An1 PopescuDinu Organizatii Europene PDF

ANDREI POPESCU ALINA DINU
ORGANIZAŢII EUROPENE ŞI EUROATLANTICE
Universitatea Spiru Haret

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
POPESCU ANDREI, DINU ALINA
Organizaţii europene şi euroatlantice / Popescu
Andrei, Dinu Alina – Bucureşti; Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2004
332 p.; 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN 973-582-911-8
1. Dinu, Alina
341.12 (4 Ţ 100)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004
Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Jeanina DRĂGAN
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 25.02.2004; Coli tipar: 10,75
Format: 16/61 x 86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, Sector 6,
O.P. 83, Tel./Fax: 410.43.80; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE
ŞI STUDII EUROPENE
Prof.univ.dr. ANDREI POPESCU Drd. ALINA DINU
ORGANIZAŢII
EUROPENE ŞI EUROATLANTICE
– note de curs –
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2004

CUPRINS
Capitolul I. Introducere în teoria relaţiilor internaţionale

1. Considerente generale ……………………………………………….. 7
2. Definirea organizaţiilor internaţionale ………………………………. 10
3. Clasificarea organizaţiilor internaţionale ……………………………. 11
4. Crearea organizaţiilor internaţionale ………………………………... 11
5. Structura organizaţiilor internaţionale ………………………………. 12
6. Funcţionarea organizaţiilor internaţionale …………………………... 13
Capitolul II. Consiliul Europei

1. Considerente introductive …………………………………………… 15
2. Evoluţie istorică ……………………………………………………... 17
3. Principalele domenii de activitate a Consiliului Europei ……………. 19
4. Organele Consiliului Europei ……………………………………….. 22
5. România şi Consiliul Europei ……………………………………….. 27
Anexă. Tratate semnate şi ratificate de România ………………………. 29
Capitolul III. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

2. Organele decizionale, structurile şi instituţiile OSCE ………………. 39
3. Acţiunile OSCE ……………………………………………………... 42
4. România şi CSCE/OSCE ……………………………………………. 45
Anexa I. Statele membre ale OSCE …………………………………… 47
Anexa II. „Decalogul” de la Helsinki …………………………………... 49
Anexa III. Preşedinţia OSCE …………………………………………... 50
Capitolul IV. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

1. Evoluţie. Prezentare generală ……………………………………….. 51
2. Structura OCDE ……………………………………………………... 53
3. România şi OCDE …………………………………………………... 54
Anexa I. Statele membre ale OCDE ……………………………………. 55
Anexa II. Organizarea Secretariatului OCDE ………………………….. 56
5

Capitolul V. Uniunea Europeană (UE)
2. Cadrul instituţional al Uniunii Europene ……………………………. 61
3. Prezentare generală a dreptului comunitar …………………………... 69
3.1. Izvoarele dreptului comunitar …………………………………... 70
3.2. Caracteristici ale sistemului juridic comunitar …………………. 75
4. Extinderea spre Est a Uniunii Europene …………………………….. 79
5. Aderarea României la Uniunea Europeană ………………………….. 82
6. Convenţia privind viitorul Europei şi Proiectul de Constituţie
Europeană …………………………………………………………… 87
Anexa I. Procedura de codecizie ……………………………………….. 89
Anexa II. Proiectul Constituţiei Europene – ghidul cetăţeanului ………. 90
Capitolul VI. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

1. Obiectivele NATO …………………………………………………... 119
3. NATO şi mediul securitar post „război rece” ……………………….. 121
4. Structurile NATO …………………………………………………… 126
4.1. Structura civilă ………………………………………………….. 127
4.2. Structura militară ……………………………………………….. 128
5. România şi NATO …………………………………………………... 129
Anexă. Etape ale procesului de aderare la NATO ………..…….…….... 130
Capitolul VII. Uniunea Europei Occidentale (UEO)

1. Prezentare generală ………………………………………………….. 131
2. Rolul operaţional al UEO …………………………………………… 134
3. România şi Uniunea Europei Occidentale …………………………... 135
Capitolul VIII. Alte organizaţii regionale

1. Cooperarea Economică la Marea Neagră (CEMN) …………………. 136
2. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) …………………... 138
3. Acordul de Liber Schimb pentru Europa Centrală şi de Est
(CEFTA) …………………………………………………………….. 138
4. Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA) ………………. 138
5. Mercosur ………………………………………………………... 139
6. Asociaţia Naţiunilor Unite din Asia de Sud-Est (ASEAN) …………. 139
Documentar. Ideea europeană la români – repere istorice ……………. 140

Bibliografie ……………………………………………………………. 143

CAPITOLUL I
INTRODUCERE
ÎN TEORIA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE
1. Considerente generale
Pentru a putea parcurge disciplina „Organizaţii europene şi
euroatlantice” se impune, pentru început, să prezentăm, elementele ce
structurează teoria organizaţiilor internaţionale1.
Organizaţia internaţională este definită, în genere, drept o
„asociaţie”, care poate fi statală, compusă din mai multe state, sau
nestatală, reunind persoane fizice sau juridice având naţionalităţi
diferite şi neurmărind scopuri lucrative. Prima categorie poartă numele
de organizaţii internaţionale interguvernamentale, iar cea de a
doua, de organizaţii internaţionale neguvernamentale2.
Instituţionalizarea raporturilor dintre diferite entităţi statale, prin
intermediul asocierii, a fost consacrată încă din Antichitate. Regulile
„Confederaţiilor” ateniene – libertatea de adeziune şi egalitatea dintre
membri – sunt reţinute de dreptul internaţional, transpunerea acestora
realizându-se în secolul al XIX-lea, prin constituirea în anul 1865 a
primei organizaţii internaţionale interguvernamentale, în sensul actual
al acestei sintagme, şi anume: Uniunea Telegrafică Internaţională
(1865). Evident, trebuie să evocăm aici şi înfiinţarea, impusă de
problematica comunicaţiilor pe fluviile internaţionale, a celor două
comisii fluviale, Comisia Centrală a Rinului (1831) şi Comisia
________________
1
În literatura de specialitate română, a se vedea Gheorghe Moca,
Dreptul organizaţiilor internaţionale, Editura Arta, Bucureşti, 2000.
O lucrare de referinţă remarcabilă este cea a prof. univ. dr. Raluca Miga
Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000. Aceste lucrări au stat, de altfel, la baza acestei scurte
introduceri în teoria organizaţiilor internaţionale. Semnalăm, de asemenea, şi
sintetica lucrare a lui Philippe Moreau Defarges, Organizaţiile internaţionale
contemporane, Institutul European, Iaşi, 1998.
2
Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p. 1.
7

Europeană a Dunării (1856)3. De altfel, cu tot caracterul lor restrâns,
special şi semipermanent, aceste comisii fluviale internaţionale sunt
considerate forme embrionare sau prefigurează viitoarele organizaţii
internaţionale4.
Termenul de organizaţie internaţională, desemnând un fenomen
nou al relaţiilor internaţionale şi al dreptului internaţional, este
semnalat încă de la 1867 în cadrul lucrărilor Academiei de ştiinţe din
Londra, dar este utilizat frecvent abia după primul război mondial5.
După primul război mondial, sub impulsul preşedintelui Statelor
Unite ale Americii, Wilson, se concretizează, pentru prima dată, o
viziune, relativ coerentă, asupra organizaţiilor internaţionale, prin
crearea Societăţii Naţiunilor, care, în anii ’30, se dovedeşte neputin-
cioasă în a asigura un sistem de securitate colectivă.
După al doilea război mondial, numărul organizaţiilor interna-
ţionale (mondiale sau regionale) creşte vertiginos. În această perioadă,
se constituie numeroase organizaţii internaţionale, în toate domeniile
relaţiilor dintre state – politice şi politico-militare, economice,
tehnico-ştiinţifice şi culturale etc., cu competenţă generală sau spe-
cială, mondiale sau regionale6. Europa occidentală, prin Consiliul
Europei şi, mai ales, din 1950, prin începerea construcţiei europene,
devine un laborator instituţional, marcat însă de circumstanţa geopo-
litică majoră din acea perioadă: antagonismul Est-Vest între blocul
occidental şi blocul sovietic. După 1989, organizaţiile internaţionale
încep un proces de redefinire a rolului şi evoluţiei lor, în noile condiţii
de după prăbuşirea blocului sovietic şi dizolvarea URSS.
Care este explicaţia necesităţii constituirii organizaţiilor internaţio-
nale? Chiar dacă un răspuns simplu este imposibil de dat, literatura de
specialitate a reţinut, în esenţă, organizarea politică a societăţii interna-
ţionale, transpunerea – pe plan internaţional – a practicii organizării
statelor ca federaţii şi chiar prefigurarea unui stat (guvern) mondial7.
Apariţia, dezvoltarea şi diversificarea organizaţiilor internaţio-
nale au fost determinate de o mulţime de factori. Este clar că
________________
3
Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p. 2; remarcăm, în mod deosebit,
calificarea Comisiei Dunării drept „europeană”.
4
Gheorghe Moca, op. cit., p. 2.
5
6
7
Pentru detalii, a se vedea Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p. 1-5.
8

necesitatea prevenirii războiului şi reglementării regulilor purtării
acestuia, mai ales în condiţiile descoperirii, la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial, a unor noi arme de distrugere în masă, care
prezentau pericolul „mondializării” conflictelor militare, a condus la
un asemenea proces.
Interdependenţele care se creează în procesele de dezvoltare a
naţiunilor impun cooperarea între state în forme ce presupun con-
stituirea unor organizaţii internaţionale.
Un alt factor, cu o influenţă hotărâtoare în evoluţia organizaţiilor
internaţionale din ultimele decenii, este rezultatul efectului conjugat al
noilor probleme cu care este confruntată societatea contemporană, ale
căror proporţii globale nu pot fi supuse decât unui tratament global:
creşterea populaţiei, sărăcia şi alimentaţia, controlul deteriorării
mediului, epuizarea unor resurse, valorificarea resurselor marine,
utilizarea spaţiului cosmic etc.8
Alţi autori identifică printre factorii proliferării organizaţiilor
internaţionale şi creşterea numărului şi rolului statelor pe toate
continentele, multiplicarea problemelor şi domeniilor lor de cooperare,
perfecţionarea mijloacelor de comunicare şi de transport la scară
planetară.9
După al doilea război mondial, numărul organizaţiilor internaţio-
nale (mondiale sau regionale) cunoaşte o dezvoltare fără precedent.
Astfel, dacă, în 1909, numărul organizaţiilor internaţionale interguver-
namentale era redus – 37, în 1960 se înregistrează 154 pentru ca, în
1992, numărul acestora să fie de 286. Şi mai spectaculoasă este
evoluţia numărului de organizaţii internaţionale neguvernamentale: în
1909 – 176, în 1960 – 1255 pentru ca în 1992 să depăşească 460010.
Tocmai de aceea, se poate concluziona că o trăsătură a relaţiilor
internaţionale contemporane este proliferarea fără precedent a feno-
menului organizaţiilor internaţionale11.
În genere, rolul organizaţiilor internaţionale poate fi sintetizat
în următoarele idei fundamentale:
- amplificarea cooperării între state în domenii de interes comun;
- armonizarea intereselor naţionale cu cele de tip general, ale
societăţii internaţionale;
________________
8
Cf. Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p. 3-5.
9
10
Cf. Philippe Maureau Defarges, op. cit., p. 9.
11
9

- cadrul de stabilire a deciziilor de cooperare şi a mecanismelor
de urmărire a aplicării acestora în relaţiile internaţionale;
- menţinerea, prin organizaţiile internaţionale, a păcii şi secu-
rităţii internaţionale.
2. Definirea organizaţiilor internaţionale

În cele două convenţii de la Viena din 1964 şi, respectiv, 1986
asupra dreptului tratatelor nu se regăseşte o definire a acestora. Cu
toate acestea, doctrina a reţinut că o organizaţie internaţională este
rezultatul asocierii libere a statelor, constituită printr-un tratat,
care este dotată cu organe comune şi care are o personalitate juridică
distinctă de cea a statelor membre.
Profesoara Raluca Miga Beşteliu sintetizează, astfel, elementele
constitutive ale organizaţiilor internaţionale:
a) la asocierea respectivă participă, în calitate de părţi contrac-
tante, statele, organizaţiile internaţionale fiind fondate de state şi
acţionând prin voinţa acestora; de regulă, reprezentarea statelor este
realizată de reprezentanţii guvernelor statelor respective;
b) asocierea unor state într-o organizaţie internaţională se
realizează în baza acordului de voinţă al statelor, care se materiali-
zează, de regulă, într-un tratat, ce poartă denumiri diferite cum ar fi
Cartă (a ONU, spre exemplu), Constituţie (a Organizaţiei Internaţio-
nale a Muncii), Statut (al Consiliului Europei) etc.;
c) asocierea statelor se realizează în vederea unor obiective şi
scopuri comune: menţinerea păcii, cooperarea economică, apărarea
drepturilor omului, dezvoltarea comerţului etc.;
d) organizaţia internaţională are, prin voinţa statelor, o structură
instituţională proprie (Conferinţă, Consiliu de Administraţie, Secreta-
riat, spre exemplu);
e) asocierea statelor trebuie să se desfăşoare în cadrul dreptului
internaţional12.
Toate aceste elemente constitutive, îndeplinite cumulativ,
„conferă organizaţiilor internaţionale interguvernamentale personali-
tate juridică proprie – de drept intern şi internaţional – în temeiul
căreia acestea beneficiază de drepturi şi îşi asumă obligaţii pe
________________
12
Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p. 9-12.
10

teritoriul oricăruia dintre statele membre sau în raporturile cu acestea
ori cu alte subiecte de drept internaţional„13.
3. Clasificarea organizaţiilor internaţionale

În viaţa internaţională contemporană există o mare diversitate de
organizaţii internaţionale, care se deosebesc între ele prin scopuri şi
participanţi, prin structură şi obiectul de activitate, prin puterile de
care dispun, prin competenţa geografică şi materială. Cu toată
diversitatea, ele pot fi clasificate după anumite criterii esenţiale14.
Potrivit compoziţiei, se pot distinge organizaţii universale
(ONU şi instituţiile sale specializate) şi organizaţii regionale (Con-
siliul Europei, Uniunea Europeană, Liga Arabă, Organizaţia Statelor
Americane, Organizaţia Unităţii Africane etc.).
După criteriul domeniului de activitate, organizaţiile interna-
ţionale pot fi politice (ONU, Consiliul Europei, Liga Arabă) şi
tehnico-economice (Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Mondială a Comerţului).
În raport de structura instituţională, organizaţiile interna-
ţionale se clasifică în organizaţii internaţionale de cooperare (ONU,
Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii
etc.) sau de integrare (supranaţionale), cum este, spre exemplu,
Uniunea Europeană.
4. Crearea organizaţiilor internaţionale

Pentru crearea unei organizaţii este necesar acordul statelor ce
vor deveni membre. În genere, organizaţiile internaţionale sunt
rezultatul negocierilor şi al încheierii, în final, a unui tratat
multilateral, respectiv acord de voinţă al statelor, materializat în
formă scrisă, care, spre a-şi produce efectele, trebuie ratificat de
statele părţi.
Doctrina a subliniat, pe bună dreptate, că forma pe care o
îmbracă acest acord nu prezintă relevanţă deosebită15. Am arătat mai
înainte că instrumentele juridice de creare a unor organizaţii poartă
denumiri diferite – pact, cartă, constituţie, tratat, act constitutiv etc.
________________
13
Cf. Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p. 12.
14
15
11

În principiu, actul constitutiv reglementează, dincolo de acordul
de voinţă al statelor părţi, obiectivele şi principiile viitoarei organi-
zaţii, structura internă, respectiv compoziţia şi competenţa organelor
de decizie şi executive ale organizaţiei, interpretarea şi revizuirea,
dacă va fi cazul, a actului constitutiv.
În genere, proiectul tratatului constitutiv este rezultatul nego-
cierilor, care, odată încheiate, sunt urmate de semnarea, ratificarea
acestuia de către statele participante şi intrarea sa în vigoare. În cazul
unor tratate, statele pot face unele rezerve.
Spre deosebire de toate celelalte tratate internaţionale, trata-
tul constitutiv creează un nou subiect de drept internaţional –
organizaţia internaţională respectivă, care va acţiona, în relaţiile
internaţionale, alături de statele care au creat-o. Aşa cum am arătat
mai înainte, organizaţia va fi titulară de drepturi şi obligaţii, urmare a
voinţei statelor membre, dobândind astfel personalitate juridică.
Statele care nu au participat la elaborarea actului constitutiv pot
fi admise, ulterior, ca membre ale organizaţiei prin aderare.
Pierderea calităţii de membru al unei organizaţii internaţionale
se realizează prin retragerea voluntară a statului din această organi-
zaţie, prin excludere, prin dizolvarea organizaţiei sau prin dispariţia
statului parte.
În timp, au fost promovate şi unele modalităţi speciale de
participare a statului la activitatea unei organizaţii internaţionale:
unele state pot avea calitatea de asociaţi sau de observatori şi chiar de
consultanţi.
5. Structura organizaţiilor internaţionale

Structura organizaţiilor internaţionale este diferită de la o orga-
nizaţie la alta în raport de o serie de factori, între care: natura activităţii
organizaţiei, numărul membrilor săi, scopurile urmărite, modalităţile
de participare a statelor la procesul decizional, condiţiile politico-
economice şi tehnice ale constituirii organizaţiei16.
În general, se distinge între organele principale, cum sunt,
spre exemplu, Comisia Europeană sau Consiliul Uniunii Europene,
şi organele subsidiare, în cazul Uniunii Europene, spre exemplu,
Consiliul Economic şi Social.
________________
16
Cf. Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p. 75-79.
12

În raport de natura competenţelor organelor, se disting organe
politice – Adunarea Generală a ONU, spre exemplu – şi organe
jurisdicţionale – Curtea Internaţională de Justiţie.
În sfârşit, în raport de reprezentarea statului în aceste organe,
se disting organe plenare (Adunarea Generală a ONU) şi organe cu
compunere restrânsă (Consiliul de Administraţie al OIM).
Nominalizarea statelor şi alegerea acestora în organele cu
compunere restrânsă, mai ales în cazul celor cu caracter executiv, se
realizează prin aplicarea unor „principii sau criterii de reprezentare,
din a căror combinare rezultă compoziţia efectivă a unui organ din
care nu mai fac parte toate statele membre”.17
În principiu, sunt recunoscute drept criterii de reprezentare:
1) reprezentarea geografică echilibrată;
2) reprezentarea echitabilă a unor interese specifice;
3) principiul alegerii prin rotaţie.
Toate organizaţiile internaţionale îşi desfăşoară activitatea, în
mod permanent, prin secretariate, compuse din funcţionari
internaţionali, conduse, în genere, de un secretar general sau director.
6. Funcţionarea organizaţiilor internaţionale18

Actul constitutiv – tratatul de înfiinţare – este cel care statuează
asupra modului de funcţionare al unei organizaţii.
Organele plenare sau restrânse, în marea lor majoritate, nu îşi
desfăşoară activitatea în mod permanent, ci în sesiuni periodice, care
se compun din reuniuni, şedinţe (chiar două sau trei într-o zi).
Conducerea acestor sesiuni revine unui preşedinte ales, respectiv unui
birou al Conferinţei, Consiliului de Administraţie etc.
Lucrările se desfăşoară cu respectarea unor reguli de proce-
dură: adoptarea ordinii de zi, dezbateri generale, adoptarea unor
rezoluţii sau moţiuni, potrivit actului constitutiv.
Modalităţile de adoptare a hotărârilor sunt diferite, de la caz
la caz. În cazul unor organizaţii internaţionale este practicată regula
consensului (discuţia are loc până se ajunge la un consens, fără a se
supune la vot decizia respectivă). Altele practică regula unanimităţii
(OECD, AELS), iar în marea majoritate a organizaţiilor internaţionale,
________________
17
18
A se vedea, pe larg, Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p. 103-130.
13

fiecare stat membru dispune de un vot (ONU şi instituţiile spe-
cializate). Sunt şi organizaţii în care se practică votul ponderat,
consfinţit prin tratatul constitutiv, care conferă anumitor state membre
o putere de vot sporită19.
Actele constitutive ale organizaţiilor sunt dezvoltate prin regu-
lamente, care statuează, de regulă, şi asupra modului de luare a
deciziilor (majoritate simplă, relativă, absolută).
Procedurile de vot sunt diferite de la organizaţie la organizaţie
(vot simultan, deschis, apel nominal, vot secret, vot prin corespon-
denţă). În genere, votul deschis este cel mai frecvent utilizat.
________________
19
A se vedea, pe larg, Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p. 116-119.
14

CAPITOLUL II
CONSILIUL EUROPEI
1. Considerente introductive
Reorganizarea continentului european după cel de-al doilea
război mondial a readus în prim plan ideea unei Europei unite. Deşi
născută cu câteva secole în urmă, efectivitatea acestei idei aparţine
totuşi secolului XX20.
Perioada premergătoare primului război mondial este dominată
de un sentiment de optimism şi de încredere în forţa progresului.
Această stare este însă dramatic întreruptă de un conflict de dimen-
siuni planetare care „suspendă” cursul firesc al evoluţiei relaţiilor
internaţionale. Ce se întâmplă, în această perioadă, cu dezbaterea
despre Europa?
Istoricul francez J.B.Duroselle răspunde răspicat: „De 1914 à
1918 il n’y a plus d’Europe.”
Există totuşi în această perioadă două proiecte de organizare a
Europei, ambele referindu-se însă la Europa Centrală.
Germanul Friedrich Neumann vorbeşte despre Mitteleuropa,
care presupune, în viziunea acestuia, transformarea alianţei militare
dintre Germania şi Austro-Ungaria într-o asociaţie de reală solida-
ritate. Această Mitteleuropa ar fi trebuit să aibă o dimensiune econo-
mică (crearea unei pieţe comune central-europene având drept scop
final integrarea economică) şi o dimensiune de apărare şi, mai mult
decât atât, se vorbeşte chiar de o identitate supranaţională.
Proiectul este criticat deopotrivă de naţionaliştii germani
(lărgind sfera germanităţii – spuneau ei – se slăbeşte rasa germană), de
social-democraţi (proiectul era, în opinia lor, expresie a imperialis-
________________
20
Charles Zorgbibe, Constituţia europeană. Trecut, prezent şi viitor,
Editura Trei, Bucureşti, p. 5.
15

mului) şi de celelalte state (britanicii vedeau în proiectul lui Neumann
expresia imperialismului german extrem).
Cel de-al doilea proiect este lansat de Mazaryk, sub denumirea
de Noua Europă. Acesta devine preşedinte al Uniunii Democratice
Central-Europene, creată în SUA şi care constituie o încercare de
unificare a noilor state din Europa Centrală. Proiectul lui Mazaryk este
esenţialmente moral şi politic. Acesta era convins că, dacă statele îşi
obţin libertatea, toate naţiunile vor forma o „frăţie a omului”.
Încercând să rezolve problemele apărute în Europa, Neumann şi
Mazaryk nu reuşesc să elimine, din proiectele lor, elementele
naţionaliste.
După încheierea războiului, proiectul european se relansează şi
mai multe propuneri de organizare a continentului european văd
lumina zilei.
În 1924, contele Coudenhove-Kalergi propune o Uniune Pan-
Europeană al cărei rol principal este de a asigura pacea. Uniunea ar fi
fost dotată cu o structură supranaţională bazată pe arbitraj obligatoriu
şi cooperare multilaterală. Deşi perspectiva sa este, esenţial, politică,
dimensiunea economică nu este ignorată, vorbindu-se despre crearea
unei pieţe comune.
O altă propunere este făcută la sfârşitul anilor ’20 de Aristide
Briand; aceasta viza încheierea unui tratat care să confirme uniunea
morală şi solidaritatea partenerilor şi să propună întâlniri periodice al
căror organ principal ar fi fost o conferinţă europeană; între sesiuni,
activitatea ar fi fost asigurată de un comitet politic.
După cel de-al doilea război mondial, două concepţii diferite se
vor contura în cadrul dezbaterilor privind organizarea Europei unite:
cooperarea interguvernamentală (protejând suveranităţile statale) şi o
unificare trecând dincolo de suveranităţi – o federaţie.
Astfel, la 5 mai 1949, se semnează, la Londra, statutul primei
organizaţii pe de-a-ntregul „europeană” (fondată de europeni, pentru
europeni)21: Consiliul Europei, expresie a cooperării interguver-
namentale.
________________
21
Crearea Consiliului Europei a fost precedată de cea a Organizaţiei
Europene pentru Cooperare Economică (OECE), devenită, ulterior, Organiza-
ţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică; această organizaţie reprezenta
însă prelungirea instituţională a Planului Marshall.
16

2. Evoluţie istorică
Intrat în vigoare la 3 august 1949, Statutul Consiliului Europei
oferă imaginea unei Europe a păcii, înţelegerii şi cooperării. Celor 10
state membre iniţiale22 li se vor adăuga, de-a lungul timpului, nume-
roase altele, dar contextul politic face ca, patru decenii, Consiliul să
rămână o organizaţie vest-europeană. După căderea comunismului,
Consiliul Europei a constituit prima structură deschisă ţărilor Europei
Centrale şi de Est înscrise pe calea reformelor democratice. Cea mai
mare organizaţie strict europeană, Consiliul Europei numără astăzi
45 de state membre23, contribuind astfel la crearea unui vast spaţiu de
„securitate democratică”.24
Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei,
cu condiţia ca el să accepte principiul preeminenţei dreptului şi să
garanteze principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub
jurisdicţia sa să se poată bucura de drepturile omului şi de libertăţile
fundamentale.
Logica şi raţiunea de a fi a Consiliului Europei – cooperarea
interguvernamentală – se traduc prin crearea între statele membre a
unei mai mari apropieri „pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi
principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea
progresului lor economic şi social” (art. 1 din Statutul Consiliului
Europei).
La începutul ultimului deceniu al secolului XX, Consiliul
Europei a traversat o adevărată „criză de identitate”. Însăşi raţiunea sa
de a fi a fost pusă sub semnul întrebării, într-o Europă în care
apropierea dintre statele bătrânului continent pare să privilegieze întâl-
nirea lor în spaţiul „integrat” al Comunităţilor Europene. Se vorbea din
ce în ce mai mult, în acea perioadă, de Europa Mare, reunind membrii
________________
22
Primele state semnatare ale Statutului Consiliului Europei au fost:
Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Norvegia, Olanda, Suedia.
23
România a aderat la Consiliul Europei prin Legea nr.64 din 4 octom-
brie 1993 (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 238 din 4 octombrie 1993).
24
Lansat în terminologia internaţională de summit-ul de la Viena, din
1993, conceptul de „securitate democratică” rezidă în faptul că toate statele
membre se angajează, în ordinea internă şi internaţională, să respecte şi să
aplice principiile democraţiei pluraliste, primatul dreptului, drepturile omului
şi ale naţiunilor.
17

Consiliului Europei, şi de Europa Mică, a Comunităţilor Europene. Şi
chiar de un Consiliu devenit „un fel de ONU pentru Europa”.
Motivele cel mai uşor de identificat în spatele acestei formule rezidă
în însăşi compoziţia Organizaţiei. După cum este cunoscut, în afara
statelor „selecţionate” ale C.E.E., din Consiliul Europei făceau şi fac
parte şi state neutre (Austria, Elveţia), state ce se întind pe două
continente (Turcia) şi state ce au aparţinut fostului sistem socialist.
Începutul anilor ’90 părea să construiască, paradoxal, în locul
Europei divizate, o Europă a concurenţelor şi a concurenţilor.
În acest context, Consiliul Europei propune o nouă formulă de
repartizare a răspunderilor: Consiliul să răspundă de problemele
privind aspectele politice (dimensiunea politică a C.S.C.E.) şi de
cooperarea umanitară („coşul al treilea” al C.S.C.E.), Comunităţilor
Economice Europene să le revină dimensiunea economică („coşul
doi” al C.S.C.E.), iar C.S.C.E. să-i rămână răspunderea securităţii
europene (al doilea aspect al „primului coş”).
Răspunsul: Consiliul Europei va rămâne „gardianul valorilor
democraţiei”, formulă care în noul cadru pare prea puţin mulţumitoare.
Arătându-se deschis şi adaptându-se rapid la mutaţiile ce s-au
operat în centrul şi estul Europei, făcând eforturi să răspundă şi
cerinţelor statelor care, ieşind din sistemul comunist, încercau să-şi
redobândească locul în familia democraţiilor europene, Consiliul
Europei – fără a-şi afecta natura sa profundă – a trebuit să-şi
regândească rolul paneuropean. Dintre organizaţiile de pe bătrânul
continent, Consiliul Europei a putut deveni ceea ce ar putea fi denumit
generic „un Consiliu pentru întreaga Europă”25. Păstrându-şi nealterat
fundamentul legat de promovarea valorilor democraţiei şi ale
respectării drepturilor omului, Consiliul Europei a putut oferi acestor
state o organizaţie ce reunea ţări cu o bogată experienţă democratică şi
un eficient mecanism de cooperare.
Forţa cu care Consiliul Europei a ştiut să se exprime în vastele
arii de competenţă, precum şi bogata sa activitate întreprinsă încă de la
constituirea sa au arătat că o Europă a deschiderii democratice, a
protejării tradiţiilor comune şi a respectului drepturilor şi libertăţilor
fundamentale este de neimaginat fără Consiliul Europei.
________________
25
A se vedea, pe larg, Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizaţii
europene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 11-24.
18

Europa comună de astăzi nu poate fi gândită decât în termenii
complementarităţii26 celor două organizaţii, distincte ca mod de
acţiune, dar unite în promovarea aceluiaşi tip de valori. Şi această
afirmaţie îşi păstrează validitatea chiar şi în contextul elaborării unei
Constituţii europene, care pare să nu mai lase prea mult „spaţiu” de
acţiune Consiliului Europei. Drumul către Uniunea Europeană
trece încă pe la Consiliul Europei, simbol şi promotor al valorilor
politice, juridice, sociale, economice, culturale fundamentale.
Fără a fi un rival al Uniunii Europene, Consiliul Europei
rămâne o organizaţie de referinţă pentru toate statele care doresc să
se clădească pe fundamente democratice.
3. Principalele domenii de activitate a Consiliului Europei

Activitatea Consiliului Europei priveşte toate domeniile de interes
pentru societatea europeană, mai puţin problemele de apărare naţio-
nală. Drepturile omului şi democraţia pluralistă, statul de drept şi
securitatea cetăţeanului, combaterea rasismului, xenofobiei şi a into-
leranţei, protecţia minorităţilor naţionale, coeziunea socială şi calitatea
vieţii, coeziunea culturală şi pluralismul cultural, cooperarea judiciară
sunt tot atâtea centre de interes ale Consiliului Europei.
Drepturile omului şi democraţia
Activitatea centrală a Consiliului Europei rămâne, neîndoielnic,
problema drepturilor omului.
Parte integrantă a patrimoniului politic şi juridic al spaţiului
european, problema drepturilor omului se înscrie în cadrul mai larg al
edificării şi consolidării societăţilor democratice pluraliste.
Conştient de importanţa cardinală a respectării drepturilor
omului, Consiliul Europei a propus o abordare dinamică a ceea ce
poate fi numit un adevărat proces politico-juridic devenit axa esenţială
a construirii Europei moderne.
Înscriindu-se într-o tradiţie ce coboară în timp către Magna
Carta în Anglia (1215), Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite
________________
26
Bazele cooperării între Consiliul Europei şi C.E.E. au fost puse încă
din 1957, prin Tratatul de la Roma, care prevedea necesitatea cooperării între
cele două organizaţii. La nivel politic, începând din 1989, au fost instituite,
cu caracter semestrial, reuniuni cvadripartite între, pe de o parte, preşedinţii
Consiliului, respectiv al Comisiei Uniunii Europene, şi preşedintele Comite-
tului Miniştrilor şi Secretarul general al Consiliului Europei, pe de altă parte.
19

(1776), Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din Franţa
(1789), Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (ONU, 1948),
acţiunea Consiliului Europei în acest domeniu are drept punct de
plecare Convenţia europeană a drepturilor omului. Adoptat în
1950, textul Convenţiei pune la dispoziţia Europei cel mai coerent şi
dezvoltat sistem din lume privind protecţia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Reprezentând „prima etapă pe calea
garantării colective a unor drepturi enunţate în Declaraţia universală a
drepturilor omului”, Convenţia reafirmă dreptul la viaţă (art.2), inter-
zicerea sclaviei şi a muncii forţate (art.3), drepturile persoanei reţinute
în urma unor decizii judiciare (art.5), dreptul la judecarea cauzei sale
în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, prezumţia de
nevinovăţie şi dreptul la asistenţă juridică (art.6), dreptul la viaţă pri-
vată, inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei (art.8), libertatea
de gândire, de convingere şi de religie (art.9), libertatea de exprimare
(art.10), dreptul la întrunire paşnică şi dreptul de asociere (art.11),
nediscriminarea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor (art.14).
Prin crearea Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a
fost asigurat controlul efectiv al respectării acestor drepturi.
Implicarea Consiliului Europei nu se limitează doar la textul
Convenţiei şi la controlul respectării sale, acţiunea sa vizând, în egală
măsură, reafirmarea şi consolidarea întregului cadru democratic,
cu toate elementele sale constitutive: pluralism politic, buna funcţio-
nare a instituţiilor democratice, supremaţia dreptului, protecţia minori-
tăţilor, lupta împotriva intoleranţei, a rasismului şi a xenofobiei,
drepturile străinilor, susţinerea educaţiei, protecţia mediului etc.
Pentru a extinde aria drepturilor recunoscute la nivel european,
în 1961 a fost deschisă spre semnare, la Torino, Carta socială euro-
peană. Intrată în vigoare în 1965 (şi completată prin mai multe
protocoale), aceasta urmăreşte protecţia drepturilor sociale şi econo-
mice fundamentale. Carta, alături de Protocolul adiţional din 1988,
grupează aceste drepturi şi libertăţi în două categorii: pe de o parte,
drepturile referitoare la condiţiile de muncă şi, pe de altă parte, pe cele
legate de coeziunea socială.
Aplicarea Cartei de către statele ce au ratificat-o este supusă
controlului unui sistem internaţional. Statele candidate au obligaţia de
a prezenta periodic rapoarte referitoare la stadiul şi situaţia aplicării
Cartei, aceste rapoarte fiind examinate de Comitetul european al
drepturilor sociale (CEDS).
20

Carta socială europeană a fost revizuită în 1996, această
actualizare urmărind extinderea textului asupra unor noi categorii de
drepturi. Carta socială revizuită a intrat în vigoare în 1999.
Una dintre preocupările majore ale Consiliului Europei este şi
protecţia minorităţilor naţionale. Astfel, Comitetul Miniştrilor a
adoptat, în 1994, Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor
naţionale (intrată în vigoare în 1995), deschisă spre semnare atât
statelor membre, cât şi celor nemembre. Acest text reprezintă primul
instrument multilateral, obligatoriu din punct de vedere juridic, de
protecţie a minorităţilor naţionale.
Modul în care sunt respectate obligaţiile ce revin statelor este
supus monitorizării Comitetului Miniştrilor, ajutat de un Comitet
consultativ format din 18 experţi independenţi.
Sistemul de protecţie pus la dispoziţie de Convenţia europeană a
drepturilor omului este completat şi prin adoptarea, în 1997, a Con-
venţiei privind prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamen-
telor inumane sau degradante. Obiectivul principal al acestui
document este de a asigura condiţii umane de detenţie pentru per-
soanele din închisori, comisariate de poliţie sau instituţii psihiatrice.
Tot în acelaşi scop a fost constituit şi Comitetul european pentru
prevenirea torturii (CPT), format din experţi independenţi.
O atenţie specială este acordată şi democraţiei la nivel local.
Conferinţa Europeană a Puterilor Locale, creată încă din 1957 şi
devenită, din 1983, Conferinţa Permanentă a Puterilor Locale şi
Regionale din Europa, pentru a fi ulterior transformată în Congres al
Puterilor Locale şi Regionale, precum şi diferitele texte consacrate
acestui domeniu (Carta europeană a autonomiei locale, Convenţia
europeană privind participarea străinilor la viaţa publică la nivel
local, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare) sunt
exemplul concret al importanţei acordate democraţiei locale. Din
perspectiva Consiliului Europei, „una din bazele unei societăţi demo-
cratice este existenţa unei democraţii locale şi regionale solide şi
eficace, conformă principiului subsidiarităţii inclus în Carta europeană
a autonomiei locale, potrivit căruia exercitarea autorităţilor publice
revine de preferinţă autorităţilor cele mai apropiate de cetăţeni, ţinând
cont de amploarea şi natura sarcinilor publice, precum şi de exigenţele
eficienţei şi economiei”.27 Carta autonomiei locale este un instrument
________________
27
Rezoluţia statutară adoptată de Comitetul Miniştrilor la 14 ianuarie
1994, pe baza căreia a fost constituit Congresul puterilor locale.
21

care prezintă fundamentele democraţiei locale, identifică limitele
acesteia, prevede o protecţie legală a autonomiei locale.
Cooperarea juridică
Rolul esenţial al Consiliului Europei în spaţiul juridic european
şi, în acelaşi timp, de promotor al cooperării juridice se concretizează
în cele peste 190 de convenţii şi acorduri. În strânsă legătură cu
scopul său prim, de a contribui la afirmarea şi consolidarea valorilor
politice, culturale şi juridice comune, cooperarea la nivel juridic se
traduce prin câteva elemente esenţiale: supremaţia dreptului în relaţiile
interne şi internaţionale, modernizarea şi armonizarea legislaţiilor
naţionale, eficientizarea justiţiei prin simplificarea procedurilor, lupta
împotriva criminalităţii organizate, a corupţiei, identificarea de soluţii
la problemele juridice generate de noile realităţi tehnico-ştiinţifice.
Acţiunea în planul cooperării juridice a Consiliului Europei îşi
dovedeşte importanţa şi eficienţa şi prin posibilitatea pe care statele
nemembre o au de a adera la diferite convenţii, astfel încât putem
spune că această organizaţie este un promotor al cooperării juridice
internaţionale şi nu doar europene. De asemenea, Consiliul contri-
buie la dezvoltarea dreptului internaţional public şi la apropierea
diferitelor viziuni în acest domeniu prin intermediul discuţiilor în
cadrul Comitetului ad-hoc al consilierilor juridici pentru dreptul
internaţional public (CAHDI).
În 1990, Consiliul Europei a decis înfiinţarea unei Comisii
europene pentru democraţie prin drept (denumită şi Comisia de la
Veneţia). Scopul acestei Comisii este de a studia principiile şi
tehnicile constituţionale, legislative şi administrative care permit
punerea în practică a principiilor fundamentale ale Consiliului.
4. Organele Consiliului Europei

