gabon, Guineea Ecuatorială, Republica Centrafricană şi Ciad.
Piaţa comună centramericană: Costa Rica, Salvador, Guatemala,
Honduras şi Nicaragua
Comunitatea Caraibelor şi Piaţa comună a Caraibelor: Antigua şi
Barbuda, Bahamas (numai membră a Comunităţii), Barbados, Belize, Dominica,
Grenada, Guiana, Haiti, Jamaica, Montserrat, Santa-Lucia, Santa Kitts şi Newis,
Santa Vincent şi Grenadinele, Surinam, Trinidad şi Tobago.
Comunitatea Statelor Independente: Armenia, Azerbaidjan, Belarus,
Federaţia Rusă, Georgia, Kazahstan, Kîrghistan, Uzbekistan, R. Moldova,
Tadjikistan, Turkmenistan şi Ucraina.
Piaţa Comună a Africii de Est şi a Africii Australe: Angola, Burundi,
Comores, Djibuti, Egipt, Eritreea, Etiopia, Kenya, Madagascar, Malawi, Mauriţiu,
Namibia, Uganda, R.D. Congo, Ruanda, Seychelles, Sudan, Swaziland, Zambia şi
Zimbabwe.
Uniunea Europeană: Germania, Austria, Belgia, Danemarca, Spania,
Finlanda, Franţa, Grecia, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Suedia şi, de la 1 mai 2004, Estonia,
Letonia, Lituania, Polonia, R. Cehă, R. Slovacă, Ungaria, Slovenia, Creta, Malta.
Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest: Benin, Burkina
Fasso, Capul Verde, Coasta de Fildeş, Gambia, Ghana, Guineea, Guineea-Bissau,
Liberia, Mali, Mauritania, Niger, Nigeria, Senegal, Sierra Leone şi Togo
56
Dumitru Miron, op. cit., p. 25.
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb: Islanda, Lichtenstein, Norvegia
şi Elveţia.
Asociaţia Latino-Americană pentru Integrare (anterior Asociaţia Latino-
Americană a Liberului-Schimb): Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia,
Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay şi Venezuela.
Piaţa comună sud-americană: Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay.
Acordul de Liber Schimb Nord-American: Canada, SUA şi Mexic.
8.2. Politica comercială externă a Uniunii Europene
Politica comercială externă a statelor membre ale UE este de competenţa

exclusivă a Uniunii Europene. Deciziile importante privind politica comercială
externă sunt adoptate cu majoritate de voturi de către Consiliul de miniştri al UE, iar
Comisia UE deţine vaste puteri executive şi de negociere în domeniul acestei politici.
Uniunea Europeană aplică o politică comercială externă care vizează
liberalizarea graduală a importurilor sale şi îmbunătăţirea condiţiilor de acces pe
pieţele ţărilor terţe al produselor şi serviciilor originare din Comunitate. Cu un
număr mare de ţări, din majoritatea continentelor, Uniunea Europeană întreţine
relaţii comerciale preferenţiale bazate pe o diversitate de aranjamente.
Casetele 50, 51, 52 şi 53 sintetizează instrumentele de politică comercială
utilizate de către Uniunea Europeană, politicile sectoriale prioritare, politica sa
comercială externă faţă de diferite state, grupări de state şi în plan multilateral,
politicile comerciale specifice interregionale, regionale şi bilaterale ale Uniunii
Europene şi liberalizarea comerţului Uniunii Europene cu statele lumii.
Caseta 50
A. Instrumente de politică comercială externă
I. Măsuri influenţând II. Măsuri influenţând III. Măsuri influenţând
direct importul direct exportul producţia şi comerţul
1. Tariful vamal comun 1. Promovarea şi 1. Politica de concurenţă
2. Restricţii cantitative, finanţarea 2. Subvenţiile (ajutorul
măsuri de reglementare şi exportului şi asigurarea public)
supraveghere exportului 3. Protecţia proprietăţii
3. Sancţiuni şi embargouri 2. Controlul şi restricţiile intelectuale
4. Măsuri de apărare la export
comercială
5. Reguli de origine
6. Prescripţii relative la
conţinutul în elemente de
origine naţională
7. Achiziţiile publice
8. Standardele şi alte
prescripţii tehnice
9. Schimburi compensate
B. Politicile sectoriale
1. Agricultura 2. Industriile prelucrătoare 3. Serviciile
(textile, siderurgice,
autovehicule, electronice)
C. Politica comercială externă a UE
faţă de diferite ţări sau grupuri de state şi pe plan multilateral
1. Ţări europene şi mediteraneene
2. Ţări din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP)
3. Ţări latino-americane
4. Ţări din America de Nord
5. Ţări asiatice
6. Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP)
7. Participarea UE la Sistemul Comercial Multilateral (GATT / OMC)
Caseta 51
Politicile comerciale specifice interregionale, regionale
şi bilaterale ale Uniunii Europene
1. Cooperarea şi integrarea comercial- – cu ţările membre ale AELS, mai
economică a ţărilor europene puţin cu Elveţia, cu care s-a semnat
anterior un acord de comerţ liber
– cu ţările care fac parte din Spaţiul
Economic European
– cu ţările în tranziţie candidate la
aderarea la UE
– cu statele formate din dezmembrarea
fostei RSF Iugoslavia şi Albania
– cu ţările membre ale CSI
2. Cooperarea şi integrarea comercial- Instaurarea unei zone de comerţ liber
economică cu ţările mediteraneene euro-mediteraneean până în 2010 –
prin încheierea de acorduri de asociere
cu 12 state
3. Cooperarea şi integrarea comercial- – ACP – total 71 ţări (48 din Africa,
economică cu ţările din Africa, Caraibe 15 din Caraibe, 8 din Pacific) – reali-
şi Pacific zarea unei zone de comerţ liber cel
mai devreme în anul 2015
– Africa de Sud
4. Cooperarea şi integrarea comercial- • Mexic
economică cu ţările latino-americane • Mercosur şi Chile
• Comunitatea Andină a Naţiunilor
• America Centrală
5. Relaţiile comercial-economice – SUA
cu ţările din America de Nord – Canada
6. Relaţiile comercial-economice • Reuniunea Asia-Europa (ASEM)
cu ţările din Asia şi Oceania • ASEAN
• Japonia
• R. Coreea
• China
• Consiliul de Cooperare al Golfului

