An2 - Conceperea Si Eleborarea Ziarului PDF

MIHAI CERNAT
CONCEPEREA SI ELABORAREA ZIARULUI
Universitatea SPIRU HARET

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002
ISBN: 973-582-394-2

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Filosofie şi Jurnalistică
MIHAI CERNAT
CONCEPEREA
ŞI ELABORAREA ZIARULUI
Editura Fundaţiei România de Mâine

Bucureşti, 2002

CUPRINS
În loc de introducere ………………………………………………… 7

O „marfă ciudată” ..…………………………………………………. 9
Nevoia de comunicare. Mijloace de comunicare. Funcţiile lor ..……. 16
Publicul şi funcţiile social-culturale ale mijloacelor de comu-
nicare în masă ………………………………………………. 23
Presa scrisă ..………………………………………………………… 30
Efecte şi forme de influenţare exercitate de presa scrisă .…... 35
Presa şi societatea …………………………………………… 40
Tipologia presei scrise ……………………………………… 49
Premise ale ziarului modern. Scurt istoric al evoluţiei tehnicii tipo-
grafice şi al conceperii publicaţiilor. Presa românească şi tranziţia … 52
Impactul revoluţiei industriale asupra dezvoltării presei …… 54
Presa românească …………………………………………… 61
Presa perioadei comuniste …………………………………... 67
Presa românească şi tranziţia ………………………………... 68
Redacţia. Structuri organizatorice, ierarhii şi atribuţii profesionale ..… 72
Statutul psiho-profesional al ziaristului. Libertăţi şi răspunderi ……. 84
Reporterul …………………………………………………... 92
Editorul ……………………………………………………... 96
Discursul redacţional. ……………….……………………………….. 99
Program şi politică editorială ……………………………….. 99
Fluxul activităţii redacţionale. Text şi context publicistic ….. 114
Şedinţa de sumar ………….………………………………… 121
Etapele şedinţei de sumar şi conţinutul lor …………………. 125
Ediţii ………………………………………………………… 133
Secretariatul de redacţie-departamentul sinteză al presei scrise.
Discursul secretarial ………………………………………………… 135
Secretariatul de redacţie de-a lungul timpului ……………… 138
Profilul psiho-profesional al secretarului de redacţie ……..... 142
Munca pe manuscrise ……………………………………….. 148
Elementele titrării …………………………………………… 156
5

Design jurnalistic …………………………………………… 158
Măsurile şi caracterele tipografice ………………………….. 165
Tipologie grafică ……………………………………………. 169
Structură şi tipologie frazeologică a titlurilor ………………. 171
Machetarea ………………………………………………….. 179
a. Factorii care au influenţat punerea în pagină (machetarea) …. 180
b. Funcţiile punerii în pagină ………………………………….. 181
c. Formatul ziarelor …………………………………………… 184
d. Calibrarea şi cotarea ………………………………………... 185
e. Mecanica lecturii …………………………………………… 192
f. Ilustraţia …………………………………………………….. 195
g. Culoarea în presă …………………………………………… 198
Redactorul şef. Management de presă ………….…………………… 201
Calităţile psiho-profesionale ale redactorului şef …………… 206
Bibliografie selectivă ……………………………………………….. 211

ÎN LOC DE INTRODUCERE
Lucrarea de faţă este menită ca, „demontând piesă cu piesă” şi

apoi reasamblându-le, să-l facă pe cel ce-i parcurge paginile să
înţeleagă în ce constă, cu adevărat, activitatea de concepere şi
elaborare a ziarului. Este, în primul rând, o muncă de concepţie
desfăşurată simultan pe planul tematic şi pe cel tehnic (practic). Şi
asta deoarece producţia publicistică (gândită şi urmărită a se
desfăşura potrivit unei anumite politici editoriale) trebuie făcută să se
exprime grafic, adică sub forma pe care o are, de regulă, un ziar,
formă care în nici un caz nu este întâmplătoare, ci într-o strânsă
concordanţă cu temele abordate de respectiva apariţie. De aici,
efortul acestei lucrări de a prezenta fenomenul „fabricării” unui ziar
dintr-o dublă perspectivă.
Încercarea de faţă, printre puţinele în literatura de specialitate
din România, se bazează, pe de o parte, pe o experienţă, care numără
mulţi ani în presă iar, pe de altă parte, pe studierea unor lucrări
româneşti şi străine care, dacă nu „atacă” fenomenul respectiv sub
forma unei sinteze, măcar pun în discuţie aspecte ale lui.
Trebuie, de asemenea, precizat că intenţia autorului a fost nu de
a realiza un tratat, ci pur şi simplu doar un curs universitar, de unde
şi tenta evidentă de sistematizare (didactică, poate vor spune unii,
dar, în nici un caz, didacticistă). Apoi, se cuvine reţinut şi faptul că
ceea ce a rezultat se adresează cu precădere studenţilor de la
facultatea de filosofie şi jurnalistică, adică celor ce vor obţine, o dată
cu terminarea studiilor, o dublă specializare, fiind capabili să-şi
exercite profesia de viitori gazetari (de realizatori de presă, dar şi de
analişti ai aceleiaşi). De aceea, în cursul de faţă cunoştinţele teoretice
se îmbină cu cele de natură practică, acestea din urmă, în nici un caz
la nivelul celor ce asigură partea de tehnoredactare a publicaţiilor.
7

Sunt convins că elaborarea unei publicaţii, a unui ziar, mai întâi
din perspectivă tematică, şi apoi punerea în practică a strategiei
pentru numărul „la zi” reprezintă rezultatul unui laborios şi extrem
de complex proces, pentru care elementele furnizate de această
lucrare sunt de natură doar de a întredeschide o uşă către adevărata
muncă în presă.
Cei care vor avea interesul, curajul, curiozitatea, dorinţa, ca să
nu mai spun „chemarea” spre „arta cuvântului”, să deschidă această
uşă şi să pătrundă în lumea neliniştită, dar captivant-fascinantă a
presei; vor înţelege cu adevărat bunele şi utilele intenţii ale acestui
manual.
Mihai Cernat

O „MARFĂ CIUDATĂ”
(Argument)
Convins că mijloacele de comunicare (mass-media) au devenit,

în perioada modernă, o adevărată industrie, datorită, în primul rând,
mecanismelor economiei de piaţă, un specialist englez ajuns să se zbată
între complicate calcule legate de preţul de cost şi cel de vânzare ale
publicaţiilor, preocupat şi de dificile şi presante nevoi generate de asigu-
rarea unei productivităţi sporite, precum şi de creşterea rentabilităţii
produselor, generic numite presă, a denumit ziarul o „marfă ciudată”.
O marfă, ce se dovedeşte a fi, în cele mai multe cazuri, extrem de
ieftină şi, cu adevărat, cel mai accesibil produs cultural al civilizaţiei
moderne.
Fără a încerca să intrăm în detaliile sau, mai exact spus, în
hăţişurile economice ale mass-mediei, trebuie spus, totuşi, că între-
prinderile de presă produc, şi asta aproape întotdeauna, o marfă care se
vinde sub preţul ei de cost. Şi, potrivit unor calcule de specialitate, se
ştie că preţul de vânzare a unui ziar acoperă doar cheltuielile pentru
hârtie, tipar şi difuzare. Restul, destul de multe alte nevoi şi, culmea,
nu dintre cele mai puţin importante, rămân, la o primă privire, fără
soluţie. E vorba de cheltuielile generate de redactarea articolelor, de
procurarea informaţiilor, de obţinerea fotografiilor, a ilustraţiei în
general, de salariile gazetarilor, de plata chiriilor, a impozitelor şi încă
altele. Întrebarea, care se pune în aceste condiţii, este de unde şi cum
se acoperă astfel de nevoi financiare ? Răspunsul s-a născut cu timpul,
dar, fapt demn de remarcat, destul de repede, dacă ne referim la istoria
presei. Descoperirea publicităţii s-a dovedit a fi, în cele din urmă,
modalitatea de rezolvare. E singura cale de reechilibrare financiară a
presei, ba chiar, în anumite cazuri, de supravieţuire pentru unele
publicaţii. Sunt astăzi situaţii, în care se află nu puţine din reprezen-
tantele mass-media, când până şi paginaţia le este influenţată, într-o
măsură deloc neglijabilă, nu atât de măsurile secretariatelor de redac-
ţie, conform atribuţiilor pe care le au, cât de intervenţiile şi presiunile
9

serviciilor comerciale ale publicaţiilor care stabilesc, pe baza contrac-
telor încheiate cu diverse firme, în ce pagini şi cât spaţiu să fie acordat
diferitelor „spoturi” publicitare.
Nu trebuie, totuşi, absolutizat un asemenea fenomen. Publicitatea
rămâne, însă, indiferent de părerea cititorului şi de interesul lui, o
preocupare obsedantă pentru toţi cei care, prin obligaţiile lor profesio-
nale, sunt „legaţi” de ceea ce numim, conceperea şi elaborarea
ziarului.
Dincolo, însă, de aceste precizări, „apariţia unui ziar constituie
un adevărat miracol cotidian”, aşa cum se exprima un cunoscut spe-
cialist în domeniul cercetării presei, Bernard Voyenne, apariţie care e
legată de existenţa mijloacelor moderne de informare în masă.
„Mijloacele de informare au o împortanţă deosebită în epoca
noastră”, era de părere Wilbur Schramm, aşa cum nota într-un
document apărut sub egida UNESCO. ”Ele sunt marii multiplicatori –
continua acelaşi – tot aşa cum maşinile revoluţiei industriale au permis
multiplicarea forţei umane prin alte forme de energie, maşinile de
informare ale „revoluţiei comunicărilor” multiplică mesajele umane
într-o măsură fără precedent”.
Amplificarea exponenţială a dimensiunii informaţionale în existen-
ţa societăţilor umane, a condus, de-a lungul timpului, la sporirea nu numai
a importanţei mijloacelor de informare, ci şi la aceea a nevoii de presă.
Termenul presă este legat, din punct de vedere istoric, de
tehnica primelor tipărituri. Chiar bine cunoscutul „teasc”, datorită că-
ruia s-au executat, cândva, acestea, purta, de fapt, denumirea de presă.
Luând în discuţie presa scrisă, obiectul preocupărilor noastre, se poate
spune că are o istorie demnă de toată atenţia. Astfel, înainte de Cristos,
romanii foloseau, în scopul informării cetăţenilor, „ziarele murale”
(acta diurna), care, afişate în pieţe publice, aduceau veşti despre ceea
ce se întâmpla în societate şi, de asemenea, făceau cunoscute principa-
lele hotărâri ale autorităţilor vremii. În secolul al XVI-lea, în Europa,
guvernul veneţian a înfiinţat o mică publicaţie, un ziar de mici dimen-
siuni, ce se vindea pentru o „gazeta” (o mică monedă). De unde şi
termenul de mai târziu, prezent însă şi astăzi în vocabularul nostru,
„gazetă”. Actul care a facilitat, cu adevărat, naşterea presei europene,
a fost, însă, inventarea tiparului de către Gutenberg, la jumătatea
secolului al XV-lea. Adevărul este că şi înainte de această dată, în
Europa, se reproduceau unele cărţi. Operaţia, se realiza prin copii de
mână. Procedeul, însă, de tipărire a unei pagini prin presarea unei
10

hârtii sau a oricărei alte suprafeţe netede, după principiul ştampilei, cu
o placă de lemn, pe care, în prealabil, fuseseră sculptate, învers literele
şi, apoi, acoperită cu un strat de cerneală, care-i permitea imprimarea,
era cunoscut, de multă vreme, în China. De altfel, aici a fost tipărită
prima carte din lume, „Diamond Sutra”, în anul 800 d. H.
Tiparul, aşa cum îl cunoaştem, îl datorăm unui obscur meşter din
oraşul german Mainz, Johann Gutenberg. El a realizat, pentru fiecare
literă, o ştanţă din oţel, pe care a gravat cu atenţie corpul ei. Apoi a ştan-
ţat (a imprimat) imaginea obţinută pe un mic pătrat dintr-un metal moale
(alama, de exemplu). Ulterior a făcut din imprimarea realizată o matriţă
din lut în care a turnat plumb topit. Se obţinea astfel fiecare literă în parte
care, aliniată una lângă alta, într-o tăviţă, şi legate, a condus la formarea
cuvintelor şi a propoziţiilor. Dată cu cerneală, forma respectivă era gata
pentru imprimare. După tipărire literele se desfăceau recompunându-se în
alte cuvinte şi alte propoziţii. Plumbul fiind, însă, un metal foarte moale,
literele îşi pierdeau foarte repede forma, ceea ce l-a determinat pe
Gutenberg să realizeze un aliaj cu alte metale, înlocuind plumbul şi spo-
rind duritatea materialului din care erau confecţionate literele. Pentru a
putea tipări, însă, Gutenberg a transformat o presă care se folosea la
stoarcerea strugurilor pentru obţinerea vinului, în sensul amenajării unei
platforme, pe care a aşezat tăviţa cu litere şi a unei suprafeţe pentru
presarea pergamentului sau a hârtiei. În felul acesta a tipărit, ceea ce a
devenit o celebritate în domeniu, „Biblia” cu 42 de rânduri.
Din nefericire, Gutenberg împrumutase bani pentru a-şi duce la
bun sfârşit invenţia sa şi, apoi, tipărirea Bibliei. Câştigul obţinut n-a
acoperit cheltuielile şi dat în judecată de cei care l-au creditat, a
pierdut atelierul şi cele 200 de exemplare ale cărţii. După zece ani se
stingea în sărăcie.
Ziarul proprui-zis a început să fie tipărit la începutul secolului al
XVII-lea, beneficiind, în acest moment, de perfecţionarea tiparului şi
organizarea poştei ca serviciu regulat. „Tipărirea ziarelor va însemna
o cotitură nu numai în istoria comunicării de masă, ci şi o inovaţie
socio-culturală cu un efect global asupra societăţii. Se creează o
instituţie specializată în comunicarea de masă şi ceea ce este mai
împortant se naşte publicul modern, o dată cu apariţia unui actor
cheie al spaţiului public”∗.
∗
Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, partea I, p. 56, Casa de
Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti 1996
11

Prima publicaţie periodică apare la Praga în 1597, iar în 1612 ia
fiinţă primul periodic în Germania, cu apariţie regulată. În 1631, la Paris,
dr. Theophraste Renaudot scoate săptămânalul „La Gazette”. Avea
8 pagini, mai multe suplimente lunare şi un tiraj de 1200 de exemplare.
Periodicul era un fel de oficios guvernamental, unele dintre articole fiind
redactate sau numai corectate de Ludovic al XIV-lea. Merită amintită, de
asemenea, apariţia la 1 iulie 1836, la Paris, a ziarului „La Presse”, al lui
Emile de Girardin, după o formulă nouă, bazat pe numeroase informaţii
scurte, variate şi multă publicitate. Va atinge un tiraj de 100 000 de
exemplare şi va iniţia publicarea în „foileton” a unor scrieri ale lui
Al. Dumas-tatăl, Balzac şi ale altora.
Marile cotidiane apar începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea,
profitându-se de înnoirile tehnice şi tehnologice ale industriei tipografice.
Şi este demn de remarcat că aceste publicaţii au dobândit unele trăsături
care vor defini până azi fenomenul presă: apariţie regulată, obiective
multiple (informare, divertisment, publicitate), suport comercial (reţele de
difuzare), public larg, preţuri accesibile. Pilduitoare apar, de asemenea,
ritmurile în care presa s-a impus în societate şi în conştiinţa oamenilor.
Astfel Francis Balle scotea în evidenţă faptul că de la 1455 (data tipăririi
Bibliei de către Gutenberg) şi până la apariţia primelor ziare (1631, La
Gazette) au trecut 2 secole. De la aceste ziare şi până la ivirea presei
populare, de mare tiraj (Le Petit journal – 1863) s-au scurs numai 27 de
ani. Demarajul presei tipărite a durat 37 de ani (1863–1900). Expansiunea
ei s-a realizat în 30 de ani (1900–1930) şi perioada de stabilitate s-a întins
pe 10 ani (1930 – 1940).
Observăm, aşadar, alături de prof. I. Drăgan, că istoria media
poate fi urmărită pe mai multe planuri:
a. inventarea şi implementarea tehnologiei specifice;
b. contextul socio-cultural al apariţiei şi afirmării fiecărei media;
c. tipologia media şi interacţiunile dintre acestea în procesul afir-
mării şi dezvoltării lor;
d. formarea publicurilor specifice;
e. influenţa media asupra societăţii şi a culturii din care fac parte.
Dincolo, însă, de aspectul tehnic al realizării publicaţiilor, aspect
care a dobândit atribute spectaculoase în ultimii ani, presa rămâne
definitiv un capitol al culturii. Şi se constituie într-o formă modernă a
comunicării, potenţată valoric prin stabilirea unui mod de cunoaştere,
a unei atitudini spirituale specifice, a unor modalităţi informaţionale şi
expresive aparte în universul uman. Valoarea comunicării prin presă,
12

puterea ei de influenţare a cititorilor sporesc atunci când fluxul infor-
maţional curge în ambele sensuri
Presa instituie, în general, un mod de cunoaştere specific. Ponde-
rea lui în viaţa omului modern este în creştere, dat fiind faptul că majo-
ritatea indivizilor se informează azi preponderent din ziare, de la radio
sau televiziune. Se cuvine reţinut că informaţia jurnalistică nu se
rezumă numai la corpusul ştirilor, al cunoştinţelor cu caracter de noutate
cuprinse în textele şi imaginile publicate, ci se constituie din totalitatea
semnelor şi semnificaţiilor comunicate, inclusiv prin subtextul scriiturii,
prin fotografii, arhitectura publicaţiilor şi intonaţia semnelor.
Valoarea informaţiei de presă este condiţionată de sfera de
interes, de receptarea ei de către un public tot mai larg. Valorizarea
informaţiei începe din momentul selecţiei faptelor, a evenimentelor ce
vor fi comunicate, continuă cu modalităţile de convertire publicistică,
cu realizarea selecţiei iconice şi cu situarea şi a unora şi a altora în
paginile publicaţiilor şi, poate nu în ultimul rând, cu aflarea momen-
tului oportun de difuzare.
În exercitarea funcţiilor sale, presa propagă valori-bunuri şi
valori-idealuri, valori constituite şi valori în devenire, valori mate-
riale şi umane, fundamentale şi derivate, le accentuează sau le dimi-
nuează preţuirea prin impresionarea raţiunii şi convingerea sensibili-
tăţii umane. „În toate mediile se conştientizează tot mai mult faptul că
o societate, o instituţie sau o întreprindere se constituie şi se menţin
datorită şi prin intermediul numeroaselor lor procese şi reţele de
comunicare, care le dau coerenţă.”∗
Ziaristica are ca spaţiu de investigaţie cotidianul, actualitatea. La
rândul său, jurnalistul cercetează realitatea cu mijloace mai puţin
metodice decât ale omului de ştiinţă, dar mai exacte decât ale creato-
rului de artă. El se dovedeşte a fi un investigator al actualităţii, un
anchetator al faptului social proaspăt produs, uneori surprins chiar în
devenirea lui. Observaţia ziaristului asupra socialului se sprijină pe
teorii economice, sociologice, psihologice, politologice, asociate cu
propria lui experienţă de viaţă, cu darul intuiţiei cărora li se alătură, nu
de puţine ori, şi o interpretare sensibilă a faptului respectiv. Pentru el,
evenimentul e selectat numai dacă are valoare de interes public. „O
informaţie se prezintă ca o judecată de existenţă: este povestirea sau
∗
I. Drăgan, op. cit. p. 7
13

explicarea unui eveniment” (Roger Clausse). Forţa de convingere a
scrisului ziaristic rezidă atât în argumentare, în logica faptelor invocate
pentru susţinerea ideilor, cât şi în emoţia pe care intenţionat o stârnesc,
prin substanţa dramatică, emoţională a faptului selectat şi prin limbajul
afectiv care colorează expunerea.
Puterea presei este predominant informativă. Ea este, însă, şi
comentativă. Un asemenea fapt nu se realizează numai prin texte
publicistice specializate (articole, editoriale, comentarii, anchete etc.),
ci prin întreaga structură a publicaţiei. Ziarul, în asemenea circum-
stanţe, este în totalitatea lui expresia unui anume punct de vedere, este
interpretarea coerentă a realităţii. Funcţia comentativă se dezvăluie
chiar în publicarea informaţiilor. La baza unui asemenea gest publi-
cistic se află, însă, un proces de selecţie, de ierarhizare, care se
desfăşoară ghidat de anumite criterii. Publicarea numai a anumitor
informaţii şi într-o anumită ordine şi într-un anumit context publicistic
este un act de comentare, de interpretare propriu-zisă.
Orice publicaţie, aşadar şi orice ziar, ca produs mediatic, încor-
porează şi trăsături estetice. Printre ele: calitatea hârtiei, caracterul
literelor, asamblarea lor, ilustraţiile, cu deosebire, fotografiile, grafica
paginilor, jocul cromatic, toate elementele care se înscriu în sfera
designului. Valoare estetică are sau ar trebui să aibă şi stilul jurna-
listic, fraza publicistică.
Creaţie elaborată, scrisul jurnalistic are, cu deosebire la cotidia-
ne, o notă de spontaneitate în plus, generată de presiunea timpului, de
ora de închidere a ediţiei. Actul de creaţie jurnalistică apare, însă,
influenţat şi dependent de conjuncţia a trei factori: exigenţa temporală
dată de periodicitatea publicaţiei, circumstanţele evenimentului relatat
şi spaţiul destinat textului respectiv. Ziaristul însuşi îşi desfăşoară
activitatea între două ediţii ale publicaţiei al cărui membru este. În
acest răstimp, el trebuie să-şi afle un nou subiect, să selecteze un nou
fapt, să se documenteze şi să-şi materializeze publicistic informaţia
acumulată, ceea ce se realizează pentru ziaristul de cotidian, de cele
mai multe ori, sub presiune nemiloasă a factorului timp.
Prin faptul că a pătruns în toate domeniile preocupărilor umane,
presa a devenit unul din principalele mijloace care angrenează indivi-
dul în universul informaţional ca şi în cel valoric, o modalitate speci-
fică de cunoaştere a realităţii imediate. Ziarul se constituie astfel într-un
mijloc de favorizare a integrării sociale, într-un modelator de conştiin-
ţe, de formator cultural şi moral, dar şi, vorba lui Georges Friedmann,
14