Pentru a-şi putea atinge obiectivele propuse, Consiliul este dotat
cu organe care, prin activitatea lor, contribuie la apărarea drepturilor
omului şi a democraţiei pluraliste, la valorizarea identităţii culturale
europene, sprijină edificarea noilor societăţi democratice şi luptă împo-
triva oricăror forme de intoleranţă, xenofobie, încălcare a drepturilor
minorităţilor etc.
Conform articolului 10 din Statut, organele Consiliului Europei
sunt Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Consultativă (devenită, din
1974, Adunarea Parlamentară), asistate de un Secretariat.
22

Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului
Europei. El este format din miniştrii de externe ai statelor membre
(sau de un supleant al ministrului de externe), fiecare reprezentant
naţional dispunând de un vot. Rolul acestuia este triplu. Mai întâi, în
cadrul său, statele membre au posibilitatea de a-şi exprima prin repre-
zentanţii lor poziţiile naţionale cu privire la problemele societăţii
europene. În al doilea rând, el este locul de elaborare a răspunsurilor la
aceste probleme şi, de asemenea, apărător al valorilor care constituie
fundamentul Consiliului Europei. În al treilea rând, este însărcinat cu
monitorizarea îndeplinirii angajamentelor asumate de statele membre.
Comitetul se întruneşte în cadrul a două reuniuni anuale, dar se
poate reuni şi la cererea unuia dintre membrii săi sau a secretarului
general (dacă 2/3 din membri sunt de acord), atunci când se consideră
necesar.
Reuniunea oficială durează o zi; există, de asemenea, o întrunire
a reprezentanţilor permanenţi şi directorilor politici din ministerele
afacerilor externe.
Pentru a asigura o abordare cât mai cuprinzătoare a diferitelor
subiecte, fiecare ministru poate delega un reprezentant care acţionează
în numele său în perioada dintre sesiuni. Delegaţii sunt asistaţi de
un birou, grupuri de raportori şi organisme subsidiare ad-hoc. Aceşti
delegaţi sunt, în general, reprezentanţii permanenţi ai statelor pe lângă
Consiliu.
Preşedinţia Comitetului Miniştrilor este asigurată prin rotaţie, pe
o durată de 6 luni, şi se schimbă cu fiecare sesiune, potrivit ordinii
alfabetului englez a statelor membre.
Comitetul Miniştrilor este organul competent să acţioneze în
numele Consiliului Europei. El examinează, la recomandarea Adunării
Parlamentare sau din iniţiativă proprie, măsurile în vederea atingerii
obiectivelor Consiliului, inclusiv elaborarea de convenţii şi acorduri,
precum şi adoptarea unor politici comune în diferite domenii.
Concluziile, comunicate statelor membre de către Secretarul General,
pot îmbrăca uneori forma unor recomandări către guverne, iar
acestea pot fi invitate să comunice Comitetului acţiunile întreprinse de
ele ca urmare a acestor recomandări. Alteori, concluziile Comitetului
pot fi exprimate sub forma unor convenţii sau a unui acord, care sunt
supuse ratificării de către statele membre şi care angajează doar ţările
care le-au ratificat. Consiliul poate adopta, de asemenea, decizii
definitive sub forma unor rezoluţii.
23

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei poate fi consi-
derată cel mai vechi for parlamentar internaţional, format din
deputaţi democratic aleşi şi constituit în baza unui tratat interguverna-
mental. Pe lângă membri, la lucrările Adunării Parlamentare participă,
în calitate de observatori, Israelul, SUA, Canada, Japonia, Mexicul şi
Vaticanul.
Începând din 1989, în vederea procesului de aderare a statelor
din Europa Centrală şi de Est, a fost introdus şi statutul de invitat
special. De acest statut pot beneficia toate adunările legislative
naţionale ale statelor europene nemembre, care au semnat sau aderat la
Actul Final de la Helsinki.
Adunarea Parlamentară este un organ deliberativ şi este formată
dintr-un număr de reprezentanţi individuali din fiecare stat membru,
proporţional cu populaţia fiecărei ţări. Preşedintele este ales în fiecare
an dintre membrii Adunării pentru o perioadă de maxim 3 sesiuni.
Compoziţia politică a delegaţiilor naţionale trebuie să ţină cont
de ponderea deţinută de diverse partide în parlamentele naţio-
nale. În cadrul Adunării Parlamentare există 5 grupuri politice, în
funcţie de afinităţile politice ale membrilor şi fără a exista constrân-
gerea apartenenţei la partidul lor naţional. Cele 5 grupuri parlamentare
actuale sunt: Grupul Socialist, Grupul Partidului Popular European,
Grupul Democrat European, Grupul Liberal Democrat şi Reformator
şi Grupul Stângii Europene Reunificate.
Adunarea Parlamentară se întruneşte, anual, în patru sesiuni de
câte aproximativ o săptămână fiecare (ianuarie-februarie, aprilie-mai,
iunie-iulie şi septembrie-octombrie).
Adunarea este asistată în activitatea sa de către Birou, format
din preşedinte, 19 vicepreşedinţi şi preşedinţii grupurilor politice sau
reprezentanţii acestora. În perioada dintre sesiuni, cea care acţionează
în numele Adunării este Comisia permanentă, formată din Birou,
preşedinţii Comisiilor generale (potrivit Regulamentului, Adunarea
are 10 comisii) şi membrii desemnaţi de Adunare.
Comisiile specializate ale Adunării acţionează în următoarele
domenii: probleme politice; probleme juridice şi drepturile omului;
chestiuni sociale, de sănătate şi familie; cultură şi educaţie; mediu,
amenajarea teritoriului şi puterile locale; ştiinţă şi tehnologie; agricul-
tură şi dezvoltare rurală; probleme economice şi de dezvoltare;
migraţie, refugiaţi şi demografie; relaţii parlamentare şi publice; egali-
24

tatea şanselor pentru femei şi bărbaţi; respectarea obligaţiilor şi
angajamentelor statelor membre.
Adunarea adoptă patru categorii de texte: recomandări,
rezoluţii, avize şi directive.
Recomandările sunt propuneri adresate Comitetului Miniştrilor,
a căror aplicare intră în competenţa guvernelor.
Rezoluţiile conţin hotărârile Adunării asupra problemelor din
domeniile sale de reglementare sau în privinţa cărora exprimă opinii,
care angajează doar responsabilitatea ei.
Avizele privesc, în general, problemele pe care i le supune
Comitetul Miniştrilor, cum ar fi admiterea de noi membri, proiectele
de convenţii sau acorduri, bugetul, activităţile Congresului Puterilor
Locale şi Regionale, aplicarea Cartei Sociale Europene.
Directivele sunt instrucţiuni adresate de Adunare comisiilor sale.
Numărul de reprezentanţi şi de voturi în Adunarea Parlamentară
este determinat de populaţia fiecărui stat membru. Numărul total de
membri ai Adunării (reprezentanţi şi supleanţi) este de 626; acestora li
se adaugă 7 invitaţi speciali şi 18 observatori.
Cel de-al treilea organ al Consiliului reglementat prin Statut este
Secretariatul Consiliului Europei (art.36 şi 37 din Statut).
Secretariatul cuprinde: Secretarul general, Secretarul general
adjunct, Grefierul Adunării, Secretariatul Comitetului Miniştrilor.
Secretarul General al Consiliului Europei este austriacul Walter
Schwimmer. El a fost ales în această funcţie în 1999, mandatul său
fiind de 5 ani. Secretarul General este desemnat de Adunarea
Parlamentară, la recomandarea Comitetului Miniştrilor.
Începând din anul 1957, Consiliul Europei a acţionat în favoarea
reprezentării puterilor locale, ceea ce s-a concretizat în crearea
Conferinţei Permanente a Puterilor Locale şi Regionale din Europa.
Importanţa crescândă a democraţiei locale a determinat, în 1994,
transformarea acestei conferinţe într-un Congres al Autorităţilor
Locale şi Regionale din Europa. În 1985 a fost semnată, la
Strasbourg, Carta Europeană a Autonomiei Locale, document care
prezintă bazele democraţiei locale, recunoaşte dreptul cetăţenilor de a
participa la gestiunea afacerilor publice şi precizează, de asemenea,
limitele autonomiei locale.
Congresul este alcătuit din 313 membri titulari şi 313 supleanţi.
Mandatul lor este de doi ani (două sesiuni). Congresul îşi desfăşoară
activitatea în cadrul a două camere: Camera puterilor locale şi Camera
25

regiunilor. Cele două camere îl desemnează, alternativ, pe preşedintele
Congresului, pentru o perioadă de 2 ani.
În perioada dintre sesiuni (există o sesiune ordinară pe an, dar şi
alte reuniuni pot fi organizate cu acordul Comitetului Miniştrilor),
continuitatea activităţii Congresului este asigurată de o Comisie
permanentă.
Interesul sporit acordat respectului drepturilor omului în statele
membre a determinat, încă din 1950, crearea unor mecanisme de
garantare colectivă a unor drepturi enumerate în Declaraţia
universală a drepturilor omului din 1948 (ONU). Astfel, a intrat în
vigoare, în 1953, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale (deschisă pentru semnare la Roma la 4
noiembrie 1950), care consacră o serie de drepturi şi libertăţi civile şi
politice şi stabileşte un sistem vizând garantarea şi respectarea de către
statele contractante a obligaţiilor asumate. Instituţiile însărcinate cu
acest control erau: Comisia Europeană a Drepturilor Omului, creată în
1954, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, înfiinţată în 1959, şi
Comitetul Miniştrilor. De la intrarea în vigoare a Convenţiei au fost
adoptate 11 protocoale adiţionale. Protocolul numărul 11 prevede
restructurarea mecanismului de control.
În prezent, singurul mecanism de control este Curtea Euro-
peană a Drepturilor Omului (CEDO), care a început să funcţioneze
în noua formulă de la 1 noiembrie 1998. Ea este formată dintr-un
număr de judecători egal cu acela al statelor contractante28, fără a
exista restricţii numerice în funcţie de naţionalitate. Judecătorii sunt
aleşi pentru o perioadă de 6 ani de Adunarea Parlamentară, jumătate
din ei fiind reînnoiţi la trei ani. Judecătorii îşi exercită activitatea
independent în raport cu statele ai căror reprezentanţi sunt. Curtea îşi
alege un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi doi preşedinţi de secţiune pe
o perioadă de trei ani. Curtea este formată din patru secţiuni în cadrul
cărora sunt constituite camere din şapte membri. Noua structură
prevede, în cadrul secţiunilor, şi comitete de trei judecători desemnaţi
pentru o perioadă de 12 luni, care efectuează o mare parte din
activitatea de filtrare realizată anterior de Comisie. De asemenea, o
cameră formată din 17 judecători (Marea Cameră) este constituită
pentru o perioadă de 3 ani.
________________
28
Actualmente, Curtea are 43 de judecători, locurile atribuite pentru
Bosnia-Herţegovina şi Serbia-Muntenegru nefiind încă ocupate.
26

Fiecare stat contractant sau persoană individuală care se
consideră victima violării Convenţiei se poate adresa direct Curţii
Europene a Drepturilor Omului. Procedura în faţa Curţii este contra-
dictorie şi publică (dacă Marea Cameră nu decide altfel).
Procedura în faţa Curţii are două părţi distincte: procedura
referitoare la admisibilitate şi procedura referitoare la fond. Prima
etapă a procedurii este de obicei scrisă, iar hotărârile Camerei privind
admisibilitatea trebuie să fie motivate şi publice. Ele se iau cu
majoritate de voturi. În ceea ce priveşte fondul cauzei, acesta poate fi
supus unei audieri publice. Daca au însă loc tratative destinate înche-
ierii unei reglementări amiabile, acestea sunt confidenţiale.
Hotărârile Curţii, pronunţate în cadrul camerelor, sunt definitive
după trei luni29, dacă în această perioadă nu s-a cerut deferirea afacerii
către Marea Cameră. În cazul hotărârilor pronunţate de Marea
Cameră, acestea sunt definitive.
Hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru statele
interesate.
Limbile oficiale ale Curţii sunt cele două limbi oficiale ale
Consiliului Europei – franceza şi engleza –, dar cererile pot fi
redactate şi într-una din limbile oficiale ale statelor contractante.
Cel care veghează la respectarea şi aplicarea, de către statele
membre, a deciziilor Curţii este Comitetul Miniştrilor.
5. România şi Consiliul Europei

Realăturându-se marii familii a democraţiilor europene, România
a devenit membră a Consiliului Europei în 1993 (7 octombrie) după
ce dobândise, în 1991, statutul de invitat special la Adunarea
Parlamentară.
În calitatea sa de membru cu drepturi depline, România este
reprezentată de ministrul de externe în cadrul Comitetului Miniştrilor
şi de o delegaţie formată din 10 reprezentanţi şi 10 supleanţi la nivelul
Adunării Parlamentare. De asemenea, România este reprezentată de o
delegaţie similară în cadrul Congresului Puterilor Locale şi Regionale
şi de un judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
De la admiterea sa în Consiliu, România a ratificat numeroase
instrumente juridice internaţionale adoptate în cadrul Organizaţiei,
________________
29
Hotărârea poate deveni definitivă şi înaintea acestui termen, dacă
părţile implicate declară că nu au intenţia de a face apel la Marea Cameră.
27

cele mai importante fiind: Convenţia europeană pentru protecţia drep-
turilor omului şi libertăţilor fundamentale (inclusiv cele 11 Protocoale
adiţionale), Carta socială europeană (revizuită), Carta autonomiei
locale, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a trata-
mentelor crude, inumane sau degradante (şi cele două Protocoale
adiţionale), Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale,
Convenţia culturală europeană. Pe lângă acestea, au fost ratificate, de
asemenea, numeroase convenţii din domenii variate, precum: cultură,
învăţământ, proceduri juridice, patrimoniu, mediu, reprimarea
terorismului etc.
Până în prezent, România a ratificat un număr de 75 de con-
venţii şi acorduri europene şi a semnat alte 19 asemenea
instrumente, care se află, actualmente, în procedura de ratificare.
(Anexa)
Începând din aprilie 1997, Adunarea Parlamentară a decis înche-
ierea monitorizării României referitor la respectarea angajamentelor
asumate în momentul admiterii.
În 1994 a fost inaugurat, la Bucureşti, Centrul de Informare şi
Documentare al Consiliului Europei, care desfăşoară o activitate de
informare a autorităţilor, a instituţiilor de învăţământ, a societăţii
civile, de traducere şi editare a unor documente şi publicaţii ale
Consiliului Europei şi de promovare a politicilor acestuia.
28

ANEXĂ
Tratate semnate şi ratificate de România*
Data
Nr.
Denumire ratificării
crt.**
0 1 2
001 Statutul Consiliului Europei 07.10.1993
002 Acordul general privind privilegiile şi imunităţile 04.10.1994
Consiliului Europei
005 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi 20.06.1994
libertăţilor fundamentale
009 Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea 20.06.1994
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
010 Protocolul adiţional la Acordul general privind 04.10.1994
privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei
015 Convenţia europeană cu privire la echivalarea 22.04.1998
diplomelor de admitere în universităţi
018 Convenţia culturală europeană 19.12.1991
021 Convenţia europeană privind echivalarea perioadelor 19.05.1998
de studii universitare
022 Al doilea Protocol adiţional la Acordul general privind 04.10.1994
024 Convenţia europeană de extrădare 10.09.1997
030 Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie 17.03.1999
penală
031 Acordul european referitor la desfiinţarea vizelor 24.04.2001
pentru refugiaţi
032 Convenţia europeană privind recunoaşterea academică 19.05.1998
a calificărilor universitare
036 Al patrulea protocol adiţional la Acordul general 04.10.1994
privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei
044 Protocolul nr. 2 la Convenţia pentru apărarea dreptu- 20.06.1994
rilor omului şi libertăţilor fundamentale, prin care se
conferă Curţii Europene a Drepturilor Omului compe-
tenţa de a acorda opinii consultative
________________
*
Până la 1 septembrie 2003.
**
Reprezintă numărul oficial de înregistrare în evidenţele Consiliului
Europei.
29

rilor omului şi libertăţilor fundamentale, prin care se
aduc amendamente articolelor 29, 30 şi 34 din
Convenţiei
046 Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea 20.06.1994
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care recunoaşte
anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele care
figurează deja în Convenţie şi în primul Protocol
adiţional la Convenţie
049 Protocol adiţional la Convenţia europeană privind 19.05.1998
echivalarea diplomelor ce permit accesul în instituţii
universitare
050 Convenţia relativă la elaborarea unei Farmacopee 23.06.2003
europene
052 Convenţia europeană pentru reprimarea infracţiunilor 25.02.1998
rutiere
rilor omului şi libertăţilor fundamentale, modificând
articolele 22 şi 40 ale Convenţiei
058 Convenţia europeană în materia adopţiei de copii 18.05.1993
062 Convenţia europeană în domeniul informaţiei asupra 26.04.1991
dreptului străin
065 Convenţia europeană privind protecţia animalelor în 26.04.1991
transportul internaţional
067 Acordul european privind persoanele care compar 09.05.1998
înaintea Comisiei Europene şi Curţii Europene a
Drepturilor Omului
070 Convenţia europeană privind recunoaşterea interna- 08.06.2000
ţională a hotărârilor judecătoreşti în materie penală
073 Convenţia europeană privind transmiterea procedurilor 08.06.2000
penale
082 Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea 08.06.2000
crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război
085 Convenţia europeană privind statutul juridic al copiilor 30.11.1992
născuţi în afara căsătoriei
086 Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare 10.09.1997
088 Convenţia europeană cu privire la efectele interna- 10.09.1997
ţionale ale interzicerii exercitării dreptului de a con-
duce un vehicul cu motor
090 Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului 02.05.1997
097 Protocol adiţional la Convenţia europeană în domeniul 26.04.1991
informaţiei asupra dreptului străin
30

098 Al doilea protocol adiţional la Convenţia europeană de 10.09.1997
extrădare
099 Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă 17.03.1999
judiciară în materie penală
101 Convenţia europeană privind controlul achiziţiei şi 07.12.1998
deţinerii de arme de foc de către particulari
103 Protocol adiţional la Convenţia europeană privind 26.04.1991
protecţia animalelor în transportul internaţional
104 Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a 18.05.1993
habitatelor naturale în Europa
106 Convenţia-cadru europeană cu privire la cooperarea 11.05.1999
transfrontalieră a colectivităţilor sau autorităţilor teri-
toriale
107 Acordul european privind transferul răspunderii faţă de 19.07.2000
refugiaţi
108 Convenţia pentru protecţia persoanelor faţă de trata- 27.02.2002
mentul automatizat al datelor cu caracter personal
112 Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate 23.08.1996
rilor omului şi libertăţilor fundamentale privind abo-
lirea pedepsei cu moartea
rilor omului şi libertăţilor fundamentale
120 Convenţia europeană privind violenţa şi ieşirile necon- 19.05.1998
trolate ale spectatorilor în cursul manifestărilor spor-
tive, în special al meciurilor de fotbal
121 Convenţia pentru protecţia patrimoniului arhitectural al 21.11.1997
Europei
122 Carta europeană a autonomiei locale 28.01.1998
126 Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a 04.10.1994
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante
135 Convenţia împotriva dopajului 07.12.1998
137 Al cincilea Protocol la Acordul general privind 04.10.1994
138 Convenţia europeană pentru echivalarea generală a 01.07.1998
perioadelor de studii universitare
31

141 Convenţia referitoare la spălarea, depistarea, reţinerea 06.08.2002
şi confiscarea produselor infracţiunilor
143 Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului 20.11.1997
arheologic (revizuită)
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
147 Convenţia europeană privind coproducţia cinemato- 28.03.2002
grafică
151 Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru preve- 04.10.1994
nirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante
152 Protocolul nr. 2 la Convenţia europeană pentru preve- 04.10.1994
nirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante
155 Protocolul nr. 11 la Convenţia europeană pentru apă- 11.08.1995
rarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
prin care se restructurează mecanismele de control
stabilite prin Convenţie
156 Acordul referitor la traficul ilicit pe mare, care pune în 26.08.2002
aplicare articolul 17 al Convenţiei Naţiunilor Unite
împotriva traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe
psihotrope
157 Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale 11.05.1995
161 Acordul european privind persoanele care participă la 09.04.1999
procedurile Curţii europene a drepturilor omului
162 Al şaselea protocol la Acordul general privind 09.04.1999
163 Carta socială europeană revizuită 04.05.1999
164 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a dem- 24.04.2001
nităţii fiinţei umane cu privire la aplicarea biologiei şi
medicinei: Convenţia privind drepturile omului şi
biomedicina
165 Convenţia privind recunoaşterea calificărilor referi- 12.01.1999
toare la învăţământul superior în regiunea europeană
167 Protocol adiţional la Convenţia asupra transferării 07.12.2001
persoanelor condamnate
168 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a dem- 24.04.2001
nităţii fiinţei umane cu privire la aplicarea biologiei şi
medicinei, care interzice clonarea fiinţei umane
173 Convenţia penală privind corupţia 11.07.2002
174 Convenţia civilă privind corupţia 23.04.2002
32

176 Convenţia europeană privind peisajul 07.11.2002
178 Convenţia europeană asupra protecţiei juridice a 26.08.2002
serviciilor bazate sau constând pe acces condiţionat
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, privind
abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanţele
Tratate semnate de România*
Nr. Data
Denumire
crt.** semnării
0 1 2
035 Carta socială europeană 04.10.1994
048 Codul european de securitate socială 22.05.2002
066 Convenţia europeană pentru apărarea patrimoniului 18.03.1997
arheologic
092 Acordul european privind transmiterea cererilor de 04.10.2001
asistenţă judiciară
132 Convenţia europeană privind televiziunea 18.03.1997
transfrontalieră
148 Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare 17.07.1995
159 Protocol adiţional la Convenţia cadru-europeană 05.05.1998
privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor
sau autorităţilor teritoriale
166 Convenţia europeană privind cetăţenia 06.11.1997
169 Protocolul nr.2 la Convenţia cadru-europeană privind 05.05.1998
cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor sau autori-
tăţilor teritoriale referitor la cooperarea interteritorială
172 Convenţia privind protecţia mediului prin dreptul penal 15.02.1999
175 Convenţia europeană asupra promovării serviciului de 19.07.2000
voluntariat transnaţional pe termen lung pentru tineret
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
179 Protocol adiţional la Acordul european privind 04.10.2001
transmiterea cererilor de asistenţă judiciară
________________
*
Până la 1 septembrie 2003.
**
Reprezintă numărul oficial de înregistrare în evidenţele Consiliului
Europei.
33

182 Al doilea protocol adiţional la Convenţia europeană de 08.11.2001
asistenţă judiciară în materie penală
183 Convenţia europeană privind protecţia patrimoniului 30.05.2002
audiovizual
184 Protocol la Convenţia europeană privind protecţia 30.05.2002
patrimoniului audiovizual şi protecţia producţiilor
televizate
185 Convenţia privind cibercriminalitatea 23.11.2001
190 Protocolul cu privire la Convenţia europeană pentru 15.05.2003
reprimarea terorismului
34

CAPITOLUL III
ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE

ÎN EUROPA (OSCE)
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa este cea

mai cuprinzătoare organizaţie de securitate de tip regional,
numărând 55 de state membre din Europa şi America de Nord (a se
vedea Anexa I) şi singura din Europa considerată un aranjament regio-
nal în sensul enunţat de Capitolul VIII din Carta Naţiunilor Unite.
Activitatea sa presupune alerta timpurie, prevenirea conflictelor,
gestionarea crizelor şi reconstrucţia postconflict. Deciziile sale implică
statele membre doar la nivel politic, nu şi juridic. Toate statele
membre au statut egal, iar deciziile se iau prin consens30.
Deşi OSCE are (sub această denumire) o istorie destul de scurtă,
rădăcinile ei se regăsesc în anii '70 ai secolului XX, sau chiar mai
devreme, existenţa sa fiind indisolubil legată de perioada „războiului
rece”.
C.S.C.E.
Ororile celui de-al doilea război mondial au determinat statele
lumii să consacre o reflecţie sporită cooperării la nivel internaţional în
domenii cât mai variate. În această logică, anii '50 aveau să aducă
mutaţii importante pe scena europeană şi mondială, cooperarea dintre
state traducându-se prin crearea unui număr important de organizaţii
internaţionale: Consiliul Europei, Comunitatea Europeană a Cărbunelui
şi Oţelului (CECA), Comunitatea Economică Europeană (CEE),
________________
30
Consiliul de la Praga, din 30 şi 31 ianuarie 1992, a instituit totuşi o
excepţie de la regula consensului, excepţie care stabileşte posibilitatea ca o
decizie să fie luată fără participarea statului vizat de respectiva decizie, atunci
când se constată că acesta încalcă grav drepturile omului şi libertăţile
fundamentale; această regulă a „consensului minus unu” a fost invocată în
iulie 1992 pentru a suspenda Iugoslavia din CSCE.
35

Uniunea Europei Occidentale (UEO), Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică (OCDE).
Tot în această perioadă, în Europa începe să câştige teren ideea
organizării unei securităţi paneuropene, prima propunere concretă în
acest sens fiind adresată de Uniunea Sovietică în 1954 (aceasta
propunea semnarea, de către statele europene, a unui tratat şi crearea
unei structuri instituţionale permanente). Statele vest-europene au
respins însă această idee, iar în urma unor evenimente precum inva-
darea Ungariei sau construirea Zidului Berlinului, concretizarea ei
părea tot mai puţin posibilă.
Destinderea din anii '60 permite fostei URSS să avanseze noi
propuneri asupra unei viitoare conferinţe a cărei încununare ar fi
trebuit să fie adoptarea unui text cu valoare juridică, menit să confirme
graniţele existente în Europa şi să pună bazele unei cooperări
economice Est-Vest.
După o perioadă de rezerve, NATO îşi anunţă, în 1969, disponi-
bilitatea de a participa la o astfel de conferinţă, această disponibilitate
fiind însă una condiţionată; astfel, Alianţa cerea participarea, cu
drepturi depline, a SUA şi Canadei, reconfirmarea statutului legal al
Berlinului, discuţii asupra dezarmării în Europa, includerea unui
capitol asupra drepturilor omului.
Începutul anilor '70 pare fast acestui proiect şi, la 22 noiembrie
1972, încep discuţiile de la Helsinki, încheiate pe 8 iunie 1973 şi a
căror consacrare a fost făcută prin documentul intitulat Recomandă-
rile finale de la Helsinki (cunoscut şi sub numele de The Blue Book).
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a fost
formal deschisă pe 3 iulie 1973, lansându-se astfel procesul Helsinki.
Acesta, incluzând 35 de state din zona europeană şi euroatlantică, a
cunoscut trei momente majore:
- 3-9 iulie 1973 (Helsinki): adoptarea Recomandărilor Finale;
- 18 septembrie 1973-21 iulie 1975 (Geneva): elaborarea Actului
Final de la Helsinki;
- 30 iulie – 1 august 1975 (Helsinki): semnarea, de către cele
35 de state membre, a Actului Final de la Helsinki.
Acesta este un document politic, nonconstrângător juridic,
având trei coordonate majore: aspectele politico-militare ale securităţii
(principiile care ghidează relaţiile dintre statele participante şi măsuri
de sporire a încrederii în plan militar) (A se vedea, în Anexa II,
„Decalogul” de la Helsinki), cooperarea în domeniul economic,
36

tehnico-ştiintific şi a mediului înconjurător şi „cooperarea în domeniul
umanitar şi în alte domenii” (erau vizate aici: drepturile omului, redate
prin formula „contacte umane”, „informarea”, „cooperarea culturală”
şi „cooperarea în probleme de educaţie”).
Procesul de la Helsinki a reprezentat, fără îndoială, o şansă unică
oferită statelor membre de a rămâne în contact, de a avea un cod de
conduită în relaţiile lor internaţionale, precum şi un program de
cooperare pe termen lung.
Conferinţa a constituit un cadru de dialog între „state suverane
şi independente în condiţiile deplinei egalităţi” într-un moment în
care pe scena internaţională se confruntau două blocuri politice şi
militare împărtăşind valori diferite şi a permis abordarea unui
subiect până atunci exclus de pe agenda reuniunilor comune ale
reprezentanţilor din Est şi din Vest: problema drepturilor omului.
În planul securităţii, crearea CSCE a determinat reducerea
tensiunilor militare prin adoptarea măsurilor de încredere militară,
implicând transparenţa şi controlul armamentelor.
Prăbuşirea comunismului şi încheierea „războiului rece” au
însemnat, pentru CSCE, asumarea unui nou tip de misiuni, legate de
această dată de construirea cadrului instituţional democratic şi
respectul drepturilor omului în fostele state comuniste. Consacrarea
noii orientări a Conferinţei a constituit-o Carta de la Paris pentru o
Nouă Europă, adoptată în 1990, la summit-ul şefilor de stat şi de
guvern. Pornind de la premisa că „întreaga Europă liberă este chemată
pentru un nou început”, documentul stabilea consultări politice la
nivel de şefi de stat şi de guvern din doi în doi ani, un Consiliu al
miniştrilor de externe cel puţin o dată pe an, precum şi posibilitatea
unor întâlniri periodice între reprezentanţi ai ministerelor de externe.
Aceste întâlniri beneficiau de suportul unui aparat administrativ
permanent, incluzând un Secretariat, un Centru de Prevenire a
Conflictelor şi un Oficiu pentru Alegeri Libere. În aprilie 1991 a fost
constituită Adunarea Parlamentară a OSCE.
Organizaţia îşi dezvoltă, în această perioadă (între 1989 şi 1991
au loc reuniuni la Viena, Paris, Copenhaga, Moscova), dimensiunea
umană, incluzând alegeri libere, libertatea presei, protecţia
minorităţilor.
În perioada 1991-1994, CSCE va fi înzestrată cu noi instituţii şi
structuri: Forumul pentru Cooperare în Domeniul Securităţii (Forum
for Security Cooperation), Înaltul Reprezentant pentru Minorităţi
37

Naţionale (The High Commissionar on National Minorities), Forumul
Economic, Preşedintele în exerciţiu (Chairman în Office), însărcinat
cu „coordonarea consultărilor curente în domeniile de interes ale
CSCE”, Secretarul General.
Această dezvoltare instituţională a transformat CSCE dintr-un
proces într-o organizaţie, noua denumire – Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa – fiind adoptată în urma summit-ului
de la Budapesta, din 5/6 decembrie 1994, şi devenind efectivă de la
1 ianuarie 1995.
O.S.C.E.
Prin structura şi activităţile sale, Organizaţia se recunoaşte a fi
un „instrument primar de alertă rapidă, prevenire a conflictelor şi
gestionare a crizelor”.
Locul special pe care această Organizaţie îl ocupă pe scena
internaţională se regăseşte în particularităţile sale: abordarea în coope-
rare a securităţii, instrumentele de prevenire a conflictelor, dialogul şi
consensul, valorile comune împărtăşite de statele membre, modelele
de cooperare cu celelalte organizaţii şi instituţii internaţionale.
Priorităţile pe care OSCE şi le-a stabilit pentru perioada actuală
vizează:
- consolidarea valorilor comune ale statelor membre şi spriji-
nirea acestora în edificarea unei societăţi civile complet democratice,
sprijinită pe domnia legii;
- prevenirea conflictelor locale, restaurarea ordinii şi a păcii;
- acoperirea deficitului de securitate şi evitarea creării unor noi
sciziuni politice, economice sau sociale prin promovarea securităţii
cooperative.
OSCE contribuie activ la promovarea democraţiei, consolidarea
statului de drept şi respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale în
aria sa de activitate.
În toată această perioadă, OSCE a dat dovadă de o capacitate
sporită de flexibilitate, adaptându-se schimbărilor şi noilor provocări
la nivel internaţional. În 1997, OSCE a instituit un Reprezentant
pentru libertatea presei şi şi-a consolidat dimensiunea economică, iar
în 1998 a început monitorizarea politică.
În noiembrie 1999 a fost semnată, la Istanbul, Carta pentru
Securitatea Europeană, document care precizează, pe de o parte,
rolul Organizaţiei în viitoarea arhitectură europeană şi, pe de altă
38

parte, are drept scop sporirea capacităţilor acesteia în prevenirea con-
flictelor şi reconstrucţia postconflict a societăţilor afectate de război.
2. Organele decizionale, structurile şi instituţiile OSCE

Modul în care OSCE şi-a organizat structura internă permite
identificarea a două tipuri de organe: pe de o parte, corpul decizional
şi, pe de altă parte, instituţiile şi structurile operaţionale, între cele
două „componente” existând o permanentă cooperare.
Structura decizională
Reuniunile la vârf (Summits) sunt întâlniri periodice ale şefilor
de stat şi de guvern şi au drept rol trasarea priorităţilor şi orientărilor
politice ale Organizaţiei. Astfel de reuniuni au loc la 2-3 ani.
Consiliul Ministerial (Ministerial Council) este format din
miniştrii de afaceri externe ai statelor membre şi se reuneşte cel puţin
o dată pe an (nu în acelaşi an în care are loc şi summit-ul). Rolul său
este de a evalua problemele relevante pentru OSCE, de a urmări în ce
măsură activităţile OSCE concordă cu scopurile politice ale
Organizaţiei, precum şi luarea măsurilor adecvate.
Consiliul Permanent (Permanent Council) este organul princi-
pal de consultare politică şi luare a deciziilor; de asemenea, este
responsabil cu activităţile curente ale Organizaţiei. Sediul său este la
Viena. În urma summit-ului de la Istanbul, din 1999, s-a decis crearea
unui comitet pregătitor plasat sub conducerea Consiliului Permanent şi
având drept rol consolidarea procesului de consultare politică şi
transparenţă în cadrul Organizaţiei.
Aspectele militare ale securităţii sunt dezbătute în cadrul
Forumului pentru Cooperare în domeniul Securităţii (Forum for
Security Cooperation), care se reuneşte săptămânal la Viena. Princi-
palele sale obiective sunt: a) negocierea privind controlul armamen-
telor, dezarmarea şi sporirea încrederii securitare; b) consultări
periodice şi cooperare sporită în probleme legate de securitate;
c) reducerea riscurilor de conflict, d) implementarea măsurilor adoptate.
Consiliul Superior (Senior Council)/ Forumul Economic (Eco-
nomic Forum), format din reprezentanţii diferitelor direcţii politice ale
ministerelor de externe, are drept misiune să pregătească şi să
implementeze deciziile adoptate de Consiliul Ministerial şi, între
sesiunile acestuia, să urmărească, gestioneze şi coordoneze activităţile
39

OSCE. În urma dezvoltării structurii instituţionale a Organizaţiei,
Consiliul acţionează, din 1997, doar ca Forum Economic.
Structuri şi instituţii operaţionale
Preşedintele în exerciţiu (Chairman-in-Office) este responsabil
pentru activitatea executivă şi coordonarea activităţilor curente ale
OSCE. Principalele sale misiuni implică acţiuni de coordonare, de
reprezentare şi de supervizare a acţiunilor legate de prevenirea con-
flictelor, gestionarea crizelor şi reabilitarea postconflict. Preşedintele
este asistat, în activitatea sa, de fostul şi viitorul preşedinte ai
Organizaţiei, cei trei formând aşa-numita Troikă.
Funcţia de preşedinte al OSCE este deţinută, pentru un an, de
ministrul de afaceri externe al unuia dintre statele membre.
Originile acestei instituţii se regăsesc în Carta de la Paris pentru
o nouă Europă, dar ea a fost formal recunoscută la summit-ul de la
Helsinki, din 1992.
Secretarul General (The Secretary General) şi Secretariatul
(The Secretariat)
Secretarul General îl sprijină şi îl reprezintă pe Preşedintele în
exerciţiu. Activitatea lui presupune gestionarea structurilor şi operaţiu-
nilor OSCE, inclusiv Secretariatul, sprijinul acordat Preşedintelui în
exerciţiu pentru pregătirea şi organizarea întâlnirilor din cadrul OSCE,
implementarea deciziilor OSCE, promovarea politicii şi a practicilor
OSCE la nivel internaţional, menţinerea contactelor cu alte organizaţii
internaţionale, consiliere în domeniul financiar etc.
Secretariatul General este asistat de un Birou, cu sediul la Praga.
Conducerea Secretariatului este asigurată de Secretarul General,
desemnat de Consiliul Ministerial. Mandatul său este de trei ani.
Secretariatul General este plasat sub conducerea Secretarului
General; acesta asigură suportul operaţional al Organizaţiei.
Sediul Secretariatului OSCE este la Viena.
Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului
(The Office for Democratic Institutions and Human Rights)
Având drept misiune promovarea alegerilor democratice, conso-
lidarea instituţiilor democratice, alerta rapidă şi prevenirea conflic-
telor, Oficiul a fost consacrat în actuala formulă începând din 1992.
40

Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale (The Higt
Commissioner on National Minorities)
Acest post a fost creat în 1992 cu scopul de a răspunde, în cel mai
scurt timp posibil, tensiunilor etnice care implică un potenţial conflict.
Sediul Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale se află la Haga.
Reprezentantul pentru Libertatea Presei (The Representative
on Freedom of the Media)
Creat în 1996, în urma summit-ului de la Lisabona (şi oficializat
în urma Consiliului din 5 noiembrie 1997), acest post conferă mandat
pentru observarea libertăţii de expresie a mass-media în statele
membre, acordând o atenţie sporită factorilor care pot îngrădi
libertatea presei, precum şi condiţiilor nefavorabile de muncă pentru
jurnalişti. De asemenea, Reprezentantul pentru Libertatea Presei are
misiunea de a reacţiona rapid în cazul unei nonconcordanţe între
acţiunile statelor membre şi principiile OSCE privind libertatea presei.
Mandatul său este de trei ani. El nu are o funcţie juridică.
Adunarea Parlamentară a OSCE (Parliamentary Assembly)
Reprezentând dimensiunea parlamentară a Organizaţiei, Adunarea
Parlamentară îşi are originile în Carta de la Paris pentru o Nouă Europă,
care reafirmă importanţa parlamentelor în procesul de la Helsinki şi invită
la crearea unui organism parlamentar în cadrul Organizaţiei.
Cei 315 parlamentari din statele membre au drept misiune
promovarea participării parlamentare în activităţile OSCE, facilitarea
dialogului interparlamentar şi a cooperării.
Prima sesiune formală a OSCE a avut loc la Budapesta, în 1992.
Criteriul de reprezentare este direct legat de mărimea populaţiei.
Principalele activităţi ale Adunării concentrează dezbaterile
asupra diferitelor activităţi ale OSCE (la sfârşitul fiecărei Adunări
anuale se adoptă o Declaraţie finală, precum şi rezoluţii şi recoman-
dări transmise Consiliului Ministerial), asistenţa în vederea consoli-
dării democraţiei în fosta URSS (Adunarea a dezvoltat un Program de
Asistenţă Democratică), încurajarea jurnalismului liber (Adunarea
decernează anual Premiul pentru Jurnalism şi Democraţie).
Sediul Adunării Parlamentare este la Copenhaga.
Curtea de Conciliere şi Arbitraj (The Court of Conciliation and
Arbitration)
Convenţia de Conciliere şi Arbitraj, semnată în 1992, stabileşte
crearea unei Curţi de Conciliere şi Arbitraj, care şi-a început activitatea
41

în decembrie 1994 şi al cărei rol este de a rezolva disputele pe care i le
supun statele membre semnatare ale Convenţiei.
Membrii Comisiei sunt personalităţi proeminente, cu experienţă
în domeniul afacerilor şi legislaţiei internaţionale.
Comisia de Conciliere analizează cazurile care îi sunt supuse de
două sau mai multe state membre. Părţile implicate au la dispoziţie 30
de zile pentru a accepta sau nu concluziile din raportul Comisiei. În
cazul unui refuz, raportul este trimis Tribunalului de Arbitraj, ale cărui
decizii sunt obligatorii pentru părţile implicate.
Sediul Curţii se află la Geneva. Până acum însă nu s-a făcut apel
la serviciile sale.
3. Acţiunile OSCE
Modul concret de intervenţie a Organizaţiei în cazul existenţei
unui conflict sau a unei situaţii potenţial conflictuale include mai
multe elemente:
- constatarea situaţiei de fapt (fact-finding) şi misiunile rapor-
toare (rapporteur missions);
- misiunile (missions);
- reprezentanţii personali ai Preşedintelui în exerciţiu (personal
representatives of the Chairman-in-Office);
- grupurile ad-hoc (ad hoc steering groups);
- mecanisme pentru soluţionarea paşnică a conflictelor (mecha-
nism for peaceful settlement of disputes);
- operaţiuni de menţinere a păcii (peacekeeping operations).
Constatarea situaţiei de fapt şi misiunile raportoare constau în
vizite de scurtă durată ale reprezentanţilor din statele membre ale
OSCE; scopul lor îl constituie stabilirea faptelor, raportarea acestora
şi, uneori, formularea de propuneri de recomandări structurilor deci-
zionale ale Organizaţiei (astfel de acţiuni au fost folosite, spre exem-
plu, pentru a vedea în ce măsură noii membri ai OSCE implementează
angajamentele luate în cadrul Organizaţiei).
Principalul instrument al Organizaţiei pentru prevenirea conflic-
telor pe termen lung, gestionarea crizelor, soluţionarea conflictelor şi
reabilitarea postconflict îl constituie misiunile. Astfel de misiuni au
fost folosite în fosta Iugoslavie: în 1998/1999, Kosovo Verification
Mission a avut drept scop verificarea respectării, de către RFI, a
Rezoluţiilor 1160 şi 1199 ale ONU, implicând încetarea focului,
42

monitorizarea deplasării trupelor, respectarea drepturilor omului şi
reconstrucţia cadrului democratic; misiunile OSCE în Kosovo, în
calitate de componentă a Misiunii de Administraţie Interimară a ONU
(United Nations Interim Administration Mission în Kosovo – UNMIK).
Intervenţia OSCE se realizează uneori prin activitatea Reprezen-
tanţilor personali ai Preşedintelui în exerciţiu. Este vorba despre
personalităţi din statele membre ale OSCE desemnate de Preşedinte
pentru a-l asista în legătură cu o criză sau un conflict. Aceşti repre-
zentanţi au un mandat clar şi precis cuprinzând, cel mai adesea, sarcini
referitoare la prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor, dar şi acti-
vităţi privind implementarea controlului armamentelor sau strângerea
de fonduri (spre exemplu, în 1996, primul ministru spaniol, Felipe
Gonzalez, a fost trimis în Republica Federală Iugoslavă în timpul pro-
testelor care au urmat alegerilor municipale; mandatul lui presupunea
„să adune informaţii de la toate forţele politice şi instituţii, incluzând
media şi corpul judecătoresc aflat în legătură cu faptele şi evenimen-
tele legate de alegerile municipale, inclusiv anularea rezultatelor
acestora”. Raportul premierului spaniol a constituit ulterior fundamen-
tul declanşării presiunilor asupra Belgradului pentru a-şi schimba
decizia).
Grupurile ad-hoc sunt o modalitate de acţiune care se „mode-
lează” de la caz la caz. Misiunea lor este de a-l asista pe Preşedintele
în exerciţiu, mai ales în domeniul prevenirii conflictelor, gestionării
crizelor şi rezoluţiilor controversate. Grupurile sunt formate dintr-un
grup restrâns de state participante, incluzând „Troika”.
Mecanismele de soluţionare paşnică a conflictelor presupun
proceduri care facilitează contactul prompt şi direct între părţile în
conflict. Fiind vorba de proceduri care nu necesită consensul statelor
membre, rapiditatea de reacţie pe care o presupune declanşarea lor
constituie un avantaj. Astfel de mecanisme sunt: Mecanismele de la
Valletta (una sau două persoane vor păstra contactul cu părţile în
conflict, împreună sau separat. Ele pot face comentarii generale sau
punctuale sau îşi pot prezenta opinia, acestea neavând însă forţă
constrângătoare pentru statele membre) şi Convenţia de Conciliere şi
Arbitraj (aceasta „leagă” doar statele care sunt parte a acesteia şi care
participă şi la costurile pentru Curtea de Conciliere şi Arbitraj).
Operaţiunile de menţinere a păcii pot fi decise în caz de
conflict în scopul menţinerii păcii şi stabilităţii. Până acum, această
modalitate de acţiune nu a fost încă folosită.
43

Dimensiunea politico-militară a securităţii
OSCE propune o abordare specifică a securităţii, şi anume
securitatea globală (acoperă cele trei aspecte ale securităţii: umană,
politico-militară şi economică şi de mediu) şi de cooperare (toate
statele participante au statut egal, iar deciziile, adoptate prin consens,
sunt constrângătoare doar la nivel politic). Această perspectivă asupra
securităţii presupune adoptarea, în plan politico-miliar, a unor meca-
nisme antrenând deschiderea, transparenţa şi participarea statelor membre.
Instanţa în responsabilitatea căreia intră negocierile şi consul-
tările în probleme ce ţin de aspectele politico-militare este Forumul
pentru Cooperarea în Domeniul Securităţii, compus din reprezentanţi
ai statelor membre ce se reunesc săptămânal la Viena. Activitatea de
negociere şi consultări a Forumului se circumscrie unei tematici
diverse, precum: controlul armamentelor, dezarmarea, construirea
cadrului securitar, contactele la nivel militar, problemele regionale etc.
În 1992, la Helsinki, s-a propus adoptarea unui Cod de conduită
vizând aspectele politico-militare ale securităţii. Acest Cod a fost
adoptat în 1994, în cadrul summit-ului de la Budapesta, şi reafirma
determinarea statelor membre de a acţiona solidar în cazul violării
normelor OSCE şi de a contribui la găsirea unor soluţii concertate la
provocările securitare. Documentul face referire la păstrarea capacită-
ţilor militare care acoperă nevoile reale de securitate în statele
membre; acestea din urmă au, potrivit Codului, libertatea de a-şi
defini, în mod liber, interesele şi aranjamentele securitare (inclusiv
tratate şi alianţe).
În 1999, la summit-ul de la Istanbul, statele membre ale OSCE
au elaborat Carta Europeană de Securitate, document care identifică
noile ameninţări la nivel securitar şi trasează rolul Organizaţiei în
viitoarea arhitectură europeană.
Considerând că riscul conflictelor între state nu a fost complet
eliminat şi că au apărut noi provocări (terorismul internaţional, extre-
mismul violent, criminalitatea organizată, traficul de droguri), Carta
propune un răspuns comun tuturor acestor sfidări la adresa securităţii.
Plecând de la ideea că nici un stat sau nici o organizaţie nu poate face
faţă singur(ă) riscurilor şi ameninţărilor, OSCE se angajează să
intensifice cooperarea cu organizaţiile competente, pe picior de egali-
tate şi într-un spirit de cooperare, să dezvolte şi să menţină coerenţa
politică şi operaţională, pe baza valorilor comune, între diferitele
organisme ce se ocupă de problemele de securitate, pentru a răspunde
44

crizelor specifice şi, în acelaşi timp, pentru a defini o ripostă la noile
riscuri şi ameninţări.
În această logică, OSCE îşi asumă un rol integrator-cheie, con-
stituindu-se într-un cadru suplu de coordonare în vederea favorizării
cooperării graţie căreia diferitele organizaţii pot contribui la conso-
lidarea lor reciprocă, profitând de atuurile lor specifice.
Carta recunoaşte, de asemenea, importanţa cooperării subregio-
nale şi situează în centrul conceptului de securitate globală promovat
de OSCE respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale,
al democraţiei şi al statului de drept.
În ceea ce priveşte instrumentele pentru consolidarea dialogului
şi a cooperării, OSCE va face apel sporit la practicile deja consacrate
şi va dezvolta operaţiunile de teren, cât şi capacitatea sa de Răspuns
Rapid (REACT).
4. România şi CSCE/OSCE31
Relaţiile României cu CSCE debutează în acelaşi timp cu
începuturile Conferinţei înseşi, ţara noastră fiind unul dintre promotorii
orientării democratice a procesului lansat la Helsinki.
În viziunea României din acea vreme, securitatea presupunea un
sistem de angajamente clare şi precise, asumate liber de state, însoţite
de măsuri şi garanţii concrete care să le protejeze de eventuala folosire
a forţei în relaţiile interstatale, dar şi să le permită o dezvoltare liberă,
corespunzătoare propriilor interese şi crearea de legături de cooperare
pe baza normelor de drept internaţional.
De asemenea, România a fost cea care a iniţiat, în cadrul Con-
ferinţei, regulile democratice ale procesului de la Helsinki, fondate
pe egalitatea suverană a statelor şi instituind principiul rotaţiei la
conducerea reuniunilor, precum şi adoptarea deciziilor prin consens.
După 1989, noile realităţi internaţionale au impus noi abordări
în cadrul Conferinţei, schimbări cărora România le-a răspuns printr-un
document prezentat la Consiliul Ministerial al CSCE de la Berlin, din
1991, şi care reflecta concepţia sa despre securitatea europeană şi rolul
CSCE în acest domeniu; securitatea europeană trebuie concepută, în
viziunea României, ca o reţea de structuri interconectate armonios
şi care se susţin reciproc.
________________
31
Sursa: Ministerul Afacerilor Externe al României.
45

România a continuat să fie o prezenţă activă şi în cadrul noii
Organizaţii pentru Securitate şi Cooperare în Europa, activitatea sa
urmărind:
• afirmarea şi respectarea principiilor şi normelor OSCE;
• adaptarea organizaţiei la noile realităţi, întărirea capacităţii sale
de a face faţă noilor riscuri şi provocări;
• consolidarea capacităţii operaţionale a OSCE, a eficienţei
instrumentelor şi mecanismelor sale de diplomaţie preventivă, gestio-
nare a crizelor şi reconstrucţie postconflict;
• afirmarea conceptului atotcuprinzător de securitate prin coope-
rare (comprehensive co-operative security);
• definirea rolului şi locului OSCE în edificarea spaţiului comun
de securitate, fără linii de diviziune, pe baza recunoaşterii şi respec-
tării valorilor comune, a angajamentelor şi normelor de conduită,
inclusiv a dreptului fiecărui stat participant de a-şi alege liber aranja-
mentele de securitate.
România a participat la acţiunile OSCE în Bosnia-Herţegovina,
Albania, fosta R.F. Iugoslavia, Kosovo, Belarus ş.a., iar numeroşi
reprezentanţi români au fost sau sunt membri ai misiunilor OSCE
sau au participat ca observatori la alegeri. România a deţinut, de
asemenea, poziţia de şef de misiune OSCE în Cecenia, Tadjikistan şi
Turkmenistan.
Între 1 ianuarie şi 31 decembrie 2001, România a deţinut funcţia
de Preşedinte în exerciţiu al OSCE, exercitată de ministrul român al
afacerilor externe.
România a deţinut, de asemenea, funcţia de preşedinte al
Adunării Parlamentare a OSCE.
46

ANEXA I
Statele membre ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa (OSCE)
State membre Data admiterii

1. Albania 19 iunie 1991
2. Andorra 25 aprilie 1996
3. Armenia 30 ianuarie 1992
4. Austria 25 iunie 1973
5. Azerbaidjan 30 ianuarie 1992
6. Belarus 30 ianuarie 1992
7. Belgia 25 iunie 1973
8. Bosnia- Herţegovina 30 aprilie 1992
9. Bulgaria 25 iunie 1973
10. Canada 25 iunie 1973
11. Croaţia 24 martie 1992
12. Cipru 25 iunie 1973
13. Republica Cehă 1 ianuarie 1993
14. Danemarca 25 iunie 1973
15. Estonia 10 septembrie 1991
16. Finlanda 25 iunie 1973
17. Franţa 25 iunie 1973
18. Georgia 24 martie 1992
19. Germania 25 iunie 1973
20. Grecia 25 iunie 1973
21. Vatican 25 iunie 1973
22. Ungaria 25 iunie 1973
23. Islanda 25 iunie 1973
24. Irlanda 25 iunie 1973
25. Italia 25 iunie 1973
26. Kazahstan 30 ianuarie 1992
27. Kârgâzstan 30 ianuarie 1992
28. Letonia 10 septembrie 1991
29. Liechtenstein 25 iunie 1973
30. Lituania 10 septembrie 1991
31. Luxemburg 25 iunie 1973
32. Malta 25 iunie 1973
33. Moldova 30 ianuarie 1992
34. Monaco 25 iunie 1973
35. Olanda 25 iunie 1973
36. Norvegia 25 iunie 1973
47

37. Polonia 25 iunie 1973
38. Portugalia 25 iunie 1973
39. România 25 iunie 1973
40. Federaţia Rusă 25 iunie 1973
41. San Marino 25 iunie 1973
42. Serbia şi Muntenegru 10 noiembrie 2000
43. Republica Slovacă 1 ianuarie 1993
44. Slovenia 24 martie 1992
45. Spania 25 iunie 1973
46. Suedia 25 iunie 1973
47. Elveţia 25 iunie 1973
48. Tadjikistan 30 ianuarie 1992
49. Fosta Republică Iugoslavă 12 octombrie 1995
a Macedoniei
50. Turcia 25 iunie 1973
51. Turkmenistan 30 ianuarie 1992
52. Ucraina 30 ianuarie 1992
53. Marea Britanie 25 iunie 1973
54. Statele Unite ale Americii 25 iunie 1973
55. Uzbekistan 30 ianuarie 1992
48

ANEXA II
„Decalogul” de la Helsinki
1. Egalitatea suverană şi respectul drepturilor inerente acesteia

2. Abţinerea de la recurgerea la forţă
3. Inviolabilitatea frontierelor
4. Integritatea teritorială a statelor
5. Rezolvarea pe cale paşnică a disputelor
6. Nonintervenţia în treburile interne ale unui stat
7. Respectul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
inclusiv a libertăţii de gândire, de conştiinţă, de religie şi a
convingerilor
8. Drepturi egale şi dreptul la autodeterminare pentru popoare
9. Cooperarea între state
10. Îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor de drept
internaţional
49

ANEXA III
Presedinţia O.S.C.E.
IUNIE 1991 – IANUARIE 1992 GERMANIA
IANUARIE 1992 – DECEMBRIE 1992 REPUBLICA

FEDERATIVĂ
CEHĂ ŞI SLOVACĂ
DECEMBRIE 1992 – DECEMBRIE 1993 SUEDIA
DECEMBRIE 1993 – DECEMBRIE 1994 ITALIA
DECEMBRIE 1994 – DECEMBRIE 1995 UNGARIA
IANUARIE 1996 – DECEMBRIE 1996 ELVEŢIA
IANUARIE 1997 – DECEMBRIE 1997 DANEMARCA
IANUARIE 1998 – DECEMBRIE 1998 POLONIA
IANUARIE 1999 – DECEMBRIE 1999 NORVEGIA
IANUARIE 2000 – DECEMBRIE 2000 AUSTRIA
IANUARIE 2001 – DECEMBRIE 2001 ROMÂNIA
IANUARIE 2002 – DECEMBRIE 2002 PORTUGALIA
IANUARIE 2003 – DECEMBRIE 2003 OLANDA
IANUARIE 2004 – DECEMBRIE 2004 BULGARIA
50

CAPITOLUL IV
ORGANIZAŢIA PENTRU COOPERARE ŞI DEZVOLTARE

ECONOMICĂ (OCDE)
1. Evoluţie. Prezentare generală

OCDE este o organizaţie economică ce a fost creată prin Tratatul
de la Paris din 16 aprilie 1948. Reconstrucţia Europei la sfârşitul celei
de-a doua conflagraţii mondiale a beneficiat de sprijinul financiar al
Statelor Unite şi al Canadei, concretizat prin „Planul Marshall”, lansat
în 1947.
Deşi de „Planul Marshall” puteau beneficia, în principiu, toate
statele europene, fosta URSS şi ţările aflate în sfera sa de influenţă au
refuzat acest ajutor.32
Gestionarea ajutorului a fost încredinţată unei structuri unice:
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE). Aceasta
devine prima organizaţie regională constituită la nivel european, des-
chizând drumul constituirii şi a altor forme de cooperare între statele
de pe bătrânul continent.
În 1961, OECE s-a transformat în Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).
Dacă fosta OECE era europeană, actuala OCDE este occiden-
tală, cuprinzând, pe lângă membrii europeni, şi SUA, Canada, Japonia,
Australia şi Noua Zeelandă. După căderea Zidului Berlinului, în 1994
devin membre şi alte state: Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Slovacia,
Mexic, Coreea de Sud.33
Scopul organizaţiei îl constituie consolidarea economiilor statelor
membre, eficientizarea acestora, promovarea economiei de piaţă,
dezvoltarea liberului schimb. OCDE îşi propune, de asemenea, să
________________
32
Ion Rusu, Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 39.
33
Philippe Moreau Defarges, Organizaţiile internaţionale contempo-
rane, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 76-77.
51

contribuie la creşterea economică atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele
în curs de dezvoltare.
Activitatea Organizaţiei, orientată pentru o bună perioadă de
timp către economiile statelor membre, a cunoscut în ultima vreme o
deschidere extraordinară, OCDE lărgindu-şi aria de observaţie şi la
ţările europene aflate în tranziţie la economia de piaţă şi intensifi-
cându-şi dialogul cu state din Asia şi America Latină.
Mai mult decât atât, conţinutul analizei economice realizate de
OCDE s-a îmbogăţit prin studierea interacţiunilor dintre diferitele
componente sau realităţi cu impact la nivel economic, cum ar fi
politicile sociale sau mondializarea.
Seriozitatea abordărilor, şi rigoarea analizei au făcut ca OCDE
să numere astăzi 30 de state membre (A se vedea Anexa I), să întreţină
relaţii de cooperare cu alte 70 de state, cu ONG-uri şi societatea civilă.
Pentru a deveni membru al OCDE, un stat trebuie să fie ataşat
principiilor economiei de piaţă şi democraţiei pluraliste.
Domeniile de interes privilegiate de Organizaţie sunt extrem de
largi, cuprinzând întregul spectru economic şi social.
Discuţiile care au loc în cadrul OCDE se pot finaliza cu adopta-
rea unor decizii formale constând în luarea unor măsuri constrân-
gătoare juridic (spre exemplu, elaborarea de coduri în vederea garan-
tării liberei circulaţii a serviciilor şi capitalurilor).
În ceea ce priveşte metoda de lucru a OCDE, aceasta cuprinde
mai multe elemente: colectarea şi analiza datelor în vederea unor
discuţii colective, examinările reciproce ale guvernelor, supravegherea
multilaterală, presiunea exercitată de parteneri.
Conectată la evoluţia extrem de rapidă a mediului internaţional,
OCDE este preocupată şi de analiza noilor tendinţe, cum ar fi dezvolta-
rea durabilă, comerţul electronic, biotehnologia, securitatea alimentelor.
OCDE este la ora actuală un cadru important de elaborare
şi orientare a politicilor economice convergente sau, după cum
se defineşte ea însăşi, o organizaţie care, înainte de toate, oferă
guvernelor un cadru pentru a examina, elabora şi adopta politicile
economice şi sociale. În cadrul acesteia, ele compară experienţe, se
străduiesc să aducă răspunsuri la probleme comune şi încearcă să
coordoneze politici interne şi internaţionale care, în contextul actual
de mondializare a economiilor, trebuie să formeze un ansamblu din ce
în ce mai omogen”.
Limbile oficiale ale OCDE sunt engleza şi franceza.
52

2. Structura OCDE
Organul central al Organizaţiei este Consiliul, format din repre-
zentanţi ai statelor membre (unul pentru fiecare stat membru) şi un
reprezentant al Comisiei Uniunii Europene.
Misiunea sa este de a orienta activitatea comitetelor, de a adopta
decizii şi recomandări, precum şi bugetul anual.
Consiliul se reuneşte, periodic, la nivel de ambasadori acreditaţi
pe lângă OCDE, în vederea trasării liniilor generale de activitate şi, o
dată pe an, la nivel de miniştri. Aceştia abordează problemele impor-
tante ale momentului şi fixează priorităţile Organizaţiei pentru anul
următor.
Comitetele constituie cadrul de întâlnire, dezbatere şi schimb de
informaţii între statele membre. Ele sunt formate din reprezentanţi ai
statelor membre provenind fie din administraţiile naţionale, fie din
delegaţiile permanente pe lângă OCDE.
Există, de asemenea, comitete specializate care dezbat şi exami-
nează progresele realizate în domenii cum sunt: politica economică,
comerţul internaţional, ştiinţă şi tehnologie, ajutorul pentru dezvoltare,
pieţele financiare.
OCDE numără aproximativ 200 de comitete, grupuri de lucru şi
subgrupuri tehnice.
Secretariatul OCDE completează, prin activitatea desfăşurată de
agenţii săi (aproximativ 2300), munca desfăşurată de comitete.
Secretariatul este condus de un Secretar general, asistat de patru
secretari generali adjuncţi.
Secretarul general este şi Preşedintele Consiliului.
Secretariatul general al OCDE are o structură ce cuprinde 14
secţiuni (a se vedea Anexa II), fiecare orientată către analiza unei
probleme specifice.
În cadrul OCDE există şi organe semiautonome, cum ar fi:
Agenţia OCDE pentru energie nucleară, Centrul pentru dezvoltare,
Centrul pentru cercetare şi inovare în învăţământ, Conferinţa euro-
peană a miniştrilor transporturilor şi Agenţia internaţională a energiei.
În noiembrie 2003, OCDE a dat publicităţii analiza sa privind
perspectivele economice pentru 2004-2005.
Constatându-se o revigorare economică în Asia, America de Nord,
Marea Britanie, precum şi în Europa continentală, OCDE identifică, în
acelaşi timp, „zonele de umbră” în planul dezvoltării economice.
53

Dacă OCDE prevede un scenariu economic mai degrabă
optimist, presupunând o creştere susţinută în SUA şi o relansare
progresivă în Europa şi Japonia, „într-un context cu slabe tensiuni
inflaţioniste şi un recul gradual al şomajului”, cu „un mediu monetar
durabil adaptat, însoţit de rate moderate ale dobânzii pe termen lung”,
acesta este în parte relativizat de câteva probleme semnificative
(cum ar fi, de exemplu, datoriile mari ale întreprinderilor, descurajând
investiţiile, dezechilibrele balanţelor curente, amploarea deficitelor
publice şi externe ale SUA etc.).
Soluţiile avansate vizează „stabilizarea şi revitalizarea cadrului
bugetar pe termen lung, reforma instituţiilor bugetare în vederea
prevenirii întoarcerii la politicile prociclice şi progresul către o mai
mare eficienţă a cheltuielilor publice, într-un context în care cererile în
domeniul cheltuielilor sunt tot mai presante”.
OCDE trebuie, potrivit propriilor afirmaţii, să fie capabilă să
ofere soluţii statelor în momentul confruntării cu şocuri economice
defavorabile şi să contribuie la depăşirea inegalităţilor de performanţă
economică în sânul statelor membre.
3. România şi OCDE
România a stabilit, la începutul anilor '90, o bună colaborare cu
OCDE, pe multiple planuri. În 2003, a fost semnată, spre exemplu,
Declaraţia comună de colaborare în domeniul industrial între
OCDE şi România, care reafirmă continuarea cooperării în siderurgie,
construcţii navale, IMM etc. La Bucureşti se va deschide, sub egida
Academiei Române, un Centru de informare şi documentare OCDE.
România face demersuri constante pentru deschiderea a noi
capitole de cooperare cu OCDE, care să conducă la obţinerea
statutului de partener – stat asociat şi, în perspectivă, de viitor stat
membru al acestei organizaţii.
54

ANEXA I
Statele membre ale Organizaţiei pentru Cooperare
şi Dezvoltare Economică (OCDE)
20 de ţări au semnat, la 14 decembrie 1960, Convenţia privind
crearea Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).
Astăzi, Organizaţia numără 30 de state membre, prezentate în
tabelul următor:
Data depunerii instrumentului
Ţara
de ratificare
Germania 27 septembrie 1961
Australia 7 iunie 1971
Austria 29 septembrie 1961
Belgia 13 septembrie 1961
Canada 10 aprilie 1961
Republica Coreea 12 decembrie 1996
Danemarca 30 mai 1961
Spania 3 august 1961
Statele Unite ale Americii 12 aprilie 1961
Finlanda 28 ianuarie 1969
Franţa 7 august 1961
Grecia 27 septembrie 1961
Ungaria 7 mai 1996
Islanda 5 iunie 1961
Irlanda 17 august 1961
Italia 29 martie 1962
Japonia 28 aprilie 1964
Luxemburg 7 decembrie 1961
Mexic 18 mai 1994
Norvegia 4 iulie 1961
Noua Zeelandă 29 mai 1973
Olanda 13 noiembrie 1961
Polonia 22 noiembrie 1996
Portugalia 4 august 1961
Republica Slovacă 14 decembrie 2000
Republica Cehă 21 decembrie 1995
Marea Britanie 2 mai 1961
Suedia 28 septembrie 1961
Elveţia 28 septembrie 1961
Turcia 2 august 1961
55

ANEXA II
Organizarea Secretariatului OCDE
- Departamentul de afaceri economice

- Direcţia de statistică
- Direcţia pentru mediu
- Direcţia de cooperare pentru dezvoltare
- Serviciul de gestiune publică
- Direcţia pentru schimburi
- Direcţia pentru afaceri financiare, fiscale şi întreprinderi
- Direcţia pentru ştiinţă, tehnologie şi industrie
- Direcţia pentru educaţie, ocuparea forţei de muncă şi afaceri
sociale
- Direcţia pentru alimentaţie, agricultură şi pescuit
- Serviciul dezvoltării teritoriale
- Direcţia pentru relaţii externe şi comunicare
- Direcţia executivă
- Centrul pentru cooperarea cu statele nemembre
56

CAPITOLUL V
UNIUNEA EUROPEANĂ (UE)
Comunităţile Europene şi, mai târziu, Uniunea Europeană sunt

rezultatul unui proiect politic specific, al cărui conţinut înglobează
astăzi aproape toate aspectele vieţii politice, economice, sociale din
statele membre. Este un demers unic nu doar prin apropierea fără
precedent pe care o realizează între membrii săi, ci şi prin succesul de
care această entitate se bucură pe scena relaţiilor internaţionale34.
Crearea, în 1949, a Consiliului Europei nu reprezenta pentru toţi
adepţii Europei unite răspunsul aşteptat asupra modului în care trebuia
organizat bătrânul continent. Astfel, în anii ’50, ideile lui Jean Monnet
de creare a unei uniuni mai strânse între popoarele europene, depăşind
suveranităţile naţionale, încep să prindă contur şi, la 9 mai 1950,
ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, îşi asumă
politic această idee prin oferta publică pe care Franţa o face Republicii
Federale Germania de a pune în comun producţia de cărbune şi oţel.
Deşi adresată în mod expres guvernului german, viitoarea comunitate
era deschisă şi participării altor state europene.
În declaraţia de la 9 mai 1950, Robert Schuman prezintă o
metodă consacrând mai întâi o „solidaritate de fapt”, menită a fi
„fermentul unei Comunităţi mai largi şi mai profunde”. Primele
instituţii, aşa cum sunt ele schiţate în Declaraţia Schuman, evidenţiază
dimensiunea supranaţională a construcţiei, reprezentată de o Înaltă
Autoritate, „ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania şi ţările care
vor adera la ea”. Proiectul este repede adoptat şi de alte state
________________
34
A se vedea: Ion Jinga, Uniunea Europeană, realităţi şi perspective,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 9-53; Andrei Popescu, Ion Jinga,
op. cit, p. 63-70.
57

europene şi, la 18 aprilie 1951, şase ţări europene (Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au semnat, la Paris, Tratatul
instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),
intrat în vigoare un an mai târziu. Tratatul afirma crearea unei Pieţe
comune a cărbunelui şi oţelului, care antrenează suprimarea dreptu-
rilor vamale şi a restricţiilor cantitative la libera circulaţie a produ-
selor, interzicerea măsurilor discriminatorii şi a subvenţiilor sau a
ajutorului acordat de stat. Principiul central al acestei pieţe comune
este libera concurenţă, însă Comunitatea controlează aprovizionarea sa
periodică şi fixarea preţurilor la cel mai scăzut nivel.
Încercându-se să se orienteze această primă etapă a unei construcţii
cu elemente federaliste şi către alte domenii, s-a propus crearea unei
Comunităţi Europene a Apărării, care ar fi presupus organizarea unei
armate europene comune având contingente oferite de statele membre
şi care ar fi fost „ataşată instituţiilor politice ale Europei unite”.
Proiectul a fost însă respins şi, după doar câţiva ani de la naşterea ei,
nou creata Comunitate părea a se afla într-un impas35.
Relansarea proiectului european a avut loc în 1957 prin
semnarea Tratatelor de la Roma, creând o Comunitate Econo-
mică Europeană (CEE) şi o Comunitate Europeană a Energiei
Atomice (CEEA).
Tratatul CEE îşi propunea instituirea unei Pieţe Comune ale
cărei elemente principale sunt: eliminarea drepturilor vamale şi a
restricţiilor cantitative şi instituirea unui tarif vamal comun (deci,
realizarea unei uniuni vamale), libera concurenţă, libera circulaţie a
persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor, elaborarea unor politici
comune (prima dintre ele, prevăzută în Tratat, fiind politica agricolă
comună).
Anii ’60 nu păreau favorabili dezvoltării proiectului comu-
nitar. În 1961-1962, negocierile din cadrul „Comisiei Fouchet” au
încercat o relansare a Europei politice comune, însă viziunile diferite
despre „cât de supranaţională” trebuie să fie Europa supranaţională au
determinat eşecul acestui proiect. Criza pare să se adâncească în 1965;
problema bugetului propriu al Comunităţilor şi cea a trecerii de la
votul în unanimitate la decizia majoritară în Consiliul de Miniştri a
atins punctul culminant când reprezentantul permanent al Franţei pe
________________
35
A se vedea Ion Jinga, Andrei Popescu, Dicţionar de termeni
comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.140.
58

lângă Piaţa Comună este rechemat. Este perioada denumită a „scau-
nului gol”, care va fi deblocată în 1966 prin adoptarea „compromisului
de la Luxemburg” (se prevedea că „problemele reprezentând interese
foarte importante pentru unul sau mai mulţi parteneri” necesită
căutarea unui acord unanim într-un timp rezonabil; deşi, în principiu,
Tratatul nu se modifica, prin „compromisul de la Luxemburg” se
reaşază totuşi jocul instituţiilor)36.
În 1969 a avut loc la Haga o conferinţă a şefilor de stat sau de
guvern ai statelor membre, al cărei Comunicat final lansa un program
de lucru ambiţios inspirat de tripticul preşedintelui francez Georges
Pompidou: finalizare (trecerea de la faza tranzitorie la cea definitivă),
aprofundare (elaborarea unui plan pentru crearea unei uniuni
economice şi monetare), lărgire (disponibilitatea Comunităţilor de a
începe negocieri cu state candidate).
Anii ’70 au marcat numeroase progrese ale construcţiei
comunitare: acceptarea de noi membri (Irlanda, Danemarca şi Marea
Britanie devin membre ale Comunităţii), elaborarea Planului Werner
de uniune monetară, stabilirea unui program de acţiune vizând ajutor
pentru regiunile nedezvoltate, participarea sporită a partenerilor sociali
la deciziile economice şi sociale, decizia extinderii câmpului de inter-
venţie comunitară, pregătirea unei politici europene în raport cu lumea
a treia, Statele Unite, ţările socialiste, începutul cooperării politice. În
1974, dorinţa preşedintelui Pompidou de a instituţionaliza Conferin-
ţele la vârf a devenit realitate, prin ceea ce denumim, de atunci,
Consiliul European.
Aceste iniţiative au continuat să fie dezvoltate în anii ’80,
deschişi din ce în ce mai mult ideii de uniune politică. Noile orien-
tări ale politicii europene au fost regrupate în Actul Unic European (AUE)
(intrat în vigoare la 1 ianuarie 1987), text care reunea, pe de o parte,
amendamentele la Tratatele fondatoare (de aici şi numele de „Unic”)
şi, pe de altă parte, procedurile de cooperare între „cei Doisprezece”
(în 1981, Spania şi Portugalia au devenit membre ale Comunităţilor,
urmând, în 1986, Grecia). Obiectivul esenţial al Actului Unic poate fi
considerat voinţa de a realiza un spaţiu fără frontiere, permiţând libera
circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor
(deşi pare paradoxal să-ţi propui un astfel de obiectiv după ce cu 30 de
ani în urmă s-au suprimat taxele vamale între statele membre, s-a
________________
36
Ibidem, p. 69.
59

introdus un tarif extern comun şi s-au implementat politici comune,
Actul Unic European revela faptul că frontierele materiale nu dispă-
ruseră încă).
Cele 300 de măsuri introduse de Carta Albă a Comisiei (docu-
ment care a stat la baza redactării AUE) au determinat, printre altele,
următoarele inovaţii: libera circulaţie a capitalurilor, liberalizarea
activităţilor bancare şi a sectorului asigurărilor, o primă apropiere a
TVA-urilor, dreptul de rezidenţă, suprimarea controalelor fizice la
frontiere. Actul Unic European conferea, de asemenea, puteri noi
instanţelor comunitare.
Un alt moment de maximă importanţă al istoriei comunitare este
semnarea Tratatului de la Maastricht în 1992 (intrat în vigoare în
1993), denumit şi Tratatul asupra Uniunii Europene. Cele mai
importante elemente ale noului tratat sunt: înfiinţarea unei uniuni
economice şi monetare (cel mai târziu la 1 ianuarie 1999), un cadru
consolidat pentru noile politici comune, sporirea puterilor instanţelor
comunitare, extinderea ariei de intervenţie a Comunităţilor, introdu-
cerea cetăţeniei europene şi crearea a doi noi piloni, alături de
Comunităţi37: Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi
cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (CJAI)38.
Amploarea fenomenului comunitar este reflectată şi de aderarea
la UE a unor noi state, în 1995: Austria, Finlanda şi Suedia, devenite
membre ale Uniunii.
Noilor exigenţe ale Europei celor 15 s-a încercat a li se da un
răspuns prin Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997 şi intrat în
vigoare la 1 mai 1999). Fără a răspunde aşteptărilor, Tratatul de la
Amsterdam introduce câteva reforme vizând, în special, spaţiul de
libertate, securitate şi justiţie (protecţia drepturilor fundamentale, pre-
vederi privind regimul vizelor, azilul, imigrarea, cooperarea poliţie-
nească şi judiciară în materie penală), dezvoltarea conceptului de
cetăţenie europeană, un acord social consolidat, politica mediului,
protecţia consumatorului, o politică externă eficace şi coerentă, ches-
tiuni instituţionale (sporirea rolului Parlamentului European, extin-
derea votului cu majoritate calificată, consolidarea principiului
subsidiarităţii etc.).
________________
37
Comunităţile sunt considerate primul pilon comunitar, iar PESC şi
CJAI, pilonii doi şi, respectiv, trei.
38
Cei doi piloni, denumiţi şi extracomunitari, sunt supuşi cooperării
interguvernamentale.
60