Caseta 52
Liberalizarea comerţului Uniunii Europene cu statele lumii
1. Se aplică tratamentul pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate exclusiv cu:
SUA, Canada, Japonia, Hong Kong (China), China, R. Coreea, Singapore,
Australia şi Noua Zeelandă.
2. În relaţiile cu celelalte state ale lumii, Uniunea Europeană aplică un tratament
preferenţial, în următoarea ordine de priorităţi:
a) Cel mai favorabil (95% din poziţiile tarifare sunt exceptate)
– este acordat ţărilor cel mai puţin dezvoltate;
– este acordat ţărilor din ACP.
b) 80% din poziţiile tarifare sunt exceptate în raporturile cu ţările părţi la
acordurile regionale.
c) 54% din poziţiile tarifare sunt exceptate pentru ţările beneficiare ale Sistemului
Generalizat de Preferinţe (SGP) al UE.
d) 20 % din poziţiile tarifare exceptate se aplică pentru ţările cu care acordurile
sunt încheiate pe baza c.n.c.m.f.
Caseta 53
Schema Sistemului Generalizat de Preferinţe al UE până în anul 2002
a) mecanismul de modulare în funcţie
de sensibilitatea produselor
• produse foarte sensibile 85% din •prod. agricole
taxa vamală c.n.c. m.f. transformale
•textile şi articole
din textile
• prod. siderurgice
• produse agricole
1. Regimul •prod. chimice, plastice,
general • produse sensibile 70% din taxa cauciuc
vamală c.n.c.m.f. •lemn, prod. din lemn,
hârtie
• sticlă, cupru, aparate
• produse semisensibile 35% din menajere şi autovehicule
taxa vamală c.n.c.m.f.
• produse nesensibile 0% din taxa
vamală
b) mecanismul de graduare
– se retrage preferinţa când o ţară,
la un produs dat, depăşeşte
ponderea de 25% din importurile UE
a) acordarea de marje suplimentare de
preferinţe vamale ţărilor care
2. Regimurile respectă unele condiţii ale Organizaţiei
speciale de Internaţionale a Muncii şi normele
încurajare Organizaţiei Lemnului Tropical
b) regim mai favorabil pentru Grupul
Andin, Piaţa Comună din America
Centrală şi Panama, în vederea spriji-
nirii lor în lupta cu traficul de droguri.
ÎNDRUMAR DE AUTOVERIFICARE
Concepte, termeni de specialitate, teme de seminar (TS)

şi subiecte de examen (SE)
– Politica comercială externă multilaterală

– Politica comercială externă regională (de grup de ţări)
– GATT – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (TS, SE)
– OMC – Organizaţia Mondială a Comerţului (TS, SE)
– Obiectivele GATT
– Statutul GATT
– Structura GATT şi principalele atribute
– Principiile de bază ale GATT
– Membrii GATT
– Accesiunea şi retragerea din GATT
– Rundele de negocieri comerciale multilaterale în cadrul GATT (TS, SE)
– Tipologia concesiilor în cadrul rundelor de negocieri GATT (TS, SE)
– Mecanismul de negociere a concesiilor tarifare în cadrul rundelor GATT
(TS, SE)
– Organizarea negocierilor comerciale multilaterale din cadrul Rundei Tokio
– Rezultatele negocierilor din cadrul Rundei Tokio (TS, SE)
– Organizarea şi desfăşurarea negocierilor comerciale multilaterale din cadrul
Rundei Uruguay
– Rezultatele de ansamblu ale Rundei Uruguay (SE)
– Structura Acordului pentru constituirea OMC
– Principiile fundamentale ale Sistemului Comercial Mondial adoptate de
către OMC
– Obiectivele Acordului de la Marrakech privind constituirea OMC
– Principalele funcţii ale OMC
– Structura OMC (organigrama)
– GATT – 1994: cele 4 reguli principale
– Conţinutul unei liste naţionale de concesii la Runda Uruguay (SE)
– Acordul privind agricultura şi obligaţiile ţărilor membre al OMC
– Integrarea comerţului cu textile în cadrul GATT
– Acordul cu privire la salvgardare convenit în cadrul Rundei Uruguay
– Acorduri în domeniul netarifar convenite la Runda Uruguay (ST, SE)
– Acordul cu privire la măsurile ce vizează investiţiile legate de comerţ
(TRIMs)
– Acordul privind măsurile antidumping
– Acordul privind subvenţiile şi măsurile compensatorii
– Subvenţiile „specifice”
– Subvenţiile interzise (prohibite) şi lista explicativă GATT
– Aplicarea principiului flexibilităţii privind utilizarea subvenţiilor interzise
la export de către ţările în curs de dezvoltare şi ţările în tranziţie la economia de
piaţă
– Subvenţii permise, dar acţionabile
– Subvenţii permise, neacţionabile
– Acordul General privind Comerţul cu Servicii (GATS) (TS, SE)
– Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate
intelectuală (inclusiv comerţul cu mărfuri contrafăcute) TRIPs (SE)
– Acordul cu privire la regulile şi procedurile care guvernează reglementarea
diferendelor
– Timpul necesar maxim pentru rezolvarea unui diferend comercial în cadrul
OMC (SE)
– Mecanismul de examinare a politicii comerciale externe a statelor membre
ale OMC (SE)
– Acordurile comerciale plurilaterale convenite în cadrul OMC
– Acordul privind achiziţiile guvernamentale (publice)
– Acordul privind aeronavele civile
– Acordul pentru produse lactate şi Acordul pentru carnea de bovină
– Bilanţul negocierilor comerciale multilaterale la Runda Uruguay (SE)
– Diferenţele dintre GATT şi OMC
– Conferinţele ministeriale ale OMC după Runda Uruguay (Singapore,
Geneva, Seattle)
– Conferinţa Ministerială a OMC de la Doha (Qatar), declaraţia, programul
de lucru, hotărârea conferinţei (TS, SE)
– Beneficiile sistemului OMC pentru comunitatea de afaceri