într-o „armă teribilă”, pentru că el (ca de altfel mass-media în totalita-
tea ei) e capabil să furnizeze necesarul de informaţii, să trezească
interesul, să amplifice orizontul de integrare a omului în societatea în
care trăieşte, să-i dezvolte gradul de instrucţie, să-i dezvolte cultura
profesională şi pe aceea generală, să-i schimbe capacitatea de percep-
ţie şi de receptare a realităţii, dar dispune de resurse, de asemenea, de
a-l manipula pe cititor, de a-l destabiliza psihic şi de a-l plasa într-un
spaţiu al nesiguranţei şi al suspiciunii.
Aşadar, presei îi revine o imensă răspundere morală prin orienta-
rea pe care o dă opiniei publice sau pe care încearcă să o dea, prin
calitatea discernământului acesteia, pe care o influenţează şi pe care o
imprimă datorită politicii informaţionale adoptate. Presa se dovedeşte
acum preocupată, cu deosebire, de latura informaţională şi de cea a
divertismentului. Mai mult chiar, însăşi informaţia a ajuns să fie tra-
tată, în destule împrejurări, în maniera divertismentului. Este o conse-
cinţă directă a căutării cu obstinaţie a audienţei. Presa, însă, rămâne un
mijloc şi o cale de semnalare a valorilor, dar şi de sancţionare a
derapajelor de tot felul, atât la nivelul individului, cât şi al colectivită-
ţilor umane, chiar al întregii societăţi.
Jurnalistica reflectă lumea aşa cum este ea, fiind ea însăşi o va-
loare complexă de tip informaţional, comentativ şi recreativ. Ziarul
este, fără îndoială, un bun de care individul se foloseşte ca de un
instrument pentru asigurarea dimensiunii sale informaţionale. De ase-
menea, prin condeiele sale cele mai valoroase, ziarul are şi caută să-şi
menţină şi o dimensiune ideală, o valoare estetică. Actul publicistic
rămâne un demers cultural, care trebuie apărat de invazia lipsei de
profesionalism, dar şi de agresiunea modei.
Şi o ultimă precizare. Valoarea presei constă în prezentarea
mozaicată, promptă, spectaculoasă, incitantă a actualităţii, a imediatu-
lui, într-un limbaj direct, nuanţat, convingător, lipsit de echivocuri.
Prin fapta sa, presa ajută la formarea convingerilor umaniste şi,
totodată, la integrarea individului în lumea sa datorită punerii lui în
contact cu valorile culturale, morale, economice, politice ale timpului,
ale societăţii în care trăim.
15

NEVOIA DE COMUNICARE.
MIJLOACE DE COMUNICARE. FUNCŢIILE LOR
Deşi, de foarte multe ori, aparenţele înşeală, nu cred că termenul

„a comunica” şi sensul pe care îl presupune „procesul de comunicare”
ar putea pune în încurcătură pe cineva dacă i s-ar cere să explice ce
înţeles le acordă. De asemenea, a devenit limpede că existenţa noastră
în cadrul societăţii nu poate fi desprinsă de banalul fapt al „comu-
nicării”. Un cunoscut teoretician francez al presei afirma, de altfel, că:
„A trăi în societate, înseamnă a comunica”. Dicţionarele şi unele cărţi
de specialitate precizează: „…în general, sunt menţionate trei
semnificaţii, parţial suprapuse, ale cuvântului „comunicare”: 1. înştiin-
ţare, aducere la cunoştinţă; 2. contacte verbale în interiorul unui grup
sau colectiv; 3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de
idei sau relaţii spirituale…”∗
Şi „adevărul începe în doi”, e de părere Karl Jaspers, înţelegând
că între „cei doi” trebuie să fie o relaţie de comunicare, de transmitere
a unor date, a unor cunoştinţe, a unor informaţii. A unor ştiri, vom
adăuga noi cei care ne preocupăm de relaţia care există între institu-
ţiile de presă şi cei care beneficiază de serviciile acestora, adică publi-
cul larg (cititori, ascultători ai posturilor de radio sau telespectatori).
Mai direct spus, e cazul procesului de comunicare ce se bazează pe
transferul de informaţii de la mijloacele de comunicare în masă (mass-
media) către membrii colectivităţilor umane, către cetăţeni. Este, apoi,
ştiut că un om informat devine un om „puternic”, nu fizic, bineînţeles,
ci, în primul rând, intelectual şi psihic. Devine, cu alte cuvinte, un om
capabil să acceadă social şi profesional, la nivelele realei competenţe,
după cum sporul „stocului activ de informaţii”, valorificat creativ, îi
creează premisa şi şansa dialogului cu semenii săi, marcându-i proce-
∗
J.J. Von Cuilenbung, O.Schalten, G.W. Noiemen, Ştiinţa comunicării, Editura
Humanitas, Bucureşti, p. 25
16

sul de socializare în care e prins şi consolidându-i statutul de membru
al unei anumite comunităţi umane.
Procesul care se stabileşte între cetăţeni şi mijloacele de infor-
mare (presa scrisă şi audio-vizuală) dezvăluie o relaţie de o deosebită
complexitate în cadrul căreia transferul de informaţii se realizează, de
regulă, unidirecţional şi mediat, de la mass-media spre cetăţean. Nu
lipseşte nici reacţia inversă (de feed-back), de răspuns, de la individ
spre mijlocul de informare, dar ea nu este permanentă, ci întâmplătoa-
re selectivă şi, aproape întotdeauna, emoţională. Procesul însă, la care
ne referim, de comunicare, presupune existenţa a patru elemente com-
ponente: un emiţător, un canal (sau suport), informaţia şi receptorul.
Într-un asemenea context, presa scrisă (considerată o „literatură
grăbită”) are aceeaşi menire ca întreaga familie mass-media, căreia îi
aparţine, şi anume, de a da viaţă „serviciului de comunicare”, indis-
pensabil oricărei societăţi, de fapt, motorul dezvoltării ei.
Ce se înţelege prin mass-media ?
„De câţiva ani – observa cu mai bine de douăzeci de ani în urmă
cunoscutul teoretician francez Jean Cazeneuve – sociologia s-a îmbo-
găţit cu o nouă ramură, cea care se referă la mass-media”. De atunci,
specialişti în comunicare, teoreticieni ai presei, filosofi au interpretat în
diferite moduri sintagma „mass-media”, acreditând-o cu diferite sensuri.
În fapt, termenul în discuţie, devenit un bun lingvistic la
îndemâna tuturor, e format din două grupuri semantice: medium (pl.
media), cuvânt de origine latină transplantat într-o sintagmă anglo-sa-
xonă. El desemnează, în principiu, procesele media, „mijloacele de
comunicare” pentru un public foarte larg, mijloace utilizate de civili-
zaţiile moderne ce au drept trăsătură fundamentală marea lor forţă,
intensa lor arie de acţiune.
Potrivit profesorului Aurelian Bondrea, media înseamnă: 1. o teh-
nologie specifică de comunicare, care se află în raport cu tipul canalului
de comunicare şi cu etapele comunicării; 2. un limbaj de comunicare re-
prezentat de un set de tehnologii: camera de luat vederi, banda de
înregistrat şi tehnologiile de receptare a mesajelor (aparatele de radio,
tv., casetofon etc.). Uneori, prof. A. Bondrea precizează că media poate
avea înţelesul de „limbaj”.
Mass are, la modul general, sensul de „public”. Poate avea (po-
trivit interpretării prof. A. Bondrea) şi alte înţelesuri: 1. mărimea audi-
enţei de care se bucură mijloacele moderne de comunicare; 2. simul-
taneitatea transferului de informaţie către o largă audienţă; 3. socie-
17

tatea de masă, ca tip de societate, în raport cu practicarea unui consum
cultural de masă. Atributul de „masă” poate avea şi sensul peiorativ de
„gustul maselor”.
O recentă interpretare a termenului mass-media i-o datorăm
prof. Petre Pânzaru care, în lucrarea „Mass-media în tranziţie”∗, anali-
zează sintagma ca: a/ element al sistemului social pe plan naţional şi
internaţional, ca instituţie specifică sau serviciu public, reunind o
pluralitate de funcţii social-politice, ideologice, culturale, economice
etc. b/ ca mediere şi mediator între realităţile importante şi populaţie.
Tot el e de părere că mijloacele de comunicare de masă au un caracter
ambivalent, cu alte cuvinte, nu se dovedesc a fi doar mijloace neutre
de informare, ci, datorită acţiunilor exercitate şi a impactului avut,
capătă şi caracteristicile unor puternice mijloace de influenţare a
tuturor domeniilor viţii sociale; c/ ca instrument al grupurilor de inte-
rese politice, economice, culturale sau al forurilor organizate de repre-
zentare a societăţii civile.
E limpede, aşadar, că societatea nu poate exista în absenţa co-
municării dintre membrii ei. „Un grup poate, la nevoie, să se dispenseze
de a schimba bunuri materiale – remarca Bernard Voyenne. Însă dacă el
nu schimbă informaţii, idei, emoţii ar dispărea însăşi legătura socială: nu
ar mai exista nimic comun între membrii acestui grup şi, în consecinţă,
nici comunitate. Interînţelegerea este, într-o societate, ca respiraţia. Ea
condiţionează existenţa acesteia, supravieţuirea şi acţiunea sa ”.
Pentru Georges Friedmann, comunicare de masă, altfel spus,
comunicarea de informaţii către o mare parte a populaţiei prin inter-
mediul „instrumentelor” ce alcătuiesc familia „mass-media”, însemnă:
„un ansamblu de fenomene culturale inseparabile de civilizaţia
tehnicistă: marea presă (cotidiană şi săptămânală), revistele ilustrate,
radiodifuziunea, cinematograful, tv., publicitatea”. La rândul lui, un alt
specialist în domeniul comunicării de masă, D. Halloran, era de părere
că: „Mass-media contribuie la stabilitatea ordinii sociale şi politice. Ele
aleg, organizează, definesc şi amplifică. Ele sugerează semnificaţii şi
perspective, oferă soluţii, asociază anumite grupuri cu anumite tipuri de
valori şi comportamente, creează anxietate, legitimează sau justifică
statu-quo-ul şi sistemul social dominant. Ele structurează „imaginile
despre lume” care ne parvin şi aceste imagini, la rândul lor, pot
structura credinţele noastre şi modurile posibile de a acţiona”.
∗
Pânzaru Petre, Mass-media în tranziţie, Fundaţia Rompres, 1996
18

În sfârşit, vom mai spune că sfera mass-media e destul de cu-
prinzătoare, alături de presa scrisă şi cea audio-vizuală se află şi car-
tea, discul, banda de înregistrare, caseta video şi cea audio, C.D., afi-
şul publicitar. Autorul „Galaxiei Gutenberg”, Marshal Mc Luhan, mai
adaugă acestei familii şi: cuvântul, telefonul, telegraful, faxul şi chiar
scrisul. Ziarul electronic, internetul, sistemele multimedia, am putea
spune că întregesc, deocamdată, inventarul.
Rosturile mass-media sunt extrem de diverse. Activităţile lor sa-
tisfac o multitudine de nevoi individuale, fiind considerate o „alterna-
tivă funcţională” sau o„interacţiune parasocială”. „Nevoile pe care le
pot satisface mass-media, fie ca substitut, fie ca „primă alegere” au
fost descrise şi ierarhizate în diferite moduri. Ele includ nevoia de
informare, de evaziune, de eliberare de tensiune şi anxietate, de securi-
tate şi protecţie, de companie, de sprijinire a interacţiunii sociale, de
menţinere a unei stări de spirit, de furnizare a unui cadru activităţilor
rutiniere zilnice”∗. Activităţile de o mare complexitate cărora trebuie
să le facă faţă mediile, indiferent de natura sau structura lor, precum şi
responsabilităţile ce şi le-au asumat, au determinat pe unii specialişti,
precum Francis Balle, să afirme că de la mediile de informare se
aşteaptă: 1. valorile – unui organ de presă i se cere o deosebită atenţie
faţă de „adevăr” şi un mod neutru de a furniza informaţia 2.
obiectivele – să constituie instrumentele unei voinţe colective, adică
un instrument de educaţie, de dezvoltare economică, de promovare
culturală etc.; 3. atributele – cele de natură profesională ale mediilor
să capete relevanţă şi statut de trăsături fundamentale: promptitudine,
inteligibi-litate, concizie, argumentare, originalitate, varietate.
Comunicarea ca fenomen social de o mare complexitate şi
comunicarea de masă, ca parte a ei componentă, s-au impus în cadrul
societăţilor, de-a lungul timpului, ca: nevoi sociale, exigenţe econo-
mice, necesităţi politice şi, nu în ultimul rând, drept cerinţe individuale
(lectura ziarelor a fost şi a rămas, vorba lui Hegel, „rugăciunea de
dimineaţă a omului modern”). Şi pentru că am amintit de „exigenţa
economică” de care trebuie să ţină seama fenomenul comunicării de
masă, ar trebui observat că presa modernă, de fapt întreprinderea de
presă îşi defineşte preocupările şi în termeni economici. Exigenţele
mecanismelor economiei de piaţă, bazate pe „cerere” şi „ofertă”
∗
Mc Quail – Comunicarea , Editura Institutul european, 1999, p. 197
19

reglează, în modul cel mai hotărât, activitatea curentă a publicaţiilor.
Informaţia este, la urma urmei, şi ea o marfă care trebuie vândută, în
caz contrar, instituţia ce o produce – presa – fiind pândită de pericolul
falimentului. Fără îndoială, una este să„vinzi” produsele curente de
care au nevoie indivizii şi cu totul altceva este să „comercializezi”
informaţii sub forma unor publicaţii diferite sau a unor emisiuni
audio-vizuale. Dar şi într-un caz, şi în altul relaţia dintre „producător”
şi „cumpărător” se reglează cu ajutorul „banului” într-un cadru orga-
nizat, cunoscut sub denumirea de „piaţă”. De aceea, putem vorbi şi de
o „piaţă a comunicării” care este, la rândul ei, alcătuită dintr-o „piaţă a
informaţiei” şi dintr-o „piaţă a interesului”. În ceea ce priveşte „piaţa
informaţiei”, ea funcţionează pe baza ofertei care vine din partea
presei şi pe baza cererii de informaţii a cititorilor (adică a receptori-
lor). Dacă ne referim la „piaţa interesului”, atunci trebuie remarcată
preocuparea, chiar efortul, depus permanent de publicaţii pentru a
spori interesul publicului faţă de oferta lor de informaţii. Mecanismul
cererii şi al ofertei este, însă, în cazul presei ceva mai complex şi, din
anumite considerente, chiar paradoxal. În mod obişnuit, produsul mai
ieftin e şi mai căutat. În ceea ce priveşte, însă, presa, „produsul” e cău-
tat dacă răspunde orizontului de aşteptare al individului, ceea ce nu
coincide neapărat şi cu un produs de calitate. S-a putut observa, de
asemenea, că psihologia cumpărătorului reacţionează în aşa fel încât
nu întotdeauna produsul mai ieftin e şi cel mai vandabil. De multe ori
un produs mai scump inspiră încredere şi atrage cumpărătorii, fără a
justifica, întotdeauna, preţul şi „succesul” decât prin manevre de psi-
hologie a publicităţii.
Nevoia de comunicare, dar şi necesitatea unei prompte informări
a publicului sau a uneia cât mai repede cu putinţă, în legătură cu
desfăşurarea unui eveniment ori săvârşirea unei fapte oarecare, au
determinat ca presa scrisă să facă mari şi stăruitoare eforturi pentru a
reuşi să micşoreze cât mai mult şi cât mai semnificativ decalajul
existent, aproape întotdeauna, în cazul presei scrise, între „derularea
evenimentului” şi apariţia informaţiei despre cele întâmplate. Presa
audio-vizuală a ajuns, din această perspectivă, la performanţa de a
relata de multe ori concomitent cu desfăşurarea „faptului” respectiv.
Actul comunicării, adică cel al transferului de informaţii către
publicul larg, se poate realiza în moduri diferite, în esenţă, însă, se poate
realiza în mod direct, fără intermediari şi, de asemenea, mediat, prin
intermediul unor „vehicule mediatice” (presă scrisă, audio-vizuală).
20

Bernard Voyenne în „La presse dans la societé contemporaine” e de
părere că avem o:
Comunicare directă: Mecanismul, în acest caz, e format dintr-o
persoană (emiţător) care intră în contact cu o altă persoană (sau grup)
(receptor), care preia mesajul graţie fie unui sistem de transmitere fizi-
că, fie pe cale simbolică (limbajul). Indiferent de situaţie, important şi
esenţial este ca „părţile” să „vorbească aceeaşi limbă”. Marele avantaj
este în cazul acestui tip de comunicare că sistemul permite „reversibi-
litatea”, adică „emiţătorul” şi „receptorul” să schimbe, instantaneu,
locurile între ele. Pare să fie forma cea mai deplină a comunicării.
Slăbiciuni există, totuşi, şi anume: schimbul de informaţii e limitat în
timp şi spaţiu, nu poate, apoi, asigura stabilitatea raporturilor, infor-
maţia poate fi deformată prin intervenţia subiectivităţii emiţătorului,
care poate adăuga un element, poate neglija altul, din mesajul iniţial,
potrivit intereselor, intenţiilor, concepţiilor şi chiar dorinţelor lui;
Comunicare indirectă - s-a manifestat o dată cu apariţia scrisu-
lui, care a condus la suprimarea continuităţii materiale dintre „emiţă-
tor” şi „receptor”. Este posibil, totuşi, fenomenul conexiunii inverse
(feed-back), care se dovedeşte, însă, aleatoriu şi lent;
Comunicare multiplă - inventarea tiparului a condus la fixarea
mesajului şi apoi la transmiterea lui sub o formă multiplicată în mod
nelimitat şi fidel;
Comunicare colectivă - este momentul în care actul comunicării a
dobândit virtuţile socializării. Emiţătorul şi receptorul pot fi şi grupuri,
nu numai indivizi. Mesajele trebuie obligatoriu să treacă printr-un organ
de informare.
Transferul de informaţii, cu alte cuvinte actul „mediat” al comu-
nicării se săvârşeşte prin intermediul şi cu ajutorul unor „instrumente”
specifice (medii) care, potrivit lui Francis Balle, pot fi de mai multe
feluri: 1. Medii autonome: se definesc prin faptul că suportul de trans-
mitere poartă şi mesajul: cărţile, ziarele, revistele, afişele. O dată cu-
noscut codul de acces, preluarea mesajului de către receptor se face fără
intervenţia unor instalaţii sau aparate speciale. În cazul, însă, al apara-
turii electronice tv., radio, C. D., casete audio şi video mesajul e nece-
sar să fie decodat, prin transformare cu un anumit instrument, dintr-o
formă inccesibilă simţurilor umane într-una accesibilă; 2. Medii de
difuzare: este cazul celor care folosesc suportul doar ca o cale de
transmitere a mesajului: releu, cablu, satelit; 3. Medii de comunicare:
21

sunt cele care permit dialogul la distanţă: telefonul, poşta electronică
sau tradiţională.
Un fapt este, de asemenea, caracteristic tuturor mediilor şi anume, ele
au contribuit la pierderea relaţiei directe dintre emiţător şi receptor. Astfel,
actul comunicării a devenit unidirecţional, dominant, monopolizator. În
asemenea condiţii şi răspunsul receptorilor e lent, neconvingător, anemic şi
fără putinţă de a modifica traseul sau de a schimba conţinutul mesajului. E
adevărat că presa modernă a iniţiat şi a şi trecut la exploatarea unor soluţii
care au menirea de a schimba, fie şi parţial, asemenea situaţii: telefoanele şi
scrisorile adresate redacţiilor alternează cu emisiuni „live” la tv. În orice
caz, presa scrisă nu reuşeşte să înlesnească, în mod curent, dialogul cu
beneficiarii (cititorii).
Ce ofertă face, de regulă, mass-media ?
A devenit clar, atât pentru gazetari (de la reporter până la
redactor sau la directorul oricărei instituţii de presă), cât şi pentru
publicul larg (cititori de presă scrisă sau telespectatori ori
radioascultători sau chiar pentru cei care au ajuns să „navigheze” pe
internet) că un produs mass-media, un produs jurnalistic este, de fapt,
un tip special de marfă, care este şi chiar trebuie vândută şi care intră
în concurenţă cu produse similare. O spune şi Mc Quail: „Un produs
mass-media e o marfă sau un serviciu vândute unor consumatori
potenţiali, în concurenţă cu alte produse mass-media”.
„Produsul media” e, în general, deosebit de căutat. Tocmai de la
această premisă pleacă şi redacţiile care asigură, din această
perspectivă, o ofertă extrem de diversă, potenţialilor beneficiari, de
cele mai multe ori în cantităţi greu de imaginat, dar şi mai greu de
receptat. În primul rând, este nevoie de producţie continuă: mass-
media nu trebuie numai să ofere o rezervă inepuizabilă de film, tv.,
radio şi material tipărit care să umple programele existente, ele trebuie
să facă faţă dificultăţii suplimentare de a produce o succesiune de
produse presupuse a fi noi şi unice. Evident, sarcina e imposibilă şi tot
ceea ce se poate obţine este aparenţa noutăţii. În al doilea rând, mass-
media trebuie să satisfacă aşteptările pe care ele le-au creat de-a lungul
timpului, iar îndepărtarea de acestea, ofertarea a ceva cu totul
neaşteptat ar prezenta riscul pierderii clientului. În al treilea rând,
există limite impuse de programare, de criza de timp şi de resurse. Se
aşteptă ca produsele mediatice să apară la timp, adesea foarte frecvent.
Nu există în nici o altă industrie similaritatea unor astfel de probleme
la o asemenea scară. Problema resurselor se pune, în special, în
22