Anii ’90 reprezintă şi deschiderea extraordinară a Uniunii
către ţările din Centrul şi Estul Europei. Devenite membre asociate
ale Uniunii, prin semnarea Acordurilor Europene, aceste ţări şi-au
consolidat treptat relaţiile cu UE, eforturile lor de a i se alătura
cunoscând o primă concretizare în 2004, când 8 state din spaţiul
central- şi est-european (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia,
Estonia, Letonia, Lituania), cărora li se adaugă Cipru şi Malta, vor
deveni membre cu drepturi depline.
Contextul nou creat a pus Uniunea în faţa unei duble
provocări: reforma internă (necesitatea creării unui sistem funcţional
pentru un număr mai mare de membri) şi gestionarea unei extinderi
fără precedent. Răspunsurile elaborate prin Tratatul de la Nisa (intrat
în vigoare în ianuarie 2003), deşi propun formule noi39, nu au putut
rezolva în mod adecvat problemele cu care se confruntă construcţia
comunitară. Această sarcină a revenit Convenţiei europene, organism
instituit de Declaraţia adoptată la Laecken, în 2001, care a avut
drept misiune redactarea unui text constituţional care să răspundă în
mod real nevoilor şi realităţilor europene.
2. Cadrul instituţional al Uniunii Europene40

Principalele instituţii ale Uniunii Europene sunt: Comisia Euro-
peană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Curtea
de Justiţie a Comunităţilor Europeane, Curtea de Conturi. Acestora
li se adaugă, ca organ suprem de decizie politică, Consiliul European,
reuniune a şefilor de stat sau de guvern din ţările membre. Din 1999 a
început să funcţioneze şi Banca Centrală Europeană (BCE).
Comisia Europeană reprezintă instituţia care apără interesul
general al Uniunii. Ea este actualmente formată din 20 de comisari
(un comisar pentru fiecare stat membru şi doi pentru statele mari:
Italia, Spania, Franţa, Germania, Marea Britanie). Comisarii acţionează
________________
39
Pentru prima dată, statele candidate se regăsesc incluse într-un
tratat comunitar, textul de la Nisa precizând numărul de voturi în Consiliu şi
de reprezentanţi în Parlamentul European pentru fiecare din statele candidate.
Cf. Tratatului de la Nisa, România va avea, în momentul aderării, 14 voturi
în Consiliu şi 33 de parlamentari europeni.
40
A se vedea, pe larg, Pierre Mathijen, Compendiu de drept european,
ed. a 7-a, Editura Club Europe, 2002, p. 61-191.
61

total independent în raport cu guvernele lor naţionale, iar mandatul lor
este de cinci ani.
După cum se precizează în art. 157 CE, „Membrii Comisiei îşi
exercită funcţiile în totală independenţă, în interesul general al
Comunităţilor.
În îndeplinirea misiunilor lor, nici nu solicită, nici nu acceptă
instrucţiuni de la vreun guvern sau de la alte organisme. Ei se abţin de
la orice acţiune incompatibilă cu caracterul funcţiilor lor. Fiecare stat
membru se angajează să respecte acest caracter şi să nu încerce să-i
influenţeze pe membrii Comisiei în exercitarea misiunii lor”.
Tratatul prevede, de asemenea, incompatibilităţile mandatului de
comisar european cu alte activităţi remunerate sau nu.
Funcţionarea Comisiei se supune principiului colegialităţii,
prevăzut în articolul 219 CE; acest principiu stipulează că „deliberările
Comisiei sunt adoptate cu majoritatea numărului de membri prevăzut
de articolul 157” (a se citi 213).
De asemenea, membrii Comisiei trebuie să acţioneze într-o manieră
unitară.
Preşedintele şi membrii Comisiei Europene sunt desemnaţi de
statele membre şi îşi încep activitatea după ce au primit avizul
Parlamentului European.
Preşedintele este cel care convoacă Comisia, cel puţin o dată pe
săptămână. Reuniunile sale nu sunt publice, iar dezbaterile sunt
confidenţiale.
Comisia este gardianul Tratatelor (ea veghează la punerea în
aplicare a Tratatelor fondatoare, a celor de revizuire, precum şi la
respectul dreptului comunitar în statele membre), are iniţiativa
legislativă directă (poate face propuneri de acte constrângătoare –
regulamente, directive, decizii –, de acte privind activitatea celorlalte
instituţii, de acte neconstrângătoare – avize, recomandări), poate fi
mediator între guvernele statelor membre în cadrul Consiliului Euro-
pean, gestionează fondurile structurale şi bugetul, precum şi clauzele
de salvgardare41.
Comisia este ajutată în activitatea sa de comitete, prin delegarea
de competenţe în cadrul procedurii de comitologie.
________________
41
Clauze care pot fi invocate de un stat membru pentru a refuza
aplicarea unui act comunitar sau a unei anumite cooperări economice cu state
partenere; astfel de clauze pot fi invocate pentru apărarea sănătăţii publice,
securitate şi siguranţă publică.
62

În domeniile extracomunitare, Comisia este asociată în Politica
Externă şi de Securitate Comună şi are competenţe limitate referitor la
cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.
Sediul Comisiei este la Bruxelles.
Consiliul Uniunii Europene
Consiliul UE este instituţia care apără interesele statelor
membre. Este format din 15 membri (câte un reprezentant pentru
fiecare stat membru), care sunt „abilitaţi să angajeze” guvernul
statului pe care îl reprezintă. Consiliul nu este o instituţie permanentă,
însă reuniunile sale sunt relativ frecvente. Prezenţa continuă a
reprezentanţilor statelor membre pe lângă instituţiile comunitare este
asigurată de COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi), prin
cele două componente ale sale: COREPER II (reprezentanţii
permanenţi, cu rang de ambasador) şi COREPER I (reprezentanţii
permanenţi adjuncţi, cu grad de miniştri plenipotenţiari).
COREPER abordează probleme legate de economie, finanţe,
relaţii externe şi negocieri internaţionale, probleme instituţionale
(COREPER II) şi probleme de natură tehnică (COREPER I). Pentru
problemele agricole, există un Comitet special agricol.
Tratatul asupra Uniunii Europene consacră existenţa unui Secre-
tariat General (cu sediul la Bruxelles) a cărui misiune este de a asista
Consiliul în activitatea sa. Începând cu Tratatul de la Amsterdam,
Secretarul General al Consiliului este şi Înaltul Reprezentant pentru
PESC.
Există, de asemenea, un serviciu juridic al Consiliului şi zece
direcţii generale.
Preşedinţia Consiliului este exercitată, prin rotaţie, de statele
membre, din şase în şase luni. Preşedintele îşi asumă responsabi-
litatea tuturor declaraţiilor făcute de membrii Consiliului atât în raport
cu celelalte instituţii comunitare, cât şi în relaţiile externe.
Consiliul este instituţia care asigură coordonarea politicilor
generale ale statelor membre, deţine puterea de decizie (chiar dacă,
în ultima vreme, se constată o implicare tot mai mare a Parlamentului
în procesul decizional), împarte, cu Parlamentul, competenţele
bugetare şi este abilitat să încheie tratate şi să dea Comisiei avizul
pentru demararea negocierilor în vederea încheierii de noi tratate.
Consiliul poate vota cu majoritate simplă, calificată sau în
unanimitate. Alegerea între majoritate şi unanimitate, sau între
63

diferitele tipuri de majorităţi nu aparţine Consiliului, ci este regle-
mentată de dispoziţiile reglementând diferitele sectoare ale UE.
În ceea ce priveşte cei doi piloni extracomunitari, Consiliul este
instituţia care deţine cele mai largi competenţe.
Parlamentul European
Parlamentul European este instituţia comunitară cu cel mai
spectaculos destin, ajungând, dintr-o simplă Adunare cu rol con-
sultativ, colegislator la nivel european.
Parlamentul European este instituţia care reprezintă interesele
popoarelor din statele membre.
Format, iniţial, din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale,
Parlamentul European (instituţia şi-a luat acest nume din 1962) este
astăzi singura instituţie a Uniunii ai cărei membri sunt aleşi în
mod direct de cetăţenii europeni42. Mandatul acestora este de 5 ani.
Membrii Parlamentului se pot organiza în grupuri politice, în
funcţie de opţiunile politice (şi nu pe criterii naţionale). Actualmente,
există 8 grupuri politice (Partidul Popular European, Partidul
Socialiştilor Europeni, Partidul European al Liberalilor Democraţi şi
Reformatori, Verzii – Alianţa Liberă Europeană, Stânga Unitară
Europeană-Stânga Verde Nordică, Uniunea pentru Europa Naţiunilor,
Grupul Tehnic al Deputaţilor Independenţi, Europa Democraţiilor şi
Diferenţelor) şi 8 deputaţi neafiliaţi. Membrii unui grup politic nu pot
aparţine unui singur stat membru.
Parlamentul îşi alege, de asemenea, un Preşedinte (mandatul său
este de doi ani şi jumătate) şi un Birou (format din Preşedinte, 14
vicepreşedinţi şi 5 chestori). Preşedintele dirijează ansamblul activită-
ţilor Parlamentului, prezidează şedinţele plenare, reprezintă instituţia
şi exercită competenţe în cadrul procedurii bugetare.
Activitatea Parlamentului European se desfăşoară în cele trei
sedii ale acestuia: la Bruxelles se reunesc comisiile permanente (în
prezent, există 17 comisii), la Luxemburg se află Secretariatul, iar la
Strasbourg au loc şedinţele plenare. Perioadele de sesiune durează o
săptămână pe lună (cu excepţia lunii august), dar există şi şedinţe
suplimentare cu o durată mai mică (acestea se ţin la Bruxelles).
Parlamentul European statuează, conform tratatelor, cu majoritatea
absolută a membrilor săi, dar Regulamentul său intern este cel care
________________
42
Primele alegeri prin sufragiu universal direct pentru Parlamentul
European au avut loc în 1979.
64

stabileşte cvorumul (în general, acesta este de 2 /3 din numărul efectiv
de membri).
Parlamentul European exercită trei funcţii esenţiale: funcţia
legislativă, funcţia bugetară şi funcţia de control.
Parlamentul European intervine în mod diferit în procesul decizio-
nal, în funcţie de procedura utilizată şi de domeniul de reglementare.
Există patru proceduri principale: avizul consultativ, avizul
conform, cooperarea şi codecizia, ultima dintre acestea (a se vedea
Anexa I) plasând Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul.
Puterea bugetară este exercitată la nivel comunitar de
Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene. Parlamentul este
cel care stabileşte, în luna decembrie, bugetul pentru anul următor şi
are ultimul cuvânt asupra majorităţii cheltuielilor. Bugetul nu intră în
vigoare înainte de a fi semnat de Preşedintele Parlamentului.
Parlamentul exercită, de asemenea, un control politic asupra
celorlalte instituţii comunitare şi, în primul rând, asupra Comisiei
Europene. Parlamentul European poate introduce o moţiune de cen-
zură la adresa Comisiei (aceasta trebuie să fie aprobată de majoritatea
absolută a deputaţilor sau de 2/3 dintre cei prezenţi, prima demisie a
Comisiei în urma unei astfel de moţiuni producându-se în 1999).
Consiliul European
Consiliul European reprezintă o reuniune periodică a şefilor de
stat sau de guvern din statele membre, principalele sale misiuni
fiind: să dea un impuls politic general, să definească marile orientări şi
liniile directoare ale politicii comunitare, să asigure coerenţa diferite-
lor aspecte ale Uniunii, să deschidă cooperarea în noi sectoare de
activitate.
Consiliul European se întruneşte cel puţin de două ori pe an,
reuniunile sale având loc pe teritoriul statului care asigură preşedinţia
Consiliului UE.
Existenţa acestei structuri nu împietează asupra funcţionării
sistemului decizional comunitar, relaţiile sale cu instituţiile europene
contribuind la evoluţia demersului comunitar.
Intervenţiile Consiliului European, consolidate de autorita-
tea politică de care se bucură membrii săi, conferă forţă deciziilor
politice a căror consacrare juridică revine însă instituţiilor
comunitare.
65

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
Organizarea şi funcţionarea Curţii de Justiţie sunt descrise în
cele trei tratate fondatoare, ca şi în Statutele Curţii. Fiecare dintre cele
trei tratate prevedea crearea unei Curţi de Justiţie. În urma semnării, în
1957, a Convenţiei referitoare la instituţiile comune, Curtea a devenit
o instituţie unică pentru toate cele trei Comunităţi europene.
Curtea de Justiţie este formată din 15 judecători şi 9 avocaţi
generali. Judecătorii sunt aleşi pentru şase ani (o reînnoire parţială a
judecătorilor şi a avocaţilor generali are loc din trei în trei ani), fiind
desemnaţi de către statele membre, dar sunt complet independenţi în
raport cu acestea. Judecătorii şi avocaţii generali sunt persoane care au
exercitat înalte funcţii jurisdicţionale în ţările de origine sau consilieri
juridici cu competenţe notorii. Ei trebuie să-şi exercite funcţiile într-o
totală imparţialitate. Funcţiile de judecător sau de avocat general sunt
incompatibile cu orice altă funcţie politică, administrativă sau
activitate profesională. Judecătorii şi avocaţii generali beneficiază de
inamovibilitate.
Membrii Curţii îşi desemnează un Preşedinte pentru o perioadă
de trei ani, mandatul său putând fi reînnoit. Curtea îşi desfăşoară
activitatea în plen sau în cadrul camerelor.
Activitatea Curţii nu este supusă controlului celorlalte instituţii
comunitare.
Curtea are două direcţii de activitate: atribuţii consultative şi
atribuţii jurisdicţionale, acestea din urmă constituind adevărata sa
activitate. Mai multe tipuri de recursuri pot fi introduse în faţa Curţii:
recursuri directe (împotriva instituţiilor comunitare sau a statelor
membre), sesizări prejudiciare (jurisdicţiile naţionale fac apel la inter-
pretarea Curţii) şi examinarea amânărilor (împotriva deciziilor Tribu-
nalului de Primă Instanţă).
Curtea este asistată de Tribunalul de Primă Instanţă.
Posibilitatea creării unei jurisdicţii de primă instanţă era prevă-
zută încă din tratatele constitutive, însă concretizarea ei s-a realizat
abia în 1988, în urma deciziei Consiliului de a crea un Tribunal de
Primă Instanţă.
Acesta este format din 15 judecători şi îşi desemnează, ca şi
Curtea, un Preşedinte pentru o perioadă de trei ani.
Activitatea Tribunalului se desfăşoară în cadrul camerelor, dar
există şi posibilitatea ca Tribunalul să statueze în formula judecăto-
rului unic.
66

Curtea şi Tribunalul beneficiază fiecare de câte un grefier
propriu, care asistă şi ajută cele două jurisdicţii în activitatea lor.
Rolul Curţii, aşa cum este menţionat în Tratatele fondatoare, este
de a asigura respectul dreptului comunitar, în interpretarea şi
aplicarea tratatelor. Această formulă vizează în egală măsură Tribu-
nalul de Primă Instanţă.
Sediul Curţii de Justiţie şi al Tribunalului de Primă Instanţă se
află la Luxemburg.
Curtea de Conturi
Finanţarea Comunităţii din resurse proprii a impus necesitatea
unui control financiar mai riguros decât cel prevăzut de Tratatul
CECA (comisarii de conturi) sau decât cel organizat în cadrul CEE şi
EURATOM (Comisie de control). Creată în 1975, Curtea de Con-
turi îşi începe efectiv activitatea în 1977.
Curtea este formată din 15 membri, aleşi dintre personalităţi care
îşi desfăşoară sau şi-au desfăşurat activitatea în statele de origine în
cadrul unor instituţii de control extern sau având o calificare specială
pentru această funcţie; membrii Curţii trebuie să prezinte toate
garanţiile de independenţă. Ei trebuie să îşi desfăşoare activitatea total
independent faţă de guvernele statelor membre şi în interesul general
al Comunităţii. Membrii Curţii sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani de
Consiliu, după consultarea Parlamentului. Mandatul lor poate fi
reînnoit. Ei îşi aleg pentru o durată de trei ani un preşedinte, al cărui
mandat poate fi, de asemenea, reînnoit.
Funcţionarea Curţii este colegială. Membrii săi, cu excepţia
preşedintelui, sunt repartizaţi în două grupuri de audit. Actele Curţii
(avize sau rapoarte anuale) se adoptă cu majoritatea membrilor săi.
Principala misiune a Curţii este să asigure controlul conturilor.
Ea nu dispune de puteri jurisdicţionale. Curtea examinează legalitatea
şi regularitatea încasărilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune
financiară, rezultatul analizei sale fiind transmis instituţiilor şi publicat
în jurnalul oficial.
Sediul Curţii este la Luxemburg.
Banca Centrală Europeană
Crearea unei monede unice şi instituirea uniunii economice şi
monetare au determinat crearea Băncii Centrale Europene, care să se
ocupe de punerea în funcţiune a politicii monetare europene, definită
67

de Sistemul European de Bănci Centrale43 (SEBC). Organele decizio-
nale ale Băncii sunt Consiliul guvernatorilor şi Directoratul.
Puterile Băncii Centrale sunt exercitate în cadrul misiunilor încre-
dinţate SEBC de art. 105, paragraful 2, CE: definirea şi aplicarea politicii
monetare a Comunităţii, conducerea operaţiunilor de schimb în confor-
mitate cu art. 111, deţinerea şi gestionarea rezervelor oficiale de schimb
din statele membre, promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.
Pentru a-şi putea îndeplini misiunile, BCE poate adopta regu-
lamente obligatorii şi direct aplicabile în statele membre, să adopte
decizii şi să emită recomandări şi avize; de asemenea, poate impune
amenzi şi constrângeri întreprinderilor, în cazul nerespectării regula-
mentelor şi deciziilor sale.
Comitetul Economic şi Social
Comitetul Economic şi Social îşi găseşte raţiunea de a fi în
cerinţa de a reprezenta, la nivel comunitar, diferitele categorii impli-
cate în viaţa economică şi socială a Uniunii: producători, agricultori,
transportatori, muncitori, profesiile liberale etc.
Fiecare stat membru propune o listă cu un număr dublu de
persoane faţă de numărul de locuri atribuite respectivului stat, Consi-
liului revenindu-i misiunea de a alege de pe listele prezentate (vot în
unanimitate), astfel încât să se asigure o reprezentare adecvată a dife-
ritelor categorii socio-economice. Membrii Comitetului îşi desem-
nează pentru o perioadă de doi ani un preşedinte şi un birou. Comitetul
şi-a creat secţiuni specializate, corespunzând principalelor domenii de
activitate a Comunităţilor.
Începând din 1995, Comitetul are 222 de membri. Mandatul
acestora este de 4 ani.
Deşi are doar un caracter consultativ, Comitetul joacă un rol
important în domeniul său de interes, el fiind obligatoriu consultat în
anumite cazuri şi având, de asemenea, dreptul de a emite un aviz
atunci când consideră necesar.
Comitetul Regiunilor
Importanţa regiunilor în elaborarea politicilor comunitare a fost
recunoscută şi prin constituirea Comitetului Regiunilor, organ cu
caracter consultativ, compus din reprezentanţi ai colectivităţilor
________________
43
Rolul acestuia este de a gestiona masa monetară, de a efectua
operaţiuni de schimb, de a deţine şi gestiona rezervele oficiale de schimb ale
statelor membre şi de a veghea la buna funcţionare a sistemelor de plată.
68

regionale şi locale, ai cărui membri sunt numiţi pentru 4 ani de
Consiliul UE. Membrii Comitetului acţionează în deplină indepen-
denţă şi în interesul general al Comunităţii. Ei îşi desemnează un
preşedinte şi un birou pentru o perioadă de 2 ani.
Ca şi Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor are, din
1995, 222 de membri, numiţi după aceeaşi procedură. Membrii Comite-
tului acţionează în totală independenţă şi în interesul general al Comunităţii.
Comitetul este consultat de Comisie, Consiliu şi Parlament şi
poate, de asemenea, emite avize.
Banca Europeană de Investiţii
Deşi Banca Europeană de Investiţii îşi are originea în Tratatul
CEE, ea nu este o instituţie comunitară.
Banca are o personalitate juridică distinctă de cea a
Comunităţilor, organe de decizie şi structură administrativă proprii.
Ea este independentă din punct de vedere financiar şi nu depinde
de bugetul comunitar. BEI este totuşi legată de Comunităţi, atât prin
faptul că organizarea şi funcţionarea sa fac obiectul unui protocol
anexat la Tratatul CE, cât şi datorită participării sale la programele de
investiţii ale Uniunii, facilitând finanţarea acestora, în legătură cu
Fondurile Structurale şi alte instrumente financiare ale Comunităţii.
Structurile Băncii cuprind Consiliul guvernatorilor, Consiliul de
administraţie, Comitetul director şi Comitetul de verificare.
Capitalul Băncii este subscris de statele membre, după o grilă de
repartizare. Resursele Băncii sunt constituite din împrumuturi, pe care ea
le lansează pe pieţele financiare şi din fondurile împrumutate de Comisie.
Banca acordă împrumuturi în interiorul Comunităţii pentru
dezvoltare regională, industrie, ameliorarea competitivităţii întreprin-
derilor, comunicaţiilor şi infrastructurii, siguranţa aprovizionării cu
energie, protecţia mediului şi ameliorarea cadrului de viaţă. De ase-
menea, oferă finanţări în exteriorul Comunităţii, pentru state partenere.
Banca nu este supusă controlului Curţii de Conturi.
Sediul BEI este la Luxemburg.
3. Prezentare generală a dreptului comunitar44

Ordinea juridică care se constituie în cadrul Uniunii Europene
este una dintre cele mai impresionante. În fiecare an, tratatele
________________
44
Acest paragraf este preluat, cu unele modificări, din cursul Dreptul
social european, autori: prof.univ.dr. Andrei Popescu şi prof.univ.dr. Nicolae
Voiculescu, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003, p. 85-93.
69

comunitare sunt la originea a mii de decizii care influenţează în mod
direct realitatea existentă în statele membre ale Comunităţii, ca şi
statutul personal al cetăţenilor acestora. De câteva decenii, europenii
din statele membre nu mai sunt doar cetăţenii statului lor, dar, în
acelaşi timp, cetăţeni şi ai Comunităţii, deciziile luate în cadrul
acesteia influenţându-i în mod direct.
3.1. Izvoarele dreptului comunitar

a) Dreptul comunitar originar
Cele trei tratate ce au constituit comunităţile, inclusiv anexele şi
protocoalele care li s-au adăugat, cu modificările şi completările
ulterioare prin tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa, repre-
zintă dreptul care a fost creat direct de către statele membre, expresia
folosită pentru a-l desemna fiind aceea de drept comunitar originar.
Marile tratate de revizuire a tratatelor originale sunt:
- Actul Unic European, semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987;
- Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht),
semnat în 1992 şi intrat în vigoare în 1993;
- Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 şi intrat în vigoare
în 1999;
- Tratatul de la Nisa, semnat în 2000 şi intrat în vigoare în 2003.
Aceste tratate fundamentale definesc scopurile şi instituţiile
Comunităţii şi stabilesc un calendar pentru realizarea obiectivelor sale.
Sunt create în acest mod instituţii ce au răspunderea să edifice
cadrul comunitar deja trasat, conferindu-li-se, totodată, puteri legisla-
tive şi administrative.
b) Dreptul comunitar derivat
Al doilea izvor important de drept comunitar îl constituie dreptul
comunitar derivat, şi anume acela creat de instituţiile comunitare pe
baza tratatelor.
Ansamblul sistemului normativ al Uniunii Europene se supune
următorului principiu: reglementările naţionale trebuie să fie înlocuite
printr-un act comunitar atunci când o reglementare precisă, comună
tuturor ţărilor membre, este necesară; în caz contrar, trebuie să fie
avută în vedere respectarea sistemelor juridice naţionale.
În această optică au fost dezvoltate instrumentele care permit
instituţiilor comunitare să acţioneze în diverse moduri. Cazul extrem
este cel în care reglementările naţionale sunt înlocuite prin norme
70

comunitare. Există apoi dispoziţii comunitare care permit instituţiilor
Uniunii să acţioneze indirect asupra sistemelor juridice ale statelor
membre. Totodată, este posibil, în vederea rezolvării unui caz concret,
să fie luate măsuri cu privire la o persoană desemnată sau susceptibilă
a fi determinată.
Există, în sfârşit, acte juridice care nu conţin nici o dispoziţie con-
strângătoare cu privire la statele membre sau la cetăţenii Comunităţii.
Articolul 189 al Tratatului de la Roma prevede o ierarhie a
izvoarelor de drept în cadrul CEE. Acestea sunt:
Regulamentele
Adoptate în general de către Consiliu, mai rar de către Comisie,
regulamentele sunt acte normative generale, obligatorii în toate
elementele lor şi direct aplicabile în ordinea juridică internă a
statelor membre. Ele sunt obligatorii nu numai pentru state, dar şi
pentru instituţii sau întreprinderi şi sunt creatoare de drepturi subiec-
tive în folosul indivizilor.
Regulamentele sunt adevărate legi comunitare. Ele se disting
prin două caracteristici care nu se regăsesc în dreptul internaţional:
- caracterul lor comunitar adică particularitatea lor de a crea
un acelaşi drept în tot spaţiul comunitar şi de a fi valabile uniform şi
integral în toate statele membre;
- aplicabilitatea directă, nefiind necesar să fie transpuse în
prealabil în dreptul naţional. Ele conferă, deci, drepturi directe sau
impun obligaţii directe cetăţenilor Uniunii, cu aceeaşi putere ca şi
legile naţionale.
Cât priveşte statele membre, instituţiile şi autorităţile lor, acestea
sunt direct legate de dreptul comunitar şi sunt, de asemenea, ţinute să-l
respecte, aşa cum o fac cu dreptul naţional.
Concepute ca instrumente ale uniformităţii în cadrul Uniunii,
este necesar ca statele membre să acţioneze în vederea integrării lor
cu deplin efect în sistemele naţionale.
Directivele
Caracteristica acestui instrument juridic este aceea că leagă
statele în ceea ce priveşte rezultatul ce urmează a fi atins, dar nu şi
în ceea ce priveşte formele şi mijloacele utilizate, care ţin de compe-
tenţa autorităţilor statale.
Directiva obligă statele să se conformeze unui anume obiectiv,
dar lăsându-le libertatea alegerii mijloacelor menite să-i asigure
realizarea, într-un răstimp determinat.
71

Directiva reprezintă, aşadar, o formă atenuată de intervenţie în
sistemele juridice şi economice naţionale, permiţând în special să se
ţină seama de situaţia specifică existentă în statele membre în
procesul aplicării sale.
Autorii tratatelor comunitare au considerat, cu drept temei, că
modificările profunde aduse sistemelor juridice naţionale, pe care le
implică aplicarea tratatelor, impun acordarea către state – care cunosc,
fireşte, cel mai bine propria lor situaţie – a posibilităţii de a aprecia şi
hotărî în vederea concilierii imperativelor naţionale şi comunitare.
Pentru a atinge obiectivele fixate într-o directivă, statele mem-
bre trebuie să adopte o nouă legislaţie naţională sau să modifice
ori să abroge dispoziţii legislative, regulamentare sau adminis-
trative existente.
Directivele reprezintă, deci, un instrument foarte important în
procesul apropierii legislaţiilor, deziderat înscris în Articolul 100 al
Tratatului CEE, oferind posibilitatea eliminării contradicţiilor şi
diferenţierilor între legislaţiile naţionale şi armonizării politicilor
economice şi sociale ale statelor membre.
Directivele se adresează statelor membre şi nu creează
drepturi sau obligaţii directe pentru cetăţenii Comunităţii. Într-adevăr,
numai statele sunt destinatarele lor, doar punerea în aplicare
a acestora de către autorităţile naţionale conferind drepturi şi
impunând obligaţii cetăţenilor. Aceasta are mai puţină relevanţă
pentru cetăţenii din Uniune atât timp cât statele membre îşi satisfac
obligaţiile ce le incumbă în virtutea actelor de drept comunitar. Dar
acest sistem poate avea pentru ei inconveniente dacă statele nu
realizează complet sau parţial obiectivul stabilit de o directivă şi care
le-ar fi adus unele avantaje. Pentru a evita astfel de neajunsuri, Curtea
Europeană de Justiţie s-a pronunţat în favoarea dreptului cetăţenilor
Uniunii de a se prevala în mod direct de dispoziţiile directivelor (cazul
Van Duyn nr.41/74). Aceasta se va face însă cu condiţia ca termenul
de transpunere în dreptul naţional a prevederilor directivelor să se fi
scurs şi ca dispoziţiile acestor acte comunitare să fie suficient de clare
pentru a nu lăsa statelor membre nici un dubiu cu privire la conţinutul lor.
Faptul de a nu fi transpus o directivă în dreptul naţional, ca şi în
cazul regulamentelor, expune statele membre la proceduri comunitare
de impunere a lor. În ambele situaţii, statul respectiv va fi considerat
vinovat de încălcarea Articolului 5 al Tratatului CEE şi a regulamen-
tului sau directivei respective.
72

Odată ce obligaţia a fost instituită, nu există nici o posibilitate de
opunere, nici chiar întemeiată pe faptul că netranspunerea actului
comunitar nu a avut efecte negative asupra funcţionării Uniunii.
Deciziile
Ca şi regulamentele, deciziile au un caracter obligatoriu în ceea
ce priveşte toate elementele lor. Ele sunt adoptate de Comisie sau
Consiliul UE şi sunt direct aplicabile.
Deciziile au însă un caracter individual şi, spre deosebire de
regulamente, nu obligă în principiu decât pe destinatarul lor.
Deciziile au mai fost numite şi „acte administrative” ale Uniunii
Europene pentru că adoptarea lor corespunde situaţiilor în care adminis-
traţiile naţionale stabilesc în mod obligatoriu pentru cetăţeni – adoptând
un act administrativ – condiţiile de aplicare a unei legi la un caz particular.
Printr-o astfel de decizie, instituţiile comunitare pot cere unei
ţări membre sau unui cetăţean să acţioneze sau să nu acţioneze,
conferindu-le drepturi sau impunându-le obligaţii.
Declaraţiile şi rezoluţiile
Sunt instrumente juridice de importanţă redusă care sunt, în
general, adoptate în cadrul Consiliului UE pentru a se manifesta o
intenţie într-un domeniu determinat. Ele nu sunt menţionate în Tratat.
Recomandări şi avize
Uniunea Europeană a adoptat metoda Organizaţiei Internaţionale
a Muncii, în cadrul căreia statele adoptă recomandări atunci când nu
sunt încă în măsură să adopte o convenţie. Această tehnică pusă la
dispoziţia Consiliului UE şi a Comisiei în raporturile lor cu statele
membre este folosită pentru a le invita să se alinieze, să armonizeze
legislaţiile lor în diferite domenii.
Este evident că această metodă nu are forţa obligatorie a unei
regulament, nici chiar a unei directive.
Avizul poate fi adresat statelor membre de către Comisie dacă
aceasta consideră necesar. Avizul nu leagă cu nimic statele şi se
situează, în ierarhia izvoarelor, la un nivel inferior recomandării.
Totuşi, art. 118 al Tratatului CEE, referitor la armonizare, a prevăzut
expres avizele care pot fi date de Comisie statelor, după consultarea
Comitetului Economic şi Social.
Importanţa recomandărilor şi avizelor este, înainte de toate,
politică şi morală. Prevăzând aceste acte, autorii tratatelor au
73

considerat că statele şi instituţiile interesate se vor conforma în mod
voluntar avizelor transmise şi vor trage concluziile ce se impun în
aprecierea unei situaţii, ţinând seama de consideraţia de care se bucură
instituţiile comunitare şi de faptul că ele dispun de o privire de
ansamblu şi de informaţii ce depăşesc cadrul naţional.
Deşi nu pot fi clasificate în mod formal ca surse ale dreptului
comunitar, ele trebuie privite, în lumina potenţialului lor, ca elemente
auxiliare ale procesului legislativ în cadrul Uniunii.
Fiecare dintre izvoarele menţionate mai sus are domeniul său
propriu, după cum sfera sa de competenţă se află în cadrul Uniunii sau
al statelor membre.
În domeniile în care instituţiile comunitare dispun de puteri
proprii (acelea unde suveranitatea statelor este în cel mai înalt grad
atenuată, căci există aplicabilitatea directă a dreptului comunitar, ca şi
prioritatea acestuia asupra dreptului naţional contrar), izvoarele aplica-
bile sunt, în primul rând, regulamentul şi apoi decizia şi directiva.
În domeniile care rămân în competenţa statelor şi unde obiecti-
vul este de a favoriza cooperarea lor, izvoarele utilizabile sunt avizul
şi recomandarea.
c) Principiile generale ale dreptului
Punctul comun al izvoarelor de drept comunitar enumerate până
acum este că ele formează un drept comunitar scris. Dar, ca orice ordine
juridică, nici aceea a Uniunii Europene nu se poate limita la norme scrise.
Ea prezintă, în mod obiectiv, lacune care trebuie să fie acoperite prin
dreptul nescris. Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar sunt principiile
generale ale dreptului. Este vorba de norme care reflectă concepţiile
esenţiale ale dreptului şi justiţiei cărora li se supune orice ordine juridică.
Principiile de drept sunt stabilite şi aplicate cu deosebire prin
intermediul Curţii Europene de Justiţie, care, conform articolului 164
al Tratatului CEE, „asigură respectarea dreptului în interpretarea şi
aplicarea tratatului”.
Principiile generale de drept nu trebuie să fie confundate cu
principiile fundamentale ale dreptului comunitar, astfel cum sunt pre-
văzute ele în Tratatul CEE, de exemplu, principiul liberei circulaţii
a mărfurilor şi persoanelor, al nediscriminării bazate pe sex sau
naţionalitate etc.
Principiile generale ale dreptului furnizează materialul pe baza
căruia trebuie să se fixeze, la nivel comunitar, regula de drept necesară
soluţionării unei probleme.
74

Până în prezent, Curtea Europeană de Justiţie, pentru a acoperi o
serie de lacune, a formulat următoarele principii generale de drept,
recunoscându-le ca izvoare nescrise ale ordinii juridice comunitare:
Proporţionalitatea. Principiul proporţionalităţii a fost aplicat, de
exemplu, în cazul derogărilor privitoare la libertatea mişcării de măr-
furi şi persoane. Curtea Europeană de Justiţie a decis că astfel de
măsuri nu trebuie luate mai mult decât este necesar pentru a atinge
obiectivul propus.
Egalitatea. Principiul egalităţii înseamnă, în cel mai larg înţeles
al său, că persoanele aflate în situaţii similare nu vor fi tratate diferit,
cu excepţia cazurilor în care tratamentul diferenţiat este obiectiv
justificat.
Securitatea juridică. Acest principiu, de cea mai mare genera-
litate, a fost aplicat în termeni specifici precum încrederea legitimă sau
neretroactivitatea. Principiul încrederii legitime, derivat din dreptul
german, înseamnă că, în absenţa unei probleme mai importante de
interes public, măsurile comunitare nu trebuie să afecteze încrederea
legitimă a părţilor interesate. Principiul neretroactivităţii, aplicat la
legislaţia derivată comunitară, preîntâmpină eventualitatea ca o
măsură să aibă efect înaintea publicării sale.
Garanţii procedurale. Când drepturile unei persoane pot fi
afectate de dreptul comunitar, legislaţia derivată a Uniunii Europene
prevede în mod normal garanţii procedurale. Totuşi, acolo unde ase-
menea prevederi nu există sau sunt lacunare, principiile generale ale
dreptului pot fi invocate. Sunt, spre exemplu, considerate garanţii pro-
cedurale: dreptul de a fi ascultat, dreptul la un proces adecvat (echitabil).
Totodată, convenţiile internaţionale privind protecţia drepturilor
omului la care au aderat statele membre pot oferi linii directoare în
cadrul dreptului comunitar. În această situaţie sunt Convenţia Euro-
peană a Drepturilor Omului (1953), Carta socială europeană (1961)
şi Convenţia Nr. 111 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind
nediscriminarea în muncă şi profesie ş.a.
3.2. Caracteristici ale sistemului juridic comunitar

Dreptul comunitar, prin reglementările sale bogate şi nu rareori
stufoase, defineşte raporturile dintre instituţiile Uniunii Europene şi
procedurile lor decizionale.
Dreptul comunitar determină, totodată, raporturi complexe între
Uniune şi cetăţenii săi, precum şi între Comunitate şi statele ce o
75

compun. Acestea trebuie să ia toate măsurile cuvenite pentru a-şi
îndeplini obligaţiile ce le revin în virtutea tratatelor sau actelor consti-
tutive ale instituţiilor comunitare. Ele trebuie să sprijine Uniunea să-şi
îndeplinească, în bune condiţii, scopul său şi să evite orice măsuri
susceptibile să pună în pericol realizarea scopurilor tratatelor (art. 5
din Tratatul CEE).
a) Legalitatea actelor instituţiilor comunitare. Tratatele co-
munitare stabilesc principiul în baza căruia actele instituţiilor trebuie
să fie conforme dispoziţiilor tratatelor. În acest sens, de exemplu,
tratatele folosesc, în privinţa răspunderilor încredinţate Uniunii şi
instituţiilor sale, expresiile „în conformitate cu dispoziţiile prezentului
tratat” sau „în condiţiile prevăzute de prezentul tratat”.
b) Sistemul de protecţie juridică. Ordinea juridică a Uniunii
constituie, în acelaşi timp, un sistem coerent de protecţie juridică
atunci când dreptul comunitar este contestat sau când sunt probleme
legate de aplicarea sa.
Curtea Europeană de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă
sunt în centrul acestui dispozitiv de protecţie.
Printre procedurile ce intră în competenţa Curţii, completând pe
cele prezentate anterior, amintim:
- recurs contra statelor care nu şi-au îndeplinit obligaţiile ce le
incumbă în virtutea tratatelor sau dreptului comunitar. Aceste acţiuni
pot fi angajate fie de Comisie – cazul cel mai frecvent în practică –, fie
de un stat membru. Curtea ia cunoştinţă de litigiu şi constată dacă
există sau nu violare a Tratatului. În caz afirmativ, statul respectiv este
obligat să pună capăt, fără întârziere, ilegalităţii constatate;
- recurs în carenţă sau în anulare contra instituţiilor comunitare
în cadrul controlului de legalitate a actelor pe care acestea le adoptă.
Acest recurs poate fi introdus împotriva Consiliului şi Comisiei atunci
când ele omit să ia decizii care sunt prevăzute în mod obligatoriu de
tratate sau de acte adoptate pe baza tratatelor;
- recurs privind responsabilitatea Uniunii;
- procedura de examinare a amenzilor pe care Comisia le poate
aplica în caz de violare a dreptului comunitar. În aceste cazuri, Curtea
Europeană de Justiţie este jurisdicţia de apel care are dreptul de a
anula, de a reduce sau de a spori cuantumul amenzilor;
- recurs în cadrul litigiilor între Uniune şi funcţionarii săi sau
urmaşii acestora;
76