– Prevederi în cadrul Acordurilor OMC privind tratamentul special şi
diferenţiat în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare
– UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (TS, SE)
– Obiective, membrii şi structura organizatorică iniţială a UNCTAD
– Sesiunile UNCTAD de la Geneva (1964) la Bangkok (2000)
– Principalele atribuţii ale sesiunii UNCTAD
– UNCTAD VIII – Cartagena (Columbia) (1992)
– UNCTAD IX – Midrand (Africa de Sud) (1996)
– UNCTAD X – Bangkok (Tailanda) (2000), planul de acţiune şi acţiunile
prioritare
– Sinteza problemelor importante abordate în cadrul activităţii UNCTAD
(TS, SE)
– Programul Global Integrat pentru Produse de Bază (SE)
– Principalele elemente de structură a unui acord internaţional pe produs
– S.G.P. – Sistemul Generalizat de Preferinţe Vamale în favoarea ţărilor în
curs de dezvoltare (TS, SE)
– Principalele elemente ale SGP
– Protocolul celor 16 ţări în curs de dezvoltare
– Sistemul Global de Preferinţe Comerciale (SGPC) între ţările în curs de
dezvoltare (SE)
– Grupul celor 77 de ţări în curs de dezvoltare (activităţi desfăşurate şi
documente adoptate)

BIBLIOGRAFIE
1. Aldea Victor, Bivol Gheorghe, Ion Aurel, Niţă Ion, Petrescu Mircea
(coordonator), Acordul General pentru Tarife şi Comerţ – GATT, Editura
Ştiinţifică şi Enciclo-pedică, Bucureşti, 1987.
2. Botez Octavian Gh., Mădălina Militaru, Comerţul internaţional şi comerţul
exterior al României, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
3. Constantinescu Adrian, Organizaţia Mondială a Comerţului, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
4. Ghibuţiu Aurel, Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
5. Ilinca Gheorghe, Stoian Ion, Şerban Radu, Dicţionar comercial, Editura
Caraiman, Bucureşti, 2002.
6. Miron Dumitru, Integrarea economică regională de la prototip la producţia în
serie, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.
7. Miron Dumitru, Comerţ internaţional, Editura ASE, Bucureşti, 2003.
8. Sava Sorica (coordonator), Dicţionar Macmillan de Economie Mondială, Editura
Codacs, Bucureşti, 1999.
9. Stoian Ion (coordonator), Comerţ internaţional, Tehnici şi proceduri, vol. I, Editura
Caraiman, 1997.
10. Sută, Nicolae (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale
contemporane, vol.1, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
11. * * * Sistemul Comercial Mondial, Ghid pentru întreprinzători, ediţia a II-a,
Centrul de Comerţ Internaţional UNCTAD / WTO şi Secretariatul
Commonwealth, 1999.

CUPRINS
Introducere …………………………………………………………. 5
Partea I
OBIECTIVELE, COMPONENTELE ŞI INSTRUMENTELE
POLITICII COMERCIALE EXTERNE
1. Conceptul, definirea şi principalele funcţii ale politicii comerciale externe …… 9
2. Obiectivele şi principiile politicii comerciale externe ………………………….. 13
3. Tipologia politicilor comerciale externe ……………………………………….. 15
4. Globalizarea, investiţiile străine directe şi politica comercială externă ………... 19
5. Componentele politicii comerciale externe ……………………………………. 21
6. Politica comercială tarifară şi instrumentele sale ……………………………… 25
6.1. Taxele vamale ……………………………………………………………... 26
6.2. Tarifele vamale ……………………………………………………………. 30
6.3. Teritoriul vamal …………………………………………………………… 34
6.4. Regimuri vamale definitive şi suspensive ………………………………… 36
7. Politica comercială externă netarifară şi diversitatea instrumentelor sale ……... 39
7.1. Limitarea cantitativă a importurilor ……………………………………….. 41
7.1.1. Interdicţiile (prohibiţiile) la import ………………………………… 41
7.1.2. Contingentarea importului …………………………………………. 42
7.1.3. Licenţele (autorizaţiile) de import şi de export …………………….. 42
7.1.4. Limitările „voluntare” la export (autolimitările) …………………… 43
7.1.5. Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor ………... 43
7.2. Limitări indirecte la importuri prin mecanismul preţurilor ……………….. 44
7.2.1. Prelevările variabile la import ……………………………………… 44
7.2.2. Preţurile minime şi preţurile maxime la import ……………………. 45
7.2.3. Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal …………………. 45
7.2.4. Taxele de retorsiune (taxele antidumping şi taxele compensatorii
(antisubvenţie) ……………………………………………………... 46
7.2.5. Depozitele (depunerile) prealabile la bancă în valută la import …… 46
7.3. Bariere netarifare privind limitarea importurilor prin formalităţi vamale
şi administrative …………………………………………………………... 47
7.3.1. Evaluarea mărfii în vamă …………………………………………... 47
7.3.2. Documente şi formalităţi suplimentare cerute la import …………… 47
7.4. Bariere netarifare derivate din participarea statului la activităţile
comerciale ………………………………………………………………… 48
7.4.1. Achiziţiile guvernamentale (pentru piaţa publică) …………………. 48
7.4.2. Comerţul de stat ……………………………………………………. 48
7.5. Bariere netarifare izvorâte din standardele tehnice şi de calitate aplicate
produselor importate ……………………………………………………… 48
7.5.1. Normele sanitare şi fitosanitare ……………………………………. 48
7.5.2. Normele de securitate în utilizarea produselor …………………….. 49
7.5.3. Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea ………………. 49
8. Politica comercială externă promoţională şi de stimulare a exportului de mărfuri
şi instrumentele sale …………………………………………………………… 52
8.1. Experienţa internaţională în domeniul promovării şi stimulării exportului …… 55
8.2. Politica comercială externă promoţională a exportului …………………… 63
8.3. Politica comercială externă de stimulare a exportului …………………….. 64
8.3.1. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară …………….. 64
8.3.2. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură fiscală ………………. 65
8.3.3. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiar-bancară …… 66
8.3.4. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară ……………... 67
9. Acordurile comerciale bilaterale – importantă componentă a politicii comerciale
externe …………………………………………………………………………. 69
Îndrumar de autoverificare ……………………………………………………….. 73
Bibliografie ………………………………………………………………………... 76
Partea a II-a
ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE UNIVERSALĂ ÎN DOMENIUL
COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
1. Multilateralismul în politica comercială externă ……………………………….. 79
2. GATT – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ …………………………….. 80
3. Primele runde de negocieri comerciale multilaterale în cadrul GATT ………… 83
4. Negocierile comerciale multilaterale din cadrul GATT – Runda Tokyo şi Runda
Uruguay ………………………………………………………………………... 87
4.1. Runda Tokio, amploarea negocierilor şi rezultatele obţinute ……………... 87
4.2. Runda Uruguay – cea mai complexă şi îndelungată rundă GATT ………... 92
5. Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) …………………………………… 97
6. Conferinţele ministeriale ale OMC, după Runda Uruguay …………………….. 122
7. UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare ……….. 130
8. Politici comerciale regionale …………………………………………………… 145
8.1. Evoluţia conceptului şi a dimensiunilor integrării economice …………….. 145
8.2. Politica comercială externă a Uniunii Europene …………………………... 147
Îndrumar de autoverificare ……………………………………………………….. 150
Bibliografie ………………………………………………………………………... 153