legătură cu ştirile, pentru care trebuie să existe reporteri şi echipament
tehnic, pentru ca evenimentele să poată fi relatate. Se creează astfel o
tensiune între nevoia de a relata un eveniment, care este prin definiţie
imprevizibil, şi nevoia de a planifica şi anticipa petrecerea şi locali-
zarea lui…. Constrângerea exercitată de aşteptările publicului impune
utilizarea stereotipurilor şi formulelor standard, aderarea la orare şi
formate care au fost „promise” implicit, dacă nu chiar anunţate dina-
inte∗. În esenţă, oferta mass-media constă din: informaţii neprelucrate
– cotaţii bursiere, rezultate sportive, adrese, programe de funcţionare a
diverselor instituţii culturale sau comerciale, informaţii legate de
circulaţia mijloacelor de transport în comun, buletine meteo etc.;
informaţii prelucrate - aici sunt cuprinse toate produsele jurnalistice
de la ştiri la anchete şi de la reportaje la interviuri sau diferite
documentare; opinii, comentarii - sunt genurile publicistice datorate
unor diverşi specialişti care contribuie la susţinerea şi diversificarea
bazei argumentative a publicaţiilor, a mass-media, în general; expri-
marea punctelor de vedere ale editorialiştilor din redacţii; sintezele
unor dezbateri organizate de publicaţii pe diverse teme de actualitate;
divertisment – programele TV., horoscop, diverse jocuri, concursuri etc.
Publicul şi funcţiile social – culturale ale mijloacelor de comu-

nicare în masă
Încercând să răspundă aşteptărilor publicului (cititorilor), aştep-
tări pe care, de fapt, mass-media le-a născut, presa a devenit sursa
unor fenomene sociale extrem de variate, ca urmare a presiunilor şi in-
fluenţelor exercitate, de-a lungul vremii, dar, în mod concret, în anu-
mite momente bine determinate. Influenţele mass-media au fost şi au
rămas la fel de intense asupra comportamentului şi a modului de gân-
dire ale marelui public. Într-o lucrare devenită clasică, datorată renu-
mitului gazetar american Walter Lippmann, intitulată Opinia publică,
autorul ajunge la concluzia că oamenii acţionează nu numai sub im-
pulsul celor ce se întâmplă sau s-au petrecut în realitate, ci şi plecând
de la ideea a ceea ce cred că se petrece în societate, concluzie inspi-
rată de informaţiile furnizate de mass-media. Se evidenţiază, în felul
acesta, funcţia presei de construire a semnificaţiilor. Fenomenul e
văzut, dintr-un alt unghi, şi de alţi specialişti: „…noi credem, alături
de Anthony Giddens, că individul nu-şi urmăreşte doar raţional intere-
∗
Mc Quail, op.cit. p. 190-191
23

sele pe piaţă, ci se construieşte ca fiinţă raţional – relaţională preocu-
pată în egală măsură de autorealizare, de ecologie informaţională şi
socială, de existenţa comunităţii”∗.
Indiferent de tipul de efecte, „pe termen lung” sau „indirecte”,
generate de presă, ele au la bază o motivaţie diversă a consumului
mediatic al populaţiei, care, deşi diferă în funcţie de gradul de
pregătire generală a indivizilor (cititorilor), de interesele lor (de natură
socio-profesională, politică, psiho-afectiv, geografică, de moment), de
nivelul cultural, de anumite nevoi spirituale sau materiale, au, totuşi,
unele elemente comune, printre care: nevoia de informaţie (pentru a fi
la curent cu tot ce se petrece în lume); prestigiu social (capacitatea de
a stăpâni diferite subiecte în timpul discuţiilor); siguranţă (absenţa
datelor esenţiale despre actualitate ar putea provoca unele stări de
nesiguranţă sau chiar de dezorientare); recreere (tendinţa de a ieşi din
lumea obligaţiilor zilnice).
Pentru Mc Quail motivaţia consumului mediatic rezidă în: infor-
mare, construirea identităţii profesionale, integrarea şi interacţiunea
socială şi divertismentul.
Realitatea este că problema funcţiilor sociale şi culturale de care
dispun şi pe care le practică mijloacele de comunicare în masă
(inclusiv, desigur, presa scrisă) a preocupat diverşi specialişti. Un
Roger Clausse se oprea la cinci funcţii fundamentale: informare,
formare, exprimare, presiune şi psihoterapie; J. R. Dominick discuta
tot de cinci: de cotrol, de interpretare, de legătură, de transmitere a
valorilor, de divertisment şi tot el era de părere că individul apelează
la mass-media pentru: cunoaştere, evadare din cotidian, stimulare,
relaxare, utilitate socială.
Şi M. Coman optează pentru cinci funcţii esenţiale:
1. De informare; ea răspunde nevoilor atât ale indivizilor cât şi
ale comunităţilor umane. Informaţiile primite se află la baza evaluării
unor situaţii sau evenimente, pot constitui premisele anticipării unor
tendinţe sociale, politice, economice etc., cum, de asemenea, determi-
nă luarea unor hotărâri în cunoştinţă de cauză şi chiar îmbunătăţirea
lor ulterioară. Americanii numesc o astfel de funcţie de supraveghere,
ştirile difuzate fiind considerate un adevărat „stoc informaţional” obţi-
nut de cititori din receptarea „realităţii mediatice” furnizate de presă,
∗
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Semiotică, societate, cultură, Editura Institutul
european, 1999, p. 236
24

realitate care se dovedeşte a fi, uneori, o versiune proprie a unei insti-
tuţii de presă, o imagine mediatică a oamenilor, a evenimentelor şi a
conjuncturilor socio-istorice.
Informaţiile transmise şi receptate de publicul larg fiind de natu-
ră strict instrumentală (anunţând de la programul magazinelor la ora-
rul instituţiilor de spectacol şi de la datele meteo la restricţiile circu-
laţiei mijloacelor de transport în comun până la cotaţiile bursiere.
Sunt, însă, şi publicaţii care difuzează cu precădere informaţii de tip
instrumental).
Informaţiile pot fi şi prevenire, menite să avertizeze publicul în
varii privinţe. Fie în sensul evitării unui posibil pericol (ivirea unei
epidemii, de gripă, de pildă, încercarea de diminuare a consumului de
ţigări etc.), fie cu scopul lansării pe piaţă a unui anumit produs. S-a
observat, însă, că modalitatea publicistică aleasă, în această privinţă,
precum şi frecvenţa difuzării anunţurilor respective pot determina şi
rezultate contrarii. Orice exces al prezentării poate crea, după caz,
panică sau indiferenţă. Şi într-un caz, şi în altul, consecinţele pot fi cu
tentă dramatică: „Prin funcţia de prevenire, mass-media îşi confirmă
statutul de instrument al democratizării vieţii sociale deoarece infor-
maţia este accesibilă maselor – şi nu numai unei elite – avertismentele
transmise prin presă relevă o funcţie suplimentară, de dezvoltare a
sentimentelor de egalitarism în interiorul societăţii: toată lumea are
şanse egale de a scăpa de primejdia astfel anunţată”∗.
2. De interpretare; o asemenea funcţie se manifestă din clipa în
care informaţia furnizată conţine, oricât de obiectiv pare a fi punctul
de vedere al autorului, o selecţie, pe care acesta o realizează determi-
nat de anumite criterii profesionale şi nu numai. Ulterior, problema se
amplifică, prin hotărârea redacţiilor, a editorilor instituţiilor de presă
de a publica informaţia respectivă într-un anumit context publicistic şi
grafic, de a-i da un anumit titlu ce, tipărit cu anumite caractere de
literă, se adaugă la ceea ce, de fapt, însemnă exercitarea funcţiei de
interpretare în concordanţă, însă, cu politica editorială a publicaţiei.
Tendinţa presei moderne, în dorinţa păstrării şi chiar a sporirii
credibilităţii, este de a dovedi o permanentă obiectivitate publicistică,
ceea ce o determină să mizeze pe furnizarea informaţiei cât mai puţin
prelucrată, adică mai nefiltrată de „subiectivitatea” jurnaliştilor. Partea
de opinie, de comentare, cu toată încărcătura de subiectivitate pe care
∗
Mihai Coman – Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, 2000,
p.76.
25

o presupune, nu numai că nu este evitată, ci se impune a fi prezentă,
neîncetat, însă „supravegheată” de rigoarea deontologiei profesionale.
Se află, însă, în discuţie o anumită tradiţie, specificul culturii profe-
sionale, un anumit temperament publicistic. Poate de aceea, presa
americană e preocupată deosebit de intens de ştirea de tip „neutru”,
spre deosebire de ceea ce se petrece în aria europeană, unde sub
influenţa culturii şi a presei franceze, ştirea are un cu totul alt caracter,
un subtext cu tentă de comentariu, formulările publicistice sunt mai
degrabă subiective decât „incolore” şi „imparţiale”. ”Jurnalismul fran-
cez a fost întotdeauna mai mult un jurnalism de expresie decât unul de
observare. Pe lângă prezentarea faptelor, el a fost preocupat şi de cri-
tica intenţiilor. Prin aceasta, el este fundamental deosebit de jurnalis-
mul anglo-saxon, pentru care ştirea a avut prioritate în faţa comenta-
riului∗. În replică, un G. P. Scott, editor al ziarului englez „The
Guardian”, precizează: „Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere”.
Funcţia de interpretare e pusă însă în evidenţă prin genuri
publicistice bine reprezentate şi bine structurate. E cazul editorialului care
constituie, de fapt, poziţia, punctul de vedere al instituţiei de presă respec-
tive faţă de o chestiune esenţială a momentului. Este, în general, un gen
publicistic abordat, întotdeauna, din şi prin prisma politicii editoriale a
ziarului, ceea ce îl face să nu existe, uneori, semnătura autorului, ca o do-
vadă în plus că este purtătorul unei opinii solidare a întregului colectiv
redacţional şi chiar a editorului (patronatului). Publicistica românească
actuală practică, în cea mai mare parte a ei, editorialul semnat, precum şi
editorialul cu autori specializaţi (pe probleme economice, sociale, de poli-
tică internă sau externă, culturale etc.). Este, în general, un gen publicistic
acceptat cu mare interes de cititori, deşi parcurgerea şi înţelegerea textelor
de acest gen reclamă din partea indivizilor o informaţie mai diversificată,
uneori chiar specializată şi, aproape întotdeauna, profundă.
Editorialul şi comentariul (alt gen publicistic purtător al opiniilor
exprimate de publicaţii) oferă publicului larg numeroase argumente, pă-
reri care devin ulterior ideile unor dezbateri, confruntări, discuţii între mem-
brii unor comunităţi umane. Spre deosebire de editorial, comentariul e
mai partizan, mai personal şi angajează, de regulă, opinia autorului. Este,
de asemenea, un gen apreciat de cititori, care, datorită subiectivităţii lui, e
agreat sau respins, dar niciodată ignorat. Se impune prin forţa şi tensiunea
argumentării, prin acuitatea ideilor şi expresivitate stilistică.
∗
Mihai Coman, op. cit. p.78.
26

În sfârşit, funcţia de interpretare poate fi pusă în evidenţă şi prin
alte genuri gazetăreşti care se definesc prin aceeaşi deschidere spre
exprimarea opiniilor, analizarea faptelor şi a evenimentelor şi prin
tendinţa de interpretare, în manieră proprie, a fenomenelor: cronica,
pamfletul, caricatura, dezbaterile, mesele rotunde etc.
3. De „legătură”; realitatea a dovedit că presa, oferind marelui
public informaţii din cele mai diverse domenii, creează şi premisele
unui dialog între membrii colectivităţilor umane, dialog facilitat de
accesul acestora la aceleaşi informaţii, subiecte sau teme de discuţii.
Se poate observa că, în felul acesta, presa a reuşit să stabilească o
vastă reţea de legături interumane care diferă faţă de cele existente
deja în anumite comunităţi devenite tradiţionale (precum cele geogra-
fice, naţionale, etnice, religioase, culturale, chiar politice), relaţii care
alcătuiesc, de fapt, o comunitate informaţională, punctul de plecare, în
anumite condiţii, al unor viitoare relaţii sociale. Nu întâmplător
Marshal Mc Luhan scria în Galaxia Gutenberg despre tendinţa evi-
denţiată de epoca modernă de favorizare a apariţiei unui „sat pla-
netar” sau a unui „tribalism planetar”, datorită impactului realizat de
mass-media asupra comunităţilor umane.
Datorită presei, oamenii din cele mai diferite părţi ale lumii, pre-
ocupaţi de cele mai diferite lucruri, având obiceiuri şi tradiţii din cele
mai variate, pot, la un moment dat, nu numai să fie sensibilizaţi de
aceleaşi fenomene, de aceleaşi întâmplări, evenimente, ci să şi împăr-
tăşească şi să trăiască aceleaşi stări sufleteşti, să devină, cu alte
cuvinte, solidari, chiar dacă numai în plan intelectual, psihic sau
moral, cu unii dintre semenii lor, din celălalt colţ al lumii, loviţi de o
catastrofă naturală, căzuţi victime ale unor războaie „regionale” sau
aflaţi în cine ştie ce situaţii limită. Presa dovedeşte, aşadar, că acţio-
nează la nivelul microstructurilor societăţii, răspunzând, în acelaşi
timp, nevoii de comunicare a membrilor comunităţilor umane, dorinţei
lor de a împărtăşi aceleaşi valori, de a se simţi acceptaţi şi integraţi în
structurile sociale, economice şi nu numai ale societăţii. „Din această
perspectivă, mulţi sociologi susţin că presa exercită o acţiune de
coagulare a societăţii, considerând-o un adevărat „ciment social”, o
forţă care apropie, unifică şi dă coerenţă colectivităţilor din lumea
modernă”∗.
∗
Mihai Coman, op. cit. p. 81
27

4. De culturalizare; existenţa şi acţiunile mass-media nu însemnă
livrarea doar a informaţiei de larg interes, a informaţiei utilitare în sensul
cel mai strict al cuvântului, a informaţiei politice şi sociale, înseamnă şi
răspândirea informaţiei educative şi a celei culturale. Sunt, de exemplu,
publicaţii care au cultivat ani de-a rândul rubrici dedicate corectitudinii
limbii. Actul cultural este, la rândul lui, reflectat şi interpretat, în cele mai
diverse ipostaze prin relatări, informaţii curente, convorbiri cu diferite
personalităţi, cronici de specialitate, documentare despre tradiţii populare
etc. Sunt, apoi, publicaţiile dedicate în exclusivitate fenomenului cultural
sau celui legat de structurile procesului de învăţământ. Ar trebui spus că
în cazul lor se păstrează, pe de o parte, dimensiunea tradiţională a
fenomenelor respective, iar pe de altă parte, se cultivă noutatea, inovaţia,
presa de specialitate mergând, cum e şi firesc, în pas cu vremea. Ceea ce
se întreprinde, sub raport publicistic, de fiecare dată, în astfel de situaţii,
constituie şi un factor foarte puternic de stabilitate socială.
5. De divertisment; în acest caz, se pendulează între necesitate şi
„drog”. În SUA, 2l la sută din conţinutul ziarelor e dedicat divertismen-
tului (jocuri, horoscop, umor, careuri, caricaturi etc.), care împreună cu
ştirile sportive urcă ponderea divertismentului la 26 la sută, în publicaţiile
amintite. E limpede că la mijloc se află şi o „stare de necesitate”, că
publicul larg tinde să se smulgă din cotidianul frământat şi tensionat,
pentru a încerca o „evadare” spre un alt confort psihic, fie numai şi pentru
câteva clipe, prin parcurgerea unor asemenea „informaţii”. Starea de
„evadare” permite, de multe ori, trăire în imaginar a unor dorinţe
neîmplinite şi chiar imposibil de a fi împlinite, înlesneşte, de asemenea,
eliberarea de unele frustrări, de nemulţumirile cotidiene. Asemenea stări
se dezvoltă, îndeosebi, în faţa micilor ecrane, presa scrisă presupunând în
astfel de situaţii un nivel imaginativ şi o sensibilitate mult mai ascuţite şi
mai dezvoltate.
Fenomenul, studiat în fel şi chip, a condus la concluzia că presa
oferă publicului larg „trăiri prin procură” (Jean Cazneuve) în cazul
difuzării producţiilor mediatice de divertisment, care prin efectul avut
conferă mijloacelor de comunicare în masă chiar şi o „funcţie terapeu-
tică” sau una „cathartică”, adică de „eliberare”, de „descărcare”. Cultiva-
rea, însă, cu insistenţă şi la dimensiuni mereu sporite a divertismentului,
ceea ce se poate observa şi în presa românească actuală, riscă un derapaj,
imposibil de controlat la un moment dat, al presei spre zone ale
efemerului, ale aculturalului, spre publicaţii de tip „drog”.
E adevărat că în anumite situaţii, divertismentul poate merge mână
în mână şi cu factorul cultural (unele desene animate, spectacole muzi-
28

cale, „vulgarizarea” cu surdină şi sub un strict control a unor fenomene
culturale şi chiar ştiinţifice tocmai în ideea sporirii accesibilităţii unor
categorii cât mai variate de consumatori la informaţia culturală sau ştiin-
ţifică mai pretenţioasă şi tocmai de aceea mai anevoie receptată şi perce-
pută în situaţii „normale”. Din păcate, asemenea intenţii generoase nu
sunt menţinute în toate împrejurările, alunecarea pe panta divertismen-
tului facil şi gratuit extinzându-se asupra tratării informaţiilor de orice fel.
Fixarea şi analizarea funcţiilor presei a preocupat mulţi specialişti.
Părerile, deşi se întâlnesc în anumite puncte, diferă, poate nu chiar
fundamental, dar în destule privinţe, dovedind şi din această perspectivă
complexitatea fenomenului mass-media, multitudinea faţetelor pe care
le dezvăluie marelui public fascinat, în general, de lumea presei căreia îi
acordă, de multe ori, credit nelimitat, ca unei autorităţi de prim rang în
societate. Pentru Peter Gross, „mediile informative au trei funcţii
principale: supravegherea contextului evenimenţial imediat şi viitor,
corelarea tuturor evenimentelor unei societăţi cu societatea, ca întreg, şi
transmiterea moştenirii culturale a societăţii”, funcţii pe care profesorul
american le consideră extrem de importante în timpul neliniştilor socio-
politice, aşa cum a fost şi cazul României, după căderea regimului
comunist. Celor trei funcţii, acelaşi cercetător este de părere că trebuie
să li se alăture şi „…funcţia de a contribui, prin informaţie şi comentariu
şi prin natura acestora, la refacerea societăţii, la reorganizarea culturii
politice, la reeducarea şi socializarea spiritului civic”.
Şi, în sfârşit, poate n-ar fi lipsit de interes să încheiem acest
excurs, legat de funcţiile presei, cu opinia americanului Malcolm
Willey care se întreba „care sunt funcţiile îndeplinite de ziar ?” şi tot
el dădea răspunsul: 1. obţinerea de informaţii, de noutăţi; 2. analiza şi
explicarea evenimentelor – ştirilor (mai ales prin comentariile
editorialiştilor); 3. obţinerea unui cadru general de referinţă pentru
aceste nevoi dispersate; 4. divertisment; 5. obţinerea de cunoştinţe cu
caracter enciclopedic asupra lumii∗.
Aşadar, mediile acţionează asupra publicului numai în măsura în
care acesta are o motivaţie puternică în a apela la serviciile informa-
ţionale ale acestora, la utilizarea lor, numai dacă le aduce indivizilor
anumite confirmări ale propriilor lor opinii, numai dacă răspunde
prompt şi competent orizontului de aşteptare a cetăţenilor.
∗
Ioan Drăgan, op. cit. p. 165
29

PRESA SCRISĂ
Întreaga presă scrisă a adus cu sine schimbări importante ale

condiţiei umane. Nevoia de informaţie, pe de o parte, ca principal
agent în derularea procesului de socializare iar, pe de altă parte, ca
factor de amplificare a procesului de comunicare interumană, a
dobândit o substanţială împlinire datorită dezvoltării mijloacelor de
comunicare.
Comunicarea scrisă s-a dovedit a fi, o dată cu sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, mai precis, datorită
dezvoltării presei de masă, nu numai un element motor al dezvoltării
proceselor educaţionale, economice, politice şi chiar morale, ci şi o
instituţie culturală complexă. Sociologul american Charles Horton
Cooley descoperea, la începutul secolului al XX-lea, patru factori care
au contribuit la eficienţa mass-media: expresivitatea (transmite o
gamă largă de idei şi sentimente), permanenţa documentului,
rapiditatea transmiterii informaţiilor şi difuzarea mesajului către toate
categoriile de cetăţeni. „Caracterul general al acestei schimbări poate
fi exprimat prin extindere şi animaţie. Contactele sociale sunt extinse
spaţial şi accelerate temporal şi în aceeaşi măsură gradul de unitate
mentală pe care acestea le implică devine general, într-un ritm mai
alert. Individul este îmbogăţit prin intrarea în relaţie cu o experienţă
mai vastă şi mai variată şi este menţinut într-o stare de curiozitate,
câteodată exagerată, de către multitudinea de sugestii schimbătoare pe
care această experienţă i le aduce”∗.
Problema care s-a pus, cu mult timp în urmă, a fost, cu deose-bire,
aceea a corectitudinii, a obiectivitătii informaţiei, a echilibrului ei, pe
care masa cititorilor o caută şi o aşteaptă, dar pe care o şi poate refuza
atunci când aşteptarea şi interesul le sunt înşelate. Într-un studiu asupra
∗
Melvin Le Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă,
Editura Polirom, 1999, p. 37
30

comunicării, apărut sub egida UNESCO, se preciza că exacti-tatea sau
inexactitatea informării cititorilor depinde de o seamă de factori, printre
care: accesul la sursele de informare, existenţa unor eventuale interese
legate de deformarea ştirilor, disponibilitatea unor canale multiple de
informare, procesele de filtrare şi de selecţie care influenţează
conţinutul informaţiilor, interpretarea şi prezentarea lor, calificarea
profesională a ziariştilor, atitudinea acestora faţă de regulile de conduită
profesională şi de normele etice. Concluzia studiului era că
„obiectivitate absolută neexistând, exactitatea informaţiei este rele-vată
probabil mai puţin de criterii obiective şi măsurabile decât de judecata
şi opinia subiectivă. Percepţia celui care este însărcinat să decidă ce
constituie o informaţie, cum să o prezinte şi cum să o difuzeze este
aceea care va traduce pentru cititor imaginea - clară, vagă sau
deformată - a realităţilor culturale, a evenimentelor şi insti-tuţiilor pe
care el nu le poate cunoaşte direct”. De unde respon-sabilitatea cu totul
specială, profesională şi morală, a celor care lucrea-ză în lumea presei.
Într-un asemenea context, presa scrisă a continuat să fie mijlocul
de informare cel mai răspândit. Şi deşi pare să fi pierdut, într-o cursă
contra cronometru cu mediile audio-vizuale, monopolul asupra întâie-
tăţii şi exclusivităţii difuzării informaţiilor, presa scrisă compensează,
totuşi, această relativă slăbiciune, prin conservarea unor trăsături, care-i
sunt proprii şi de care deocamdată e aproape imposibil a fi deposedată.
În primul rând, nu are limite în extensiune: un jurnal TV, de pildă,
conţine maximum 30 de ştiri diferite, ceea ce echivalează doar cu o
pagină de ziar, la care se poate adăuga faptul că prezentarea orală a
acestora reduce la două sau trei minute durata fiecărei informaţii. Cu
alte cuvinte, totul însemnă cam 2000 de semne. În cazul presei scrise,
conţinutul fiecărei unităţi, adică al fiecărei informaţii, se multiplică, de
regulă, de cinci sau chiar de zece ori. Astfel, o pagină de ziar conţine,
în medie, 2000 de rânduri a 35 de semne, adică 70 000 de semne.
În al doilea rând, presa scrisă se particularizează prin perma-
nenţa ei: se poate insista sau se poate reveni asupra lecturii unui text,
se poate compara cu o informaţie similară dintr-o altă publicaţie, poate
fi păstrat sau poate fi chiar arhivat.
Şi, în fine, în al treilea rând, presa scrisă se defineşte printr-o mare
diversificare, sensibil superioară oricărei instituţii mass-media. Şi mai e
ceva. În timp ce un jurnal TV sau de radio este, în mod necesar, destinat
tuturor, ziarul se poate adresa separat unor categorii diferite de cititori (ca
vârstă, sex, pregătire generală, interes profesional, formaţie culturală). De
31