- rolul de tribunal arbitral în anumite cazuri, atunci când tratatele
îl prevăd în mod expres şi-i atribuie o competenţă în acest scop.
Dat fiind că instanţa judiciară comunitară trebuie să garanteze
interpretarea uniformă a dreptului comunitar, judecătorii naţionali pot,
în speţele în care dreptul comunitar este, de asemenea, în cauză, să
ceară Curţii Europene de Justiţie precizări într-o decizie prejudiciară.
Printr-o asemenea decizie, jurisdicţia europeană supremă joacă un rol
de consiliu juridic. Astfel, Curtea poate:
- să precizeze sensul şi întinderea dispoziţiilor tratatelor sau re-
gulamentelor Consiliului UE şi Comisiei;
- să determine dreptul naţional sau dispoziţiile de drept comu-
nitar la care se referă cauza;
- să precizeze durata de valabilitate a unei norme comunitare;
- să adopte decizii privind actele sau acţiunile care ţin de dreptul
comunitar sau de dreptul naţional;
- să stabilească dacă o reglementare comunitară este suficientă
sau trebuie să fie precizată sau completată prin dispoziţii naţionale;
- să examineze validitatea actelor comunitare.
c) Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional.
Instituind Comunitatea Europeană, statele membre au limitat puterile
legislative suverane şi au creat un ansamblu juridic specific.
Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional se carac-
terizează, mai întâi, prin faptul că ele sunt de cooperare şi de
completare mutuală. Ordinea juridică comunitară nu este în măsură
să realizeze singură integral obiectivele Uniunii. Ea are nevoie, în
acest scop, de ajutorul şi sprijinul dreptului naţional. De aceea, insti-
tuţiile statelor membre – puterea legislativă, guvernul, puterea jude-
cătorească – trebuie nu numai să respecte tratatele comunitare şi
dispoziţiile de executare adoptate de instituţiile comunitare, dar,
totodată, să le şi pună în aplicare.
Legăturile strânse şi complementaritatea între ordinea juridică
comunitară şi ordinile juridice ale statelor membre apar cel mai clar în
mecanismul directivei, care depinde de dreptul naţional în realizarea
obiectivului stabilit.
Interdependenţa sistemului juridic comunitar şi celui naţional
rezultă totodată şi din faptul că dreptul comunitar trebuie să facă
deseori apel la sistemele juridice naţionale pentru a-şi acoperi propriile
lacune.
77

Sistemele juridice ale Uniunii Europene şi ale statelor membre
pot intra, uneori, în conflict. Este cazul în care o dispoziţie de drept
comunitar creează pentru cetăţeni drepturi şi obligaţii directe în
contradicţie cu o normă de drept intern. În rezolvarea unor astfel de
situaţii, se aplică două principii fundamentale: aplicabilitatea ime-
diată şi efectul direct al dreptului comunitar şi, respectiv, supre-
maţia (preeminenţa) dreptului comunitar.
Aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar înseamnă că
acesta conferă în mod direct drepturi şi impune direct obligaţii nu
numai instituţiilor comunitare şi statelor membre, dar, totodată, şi
cetăţenilor Comunităţii.
Curtea Europeană de Justiţie are meritul de a fi recunoscut
aplicabilitatea directă a dispoziţiilor dreptului comunitar, în ciuda
opoziţiei iniţiale a unor state membre, şi de a fi garantat în acest fel
existenţa ordinii juridice a Uniunii.
În acest sens, Curtea a decis că toate reglementările tratatelor ce
au instituit Comunitatea pot fi direct aplicabile cetăţenilor statelor
membre atunci când ele sunt formulate fără rezerve, complete şi
precise şi juridic perfecte, cu alte cuvinte când ele nu necesită pentru
executarea lor alte acte ale statelor membre (cazul Van Gend şi Loos,
nr. 26/62).
Prin jurisprudenţa dezvoltată ulterior, Curtea Europeană de
Justiţie a stabilit că un mare număr de prevederi ale Tratatului CEE
sunt de directă aplicare. Astfel, toate principiile de bază privind libera
circulaţie a bunurilor şi persoanelor, dreptul concurenţei, discrimi-
narea bazată pe sex şi naţionalitate pot fi invocate de către persoane
individuale înaintea curţilor de justiţie naţionale.
Aplicarea directă a unei dispoziţii a dreptului comunitar pune o
altă problemă, la fel de importantă: ce se întâmplă când o dispoziţie
a dreptului comunitar este în contradicţie cu dreptul naţional?
Dreptul comunitar nu conţine nici o reglementare expresă în
acest sens. Nici unul din tratatele comunitare nu stipulează, de exemplu,
că dreptul comunitar primează asupra dreptului naţional.
În acest caz, potrivit principiului supremaţiei dreptului comu-
nitar, conflictul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional nu poate fi
rezolvat decât prin recunoaşterea supremaţiei primului asupra
celui de-al doilea, dreptul comunitar substituindu-se deci, în ordinile
juridice ale statelor membre, dispoziţiilor naţionale care se îndepăr-
tează de o dispoziţie comunitară.
78

Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a recunoscut, în ciuda
temerii anumitor state membre, principiul supremaţiei dreptului
comunitar, fără de care nu ar fi putut exista o ordine juridică comu-
nitară. Astfel, Curtea a stabilit că statele membre au transferat în mod
definitiv drepturi suverane unei Comunităţi pe care ele au creat-o şi,
ca urmare, ele nu pot reveni ulterior asupra acestui transfer prin
măsuri unilaterale incompatibile cu conceptul de „comunitate”. În al
doilea rând, un principiu al Tratatului este acela că un stat membru nu
poate aduce atingere particularităţii dreptului comunitar de a avea o
valoare uniformă şi generală în ansamblul Uniunii.
Rezultă din aceste consideraţii că dreptul comunitar, creat în
virtutea puterilor prevăzute de tratate, are întâietate asupra oricăror
dispoziţii contrare lui aparţinând ordinii juridice a statelor
membre. Aceasta este valabil pentru legislaţiile care îi sunt anterioare,
dar, de asemenea, şi pentru legislaţiile ulterioare.
Dacă se doreşte împlinirea scopurilor Uniunii, trebuie să existe o
uniformitate a aplicării actelor normative comunitare. Aceasta nu
se poate realiza decât dacă toate statele acordă prioritate dreptului
comunitar.
Jurisdicţiile naţionale ale statelor membre au acceptat principiul
supremaţiei dreptului comunitar; ele au făcut aceasta în diferite
modalităţi. În unele cazuri, statele membre au recurs la adoptarea
unor norme constituţionale care să acopere noua situaţie.
4. Extinderea spre Est a Uniunii Europene

Extinderea spre est a Uniunii Europene constituie, fără îndoială,
o provocare atât pentru statele candidate, cât şi pentru structurile
comunitare, dată fiind originalitatea acestui proces.
Lărgirea Uniunii nu constituie o noutate în sine, specificul
acesteia din urmă născându-se din situaţia sa particulară, condiţiile şi
premisele extinderii spre Est fiind total diferite de cele anterioare.
Astfel, este vorba de aderarea într-un interval scurt a unui număr
mare de state care nu au încă o economie de piaţă matură şi cu un
sistem politic democratic a cărui funcţionare este considerată adesea
insuficientă şi care, în plus, nu au exerciţiul participării la grupuri
integraţioniste. Pe de altă parte, noile aderări necesită din partea
Uniunii o redefinire de natură instituţională şi administrativă. La
toate acestea se adaugă fundamentele diferite ale acestei extinderi.
79

Dacă precedentele lărgiri au fost determinate fie de raţiuni
economice, fie de considerente geopolitice, această a cincea extindere
a avut un caracter neprogramat şi pare a avea la bază mai ales raţiuni
politice şi de natură sentimentală. După cum declara Günther
Verheugen, „extinderea UE este un proces ireversibil… Nu vom mai
lăsa Europa sa fie divizată pe criterii politice, ideologice sau de altă
natură…Cum am putea spune ţărilor din Europa care şi-au cucerit de
curând libertatea că beneficiile integrării europene sunt destinate unui
număr restrâns de state privilegiate care, din întâmplare, s-au aflat
după 1945 de o anumită parte a Cortinei de Fier?”45
Toate aceste aspecte au determinat un interes deosebit pentru
procesul extinderii, interes manifestat atât în statele candidate, cât şi în
cele ale Uniunii Europene.
Căderea sistemului comunist a determinat, în anii ’90, o nouă
abordare în relaţiile politice şi economice dintre Comunităţi şi statele
din Europa Centrală şi de Est. Dacă primele semne ale normalizării
relaţiilor dintre cele două părţi apar încă din 1988, când s-a semnat la
Luxemburg Declaraţia comună a Comunităţii Europene şi a CAER,
după 1990 acest lucru pare mult mai plauzibil şi mai uşor de înfăptuit.
La început exista însă un sentiment de neîncredere din partea Comu-
nităţii, sentiment generat de situaţia încă neclară din regiune.
Necesitatea apropierii de statele foste comuniste devine însă tot mai
clară şi, începând din 1991, Comunităţile vor crea diferite meca-
nisme, strategii şi instrumente în vederea îmbunătăţirii relaţiilor
cu acestea şi a extinderii lor către centrul şi estul continentului.
Primele instrumente de lucru în acest sens au fost Acordurile de
asociere, documente statuând cadrul juridic şi instituţional al raportu-
rilor dintre ţările candidate şi UE şi având drept obiectiv fundamental
pregătirea integrării statelor candidate în Uniune46.
Odată semnate aceste Acorduri, s-a pus problema dacă ele
conferă automat ţărilor semnatare capacitatea de a deveni membre.
Comisia Europeană a decis că semnarea acestor Acorduri nu antre-
nează automat aderarea, această problemă fiind soluţionată abia în
1993, la Consiliul European de la Copenhaga. Aici s-a decis că
________________
45
Günther Verheugen, comisar european pentru extinderea UE,
alocuţiune rostită în faţa Parlamentului European în octombrie 2000.
46
A se vedea, pentru definirea diferitelor acorduri europene, Ion Jinga,
Andrei Popescu, Dicţionar de termeni comunitari, p. 38-41.
80

statele asociate din Europa Centrală şi de Est pot deveni membre ale
Uniunii dacă îndeplinesc anumite condiţii (criterii) politice (exis-
tenţa unor instituţii stabile, care să garanteze democraţia, supremaţia
dreptului, drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor), eco-
nomice (economie de piaţă viabilă şi capacitatea de a face faţă pre-
siunilor concurenţiale şi forţelor de piaţă din UE, acceptarea obiecti-
velor uniunii economice şi monetare – independenţa Băncii Centrale
din respectivul stat, coordonarea politicilor economice şi supraveghe-
rea acestora, aderarea la dispoziţiile Pactului de Stabilitate şi Dezvol-
tare precum şi adoptarea şi transpunerea acquis47-ului comunitar.
Un an mai târziu, la Consiliul European de la Essen, va fi
definit un nou instrument în vederea extinderii, şi anume Strategia de
preaderare, al cărei scop era ajutarea statelor candidate în vederea
adoptării acquis-ului comunitar. Aceasta însuma patru elemente:
dialogul structurat, acordurile europene, pregătirea pieţelor interne şi
asistenţa financiară prin Programul Phare.
Cel mai clar angajament al Uniunii faţă de procesul extinderii a
fost luat însă la Consiliul European de la Luxemburg, în 1997. Tot
în 1997, Comisia Europeană a publicat Agenda 2000, document
structurat în două părţi încercând să rezolve, pe de o parte, problema
extinderii şi, pe de altă parte, problema referitoare la reforma internă.
În ceea ce priveşte extinderea, Comisia a propus formula de
extindere în valuri – în primul rând, vor adera Ungaria, Polonia,
Cehia, Slovenia, Estonia. De asemenea, Comisia a decis să prezinte
avize privind stadiul îndeplinirii criteriilor de aderare de către statele
candidate. Ţinând cont atât de propunerile, cât şi de avizele Comisiei,
Consiliul de la Luxemburg a decis că obiectivul următorilor ani este
de a face statele candidate să fie în măsură să adere la UE şi, în
acelaşi timp, de a pregăti Uniunea pentru extindere. Aceasta este
un proces global, inclusiv şi evolutiv, care se va derula în etape, în
funcţie de ritmul propriu fiecărui stat candidat şi de gradul său de
pregătire.
Tot la Luxemburg s-a definit Strategia consolidată de preade-
rare, care a fost inclusă într-un proces complex de aderare şi nego-
ciere. Noua strategie era articulată în jurul a două instrumente princi-
pale: Acordurile europene şi Parteneriatul pentru aderare, la care
se adaugă dispozitivul de încadrare (reuniuni între miniştrii statelor
________________
47
Termenul desemnează totalitatea normelor juridice comunitare.
81

membre şi miniştrii statelor candidate – înlocuiesc dialogul structurat),
avizele Comisiei, procedura de monitorizare (rapoartele anuale ale
Comisiei asupra progreselor fiecărui stat candidat) şi asistenţa
financiară mărită (pe lângă Programul Phare, care este reorientat la
Luxemburg, se creează două instrumente structurale de preaderare:
ISPA şi SAPARD). Necesitatea Parteneriatului pentru aderare reiese
din mai multe motive: în Cartea Albă privind pregătirea ţărilor
asociate din Europa centrală şi de est pentru integrarea în piaţa internă
a Uniunii (1995) sunt cuprinse numai obiective din piaţa unică şi nu
sunt impuse date limită pentru îndeplinirea acestora, nevoia coordo-
nării instrumentelor de preaderare existente, precum şi acordarea unei
anumite logici procesului de aderare. Astfel, Parteneriatul a fost
definit ca o axă esenţială atât a Strategiei consolidate de preaderare,
cât şi a relaţiilor dintre Uniune şi statele candidate, instrument ce are
ambiţia să mobilizeze toate formele de asistenţă într-un cadru unic.
Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, aduce
o schimbare majoră în dinamica procesului de aderare, hotărând ca
începerea negocierilor să se facă şi cu Bulgaria, România, Lituania
şi Letonia. Se specifică, de asemenea, că după încheierea Conferinţei
Interguvernamentale (CIG) şi ratificarea rezultatelor, Uniunea se declară
pregătită să înceapă procesul de extindere lărgită, la sfârşitul anului
2002, cu statele care se dovedesc capabile de a deveni membre.
Urmărind evoluţia relaţiilor dintre UE şi statele din centrul şi
estul Europei în ultimul deceniu, putem observa o percepţie diferită,
mergând de la tratarea Estului ca un grup compact (pornind de la
premisa că statele de aici împărtăşesc valori, istorie, caracteristici eco-
nomice şi politice similare şi că cei cinzeci de ani de regim comunist
le-au imprimat o serie de similitudini care le individualizează în raport
cu celelalte state membre ale UE) până la tratarea fiecărui stat ca o
individualitate distinctă.
Toate aceste elemente au impus extinderii o dinamică diferită
de la o perioadă la alta, surprinzând, de asemenea, schimbările de
optică şi de abordare intervenite atât în fiecare din statele candidate,
cât şi în Uniune.
5. Aderarea României la Uniunea Europeană

România a stabilit relaţii cu Comunităţile Europene încă din
anii ’80, când s-au încheiat două acorduri între cele două părţi: unul
viza schimburile comerciale cu produse industriale (baza juridică a
82

acordurilor comerciale era art. 113 CEE), iar cel de-al doilea prevedea
crearea unei Comisii mixte CE-România având drept misiune exami-
narea evoluţiei schimburilor comerciale. Ambele au intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1981. Acordurile au cunoscut mai multe modificări,
acestea permiţând creşterea posibilităţii ca produsele româneşti să fie
exportate către Comunitate.
În 1987 au început negocierile pentru un nou acord, care să le
înlocuiască pe cele existente. Negocierile au fost însă întrerupte în
aprilie 1989, deoarece Guvernul român refuza să adere la anumite
angajamente în domeniul drepturilor omului; ele au fost reluate în mai
1990 şi „îngheţate” în iunie 1990 (în urma evenimentelor din Piaţa
Universităţii şi a intervenţiei minerilor). În cele din urmă, acordul a
fost semnat în octombrie 1990 şi făcea referire la cooperarea
comercială şi economică, precum şi în domeniul energiei şi securităţii
nucleare (baza juridică fiind tratatele CE şi EURATOM).
Primul pas al oficializării legăturilor dintre România şi Uniunea
Europeană îl constituie încheierea Acordului de asociere, care
marchează angajarea ireversibilă a României pe calea integrării
europene. Acordul a fost semnat în 1993 şi a intrat în vigoare în 1995.
Documentul statuează asupra unor multiple probleme: comerciale,
dialogul politic, apropierea legislativă şi diverse alte domenii de
cooperare. El vizează instaurarea liberului schimb între Uniune şi
România într-o perioadă de maxim 10 ani. Nici un drept nou de vamă,
nici o restricţie cantitativă nu pot fi introduse în schimburile comer-
ciale dintre Comunităţi şi România din momentul intrării în vigoare a
Acordului. Se stabilesc, de asemenea, anumite dispoziţii specifice în
domenii precum circulaţia capitalurilor, reguli de concurenţă, drepturi
de proprietate intelectuală şi industrială. Există şi un dialog politic
între cele două părţi, atât la nivel ministerial (Consiliul de Asociere),
cât şi la nivel parlamentar (Comitetul Parlamentar de Asociere).
La 22 iunie 1995, România şi-a depus candidatura în vederea
aderării şi tot în aceeaşi perioadă a adoptat la Snagov o Strategie
naţională de pregătire a aderării la UE în care se precizau etapele
procedurale şi acţiunile ce urmau a fi întreprinse în procesul de
apropiere de structurile comunitare.
Cu toate acestea, progresele României pe calea integrării au fost
foarte reduse, fapt evidenţiat şi de Avizul Comisiei Europene, din
1997, care arăta că, în ciuda eforturilor depuse, România nu este
capabilă să-şi asume pe termen mediu obligaţiile de membru al UE,
83

ceea ce a determinat Comisia să afirme că negocierile cu România
trebuie să fie deschise în momentul în care aceasta va face progrese
suficiente pentru a îndeplini condiţiile de aderare definite la Copenhaga.
În urma acestui Aviz, care semnala o serie de deficienţe şi întârzieri,
România a accelerat ritmul reformelor economice şi instituţionale.
Elaborarea, în 1998, a Parteneriatului de aderare constituie un
moment important în relaţiile României cu Uniunea, acestea îmbrăcând
forme mult mai concrete şi mai bine precizate. Parteneriatul expune
priorităţile pe termen scurt şi mediu şi subliniază instrumentele
principale şi resursele financiare disponibile care ar trebui maximizate
pentru atingerea cât mai eficientă a obiectivelor. Reactualizat în funcţie
de progresele înregistrate sau de lipsa acestora, Parteneriatul din 1999
este mai amplu şi mai complex decât cel anterior. Existenţa, în textul
acestuia, pe lângă referirile cu caracter economic, şi a criteriilor politice
este deosebit de importantă, fiind urmarea faptului că Uniunea decisese
deschiderea condiţionată a negocierilor cu România (deschiderea
oficială a negocierilor cu România a avut loc la 15 ianuarie 2000). Atât
Parteneriatul, cât şi Rapoartele Comisiei Europene din 1998, 1999 şi
2000 arată că România îşi continuă eforturile în vederea integrării,
fără a înregistra însă progrese notabile în nici un domeniu.
Răspunsul României la Parteneriat este Programul Naţional de
Aderare, document ce reflectă stadiul pregătirilor pentru aderare în
fiecare sector de activitate.
Programul Naţional de Aderare, reactualizat pentru pe-
rioada 2001-2004, este structurat în două volume. Primul volum
cuprinde un tablou detaliat de programare a acţiunilor necesare
pregătirii negocierilor de aderare şi avansării în îndeplinirea criteriilor
de aderare, precum şi un inventar al măsurilor luate în primele luni ale
anului 2001, în privinţa reformei economice, legislaţiei, construirii
instituţiilor şi a capacităţii administrative. Cel de-al doilea volum
cuprinde două anexe – Programul de armonizare legislativă şi Tabelul
de finanţare a obiectivelor şi măsurilor din Program (desfăşurate pe
anii 2001-2004).
Eforturile României nu doar pentru îndeplinirea criteriilor de
aderare, ci şi pentru a coaliza întreaga societate în sprijinul politicii
europene a României s-au vrut ilustrate de Strategia economică pe
termen mediu, definită în martie 2000. Strategia prevede finalizarea
şi consolidarea construcţiei instituţionale a economiei de piaţă (prin
clarificarea durabilă a dreptului de proprietate, continuarea privati-
84

zării, asigurarea stabilităţii cadrului legislativ, încheierea reformei
sistemului bancar, reglementarea precisă a monopolurilor naturale şi
combaterea eficientă a monopolurilor economice, dezvoltarea concu-
renţei), redimensionarea ramurilor industriale cu probleme, accelera-
rea procesului de restructurare economică, orientarea pro export a
politicilor comerciale. Strategia include şi referiri succinte la politica
socială şi o parte destul de largă referitoare la educaţie şi cultură. Ima-
ginea consensului care a constituit fundamentul acestei Strategii este
Declaraţia care o însoţeşte, semnată de Preşedintele României, de
copreşedinţii Comisiei de Fundamentare (însărcinată cu elaborarea
Strategiei), de preşedinţii partidelor politice. De asemenea, Declaraţia
a fost discutată cu reprezentanţii patronatelor, ai sindicatelor şi ai
ortodoxiei române. Documentul cuprinde linii importante din Strategie
şi prevede măsuri destinate să asigure „crearea unei economii de piaţă
funcţionale, compatibilă cu principiile, normele, mecanismele, institu-
ţiile şi politicile UE”. Declaraţia consemnează şi faptul că „atât
reforma, cât şi integrarea constituie nu cauza dificultăţilor cu care se
confruntă economia naţională, ci calea soluţionării lor”. Semnatarii
Declaraţiei cred în existenţa premiselor „ca în orizontul anului
2007 România să poată îndeplini condiţiile esenţiale de aderare”.
Alegerea, de către autorităţile de la Bucureşti, a datei de 1 ianuarie
2007 ca dată la care ţara noastră va fi pregătită să devină membră a
Uniunii, asumarea acestei date, după cum se arată în Parteneriatul
pentru Aderare, a luat în calcul considerente politice (procesul de
negociere are nevoie de un ritm susţinut, care să concentreze eforturile
la nivel decizional atât în România, cât şi în Uniune), considerente
legate de evoluţiile care au loc în interiorul UE (la 1 ianuarie 2007
intră în vigoare un nou exerciţiu bugetar multianual, care va putea lua
în considerare aderarea tuturor statelor actualmente candidate, precum
şi participarea acestora la fondurile structurale).
De asemenea, se vor putea lua în calcul reforma politicii agricole
comune (care va avea un impact bugetar semnificativ), precum şi conside-
rente legate de aplicarea Acordului de asociere, a cărui valabilitate va dura
până la sfârşitul lunii ianuarie 2005 (conţinutul acestuia şi acumulările în
vederea aplicării lui sunt considerate un acquis în sine pentru partea română).
Poziţia Uniunii referitoare la o posibilă dată a aderărilor a fost
exprimată, în decembrie 2000, la Consiliul European de la Nisa. A
fost momentul în care s-a evidenţiat clar perspectiva aderării unor noi
state începând cu 2004. Semnalul pozitiv transmis României este
85

faptul că reforma instituţională propusă vizează o Europă în care
se regăseşte şi România. O Românie care va avea 33 de europarla-
mentari, un comisar şi 14 voturi în Consiliu.
Drumul pe care îl mai are însă România de parcurs este apreciat
în Rapoartele Comisiei din 2001, 2002 şi 2003. Formulările aces-
tora, situând momentul aderării într-o perspectivă apropiată,
arată că România continuă să îndeplinească criteriile politice,
înregistrând evoluţii pozitive în numeroase domenii.
Perspectiva economică s-a îmbunătăţit şi ea, România făcând
progrese semnificative în direcţia creării unei economii de piaţă
funcţionale; în plus, ţara noastră a luat măsurile care îi vor permite
dobândirea în viitor a acestui statut, în condiţiile în care se va menţine
pe calea actualelor reforme.
Guvernul României şi-a asumat un calendar care prevede
finalizarea negocierilor în 2004, pentru ca România să poată
deveni membru efectiv al Uniunii în 2007.
După Consiliul European de la Bruxelles din 12-13 decembrie
2003, o nouă perspectivă se deschide României. Concluziile preşe-
dinţiei italiene afirmă cu claritate „admiterea României şi Bulgariei la
1 ianuarie 2007, ca membri ai Uniunii Europene, dacă aceste ţări sunt
pregătite”. România are, aşadar, întreaga susţinere a Uniunii Europene
şi depinde acum doar de ea să-şi îndeplinească obligaţiile asumate
în negocieri. A fost primită „o poliţă de asigurare în domeniul politic”,
care trebuie onorată, prin valorificarea optimă a contextului social-
economic şi politic actual şi a potenţialului european al ţării noastre.
Prioritatea României în 2004 o constituie accelerarea şi finali-
zarea negocierilor la cele opt capitole rămase deschise, astfel încât,
până în 2007, să fie posibile semnarea Tratatului de aderare şi ratifi-
carea acestuia. De asemenea, pe plan intern, atenţia va fi concentrată
asupra finalizării proceselor de reformă şi implementării legislaţiei
armonizate, astfel încât, în momentul aderării, România să-şi poată
asuma calitatea de stat membru al Uniunii Europene.
La data de 1 mai 2004, Uniunea Europeană îşi va mări numărul
de membri cu încă zece state. Malta, Cipru, precum şi statele din
Centrul şi Estul Europei, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria se vor alătura statelor membre ale
Uniunii, punând astfel capăt unei divizări artificiale a continen-
tului european, care a durat timp de decenii. Extinderea Uniunii Euro-
pene va atrage însă după sine şi îngreunarea procesului decizional,
86

riscând să conducă chiar la un blocaj instituţional, aşa cum s-a mai
întâmplat în trecut. Pentru a preîntâmpina aceste probleme, este
necesar un proces de reformare a Uniunii, prin adaptarea structu-
rilor sale la exigenţele a 25 de state membre.
În acest context, este necesar ca România să încheie negocierile
de aderare până la data de 1 noiembrie 2004, când Comisia Europeană
îşi va schimba componenţa şi va număra 25 de membri48.
6. Convenţia privind viitorul Europei

şi Proiectul de Constituţie Europeană
Noile provocări pe care trebuie să le înfrunte Uniunea
Europeană i-au determinat pe şefii de stat şi de guvern reuniţi la
Laeken, în decembrie 2001, să adopte o Declaraţie privind viitorul
Europei, care afirmă principiile viitoarei Europe comune: democraţie,
transparenţă, eficienţă şi care îşi propune, de asemenea, să lanseze un
proces fără precedent având drept obiectiv redactarea unei Constituţii
care să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni.
Dificila misiune a elaborării textului constituţional european a
fost încredinţată unei Convenţii al cărei mandat a fost definit de
Declaraţia de la Laeken. Acest mandat presupunea analizarea
aspectelor esenţiale referitoare la viitorul Uniunii şi căutarea unor
soluţii care să răspundă cel mai bine problemelor identificate (dintre
acestea, amintim: o mai bună repartiţie a competenţelor, consolidarea
democraţiei, transparenţei şi eficienţei UE, simplificarea tratatelor).
Începând din februarie 2002, Convenţia s-a reunit timp de 15
luni, consacrând o formulă care îi asocia la discutarea problemelor
legate de viitorul UE pe toţi actorii implicaţi în acest domeniu:
instituţii comunitare, state membre, state candidate, parteneri
sociali, societatea civilă.
Rezultatele lucrărilor au fost prezentate de Preşedintele Conven-
ţiei la Consiliul European de la Salonic, din 20 iunie 2003, textul
fiind supus dezbaterilor Conferinţei interguvernamentale deschise
la Roma, în octombrie 2003.
Înlocuind tratatele existente cu un document unic, textul
constituţional este structurat în patru părţi: Dispoziţiile fundamen-
tale (sunt definite aici obiectivele, competenţele, procedurile decizio-
nale şi instituţiile Uniunii), Carta Drepturilor Fundamentale (adoptată
________________
48
A se vedea Alexandru Fărcaş, ministrul integrării europene,
Editorial, Buletinul Ministerului Integrării Europene, „Info” nr. 2/2003, p. 3.
87

la Nisa, în 2000, Carta este parte integrantă a Constituţiei), Politicile
Uniunii şi Clauzele finale (se precizează, spre exemplu, procedurile de
adoptare şi revizuire a Constituţiei).
Deşi reia un număr important de dispoziţii ale tratatelor,
Constituţia introduce şi reglementări noi. Printre acestea, menţio-
năm: recunoaşterea personalităţii juridice a UE, inserarea Cartei
drepturilor fundamentale (conţinutul său este mai larg decât cel al
Convenţiei europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
adoptată în 1950, în cadrul Consiliului Europei), un rol sporit pentru
parlamentele naţionale în aplicarea principiului de subsidiaritate şi
consolidarea democraţiei europene, precum şi asocierea diferiţilor actori
la definirea cadrului democratic al UE, posibilitatea suspendării
drepturilor unui stat care încalcă grav valorile Uniunii şi posibilitatea de
retragere din Uniune, o nouă componentă a cadrului instituţional –
preşedintele Consiliului European, existenţa, pe lângă cei 15 comisari
„cu drepturi depline”, a unor comisari fără drept de vot, crearea funcţiei
de ministru al Afacerilor Externe al Uniunii, simplificarea instrumen-
telor juridice (sunt identificate şase instrumente: legea, legea-cadru,
regulamentul, decizia, recomandarea şi avizul), o nouă definire a majo-
rităţii calificate (ea trebuie să reprezinte cel puţin 60% din populaţia
Uniunii), crearea unei Agenţii a Armamentului, a unui viitor Parchet
European pentru urmărirea autorilor crimelor transnaţionale etc.
Toate prevederile, fie preluate din tratate, fie introduse de textul
constituţional, vizează respectarea valorilor fundamentale pe care
s-a clădit Uniunea (respectul demnităţii umane, al libertăţii, demo-
craţiei, statului de drept) şi care constituie moştenirea comună a
statelor ce o compun, precum şi atingerea obiectivelor esenţiale ale
Uniunii, care este, înainte de toate, o uniune a popoarelor. (A se vedea,
în Anexa II, Proiectul Constituţiei Europene – ghidul cetăţeanului).
Conferinţa interguvernamentală care a debutat în partea a doua a
anului 2003 nu a putut finaliza textul Constituţiei. Dezbaterile au pus în
evidenţă deosebiri de vederi între adepţii interguvernamentalismului şi
cei ai metodei comunitare de integrare, între proatlantism şi proeuro-
peism, între statele mari şi mici49. Cu toate acestea, cert este că UE va
depăşi impasul intervenit, în perioada următoare.
________________
49
A se vedea, Ion Jinga, Conferinţa interguvernamentală între
aşteptări şi realitate, în „Revista Română de Drept Comunitar”, Editura
Rosetti, nr. 2/2003.
88

ANEXA I
Procedura de codecizie
1. Propunere a Comisiei
2. Prima lectură a Parlamentului
3. Parlamentul dă un aviz, cu majoritate simplă.
4. Prima lectură a Consiliului
Consiliul adoptă o „poziţie comună” cu majoritate absolută sau
unanimitate, în funcţie de domeniu.
5. A doua lectură a Parlamentului
După transmiterea „poziţiei comune” a Consiliului, Parlamentul
trebuie să se pronunţe într-o perioadă de trei luni.
- Actul este imediat adoptat în conformitate cu poziţia comună
dacă Parlamentul îl aprobă în această formă sau dacă nu s-a pronunţat
în termenul prevăzut.
- Actul nu se adoptă şi procedura se încheie dacă Parlamentul
respinge poziţia comună, cu majoritatea absolută a membrilor săi.
- Consiliul este sesizat din nou dacă Parlamentul adoptă, cu
majoritatea voturilor membrilor săi, amendamente la poziţia comună;
aceste amendamente vor face obiectul unui aviz al Comisiei.
6. A doua lectură a Consiliului
Consiliul statuează cu majoritate calificată asupra amendamen-
telor Parlamentului (în cazul celor care au primit un aviz negativ din
partea Comisiei, se cere unanimitatea Consiliului).
- Actul este adoptat dacă, în cel mult trei luni de la primire,
Consiliul aprobă toate amendamentele Parlamentului.
- În lipsa unui acord, este convocat un comitet de conciliere în
maxim şase luni.
7. Concilierea
Comitetul de conciliere, compus dintr-un număr egal de
reprezentanţi ai Consiliului şi Parlamentului şi asistat de Comisie,
examinează poziţia comună şi amendamentele Parlamentului. El are la
dispoziţie şase săptămâni pentru a elabora un proiect comun.
- Procedura se încheie cu neadoptarea actului dacă nu se aprobă
un proiect comun în termenul prevăzut.
- În cazul aprobării unui proiect comun, acesta este supus
Consiliului şi Parlamentului pentru a fi aprobat.
8. Sfârşitul procedurii
- Actul este adoptat dacă şi Consiliul şi Parlamentul aprobă proiectul
- Dacă la expirarea termenului prevăzut nu există aprobarea
ambelor instituţii, actul nu se adoptă şi procedura se încheie.
89

ANEXA II
Proiectul Constituţiei Europene – ghidul cetăţeanului50
Convinşi că popoarele Europei, mândre de identitatea şi istoria

lor naţională, sunt totodată hotărâte să depăşească vechile divizări,
şi, din ce în ce mai puternic unite, să-şi clădească un destin comun
(din Preambulul Proiectului de Constituţie).
GENEZA ŞI ELABORAREA PROIECTULUI

DE CONSTITUŢIE
Aceşti ultimi 15 ani de istorie a Uniunii Europene Tratate
au fost marcaţi de o serie de revizuiri ale tratatelor revizuite
europene. Fiecare din ele a fost pregătită de către o regulat
conferinţă interguvernamentală (CIG), ce a reunit timp
de câteva luni reprezentanţii guvernelor Statelor Membre.
Comisia Europeană a participat în mod egal la lucrările
CIG,la care a fost asociat şi Parlamentul European.
Actul Unic European, semnat în februarie 1986, a
permis Uniunii să-şi construiască piaţa sa unică şi să
instituie pe teritoriul său libera circulaţie a persoanelor,
mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor de care se bucură
întreprinderile şi cetăţenii europeni.
Tratatul de la Maastricht, semnat şase ani mai
târziu, a permis Uniunii să progreseze în mai multe
domenii: introducerea unei monede unice, politica
externă comună, cooperarea în domeniul justiţiei şi al
afacerilor interne.
Dar, după Maastricht, aprofundarea Uniunii politice Necesita-
a fost încetinită. Cele două conferinţe interguvernamen- tea unei
tale care au dus la semnarea tratatelor de la Amsterdam, reforme
în 1997, şi Nisa, în 2001, chiar dacă au permis înregis- instituţio-
trarea unor succese, au fost animate de o voinţă politică nale în
mai slabă. Astfel, numeroase probleme privind cadrul serviciul
instituţional, capitale în perspectiva lărgirii Uniunii, au unei
________________
50
Ghidul a fost elaborat de Comisia Europeană.
90

rămas nerezolvate, cum ar fi asigurarea bunei funcţio- Uniuni
nări a unei Uniuni compuse din 25 de state membre, sau, lărgite
mai mult decât atât, garantarea legitimităţii instituţiilor
care reprezintă statele şi popoarele europene.
Atunci când, în decembrie 2000, şefii de state şi Impulsul
de guverne ai celor 15 ţări membre, reuniţi la Nisa, au Consiliului
ajuns la un acord privind revizuirea tratatelor, ei au European
considerat necesar să continue reforma instituţională pe de la Nisa
care mulţi au considerat-o prea timid elaborată în
tratatul de la Nisa. Astfel, Consiliul European a lansat o
dezbatere mai largă şi mai aprofundată privind viitorul
Uniunii având ca obiectiv o nouă revizuire a tratatelor.
La un an după Nisa, Consiliul European, reunit la Declaraţia
Laeken, a adoptat, la 15 decembrie 2001, Declaraţia de la
privind Viitorul Uniunii europene, prin care Uniunea îşi Laeken
propune să devină mai democratică, mai transparentă şi
mai eficientă şi să deschidă calea către o Constituţie
care să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni.
Metoda de revizuire a tratatelor folosită până atunci a Convenţia:
suferit numeroase critici. Construcţia europeană este o nouă
apanajul tuturor cetăţenilor Europei. Etapele desfăşurării metodă,
sale nu mai pot fi hotărâte de către conferinţe interguverna- mai
mentale, ţinute cu uşile închise, numai între responsabilii deschisă şi
guvernelor statelor membre. Iată de ce, pentru a asigura o mai
pregătire a următoarei conferinţe interguvernamentale, cât transpa-
mai transparentă şi mai largă, Consiliul European a decis rentă de
să convoace o Convenţie care să reunească principalele revizuire a
părţi angajate în dezbatere: reprezentanţi ai guvernelor tratatelor
celor 15 state membre şi ale celor 13 ţări candidate,
reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, reprezentanţi ai
Parlamentului European şi ai Comisiei Europene, precum
şi treisprezece observatori ai Comitetului regional şi ai
Comitetului Economic şi Social, ca şi parteneri sociali
europeni şi Mediatorul european. Metoda Convenţiei a
permis, pentru prima oară, exprimarea tuturor punctelor de
vedere europene şi naţionale într-o dezbatere largă,
deschisă şi transparentă.
91