SUMMARY
Introduction ……………………………………………………………………….. 5
Part I
THE OBJECTIVES, COMPONENTS AND INSTRUMENTS
OF THE FOREIGN TRADE POLICY
1. Concept, definition and main functions of the foreign trade policy ……………. 9
2. The objectives and the principles of the foreign trade policy ………………….. 13
3. The typology of the foreign trade policy ……………………………………….. 15
4. Globalization, foreign direct investments and foreign trade policy ……………. 19
5. The components of the foreign trade policy ……………………………………. 21
6. The customs foreign trade policy and its instruments ………………………….. 25
6.1. Customs taxes ……………………………………………………………... 26
6.2. Customs tariffs …………………………………………………………….. 30
6.3. Customs territory ………………………………………………………….. 34
6.4. Final suspension custom systems …………………………………………. 36
7. Non-customs foreign trade policy of states and the diversity of its instruments …… 39
7.1. Import quotas ……………………………………………………………… 41
7.1.1. Import prohibitions ………………………………………………… 41
7.1.2. Import quoting ……………………………………………………... 42
7.1.3. Import and export licencing ………………………………………... 42
7.1.4. Self-imposed export restrictions …………………………………… 43
7.1.5. Agreements on product ordered trading …………………………… 43
7.2. Import indirect limitations through prices ………………………………… 44
7.2.1. Import variable sampling …………………………………………... 45
7.2.2. Minimal and maximal import prices ……………………………….. 45
7.2.3. Indirect customs duties and other fiscal taxes ……………………… 46
7.2.4. Countervailing customs duties (anti-dumping duties and
compensatory duties, also known as anti-subsidy duties) ………. 46
7.2.5. Advance currency deposits ………………………………………… 46
7.3. Non-tariff barriers on limiting imports by customs and administrative
procedures ………………………………………………………………… 47
7.3.1. Customs goods assessment ………………………………………… 47
7.3.2. Additional documents and regulations required on import ………… 47
7.4. Non-tariff barriers resulted from the state’s involvement in trading
activities …………………………………………………………………... 48
7.4.1. Governmental purchasing (for the public market) …………………. 48
7.4.2. State trade …………………………………………………………... 48
7.5. Non-tariff barriers resulted from technical and quality standards applied to
imported goods …………………………………………………………… 48
7.5.1. Sanitary and phyto-sanitary regulations ……………………………. 48
7.5.2. Security product regulations ……………………………………….. 49
7.5.3. Packaging, marking and labelling regulations ……………………... 49
8. State goods export - promotional and stimulating foreign trade policy and its
instruments …………………………………………………………………….. 52
8.1. International experience in promoting and stimulating export policy …….. 55
8.2. Export-promoting foreign trade policy ……………………………………. 63
8.3. Export-stimulating foreign trade policy …………………………………… 64
8.3.1. Budgetary export-stimulating measures …………………………… 64
8.3.2. Fiscal export-stimulating measures ………………………………… 65
8.3.3. Financial and banking export-stimulating measures ……………….. 66
8.3.4. Currency export-stimulating measures …………………………….. 67
9. Bilateral trade agreements – major component of the state foreign trade policy …... 69
Self evaluation …………………………………………………………………….. 73
Bibliography ………………………………………………………………………. 76
Part II
WORLD TRADE ORGANISATIONS
1. Multilateralism in state foreign trade policy …………………………………… 79
2. GATT – General Agreement on Tariffs and Trade …………………………….. 80
3. First rounds of negotiations within GATT ……………………………………... 83
4. The most important multilateral trade negotiations within GATT – Tokyo
Round and Uruguay Round ……………………………………………………. 87
5. World Trade Organisation (WTO) ……………………………………………... 97
6. WTO Ministerial Conferences after Uruguay Round …………………………. 122
7. UNCTAD – United Nations Conference on Trade and Development …………. 130
8. Regional trade policies …………………………………………………………. 145
8.1. The evolution of the concept and dimenssions of the economic integration ….. 145
8.2. The foreign trade policy of the European Union ………………………….. 147
Self evaluation …………………………………………………………………….. 150
Bibliography ………………………………………………………………………. 153