aceea, nu întâmplător, Paul Lazarsfeld afirma cu subînţeles: „Vrem să
citim ceea ce am auzit”.
Trebuie reţinut însă că mijloacele de informare în masă se
dovedesc, totuşi, în pofida regimului concurenţial care le caracterizează
existenţa, mai aprig în ultima vreme, a fi, de fapt, complementare, ceea ce
determină ca progresul unora (tehnic, dar şi din perspectiva elaborării
structurii tematice) să antreneze şi progresul celorlalte. Presa rămâne,
însă, un mijloc de comunicare indirectă, multiplă şi colectivă. De aseme-
nea, datorită modului în care este elaborată informaţia, precum şi a
contextului în care este integrată, apar, de regulă, diferenţe pregnante în
privinţa receptării mesajului ei.
De fapt, în ceea ce priveşte funcţiile lor, toate mijloacele de comu-
nicare în masă sunt identice. Le diferenţiază tipul canalului de comu-
nicare, structura publicului ţintă şi influenţa, impactul, asupra acestuia.
Adevărul este că mesajele transmise de presă exercită (atât prin cantitatea,
cât şi prin calitatea lor, precum şi prin comentariile ce li se alătură),
evidente influenţe modelatoare asupra cititorilor. Modelare care poate să
ia forma unor curente de opinie în cazul indivizilor aflaţi într-o situaţie
socială similară. Opinie, însă, care nu rămâne mereu aceeaşi; fiind
dependentă de circumstanţele în care s-a format, se naşte într-un anumit
moment, într-un cadru social bine determinat şi într-un anumit context
politic, economic şi chiar ideologic şi, în sfârşit, nu este niciodată
unanimă. De regulă, ea reprezintă un curent puternic de opinie dar,
aproape întotdeauna, coexistă cu unii factori de dezacord.
Cu alte cuvinte, informaţiile pe care presa le furnizează contribuie
nu numai la formarea opiniilor, ci şi la structurarea atitudinilor şi
comportamentelor. De aceea, se poate observa că, aproape întotdeauna,
mai direct sau mai voalat, mai pregnant sau mai discret, grupurile de
interese (de la cele economice până la cele politice), reprezentate de
diverse organe de presă, caută să-şi impună interesele, punctele de vedere
pe această cale a mijloacelor de comunicare.
În acest context, apar însă diferenţe între ceea ce însemnă, de fapt,
manipulare a cititorilor şi ceea ce se constituie într-o informare obiectivă
a aceluiaşi beneficiar. În primul caz, se scontează pe o acceptare
necondiţionată din partea celor cărora le este destinată informaţia, faţă de
opinia acreditată, în timp ce, în cea de-a doua situaţie, se aşteaptă chiar
reacţia şi punctul de vedere, aproape întotdeauna altul decât cel al
reporterului, faţă de opinia care se încearcă a fi acreditată. Bine ar fi,
totuşi, să nu trecem peste faptul că indiferent cât de argumentată şi cât de
32

persuasivă ar fi acţiunea presei, mesajul publicistic este, în cele mai multe
cazuri, receptat destul de diferenţiat, în funcţie de caracteristicile socio-
culturale ale indivizilor. Desigur, că şi reacţia lor, intelectuală şi
comportamentală, va fi, din aceleaşi cauze, diferenţiată. Aici se află, de
fapt, cheia diminuării şi a evitării, până la urmă, a efectului omogenizator
al mijloacelor de informare în masă.
Presa poate şi trebuie să fie, de asemenea, o instanţă de cultivare a
spiritului democratic, de educare a cetăţeanului în acest sens, de
provocare a lui în ideea însuşirii acestui spirit. Aşadar, presa are menirea
de a constitui un „mod de comunicare socializat”. „Trebuie remarcat că
mesajul difuzat prin presă, socializat astfel prin originile sale, este încă şi
mai mult socializat în expresia sa. Căci publicul nu declară el însuşi ceea
ce are de spus sau, în orice caz, nu cu de la sine putere. . Pentru ca un
anonim să capete glas, trebuie ca cineva să-l fi cunoscut. Acest proces se
realizează prin intermediul unor grupuri sociale specializate: cei care
constituie antreprenorii de presă şi personalul lor. Astfel, mesajele se
articulează în două trepte: la nivelul societăţii globale şi la cel al
societăţilor restrânse, „particulare”, care animă diversele publicaţii”∗.
Se poate accepta faptul că mijloacele de comunicare fac parte
nemijlocită din structurile instituţionale ale societăţii moderne. Aşa de
pildă „prin accentul pe care îl pun pe serviciile şi produsele instituţiilor
noastre comerciale şi industriale, ele reprezintă o parte importantă a
instituţiei economice. Prin funcţia lor din ce în ce mai importantă în
cadrul alegerilor, folosirea lor la diverse audieri şi accentul pe care îl pun
pe activitatea guvernului în transmiterea ştirilor, ele devin o trăsătură
semnificativă a instituţiei noastre politice”∗∗. Şi statutul lor instituţional nu
se rezumă numai la atât. Rolul educaţional pe care îl au, de pildă, e
apreciabil, contribuţia în această privinţă având o paletă a manifestărilor
extrem de largă, de la educaţia morală la cea culturală şi religioasă, de la
preocupările vizând sfera învăţământului la cele dedicate divertismentului.
Diversificarea conţinutului presei este, înainte de toate, o cerinţă
legată de însăşi existenţa ei. Raţiunea întregului demers publicistic e
generată de eforturile de a concorda cu / şi de a răspunde căutărilor şi
intereselor informaţionale ale cititorilor. Din acest punct de vedere
părerile sunt împărţite, şi ale specialiştilor, şi ale publicului larg. Aşa
∗
Bernard Voyenne, La presse dans la societe contemporaine, în Collection U,
Librairie Armand Colin, Paris, 1962
∗∗
Melvin De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, op. cit., p. 132
33

se explică faptul că se consideră că prin structura lor tematică,
mijloacele de comunicare pot fi împărţite în cele dedicate conţinutului
de prost gust (de regulă, publicaţiile cu mare audienţă, preocupate,
îndeosebi, de senzaţionalul ieftin, de violenţă, pornografie, sex etc.) şi
care contribuie la pervertirea gustului public, la apariţia manifestărilor
de violenţă şi la gravele derapaje morale. Sunt, apoi, publicaţiile care
practică o politică editorială bazată pe un conţinut neutru (cele în care
predomină ştirile utilitare, revistele de specialitate, cele care se ocupă
de dezbaterea unor probleme de morală etc.). În sfârşit, ultima
categorie e a celor dedicate conţinutului elevat: discuţii culturale pe
teme sofisticate, diverse comentarii şi dezbateri politice şi altele din
aceeaşi familie de preocupări. Totul se face într-un limbaj pretenţios,
reclamând din partea cititorilor un nivel de informaţie şi de pregătire
generală şi cultural-artistică deosebit.
Indiferent, însă, care e structura uneia sau alteia dintre publicaţii,
trebuie ţinut cont de faptul că, în general, presa de informare generală
contribuie la realizarea unei comunicări de tip instantaneu (fiind
martoră şi apoi instrument de transmitere către public a informaţiilor,
aproape concomitent cu derularea diverselor evenimente), permanent
(fluxul informaţional nu se întrerupe, de fapt, în nici un moment) şi
universal (practic, nu există domeniu sau segment al societăţii, al
lumii în general, care să rămână neinvestigat şi neexploatat cu
mijloacele specifice presei). Oricum, impactul mijloacelor de
comunicare, al presei scrise, asupra publicului larg depinde de factori
diverşi, dar, se poate considera că e, aproape întotdeauna, diferit de la
individ la individ, inegal, pentru că şi gradul de interes şi puterea de
receptare şi de înţelegere a publicului cunosc forme nenumărate şi,
adeseori, influenţa se dovedeşte a fi imprevizibilă, pentru că şi reacţia
indivizilor e greu de controlat. Cu toate acestea, influenţa presei
rămâne imposibil de ignorat şi deşi e detectabilă mai degrabă în
„imaginile din capul nostru” (Walter Lippman), „îl putem manevra pe
individ din punct de vedere psihologic (intelectual şi afectiv) pentru a-l
face să accepte un război sau să urmeze o dictatură, dar şi pentru a-l
determina să cumpere un produs nou, să se supună unei noi necesităţi”
(Georges Friedmann). În toate aceste împrejurări, cetăţeanul plăteşte
tribut, în primul rând nivelului general de informare de care dispune,
la un moment dat, nivel puternic influenţat de accesul sau lipsa de
acces la surse diverse de comunicare, la surse independente, neutre şi
credibile.
34

Efecte şi forme de influenţare exercitate de presa scrisă
Nevoia de informaţie a omului modern este, fără a exagera, similară
nevoii de hrană a aceluiaşi. „A fi informat însemnă a şti nu numai ce se
petrece, ci şi a cunoaşte raţiunile şi metodele de decizie…. Absenţa
informaţiei, deci lipsa participării la sistemele de decizie şi organizare
defineşte alienarea” (Alain Touraine), iar altă voce autorizată adaugă
„informaţia însemnă putere, reprezintă instrumentul esenţial al puterii”
(Michel Crozier) . Un om informat este ferit de stările de dezorientare, de
debusolare pe care le trăiesc destui membri ai societăţii contemporane.
„Omul atunci când este bine informat este un cetăţean, iar când este prost
informat este un sclav” (Alfred Sauvy). Din punct de vedere social,
profesional şi chiar politic, siguranţa individului (cognitivă, comporta-
mentală şi chiar afectivă) se află sub influenţa şi chiar dependenţa nive-
lului informaţional pe care îl deţine la un moment dat. „Mass-media ne
afectează profund, deoarece ele constituie o prezenţă constantă în viaţa
noastră. Alte instituţii pot avea un impact mai puternic, dar nu unul atât de
persistent şi adânc. Afilierea familiară şi prieteniile se schimbă pe măsură
ce individul se maturizează şi trece prin diferite etape ale vieţii. Şcoala
ocupă numai o perioadă limitată de timp din existenţa noastră. Doar o
parte din populaţie frecventează, în mod regulat, biserica. În antiteză,
mass-media au o universalitate pe care nu o are nici o altă instituţie: presa
oferă un bagaj comun de idei şi imagini, care depăşesc barierele sociale şi
geografice”∗
Încă din 1949, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
(art. 19) se proclama dreptul omului la informare şi comunicare.
„Informaţia va fi conceptul central al ştiinţei viitoare. Informaţia este
începutul şi temelia societăţii. Banii şi comerţul, tiparul, fotografia şi
filmul, înregistrarea mecanică, electromagnetică şi fotoelectrică a
sunetului, a imaginii, telefonul, radio-tv, computerele – toate sunt
dezvoltări ale tehnicii informaţiei fără de care societatea actuală ar fi de
neimaginat …„Informaţia a devenit azi un factor de putere. Societatea
tradiţională a cunoscut numai proprietatea asupra unor bunuri materiale
şi a surselor de energie ca factori de putere egali în rang. Astăzi s-a
adăugat informaţia. Concentrarea mijloacelor de informare este un
proces cu consecinţe politice”∗∗ (Bruno Wurtz).
∗
M. Coman, Introducere în sistemul mss-media, Editura Polirom, 1999, p. 106
∗∗
Bruno Wurtz, Confruntări contemporane pe tema viitorului
35

Cunoaşterea şi înţelegerea unor asemenea mecanisme sunt
fundamentale pentru cei care concep şi elaborează diverse publicaţii. Pe
măsură ce nevoia de informaţie a individului sau, altfel spus, orizontul lui
de aşteptare, în această privinţă, e direct, concret şi, într-o tot mai mare
măsură împlinit, statutul publicistic şi economic al presei e din ce în ce
mai credibil şi mai stabil. Presa scrisă devine, în asemenea condiţii, un
adevărat „sistem de selecţie” a evenimentelor. Potrivit lui J. Dimmick,
mecanismul de selecţie şi apoi de transformare a evenimentelor în infor-
maţii, în ştiri, în valori mediatice, echivalează cu un proces de diminuare
a stării de incertitudine, pe care o trăieşte, pe de o parte, jurnalistul aflat în
situaţia de „a alege şi a decide”, iar, pe de altă parte, potenţialul cititor
aflat sub tirul zvonurilor. Dimmick precizează că procesul de identificare,
de selecţie şi apoi, de reducere a incertitudinii e cuprins într-un spaţiu
decizional multidimensional, unde acţionează criterii multiple, printre
care: 1. apropierea dintre evenimente şi aşteptările şi valorile publicului;
2. atracţia senzaţională a evenimentelor; 3. concepţiile jurnaliştilor despre
realitate şi despre noutăţi; 4. interesul publicului; 5. importanţa „istorică”
a evenimentelor. Totuşi, deciziile selectării „sunt influenţate de o
multitudine de criterii sau factori: personali, organizaţionali (intreprin-
derea media), precum şi de elemente care ţin de sistemul global de
informare”∗. Nu un alt punct de vedere are G. Millet: „Numeroşi factori
umani şi organizaţionali intervin în tratarea industrială a evenimentelor în
transformarea lor în ştiri. În fiecare moment, imaginea mediatică a lumii
şi a climatului social din fiecare societate este dată de percepţia şi tratarea
evenimentelor, de natura, intensitatea sau banalitatea lor, de interesul sau
indiferenţa selecţionerilor. Această imagine reprezintă, în fapt, starea de
certitudine a diferitelor tipuri de putere, la fel ca şi ideile, credinţele,
valorile, atitudinile şi comportamentele care sunt la ordinea zilei. Ea este
fabricată în cadrul unui sistem de producţie industrială având propriile
sale reguli şi funcţii corelate cu forţele şi constrângerile sociale ale
momentului. Mai mult, dinamica funcţionării acestui sistem dă loc unui
triplu nivel de imprevizibilitate şi incertitudine, acela inerent compor-
tamentelor de comunicare umană ca atare; acela legat de geneza şi
împlinirea unui eveniment; cel legat de reguli, constrângeri şi forţe, care
influenţează funcţionarea întreprinderilor, media în ce priveşte practicile
lor de transformare a evenimentelor în ştiri”.
∗
Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, partea I, Casa de Editură
şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1996, p. 273
36

Mesajele mass-media, dacă privim fenomenul în mod global, ale
presei scrise, dacă particularizăm, sunt receptate în mod diferit de către
beneficiari, adică de cei cărora li se adresează. Nici efectele lor nu sunt
aceleaşi. Publicul se dovedeşte, de regulă, activ şi critic cu informaţiile
receptate. O astfel de atitudine e datorată şi stă sub influenţa nivelului
cultural al indivizilor, tradiţiei şi sistemului cultural specific unei anumite
colectivităţi umane, valorilor generale acceptate şi cultivate de public. În
funcţie de aceste criterii, de asemenea, potrivit câmpului lor de percepţie,
precum şi în concordanţă cu disponibilitatea pe care o manifestă, la un
moment dat, cititorii evaluează credibilitatea surselor de informare şi
conţinutul lor. Aşa se explică faptul că ziarele sunt preferate, în primul
rând, datorită conţinutului, fiind considerate o sursă de securitate într-o
lume în agitaţie” (B. Berelson). „Oamenii resimt absenţa ziarului ca pier-
derea unui instrument al vieţii cotidiene, a unui mijloc util pentru
desfăşurarea relaţiilor personale cu alţii”∗.
Fr. Balle relata faptul că, în urma unui sondaj în rândul cititorilor, a
constatat că aproape trei sferturi dintre ei au declarat că simt nevoia a
„citi” ştirile transmise prin canalele audio-vizuale, iar peste 90% erau
categoric împotriva ideii că radio şi tv fac ziarele inutile, în timp ce
aproape 80% erau ferm convinşi că ziarul îi ajută să perceapă importanţa
reală a noutăţilor. Faptul respectiv trebuie privit cu toată atenţia deoarece
s-a constatat că utilizarea anumitor canale media de către cititori se află în
raport direct proporţional cu nivelul lor de pregătire. Mai clar spus, cu cât
nivelul lor de instrucţie e mai ridicat, cu atât sursa lor preferată de
informaţie o reprezintă mijloacele scrise. De altfel, pentru mulţi specia-
lişti, presa scrisă nu are rival în ceea ce priveşte profunzimea şi seriozi-
tatea unei informaţii atent selectată şi echilibrat prezentată. „Analiza
corespondenţei dintre atributele media şi natura nevoilor satisfăcute
evidenţiază că la un nivel social mai larg presa scrisă rămâne suportul cel
mai important pentru cine vrea să obţină o informaţie socio-politică fia-
bilă şi completă. Presa scrisă este utilizată pentru a înţelege mai bine eve-
nimentele, pentru mai buna cunoaştere a societăţii, înţelegerea realităţilor
politice, a relaţiilor interetnice. Oamenii recurg la presă pentru a verifica
dacă opiniile lor sunt concordante sau diferite de ale altora, pentru a-şi
întreţine sentimentul participării la evenimentele marcante ale timpului
lor şi a-şi satisface nevoia de a crede că ei pot influenţa cursul
evenimentelor”∗∗.
∗
Ioan Drăgan, op. cit. pag. 185
∗∗
Mihai Coman, op.cit., p. 108
37

Influenţa mijloacelor de comunicare a condus la apariţia şi
manifestarea unor atitudini specifice din partea publicului:
– În primul rând, este evidenţiat acordul pe care îl dovedesc toţi
cei care observând concordanţa dintre mesajele presei şi propriile lor
opinii tind, în mod deliberat, să accepte şi chiar să adere la conţinutul
structurilor publicistice. Este cazul raportului care se stabileşte, de
pildă, între membri ai unor comunităţi umane şi opiniile exprimate de
un lider politic. De fapt, acolo unde nu se manifestă „starea de
fanatism” a indivizilor, aderarea se face, totuşi, într-un mod, de regulă,
critic. Procesul acceptării sau respingerii fiind evident şi, tocmai de
aceea, acordul manifestat fiind limitat în timp şi condiţionat de
manifestările şi noile puncte de vedere ale liderului.
– În al doilea rând, presa poate influenţa într-o asemenea măsură
indivizii încât să determine din partea lor o adevărată identificare cu
valorile „promovate de sau prin sursa mass-media”∗. E, în general,
detectabilă o asemenea tendinţă în sfera divertismentului. Gesturi,
expresii, diverse atitudini comportamentale sau ţinute vestimentare
devin modele cu mare impact, în special, asupra segmentului de
populaţie nematurizată şi marcată de tot felul stări frustrante şi, tocmai
de aceea, lesne influenţabilă şi uşor de manipulat”. Facilitând
identificarea, creatorii de masaje distribuite prin mass-media încearcă
să atragă şi să fixeze publicul, să obţină (ceea ce se numeşte)
„fidelizarea audienţei” – totul din raţiuni fie economice (creşterea
reţelelor publicitare), fie politice (creşterea audienţei şi consolidarea
sprijinului electoral”∗∗.
– În sfârşit, în al treilea rând, e cunoscut şi fenomenul numit al
internalizării, care presupune chiar asimilarea valorilor şi modelelor de
comportament difuzate prin mijloacele de comunicare şi, ceea ce este
cel mai sensibil, transformarea lor în ferme convingeri existenţiale.
Convingeri care pot fi de natură politică, religioasă, dar şi culturală şi
chiar publicitară. E adevărat, însă, că depinde, totuşi, de tipul de mesaj
receptat şi asimilat. Pentru că una este să se accepte şi să se
conştientizeze faptul că fumatul e nociv şi, să se treacă la măsuri
hotărâte de renunţare la respectivul obicei şi, cu totul altceva să se adere
la nu ştiu ce sectă religioasă sau să se îmbrăţişeze o doctrină politică
extremistă, ambele, însă, abil prezentate şi convingător promovate.
∗
∗∗
Ioan Drăgan, op.cit., p.185
38