Mandatul celor 105 membri ai Convenţiei şi al Mandatul
înlocuitorilor lor, aflaţi sub preşedinţia domnului Convenţiei:
Giscard d’Estaing, a fost definit de către Consiliul găsirea
European de la Laeken. Era vorba de analizarea pro- unor
blemelor esenţiale legate de dezvoltarea viitoare a Uniu- soluţii la
nii şi căutarea unor soluţii care urmau să fie prezentate probleme
într-un document care să constituie un punct de plecare privind
pentru negocierile Conferinţei interguvernamentale, care viitorul
urma să ia deciziile definitive, aşa cum o cere tratatul Europei
privitor la Uniunea Europeană. Consiliul European de la
Laeken a identificat câteva probleme: asigurarea unei
mai bune repartiţii a competenţelor Uniunii, simplifi-
carea instrumentelor de acţiune ale Uniunii, garantarea
mai fermă a democraţiei, transparenţei şi eficienţei în
Uniunea Europeană, simplificarea tratatelor actuale,
care să ducă la adoptarea unei Constituţii europene.
Pentru a conduce dezbaterile Convenţiei a fost Organizarea
constituit un Prezidiu. Acest Prezidiu era alcătuit din 12 lucrărilor
personalităţi: domnul preşedinte Giscard d’Estaing şi cei Convenţiei:
doi vicepreşedinţi, domnii Amato şi Dehaene, un preşe-
reprezentanţi ai guvernelor celor trei state membre care dinte,
exercitau preşedinţia Consiliului în timpul Convenţiei, dl. Giscard
câte doi reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, doi d’Estaing,
reprezentanţi ai Parlamentului European, şi cei doi şi un prezi-
reprezentanţi ai Comisiei (domnii Barnier şi Vitorino). diu pentru
Pe de altă parte, reprezentantul parlamentului Sloveniei a conduce
a fost invitat să participe la reuniuni. dezbaterile
Prima şedinţă a Convenţiei a avut loc la 28 februarie Sesiuni
2002. Convenţia s-a reunit timp de 15 luni în sesiuni plenare şi
plenare de două sau trei zile, într-un ritm de una sau grupuri
două reuniuni pe lună, la sediile Parlamentului European de lucru
de la Bruxelles. Dezbaterea propriu-zisă a fost organi-
zată paralel cu sesiunile plenare ale Convenţiei, în
cadrul grupurilor de lucru sau al grupurilor de analiză.
Fiecare din aceste grupuri era condus de un membru al
Prezidiului şi axat pe o serie de teme specifice.
Pentru mai multă transparenţă, site-ul Internet al Un site
Convenţiei (http://european-convention.eu.int) a publi- Internet
92

cat contribuţiile participanţilor la Convenţie, dările de
seamă ale dezbaterilor şi proiectele de texte dezbătute.
Pentru a lărgi şi mai mult dezbaterea şi a-i asocia Forumul
ansamblul cetăţenilor, o sesiune plenară a Convenţiei a societăţii
fost consacrată dialogului cu societatea civilă. Grupu- civile
rile de contact, create pe modelul grupurilor de lucru, au
permis organizaţiilor societăţii civile să-şi exprime
punctul de vedere.
A fost deschis un Forum, pentru ca aceste organizaţii
(parteneri sociali, medii economice, ONG-uri, medii
academice etc.) să îşi poată depune contribuţiile la dezba-
terea privind viitorul Uniunii pe un site Internet creat în
acest scop (http://europa.eu.int/futurum/forum_convention).
După aproape un an de dezbateri, Convenţia a Consensul
ajuns la un consens pentru a trimite Consiliului Convenţiei
European un proiect de Constituţie. privind
prezenta-
Domnul Giscard d’Estaing a putut astfel prezenta
rea unui
rezultatele lucrărilor Convenţiei cu ocazia Consiliului
proiect de
European de la Salonic, la 20 iunie 2003.
Constituţie
Textul prezentat de Convenţie este un proiect ce în vederea
va servi drept punct de plecare pentru lucrările conferinţei
conferinţei interguvernamentale, care va reuni atât interguver-
reprezentanţii guvernelor, cât şi pe cei ai Comisiei namentale
Europene şi Parlamentului European, începând cu luna
octombrie 2003, şi care va lua deciziile finale.
STRUCTURA PROIECTULUI DE CONSTITUŢIE

Proiectul de Constituţie înlocuieşte totalitatea tra- Un text unic:
tatelor existente cu un text unic, din motive de lizibi- Constituţia
litate şi claritate. europeană
Patru părţi:
Proiectul este structurat în patru părţi:
I. Dispoziţiile
Prima parte conţine dispoziţiile care definesc
fundamen-
Uniunea, obiectivele, competenţele, procedurile sale
tale ale
decizionale şi instituţiile sale.
Constituţiei
93

Carta drepturilor fundamentale, proclamată solemn II. Carta
cu ocazia Consiliului European de la Nisa din decembrie drepturilor
2000, a fost cuprinsă ca a doua parte a proiectului de fundamen-
Constituţie europeană. tale
Partea a treia a proiectului de Constituţie are ca III. Politi-
obiect politicile şi acţiunile Uniunii şi preia un număr cile Uniunii
important de dispoziţii ale tratatelor actuale.
Partea a patra conţine clauzele finale, cum ar fi IV. Clau-
procedurile de adoptare şi de revizuire a acestei zele finale
Constituţii.
O CONSTITUŢIE PENTRU CETĂŢENII EUROPENI

Valorile şi obiectivele Uniunii
Proiectul de Constituţie defineşte Uniunea Euro- O Uniune

peană ca uniunea cetăţenilor şi statelor Europei. a cetăţe-
Această Uniune este deschisă tuturor statelor europene nilor şi
care îi respectă valorile şi se angajează să le promoveze Statelor
în comun.
Proiectul de Constituţie enunţă valorile pe care s-a Valorile
fondat Uniunea: respectul demnităţii umane, libertăţii, Uniunii
democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi
respectul drepturilor omului. Aceste valori sunt comune
statelor membre într-o societate caracterizată de plura-
lism, toleranţă, dreptate, solidaritate şi nediscriminare.
Libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a Libertăţi
serviciilor şi a capitalurilor, precum şi libertatea de fundamen-
stabilire sunt garantate de Uniune în interiorul său. Con- tale şi nedis-
stituţia interzice orice discriminare din cauza naţionalităţii. criminare
Uniunea are ca obiectiv promovarea păcii, a Obiecti-
valorilor sale şi bunăstarea popoarelor sale. Ea oferă vele
cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justi- Uniunii
ţie şi o piaţă unică unde concurenţa este liberă şi nedis-
torsionată. Ea acţionează pentru dezvoltarea durabilă
bazată pe o creştere economică echilibrată, pe o econo-
mie socială de piaţă înalt competitivă, un nivel ridicat al
94

protecţiei şi îmbunătăţirii calităţii mediului. Uniunea
promovează progresul ştiinţific şi tehnic, combate
excluderea şi discriminarea şi promovează dreptatea şi
protecţia socială, egalitatea sexelor, solidaritatea între
generaţii şi protecţia drepturilor copiilor. Uniunea pro-
movează coeziunea economică, socială şi teritorială şi
solidaritatea între statele membre.
Pentru a atinge aceste obiective, Uniunea dispune Instru-
de competenţe care îi sunt atribuite prin Constituţie de mente în
către statele membre. Acestea sunt exercitate pe plan serviciul
comunitar, prin intermediul unor instrumente specifice, obiectivelor
în interiorul unui cadru instituţional unic. Uniunii
Uniunea respectă identitatea naţională a statelor Uniunea şi
membre, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi statele
regională. Ea respectă funcţiile esenţiale ale statului, în membre
special în ceea ce priveşte asigurarea integrităţii terito-
riale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii
interne. În virtutea principiului cooperării loiale, Uniu-
nea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în
realizarea misiunilor decurgând din Constituţie. Îndepli-
nirea misiunii Uniunii este facilitată de către statele
membre, care se abţin de la orice măsură care ar putea
pune în pericol realizarea scopurilor enunţate în Constituţie.
Uniunea dispune de personalitate juridică pentru Uniunea
a afirma şi promova valorile şi interesele sale pe scena şi restul
internaţională. Ea contribuie la pacea, securitatea, lumii
dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea şi
respectul reciproc între popoare, la comerţul liber şi
echitabil, la eliminarea sărăciei şi protecţia dreptu-
rilor omului şi în special a drepturilor copiilor, pre-
cum şi la respectarea şi dezvoltarea dreptului internaţional.
95

CETĂŢENIA EUROPEANĂ ŞI DREPTURILE FUNDAMENTALE
Cetăţenia europeană
Cetăţenia Uniunii este complementară cu cea Cetăţenia
naţională şi nu o înlocuieşte. Uniunii,
comple-
ment al
cetăţeniei
naţionale
Proiectul de Constituţie afirmă în mod clar dreptu- Lista de
rile care derivă din cetăţenia Uniunii: dreptul de liberă drepturi de
circulaţie şi de liberă stabilire, dreptul de vot şi de care se
eligibilitate în Parlamentul European, ca şi la alegerile bucură
municipale, dreptul la protecţie diplomatică şi consula- cetăţenii
ră, dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European, ca Uniunii
şi dreptul de a se adresa mediatorului european şi
dreptul de a scrie instituţiilor intr-o limbă a Uniunii
pentru a primi un răspuns în aceeaşi limbă.
Aceasta nu este o listă exhaustivă, căci alte drep- O parte a
turi ale cetăţenilor Uniunii, cum ar fi dreptul de a parti- Constituţiei
cipa la viaţa democratică şi dreptul de acces la docu- este consa-
mente, sunt enumerate într-un titlu specific al proiectului crată vieţii
de Constituţie consacrat „Vieţii democratice a Uniunii”. democratice.
Drepturile fundamentale
Textul Cartei drepturilor fundamentale a fost agreat Carta
de o Convenţie precedentă. Parlamentul, Consiliul şi drepturilor
Comisia au proclamat solemn Carta la 8 decembrie fundamen-
2000. Cu toate acestea, Carta nu făcea parte din Tra- tale face
tatele Uniunii şi nu avea putere juridică de constrângere. parte inte-
grantă din
Proiectul de Constituţie marchează astfel un pro-
Constituţia
gres important, care permite Uniunii să se doteze cu un
Europeană.
adevărat catalog de drepturi. Carta este integrată în
proiectul de Constituţie, a cărui parte a doua o con-
stituie; dispoziţiile sale au putere juridică de constrân-
gere fără ca totuşi aceasta să constituie o lărgire a
competenţelor Uniunii.
96

Instituţiile, organele şi agenţii Uniunii au obliga-
ţia să respecte drepturile înscrise în Cartă. Aceleaşi
obligaţii sunt impuse statelor membre atunci când
acţionează în conformitate cu dreptul Uniunii. Curtea de
Justiţie va controla respectarea dispoziţiilor Cartei.
Conţinutul Cartei nu a fost modificat faţă de textul
elaborat de Convenţia anterioară. Singurele modificări
aduse au fost de natură formală.
Conţinutul Cartei este mai vast decât cel al Con-
venţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale (CEDO), semnată la Roma pe 4 noiem-
brie 1950 şi ratificată de toate statele membre ale
Uniunii. Într-adevăr, în timp ce CEDO se limitează la
drepturi civile şi politice, Carta drepturilor fundamen-
tale acoperă şi alte domenii, cum ar fi dreptul la o bună
administraţie, drepturile sociale ale muncitorilor, pro-
tecţia datelor personale sau bioetica.
Prin tratatele actuale, Uniunea nu avea competenţa Viitoarea
de a adera la CEDO. Proiectul de Constituţie prevede în adeziune a
schimb, în mod explicit, această competenţă a Uniunii şi Uniunii la
stabileşte că Uniunea se angajează să adere la CEDO. Convenţia
La fel ca pentru includerea Cartei în Constituţie, ade- Europeană
ziunea la CEDO nu comportă o modificare a compe- a Dreptu-
tenţelor Uniunii stabilite de Constituţie. Includerea rilor
Cartei şi adeziunea la CEDO nu sunt demersuri alter- Omului
native, ci complementare.
Cine, ce face în Uniune? Clarificarea competenţelor

Proiectul de Constituţie indică în mod clar dome- Clasificarea
niile în care statele membre şi-au transferat puterile de competen-
acţiune către Uniune şi introduce o clasificare a com- ţelor
petenţelor Uniunii.
O primă categorie este alcătuită de câteva pro- Categoria
bleme foarte specifice în privinţa cărora Uniunea acţio- competenţe-
nează singură, în numele tuturor statelor membre, şi lor exclusive
care constituie competenţele sale „exclusive”. În acest ale Uniunii
97

caz, acţiunea la nivelul Uniunii este considerată prin
definiţie mai eficientă decât o acţiune în ordine
dispersată a fiecărui stat. Printre aceste domenii de
competenţă exclusivă figurează, de exemplu, concurenţa
pe piaţa internă şi comerţul cu ţări terţe, aflate în afara
teritoriului UE.
O a doua categorie grupează domeniile în care A doua
Uniunea acţionează atunci când acţiunea sa amplifică categorie:
acţiunea statelor membre, câteodată chiar completând-o competen-
pe aceasta. Acestea se numesc „competenţe partajate”. ţele
Aici regăsim marile politici, ca, de exemplu, piaţa partajate
internă, politica agricolă comună, transporturile, mediul,
dreptul de azil şi imigrarea sau cooperarea în materie de
justiţie sau poliţie.
Pentru a treia categorie de competenţe, Uniunea A treia
nu intervine decât pentru a sprijini acţiunile statelor categorie:
membre, care păstrează deci o mare libertate de acţiune competen-
şi principala responsabilitate de gestiune vizavi de cetă- ţele de
ţenii lor. În aceste domenii, Uniunea nu poate proceda la sprijin
o armonizare a legislaţiilor naţionale. Cultura, educaţia,
sportul sau protecţia civilă sunt exemple de competenţe
de sprijin.
În alte câteva domenii, şi anume politicile econo- Coordonare
mice sau munca şi protecţia socială, statele membre a politicilor
consideră că Uniunea trebuie să le coordoneze politicile naţionale în
naţionale. În aceste domenii, contrar precedentelor domeniile
categorii de competenţe, nu e nevoie de legi, ci mai economic şi
degrabă de coordonare, pentru a fi mai eficace. al muncii şi
protecţiei
sociale
În sfârşit, Uniunea poate duce o politică externă şi Politica
de securitate comună, bazată pe solidaritatea statelor externă şi
membre. de securita-
te comună
Pentru a păstra o oarecare flexibilitate a sistemu- Clauza de
lui, există o clauză care permite Consiliului să acopere o flexibilitate
98

eventuală lacună printre competenţele atribuite Uniunii, completea-
dacă realizarea unuia dintre obiectivele Constituţiei ză clasifica-
necesită o acţiune la nivelul Uniunii. Consiliul European rea compe-
decide în acest caz cu unanimitate de voturi, după tenţelor
aprobarea Parlamentului European.
Controlul bunei exercitări a competenţelor: principiul

subsidiarităţii
Principiul subsidiarităţii vizează să garanteze Principiile
faptul că Uniunea nu îşi exercită competenţele decât de subsidia-
atunci când acţiunea sa se dovedeşte a fi într-adevăr ritate şi
necesară, amplificând acţiunea statelor membre. Princi- proporţio-
piul subsidiarităţii vizează luarea unor decizii cât mai nalitate
apropiate de cetăţean, verificând constant că acţiunea ce
trebuie luată la nivel comunitar este justificată în raport
cu posibilităţile pe care le oferă eşalonul naţional,
regional sau local. Principiul proporţionalităţii are ace-
laşi obiectiv de a asigura o bună exercitare a compe-
tenţelor, precizând că forma şi conţinutul acţiunii
Uniunii nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar
pentru a atinge obiectivele tratatului.
Proiectul de Constituţie consolidează aplicarea celor
două principii. Atunci când Comisia face o propunere, Noul meca-
ea va trebui să justifice că a ţinut cont de cele două nism de res-
principii. Pentru prima dată, fiecare parlament naţional pectare a
va putea reexamina propunerile şi va avea posibilitatea principiului
de a emite o opinie motivată dacă apreciază că princi- de subsidia-
piul subsidiarităţii n-a fost respectat. Dacă o treime ritate …
dintre parlamente au aceeaşi opinie, Comisia va trebui
să-şi revizuiască propunerea.
Un ultim nivel de control intervine după adoptarea … ca şi un
unei legi, o dată cu dreptul de recurs în faţa Curţii de control ju-
Justiţie. ridicţional
99

O Uniune legitimă şi democratică
Proiectul de Constituţie defineşte pentru prima Participarea
oară fundamentele democratice ale Uniunii şi consoli- democratică,
dează expresia concretă a acestora. fundamen-
tul Uniunii
Proiectul de Constituţie prevede noi obligaţii Cum se
pentru instituţii în ceea ce priveşte consultarea societăţii realizează o
civile, transparenţa, accesul la documente şi respectarea mai bună
datelor cu caracter personal. În plus, rolul partenerilor participare
sociali şi al cultelor este fixat în proiectul de Consti- democra-
tuţie. În acest sens, un milion de semnături ale cetăţe- tică?
nilor pot declanşa o sesizare la adresa Comisiei pentru
elaborarea unei noi propuneri.
Faptul că parlamentarii naţionali erau majoritari în Rolul extins
cadrul Convenţiei i-a determinat pe membrii acesteia să al parla-
descopere noi mijloace de dezvoltare a rolului parlamentelor
mentelor naţionale. Transparenţa lucrărilor Consiliului naţionale
va permite parlamentelor să monitorizeze mai bine
poziţiile guvernelor lor în Consiliu, şi mecanismul de
«alertă precoce» în privinţa respectării subsidiarităţii
le va oferi o cale de acţiune directă pentru a influenţa
procesul legislativ. De asemenea, rolul parlamentelor în
cadrul Uniunii va putea fi consolidat şi de o mai bună
cooperare interparlamentară.
Apartenenţa la Uniune
Pentru a putea adera la Uniune, un stat european Aderarea la
trebuie să respecte valorile acesteia. Uniune:
obligaţia de
Aderarea unui stat necesită o decizie în unani-
a respecta
mitate a Consiliului, aprobarea Parlamentului European,
valorile
ca şi ratificarea acordului de aderare de către toate
Uniunii
statele membre.
Consiliul, printr-o decizie luată în unanimitate Suspendare
(fără a lua în cont votul statului în cauză) şi după a drepturi-
aprobarea Parlamentului European (cu o majoritate de lor în caz
două treimi), poate constata existenţa unei încălcări de violare a
100

grave şi persistente a valorilor Uniunii de către un stat valorilor
membru. Ca urmare, Consiliul poate suspenda, cu o Uniunii
majoritate calificată, drepturile statului membru astfel
vizat.
O noutate introdusă de proiectul de Constituţie Introduce-
este faptul că orice stat membru poate decide, conform rea în
regulilor sale constituţionale, să se retragă din Uniune. Constituţie
Relaţiile sale vor fi determinate în cazul acesta de un a posibilită-
acord încheiat între el şi Uniune, reprezentată de ţii pentru un
Consiliu. Consiliul hotărăşte în această privinţă cu o stat mem-
majoritate calificată de voturi, după aprobarea Parla- bru de a se
mentului European. retrage din
Uniune
INSTITUŢIILE IN SERVICIUL PROIECTULUI EUROPEAN

Pentru a servi proiectul european şi a permite Uniunii să-şi
realizeze obiectivele, este nevoie de un cadru instituţional eficient şi
legitim. Această dublă necesitate este încă şi mai mare într-o Uniune
lărgită cu 25 sau mai mult de state membre. Proiectul de Constituţie
preia esenţialul dispoziţiilor instituţionale existente şi introduce două
noi figuri instituţionale: o preşedinţie mai stabilă a Consiliului Euro-
pean şi un ministru al Afacerilor Externe.
Cadrul instituţional al Uniunii

Potrivit proiectului de Constituţie, cadrul insti-
tuţional propriu-zis cuprinde Parlamentul European,
Consiliul European, Consiliul de Miniştri, Comisia
Europeană şi Curtea de Justiţie.
Banca Centrală Europeană (BCE) are un rol
major în domeniul politicii economice şi monetare a
Uniunii. În ceea ce priveşte Curtea de Conturi, ea asi-
gură controlul încasărilor şi cheltuielilor Uniunii.
Alături de aceste instituţii se află două organe
consultative, Comitetul Regiunilor şi Comitetul Econo-
mic şi Social.
101

PARLAMENTUL EUROPEAN
Parlamentul European este instituţia în care sunt Parlamen-
reprezentaţi cetăţenii statelor membre. În cea mai mare tul Euro-
parte a domeniilor, Parlamentul are rolul de colegis- pean: funcţii
lator; el este totodată autoritatea bugetară – alături de legislative,
Consiliu – şi exercită, de asemenea, funcţii de control bugetare şi
politic al Comisiei. de control
politic
Proiectul de Constituţie consolidează puterile de Extinderea
colegislator ale Parlamentului European lărgind în procedurii
acelaşi timp spre noi domenii câmpul de aplicare a legislative
procedurii de codecizie, denumită de acum procedură de codecizie
legislativă, prin care Parlamentul şi Consiliul decid a Parlamen-
împreună. tului şi a
Consiliului
Numărul deputaţilor europeni, aleşi prin sufragiu Un maxim
universal, pentru un mandat de cinci ani, este fixat la de 736 de
maxim 736. deputaţi
europeni
Consiliul European
Consiliul European este însărcinat să dea Uniunii Rolul
impulsul politic necesar dezvoltării sale. Consiliul nu Consiliului
legiferează. În general, el se pronunţă prin consens. European
Proiectul de Constituţie prevede o reuniune pe trimestru
a Consiliului European.
Consiliul European – prevede proiectul de Consti- Compo-
tuţie – este compus din şefii de stat sau de guvern ai nenţa
statelor membre, din Preşedintele său (o figură nouă în Consiliului
structura instituţională a Uniunii) şi din Preşedintele European
Comisiei. Potrivit proiectului de Constituţie, noul
Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii va participa,
de asemenea, la lucrările Consiliului European.
În prezent, Consiliul European, ca toate instanţele O figură
Consiliului, este prezidat de statul membru, care exer- nouă în
cită timp de şase luni preşedinţia Uniunii, conform unei peisajul
102

ordini stabilite. Convenţia a propus modificarea acestui instituţional
sistem prin crearea unui post permanent de preşedinte al Uniunii:
al Consiliului European ales, de către Consiliul Euro- preşedintele
pean, pe o perioadă de doi ani şi jumătate, care se poate Consiliului
reînnoi o singură dată. European
Rolul acestui preşedinte va fi de a prezida şi anima
lucrările Consiliului European. El va avea, de asemenea,
şi obligaţia de a reprezenta, la nivel înalt, Uniunea, în
domeniul politicii externe şi de securitate comună.
Consiliul de Miniştri
Consiliul este instituţia Uniunii în care sunt repre- Rolul
zentate guvernele statelor membre. Consiliul exercită Consiliului
împreună cu Parlamentul European funcţiile legislative de Miniştri
şi bugetare. Este, de asemenea, instituţia preponderentă
pentru a lua decizii în privinţa politicii externe şi de
securitate comună.
Consiliul de Miniştri este alcătuit din câte un Componen-
reprezentant numit de fiecare stat membru la nivel ţa Consi-
ministerial (de exemplu, miniştrii agriculturii pentru liului de
Consiliu, care trebuie să ia decizii în domeniul politicii Miniştri
agricole comune).
În prezent, toate instanţele Consiliului sunt prezi- Preşedinţia
date timp de şase luni, prin rotaţie, de către un singur Consiliului
stat membru. Proiectul de Constituţie prevede ca preşe- de Miniştri
dinţia unei formaţii a Consiliului (de exemplu, Consiliul
agricol) să fie asigurată de ministrul unui stat membru,
conform unui sistem de rotaţie egală, cu o durată de un
an. Consiliul European este cel care trebuie să stabi-
lească regulile aplicării acestei rotaţii între Statele mem-
bre ţinând cont, printre altele, de echilibrele geografice
europene. Cât despre Consiliul afacerilor externe, el trebuie
prezidat de către ministrul Afacerilor Externe al Uniunii.
Comisia Europeană
Comisia a fost creată pentru a reprezenta într-o Rolul
manieră imparţială interesul european comun tuturor Comisiei
103

ţărilor membre ale Uniunii. În domeniul legislativ, Co-
misia are un rol dinamic: ea este cea care propune
legile, care sunt trimise apoi Parlamentului European şi
Consiliului pentru luarea unei decizii.
Comisia asigură programarea şi punerea în func-
ţiune a politicilor comune (cum ar fi politica agricolă
comună, de exemplu), ea execută bugetul şi coordo-
nează programele comunitare. Pentru executarea con-
cretă a politicilor şi programelor comunitare, Comisia
se sprijină într-o foarte mare măsură pe administraţiile
naţionale.
Pe plan extern, Comisia reprezintă Uniunea şi
poartă negocierile internaţionale (de exemplu, cele din
cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului – OMC).
Proiectul tratatului prevede ca reprezentarea externă a
Uniunii în domeniul politicii externe şi de securitate să
fie asigurată de către ministrul Afacerilor Externe.
În sfârşit, Comisia supraveghează buna aplicare
a dispoziţiilor tratatului şi a deciziilor luate de către
instituţiile comunitare, de exemplu, în domeniul
concurenţei.
Comisia este
Comisia este solidar responsabilă în faţa Parla- respon-
mentului European, care poate adopta o moţiune de sabilă în
cenzură în privinţa sa. Deciziile se iau printr-o majo- faţa Parla-
ritate simplă a membrilor săi. mentului
European
De la început, Comisia a fost întotdeauna compusăComponen-

din doi reprezentanţi ai statelor membre cu cea mai ţa Comisiei
mare populaţie şi câte un reprezentant din celelalte state
europene în
membre. Tratatul de la Nisa a limitat componenţa 2009: 15
Comisiei la câte un comisar din partea fiecărui stat comisari
membru. Comisia care va fi desemnată la 1 noiembrie europeni şi
2004 va fi compusă în acest mod. comisari
Pentru Comisia următoare, din 2009, proiectul de fără drept
Constituţie propune modificarea componenţei Comisiei de vot
104

astfel: Colegiul va fi compus din Preşedintele Comisiei, provenind
ministrul Afacerilor Externe, care va avea titlul de din alte
vicepreşedinte, şi cei treisprezece Comisari euro- state
peni selecţionaţi conform unui sistem de rotaţie egali- membre
tară între statele membre. Alături de aceşti comisari
europeni, preşedintele Comisiei va desemna şi comi-
sari provenind din toate celelalte state membre, fără
drept de vot în cadrul Comisiei.
Convenţia n-a schimbat în mod fundamental Desemna-
modul de alegere a Preşedintelui Comisiei, dar proiectul rea preşe-
de Constituţie indică în mod clar că, atunci când dintelui
propune votului Parlamentului European candidatul Comisiei
pentru preşedinţia Comisiei, Consiliul European trebuie şi a
să ţină cont de rezultatele alegerilor europene. comisarilor
Proiectul de Constituţie prevede desemnarea comi-
sarilor de către Preşedintele Comisiei pe baza unei liste
de trei persoane (dintre care cel puţin o femeie) stabilită
de fiecare stat.
Cum este deja cazul astăzi, Preşedintele şi comi-
sarii, numiţi pentru un mandat de cinci ani, vor fi supuşi
colegial unui vot de aprobare al Parlamentului European.
Ministrul Afacerilor Externe

Crearea postului de ministru al Afacerilor Externe O noutate:
este una din principalele inovaţii aduse de Constituţie. ministrul
Graţie acestei persoane, acţiunile externe ale Uniunii, Afacerilor
atât la nivel politic, cât şi la nivel economic, vor fi mai Externe al
coerente. Celelalte ţări vor identifica mai uşor vocea Uniunii:
politicii externe şi de securitate comună a Uniunii. vocea poli-
ticii externe
şi de secu-
ritate comu-
nă a Uniunii
Acest ministru va purta ceea ce s-a numit în
timpul lucrărilor Convenţiei o dublă caschetă, dat
fiind că va fi, simultan, mandatarul Consiliului pentru
politica externă şi de securitate comună.
105

Ministrul Afacerilor Externe va fi desemnat, cu Desemna-
o majoritate calificată, de către Consiliul European, cu rea minis-
acordul preşedintelui Comisiei. trului
Afacerilor
Ministrul Afacerilor Externe va fi unul dintre
Externe
vicepreşedinţii Comisiei.
Curtea de Justiţie
Potrivit proiectului de Constituţie, Curtea de Jus- Componen-
tiţie cuprinde Curtea de Justiţie Europeană, Tribunalul ţa Curţii de
de Mare Instanţă (numit astăzi Tribunalul Primei Justiţie
Instanţe) şi alte tribunale specializate.
Această instituţie este însărcinată să asigure res- Rolul Curţii
pectarea dreptului Uniunii. Competenţele sale acoperă de Justiţie
litigiile între statele membre, litigiile între Uniune şi
statele membre, între instituţii, între particulari şi Uniune.
Ea are, de asemenea, competenţa de a răspunde proble-
melor de interpretare a dreptului Uniunii puse de un ju-
decător naţional, în cadrul unui litigiu în instanţă în faţa
unei judecăţi naţionale. Această ultimă competenţă,
„prejudicială”, este esenţială pentru a asigura o inter-
pretare uniformă a dreptului Uniunii pe tot teritoriul său.
Proiectul de Constituţie trebuie să permită cetăţe-
nilor să atace mai uşor reglementările Uniunii care
servesc drept temei unor sancţiuni, chiar dacă nu îi
afectează individual (aşa cum impun astăzi tratatele).
Pe de altă parte, infracţiunile statelor membre pot
fi sancţionate mai rapid de către Curte, la cererea
Comisiei. Curtea va putea astfel să le impute mai uşor
plata unor sume forfetare sau a unor amenzi, în cazul în
care dreptul Uniunii nu a fost transpus la nivel naţional,
sau atunci când sentinţele Curţii nu au fost executate.
Banca Centrală Europeană (BCE)

Stabilirea unei Uniuni monetare şi crearea unei
monede unice (euro) adoptată de 12 state membre din
15 a condus la instituirea Băncii Centrale Europene
106

(BCE). De la 1 ianuarie 1999, aceasta are ca sarcină Banca
punerea în funcţiune a politicii monetare europene Centrală
definită de către Sistemul European de Bănci Centrale Europeană
(SEBC). Organele de decizie ale BCE (consiliul pune în
guvernatorilor şi directoratul) dirijează SEBC, ale cărui funcţiune
misiuni sunt gestiunea masei monetare, desfăşurarea politica
operaţiunilor de schimb, deţinerea şi gestiunea rezerve- monetară
lor oficiale de schimb ale statelor membre şi asigu- europeană
rarea bunei funcţionări a sistemelor de plată. Priori-
tatea BCE este de a menţine stabilitatea preţurilor.
Curtea de Conturi
Curtea de Conturi asigură controlul conturilor Curtea de
Comunităţii: ea examinează legalitatea şi regularitatea Conturi
încasărilor şi cheltuielilor bugetului comunitar şi urmă- controlează
reşte buna gestiune financiară. încasările şi
cheltuielile.
Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor (CR) este compus din Comitetul
reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale. El Regiunilor
este consultat de către Consiliu, Parlament şi Comisie este un
în domenii privind interese regionale şi locale, în spe- organ
cial educaţia, sănătatea publică, coeziunea economică consultativ
şi socială.
Numărul membrilor CR este fixat la maxim 350, Componenţa
numiţi pentru un mandat de cinci ani, de către Consiliu. Comitetului
regiunilor
Comitetul Economic şi Social
Comitetul Economic şi Social (CES) este compus Comitetul
din reprezentanţii organizaţiilor economice şi sociale, Economic şi
precum şi ai societăţii civile. Social, un
El dă avize consultative instituţiilor, în special în organ
cadrul procedurii legislative. consultativ
CES-ul este consultat înaintea adoptării unui
mare număr de acte referitoare la piaţa internă,
107

educaţie, protecţia consumatorilor, mediu, dezvoltare
regională şi la domeniul social.
Numărul membrilor Comitetului Economic şi Compoziţia
Social a fost fixat la maxim 350. Aceştia sunt numiţi de C.E.S
către Consiliu, pentru un mandat de 5 ani.
MIJLOACELE DE ACŢIUNE ALE UNIUNII

Simplificarea instrumentelor
Simplificarea instrumentelor de acţiune a Uniunii Simplifica-
constituia un capitol distinct al Declaraţiei de la rea instru-
Laeken, care a stabilit mandatul Convenţiei. În acest mentelor
domeniu, lucrările Convenţiei au avut rezultate bune. permite
Proiectul de Constituţie simplifică sistemul existent: Uniunii să-şi
exercite com-
petenţele.
Tipologia actelor este limitată la şase instrumente Şase
(legea, legea-cadru, regulamentul, decizia, recoman- instrumente
darea şi avizul). Intr-un discurs celebru, ţinut înaintea juridice
Declaraţiei de la Laeken, primul ministru al Belgiei
constatase existenţa a 36 de tipuri distincte de acte
normative!
Ierarhia în ce priveşte nivelul legislativ şi cel al Nivelul legis-
punerii în practică a legilor este stabilită precum în lativ şi nive-
majoritatea sistemelor de drept naţionale. lul punerii în
practică
Legea va determina elementele esenţiale dintr-un
domeniu, definirea aspectelor mai tehnice putând fi
delegată Comisiei sub controlul a doi colegislatori,
ceea ce va permite uşurarea muncii ultimilor doi, care
se vor putea concentra asupra unor aspecte mai impor-
tante din viaţa cetăţenilor.
Procedura legislativă
Procedura legislativă numită în prezent procedura Parlamentul
de codecizie oferă Parlamentului European putere de şi Consiliul
colegislator egală celei deţinute de Consiliu. În cursul colegiferează
108

acestei proceduri, un text propus de Comisie este în
final adoptat, după consultarea celor interesaţi, simul-
tan de Parlamentul European şi de Consiliu.
Generalizarea codeciziei pe care proiectul de
Constituţie o stabileşte ca procedura legislativă ordi-
nară constituie cea mai bună imagine a dublei legitimi-
tăţi, a statelor (din Consiliu) şi a naţiunilor (din Parla-
mentul European), care caracterizează Uniunea. Dar,
în anumite cazuri, vor exista şi legi speciale, adoptate
doar de Consiliu sau, în mod excepţional, doar de
către Parlamentul European.
În general, Consiliul ia astăzi deciziile cu unani- Votul
mitate de voturi sau prin majoritatea voturilor calculată Consiliului
după un sistem ponderat, care ţine cont, într-o anumită
măsură, de populaţia statelor.
Proiectul de Constituţie introduce o nouă defi- Definiţia
niţie a majorităţii calificate a Consiliului: aceasta ar majorităţii
trebui să fie simplificată şi să se definească, începând calificate
cu 2009, ca o decizie ce reuneşte majoritatea statelor
membre reprezentând cel puţin 60% din populaţia
Uniunii.
Extinderea votului prin majoritate calificată a Câmpul de
Consiliului, prevăzută de proiectul de Constituţie, va aplicare al
facilita luarea deciziilor pentru aproximativ treizeci majorităţii
de tipuri de dispoziţii pentru care este prevăzută în calificate
prezent unanimitatea. Dar aceste progrese rămân insu-
ficiente. Statele membre îşi vor păstra dreptul de veto
pentru mai mult de 50 de temeiuri legale, ceea ce riscă
să constituie tot atâtea surse de blocaj al acţiunii
Uniunii, în special în ceea ce priveşte corelarea fiscali-
tăţii cu piaţa internă sau prescripţiile minime de
securitate socială.
Potrivit proiectului de Constituţie, Comisiei îi Modificări
revine sarcina de a adopta reglementările delegate care ale elemen-
completează şi/sau modifică elementele neesenţiale ale telor neesen-
legii, sub controlul colegislatorilor. ţiale ale legii
109