SOMMAIRE
Introduction ………………………………………………………………………. 5
Partie I-ère
LA POLITIQUE COMMERCIALE EXTÉRIEURE
1. Le concept, la définition et les principales fonctions de la politique commerciale
extérieure ……………………………………………………………………… 9
2. Les objectifs et les principes de la politique commerciale extérieure .…………. 13
3. La typologie des politiques commerciales extérieures …………………………. 15
4. La globalisation, les investissement étrangers directs et la politique
commerciale extérieure ………………………………………………………... 19
5. La dynamique des componentes de la politique commerciale extérieure ……… 21
6. La politique commerciale extérieure tarifaire (douanière) des Etats et les
instruments utilisés …………………………………………………………….. 25
6.1. Les droits de douane ………………………………………………………. 26
6.2. Les tarifs douaniers ………………………………………………………... 30
6.3. Le territoire douanier ……………………………………………………… 34
6.4. Les régimes douaniers définitifs et suspensifs …………………………….. 36
7. La politique commerciale extérieure non-tariffaire des Etats et la diversification
des instruments utilisés ………………………………………………………… 39
7.1. La limitation quantitative des importations ……………………………….. 41
7.1.1. Les interdictions (prohibitions) à l’importation ……………………. 41
7.1.2. L’action de contingenter l’importation …………………………….. 42
7.1.3. Les licences (les autorisations) à l’importation et à l’exportation …. 42
7.1.4. Les limitations „volontaires” à l’exportation (les autolimitations à
l’exportation) ………………………………………………………. 43
7.2. Les limitations indirectes aux importations par le mécanisme des prix …... 43
7.2.1. Les prélevements variables à l’importation ………………………... 44
7.2.2. Les prix minims et les prix maximums à l’importation ……………. 45
7.2.3. Les impôts indirects et les taxes ayant character fiscal …………….. 45
7.2.4. Les taxes de rétorsion (les taxes antidumping et les taxes
compensatoires (dénnomées anti-subvention aussi) ………………. 46
7.2.5. Les dépôts préalables en dévises à l’importation …………………... 46
7.3. Les barrières non tarifaires concernant la limitation des importations par
les formalités douanières et administratives ……………………………… 47
7.3.1. L’évaluation de la marchandise en douane ………………………… 47
7.3.2. Les documents et les formalités supplémentaires éxigés à
l’importation ………………………………………………………. 47
7.4. Les barrières qui dérivent de la participation de l’Etat aux activités
commerciales ……………………………………………………………... 48
7.4.1. Les achats gouvernamentaux (pour le marché publique) ………….. 48
7.4.2. Le commerce d’Etat ………………………………………………... 48
7.5. Les barrières non tarifaires qui proviennent de standards techniques et de
qualité appliqués aux produits importés ………………………………….. 48
7.5.1. Les normes sanitaires et phitosanitaires ……………………………. 48
7.5.2. Les normes de sécurité utilisées pour les produits …………………. 49
7.5.3. Les normes concernant l’embalage, le marquage et l’étiquettage …. 49
8. La politique commerciale extérieure promotionelle et de stimulation de
l’exportation de marchandises des Etats et ses instruments …………………… 52
8.1. L’experience internationale dans le domain de promotion et stimulation de
l’export ……………………………………………………………………. 55
8.2. La politique commerciale extérieure promotionelle de l’exportation …….. 63
8.3. La politique commerciale extérieure pour stimuler l’exportation ………… 64
8.3.1. Les mesures de stimulation des exportations de nature budgetaire ….. 64
8.3.2. Les mesures de stimulation des exportations de nature fiscale …….. 65
8.3.3. Les mesures de stimulation des exportations de nature
financière-banquaire ………………………………………………. 66
8.2.4. Les mesures de stimulation utilisant la value ……………………… 67
9. Les accords commerciaux bilatéraux – importante componente de la politique
commerciale extérieure des Etats ……………………………………………… 69
Glossaire d’autovérification ………………………………………………………. 73
Bibliographie ……………………………………………………………………... 76
Partie II-ème
ORGANISATIONS À VOCATION UNIVERSSELLE
DANS LE DOMAINE DU COMMERCE INTERNATIONAL
1. Le multilatéralisme dans la politíque commercialle extérieure ………………… 79
2. Accord Général sur les Tarifs Douaniers et le Commerce (GATT) ……………. 80
3. Les prémiers cycles de négociations commercialles dans le cadre du GATT …. 83
4. Les plus importantes négociations commercialles multilatérales dans le cadre
du GATT – Le cycle Tokyo et le cycle Uruguay ……………………………… 87
5. Organization Mondiale du Commerce (OMC) ………………………………… 97
6. Les Conférences ministérielles de l’OMC après le cycle Uruguay …………….. 122
7. Conférence des Nations Unies pour le Commerce et Développement – UNCTAD …. 130
8. Les politiques commercialles régionales ………………………………………… 145
8.1. L’évolution du concept et des dimension de l’intégration économique …… 145
8.2. La politique commerciale extérieure de l’Union Europeéne ………………... 147
Glossaire d’autovérification ………………………………………………………. 150
Bibliographie ……………………………………………………………………... 153

Caseta 5
Categoriile de subvenţii la export

conform Acordului privind Subvenţiile şi Măsurile Compensatorii convenit la Runda Uruguay
Subvenţii permise, care sunt Subvenţii permise, care nu sunt