Influenţa presei asupra publicului e certă. Chiar dacă, de cele
mai multe ori, procesul se dovedeşte a fi lent, el nu e deloc neglijabil
şi efectele nu întârzie niciodată să apară. Ceea ce, însă, capătă
pregnanţă e fenomenul dependenţei publicului de mesajele mass-
media, de informaţia de presă, de comentariile acesteia. Relaţiile de
dependenţă sunt, însă, reglate, pe de o parte, de intenţiile indivizilor,
iar, pe de altă parte, de resursele de informaţii care le stau la dispoziţie
şi care pot fi: a/ culegerea informaţiilor, b/ prelucrarea lor, c/
distribuirea aceloraşi sau capacitatea de a le transmite marelui public.
Dacă ne limităm doar la dependenţa dintre indivizi şi mass-media
(ca un caz particular, presa scrisă) cred că putem accepta punctul de
vedere acreditat de Melvin De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach care pun la
baza tipologiei unor asemenea relaţii nevoia indivizilor (a cititorilor) de
a ţine seama şi de a îndeplini trei importante scopuri: înţelegerea,
orientarea şi jocul. Înţelegerea poate fi de sine (învăţarea despre sine şi
dezvoltarea ca persoană) sau socială (a cunoaşte şi a interpreta lumea
comunităţii). Orientarea poate fi a acţiunii (a decide ce să cumperi, cum
să te îmbraci sau cum să-ţi menţii greutatea) sau a interacţiunii (a şti
cum să te comporţi în situaţii indite sau dificile) şi, în sfârşit, jocul, la
rândul lui e solitar (a te relaxa când eşti singur sau când lucrezi
individual) şi social (a viziona un film sau a asculta muzică împreună cu
familia sau cu prietenii).
Se poate accepta, de asemenea, ideea că funcţiile îndeplinite de
presă, precum şi efectele avute de ea asupra audienţei, a publicului
larg, se înscriu în câteva direcţii mai largi, din care amintim:
– Presa ca producătoare şi instrument de transmitere a informa-
ţiei constituie un element central în privinţa supravegherii mediului;
– Mass-media focalizează atenţia asupra unor anumite probleme,
persoane, soluţii care devin astfel prioritare;
– Presa se dovedeşte a fi un factor al „gratificaţiilor psihice”:
divertisment, catharsis, satisfacţii intelectuale ş. a.;
– Mass-media pot fi instrumente de persuasiune ale propagandei
şi ale manipulării;
– Presa scrisă şi audio-vizuală creează şi menţine un anumit
public şi o anumită opinie publică, determinând o anumită dinamică în
sfera opiniilor („majoritară”, „minoritară”, „dominantă”, „dominată”).
39

Presa şi societatea
Relaţiile complexe dintre mass-media, societate, sisteme sociale
şi indivizi au generat şi au consolidat, de-a lungul timpului, statutul de
sistem esenţial de cunoaştere şi chiar de perpetuare a societăţilor
umane pentru mijloacele de comunicare. Rolul specific al presei diferă
de la o societate la alta, relaţiile ei de dependenţă menţinându-se, dar,
fiind, în esenţă, sensibil diferite.
Evoluând în societăţi diferite, structurate pe baza unor ideologii
şi filosofii în aceeaşi măsură deosebite, presa pentru a-şi defini
misiunea ei socială a luptat pentru a-şi reglementa statutul atât faţă de
colectivităţile umane, cât şi faţă de puterea momentului. Nu altceva se
întâmplă şi astăzi, când statutul de independenţă al presei se obţine şi
se menţine cu destulă dificultate, presiunea economică şi financiară
fiind cel mai greu de depăşit.
Tandemul societate-presă a străbătut timpul, dovedindu-se, aproape
întotdeauna, o relaţie tensionată, dominată de mari contradicţii de tipul
„nu pot fără tine, nu poţi fără mine”, care a născut în permanenţă, din
partea puterii, dorinţa de a supraveghea demersul publicistic al
mijloacelor de comunicare iar, din partea presei, o permanentă căutare a
căilor, a soluţiilor de dobândire şi menţinere a independenţei (acces şi
selectare a informaţiilor, de interpretare şi exprimare ş.a.), a obiectivitătii.
Statul a avut în permanenţă la îndemână mijloace multiple şi eficace de
constrângere, la care a ştiut să apeleze, în anumite momente istorice, atât
de hotărât încât existenţa presei şi a slujitorilor ei s-a transformat într-un
serviciu comandat, care asigura un anumit tip de libertate de mişcare, un
anumit tip de libertate profesională, controlată şi cenzurată neîncetat şi
dominată de un principiu ce însemna în esenţă „înţelegerea necesităţii”, a
unei necesităţi dictată de instituţiile puterii. Conflictul, însă, dintre presă şi
stat (guvern) a existat, în fapt, şi între public şi presă (libertatea presei vs.
dreptul cetăţeanului la intimitate, dreptul guvernului de a-şi proteja
secretele în momente de criză la nivel naţional, dreptul consumatorului de
a fi protejat de manipularea publicitară, dreptul cetăţeanului la justiţie
ş.a.). Pentru a face faţă unor asemenea relaţii, la urma urmei unor
principii de moralitate pe care mijloacele de comunicare şi le-au asumat,
s-au căutat, de-a lungul vremii, de la o etapă istorică alta, stabilirea unor
sisteme normative care să reglementeze raporturile existente între presă
(scrisă dar şi audio-vizuală), putere şi colectivităţile umane. Sistemele
normative ivite au cunoscut tipologii diferite care au propus şi au impus
40

modele situate între „autoritarism”-ul cel mai ferm şi mai opresiv şi
„liberalism”-ul cel mai exagerat. „O filosofie politică liberală va susţine
că individul este cea mai importantă entitate a societăţii, statul, guvernul
şi presa există ca să răspundă nevoilor individului. Dacă ele (instituţiile)
nu răspund acestor nevoi, individul le poate schimba. O filosofie politică
autoritaristă va susţine că există o ordine superioară, care îşi exercită
autoritatea asupra indivizilor. Această ordine superioară poate fi
reprezentată de biserică, stat, un lider politic, un profesor sau un părinte.
Într-o societate autoritaristă individul există doar pentru a servi nevoilor
acestor instanţe superioare”∗.
Rolul social al presei a preocupat multe condeie, specialişti
diferiţi. În 1956, trei profesori americani, Fred Siebert, Theodore
Peterson şi Wilbur Schramm, au publicat o carte intitulată „Patru teorii
despre presă”. În esenţă, cei trei iau în discuţie rolul presei, raportul ei
cu societatea şi ajung la concluzia că, dintr-o perspectivă istorică,
statutul presei a pendulat între o subordonare totală faţă de putere şi
instituţiile care au reprezentat-o şi o libertate, tot atât de deplină, faţă
de imixtiunea factorului de putere (politică, economică, religioasă etc.).
Potrivit profesorilor americani, modelele consacrate, din această
perspectivă, sunt: cel autoritarist, cel liberal, cel comunist şi cel al
serviciului public. Între timp au apărut şi alte păreri care, fapt notabil,
păstrând „cele patru teorii”, au propus luarea în discuţie şi a altor
categorii ale tipologiei respective. Astfel, s-a vorbit de modelul
occidental, de cel revoluţionar sau dezvoltaţionist, precum şi de cel
capitalist, de cel sovietic, de cel al responsabilităţii sociale ori de cel
democratic-participativ. În final, s-a acceptat ca termen de referinţă, în
privinţa rolului social al presei, teza celor „patru teorii”.
O nedumerire s-ar putea, totuşi, să-şi facă loc. În ce măsură, o
prezentare, fie şi sumară, a unor asemenea modele (teorii) şi-ar găsi rostul
într-un curs despre conceperea unei publicaţii, adică despre felul în care
se stabilesc, număr de număr, conţinutul unei publicaţii şi structura ei
tehnică şi grafică. Răspunsul nu poate întârzia. Şi e legat de faptul că
teoriile în discuţie reflectă, în fond, modalitatea prin care instituţiile de
presă şi-au structurat, de-a lungul timpului, mesajul publicistic, încercând,
independent de tipul de societate în care au existat şi pe care au
reprezentat-o, mai întâi, să-şi poată desfăşura demersul specific iar, mai
∗
Mihai Coman, op. cit., p. 89
41

apoi, să-şi capete şi să-şi menţină statutul de independenţă şi obiectivitate
nealterat în pofida semnalelor şi a presiunilor exercitate de instituţiile
puterii. Cu alte cuvinte, în orice condiţii, modul în care a fost gestionată şi
structurată activitatea publicistică, reprezintă un fapt pilduitor, un model
de rezolvare a elaborării unei publicaţii, o experienţă ce merită analizată şi
cunoscută, atât sub raportul întocmirii programului editorial cât şi al
expresiei sale grafice la care s-a apelat cu fiecare nouă apariţie.
Aşadar, cele „patru teorii”, în linii generale, se particularizează
astfel:
– Modelul autoritarist: S-a născut în momentul în care reprezentaţii
puterii au conştientizat faptul că presa, indiferent sub ce formă s-ar afla,
poate fi un instrument puternic de influenţare, dar şi un pericol şi o
ameninţare dacă e „scăpată din mână”. Şi atunci, regalitatea, puterea
bisericească sau orice alte structuri de tip politic sau administrativ au
trecut la fel de fel de constrângeri pentru a putea controla, în permanenţă,
activităţile publicistice ale timpului lor. Totodată, însă, aceleaşi structuri
ale puterii au înţeles că forţa de care dispune presa poate fi, de fapt,
folosită pentru consolidarea puterii însăşi. De asemenea, potrivit filosofiei
de tip autoritarist, individul trebuie să se supună necondiţionat instanţelor
puterii. Era clar că şi presa, în asemenea condiţii, nu putea să-şi desfă-
şoare activitatea decât în limita preocupărilor pe care le aveau, într-un
anumit moment, cei de la putere. Menirea ei, în astfel de împrejurări,
fiind, cu precădere, sprijinirea, justificarea şi promovarea unor asemenea
interese. În asemenea condiţii, reprezentanţii instituţiilor de presă nu au
decât două căi: ori devin nişte obediente anexe ale puterii ori riscă
nesupunerea. Urmările nu întârzie să apară şi de o parte şi de alta. Ele
îmbracă, pentru primii, forma privilegiilor iar pentru ceilalţi, aceea a
restricţiilor. Ultimele sunt diverse, numeroase şi greu de contracarat; sunt
de natură legislativă, altele vizează controlul întregii producţii editoriale
de către organismele puterii, se pot adăuga şi sancţiuni economice
drastice, pornind de la te miri ce motive. Dureroase sunt îngrădirile
accesului la sursele de informaţie, ridicarea licenţei de funcţionare pe o
anumită perioadă, schimbarea conducerilor instituţiilor de presă şi chiar
suspendarea apariţiei publicaţiilor „vinovate”. Nu sunt uitate, după caz,
nici fixarea unor impozite diferenţiate, precum şi ridicarea unor piedici în
momentul distribuirii publicaţiilor sancţionate. Privilegiile, la rândul lor,
vizează, cum este de aşteptat, publicaţiile care s-au lăsat îngenuncheate,
cele care au pactizat cu puterea şi, se referă la „atribuirea mai rapidă a
dreptului de publicare”, la acordarea unui sprijin financiar, la scutiri de
42

taxe şi impozite, la o distribuire preferenţială, la acordarea de „favoruri”
liderilor sau „ziariştilor care se remarcă în promovarea temelor dorite de
putere”∗. În sfârşit, instituţiile puterii au înţeles că pentru evitarea ajun-
gerii la unele complicaţii juridice, îndeosebi, controlul asupra producţiei
publicistice trebuie exercitat atât în faza de acces la informaţii, cât şi în
aceea a finalizării publicaţiilor şi chiar şi atunci când ele au ajuns în mâna
beneficiarilor.
– Modelul comunist: Este, de fapt, preluarea modelului anterior,
amplificându-se până la paroxism formele de control, de supraveghere a
instituţiilor de presă şi de sancţionare exemplară. Acum nu se mai poate
discuta despre privilegii şi restricţii acordate unora sau altora, ci numai
despre obligaţii, limite foarte stricte în desfăşurarea activităţii. Cei care
încearcă numai să se abată riscă suspendarea apariţiei sau, în cel mai bun
caz, eliminarea „principalilor vinovaţi”. Ziarul va fi considerat, potrivit
părerii lui Lenin, „nu doar un propagandist şi un agitator colectiv, ci şi un
organizator colectiv”. De aceea, misiunea presei era considerată ca fiind
destinată educării maselor, formării omului nou, modelării gândirii şi
comportamentului lui, combaterii duşmanilor ideologici, în scopul
legitimării regimului comunist, a puterii existente. Spre deosebire de
modelul „autoritarist” care s-a născut în condiţiile proprietăţii private,
modelul „comunist” a apărut şi s-a dezvoltat numai având la bază
proprietatea de stat. De aici şi distribuţia centralizată a tuturor resurselor.
Cu alte cuvinte, monopolul de stat domină autoritar: producţia de hârtie,
resursele energetice, utilajul tipografic, sistemele de comunicaţie şi
procesele de distribuire a produselor mediatice. Informaţia e ţinută sub un
control total. Accesul gazetarilor la sursele de documentare este realizat
numai prin intermediul unor instituţii (de partid, de stat, de sindicat) care
gestionează şi filtrează orice gen de informaţie. Prioritară şi, nu de puţine
ori, singulară, era pentru acest „model” informaţia oficială, obligatorie şi
comună pentru toate tipurile de publicaţii, redacţiile respective neavând
dreptul de a aduce nici un fel de modificări, în aceste cazuri, nici
conţinutului şi nici formei de exprimare sau de prezentare. ”Cea mai
importantă caracteristică a informaţiei oficiale este faptul că este furnizată
cu raţia. Spre deosebire de lumea occidentală, unde informaţia este din ce
în ce mai abundentă, în regimurile de după cortina de fier este deosebit de
rară∗∗”.
∗
Mihai Coman, op.cit., p.90
∗∗
Ibidem, p. 93
43

Universul tematic al presei, definite prin „modelul comunist”, era
standardizat şi situat sub incidenţa ideii de planificare. Neprevăzutul, ca şi
faptul negativ (drama umană şi socială) nu-şi prea făceau loc în coloanele
publicaţiilor, deşi fapt de notorietate, chiar în perioada respectivă, ele
existau în realitate, ceea ce alimenta lumea zvonurilor şi a ştirilor şoptite
pe la colţuri. Presa se afla într-o „campanie” permanentă (de însămânţări,
de recoltare, de înfăptuire a cincinalului în patru ani şi jumătate sau legată
de cine ştie ce iniţiativă politico-educativă), jurnaliştii înşişi
transformându-se în nişte „birocraţi ai adevărului”. Graţie exerciţiului şi
rutinei profesionale, dar, de ce n-am spune-o, şi datorită unei duplicităţi,
pe care cei mai mulţi dintre ei şi-au asumat-o, ziariştii ajunseseră să
stăpânească formule şi expresii consacrate şi verificate, un stil specific,
datorită cărora textele publicistice obţineau „viza” pentru a putea fi
tipărite şi, desigur, pentru a putea ajunge în mâna cititorilor. Era perioada
dictatului „limbii de lemn”.
Forme paroxistice, de-a dreptul aberante, dobândise cenzura. O
instituţie specializată s-a ocupat de-a lungul unei foarte lungi perioade de
timp de verificarea ideologică şi politică permanentă a tot ceea ce
însemna text tipărit şi, cu deosebire, text publicistic. Aşadar, pe lângă
„filtrarea” pe care o exercitau organismele care furnizau gazetarilor
informaţii (unele dintre ele impuneau verificarea, ulterioară, chiar a
textelor elaborate de ziarişti, înainte de a fi publicate), exista o a doua
instanţă, o reală „poliţie a ideilor”, care exercita un control extrem de
complex. Mai întâi, erau analizate proiectele publicistice ale redacţiilor,
mai clar, planurile de activitate ale acestora, care erau întocmite în tot
felul de variante (pentru numărul la zi, pentru o săptămână, o decadă,
pentru luna în curs şi, chiar pentru întregul trimestru). Era supravegheat,
apoi, procesul de elaborare a numărului care urma să apară. În cazul
cotidianelor, bunăoară, erau persoane, care reprezentau instituţia cenzurii
şi care aveau obligaţia de a „citi” în paralel cu responsabilii ediţiei fiecare
articol ce era destinat să apară în numărul la care se lucra. De regulă,
observaţiile nu întârziau să apară de fiecare dată. Toate la fel de stupide,
erau puse pe seama „indicaţiilor” venite de „sus”, adică de la partid, dar
erau şi reflexul fricii celor care cenzurau şi care mergeau de multe ori pe
principiu „ce se taie nu se fluieră”. Intervenţiile unor asemenea
„specialişti” determinau, din nefericire, nu de puţine ori, în cadrul
redacţiilor tot felul de încurcături (texte modificate prin suprimarea unor
paragrafe sau reformularea altora, titluri schimbate sau chiar articole
înlocuite) şi asta, în dese împrejurări, când ediţia era tocmai gata pentru a
44

intra la tipar. În asemenea condiţii, nu era de mirare că nu existau
publicaţii alternative iar cele existente se tipăreau invariabil cu acelaşi
tiraj, imposibil de modificat, indiferent de interesul sau de cererea
manifestate de cititori. Mai mult chiar, organul editor (cel mai adesea
partidul, dar şi organizaţia de tineret – UTC-ul – sau sindicatul) se ocupau
de obţinerea abonamentelor, salariaţii (tineri sau mai puţin tineri) şi, de
asemenea, elevii fiind obligaţi să se aboneze.
Într-o recentă lucrare, „Semiotică, societate, cultură”, Daniela
Rovenţa-Frumuşani, referindu-se la această perioadă, propune o definire a
structurii profesionale a jurnalistului momentului, pe care îl vede: un
agitator. un simplu funcţionar al sistemului, depersonalizat şi obedient, un
om strict specializat tematic, demersul lui jurnalistic făcându-se dintr-o
perspectivă maşinistă cu intenţia stimulării „muncii productive”, de
reprezentare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, a omului nou, a
epocii de aur pe care o trăia România. Gazetarul era, de asemenea,
considerat, după consacrata expresie leninistă „curea de transmisie a
discursului de propagandă” şi tot el era programat a fi un „preot” al limbii
de lemn şi al stilului de tip formular. În sfârşit, gazetarul comunist făcea
parte dintr-o castă închisă, în care pătrundeau cei selecţionaţi, de sus în
jos, pe criterii, cu prioritate, ideologice.
La un moment dat, desfiinţarea cenzurii ca instituţie a statului şi
a regimului, a transferat şi a transformat responsabilitatea unei
asemenea acţiuni într-o „autocenzură”. Măsura a avut impact politic,
mai mult în afara graniţelor ţării decât în interiorul ei. Mutat în
„graniţele redacţiilor”, actul „autocenzurii” a determinat creşterea
stresului profesional în presă, a contribuit la timorarea jurnaliştilor şi
la pierderea iniţiativei lor profesionale. Spiritul ziaristic n-a fost,
totuşi, anihilat definitiv. Datorită unor condeie talentate, în pofida
dificultăţilor şi a piedicilor nenumărate, ca o contra reacţie, la început
extrem de timidă, apoi, tot mai extinsă, gazetarii au apelat la tehnici
ale aluziei, graţie cărora s-a ajuns la ceea ce s-a numit „citirea printre
rânduri”, a textelor de presă, cititorii, în anumite cazuri, una citind şi
altceva înţelegând. Modalitatea a permis chiar rostirea unor adevăruri,
greu sau imposibil de dezvăluit altfel. „Modelul comunist de presă,
construit pe ideea exercitării unui control integral asupra sistemului
mass-media, nu a condus niciodată şi nicăieri la stăpânirea totală a
fluxurilor de mesaje puse în circulaţie de către presă, existenţa unor
publicaţii şi programe audio-vizuale alternative (nu a fost cazul
României, n. n.), apariţia unor voci jurnalistice disidente şi, mai ales,
45

dezvoltarea tehnicilor de comunicare întemeiate pe dublul discurs au
dovedit imposibilitatea transpunerii în practică, chiar şi în condiţiile
celei mai cumplite dictaturi, a acestei „teorii”. De aceea, modelul
comunist trebuie înţeles din perspectiva proceselor complexe de
negocieri care legau mai multe tipuri de centre de interes: a/ aparatul
puterii, preocupat de reproducerea sistemului şi de supravieţuirea în
funcţii de conducere, b/ instituţiile de presă, dominate de strategii de
adaptare şi menţinere a sistemului de lucru birocratic (şi comod),
c/ jurnaliştii pendulând între un comportament oficial absent-obedient
(cel de „birocraţi ai adevărului”) şi un comportament mai activ, în alte
sfere ale vieţii culturale, d/ publicul, cu tehnicile sale de evadare din
discursul oficial şi de interpretare „printre rânduri” a tuturor mesajelor
mass-media∗”.
– Modelul liberal: Jean Noel Jeanneney analizează într-o „istorie a
mijloacelor de comunicare” uriaşul şi neîntreruptul efort pe care l-au
făcut, de-a lungul vremii, diversele publicaţii, pentru a-şi căpăta şi a-şi
menţine independenţa faţă de factorii de putere, efort reclamat de
respectarea principiilor deontologiei profesionale. Specialistul francez ia
în consideraţie, dintr-o asemenea perspectivă, două cunoscute publicaţii:
cotidianul francez „Le Monde” şi cel american „Washington Post”
„…două mari cotidiane care au drept principală ambiţie, aproape drept
raţiune de a fi, să combine etica politică şi deontologia informaţiei – care
apără un set de valori explicite sau implicite – cu o responsabilitate şi o
fiabilitate care le guvernează şi care le obligă, care le conduc de altfel la
luarea unor poziţii clare în momentele cheie ale istoriei naţionale”.
Cele două ziare sunt emblematice în ceea ce priveşte independenţa
dobândită şi menţinută în relaţiile cu puterile statului. Amândouă se vor
dovedi foarte sensibile faţă de interesele propriilor cititori, faţă de marele
public, la urma urmei, program şi etică profesională ce şi le-au asumat,
chiar în pofida opiniilor patronilor lor. Loialitatea faţă de cititori,
preocuparea pentru adevăr, libertatea de a interpreta cât mai nuanţat şi cât
mai obiectiv faptul de viaţă le-a preocupat neîntrerupt, fiind, de fapt,
adevărata lor politică editorială, uneori chiar împotriva propriilor interese
materiale. De aceea, pentru cercetătorul francez ele ilustrează cel de al
treilea model, cel liberal, care s-a impus în istoria presei mondiale, model
definit prin lupta dusă de instituţiile de presă pentru o corectă şi neutră
∗
46