În ceea ce priveşte politica externă şi securitatea Decizii speci-
comună, pe de o parte, şi domeniul libertăţii, securităţii fice pentru
şi justiţiei, pe de altă parte, sunt prevăzute dispoziţii domeniul
decizionale speciale. libertăţii,
securităţii şi
justiţiei
Pentru a favoriza o cooperare mai strânsă, Aprofunda-
mergând până la integrarea prevăzută în tratate, între rea cooperării
ţările Uniunii, într-un domeniu determinat care să nu presupu-
corespundă obiectivelor Uniunii, dar care să nu ne participa-
aparţină sferei sale de competenţă exclusivă, tratatul de rea tuturor
la Amsterdam a introdus conceptul de „cooperare la o coope-
consolidată”. Obiectivul vizat de acest tip de cooperare rare conso-
este de a permite unui număr limitat de state membre, lidată.
capabile şi receptive la progres, să continue aprofun-
darea construcţiei europene, cu respectarea cadrului
instituţional al Uniunii.
Aceste cooperări consolidate nu pot fi utilizate
decât ca un ultim recurs (atunci când nu a fost posibilă
acţiunea pe baza unei dispoziţii din tratat, împreună cu
toate statele membre). Ele trebuie să includă un număr
minim de state membre (proiectul de Constituţie
fixează acest număr la o treime de state membre).
Finanţele Uniunii
Bugetul comunitar se conformează principiilor Bugetul
bugetare clasice şi se bazează pe anumite principii, Uniunii
cum ar fi: unitatea (totalitatea cheltuielilor şi a venitu-
rilor este reunită într-un document unic), anualitatea
(operaţiile bugetare sunt urmărite de-a lungul unui
exerciţiu anual) şi echilibrul (cheltuielile nu trebuie să
depăşească veniturile).
Comisia este însărcinată cu prezentarea proiec- Procedura
tului de buget anual al Uniunii. Proiectul de Constituţie bugetară
prevede adoptarea bugetului de către Parlamentul
European şi de către Consiliu după o procedură mult
mai simplă decât cea în vigoare astăzi.
110

Proiectul de Constituţie prevede că o lege euro- Cadrul
peană a Consiliului, numită cadrul financiar pluria- financiar
nual, fixează plafoanele anuale ale cheltuielilor Uniunii. plurianual
Bugetul trebuie să respecte acest cadru financiar
plurianual al Consiliului, care-şi împarte autoritatea
bugetară cu Parlamentul European.
Execuţia bugetară aparţine sferei de competenţe a Execuţia
Comisiei, sub controlul Parlamentului European şi al bugetară
Curţii de Conturi. Totuşi, în practică, o foarte mare
parte a bugetului este executată în mod obişnuit de
către statele membre, mai ales în ceea ce priveşte
secţiunile bugetului afectate agriculturii.
Bugetul este finanţat prin resursele proprii ale Resursele
Uniunii, care sunt în cea mai mare parte constituite proprii
dintr-un procent al Taxei pe Valoarea Adăugată (TVA)
percepută de statele membre şi din afectarea unui
anumit procentaj din Produsul Naţional Brut (PNB) al
statelor membre. Limitele şi categoriile acestor resurse
sunt fixate de către Consiliu şi trebuie să fie ratificate
şi de toate statele membre
Acţiunea externă a Uniunii

Toate dispoziţiile referitoare la acţiunea externă a Întreaga
Uniunii au fost regrupate într-un singur titlu al Consti- acţiune
tuţiei, ţinând cont de faptul că în tratatele anterioare ele externă a
figurau în mai multe texte diferite. Astfel textul a Uniunii este
câştigat în lizibilitate. Regruparea permite şi o acţiune prezentată
mai coerentă a Uniunii vizavi de ţările terţe, deoarece într-un titlu
toate acţiunile, economice, umanitare sau politice, au unic, într-un
obiective comune. efort de
lizibilitate şi
de coerenţă.
În materie de politică externă, Consiliul va con- Menţinerea
tinua să decidă în majoritatea cazurilor cu unanimitate unanimităţii
de voturi. Convenţia nu a progresat în acest domeniu
aşa cum sperau unii. Intr-o Uniune de 25 sau 30 de
state, unanimitatea, adică dreptul de veto al fiecărui
stat membru, nu va uşura luarea deciziilor!
111

Inovaţia cea mai interesantă o reprezintă însă O inovaţie:
crearea funcţiei de ministru al Afacerilor Externe. crearea
Ministrul va fi vicepreşedinte al Comisiei, dar va lucra postului de
în contact direct cu statele membre pe probleme de ministru al
politică externă. Această persoană, care va conduce un Afacerilor
serviciu diplomatic cu reprezentanţe în aproape 125 de Externe al
ţări, va face ca Uniunea să fie mai eficace şi mai Uniunii
ascultată în lume. El va putea, de exemplu, să vor-
bească în numele Uniunii în faţa Consiliului de
Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Politica de apărare a Uniunii este construită încetul Politica de
cu încetul, cu respectarea diferitelor culturi şi angaja- apărare eu-
mente politice ale statelor membre. Astfel, nu este ropeană
vorba de a pune capăt neutralităţii anumitor state respectă
membre, sau de a concura rolul jucat de către NATO. angajamen-
tele politice
ale statelor
membre.
Se va crea o Agenţie a armamentului, astfel încât Crearea unei
banii contribuabililor să fie folosiţi mai bine, evitând, Agenţii a
de exemplu, multiplicarea inutilă a posturilor în cadrul arma-
programelor militare ale diferitelor state membre. mentului
În momentul aderării la Uniune, statele membre Solidaritatea
au acceptat să fie reciproc solidare. Această solidaritate dintre statele
nu este doar economică. În cazul unui atac terorist sau membre în
producerii unei catastrofe naturale, Constituţia prevede cazul unui
pe viitor intervenţia Uniunii. atac terorist
În materie de comerţ exterior, Uniunea negociază Comerţ
cu statele terţe, în special cu Organizaţia Mondială a exterior:
Comerţului (OMC), pentru apărarea intereselor euro- Uniunea
pene în domeniile comerţului de mărfuri şi serviciilor, negociază
proprietăţii intelectuale şi investiţiilor. cu statele
terţe.
În acest domeniu, Constituţia măreşte rolul Parla- Mai multe
mentului European, care are acum atribuţii egale cu atribuţii
cele ale Consiliului. Până la prezentul Tratat, Parla- pentru
112

mentului nu-i fusese acordat nici un rol, nici de control Parlamentul
şi nici de decizie. Regulile de decizie ale Consiliului European,
sunt clarificate, pentru a permite Uniunii să rămână un reguli de
actor indispensabil în reglementarea economiei mondiale. decizie mai
clare pentru
Consiliu
Obiectivul principal al politicii de dezvoltare a Politica de
Uniunii îl constituie eradicarea sărăciei. Uniunea şi sta- dezvoltare
tele membre reprezintă mai mult de 50% din ajutorul vizează
public mondial. Coordonarea acţiunilor pentru atinge- eradicarea
rea mai eficientă a acestui deziderat este, deci, o sărăciei.
chestiune de interes comun.
O dispoziţie a Constituţiei este consacrată poli- Politica de
ticii de ajutor umanitar a Uniunii, pentru a-i explica ajutor
natura specifică, supusă regulilor dreptului umanitar umanitar
internaţional şi nefiind un mijloc de presiune politică.
Constituţia prevede în mod clar cazurile în care Negocierea
Uniunea poate negocia acorduri internaţionale şi indică acordurilor
procedura ce trebuie urmată: Comisia (sau ministrul internaţio-
Afacerilor Externe) negociază, iar Consiliul şi Parla- nale
mentul decid împreună dacă acceptă sau nu rezultatul
acestor negocieri.
UN SPAŢIU DE LIBERTATE, SECURITATE

ŞI JUSTIŢIE
Noţiunea de spaţiu de libertate, securitate şi Mijloacele
justiţie figurează deja în tratatele actuale. Dar proiectul adecvate
de Constituţie oferă Uniunii mijloacele adecvate pentru pentru
a decide soluţii la înălţimea problematicilor cărora acţiunea
Uniunea trebuie să le facă faţă (cum ar fi asigurarea comună
liberei circulaţii a persoanelor, lupta împotriva teroris- împotriva
mului şi crimei organizate, gestionarea fluxurilor mi- terorismului
gratoare). De asemenea, proiectul de Constituţie spo- şi crimei
reşte eficacitatea, transparenţa şi caracterul democratic organizate
al procedurilor aplicabile.
Conform prevederilor tratatelor actuale, proiec- Eliminarea
tul de Constituţie stabileşte eliminarea controalelor la controlului
113

frontierele interne ale Uniunii şi va fixa regulile la frontierele
pentru controalele la care sunt supuse persoanele ce interne.
trec frontierele exterioare. Uniunea îşi va putea, deci, Controlul
administra frontierele într-o manieră integrată, ceea ce frontierelor
implică, de exemplu, crearea unei unităţi care să poată externe
ajuta şi sprijini trupele de grăniceri ale statelor membre
în dificilele misiuni de control şi supraveghere a
frontierelor.
Uniunea va trebui să adopte o politică comună Politica
efectivă în materie de azil, conform dispoziţiilor comună în
Convenţiei de la Geneva în materie de refugiaţi, şi să materie de
se asigure că toate persoanele care necesită o protecţie azil
internaţională sunt într-adevăr protejate. Spre deosebire
de tratatele actuale, care prevăd doar fixarea unor reguli
minime, proiectul de Constituţie prevede stabilirea
unui sistem european comun de acordare a azilului,
stabilind un statut uniform şi proceduri comune în
acest domeniu.
De asemenea, Uniunea va implementa o politică Politica
comună în materie de imigraţie. Proiectul de Consti- comună în
tuţie fixează principiile directoare ale acestei politici materie de
comune, absente din cadrul prevederilor tratatelor actuale. imigraţie
Este vorba de administrarea eficientă a fluxurilor, asi-
gurarea unui tratament echitabil al imigranţilor în
situaţiile normale de sejur, prevenirea şi lupta împo-
triva imigraţiei clandestine sau a traficului de persoane.
În acest scop, Consiliul şi Parlamentul vor adopta
diverse măsuri, de exemplu, privitor la condiţiile ce
trebuie îndeplinite pentru a emigra în statele membre
sau drepturile emigranţilor. Uniunea va putea, de ase-
menea, adopta măsuri pentru a susţine eforturile state-
lor membre în materie de integrare a resortisanţilor din
ţări terţe.
Toate aceste politici vor fi îndeplinite respectând
principiul solidarităţii, inclusiv a celei financiare,
care este înscris în proiectul de Constituţie.
Legitimitatea democratică va fi consolidată în mod
114

considerabil. Astfel, în tratatele actuale, Parlamentul O Uniune
European este consultat doar, în timp ce în proiectul de solidară.
Constituţie toate măsurile sunt adoptate de Parlamentul Caracterul
European şi de Consiliu. O altă schimbare importantă democratic
priveşte Curtea de Justiţie, care va exercita un control al proce-
jurisdicţional asupra tuturor actelor adoptate. Comisia durilor
va fi singura sursă a iniţiativei legislative şi va exercita
şi atribuţia de gardian al tratatelor.
Cum este deja prevăzut în prezent, Uniunea va Cooperarea
continua să acţioneze în domeniul cooperării judiciare judiciară în
în materie civilă, cu condiţia existenţei unor probleme materie
cu relevanţă transnaţională. Spre deosebire de tratatele civilă
deja existente, proiectul de Constituţie conferă
Consiliului şi Parlamentului competenţa de a adopta
legile sau legile cadru pentru a asigura un nivel ridicat
al accesului la justiţie.
Potrivit dispoziţiilor tratatelor actuale, Uniunea Cooperarea
putea deja să acţioneze în domeniul cooperării de în domeniile
poliţie şi judiciare în materie penală. Insă acest dome- poliţiei şi
niu (ca şi politica externă şi de securitate comună) este justiţiei în
tratat de o parte separată a Tratatului Uniunii Euro- materie
pene, numită „cel de-al treilea pilon”, şi caracterizată penală
de o metodă de adoptare a deciziilor numită „decizie
interguvernamentală”. Proiectul de Constituţie ino-
vează în acest domeniu, căci a abrogat al treilea pilon
pentru a reuni într-o singură structură toate politicile
Uniunii, a aplica proceduri mai democratice, eficiente
şi transparente. Un grup de state membre (un sfert)
poate prezenta, astfel, o iniţiativă cu acelaşi temei ca şi
Comisia. Dreptul la veto este abandonat aproape total
în favoarea regulii majorităţii calificate; Parlamentul
colegiferează împreună cu Consiliul şi regulile adop-
tate sunt supuse controlului Curţii de Justiţie.
Parlamentul European şi Consiliul vor putea Sancţiuni
stabili definiţii şi sancţiuni comune pentru o serie de comune
crime transnaţionale grave enumerate în proiectul de împotriva
Constituţie. Este vorba de delicte şi crime de o deose- crimelor
115

bită gravitate, precum terorismul, traficul de droguri, transnaţio-
traficul de persoane, rasismul şi xenofobia, pedofilia, nale
infracţiunile împotriva mediului înconjurător.
Graţie prevederilor proiectului de Constituţie, Un viitor
Uniunea va putea, de asemenea, adopta legi cadru în Parchet
materie de procedură penală, privind drepturile victi- European
melor şi drepturile persoanelor în cadrul desfăşurării pentru
sale. Mecanismele cooperării judiciare deja existente urmărirea
între statele membre, precum Eurojust, vor fi conso- autorilor
lidate, iar Consiliul va putea decide în viitor crearea crimelor
unui Parchet European pentru cercetarea şi urmărirea transna-
autorilor şi complicilor la crime grave cu caracter ţionale
transnaţional. Această decizie va fi luată cu unani-
mitate de voturi de către statele membre.
În ceea ce priveşte cooperarea în materie de Cooperarea
poliţie, Oficiul european al poliţiei – Europol – oferă o în materie
structură de dezvoltare a cooperării între statele mem- de poliţie
bre în domeniile prevenirii şi luptei împotriva formelor
grave de crimă organizată la nivel internaţional.
Proiectul de Constituţie prevede că Europol va fi supus
atât controlului Parlamentului European, cât şi celui al
parlamentelor naţionale.
ALTE POLITICI ALE UNIUNII:

CONTRIBUŢIA CONSTITUŢIEI
Convenţia a acordat o atenţie deosebită reformei Reforma
anumitor politici, cum ar fi politica externă şi de secu- anumitor
ritate comună, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, politici ale
uniunea economică şi monetară. În schimb, alte politici Uniunii
duse de Uniune nu au făcut obiectul unor modificări
importante.
O atenţie particulară a fost rezervată menţinerii Coerenţa
coerenţei activităţii Uniunii cu ajutorul dispoziţiilor activităţii
care asigură luarea în calcul a obiectivelor de ansamblu Uniunii
– în special a egalităţii între sexe, mediului înconju-
rător, protecţiei consumatorilor – în definirea şi imple-
mentarea fiecărei politici specifice în parte.
116

Proiectul de Constituţie introduce noi temeiuri Noi
juridice, care permit Uniunii să intervină în caz de posibilităţi
nevoie în domenii precum sănătatea publică, pentru a de acţiune în
face faţă problemelor comune privind securitatea cetă- anumite
ţenilor (cum ar fi SARS, bio-terorismul); energia, domenii
pentru a favoriza accesul şi continuitatea serviciului
public, continuitatea, siguranţa aprovizionării, dezvol-
tarea energiilor reciclabile şi economiei de energie;
protecţia civilă, pentru a sprijini statele membre să facă
faţă catastrofelor de origine naturală şi umană; sportul,
pentru a-i dezvolta dimensiunea educativă şi coordona
eforturile de luptă împotriva dopajului.
INTRAREA ÎN VIGOARE ŞI REVIZUIREA

CONSTITUŢIEI
Intrarea în vigoare a Constituţiei
Tratatul constituţional pleacă de la principiul rati- Intrarea în
ficării sale de către toate statele membre. Dacă după vigoare a
doi ani de la semnarea sa, doar patru cincimi din statele Constituţiei
membre l-au ratificat, Consiliul European va examina
această problemă.
Revizuirea ulterioară a Constituţiei

În mod normal, revizuirile vor fi pregătite de o Revizuirea
Convenţie, cu excepţia cazului în care au un impact Constituţiei:
limitat. Convenţia trebuie să adopte prin consens o consacrarea
recomandare adresată Conferinţei interguvernamentale, metodei
care va fixa de comun acord propunerile de modificare. Convenţiei
Aceste modificări nu vor intra însă în vigoare decât
după ce au fost ratificate de toate statele membre în
conformitate cu regulile constituţionale proprii.
CE SE VA ÎNTÂMPLA DUPĂ CONVENŢIE?

Domnul Giscard d’Estaing a prezentat Consiliu-
lui European reunit la Salonic, între 19 şi 20 iunie 2003,
proiectul de Constituţie elaborat de către Convenţie.
117

Prezentarea acestui proiect marchează sfârşitul Următoarea
misiunii încredinţate Convenţiei. Cu toate acestea, Conferinţă
Consiliul European a apreciat că mai trebuie realizată o Interguver-
muncă de natură pur tehnică în ceea ce priveşte partea namentală
a treia a proiectului de Constituţie, privitoare la va lua decizia
politicile Uniunii. Această misiune ar trebui îndeplinită finală asupra
până cel târziu la 15 iulie. Constituţiei.
Pe baza acestui proiect de Constituţie prezentat
Convenţiei, Conferinţa Interguvernamentală (CIG) şi-a
început lucrările în octombrie 2003.
Această Conferinţă Interguvernamentală, care va
lua decizia finală, va reuni reprezentanţi ai guvernelor
celor 15 state membre actuale ale Uniunii şi ai celor
10 state care vor adera în 2004 (cele trei state
candidate – România, Bulgaria, Turcia – vor avea
statut de observator). Comisia va participa la lucrările
CIG şi Parlamentul European îi va fi asociat.
Conferinţa Interguvernamentală îşi va închide
lucrările în cel mai scurt timp posibil; obiectivul este
de a termina înainte de alegerile pentru Parlamentul
European, prevăzute la 15 iunie 2004. Constituţia va
trebui semnată înainte de 1 mai 2004, data aderării
celor 10 noi state membre.
118

CAPITOLUL VI
ORGANIZAŢIA TRATATULUI
ATLANTICULUI DE NORD (NATO)
Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949,

creând o alianţă de 12 state independente (Belgia, Franţa, Luxemburg,
Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia,
Portugalia, SUA şi Canada), decise să-şi asigure apărarea reciprocă şi
colectivă.51
1. Obiectivele NATO
Obiectivul prim al Alianţei Nord-Atlantice este asigurarea
libertăţii şi securităţii statelor membre; atingerea acestui obiectiv se
realizează prin mijloace atât politice, cât şi militare, asigurându-se
respectul Actului constitutiv al Organizaţiei, cât şi al Cartei Naţiunilor
Unite. De altfel, Tratatul Nord-Atlantic însuşi îşi găseşte sursa
constituirii sale legale în articolul 51 al Cartei ONU, care face referire
la dreptul inalienabil al statelor independente la apărare individuală
sau colectivă.
Poziţia centrală pe care o ocupă art. 5 în planul apărării (con-
form acestui articol, un atac împotriva unuia dintre statele membre
este considerat un atac împotriva tuturor) este consolidată de existenţa
altor prevederi extrem de importante: voinţa statelor semnatare de „a
trăi în pace cu toate popoarele”, de a le „salvgarda libertatea, moşte-
nirea comună şi civilizaţia, pe baza principiilor democraţiei, a liber-
tăţilor individuale şi a supremaţiei dreptului” (după cum se
menţionează în Preambul), de a „contribui la dezvoltarea relaţiilor
internaţionale paşnice şi prieteneşti, întărind propriile lor instituţii
libere, asigurând o mai bună înţelegere a principiilor pe care sunt
clădite aceste instituţii şi dezvoltând condiţiile propice asigurării
________________
51
A se vedea şi Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizaţii europene şi
euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 52-62.
119

stabilităţii şi bunăstării, făcând eforturi pentru a elimina orice opoziţie
în relaţiile lor economice internaţionale şi încurajând colaborarea
economică între fiecare parte şi între toate deopotrivă.” (art.2)
Ideea de apărare comună şi de promovare şi slujire a unor
interese securitare comune transpare şi din art.4 al Tratatului de la
Washington: „Părţile se vor consulta de fiecare dată atunci când, după
părerea uneia dintre ele, integritatea teritorială, interdependenţa
politică sau securitatea uneia dintre părţi este ameninţată”.
Vocaţia NATO o constituie, aşadar, protejarea democraţiei şi a
drepturilor omului şi asigurarea supremaţiei dreptului.
De asemenea, Alianţa joacă un rol-cheie în domeniul gestionării
crizelor, contribuind la prevenirea conflictelor prin luarea măsurilor
adecvate atunci când există consensul membrilor în acest sens.
În perioada „războiului rece”, Organizaţia Tratatului Atlanticului
de Nord a avut o contribuţie majoră şi incontestabilă la menţinerea
stării de non-război şi la edificarea păcii.
Prin strategii şi amplasări de forţe, prin tendinţa către echilibru
în domeniul armelor convenţionale sau printr-o extraordinară flexibi-
litate intelectuală, Alianţa a contribuit la depăşirea fără confruntări
armate a unor situaţii tensionate între două blocuri reprezentând valori
şi principii diferite şi dispunând de capacităţi militare semnificative.
Răspunzând unei situaţii dramatice generate de tendinţele expan-
sioniste ale colosului sovietic, crearea Organizaţiei Nord-Atlantice a
constituit punerea în funcţiune a unei alianţe militare unice în istorie
prin durată, prin structurile sale militare şi politice originale, prin
diferenţele (de mărime şi de resurse) dintre aliaţi, prin sistemul
instituţional instituit şi, nu în ultimul rând, prin respectarea
suveranităţii şi independenţei membrilor săi (fiind o organizaţie de
cooperare interguvernamentală, apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică
nu antrenează modificări în planul suveranităţilor statale, membrii săi
păstrându-şi drepturile de a-şi asuma responsabilităţi suverane în
domeniul apărării).
După încheierea „războiului rece”, întrebarea care s-a conturat
în legătură cu NATO a fost dacă Organizaţia continuă să mai aibă
o raţiune de a fi şi misiuni de îndeplinit într-un mediu securitar
complet nou.
120

Răspunzând acestei provocări cu aceeaşi lipsă de rigiditate
intelectuală care i-a asigurat succesul timp de patru decenii, Alianţa
şi-a impus o restructurare care să-i permită o contribuţie cât mai
eficientă la elaborarea structurilor de securitate de cooperare pentru
întreaga Europă; puterea sa de a se adapta la evoluţiile politice,
strategice şi tehnice i-a permis modificarea conceptelor sale strategice
şi politice şi corelarea acestora cu noile realităţi internaţionale.
La începutul anilor ’90, s-a luat decizia creării unei „noi”
Alianţe. Principalele elemente ale acestei decizii erau: deschiderea
Alianţei către noi membri, lansarea de noi parteneriate cu state
nemembre, restructurarea aranjamentelor interne ale NATO, construi-
rea unei Identităţi europene de securitate şi apărare mai puternice,
acceptarea de noi misiuni, precum menţinerea păcii în regiuni aflate în
conflict, punerea la punct a unor iniţiative de nonproliferare a armelor
de distrugere în masă.
Încrederea de care s-a bucurat şi continuă să se bucure
Organizaţia este dovedită şi de aderările care au avut loc după 1949.
Alte patru state europene se alătură Alianţei între 1952 şi 1982
(Grecia, Turcia, Republica Federală Germania, Spania).
Prăbuşirea comunismului, însoţită de o nouă realitate geopolitică
şi strategică, a determinat Alianţa să-şi deschidă de două ori porţile
către fostele state comuniste. La 12 martie 1999, Republica Cehă,
Ungaria şi Polonia au fost primite în sânul Alianţei, iar în noiembrie
2002, alte şapte state europene au primit invitaţia de aderare: Bulgaria,
România, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia şi Slovacia. În urma
celor două „valuri” de aderare, numărul membrilor NATO se ridică la 26.
3. NATO şi mediul securitar post „război rece”

Căderea „Cortinei de Fier” a antrenat schimbări profunde în
relaţiile Est-Vest şi, implicit, transformarea radicală a mediului de
securitate.
Declaraţia de la Londra, din 1990, constituie momentul consa-
crării noilor realităţi în relaţiile partenerilor euroatlantici cu Uniunea
Sovietică şi fostele state comuniste şi pune bazele viitoarei lor coope-
rări, care va fi dezvoltată nu doar în cadrul NATO, ci şi al OSCE.
Priorităţile NATO în anii ’90 s-au orientat spre deschiderea
Alianţei către noi parteneri, extinderea sa ca parte a procesului mai
larg de sporire a integrării componentei europene şi, nu în ultimul
rând, restructurarea aranjamentelor interne. De asemenea, Alianţa şi-a
121

lărgit sfera de interes prin ceea ce a fost denumit „a treia dimensiune”
a NATO.
Abordarea cooperativă a securităţii a orientat Alianţa către relaţii
cu state nemembre prin intermediul diverselor parteneriate: Consiliul
de Parteneriat euroatlantic, Parteneriatul pentru Pace, Consiliul perma-
nent NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina, Dialogul Mediteraneean.
Consiliul de Parteneriat Euroatlantic
Cadru multilateral de cooperare, Consiliul constituie instanţa în
cadrul căreia Aliaţii şi Partenerii se consultă asupra unei problematici
vaste, mergând de la gestionarea crizelor, menţinerea păcii şi a secu-
rităţii, controlul armamentelor, la cooperarea ştiinţifică şi nonpro-
liferarea armelor de distrugere în masă.
Consiliul, creat în 1997, succede Consiliului de Cooperare Nord-
Atlantic. El constă în întâlniri periodice la nivel de ambasadori şi
miniştri de Externe şi ai Apărării.
Parteneriatul pentru Pace
Creat în 1994, Parteneriatul pentru Pace are drept obiectiv
consolidarea stabilităţii şi a securităţii în întreaga Europă. El urmăreşte
sporirea capacităţilor Alianţei şi ale statelor partenere de a coopera în
cadrul operaţiunilor comune. Parteneriatul se bazează pe o cooperare
practică, adaptată nevoilor proprii fiecărui stat.
În cadrul Parteneriatului pentru Pace, NATO îşi asumă rolul
consultărilor cu fiecare dintre statele partenere în cazul unei potenţiale
ameninţări la adresa integrităţii lor teritoriale, independenţei politice
sau securităţii lor.
Consiliul permanent NATO-Rusia
Considerând Rusia un actor de maximă importanţă în peisajul
securităţii internaţionale, NATO i-a propus, în 1996, dezvoltarea unui
nou tip de relaţii de cooperare. Această cooperare s-a concretizat în
1997 prin semnarea „Actului fondator asupra relaţiilor mutuale,
cooperării şi securităţii între NATO şi Federaţia Rusă” şi prin crearea
Consiliului permanent NATO-Rusia. Constând în întâlniri periodice la
diferite niveluri, Consiliul permite abordarea unor probleme de interes
comun: menţinerea păcii, securitatea nucleară, conversia industriei de
apărare, controlul armamentelor, cooperarea militară, protecţia mediului.
În 1999, ca urmare a campaniei aeriene lansate de NATO în
contextul conflictului din Kosovo, Rusia şi-a suspendat relaţiile cu
122

NATO. Vizita fostului Secretar General al NATO, Lord Robertson, la
Moscova (februarie 2000) a reprezentat relansarea acestei cooperări.
În urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, Consiliul a decis
o cooperare constructivă în interiorul unui cadru securitar larg, în care
lupta împotriva terorismului şi prevenirea proliferării armelor de
distrugere în masă constituie elemente extrem de importante.
Comisia NATO-Ucraina
Devenită independentă în 1991, Ucraina a început să dezvolte
foarte repede relaţii cu Organizaţia Nord-Atlantică, devenind membru
al Parteneriatului pentru Pace în 1994 şi fiind unul dintre fondatorii
Consiliului de Parteneriat Euroatlantic. Recunoscându-se rolul major
pe care Ucraina îl joacă în geopolitica europeană, s-a adoptat, în 1997,
„Carta pentru un Parteneriat Distinctiv între NATO şi Ucraina”,
implementarea acesteia, cât şi găsirea de noi modalităţi de cooperare
fiind încredinţate Comisiei NATO-Ucraina. Comisia NATO-Ucraina
s-a reunit pentru prima dată în anul 2000, la Kiev.
Dialogul Mediteraneean
În 1995, NATO a invitat şase state mediteraneene (Egipt, Israel,
Iordania, Maroc, Mauritania, Tunisia) să participe la un Dialog, menit
să contribuie la instaurarea de bune relaţii şi favorizarea unei mai bune
cooperări reciproce în întreaga regiune mediteraneeană, precum şi la
întărirea securităţii şi stabilităţii. Celor şase state li s-a adăugat, în
februarie 2000, Algeria.
Din punct de vedere conceptual, Dialogul poate fi definit ca un
instrument esenţial de susţinere a strategiei globale de parteneriat,
dialog şi cooperare promovate de Alianţă.
La summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, s-a adoptat un set
de măsuri vizând consolidarea dimensiunii politice şi practice a
Dialogului mediteraneean.
Restructurarea aranjamentelor interne ale NATO
Modelarea şi adaptarea Alianţei în noul context post „război
rece” a antrenat restructurarea forţelor militare şi a dispoziţiilor de
conducere, precum şi introducerea unor noi concepte.
Efectivele militare în statele membre au fost reduse şi s-au
constituit corpuri de armată uşoare şi capabile de o intervenţie rapidă
şi eficientă. De asemenea, numărul cartierelor generale ale NATO a
fost redus cu două treimi (din cele şaizeci şi cinci au mai rămas
aproximativ 20).
123

Tot în acest context s-a dezvoltat şi conceptul de „Grupuri de
forţe interarme multinaţionale” (GFIM), Alianţa prevăzând structuri
de forţe susceptibile de a fi adaptate pentru a face faţă diferitelor tipuri
de misiuni.
Iniţiativa NATO pentru Europa de Sud-Est
Stabilitatea şi securitatea Europei de Sud-Est şi consolidarea
cooperării între statele din regiune sunt promovate prin intermediul
Iniţiativei pentru Europa de Sud-Est, adoptată la summit-ul de la
Washington, din 1999.
La baza acestei Iniţiative se regăsesc patru elemente fundamen-
tale: Forumul consultativ pe probleme de securitate în Europa de Sud-
Est, Grupul de lucru ad-hoc în domeniul cooperării regionale, instru-
mentele de lucru ale Parteneriatului pentru Pace şi programele-ţintă pe
probleme de securitate pentru ţările din regiune.
Consolidarea dimensiunii europene
Diferenţele de capacităţi între SUA şi partenerii săi europeni au
determinat Alianţa să susţină, începând din 1994, dezvoltarea unei
Identităţi europene de securitate şi de apărare, în strânsă colaborare cu
Uniunea Europei Occidentale. Ideea care a stat la baza creării acestei
Identităţi europene este, pe de o parte, de a da statelor de pe bătrânul
continent posibilitatea de a-şi asuma responsabilitatea propriei secu-
rităţi şi, pe de altă parte, consolidarea unei relaţii transatlantice mai
echilibrate şi mai puternice.
Decizia UE, la Consiliul European de la Helsinki, din 1999, de a
crea o Forţă de Reacţie Rapidă, care ar trebui să devină operaţională în
2003, pe de o parte, şi crearea unei Forţe de Reacţie a NATO, în urma
summit-ului de la Praga, din 2002, pe de altă parte, au creat senzaţia
unei suprapuneri sau, mai mult, a unei concurenţe între cele două
structuri. Obiectivele şi aria de intervenţie ale celor două Forţe fiind
însă diferite, se poate vorbi mai degrabă de o complementaritate a
acestora. În plus, Uniunea Europeana nu şi-a dezvoltat suficient
capacităţile militare, nefiind pregătită, în momentul de faţă, să dea un
răspuns rapid şi eficient unor provocări securitare majore.
Toate aceste demersuri, împreună cu încercarea de a constitui, la
nivel european, o Politică de Securitate şi Apărare Comună funcţio-
nală, pot fi înţelese drept tentative de reechilibrare a rolurilor şi
responsabilităţilor între Europa şi SUA în acest domeniu.
124

În decembrie 2002 a fost consacrată baza oficială a cooperării
între NATO şi UE privind gestiunea crizelor şi prevenirea conflictelor.
Această cooperare permite operaţiuni dirijate de UE cu ajutorul
resurselor şi capacităţilor NATO.
A „treia dimensiune” a NATO
În ultimii ani, dincolo de orientările sale principale vizând
cooperarea în domeniul securităţii şi al politicii de apărare, NATO şi-a
extins centrul de interes şi către cooperarea privind planurile civile de
urgenţă, sectorul ştiinţific şi chestiunile legate de mediu. Dacă proble-
mele de securitate şi politică de apărare constituiau prima şi a doua
„dimensiune” a Alianţei, noile sectoare au fost desemnate drept „a
treia dimensiune” a acesteia.
Conceptul strategic al Alianţei
Abordările politice şi militare ale NATO sunt redate de Concep-
tul strategic al Alianţei, definit pentru prima dată în 1991, la summit-ul
de la Roma.
În 1997, la summit-ul de la Madrid, membrii NATO au propus
reexaminarea Conceptului strategic al Alianţei, iar la Washington, ‚în
1999, au aprobat un nou Concept strategic, care să-i confere Alianţei
un instrument cu ajutorul căruia să poată face faţă noilor provocări şi
perspectivelor securitare în secolul XXI şi care să o ghideze în
evoluţia sa politică şi militară viitoare. Acesta porneşte de la premisa
că NATO trebuie să salvgardeze interesele comune de securitate într-un
mediu aflat în continuă schimbare, să menţină apărarea colectivă, să
consolideze relaţia transatlantică şi să asigure un echilibru care să
permită Aliaţilor europeni să-şi asume o mai mare responsabilitate.
Mai mult, Alianţa trebuie să conserve voinţa politică şi mijloacele
militare pe care le presupun diferitele acţiuni.
Noul Concept strategic descrie natura şi obiectivele NATO, ca şi
misiunile de securitate fundamentale ale acesteia, identifică elemen-
tele centrale ale noului mediu securitar şi componentele perspectivei
sale globale de securitate şi furnizează orientările în vederea conti-
nuării adaptării forţelor sale militare.
Realităţile internaţionale conturate după 11 septembrie 2001 au
determinat o regândire a rolului NATO în arhitectura securitară. Dacă
în perioada „războiului rece”, orientarea predominantă a NATO era
către Europa, provocările actuale sunt mult mai diverse şi mai înde-
părtate geografic. Deşi părerile privind „mondializarea” NATO sunt
125

încă diverse, este evident că ameninţările majore la adresa securităţii
nu se mai circumscriu exclusiv spaţiului european. În această logică,
la summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, Aliaţii au evidenţiat
necesitatea ca NATO să dispună de capacitatea de a desfăşura forţe
capabile de a interveni în orice zonă şi de a susţine operaţii la mare
distanţă, inclusiv în medii în care poate fi pusă în situaţia de a se
confrunta cu arme biologice, chimice şi nucleare. Astfel, Angajamen-
tul de capacităţi adoptat la Praga şi crearea Forţei de Reacţie a NATO
(NRF) – lansată oficial pe 15 octombrie 2003 – vor permite Alianţei
să facă faţă noilor ameninţări şi riscuri şi, în acelaşi timp, să contribuie
la promovarea interoperabilităţii între forţele sale europene şi cele
americane. De asemenea, prin crearea NRF se urmăreşte sporirea
capacităţii NATO de a răspunde diferitelor provocări prin implicarea
sa în acţiuni propriu-zise şi nu doar în faza post-conflict.
În contextul acestui nou peisaj securitar, la summit-ul de la
Praga, din noiembrie 2002, a fost enunţat un nou concept militar de
apărare împotriva terorismului. Potrivit acestuia, NATO trebuie să fie
în măsură să reprime şi să învingă terorismul şi să asigure protecţia
împotriva acestuia, peste tot unde interesele Aliaţilor o cer. Problema
armelor de distrugere în masă a constituit un alt subiect de discuţie,
convenindu-se, în acest sens, numeroase măsuri menite să contribuie
la reducerea riscurilor (ameliorarea capacităţilor de detecţie, echiparea
forţelor NATO cu sisteme de protecţie mai performante, susţinerea
autorităţilor civile în caz de urgenţă).
Tot la Praga s-a decis reforma structurilor de conducere a NATO
în vederea îmbunătăţirii rapidităţii şi desfăşurării forţelor.
Complexitatea mediului securitar internaţional şi determinarea
lui multiplă (securitatea este influenţată de factori economici, politici,
sociali, de mediu, precum şi de aspecte ce ţin de apărare) au deter-
minat Alianţa Nord-Atlantică să propună un cadru fundamentat pe trei
elemente principale: dialogul, cooperarea şi menţinerea unui potenţial
comun de apărare.
4. Structurile NATO
Pentru a-şi putea îndeplini rolul său fundamental de prezervare a
libertăţii şi securităţii statelor membre, NATO este dotat cu o dublă
structură – militară şi civilă, între cele două „componente” existând o
strânsă cooperare.
126

4.1. Structura civilă
Consiliul Atlanticului de Nord (NAC) este organul decizional al
Organizaţiei şi singurul său organ a cărui existenţă este expres
afirmată de Tratatul de la Washington.
Fiecare ţară membră este reprezentată în Consiliul Atlanticului
de Nord de un ambasador sau un reprezentant permanent, asistat de o
delegaţie naţională alcătuită din consilieri şi funcţionari care participă
la reuniunile diferitelor comitete ale NATO.
Deciziile Consiliului se adoptă prin consens şi ele reprezintă
voinţa colectivă a statelor membre.
În mod normal, membrii Consiliului se reunesc o dată pe
săptămână, iar lucrările sale sunt prezidate de Secretarul General al
NATO (sau de adjunctul acestuia).
Sediul NAC se află la Bruxelles (ca şi Cartierul general al
Organizaţiei).
Activitatea Consiliului Atlanticului de Nord şi a comitetelor sale
(Tratatul conferă Consiliului dreptul de a crea organe subsidiare) este
susţinută de un Secretariat Internaţional. Acesta este format din
cetăţeni ai statelor membre, care sunt fie recrutaţi în mod direct de
organizaţie, fie detaşaţi de guvernele naţionale pentru 3-4 ani. Mem-
brii Secretariatului Internaţional se subordonează Secretarului General
al Alianţei şi servesc interesele acesteia pe toată durata mandatului lor.
Secretariatul Internaţional are în compunere: Biroul Secretarului
General, Departamentele operative52, Biroul Administrativ şi Biroul
Inspectorului Financiar. În fruntea fiecărui departament se găseşte un
Secretar General-Adjunct.
Secretarul General este însărcinat să promoveze şi să conducă
procesul de consultări şi luare a deciziilor în cadrul Alianţei. El îşi
asumă şi funcţia de preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al
Comitetului pentru Planificarea Apărării şi Comitetului pentru Planifi-
carea Nucleară. Misiunea Secretarului General include şi posibilitatea
ca acesta să ceară dezbaterea anumitor teme, în vederea adoptării unei
decizii. De asemenea, el este abilitat să-şi folosească bunele oficii în
________________
52
Sunt cinci astfel de Departamente operative: Departamentul pentru
Probleme Politice, Departamentul pentru Planificarea Politicii de Apărare,
Departamentul pentru Sprijinirea Apărării, Departamentul pentru Infrastruc-
tură, Logistică şi Planificare pentru Situaţii de Urgenţă Civilă şi Departa-
mentul pentru Probleme Ştiinţifice şi de Mediu.
127

caz de diferende între ţările membre. El este însărcinat şi cu
conducerea Secretariatului Internaţional şi este principalul purtător de
cuvânt al Alianţei în relaţiile cu guvernele şi cu mass-media.
4.2. Structura militară