Subvenţii interzise
acţionabilex) acţionabile
(subvenţii roşii)
(subvenţii galbene) (subvenţii verzi)
1. Subvenţii de export Subvenţiile specifice sunt cele care se Subvenţii:
limitează la :
Subvenţii directe, bazate pe O întreprindere sau un grup de Pentru activităţile de corectare la
rezultatele de export întreprinderi nivelul întreprinderilor, dacă
anumite condiţii sunt îndeplinite
Schemele de reţinere a devizelor Un sector industrial sau un grup de Pentru adaptarea instalaţiilor de
care implică o primă de export industrii producţie existente la noile cerinţe
de mediu înconjurător, cu condiţia
ca subvenţia să fie punctată,
nerecurentă şi să fie limitată la 20 %
din costurile adaptării
Furnizarea de inputuri O regiune geografică determinată Pentru asistarea dezvoltării
subvenţionate pentru a fi utilizate în care se află sub jurisdicţia autorităţii industriale a regiunilor defavorizate,
producţia bunurilor pentru export care acordă subvenţii dacă anumite condiţii sunt
îndeplinite
Exonerarea de la plata impozitelor
directe (de exemplu, impozitul
asupra profiturilor legate de export)
x)
Subvenţii care cauzează efecte adverse asupra intereselor altor membri
1
Exonerarea sau reducerea de
impozite indirecte (de exemplu TVA)
la produsele exportate cu o sumă
superioară celei percepute atunci
când aceste produse sunt vândute
pentru consumul intern
Exonerarea sau rambursarea de
taxe de import (de exemplu taxe
vamale şi alte taxe) în plus faţă de
cele percepute asupra inputurilor
consumate la producerea bunurilor
exportate
Programe de garantare a creditelor
la export cu prime de asigurare
insuficiente pentru acoperirea
costurilor pe termen lung ale
programului
Creditele la export, cu dobânzi
inferioare costurilor de împrumut
ale guvernului, atunci când aceste
măsuri folosesc la asigurarea unui
avantaj important în ansamblul
condiţiilor creditului la export
2. Subvenţii subordonate utilizării de
preferinţă a produselor menţionate faţă
de produse importate
Sursa: Prelucrare de către autor a subvenţiilor din Ghidul pentru întreprinderi, Sistemul Comercial Mondial,
ITC UNCTAD/WTO, Geneva, 1999, p. 140-144.
2
Tabelul 1
PRINCIPALELE INSTRUMENTE DE PROMOVARE ŞI STIMULARE A EXPORTULUI

UTILIZATE DE CĂTRE 10 STATE
Nr. Instrumente de promovare şi Polonia Ungaria Turcia Grecia Italia Germania Africa Australia Chile Coreea
crt. stimulare a exportului de
Sud
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
1 Fond de promovare a exportului 5,3 mil $ 151,5 53
mil$ produse
strategice
de export
2 Acordarea de credite „furnizor” şi credite
„cumpărător” pe termene mai mari de 2 ani X X
3 Deschiderea de linii de credit pentru
exportul pe pieţele de interes X
4 Bonificaţii de dobândă de credite necesare X
producţiei de export (prioritar pentru IMM) ţări în
X afara
UE
5 Asigurarea creditelor de export (îndeosebi în
ţările cu grad ridicat de risc) X X X X X X X
6 Garanţii pentru creditele necesare producţiei
de export X X X
7 Garanţii pentru participarea la licitaţii,
restituire avans, bună execuţie a contractelor X
8 Subvenţii pentru produse agroalimentare X
3
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
9 Sprijin financiar pentru IMM (fabricare
mostre, editare materiale publicitare, X X X X
asigurare informaţii de piaţă)
10 Sprijin financiar pentru cursuri de pregătire
şi perfecţionare şi seminarii acordate pentru X X
IMM-uri şi societăţi comerciale
11 Sprijin financiar pentru proiecte de cercetare X
şi dezvoltare (donaţii sau credite în condiţii 60% pe
preferenţiale) o peri-
oadă de
3 ani
12 Sprijin financiar pentru editarea de cataloage
ale exportatorilor şi materiale de reclamă pe
produse, buletine informative cu oferta de X X X X
export, realizarea de filme video
13 Acordarea de credite preferenţiale pentru
firmele care realizează proiecte de X
construcţii-montaj în străinătate
14 Sprijin financiar pentru realizarea unui
sistem informaţional integrat de comerţ X
exterior
15 Sprijin financiar pentru facilitarea
comerţului electronic X
16 Sprijin financiar pentru cheltuielile cu

tehnologia de calcul X
4
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
17 Finanţarea cheltuielilor pentru realizarea de
studii de prefezabilitate şi fezabilitate în
legătură cu adjudecarea de comenzi în afara X
UE
18 Sprijin financiar pentru finanţarea
informaţiilor de piaţă şi a consultanţei X X X
acordate pentru exportatori
19 Acordarea de credite avantajoase pentru
elaborarea de programe de cercetare şi
dezvoltare în vederea realizării de produse X X X
noi
20 Susţinerea financiară a unor grupuri de
oameni de afaceri din străinătate pentru a
cumpăra din oferta de export (deplasări de X
10 zile în ţări cu suportarea cheltuielilor,
inclusiv de transport extern)
21 Sprijin financiar pentru angajarea unui
consultant pentru efectuarea de studii de
piaţă sau de campanii de promovare a X X
exportului
22 Suportare parţial costuri participare la X
târguri şi expoziţii internaţionale în X în
străinătate (în proporţie de 50, 60, 80 şi 10 mil X spaţiul X X X X X X X
100% pentru cheltuieli expunere stand, $ politic
transport, diurnă) IMM
5
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
23 Organizarea de acţiuni promoţionale în ţară
şi străinătate X
8,9 mil X X
$
24 Sprijin financiar pentru crearea şi
funcţionarea de magazine şi depozite în X
străinătate
25 Acordarea de credite pentru deschiderea de
noi pieţe X X
26 Sprijin financiar sub forma de aport la X X