informare a cititorilor, pentru sancţionarea oricărui pas greşit săvârşit de
Putere, pentru declanşarea în rândul cititorilor a unor opinii adversative
faţă de asemenea „slăbiciuni”, în speranţa că reacţia născută în rândul
publicului se va converti, în final, în exercitarea unor presiuni din partea
acestuia asupra factorilor de putere, asupra puterii politice şi adminis-
trative. Se evidenţiază, în acest fel, responsabilitatea pe care şi-o asumă
presa, prin supravegherea întregii societăţi, simţindu-se mandată de mare-
le public şi conştientizând faptul că trebuie să acţioneze ca un „câine de
pază” (watch-dog). La rândul lui, publicul realizează ce forţă reprezintă
presa şi ce putere de influenţă are asupra întregii societăţi, ceea ce îl
determină să încheie cu ea un fel de înţelegere tacită, prin care deleagă
instituţiile de presă să le reprezinte interesele, să devină purtătoarele lor
de opinii faţă de instituţiile puterii. Aşa s-a născut teoria potrivit căreia
presa constituie „a patra putere” în stat, alături şi, întrucâtva, pe poziţii
adverse faţă de celelalte trei: legislativă, executivă şi juridică.
Pentru a avea, cu adevărat, un asemenea statut, presa trebuie să
beneficieze de putere şi stabilitate economică, precum şi de existenţa unui
sistem legislativ care să-i susţină eforturile, fără a-i îngrădi sau sancţiona
iniţiativele. În realitate, independenţa economică a presei depinde de
interesele şi disponibilitatea pentru lectura de către cititori, dar şi de
interesele propriilor patroni, ca şi de oferta de publicitate, ea însăşi
funcţionând potrivit nivelului de audiat pe care îl ating publicaţiile.
Existând, aşadar, şi ca o instituţie economică, supusă legilor economiei de
piaţă, presa nu pierde din vedere că rostul ei, într-un sistem democratic
adevărat, este legat, în primul rând, de a informa prompt şi exact cititorii
şi de a exercita şi o acţiune educativă asupra lor, dar, forţată să se
preocupe, pentru a supravieţui economic şi financiar, din ce în ce mai
insistent de obţinerea beneficiilor materiale, ajunge să facă, nu de puţine
ori, concesii „gustului” îndoielnic al unor cititori şi modei înclinând
politica editorială spre latura „spectaculoasă”, „senzaţională” a faptului de
viaţă, spre aspectul de tip divertisment al informaţiei. În acest fel, cititorul
devine rapid, într-o mult mai mare măsură, un „consumator”, decât un
partener de dialog, un cetăţean cu răspunderi civice. Modelul liberal, e
evident că, a devenit dominant. Şi presa românească actuală se
circumscrie aceluiaşi sistem. Principală lui slăbiciune constă, însă, în
crearea unui climat ce îndeamnă instituţiile de presă să se preocupe (unele
publicaţii chiar în exces) de obţinerea unor profituri financiare din ce în ce
mai mari. E o tendinţă care poate „altera” politica editorială a publicaţiilor
neconsolidate economic şi, tocmai de aceea, tentate de a face fel de fel de
47

concesii, inclusiv ignorarea unor principii dentologice. Preţul plătit, pier-
derea credibilităţii în asemenea cazuri, e uneori prea scump.
– Modelul serviciului public: Mai puţin implicată în mecanismul
acestui sistem, care presupune, totuşi, într-o anumită măsură, şi prezenţa
subvenţiilor din partea statului, presa scrisă, privatizată sută la sută, se află
sub incidenţa unui asemenea model prin „serviciile” pe care le aduce
marelui public. „Introducerea autorităţilor statale în sistemul comunicării
de masă, într-un triunghi ce leagă publicul, presa şi instituţiile Puterii, se
face în numele unui concept esenţial: acela al responsabilităţii sociale. În
virtutea acestuia, libertatea presei devine, în fapt, o datorie publică: presa
are anumite obligaţii faţă de individul-cetăţean, obligaţii de la care nu
poate abdica în numele legilor peţii (profitului) şi ale succesului facil
(divertismentului). Statul democratic, garant al libertăţilor, atât ale
indivizilor cât şi ale instituţiilor, trebuie să sprijine dezvoltarea acestora şi
să asigure, în acelaşi timp, respectarea obligaţiilor pe care fiecare le are în
raport cu bunul mers al societăţii. De aici derivă ideea că presa reprezintă
un „serviciu public” analog altor servicii pe care statul le oferă sau le
protejează, pentru binele membrilor săi∗”.
Chestiunea „serviciului public” s-a pus cu toată atenţia spre
mijlocul acestui secol. Şi s-a datorat, îndeosebi, tendinţei manifestate de
mijloacele de comunicare de a urmări tot mai hotărât, cu prioritate,
profitul, însă nu unul de ordin informaţional şi educativ, ci strict
financiar. Treptat, însă, faţă de un asemenea curent, s-au născut noi
„principii” deontologice ale culturii comunicaţiilor, îndeosebi pentru
transmisiile de televiziune, cele ale „canalului public”, dar regăsibile,
ulterior, chiar în concepţiile unor programe editoriale ale presei scrise. E
cazul principiului „echilibrului” (ceea ce însemnă accesul nediscrimina-
toriu la mass-media al tuturor vocilor politice), cel al transmiterii
„pluralismului opiniilor”, al menţinerii „moderaţiei” (adică a neutralită-
ţii atitudinii) şi, în sfârşit, al „independenţei” (adică a dovedirii echidis-
tanţei faţă de actorii politici, dar şi faţă de cei sociali). S-a pus, în
asemenea condiţii, problema ca atât statul, cât şi unele grupuri
economico-financiare să sprijine instituţiile mass-media, dar să o facă şi
din alte considerente decât numai cele financiare. Şi anume, din raţiuni
legate de „imagine”, de pildă, sau din raţiuni „politice” (susţinerea
democraţiei, în special, în cazul statului), ori din raţiuni de ordin
„filantropic” (susţinerea actelor şi creaţiei cultural-artistice, în situaţia
∗
48

grupurilor financiare). În asemenea circumstanţe, dominarea cu auto-
ritate şi prezenţa, chiar în exclusivitate, a factorului jurnalistic declarat
comercial şi de divertisment, propriu majorităţii instituţiilor de presă
(scrisă sau audio-vizuală) au, totuşi, ca alternativă mediatică „canalul
public” de televiziune, cel de „radio”, cu aceleaşi caracteristice, precum
şi unele publicaţii cu trăsături ştiinţifice şi culturale care vizează, cu
precădere, prin politica lor editorială, actul educativ informaţional .
Deocamdată, reprezentanţii „serviciului public” din România se
menţin într-o pronunţată stare de confuzie, având un statut destul de
ambiguu datorat, pe de o parte, unui partizanat politic destul de
evident, de care nu prea reuşesc să se detaşeze categoric (în cazul tv
publice) iar, pe de altă parte, unei tendinţe, tot mai evidente, spre
emisiuni de divertisment, la concurenţă dar şi sub influenţa canalelor
mediatice declarat comerciale.
Tipologia presei scrise

Fără a intra într-o discuţie foarte amănunţită şi fără a încerca să
disecăm fenomenul pentru a pătrunde în cele mai ascunse detalii, vom
analiza, totuşi, „plaja” publicaţiilor româneşti actuale, plecând de la
faptul că este evidentă tendinţa de diversificare a acestora, dar şi de
specializare. Sunt păreri care acreditează ideea că publicul caută, mai
degrabă, publicaţiile specializate decât pe cele de informaţie generală,
care au oricum un aprig concurent în mediile audio-vizuale. Indiferent,
însă, de tendinţele care apar pe piaţa presei scrise şi independent de
stabilitatea sau instabilitatea unora dintre ele, ale căror cote de audimat
se dovedesc extrem de fluctuante, în funcţie de câteva criterii, putem
stabili felul în care se grupează publicaţiile existente.
În funcţie de periodicitate: 1/ cotidian. 2/ săptămânal, 3/ bilunar,
4/ lunar, 5/ trimestrial, 6/ pe sezoane.
În funcţie de profil: 1/ ziare şi reviste de informaţie generală,
social-poltice, economice etc. 2/ de specialitate (literar-artistice, teatru,
film, ştiinţă, sportive, divertisment ş. a.).
În funcţie de arie geografică: 1/ naţionale, 2/ regionale sau
locale, 3/ internaţionale
În funcţie de stuctura populaţiei: publicaţii ale diferitelor etnii
În funcţie de partizanat: 1/ independente, 2/ editate de grupuri
de interese (partide, sindicate, grupuri financiare etc.).
49

Profesorul Ioan Drăgan stabileşte, diversificând criteriile la care
face apel, categorii mult mai diverse de publicaţii. Aşa se face că
aminteşte de: presa profesională (care răspunde procesului de profe-
sionalizare în societatea postindustrială şi îndeosebi circulaţiei masive şi
rapide a informaţiei), presa unui singur public (cu audienţă omogenă,
permiţând diferitelor grupuri, comunităţi să se autoidentifice şi să se
distingă de masa societăţii), presa elitelor (consacrată dezbaterilor de
idei şi noilor curente de gândire în viaţa publică şi care va înlocui tot
mai mult „presa de opinie” înfeudată partidelor politice), presa pentru
publicul feminin (are tiraje importante - în Franţa deţine un sfert din
tirajul presei periodice), presa pentru copii şi adolescenţi (mai ales după
anul 1960), presa de „evaziune” (oscilează între ficţiune şi realitate,
cultivă senzaţionalul, revelarea secretelor vedetelor şi a aspectelor ieşite
din comunul vieţii cotidiene sau propunând o literatură ieftină, senti-
mentală, precum şi rubrici specifice audienţei care simte nevoia să eva-
deze din realitate – zodiace, seriale, horoscoape etc.), presa militanţilor
(se face ecoul unor noi tendinţe şi grupuri sociale sau politice,
exprimând procesul de înnoire a spectrului politic şi a curentelor de
gândire politică şi contribuind la promovarea unor noi expresii ale
militantismului: ecologiştii, mişcările de tineret, mişcările feministe,
mişcările pentru drepturile omului, minorităţile de toate felurile), presa
literară şi artistică (reviste literare, artistice, film etc.), presa pentru
informaţii specializate (sportive, economice, tehnice, diverse forme de
„loisiris” etc.), presa de radio şi TV (îmbină informaţia despre progra-
mele de radio şi TV cu anecdotica relativ la personalităţile micului
ecran), presa de prozelitism (în declin; este specializată în practicare
unor forme moderne de persuasiune şi de convertire propagandistică),
presa de popularizare ştiinţifică (se plasează între reviste ştiinţifice şi
profesionale şi cele de vulgarizare destinate celui mai larg public).
Recent, s-a semnalat faptul că a apărut şi în peisajul publicistic
românesc „prima revistă a străzii”. Este vorba despre o publicaţie vândută
pe străzile Iaşiului, editată de o fundaţie şi care poartă denumirea de
„Spune”. Formula, de mare succes, s-a născut în SUA, a trecut, apoi, în
Anglia, unde revista „The Big Issue” a ajuns să se vândă săptămânal într-
o sută de mii de exemplare. De aici, prin Belgia, a ajuns în Franţa, unde
din 1993, la Paris, au apărut mai multe titluri:” Macadam Journal” (care a
atins un tiraj de 400 000 exemplare pe lună), „Le Reverbere”, „La Rue”,
„Faim de Siecle” şi „Le Lampadaire”, toate se vând sau s-au vândut pe
străzi, la gurile metroului parizian, la intrarea în magazine, în diverse alte
locuri strategice.
50

Diversitatea publicaţiilor a ajuns să fie de-a dreptul deconcertantă.
Inventivitatea creatorilor de presă pare să nu aibă limite. Explicaţii există.
În primul rând, şocul produs asupra marelui public o dată cu apariţii mai
puţin comune, atât prin tematică, precum şi prin ineditul modului de
prezentare, se scontează pe numărul mare de exemplare vândute, ceea ce
însemnă, desigur, succes financiar. Oricum, însă, presa rămâne un
domeniu în care creativitatea înseamnă supravieţuire, dar şi defineşte o
profesie cu mare impact social. De aceea, nu greşesc cei care au ajuns să
susţină că în realitate putem vorbi chiar de mai multe tipuri de jurnalism.
51

PREMISE ALE ZIARULUI MODERN.
SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI TEHNICII
TIPOGRAFICE ŞI AL CONCEPERII PUBLICAŢIILOR.
PRESA ROMÂNEASCĂ ŞI TRANZIŢIA
Potrivit istoricilor presei, apariţia ziarului (după ce ideea elaborării

lui au avut-o chinezii, romanii şi veneţienii în diferite etape ale istoriei)
ca instituţie stabilă şi bine definită în privinţa trăsăturilor care-i
particularizau existenţa, s-a produs în primii ani ai secolului al XVII-lea.
Cu alte cuvinte, din acest moment se poate vorbi şi se poate dovedi că
publicaţiile care au dobândit un asemenea statut au o periodicitate clară,
un titlu stabil, menţionat număr de număr şi o dată de apariţie. Se
evidenţiau în acest fel trei elemente fundamentale, ce se vor regăsi până
în zilele noastre: continuitatea, actualitatea şi accesibilitatea.
Veacurile următoare au adus, odată cu revoluţia industrială din
Anglia secolului al XVIII-lea şi cu evoluţia comunicaţiilor, în secolul
următor, o prodigioasă dezvoltare a presei scrise în lumea întreagă.
Secolul al XX-lea a marcat, la rându-i, apariţia a ceea ce numim presă
de masă, precum şi debutul epocii comunicării de masă.
Preliminarii
Scurtul excurs istoric, la care vom apela, nu-l putem derula fără
a aminti măcar faptul că tot ceea ce omenirea numeşte azi „text
tipărit”, indiferent că este vorba despre un ziar, o revistă, o carte
(beletristică sau ştiinţifică), o notă cu tentă administrativă sau orice
comunicare scrisă, o datorăm unei invenţii geniale, născută din mintea
şi tenacitate şi, de ce nu, şi din sacrificiul unui obscur meseriaş
german, născut în provincialul Mainz. Numele lui, simbolul azi al unei
adevărate galaxii, Johannes Gutenberg. Despre invenţia sa am discutat
chiar la începutul acestui curs. Şi nu vom reveni.
Din momentul în care Europa, dar şi restul lumii, au avut la
îndemână invenţia lui Gutenberg, omenirea a putut să beneficieze de o
extraordinară „metodă” de reproducere a textelor, de o cale excepţională
de multiplicare şi răspândire a cuvântului scris, de un factor cultural cu
52

un impact uriaş asupra umanităţii. „Trăsăturile culturale fundamentale
care au fost incluse mai târziu într-un ziar de masă se regăsesc în istorie.
Ziarul modern este o combinaţie de elemente specifice multor societăţi
şi multor perioade de timp. Chiar înaintea naşterii lui Hristos, romanii
afişau în locuri publice jurnale de format redus, numite acta diurna.
…În secolul al XVI-lea, mult după ce tiparul a apărut în Europa,
guvernul veneţian tipărea o mică foaie de ştiri care putea fi cumpărată
cu o gazeta (o monedă micuţă). Cuvântul „gazetă”, folosit pentru ziare,
s-a păstrat până în zilele noastre. Un produs mai apropiat de ideea
noastră modernă de ziar a apărut la începutul anilor 1600, în Germania.
Cercetătorii din istoria jurnalismului sugerează că multe trăsături ale
ziarului modern, cum ar fi editorialul, articolele sportive, ilustraţiile,
articolele de politică şi chiar cele umoristice, erau publicate în diverse
moduri cu mult înainte ca adevărata presă de masă să ia fiinţă∗”.
Istoria presei reţine câteva repere publicistice, adevărate momente
de referinţă, care au marcat evoluţia presei, de-a lungul vremii, atât din
punctul de vedere al modalităţilor de concepere şi elaborare a publica-
ţiilor, cât şi din perspectiva dezvoltării echipamentelor tipografice şi
comunicaţionale. În acest sens, merită amintit săptămânalul „La Gazette”,
apărut la Paris în 1631, datorat medicului Theophraste Renaudot,
considerat părintele ziariştilor francezi şi unul din ctitorii prese mondiale.
Primul număr al publicaţiei avea patru pagini in-quarto şi conţinea ştiri
externe în exclusivitate, marcate doar de menţionarea locului de
provenienţă şi de data obţinerii lor. După câteva luni de la apariţie,
publicaţia şi-a sporit numărul de pagini şi vinerea şi, apoi, sâmbăta şi-a
diversificat tematica într-o asemenea măsură încât s-a impus editarea unor
numere extraordinare şi a unor suplimente lunare.
Editorul publicaţiei era convins de noutatea demersului lui, de
faptul că nu va putea să dea satisfacţie tuturor cititorilor, de
dificultăţile procesului de elaborare şi tipărire, despre care vorbea fără
nici o reţinere. Şi, deşi, afirmă că „nu voi ceda în faţa nimănui în
căutarea adevărului”, nu exclude, totuşi, strecurarea, unor inadvertenţe
în timpul redactării săptămânalului. De aceea, promite că „cei care se
vor indigna pentru două sau trei zvonuri false, care ne-au fost date ca
adevăruri, vor fi îndemnaţi să ofere publicului, prin pana mea (pe care
∗
Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă,
Editura Polirom, 1999, p. 60
53

le-o pun la dispoziţie în acest scop), ştirile pe care le vor crede mai
adevărate şi ca atare mai demne de a-i fi communicate”∗.
Seriozitatea, dovedită de-a lungul timpului în modul în care editorul
concepea o asemenea publicaţie, a marcat adânc existenţa săptămânalului,
care, în pofida chiar a unor invidii agresive manifestate de către o parte
dintre confraţi, i-a supravieţuit iniţiatorului, decedat spre sfârşitul anului
1653 şi, chiar a apărut în continuare, cu unele modificări ale titlului, până
la începutul secolului al XX-lea.
Împactul revoluţiei industriale asupra dezvoltării presei

Sfârşitul secolului al XVIII-lea a însemnat, înainte de toate, revo-
luţia industrială din Anglia şi, desigur, profundele consecinţe cunoscute
ulterior de toate segmentele societăţii europene şi nu numai. Spectacu-
loasă a fost, îndeosebi prin impactul avut asupra procesului de elaborare
şi producere a ziarelor, aşezarea industriei tipografice pe bazele maşinis-
mului. Modificările făcute prin evoluţia tehnicii în domeniul tiparului, în
special, prin folosirea pentru imprimare a utilajelor acţionate de forţa
aburului, a impus accelerarea, pe de o parte, a modernizării publicaţiilor
existente, din perspectivă tehnică şi din punctul de vedere al concepţiei,
iar, pe de altă parte, a contribuit la apariţia altora. Ponderea şi importanţa
socială, culturală şi chiar economică a presei a crescut sensibil în epocă,
încât publicistul englez Burke, referindu-se la prestigiul dobândit de
aceasta, a numit-o „a patra putere”, expresie cu reverberaţii profunde şi
astăzi.
Impunându-se industrial şi economic, Anglia a indus şi în lumea
presei un puternic spirit al înnoirii, permiţând şi încurajând apariţia unor
ziare care au supravieţuit până în anii noştri, aşa cum este celebrul
„Times” „deopotrivă instituţie, mit şi simbol” al presei mondiale. E drept,
au existat şi câteva elemente favorabile unei asemenea tendinţe. Dincolo
de consecinţele revoluţiei industriale, se cuvine să amintim, potrivit
observaţiilor lui Jean Noel Jeanneney, de vigoarea luptelor politice dintre
liberali şi conservatori, apoi, de existenţa unui public fără egal în epocă,
atât ca număr cât şi prin curiozitate şi nivel cultural şi, în cele din urmă, de
existenţa unor talente jurnalistice şi scriitoriceşti cu adevărat excepţionale.
Revenind la cazul „Times”, vom spune că în 1785, un scoţian,
John Walter, fost negustor de cărbune, îmbogăţit prin afacerile făcute, s-a
∗
Constantin Antip, Istoria presei române, 1979, p. 22
54

hotărât să se lanseze în presă şi înfiinţează, mai întâi, un ziar destinat
iniţial publicităţii, devenit apoi, la 1 martie 1788, ceea ce de atunci
poartă numele „Times”. Cu prilejul apariţiei se fac şi unele precizări
legate de programul lui editorial: „Ziarul nu va fi nici restrâns la o clasă
socială anume, nici ataşat în serviciul vreunui partid”.
Politica de independenţă a ziarului va fi continuată de fiul
patronului, John Walter II, care va fi primul întreprinzător din lumea
anglo-saxonă care va înţelege deosebirea şi, o va şi face, între a fi
proprietar (patron) de ziar – adică, animator, gestionar, finanţator,
asemeni tatălui său – şi ceea ce înseamnă să răspunzi pentru conţinutul
publicaţiei, pentru activitatea redacţională, responsabilităţi pe care şi le
asumă. Noul conducător al ziarului află de existenţa noii maşini de
imprimare cu aburi, inventată de nemţii Koenig şi Bauer, şi nu ezită să
şi-o procure pentru tipărirea ziarului său. Şi, împotriva opoziţiei
propriilor muncitori, care realizează că instalarea noului utilaj va
determina pentru o parte dintre ei pierderea locurilor de muncă, într-o
noapte a anului 1814, noul patron hotărăşte să o pună în funcţiune. A
doua zi, cititorii ziarului sunt surprinşi de anunţul apărut: „Numărul
nostru de astăzi prezintă publicului rezultatul practic al celei mai mari
perfecţionări pe care a cunoscut-o tiparul de la inventarea sa”. În noile
condiţii se trăgeau peste o mie de exemplare pe oră şi, curând, s-a ajuns
chiar la şapte mii de exemplare în aceeaşi unitate de timp.
„Times” a adus şi alte îmbunătăţiri procesului general de concepere
şi elaborare a unei publicaţii. A înfiinţat, de pildă, postul de corespondent
în străinătate, a pus în practică şi ideea de a publica, în ciuda opoziţiei
instituţiilor puterii, unele documente oficiale procurate chiar pe căi oco-
lite. O asemenea politică, precum şi independenţa de care a dat dovadă în
toate manifestările publicistice, i-au adus acestui ziar, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, un renume, un tiraj de nu mai puţin de 50 000 de
exemplare şi recunoaşterea profesionalismului şi importanţei pentru
societatea britanică, pe care însuşi un oficial al timpului o evidenţia:
„Dacă ar fi să transmit generaţiilor viitoare o dovadă a civilizaţiei engleze
din secolul al XIX-lea, nu aş alege nici docurile, nici căile noastre ferate,
nici edificiile noastre publice, nici măcar magnificul Parlament în care ne
aflăm. Mi-ar fi de ajuns, pentru a da această dovadă, un simplu număr al
ziarului „Times”∗.
∗
Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, Editura Institutul
european, 1997, p.85
55