Comitetul Militar este alcătuit din ofiţeri superiori din ţările
membre detaşaţi la sediul din Bruxelles al Alianţei. Rolul său vizează,
în principal, consiliere şi recomandări (adresate autorităţilor politice
ale NATO) în domeniul militar. De asemenea, el contribuie la
elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianţei.
Comitetul Militar se întruneşte săptămânal (Consiliul Atlanticului
de Nord se reuneşte în fiecare miercuri, iar reprezentanţii Comitetului
Militar se întâlnesc joia, pentru a putea aplica în cel mai scurt timp
deciziile acestuia).
Preşedintele Comitetului Militar este ales de Şefii de Stat major
şi are un mandat de trei ani.
Statul Major Militar Internaţional sprijină activitatea Comite-
tului Militar; această structură este alcătuită din personalul militar
detaşat de fiecare stat membru şi din personal administrativ civil. În
fruntea sa se află un director cu rang de general cu trei stele, numit de
către ţările membre la propunerea Comitetului Militar. În subordinea
acestuia se află cei doi Comandanţi Strategici – Comandantul
Suprem al Forţelor Aliate din Europa (SACEUR), cu sediul la
Shape, în Belgia, şi Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din
zona Atlanticului (SACLANT), cu sediul la Norfolk, în SUA –,
precum şi Grupul de Planificare Regională Canada-US (CUSRPG),
cu sediul la Arlington, în SUA.
Adunarea Atlanticului de Nord (NAA)
Importanţa pe care Alianţa o acordă dialogului politic între
reprezentanţii direcţi ai cetăţenilor din statele membre se concreti-
zează şi prin constituirea, în 1995, a Adunării Parlamentare (iniţial
denumită Adunarea Nord-Atlantică). Membrii Adunării sunt numiţi de
către şi din rândul parlamentelor statelor membre, urmând procedurile
naţionale şi în funcţie de ponderea pe care partidul politic din care fac
parte o are în parlamentul respectiv.
Misiunea principală a Adunării vizează dezbateri pe teme de
interes comun şi apropierea diferitelor opinii exprimate în cadrul
acestei instituţii.
128

NAA se reuneşte în sesiune plenară de două ori pe an în capitala
unei ţări membre, la invitaţia parlamentului acesteia. Adunarea
Atlanticului de Nord este structurată în cinci comisii: Comisia politică,
Comisia de apărare şi securitate, Comisia economică, Comisia
ştiinţifică şi tehnică şi Comisia pentru probleme civile.
Iniţiativa Rose-Roth53, lansată în 1990, asigură coordonarea
relaţiilor Adunării Atlanticului de Nord cu structurile parlamentare ale
statelor din Europa Centrală şi de Est. Există o triplă dimensiune a
acestei Iniţiative: participarea cât mai activă a parlamentelor din
spaţiul central şi est-european la întrunirile Adunării, susţinerea unor
seminarii Rose-Roth pe teme de interes comun pentru ambele părţi,
sprijinul acordat formării profesionale a personalului care lucrează pe
lângă parlamente.
Rolul Adunării Atlanticului de Nord în elaborarea politicii
Alianţei Nord-Atlantice, deşi indirect, este indiscutabil, recomandările
şi rezoluţiile sale fiind transmise guvernelor şi parlamentelor
naţionale, precum şi Secretariatului General al NATO.
5. România şi NATO
Unul dintre obiectivele prioritare ale politicii externe şi interne a
României îl constituie aderarea la NATO.
România a adresat formal cererea de aderare la Alianţa Nord-
Atlantică în 1993. De atunci şi până în prezent, România a participat
la diferite programe, iniţiative şi acţiuni ale Organizaţiei. Primul pas
concret în acest sens a fost participarea României la Parteneriatul
pentru Pace, încă din 1994.
În plan intern, România a demarat procesul de reformă a
sistemului de apărare, a lansat Planul anual de pregătire pentru
aderare (în cadrul mai larg definit de Planul de acţiune în vederea
admiterii de noi membri, elaborat de NATO în 1999) şi, în urma
summit-ului de la Praga (21-22 noiembrie 2002), a elaborat un
calendar pentru finalizarea reformelor.
După cum am arătat, România a fost invitată să adere la NATO
în noiembrie 2002. În prezent, s-a încheiat procedura de ratificare,
în ţările membre ale NATO, a Protocolului de aderare a României la
NATO; ţara noastră va deveni membră, la 2 aprilie 2004.
________________
53
A fost denumită astfel după numele inspiratorilor săi, politicienii
americani Charlie Rose şi Bill Roth.
129

ANEXĂ
Etape ale procesului de aderare la NATO

- solicitarea aderării;
- adresarea invitaţiei oficiale de a adera din partea Alianţei;
- trimiterea scrisorii de intenţie care să confirme interesul,
voinţa şi capacitatea statului respectiv de a-şi asuma obligaţiile ce
decurg din statutul de membru;
- semnarea Protocoalelor de aderare de către statele aliate şi
ratificarea acestora;
- aderarea cu drepturi depline la Alianţă.
130

CAPITOLUL VII
UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE (UEO)
1. Prezentare generală
Uniunea Europei Occidentale s-a născut din Tratatul de coope-
rare în materie economică, socială şi culturală şi de apărare colectivă
legitimă, semnat la Bruxelles la 17 martie 1948, amendat şi completat
de Protocolul semnat la Paris la 23 octombrie 1954.
Semnat, în mare parte, ca reacţie la controlul fostei Uniuni
Sovietice asupra statelor din Europa Centrală şi de Est, Tratatul con-
stituie prima încercare de concretizare a idealurilor mişcărilor euro-
pene. Elementul fundamental al Tratatului îl reprezintă angajamentul
statelor semnatare54 de a se apăra reciproc dacă unul dintre ele ar fi
victima unei agresiuni armate în Europa.
O dată cu înfiinţarea, în 1949, a Alianţei Atlanticului de Nord,
exercitarea atribuţiilor militare ale Organizaţiei Tratatului de la
Bruxelles au fost transferate în competenţa NATO. În octombrie 1954
s-au semnat, la Paris, acordurile prin care organizaţia s-a extins prin
aderarea Republicii Federale Germania şi Italiei. Din acelaşi an,
Organizaţia a adoptat denumirea de Uniunea Europei Occidentale.55
În Preambulul Tratatului de la Bruxelles modificat, statele
membre enunţă principalele obiective ale Organizaţiei:
- constituirea, în Europa occidentală, a unei baze solide în
vederea reconstrucţiei economiei europene;
- ajutorul reciproc pentru a se opune oricărei politici de agresiune;
- promovarea unităţii şi încurajarea integrării progresive a Europei.
Până la începutul anilor ’80, UEO a contribuit la favorizarea
concertării şi cooperării în Europa occidentală .
________________
54
Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie.
55
A se vedea şi Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizaţii europene şi
euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 47-51.
131

Anii ’80 au relansat dezbaterea asupra securităţii europene.
Reuniunea comună a miniştrilor afacerilor externe şi ai apărării din
26/27 octombrie 1984 a fost încununată de „Declaraţia de la Roma”,
ale cărei obiective sunt, între altele, definirea unei identităţi de secu-
ritate europeană şi armonizarea progresivă a politicilor de apă-
rare din statele membre, recunoscându-se „necesitatea constantă de
a întări securitatea occidentală”, impunând o „mai bună utilizare a
UEO” pentru a contribui „nu doar la securitatea Europei occidentale,
dar şi la ameliorarea apărării comune a ansamblului ţărilor Alianţei
Atlantice”.
În cadrul Consiliul UEO de la Haga, din octombrie 1997, s-a
adoptat Platforma intereselor europene în materie de securitate;
prin acest document, statele membre îşi afirmau hotărârea de a conso-
lida componenta europeană a Alianţei Nord-Atlantice, oferind, în acelaşi
timp, o dimensiune de securitate şi apărare pentru o Europă integrată.
Elementele centrale ale Platformei vizează relaţiile dintre UEO
şi NATO, precum şi condiţiile care contribuie la consolidarea rolului
său ca forum de dezbateri periodice în probleme de apărare şi
securitate, cu impact asupra întregului continentul european.
UEO regrupează actualmente patru tipuri de state partici-
pante, urmând un sistem cu geometrie variabilă decis la reuniu-
nea ministerială de la Luxemburg, din mai 1994: 10 membri activi
(Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Belgia, Luxemburg, Grecia,
Spania, Portugalia şi Olanda), 6 membri asociaţi (Turcia, Islanda,
Norvegia, Polonia, Ungaria şi Republica Cehă), 5 observatori (Irlanda,
Austria, Suedia, Finlanda şi Danemarca) şi 7 state cu statut de parte-
neri asociaţi (România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia
şi Slovenia).56
UEO îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu declaraţiile
politice adoptate la Maastricht (10 decembrie 1991) şi cu Declaraţia
de la Petersberg (19 iunie 1992); documentele stabilesc rolul Organi-
zaţiei şi condiţiile de admitere a noi membri, precum şi competenţele
militare ale UEO şi situaţiile în care poate face apel la forţele armate
convenţionale ale statelor membre. Astfel, „unităţile militare ale
statelor membre ale UEO, acţionând sub autoritatea UEO, pot fi folo-
site pentru misiuni umanitare şi de salvare, operaţiuni de menţinere a
păcii şi misiuni cu forţe de luptă pentru gestiunea crizelor, inclusiv
________________
56
Ibidem, p.48
132

pentru impunerea păcii”. Aceste tipuri de misiuni au fost denumite
„Misiuni Petersberg”.
UEO nu dispune de forţe militare proprii; în cazul în care se cere
intervenţia Organizaţiei, aceasta foloseşte infrastructura NATO, cu
acordul Consiliului Atlanticului de Nord. Între cele două organizaţii
au fost convenite aranjamente speciale prin care Alianţa Nord-
Atlantică pune la dispoziţia UEO instrumentele sale militare
(atunci când NATO nu intervine în mod direct).
Articolul J.7 (Tratatul de la Amsterdam) stipulează că: „Uniunea
Europei Occidentale face parte integrantă din dezvoltarea UE, dându-i
acesteia acces la capacitatea sa operaţională… UEO asistă UE în
definirea aspectelor de politică externă şi de securitate comună ce au
legătură cu domeniul apărării… Uniunea Europeană încurajează
stabilirea de relaţii instituţionale tot mai strânse cu UEO în vederea
integrării eventuale a acesteia în UE, dacă Consiliul European va
decide în acest sens… UE va face recurs la UEO pentru elaborarea şi
aplicarea deciziilor şi acţiunilor UE care au implicaţii în domeniul
apărării”.
Începând din 1999, Uniunea Europeană şi-a definit o Politică de
Securitate şi Apărare. Apariţia acesteia a schimbat perspectivele
UEO, majoritatea atribuţiilor sale fiind preluate, după cum s-a
decis în cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000),
de Uniunea Europeană57.
Rolul UEO este astfel considerabil limitat, activitatea sa
principală constând în respectarea obligaţiilor prevăzute în articolele 5
şi 9 ale Tratatului de la Bruxelles (asistenţă mutuală în caz de agre-
siune şi obligaţia prezentării unui raport anual Adunării Parlamentare)
şi urmărirea activităţilor Grupului pentru Armamente al Europei
Occidentale (GAEO, care are rolul de a asigura o concertare a indus-
triilor de armament din ţările membre ale UEO).
Adunarea Parlamentară a UEO rămâne un forum de reflecţie în
materie de securitate la nivel european.
Trebuie însă menţionat faptul că validitatea şi moştenirea
politico-militară a UEO sunt recunoscute de cei care contribuie la
elaborarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare Comune, iar
________________
57
Începând din 2002, Institutul de Studii de Securitate şi Centrul
satelitar de la Torrejon (Spania), iniţial organe subsidiare ale NATO, au
devenit agenţii ale UE.
133

Tratatul de la Bruxelles modificat va păstra un potenţial politic
atâta vreme cât va rămâne în vigoare.
2. Rolul operaţional al UEO

Acţiunile concertate ale UEO în Golf: 1988-1990
În 1987 şi 1988, conflictul dintre Iran şi Irak ameninţa libertatea
de navigaţie prin minarea Golfului Persic. Acţionând în baza art. VIII (3)
din Tratatul de la Bruxelles modificat58, dragorii trimişi de UEO au
contribuit la garantarea liberei circulaţii în apele internaţionale (au
deminat un culoar maritim de 300 de mile). Operaţiunea „Cleensweep”
a constituit prima operaţiune concertată întreprinsă în cadrul UEO.
În timpul Războiului din Golf, statele membre ale UEO au decis
coordonarea acţiunilor lor în vederea facilitării aplicării rezoluţiei 661
a Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi facilitarea cooperării cu alte
state acţionând în regiune (mai ales cu SUA).
După încheierea ostilităţilor, UEO şi-a continuat acţiunea de
coordonare a operaţiunilor de deminare în apele Golfului şi a contribuit
la acţiunile umanitare destinate populaţiei kurde din nordul Irakului.
Operaţiunile UEO în spaţiul ex-iugoslav : 1992-1996

În 1992, alături de trupele NATO, UEO participă cu forţe navale
pentru supravegherea, pe Marea Adriatică, a embargoului impus fostei
Iugoslavii (operaţiunea „Sharp Guard”): Începând din 1993, cele două
Organizaţii au decis crearea unui comandament unic al acţiunii „Sharp
Guard”. UEO a participat cu patru nave şi şase avioane de patrulă
maritimă şi de interceptare de la distanţă.
Tot în 1993 s-a decis acordarea pentru Bulgaria, Ungaria şi
România a unei asistenţe în vederea aplicării sancţiunilor Naţiunilor
Unite pe Dunăre. Această operaţiune a constituit un exemplu de
cooperare concretă între OSCE şi UEO.
Acţiunile din Adriatica s-au încheiat în urma semnării Acor-
durilor de la Dayton (1995).
Administrarea oraşului Mostar (Bosnia-Herţegovina), care trebuia
asigurată de Uniunea Europeană, a fost încredinţată, în 1994, UEO.
________________
58
„La cererea uneia dintre părţi, Consiliul va fi imediat convocat
pentru a permite Înaltelor Părţi Contractante de a se concerta asupra oricărei
situaţii care ar putea constitui o ameninţare la adresa păcii, indiferent de locul
de producere, sau punând în pericol stabilitatea economică”.
134

Acţiunea Organizaţiei a constat în sprijinul acordat croaţilor şi bosnia-
cilor în vederea creării unei forţe poliţieneşti unificate. Mandatul UE
(UEO) s-a încheiat în 1996.
Operaţiuni de gestionare a crizelor: 1997-2001

În 1997, în contextul eforturilor depuse de comunitatea interna-
ţională în Albania, Consiliul UEO a decis trimiterea pe teren a unui
element multinaţional de consiliere în domeniul poliţienesc (EMCP), a
cărui misiune principală au fost consilierea şi formarea instructorilor.
Din 1999, misiunea UEO s-a implicat în criza refugiaţilor din Kosovo.
EMCP şi-a încheiat mandatul în 2001.
Tot în 1999, în cadrul misiunii de asistenţă la deminare în Croaţia
(MADUEO), UEO a furnizat consiliere, sprijin tehnic şi susţinere pentru
formarea unui Centru de acţiune antimină în Croaţia, în domeniul gestio-
nării programelor, planificării şi dezvoltării proiectelor şi al sistemelor de
informare geografică. MADUEO şi-a încheiat activitatea în 2001.
Tot în gama acţiunilor UEO pe teritoriul fostei Iugoslavii se înscrie
şi răspunsul dat de UEO, în 1998, cererii UE de a desfăşura o misiune de
„supraveghere generală a securităţii” în Kosovo. Plasată sub compe-
tenţa Centrului de sateliţi, acţiunea UEO viza iniţial strângerea de
informaţii pentru UE, OSCE şi NATO referitoare la aplicarea Acordurilor
de la Belgrad, din 15/16 octombrie, privind situaţia refugiaţilor şi a per-
soanelor deplasate, precum şi a infrastructurii create în acest scop.
Ulterior, eforturile Centrului de sateliţi au fost îndreptate către punerea la
punct a unui sistem de informaţii geografice (SIG).
3. România şi Uniunea Europei Occidentale

În anul 1992, printr-o scrisoare adresată Secretarului General al
UEO, România îşi manifesta disponibilitatea de a participa la acţiunile
de conlucrare cu ţările din Europa Centrală şi de Est, avute în vedere
de UEO. De asemenea, partea română a avansat propuneri concrete în
vederea unei mai bune cooperări cu această Organizaţie, vizând,
printre altele, realizarea unor „misiuni de informare şi documentare”
ale Secretarului General al UEO în România, stabilirea unui „punct de
legătură” al UEO la Bucureşti, deschiderea unei reprezentanţe
permanente a UEO în România, constituirea unui mecanism de con-
sultări bilaterale permanente România-UEO etc.
În 1994, România a devenit partener asociat al UEO, abordările
şi raporturile sale în relaţia cu UEO fiind integrate în cadrul mai larg al
politicii externe româneşti de integrare europeană şi euroatlantică.
135

CAPITOLUL VIII
ALTE ORGANIZAŢII REGIONALE
1. Cooperarea Economică la Marea Neagră (CEMN)
La 25 iunie 1992, Albania, Armenia, Azerbadjan, Bulgaria,

Georgia, Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina au
semnat Declaraţia la vârf a Cooperării la Marea Neagră.
CEMN îşi propune să acţioneze, în spiritul prieteniei, al bunei
vecinătăţi şi al respectului reciproc, în vederea îmbunătăţirii mediului
de afaceri, a promovării iniţiativelor individuale sau colective ale
întreprinderilor şi companiilor implicate în cooperarea economică,
cooperare pe care această organizaţie o încurajează cu deplinul respect
al normelor de drept internaţional.
Domeniile de cooperare instituite vizează: dezvoltarea econo-
mică şi schimburile comerciale; finanţele şi băncile; comunicaţiile;
energia; transportul; agricultura şi agro-industria; sănătatea şi dome-
niul farmaceutic; schimburile de date statistice şi informaţii econo-
mice; cooperarea între autorităţile vamale şi alte autorităţi de frontieră;
combaterea crimei organizate, terorismul şi migraţia ilegală; traficul
de arme şi materiale radioactive etc.
Principalele organe ale CEMN sunt: Consiliul Miniştrilor
afacerilor externe, care este principalul organ decizional al CEMN;
Preşedintele în exerciţiu, care coordonează întreaga activitate a
CEMN, asigură conducerea corespunzătoare a acesteia şi se ocupă de
implementarea rezoluţiilor şi deciziilor adoptate. Preşedintele în
exerciţiu este ministrul afacerilor externe al statului care asigură
preşedinţia periodică sau oricare alt ministru desemnat de respectivul
stat. Preşedintele CEMN se schimbă o dată la 6 luni, conform ordinii
alfabetului englez; Secretariatul Internaţional Permanent, care asigură
activităţile de secretariat ale organizaţiei. Sediul său se află la Istanbul.
Secretariatul Internaţional Permanent este plasat sub autoritatea
Secretarului general.
136

Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Cooperarea
Economică la Marea Neagră (APCEMN) a fost creată în 1993, în
scopul de a promova cooperarea economică, politică şi culturală între
popoarele din zonă şi de a contribui la transformarea Mării Negre într-o
zonă de stabilitate, prosperitate şi pace, ca parte a noii arhitecturi
europene.
Adunarea reuneşte membri ai parlamentelor din unsprezece state
membre ale Organizaţiei pentru Cooperarea Economică la Marea
Neagră – Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Grecia, Georgia,
Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina. Adunarea
Poporului din Egipt, Parlamentul Francez, Bundestagul German,
Knessetul Statului Israel şi Consiliul Naţional al Republicii Slovacia
au statutul de observator la APCEMN.
Adunarea şi-a concentrat eforturile asupra elaborării de reco-
mandări cu privire la subiectele de maximă importanţă pentru reali-
zarea proiectelor de cooperare economică multilaterală elaborate de
CEMN, precum întărirea statului de drept, armonizarea legislativă,
comerţul, întreprinderile mici şi mijlocii, reglementările în domeniul
vamal şi cel al vizelor, Zona de Comerţ Liber a CEMN, evitarea
dublei impuneri, sistemul bancar şi financiar, infrastructura, energia,
agricultura, turismul, societatea informaţională, combaterea crimei
organizate, a corupţiei şi terorismului, aplicarea legii, buna guvernare,
precum şi problemele sociale şi culturale, cum ar fi: patrimonial
cultural, educaţia, cooperarea între tineri, comunităţile academice,
rolul mass-media, protecţia socială a pensionarilor, protecţia copilului,
sănătatea publică şi mediul.
Preşedinţia Adunării este deţinută pe rând de statele membre,
fiind preluată prin rotaţie, la fiecare şase luni, conform ordinii alfa-
betice. România a exercitat preşedinţia APCEMN în semestrul II al
anului 2003. În prezent, preşedinţia este deţinută de Federaţia Rusă.
O însemnătate deosebită acordă APCEMN armonizării
legislaţiei cu standardele Uniunii Europene, instaurarării unui cadru
juridic care să ducă la eliminarea obstacolelor în calea cooperării
multilaterale, implementării unor proiecte prioritare în domeniile
energiei, transporturilor, comunicaţiilor, mediului şi turismului, creării
zonei de comerţ liber a Mării Negre, ca parte a spaţiului economic
european, accelerării reformelor în plan politic, economic şi social.
APCEMN are raporturi de bună cooperare cu Parlamentul
European al Uniunii Europene, Adunarea Parlamentară a OSCE şi cea
a Consiliului Europei, cu Uniunea Interparlamentară.
137

2. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)
Zona de liber-schimb a fost creată în 1960 (printr-un Acord
european de liber-schimb), la iniţiativa Marii Britanii, care încerca
astfel să prevină riscul unei dominaţii economice din partea CEE.
Ţările fondatoare au fost Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Danemarca,
Austria, Portugalia, Islanda, Elveţia. Ulterior, au aderat la AELS
Finlanda şi Liechtenstein. CEE şi AELS au dezvoltat între ele legături
economice strânse, care au culminat cu crearea, în 1994, a Spaţiului
Economic European (SEE). Din cele zece ţări membre ale AELS, şase
au aderat între timp la UE, astfel încât această organizaţie şi-a pierdut
astăzi importanţa iniţială59
3. Acordul de Liber-Schimb pentru Europa Centrală

şi de Est (CEFTA)
În vederea integrării în structurile europene s-a semnat în 1992,
la Cracovia, Acordul de Liber Schimb pentru Europa Centrală şi de
Est, regrupând iniţial trei state (Cehoslovacia, Polonia, Ungaria). Cei
mai mulţi analişti consideră CEFTA un aranjament temporar menit să
pregătească statele din zonă pentru integrarea în UE.
Principalele obiective ale CEFTA sunt: instituirea unei zone de
liber-schimb în conformitate cu prevederile GATT, îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă şi de viaţă, dezvoltarea unei concurenţe loiale.
România a devenit membră a CEFTA în 1996.
Intrarea în Uniunea Europeană a unora dintre statele participante
la CEFTA va transforma Acordul într-o Asociere a statelor din Sud-
Estul Europei (SEFTA).
4. Acordul Nord-American de Liber-Schimb (NAFTA)

Acordul Nord-American de Liber-Schimb a intrat în vigoare în
1994 şi grupează trei state: SUA, Canada şi Mexic.
Fiind un proces în plină evoluţie, este dificil să se traseze
conturul precis al acestei organizaţii. Deşi este un aranjament de tip
integraţionist, NAFTA nu poate fi comparată cu Uniunea
Europeană; ea nu are nici instrumente executive asemănătoare
Comisiei Europene, nici mecanisme care să gestioneze transferul de
________________
59
Cf. Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizaţii europene şi euroatlantice,
p. 46.
138

resurse către economia mai puţin dezvoltată a Mexicului, fiind, de
fapt, o zonă de liber-schimb de tip particular.
Dotat cu o structură instituţională care urmăreşte realizarea dife-
ritelor obiective propuse, Acordul cuprinde numeroase elemente referi-
toare la realizarea zonei de liber-schimb, reducerea obstacolelor tehnice în
comerţul reciproc (cu detaliere pe grupe de produse), armonizarea
normelor sanitare şi de securitate, aplicarea clauzei naţiunii celei mai
favorizate, a clauzei regimului naţional pentru investiţiile străine etc.
5. Mercosur
În 1991 s-a semnat un acord de cooperare (Tratatul de la
Asuncion) între Argentina, Brazilia, Uruguay şi Paraguay.
Printre obiectivele Mercosur se numără: eliminarea taxelor
vamale şi a barierelor netarifare, adoptarea unui tarif vamal comun,
armonizarea legislaţiei vamale, mobilitatea capitalurilor, coordonarea
politicilor sociale şi a politicilor monetare, armonizarea politicilor
fiscale, elaborarea unui mecanism de reglementare a diferendelor,
crearea unui Grup şi a unui Consiliu la nivelul pieţei comune şi a unor
grupuri de lucru în diferitele sectoare economice etc.
Fără a cunoaşte, pentru moment, amploarea şi dezvoltarea
Uniunii Europene, Mercosur este considerat un proiect integra-
ţionist de succes.
6. Asociaţia Naţiunilor Unite din Asia de Sud-Est (ASEAN)

Declaraţia de la Bangkok, din 1967, a consfinţit naşterea Aso-
ciaţiei Naţiunilor Unite din Asia de Sud-Est, formată iniţial din 5 state
(Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore şi Thailanda), cărora li s-au
adăugat încă două state (Brunei şi Vietnam).
Născută din apropierea statelor care se opuneau expansiunii
comuniste în regiune, ASEAN a fost în permanenţă un promotor al
acţiunilor politice comune. Din a doua jumătate a anilor ’70, Aso-
ciaţia s-a orientat şi către cooperarea economică şi industrială şi şi-a
manifestat interesul pentru înfiinţarea unei corporaţii financiare
regionale (transformată ulterior într-o bancă comercială, furnizând
fonduri pentru proiectele ASEAN).
După 1992, s-a decis crearea unei zone de liber-schimb
(AFTA), care nu a cunoscut însă un succes deosebit.
ASEAN rămâne o Asociaţie importantă pentru promovarea
climatului de cooperare regională.
139

DOCUMENTAR
IDEEA EUROPEANĂ LA ROMÂNI
– repere istorice –
• Dionisie (Românul) Exigul, născut pe la anul 470 pe melea-

gurile noastre, ducând o viaţă laborioasă şi exemplară, la Roma, până
la sfârşitul vieţii (545), este cel care a calculat data Paştelui şi a fixat
era creştină, dar, în egală măsură, a fost un precursor al uniunii
spirituale şi culturale continentale.
• Nicolae Bălcescu – unul dintre primii promotori ai ideii de
spirit european.
• C. A. Rossetti, alături de colegii de studii de la Paris, este un
„european” care credea în „Dumnezeul ginţilor” şi nu al monarhilor
solitari şi absolutişti.
• Ion C. Brătianu, a militat pentru o Republică europeană în
care românii ar fi constituit un element de greutate.
- Petre P. Carp cerea românilor ca „odată ce am intrat în
concertul european … ori avem să ne punem cât de iute la nivelul
acestei culturi, ori avem să dispărem” (7 februarie 1895).
• Take Ionescu, numit, de Clemenceau, marele european pentru
vizionarismul său, a lansat ideea vechii case europene (idee care nu a
fost deci inventată de Gorbaciov). În timpul primului război mondial,
Take Ionescu, la Paris, credea că este timpul să fie puse bazele unei
noi Europe şi a schiţat ideea Micii Înţelegeri. Tot Clemenceau îl
descoperă ca pe un „mare om de stat dintr-o ţară mică”.
• Leon Ghica – Dumbrăveni, om politic şi deputat, adept al
proeuropeismului, susţinea că Liga Naţiunilor trebuie să devină o
confederaţie a ţărilor europene: „În cadrul confederaţiei, fiecare
locuitor poate continua a fi locuitor al ţării sale, să nu piardă nimic din
individualitatea sa, nici din limba ţării sale de origine. O uniune
monetară ar fi garanţia unei mai mari rezerve în mânuirea banului
public care ar fi privegheată printr-un control mai eficace” (Spre Pan-
Europa, Bucureşti, 1926).
• Nicolae Iorga, scriind un număr fabulos de cărţi şi articole
(1359 de volume şi broşuri şi 25 000 de articole), s-a dovedit a fi, prin
întreaga sa operă, un spirit universal, dar şi european. Practic, nu
140

există vreun popor european care să nu fi căzut sub privirea istorică a
lui Iorga.
• Iuliu Maniu, în Discursurile parlamentare din 1906, în
Parlamentul din Budapesta, unde era deputat din partea Vinţului de
Jos, se distingea de vehemenţa şovină, printr-o ţinută europeană. Mult
mai târziu prin anii ’30, cerea, vizionar, o solidaritate economică şi
suprimarea vămilor intraeuropene, crearea Statelor Unite ale Europei
şi a unei Pieţe Comune: „Cât timp cele 30 de state mărunte ale
Europei se războiesc între ele, cu graniţe vamale mereu schimbătoare
şi din zi în zi mai umflate, mărfurile europene – încărcate cu taxe şi
vămi din ţară în ţară, cu comunicaţii care se încrucişează şi se
paralizează prin impedimente administrative şi monetare, mai ales
într-o atmosferă otrăvită de duşmănii politice – nu pot ţine piept
concurenţei produselor americane şi ruse”.
• Nu putem să nu amintim, aici, şi eforturile marelui diplomat
român Nicolae Titulescu, în calitatea sa de preşedinte al Societăţii
Naţiunilor, pe linia îndepărtării pericolului unui nou conflict mondial
şi a unificării europene.
• În 1934, din Timişoara, pornea un Apel esperanto pentru
Statele Unite ale Europei: „Europeni!
1. Cu toată opoziţia şi contra tuturor, aveţi încredere în Uniunea
Europeană.
2. Cu ocazia alegerilor naţionale, nu votaţi decât pentru un partid
care militează în favoarea creării unei zone economice europene
unificate.
3. Difuzaţi pe lângă parlamentele naţionale europene ideea
instituirii unui Parlament comun.
4. Cereţi constituirea unei armate europene comune şi introdu-
cerea unei monede europene unice.
5. Cereţi un statut autonom pentru state, regimuri şi oraşe în
cadrul Statelor Unite ale Europei.
6. Să se studieze într-un spirit european.
7. Respectaţi celelalte naţionalităţi.
8. Luptaţi pentru a elibera economia de povara birocraţiei.
9 Luptaţi pentru legi şi instituţii care permit dezvoltarea socială.
10. Cine se bate pentru Uniunea Europeană favorizează pacea
mondială”.
141

• În acelaşi an, 1934, la Iaşi, sub îndrumarea reputatului prof.
N. Daşcovici, îşi susţinea teza de doctorat V. I. Feraru, cu tema
Uniunea Statelor Europene.
• În 1942, în romanul Omul de mâine, editorul şi scriitorul Petre
Georgescu-Delafras, director al cunoscutei edituri „Cugetarea”, scria:
„Primul rezultat va fi organizarea Europei într-un mare stat federal, cu
o singură conducere politică şi economică. Naţiunile îşi vor păstra şi
mai departe specificul lor etnic, cât vor mai vrea şi vor mai putea să şi-l
păstreze, dar pentru înţelegerea dintre ele vor folosi o singură limbă
(internaţională) care se va învăţa obligatoriu în toate statele federale.
Barierele economice dintre state vor dispare, mărfurile putând circula
în voie de la o margine la alta a Europei. Va fi o singură monedă
europeană” (subl.ns.).
• După al doilea război mondial, în rândul protagoniştilor
itineranţi ai mişcării pentru unificarea europeană se numără Grigore
Gafencu, Gabriel Bădărău, Leontin- Jean Constantinescu, George
Ciorănescu.
În perspectiva primelor alegeri pentru Parlamentul European,
George Ciorănescu argumenta legitimitatea participării poporului
român la construcţia europeană astfel: „Poporul din care mă trag s-a
mărturisit permanent ca european, s-a simţit atras de cultura şi stilul
occidental de viaţă. O experienţă dureroasă de secole a suferinţei şi
subjugării l-a învăţat să preţuiască drepturile ce-i sunt azi refuzate şi să
respecte valorile şi aspiraţiile celorlalte popoare. Poporul meu posedă
astfel în deplină cunoştinţă a stărilor de fapt istorice şi politice
maturitatea necesară pentru a colabora la crearea Europei unite”
(subl.ns.).
142

BIBLIOGRAFIE
• Abi-Saab, George, Le concept d’organisation internationale,

Paris, UNESCO, 1980
• Beşteliu, Raluca, Organizaţii internaţionale interguvernamen-
tale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000
• Cartou, Louis, L’Union européenne, Dalloz, Paris,1996
• Hoteer, Christine, La construction européenne. Étapes,
objectifs, réalisations, Nathan Universite, Paris, 2000
• Isaac, Guy, Droit communautaire général, 6e edition,
A. Colin, Paris, 1998
• Jinga, Ion, Popescu, Andrei, Dicţionar de termeni comunitari,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999
• Manin, Philippe, Les Communautés européennes. L’Union
européenne, A. Pedone, Paris, 1995
• Mathijen, Pierre, Compendiu de drept comunitar, ediţia a 7-a,
Editura Club Europa, Bucureşti, 2002
• Miron, Dumitru, Integrarea economică regională. De la
prototip la protoserie, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000
• Moca, Gheorghe, Dreptul organizaţiilor internaţionale,
Editura Eros, Bucureşti, 2000
• Moreau Defarger, Philippe, Organizaţiile internaţionale con-
temporane, Editura Institutul European, Iaşi, 1998
• Philippe Breton, Les relations internationales contemporaines,
LITEC, 1993
• Popescu, Andrei, Jinga, Ion, Organizaţii europene şi
euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
• Popescu, Andrei, Voiculescu, Nicolae, Dreptul social european,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003
• Quermonne, Jean-Louis, Le système politique de l’Union
européenne, Montchrestien, 1994
• Rideau, Joel, Droit institutionnel de l’Union européenne et
des Communautés europeennes, L.G.D.J., Paris, 1994
143

• Rusu, Ion, Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2002
• Zorgbibe, Charles, Construcţia comunitară. Trecut, prezent şi
viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998
• *** Manualul NATO, Editura Ministerului Informaţiei Publice,
Bucureşti, 2001
• *** Manualul Consiliului Europei, Biroul de Informare al
Consiliului Europei la Bucureşti, 2003
• *** Suveranitatea naţională şi integrarea europeană, Polirom,
Iaşi, 2002
• *** Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene,
Polirom, Iasi, 2001
• *** Tratate esenţiale ale Consiliului Europei (volum coordo-
nat de Andrei Popescu), Editura Consiliului Europei, Bucureşti, 2002
Site-uri oficiale:
http://www.nato.int
http://www.europa.eu.int
http://osce.org
http://www.coe.int
http://www.oecd.org
http://www.bsec.gov.tr
http://www.infoeuropa.ro
http://www.mie.ro
http.mae.ro
144

An1 PopescuDinu Organizatii Europene PDF

Cargado por

Información del documento

Título original

Derechos de autor

Formatos disponibles

Compartir este documento

Compartir o incrustar documentos

Opciones para compartir

¿Le pareció útil este documento?

¿Este contenido es inapropiado?

Copyright:

Formatos disponibles

An1 PopescuDinu Organizatii Europene PDF

Cargado por

Copyright:

Formatos disponibles

ANDREI POPESCU ALINA DINU

ORGANIZAŢII EUROPENE ŞI EUROATLANTICE

Universitatea Spiru Haret

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

Redactor: Constantin FLOREA

Universitatea Spiru Haret

Prof.univ.dr. ANDREI POPESCU Drd. ALINA DINU

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea Spiru Haret

Capitolul I. Introducere în teoria relaţiilor internaţionale

Capitolul II. Consiliul Europei

Capitolul III. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

Capitolul IV. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

Universitatea Spiru Haret

Capitolul VI. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Capitolul VII. Uniunea Europei Occidentale (UEO)

Capitolul VIII. Alte organizaţii regionale

Documentar. Ideea europeană la români – repere istorice ……………. 140

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

2. Definirea organizaţiilor internaţionale

Universitatea Spiru Haret

3. Clasificarea organizaţiilor internaţionale

4. Crearea organizaţiilor internaţionale

Universitatea Spiru Haret

5. Structura organizaţiilor internaţionale

Universitatea Spiru Haret

6. Funcţionarea organizaţiilor internaţionale18

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

3. Principalele domenii de activitate a Consiliului Europei

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

4. Organele Consiliului Europei

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

5. România şi Consiliul Europei

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Tratate semnate de România*

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa este cea

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

2. Organele decizionale, structurile şi instituţiile OSCE