capitalul social 25 % pe o perioadă de 3,9 max.
maxim 8 ani, pentru constituirea de societăţi mil 0,2
comerciale în străinătate sau de birouri de Euro mil.$
reprezentare comercială pt un
buget
de
repre-
zen-
tare
externă
27 Finanţarea constituirii de societăţi mixte în X
ţări în curs de dezvoltare (credite pe 8 ani cu 10
o perioadă de graţie de 2 ani şi cu o dobândă mil
fixă de 30% din dobânda de referinţă) Euro
6
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
28 Sprijin financiar pentru prospectarea pieţelor
de export (subvenţionarea parţială între 50-
80% a 1 delegat firmă şi 1 consultant de X X X
marketing privind transportul, mostrele,
tipărire de cataloage)
29 Sprijin financiar pentru misiuni economice
(1 delegat firmă cu subvenţionare parţială X
50-80 % transport şi diurnă)
30 Sprijin financiar pentru organizarea de
turnee comerciale promoţionale de către
reţeaua comercială din ţara de reşedinţă în X
principalele centre comerciale şi de afaceri
aflate pe piaţa străină de reşedinţă
Sursa: prelucrare de către autor a datelor cuprinse în materialul elaborat de Departamentul de Comerţ Exterior în anul 2000.
7
Tabelul 2
Runde de negocieri comerciale multilaterale în cadrul GATT
Tipuri de I II III IV V VI VII VIII

concesii în Geneva Annecy Torquay Geneva Dillon Kennedy Tokio Uruguay
negocieri (Elveţia) (Franţa) (Anglia) 1955- Geneva Geneva Japonia 1986-
1947 1949 1955- 1956 1960- 1964- 1973- 1994
1956 1962 1967 1979
Produse industriale
1. Tarifare 45 000 5000 8700 4300 4400 6300
(peste (inclu- reduceri reduceri, inclusiv conce- concesii
50% din siv cu 25 % consolidări aco- sii în medie
valoare con- faţă de perind un acope- cu 35% Runde
comerţ soli- nivelul din volum de rind un în timp de nego-
mondial) dări) 1948, 2,5 mild. volum de de 5 ani cieri
consolidări dolari 4,9 mild. Comer-
pe 3 ani dolari ciale
• concesii ţară cu multila-
ţară şi produs cu terale cu
produs x x x o
• reducere lineară şi mare
reciprocă a taxelor diver-
vamale cu un procent sitate
convenit x x care se
2 Netarifare Cod anti- vor trata
• eliminare sau dumping distinct
reduceri x x x x x x
restricţii
cantitative
8
Tabelul 9
MOMENTELE CELE MAI IMPORTANTE ÎN DESFĂŞURAREA
RUNDEI URUGUAY (1986-1994)
1986 1988 1989 1990
1991 1994
Punta del Este MONTREAL GENEVA BRUXELLES
GENEVA MARRAKECH
(URUGUAY) (CANADA) (ELVEŢIA) (BELGIA)
Declaraţia Reuniune Reuniunea Reuniune Reuniunea La Reuniunea
ministerială ministerială Comitetului de ministerială Comitetului ministerială
• constatări Negocieri pentru de Negocieri GATT a fost
pozitive Comerciale încheierea Comerciale semnat Actul
Participanţi: • crearea unui Rundei hotărăşte ca final al Rundei
• 74 ţări PC* mecanism de În atenţie 4 Uruguay, negocierile să fie Uruguay care
• 21 evaluare a politicilor sectoare: blocată din reluate sub până la 15
organizaţii comerciale şi - agricultură cauza forma decembrie
regionale practicilor PC - textile diferendului consultări- 1994 a fost
ca observatori • organizarea de - proprietate CEE-SUA lor adoptat de 117
• 18 ţări reuniuni ministeriale intelectuală privind plurilaterale state participante
nemembre la 2 ani - clauza de subvenţiona- care apoi să la negocieri.
• 4 grupe de negocieri salvgardare rea produselor fie urmate de Ratificarea de
în dificultate agricole negocieri către parlamentele
- agricultura oficiale statelor
- textile semnatare a
* Părţi - proprietate permis intrarea
Contractante intelectuală în vigoare a
la GATT - clauza de Actului final la
salvgardare 1 ian. 1995
Sursa: prelucrare de către autor pe baza documentelor GATT
9
Tabelul 2
RUNDE DE NEGOCIERI COMERCIALE MULTILATERALE ÎN CADRUL GATT
Tipuri de I II III IV V VI VII VIII
concesii în Geneva Annecy Torquay Geneva Dillon Kennedy Tokio Uruguay
negocieri (Elveţia) (Franţa) (Anglia) (Elveţia) Geneva Geneva (Japonia) 1986-1994
1947 1949 1955-1956 1955- 956 (Elveţia) (Elveţia) 1973-1979
1960-1962 1964-1967
Produse industriale
1. Tarifare 45 000 5000 8700 4300 4400 6300
(peste (inclu- reduceri reduceri, inclusiv concesii concesii
50% din siv cu 25 % consolidări aco- acope- în medie
valoare con- faţă de perind un rind un cu 35% Runde de
comerţ soli- nivelul din volum de volum de în timp negocieri
mondial) dări) 1948, 2,5 mild. 4,9 mild. de 5 ani comer-
consolidări dolari dolari ciale
pe 3 ani multila-
• concesii ţară cu terale cu
ţară şi produs cu o mare
produs x x x diver-
• reducere lineară şi sitate,
reciprocă a taxelor care se
vamale cu un procent vor trata
convenit x x distinct
2 Netarifare Cod anti-
• eliminare sau dumping
reduceri x x x x x x
restricţii
cantitative
1
Tabelul 9
MOMENTELE CELE MAI IMPORTANTE ÎN DESFĂŞURAREA RUNDEI URUGUAY (1986-1994)
1986 1988 1989 1990 1991 1994
Punta del Este MONTREAL GENEVA BRUXELLES GENEVA MARRAKECH
(URUGUAY) (CANADA) (ELVEŢIA) (BELGIA) (ELVEŢIA) (MAROC)
Declaraţia Reuniune Reuniunea Reuniune Reuniunea La Reuniunea
ministerială ministerială Comitetului de ministerială Comitetului ministerială
• constatări Negocieri pentru de Negocieri GATT a fost
pozitive Comerciale încheierea Comerciale semnat Actul
Participanţi: • crearea unui Rundei hotărăşte ca final al Rundei
• 74 ţări PC* mecanism de În atenţie Uruguay, negocierile să fie Uruguay, care
• 21 evaluare a politicilor 4 sectoare: blocată din reluate sub până la 15
organizaţii comerciale şi - agricultură cauza forma decembrie
regionale practicilor PC - textile diferendului consultări- 1994 a fost
ca observatori • organizarea de - proprietate CEE-SUA lor adoptat de 117
• 18 ţări reuniuni ministeriale intelectuală privind plurilaterale, state participante
nemembre la 2 ani - clauza de subvenţiona- care apoi să la negocieri.
• 4 grupe de negocieri salvgardare rea produselor fie urmate de Ratificarea de
în dificultate agricole negocieri către parlamentele
- agricultura oficiale statelor
- textile semnatare a
- proprietate permis intrarea
intelectuală în vigoare a
- clauza de Actului final la
salvgardare 1 ian. 1995
*
Părţi Contractante la GATT.
Sursa: prelucrare de către autor pe baza documentelor GATT.