Cuprinsă de febra înnoirilor, a perfecţionărilor tehnice, perioada în
discuţie cunoaşte şi alte provocări. Între 1860 – 1870 presei cu aburi îi
urmează inventarea rotativei, utilaj tipografic pus la punct simultan în
SUA, Anglia şi Franţa. Datorită ei, viteza de imprimare creşte spectaculos
atingând până la 18 000 de exemplare pe oră. Principalii beneficiari ai
invenţiei, acelaşi „Times” şi americanul „New York Times” (apărut în
1851). Şi noutăţile continuă. Este îmbunătăţită calitatea cernelei
tipografice, a stereotipiei (procedeu tehnic tipografic), care a determinat
folosirea flancurilor de carton (foaie dintr-un carton special ce permite
prin introducerea într-o presă foarte puternică, prepararea matriţelor
pentru stereotipie) şi care, la rândul lor, au facilitat reproducerea unor
întregi pagini ale ziarelor şi, apoi, deplasarea lor în bloc în atelierele de
stereotipie. Apar noutăţi şi în ceea ce priveşte tehnica de ilustrare, precum
şi în tehnologia de fabricare a hârtiei, pentru care se folosesc drept
materie primă fibrele de lemn (mult mai ieftine) în locul resturilor textile.
Interesant de remarcat este faptul că patronii publicaţiilor realizează
extrem de repede că procesul general de modernizare, căruia instituţiile
de presă erau nevoite să-i dea curs, devenise nu numai un fapt normal în
existenţa publicaţiilor, ci şi o preocupare pentru însăşi supravieţuirea lor.
Oamenii de presă au înţeles că nearmonizarea procesului de editare a
ziarelor cu ritmul şi amploarea prefacerilor pe care le cunoştea societatea
vremii, în ansamblul ei, le va transforma publicaţiile în instituţii
anacronice, departe de menirea lor, şi, în anumite cazuri, chiar în inutile
instrumente de comunicare. „Times” se află, de fiecare dată, în fruntea
înnoirilor acceptate de instituţiile de presă. Descoperă, de pildă, la un
moment dat, virtuţile caricaturii de presă şi trece neîntârziat la cultivarea
ei. Înţelege, apoi, că publicitatea constituie o sursă financiară solidă şi
permanentă şi se preocupă de chestiune până ajunge să deţină monopolul
anunţurilor imobiliare şi al ofertelor de locuri de muncă.
Au contribuit, de asemenea, la consolidarea generală a presei, ca
instrument de comunicare, la accelerarea circulaţiei informaţiei, la
răspândirea ziarelor, precum şi la sporirea tirajelor publicaţiilor şi alte
facilităţi tehnice apărute cu timpul. Printre ele, adoptarea telegrafului
electric (prima linie europeană a fost dată în exploatare în 1845, iar în
1866 s-a instalat un cablu între Europa şi SUA), inventarea
transcriptorului datorită căruia informaţiile vor circula dintr-o parte în
alta a oceanului cu o viteză, la început, cu o mie de cuvinte pe minut,
şi, ulterior, de patru mii. S-a îmbunătăţit, în acelaşi timp, şi sistemul
poştal, iar din 1840 s-a ameliorat întregul sistem de distribuire a
publicaţiilor datorită sprijinului acordat de căile ferate.
56

Un fapt extrem de important, cu beneficii notabile pentru lumea
presei, a fost apariţia unor instituţii specializate în culegerea şi
difuzarea informaţiilor. E cazul agenţiilor de presă. Astfel, în 1835, a
luat fiinţă, la Paris, agenţia „Havas” (înaintaşa cunoscutei „France
Presse”), care avea drept deviză: „a şti repede, a şti bine” şi care
inventează „tandemul” dintre informaţie şi publicitate. Ulterior, un
salariat al acestei agenţii a fondat în 1849, la Berlin, agenţia Wolf, iar
un alt coleg a pus bazele în 1851, la Londra, agenţiei „Reuter”. În
aceeaşi perioadă a luat fiinţă şi agenţia americană „Associated
Press”(1848). În 1859, cele trei agenţii europene au încheiat un acord
referitor la schimbul reciproc de informaţii şi la delimitarea sferelor
lor de influenţă. În 1872, aderă la acest acord şi agenţia americană.
Toate schimbările, toate îmbunătăţirile determină creşterea presti-
giului publicaţiilor în viaţa societăţilor umane şi instalarea aceloraşi, cu
autoritate, în conştiinţa cititorilor. Nevoia de presă devine, atât pentru
cetăţenii vremii, cât şi pentru conducătorii lor o problemă sensibilă.
Austriacul Metternich, ajuns şeful guvernului habsburgic, fost ambasador
în Franţa în timpul lui Napoleon, obişnuia să spună: „Gazetele valorează
pentru Napoleon cât o armată de 300 000 de oameni”, iar o publicaţie a
timpului preciza cu hotărâre: „un popor aflat pe calea progresului are
nevoie de ziare care studiază public ceea ce agită spiritele, care ştiu să
citească în inima naţiunii şi să-i prezinte formulate net toate fenomenele
pe care aceasta le serveşte în mod obscur şi inconştient”.
Totuşi, principalul impediment în privinţa sporirii audienţei publi-
caţiilor şi, cu alte cuvinte, în creşterea tirajelor, rămân preţurile acestora,
evident, prea mari pentru marea masă a indivizilor. Soluţia? Una, singu-
ră. Ieftinirea lor. Încolţeşte ideea înfiinţării unui ziar popular, accesibil sub
toate aspectele populaţiei. Primul care o pune în practică e francezul
Emile de Girardin. De fapt, preocupare lui pentru atragerea unui număr
din ce în ce mai mare de cititori era mai veche. În acest scop, a înfiinţat
ziare speciale pentru femei, a pus apoi bazele unei publicaţii ce conţinea
sfaturi practice pentru cititori, ajunsă repede la nu mai puţin de 130 000
de abonaţi, o performanţă pentru epocă şi nu numai. În cele din urmă, la
1 iulie 1836, lansează ziarul „La Presse”, prima publicaţie cu adevărat
ieftină, la îndemâna cititorului mediu.
Iniţiatorul pleacă de la un principiu, care s-a dovedit extrem de
folositor în privinţa atingerii scopului propus şi, anume, „anunţurile
trebuie să plătească ziarul”. Urmările nu întârzie să apară. Imediat
preţul abonamentului scade de la 80 la 40 de franci şi, în numai 6 luni,
57

numărul abonaţilor ajunge la 20 000. E. de Girardin sporeşte audienţa
publicaţiei şi prin apelarea la alte elemente de captaţie: introduce, de
pildă, publicarea romanului în foileton, care va deveni, cu timpul,
rubrică permanentă a ziarelor până azi. În acest scop, atrage condeie
strălucite ale Franţei timpului: H. de Balzac („Scene din viaţa particu-
lară”), Th. Gautier („Arte Frumoase”), V. Hugo („Probleme sociale”),
G. Sand, A. Dumas ş.a.
Reacţiile în epocă au fost numeroase, dar destul de diferite. Cititorii
au apreciat iniţiativa şi au sancţionat-o prin sporirea numărului de abonaţi.
Confraţii, însă, nu s-au dovedit prea încântaţi. Unii au respins-o chiar cu
violenţă. Directorul ziarului „Le National”, Armand Carrel, i-a reproşat
întreprinzătorului coleg că a sacrificat presa puterii banului, transformând
„profesiunea ziaristică într-un instrument de trafic vulgar”. Jignit, E. de
Girardin l-a provocat la duel. Rănile cauzate „principialului” coleg s-au
dovedit a fi grave, numai după două zile, A. Carrel a decedat, plătind cu
viaţa orgoliul şi invidia. Alţii, în replică, vor judeca gestul lui Girardin nu
numai ca pe un succes al unui întreprinzător abil, talentat şi curajos, ci şi
ca pe o noutate în domeniul jurnalismului. Un spirit lucid, deschis şi
echilibrat, cum s-a dovedit a fi Louis Blanc, gândea cu totul altfel: „O
mare revoluţie avea să se producă în jurnalism. Printre autorii acestei
revoluţii se află dl. E. De Girardin, un speculant. Să diminueze preţul
marilor ziare cotidiene, să-şi sporească clientela cu momeala preţului
redus, să acopere pierderile rezultate din preţul mic al abonamentului prin
mărirea tarifului pe publicitate – devenită considerabilă - pe care o plătesc
cu bani grei industriile care vor să se facă mai bine cunoscute, acesta era
planul lui E. De Girardin. Astfel a fost transformat într-un trafic vulgar
ceea ce era o artă şi aproape un sacerdoţiu. Se propunea astfel lărgirea
spaţiului cedat până atunci în ziare anunţurilor mincinoase, recomandă-
rilor banale sau cinice, şi aceasta în defavoarea spaţiului cuvenit filosofiei,
istoriei, artelor, literaturii – tot ceea ce înalţă, fermecându-l, spiritul uman.
Jurnalismul, într-un cuvânt, avea să devină vehiculul speculaţiei. Nu-i de
mirare că, sub acest aspect, noua combinaţie a fost condamnabilă.
Pe de altă parte, ea aducea în viaţa publică un mare număr de
cetăţeni pe care preţul ridicat al ziarelor îi îndepărtase multă vreme, ar
fi evident nedrept să nu recunoaştem acest avantaj”∗.
Ideea lui E. De Girardin s-a dovedit a nu fi singulară. Concomitent,
în Anglia şi SUA, şi-a făcut apariţia ceea ce s-a numit „penny-papers”,
∗
Jean Nöel Jeanneney, op. cit. p. 97
58

presa de un penny, adică presa ieftină. Fenomenul semnifica, fără
îndoială, că sfera de cuprindere şi adresabilitatea presei, pe de o parte,
începeau să se mărească, iar, pe de altă parte, că se ivea tendinţa de
stratificare a publicaţiilor în funcţie de publicul căruia se adresau . În
consecinţă, au apărut modificări în ceea ce priveşte structura tematică şi
strategia editorială a ziarelor. Presei ieftine, i s-a opus aşa numita presă
burgheză, nu cu intenţia de a o anihila pe prima, ci doar pentru a oferi
cititorilor şi un alt gen de a face gazetărie, un alt mod de a înţelege
fenomenele timpului şi de a le trata publicistic într-o altă manieră. Astfel,
remarcabilul ziarist şi om politic american, Horace Greely, în dezacord cu
presa ieftină, a înfiinţat în 1841 ziarul „New York Tribune”, declarând în
articolul program, printre altele, că dorinţa lui este de a susţine interesele
poporului, de a influenţa viaţa morală, politică, socială a acestuia,
intenţionând să devină un prieten la masa de familie a americanului, şi
tocmai de aceea refuzând să aducă în coloanele publicaţiei relatări de tip
poliţist şi altele de acelaşi gen, după părerea lui „aţâţătoare ale imoralităţii
şi corupţiei, care au maculat coloanele presei de un penny”.
Ziarul lui Greely s-a dovedit a fi o publicaţie progresistă. Şi,
totodată, o realizare profesională inovatoare dat fiind faptul că a
introdus „interviul direct şi integral”, ceea ce însemna că se publica,
pentru prima dată, textul care cuprindea şi întrebările reporterului dar
şi răspunsurile interlocutorului. Până atunci, în asemenea situaţii,
publicaţia reţinea doar o relatare a discuţiei celor doi.
Introducerea noilor utilaje tipografice, apelarea la oportunităţile
oferite de progresul tehnic general, preocuparea de a atrage cât mai mulţi
cititori şi de a miza pe câştiguri financiare obţinute din publicitate, accen-
tuarea fenomenului de diversificare a publicaţiilor, toate au contribuit la
transformarea economică a presei, ziarul devenind o întreprindere indus-
trial-comercială, dublată şi de statutul unui instrument cultural activ şi
penetrant. S-a ajuns şi destul de repede la exploatarea – tot din raţiuni de
sporire a audienţei – a elementului senzaţional, prin formula „noului jur-
nalism”. Dorinţa de a informa cititorii cât mai prompt şi cât mai cuprinză-
tor a determinat unele ziare să treacă la apariţii în mai multe ediţii zilnic,
după cum s-a trecut la practica tipăririi, în anumite situaţii, a unor ediţii
speciale, precum şi la tipărirea, cu regularitate a unor suplimente. În
sfârşit, interese felurite ale patronilor de presă, precum şi raţiuni economi-
co-financiare diverse au determinat apariţia fenomenului de concentrare a
presei, datorită căruia au apărut trusturile şi cartelurile de presă.
59

Desigur, transformările în industria tipografică au continuat. Noile
utilaje au contribuit la sporirea vitezei de imprimare, precum şi la
îmbunătăţirea calităţii întregului proces de editare a publicaţiilor. O mare
cucerire a fost inventarea linotipului de către americanul Mergenthaler. .
Utilajul, un fel de maşină de scris, care avea menirea de a culege textele
şi, apoi, printr-un procedeu specific, de a le transforma în litere, rânduri
de plumb. Până atunci se practica în tipografii culegerea manuală, adică
fiecare literă era aşezată cu mâna în nişte forme speciale . Ritmul
operaţiunii era, cu siguranţă, extrem de lent. Tot acum sporeşte şi viteza
maşinilor de imprimat, a rotativelor, care reuşesc, la începutul secolului al
XX-lea, să tipărească până la 50 000 de exemplare pe oră în cazul unui
ziar de 12 pagini.
Se constată, de asemenea, că şi nivelul general de instruire a popu-
laţiei sporeşte, după cum şi numărul locuitorilor de la oraşe creşte
sensibil, antrenând mutaţii sociale importante. Aşadar, toate schimbările
de natură tehnică şi tehnologică, cărora li se adaugă cele de natură socială
şi demografică atrag după ele un interes sporit pentru ceea ce numim, de
fapt, presă, care la rândul ei, cunoaşte multe schimbări în bine, devenind
un instrument de informare căutat şi apreciat. Fenomenul nu scapă nici
unor specialişti români, cum e sociologul Dimitrie Gusti care într-o
lucrare în limba germană, „Ideile fundamentale ale dreptului de presă”
remarca: „Personalul ziarului, multiplu grupat, producţia ieftină de masă
şi restul aparatului de presă au făcut necesară organizarea ziarelor ca
întreprindere capitalistă. Acum, marele capital şi-a îndreptat, ca peste tot
locul, într-o măsură ridicată atenţia spre intreprindera de ziar, astfel un
ziar e condus prin tehnică, serviciu strălucit de informaţii, colaborări
sciitoriceşti plătite din belşug după aceleaşi principii ca oricare altă
întreprindere iscusit condusă. Cu aceasta, presa ca afacere, s-a încheiat
procesul evolutiv de până acum al unui asemenea mijloc de comunicare.
„Presa, obiectiv informatoare la începutul ei, a devenit prin Reformă, prin
revoluţia engleză din 1649, revoluţia franceză din 1789, tot mai mult o
presă de partid polemică, subiectivistă, pentru a ajunge, în sfârşit, în
epoca noastră, a marelui capitalism, care uneşte scopuri de informare şi
năzuinţe tendenţioase cu cuceririle tehnice şi cu spiritul întreprinzător
capitalist şi le organizează într-un tot unitar”∗.
Presa modernă care devenise un bun public a început să simtă
nevoia unor jurnalişti din ce în ce mai bine pregătiţi, capabili să răspundă,
∗
Constantin Antip, Istoria presei române, 1979, p. 36
60

cu talent şi competenţă, intereselor propriilor cititori dar şi patronilor ai
căror salariaţi erau. Aşa s-a născut ideea înfiinţării unui învăţământ
superior ziaristic. Se urmărea, de fapt, şi pregătirea momentului în care
ziaristica ar fi putut fi recunoscută ca profesie . În acest sens, prima
instituţie de învăţământ superior ziaristic a început să funcţioneze în anul
universitar 1899/1900, la Paris, în cadrul Şcolii de înalte studii sociale.
Preluând ideea, americanii înfiinţează, la rândul lor, la New York, în
1912, prima şcoală completă de jurnalism ale cărei cursuri durau patru ani
şi acordau diplome de licenţă în ştiinţa ziaristicii. Interesant este că
punerea bazelor unui învăţământ de presă n-a fost privită cu prea multă
simpatie, la început, nici măcar de cei care practicau o asemenea profesie.
Aşa, de pildă, s-a putut citi, la un moment dat, în ziarul american „Saint
Louis Post-Dispech”: „Noi afirmăm că nu este nevoie să învăţăm
ziaristica şi nu are sens să încercăm a o sugera cuiva…Este la fel de
absurd a discuta despre asta ca şi atunci când vorbeşti despre cursuri de
căsnicie fiind unul din acele lucruri care nu poate fi câtuşi de puţin învăţat
înainte de a-l fi încercat…”. Cel ce rostea aceste cuvinte, zece ani mai
târziu, acum în calitate de patron al publicaţiei „New York World”, se
oferă să susţină un program de conferinţe legate de ziaristică şi, apoi, la
scurtă vreme, va deveni brusc, susţinătorul fervent al necesităţii înfiinţării
unei facultăţi de ziaristică. Şi, într-adevăr, la scurt timp, în cadrul
Universităţii Columbia, a luat fiinţă o asemenea instituţie de învăţământ
superior. „Eroul” unor asemenea momente purta un nume, cunoscut şi
astăzi drept simbol al excelenţei în publicistică, Joseph Pulitzer.
Presa românească
La rândul lor, şi românii şi-au dovedit interesul pentru dezvoltarea
presei, acţionând, în acest sens, sincron cu tendinţele existente pe plan
european. Şi au făcut-o cu pricepere, talent şi pasiune. Au reuşit, în acest
sens, chiar de a propune confraţilor de aiurea, o presă cu mari virtuţi
publicistice şi cu o grafică de avangardă. În acelaşi timp, condeie de
excepţie au înnobilat coloanele publicaţiilor româneşti (un Mihai
Eminescu, un B.P. Hasdeu, un N.Iorga, un I. L. Caragiale, un Octavian
Goga, un Tudor Arghezi, un N. D. Cocea, un Tudor Teodoresu-Branişte,
un Pamfil Şeicaru, un Nae Ionescu şi mulţi alţii).
Şi toate acestea, în pofida faptului că românii nu au avut un
climat politic şi economic la fel de generos ca al altora, ba s-ar putea
spune chiar că, nu de puţine ori, le-a fost cu adevărat potrivnic. Aşa se
61

explică, poate, că presa românească a dobândit un statut social stabil şi
o recunoaştere largă abia spre sfârşitul celui de al treilea deceniu al
secolului al XIX-lea.
Trei sunt publicaţiile care stau la baza presei noastre moderne:
„Curierul Românesc”, „Albina Românească” şi „Gazeta Transilvaniei”.
Le-au urmat numeroase altele, cu structuri extrem de variate, cu
periodicitate tot atât de diversă, multe dintre ele în limbile naţionalităţilor
conlocuitoare. Au existat ziare şi în limba franceză, intelectualitatea
românească formându-se sub influenţa limbii şi a culturii franceze.
Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că presa românească a trăit, încă
din faza copilăriei ei, momente istorice excepţionale, la fel ca şi poporul
nostru. Şi a făcut-o cu mare seriozitate, devotament, profesionalism şi
talent. Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor Române (1859),
războiul pentru Independenţă (1877), instaurarea monarhiei, Unirea cea
Mare (1918), cele două războaie mondiale sunt doar câteva repere şi
prilejuri care au contribuit la maturizarea jurnalismului românesc, la
fixarea locului lui în conştiinţa cititorilor. Cu un specific determinat de
anumite condiţii istorice şi de un anumit temperament al jurnaliştilor săi,
presa românească a căutat în permanenţă să fie „în pas cu vremea”. Şi,
analizând retrospectiv faptele, se poate observa foarte clar că celor care se
ocupau de conceperea şi editarea publicaţiilor nu le-a fost câtuşi de puţin
indiferent ce se scria în coloanele gazetelor, nici cum se scria şi nici cum
erau prezentate informaţiile.
Astfel, la 1 ianuarie 1838 apare, la Bucureşti, primul nostru
cotidian, „România”. Cei doi redactori fondatori, Florian Aaron şi
Gheorghe Hill, îşi justifică limpede gestul lor: „După înaintarea ce a făcut
duhul românesc şi după lăţirea gustului citirii în patria noastră, gazeta a
ajuns a fi o trebuinţă”. Structura tematică a publicaţiei se referea la
evenimente politice interne dar şi externe, la fapte din lumea industriei,
comerţului, dar şi la veşti din cultură. Nu era neglijată nici reclama
comercială. Ziarul avea doar patru pagini, în care textele erau aşezate unul
după altul, fără probleme secretariale pentru cei din redacţie. Titlurile erau
dispuse pe câte o singură coloană. Genurile publicistice practicate: ştirea,
reportajul şi articolul. Existau şi rubrici ale căror titluri deveniseră pentru
cititori o obişnuinţă, dar şi o necesitate: „Înştiinţări din lăuntru”
(informaţii din Capitală şi din ţară) sau „Înştiinţări din afară” (informaţii
externe, reproducerea unor reportaje sau ale unor note de călătorie
preluate din ziare străine). Puteau fi găsite, de asemenea, o rubrică de
„Varietăţi” şi o alta ce conţinea sfaturi practice. „România” - fapt notabil
62