An2 Botez Politica Comerciala PDF

Cargado por

Información del documento

Título original

Derechos de autor

Formatos disponibles

Compartir este documento

Compartir o incrustar documentos

Opciones para compartir

¿Le pareció útil este documento?

¿Este contenido es inapropiado?

Copyright:

Formatos disponibles

An2 Botez Politica Comerciala PDF

Cargado por

Copyright:

Formatos disponibles

OCTAVIAN GH.

POLITICA COMERCIALĂ EXTERNĂ

Universitatea Spiru Haret

Coperta I: Palatul Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Geneva (Elveţia), gazdă a numeroase

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

Redactor: Constantin FLOREA

Bun de tipar: 07.06.2004; Coli tipar: 10

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Prof.univ.dr. OCTAVIAN GH. BOTEZ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Procesul de pregătire a studenţilor în vederea obţinerii unei specializări

6 Universitatea Spiru Haret

POLITICA COMERCIALĂ EXTERNĂ

Universitatea Spiru Haret 7

Aşa cum am putut constata din studierea problematicii cursului Comerţul

Integrarea unor state în grupări regionale integraţioniste a condus, însă, şi la

Fig.2. Locul politicii comerciale în politica economică şi în politica externă a statelor

În acest context, se observă că definirea politicii comerciale externe are un

De o deosebită importanţă în politica comercială a statelor sunt funcţiile

În ce priveşte obiectivele politicii comerciale externe, în primul rând, avem

14 Universitatea Spiru Haret

Privite atât retrospectiv, cât şi în diversitatea lor actuală, luând în considerare o

1. După criteriul domeniului de aplicabilitate

În primul rând, după criteriul domeniului de aplicabilitate, politicile comer-

Deschiderea pieţelor este un proces rezultat din liberalizarea comerţului

Studiul evoluţiei politicii comerciale externe demonstrează că, de-a lungul

Politica comercială externă este de o mare complexitate, iar ansamblul

6.1. Taxele vamale

b) După obiectul impunerii, taxele vamale se pot percepe asupra opera-

În tratatele de comerţ şi navigaţie, acordurile comerciale şi de plăţi etc.

6.2. Tarifele vamale

autonome convenţionale preferenţiale

Tarifele vamale sunt instrumente de politică comercială admise de către

În continuare prezentăm modul în care se utilizează tarifele vamale (Caseta 3).

1. În conformitate cu reglementările GATT/OMC, tariful vamal este

Universitatea Spiru Haret 33

6.4. Regimuri vamale definitive şi suspensive

Regimul vamal include totalitatea actelor normative care reglementează

1. Taxele vamale – după scopul impunerii – fiscal

Autori: prof.dr. Octavian Gh.Botez şi lector univ.dr. Mădălina Militaru

38 Universitatea Spiru Haret

Pe parcursul secolului al XX-lea, a avut loc amplificarea continuă şi fără

7.2. Limitări indirecte la importuri prin mecanismul preţurilor

44 Universitatea Spiru Haret

7.3. Bariere netarifare privind limitarea importurilor prin formalităţi

7.5. Bariere netarifare izvorâte din standardele tehnice şi de calitate

Măsurile de politică netarifară sunt prezentate sintetic în schema 2

deschise (din specifice

Universitatea Spiru Haret 51

Conceptul de promovare şi stimulare a exportului a evoluat mult în timp,

1) Măsuri pe linia cursului valutar

2) Măsuri privind regimul devizelor

3) Măsuri în domeniul impozitelor şi taxelor

4) Măsuri pe linia subvenţiilor

5) Stimulente prin creditare, asigurare şi garantarea creditelor

7) Măsuri de politică comercială prin încheierea de convenţii

8) Măsuri pe linia promovării exportului

9) Multiplicarea informaţiilor comerciale pe baza creării unui

10) Stimularea cercetării ştiinţifice de comerţ exterior şi

11) Sprijinirea acţiunilor de pregătire şi specializare de

12) Alte măsuri de stimulare (pe linie de transport şi comunicaţii).

Universitatea Spiru Haret 61

1) Facilităţi fiscale şi vamale prin