– avea o manieră inedită de a prezenta informaţiile externe. De pildă, într-
un prim număr, publica ştirea despre evenimentul reţinut. În numărul
următor, apărea un comentariu al redacţiei asupra celor relatate anterior
despre faptul respectiv. În sfârşit, cu prilejul unei alte apariţii, cititorii
aveau posibilitatea să afle care erau punctele de vedere ale presei din ţara
care furnizase informaţia, despre evenimentul „radiografiat”. O altă
noutate practicată de ziar a fost publicarea unor „suplimente” tematice.
Era, evident, o modalitate de captare a cititorilor, de creştere a audienţei.
A devenit celebru în epocă, în acest sens, suplimentul de 22 de pagini
intitulat „Însemnare asupra crăpăturilor şi altor efecte ale cutremurului de
la 11 ianuarie 1838”.
În ciuda eforturilor depuse de echipa redacţională, atât din
perspectiva structurii tematice, cât şi din aceea a unor iniţiative publicis-
tice prin care cititorii erau atraşi spre informaţiile oferite de cotidian, greu-
tăţile legate de procurarea hârtiei, de cheltuielile necesare pentru întregul
proces de documentare şi de editare, apoi de difuzare, au pus conducerea
ziarului, numai după un an, în faţa unor dificultăţi financiare de nedepăşit.
Cu toate încercările, disperate chiar, cotidianul şi-a încetat apariţia.
A fost, totuşi, un impas de moment. Editarea ziarelor a continuat.
Nici un eveniment important politic sau social, ba chiar şi cultural, n-a
rămas neconsemnat de diferite publicaţii care s-au succedat de-a lungul
timpului. Presa paşoptistă, bunăoară, sau cea care s-a făcut ecoul luptei
pentru unirea Principatelor române s-au dovedit a fi diversificate tematic,
viguroasă graţie condeielor care îşi exprimau punctele de vedere,
inventivă sub raport publicistic şi, tocmai de aceea, bucurându-se de o
remarcabilă audienţă. Publicaţiile vremii, menite să educe şi să determine
un curent de opinie favorabil principiilor revoluţiei, aspiraţiilor unioniste,
au excelat, îndeosebi, prin articole de analiză, în comentarea faptelor
politice şi sociale. E adevărat că prinsă de elanuri revoluţionare, presa
acestei perioade a cam pierdut din vedere ştirea curentă, informaţia de
ultimă oră, cu un conţinut variat, adică aceea care face „sarea şi piperul”
presei de oriunde şi din totdeauna. Publicistic, însă, gazetăria nu se
rezumă numai la astfel de cazuri.
Paleta presei se schimbă mereu. Apar publicaţii cu profil industrial,
agrar, financiar, comercial, cu ediţii în limbile franceză, italiană,
maghiară, engleză, germană. O parte dintre oamenii de ştiinţă şi cultură se
grupează în jurul unor periodice ştiinţifice şi literare. Până şi umorul
începe să aibă căutare. Sunt renumite, încă din secolul al XIX-lea,
revistele umoristice „Aghiuţă” şi „Satyrul”, conduse de B.P. Hasdeu, apoi
63

la început de secol XX: „Moftul român” al lui I.L. Caragiale şi A.
Bacalbaşa sau „Zeflemeaua” şi „Furnica” editate de George Ranetti. De
altfel, Hasdeu şi Caragiale, alături de Eminescu au fost printre primii
gazetari, nu numai de un uriaş talent, prin care şi-au depăşit chiar epoca,
ci şi printre cei dintâi care au avut conştiinţa limpede a ceea ce înseamnă
profesia de gazetar. Referindu-se, din această perspectivă, la calităţile lui
I. L. Caragiale, revista „Zeflemeaua” nota: „Toate le făcea el: era secretar,
redactor, scriitor, tipograf, paginator, corector şi director. Toate treceau pe
sub ochii lui, de aceea ziarul era îngrijit, fără greşeli de tipar, artistic
tipărit şi pus în pagină ca să-ţi mulţumească ochii”. La fel ca şi alte
condeie, din acel timp sau de mai târziu, I. L. Caragiale a înnobilat presa
românească nu numai prin ceea ce a scris ci şi cum a scris, conferind
profesiei de gazetar un statut de un ales prestigiu social şi cultural şi de o
corectitudine morală desăvârşită. „Cinste şi gramatică sunt cele două
condiţii esenţiale ale unei prese bune”, obişnuia să spună.
De o mare popularitate s-a bucurat în rândul tineretului şi al
intelectualilor, în anii de început ai secolului al XX-lea, ziarul „Lupta”
al talentatului George Panu. Lui îi datorăm introducerea în presa
noastră a editorialului zilnic, semnat.
Un rol deosebit în privinţa modernizării actului jurnalistic dar şi în
ceea ce priveşte introducerea progresului tehnic în domeniul tipografiei
l-au avut: „Universul”(1884), „Adevărul”(1888) şi „Dimineaţa” (1904).
”Universul”, de pildă, a apărut ca un ziar popular, ilustrat. Iată şi cum era
conceput primul număr: pagina întâi conţinea un scurt editorial, două
corespondenţe, una din străinătate şi, alta, din Transilvania, un articol pe o
temă de actualitate şi o gravură. În celelalte trei pagini se aflau: rubricile
„Noutăţi telegrafice”, „Din ţară”, „Din Capitală”, „D-ale Comunei”, „De
toate şi de pretutindeni”, „Gazeta tribunalelor”, „Informaţiuni”, „Bursa
din Bucureşti”, „Faptele zilei”, începutul unui roman foileton. Ziar de
dimineaţă, „Universul”, va publica peste câteva numere şi rubrica „Mica
publicitate”. În câţiva ani, va lua alura unui mare cotidian de informaţie,
cu ştiri din toate domeniile de activitate şi din structurile societăţii.
În curând, publicaţiile amintite introduc şi alte rubrici, de un mare
răsunet şi cu un puternic impact asupra cititorilor şi datorită celor ce le
susţineau, condeie de un real prestigiu în epocă. E cazul rubricilor de
„Politică externă”, cele de cronică dramatică, artistică, literară, de reportaj
politic, de caricatură. Au apărut şi numere tematice speciale. Au fost
concepute, apoi, suplimente zilnice. De pildă, ziarul „Adevărul” îşi struc-
turase astfel aceste suplimente: lunea – aspecte militare, marţea – lite-
64

ratură şi artă, miercurea – economie, finanţe, juridice, joia – umor,
vinerea – curiozităţi, sâmbăta – modă, duminica – creşterea şi educarea
copiilor. Unele dintre aceste suplimente s-au transformat cu timpul în
publicaţii de sine stătătoare.
Un alt aspect fundamental al conceperii ziarelor, în răstimpul
analizat, se referă la „promptitudinea” informării cititorilor. În acest
scop au început să fie folosiţi trimişi speciali şi s-au creat reţele de
corespondenţi în ţară şi peste hotare. Din marile capitale europene,
cititorii aveau zilnic informaţii. „Adevărul” pusese la punct chiar un
fir telefonic special cu Budapesta, Viena, Berlin, Paris, Londra. Ia
fiinţă acum, adică la 30 martie 1889, „Agenţia română de ştiri”.
Pe plan tehnic, tipografic, au fost introduse, de asemenea, noutăţi de
ultimă oră, care au permis sporirea tirajelor, mărirea formatului ziarelor şi
creşterea numărului de pagini. În 1864 „Imprimeriile statului” au primit
maşini de tipărit şi de turnat litere acţionate de motoare moderne. În 1887,
tipografia „Socec” produce primele clişee zincografice liniare (alb-negru).
Peste câţiva ani, se vor realiza primele ateliere zincografice unde se vor
produce clişee pe plăci de zinc sensibilizate, capabile să redea nuanţele de
umbră şi lumină ale fotografiei originale.
Cu numai câţiva ani înainte de secolul XX, „Universul” montează,
în tipografia proprie, prima rotativă, maşină de tipărit, capabilă să
imprime 15 000 de exemplare pe oră. Ulterior, un asemenea utilaj, prin
perfecţionări, a ajuns să tragă tiraje de zeci de mii de exemplare pe oră. În
1913, tipografia „Adevărul” avea cinci rotative, toate deosebit de
performante pentru momentul respectiv. Una dintre ele asigura tipăritul
cotidianelor de format mare şi în culori. Să mai amintim că în 1912
ziarul„Dimineaţa” a fost primul cotidian din lume tipărit în două culori,
pe o maşină pe care, după un anumit interval de timp, s-au hotărât şi
francenzii de la „Le Figaro” s-o achiziţioneze.
Cele trei cunoscute cotidiane s-au preocupat cu insistenţă de
extinderea ariei lor de răspândire, de cucerirea a cât mai numeroşi
cititori, din cele mai diferite categorii sociale. Şi au făcut-o, pe diverse
căi, chiar şi prin îmbunătăţirea sistemului de difuzare, datorită căruia
ziarele ajungeau în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Astfel,
„Adevărul”, „Universul”, şi „Dimineaţa” apăreau în ediţii separate, de
Capitală şi de provincie, în funcţie de orele de plecare a trenurilor spre
diferite zone ale ţării. Au extins, apoi, sistemul abonamentelor şi cel al
concursurilor cu premii. Au reuşit să pună la punct o înţelegere cu poşta
şi, cu ajutorul factorilor poştali, din zonele rurale, au reuşit să difuzeze,
65

în condiţii bune, exemplare ale ziarelor şi în mediul sătesc. Şi, în câţiva
ani, rezultatele n-au întârziat să apară. Cotidianele şi-au mărit formatul,
şi-au sporit numărul paginilor de la 4 la 16, iar tirajele au atins cifre
puţin obişnuite chiar azi pentru publicaţiile noastre – „Adevărul”,
60000, „Universul”, 80 000 şi „Dimineaţa”, 100 000 de exemplare.
Se poate spune, de asemenea, că profesionalismul domina întreaga
activitate de concepere şi elaborare din cadrul celor trei redacţii. Aşa de
pildă, spre deosebire de alte ziare ale momentului, la „Adevărul” şi
„Dimineaţa” se introdusese practica de stabilire zilnică a strategiei ediţiei
ce urma să fie realizată. Astfel, seară de seară, la ora şapte, avea loc o
„conferinţă redacţională” în biroul redactorului şef. Cu acest prilej, cei
prezenţi luau, mai întâi, contact cu, şi, apoi, în discuţie, informaţiile
trimise de reporteri, de diverşi corespondenţi, de redactorii parlamentari,
stabileau ce personalităţi politice ale vremii fuseseră contactate de
jurnaliştii publicaţiei şi, în sfârşit, analizau care erau ştirile venite prin
agenţiile de ştiri care transmiteau curent informaţii redacţiei respective.
Cu acelaşi prilej, se stabileau care vor fi principalele articole şi
comentarii, pe ce teme şi cine urma să le realizeze. Se punea la punct şi
ceea ce putem numi arhitectura primei pagini a publicaţiei. Aşa de pildă,
„Adevărul”, de fapt, editorii lui gândeau această „carte de vizită” a
oricărei publicaţii sau „pagină de titlu”, cum se mai numeşte, într-un mod
cu adevărat creativ, în aşa fel încât i-a asigurat, de-a lungul timpului,
întregului ziar, o personalitate foarte bine conturată, apreciată cum se
cuvine de cititori. Detaliind, vom spune că această primă pagină conţinea,
de regulă: pe primele două coloane, din stânga, în casetă, editorialul zilei,
dedicat unei probleme (interne sau externe) de mare importanţă şi
actualitate, la mijlocul paginii, pe trei coloane, era plasat un articol cu
tentă polemică, pe coloanele 6-7 cititorii găseau, de asemenea, un
comentariu, care în funcţie de tema editorialului, putea fi pe o chestiune
de politică externă, dar şi pe o problemă de cultură, în subsolul paginii se
întâlnea o cronică de idei, literară sau dramatică, pe ultimile două
coloane, în dreapte sus, era plasată caricatura zilei. În sfârşit, de obicei, li
se mai alăturau, alte două rubrici: „Carnetul nostru” şi „Năzbâtii” (con-
centrată şarjă politică).
Nevoia de presă a devenit un fenomen cu mare impact social. Din
ce în ce mai căutată şi mai aşteptată, diferitele publicaţii au trecut la
sporirea tirajelor. Faptul în sine a însemnat, pe de o parte, cheltuieli
suplimentare din parte redacţiilor (recuperate în parte prin vânzarea
publicaţiilor), dar şi preocupări în plus legate de sporirea spaţiilor
66

destinate publicităţii, menită să contribuie fapt evident şi astăzi, la
acoperirea cheltuielilor legate de editare şi chiar la procurarea unor
beneficii financiare. De exemplu, „Universul”, care ajunsese la un tiraj
de peste 200 000 de exemplare, publica în fiecare număr, în medie
5 pagini de publicitate. Era un sacrificiu publicistic asumat, pe care
nimeni nu putea să-l ignore. De aceea, un cunoscut ziarist al acelor ani,
Eugen Filotti, constata cu mâhnire: „Ceea ce e sigur, e că publicitatea se
dezvoltă în detrimentul părţii redacţionale şi că ziarul cu publicitate
sugrumă presa mică, a cărei valoare culturală poate fi uneori
superioară… Idealul cultural ar fi gazeta fără anunţuri, dar el este
practic irealizabil, pentru că fără anunţuri un ziar mare nu poate exista”.
Presa perioadei comuniste

În sfârşit, fără a intra în detalii, adică fără a încerca o analiză pe care
o reclamă, de regulă, o investigaţie istorică temeinică, vom preciza doar
că presa noastră, în ultimii cincizeci de ani, va fi un tip de gazetărie aflat,
în exclusivitate, sub conducerea fermă a partidului unic, ilustrând din plin
„modelul comunist”. E adevărat că fiecare redacţie îşi avea propria ei
conducere, centralizarea deciziei, însă, la nivelul secţiei de presă a
partidului, determinase standardizarea tematică pentru toate cotidianele
momentului, inclusiv, pentru cele centrale („Scânteia”, „România liberă”,
„Scânteia tineretului”, „Munca”). Existau, apoi, subiecte ce nu puteau fi
abordate, în timp ce în replică, altele (vizitele de lucru ale conducătorilor
de partid şi de stat, cuvântările tovarăşului, lucrările diverselor plenare ale
partidului şi câte altele) erau zilnic prezentate în extenso de toate
publicaţiile şi (culmea!) în acelaşi mod. Nu erau singurele neajunsuri.
Ele, ca şi multe altele, toate trăsături definitorii ale „modelului” amintit,
au fost deja analizate la începutul acestui curs. Vom reaminti aici doar
exemplul despre tirajele publicaţiilor care erau fixate, prin decizii politico-
administrative, o dată pentru totdeauna şi ţinute sub un strict control,
sporirea sau micşorarea lor, în funcţie de cerinţele peţii, de fapt, de
cerinţele cititorilor, era imposibilă. Nici apariţia unei noi publicaţii nu era
un fapt obişnuit. Hotărârea, în acest sens, se lua în condiţii, cu adevărat,
speciale şi depindea de aprobări care ar fi trebuit obţinute de la cele mai
înalte nivele de decizie ale partidului. Strict publicistic, diversitatea
genurilor jurnalistice nu era supravegheată. Dimpotrivă. Altceva devenise
alarmant, şi anume, limbajul folosit, stilul producţiilor gazetăreşti, care nu
de puţine ori purtau semnătura unor condeie remarcabile ale unor
adevăraţi profesionişti. Din nefericire, se ajunsese la o dramatică sărăcire
67

a expresivităţii limbii, clişeele şi „virtuţile” limbii de lemn făcând ravagii.
Tonul general al tuturor publicaţiilor era cu predilecţie propagandistic.
Misiunea presei era de mobilizare a „maselor largi populare”, de căutare
şi generalizare a exemplului pozitiv şi numai la „indicaţii” de atacare a
unor aspecte negative, dar şi acelea aparţinând, în exclusivitate,
indivizilor şi nicidecum sistemului politico-economic existent. Un capitol
dificil era cel al felului în care funcţiona „autocenzura” în cadrul fiecărei
redacţii şi, totodată, cenzura mascată din cadrul aceloraşi instituţii de
presă, după ce spre finele anilor’70 cenzura ca instituţie fusese desfiinţată.
In fapt, filtrul era tot aşa de dens, orice abatere „de la calea trasată de
partid” fiind aspru sancţionată.
Grafic, publicaţiile nu prea cunoşteau îngrădiri. Teoretic ele
puteau să-şi demonstreze creativitatea şi fantezia, în această privinţă,
în mod incomparabil mai liber decât în ceea ce privea conţinutul lor.
Tendinţa era, însă, de sobrietate generală, iniţiativa şi ideile nelipsind,
dar fiind temperate de atmosfera care guverna presa, de teama de a nu
„ieşi prea mult din rânduri”. ”Jurnalismul românesc, dacă mai poate fi
numit aşa în aceste circumstanţe, este complet controlat, direcţionat şi
manipulat în conformitate cu nevoile partidului aflat la conducere…
Totuşi, chiar în asemenea condiţii, unele „soluţii salvatoare” n-au
lipsit. Gazetarii (nu toţi, desigur, în primul rând, cei cu mai multă
experienţă şi cei cu ceva mai mult curaj) ajunseseră să scrie cu
„subtext”, iar cititorii se deprinseseră să citească printre rânduri∗.
Ar mai trebui adăugat că, în bună măsură, industria noastră
tipografică, mai ales în ultimii ani, cunoştea mari decalaje în privinţa
calităţii utilajului faţă de imprimeriile occidentale, după cum redacţiile
nu dispuneau de procesul de electronizare pe care au început să-l
cunoască după Revoluţie.
Presa românească şi tranziţia

Perioada imediat următoare anului 1989 a însemnat pentru jurna-
lismul românesc debutul unei tranziţii, de fapt, al unei reforme energice,
mass-media, în totalitatea ei, având parte de transformări spectaculoase.
Dobândirea libertăţii cuvântului, a dreptului şi a capacităţii de exprimare
neinhibată, necenzurată a opiniei proprii, în consens sau mai degrabă în
dezacord (în răspăr chiar cu opinia majorităţii), au condus, într-un ritm
extrem de accelerat, la înmulţirea „vocilor” mass-media româneşti
∗
Peter Gross, Colosul cu picioare de lut, Editura Polirom, 2000, p. 30
68

independente. Procesul – dat fiind implicaţiile organizatorice, economice,
financiare şi tehnice mult mai lesne de rezolvat, cel puţin, într-o primă
etapă - a cunoscut în domeniul presei scrise o adevărată explozie.
Testată sumar, setea de informaţie curentă a populaţiei, interesul şi
curiozitatea pentru senzaţionalul politic şi social al momentului, posibil a
fi dezvăluit, în premieră absolută în România, după cincizeci de ani de
secretomanie şi restricţii, a încurajat declanşarea unui „pragmatism”
jurnalistic, mai degrabă cu tentă financiară decât cu irepresibilă dorinţă de
exprimare profesională lipsită de inhibiţii (care a existat şi ea, totuşi), s-a
concretizat în apariţia, într-un ritm aproape geometric, a unor noi
publicaţii. Reacţia cititorilor a fost, de fiecare dată, cu fiecare nouă
apariţie, întru totul dezvăluind o teribilă „capacitate de absorbţie a
noutăţilor”, „noutăţi”, care încurajate de tendinţa audienţei, au tot plusat,
ajungând, cum se spune, cam peste noapte, la tiraje spectaculoase,
justificate doar de reacţiile emoţionale, de moment, ale publicului. În
aceste condiţii, presa a demonstrat, de fapt, cei care s-au ocupat de
gestiunea ei, că poate fi şi sursa unei afaceri economice profitabile, ceea
ce a dus la creşterea cotei de privatizare în lumea jurnalismului până la un
nivel, cum s-a văzut, greu de atins în alte domenii. ”Proprietatea acestor
publicaţii se întinde de la partidele politice la consorţiile editoriale, indi-
vizi, familii, grupuri religioase/biserici, uniuni literare, civice, profe-
sionale, academice, culturale, sindicale şi alte organizaţii/instituţii …”∗.
O exactă apreciere a noilor titluri apărute în primii cinci-şase ani
după Revoluţie, e dificil de făcut. Cu unele aproximaţii, se poate afirma
că în 1989 existau 36 de cotidiane, 459 publicaţii cu alte periodicităţi. În
1990 (65 de cotidiane, 1379 alte publicaţii), în 1993 (100 de cotidiane şi
987 alte publicaţii), în 1995 (73 de cotidiane şi 1059 alte publicaţii).
În privinţa tirajelor situaţia păstrează cam aceleaşi proporţii. În
1990, „Adevărul”, „România liberă” ating 1, 5 milioane pe număr,
„Azi”, „Tineretul liber”, „Dreptatea” ajung la 700 000 exemplare. Şi
unele săptămânale ating tiraje neobişnuite: „Expres”, „Zigzag” aveau
600 000 exemplare.
În 1992 cele două cotidiane („Adevărul” şi „România liberă”)
coboară la 250 000 de exemplare, în timp ce nou venitul, „Evenimentul
zilei”, debutează cu 150 000 şi ajunge la sfârşitul aceluiaşi an la 400
000 de exemplare.
Până în 1996, fluctuaţia tirajelor este imprevizibilă, însă simpto-
matică pentru o asemenea perioadă de deschidere, de căutare de către
∗
Peter Gross, op. cit., p. 101
69

presă a propriei sale identităţi, de legitimare chiar a existenţei sale. De
asemenea, multe dintre titlurile apărute se menţin acum perioade
relativ mici pe piaţa publicaţiilor, unele câteva luni, altele doar câteva
zile. Cele cu o personalitate mai puternică, elaborate pentru a putea
răspunde mai bine orizontului de aşteptare al anumitor segmente de
cititori, reuşesc să se menţină în conştiinţa marelui public, dar fapt
notabil, tirajele lor abia ating 50-60 000 de exemplare.
Profesorul M. Coman analizând fenomenul, apărut după 1990, şi
caracterizat printr-un puternic „flux” al presei scrise, încearcă să-l
explice prin:
1. Setea de lectură a publicului larg. Noile publicaţii ofereau o
deschidere spre zone până atunci interzise: senzaţionalul, picantul,
erotismul şi, în primul rând, ideea că se pot rosti „în gura mare” informaţii
care altă dată şi prietenii apropiaţi abia le şopteau unii altora;
2. Oferta extrem de diversificată sub raport tematic a publicaţiilor
care nu ocoleau relatările de la dezbaterile parlamentare, ştirile despre
viaţa partidelor, dezvăluiri legate de viaţa foştilor conducători comunişti,
ştiri despre acţiuni greviste, mişcări de stradă etc.;
3. Costurile reduse reclamate de preţul hârtiei, ale procesului tipo-
grafic, ale forţei de muncă;
4. O legislaţie extrem de permisivă, care înlesnea funcţionarea
instituţiilor jurnalistice practic în afara unor controale financiare.
5. Convingerea că ziaristica poate fi practicată de oricine.
Afirmaţia se cuvine nuanţată şi completată. E adevărat că după 1990
au venit spre lumea presei un număr impresionant de oameni, cu cele
mai diverse pregătiri: ingineri, sociologi, psihologi, antropologi,
profesori, lingvişti, medici, scriitori, avocaţi, dar şi studenţi şi chiar
elevi ori simpli absolvenţi de liceu. Toţi au venit atraşi, în primul rând,
de oferta noilor publicaţii care aveau nevoie de o numeroasă forţă de
muncă. Apoi, pentru o parte dintre tinerii intelectuali rămaşi fără
fostele lor servicii a apărut o alternativă care, în primele momente,
oferea şi salarii atractive, unele chiar cu mult mai mari decât fostele
câştiguri bugetare. În sfârşit, nu trebuie eliminat dintre cauze nici
„mirajul”, „fascinaţia” pe care o exercită presa (fie ea scrisă sau audio-
vizuală) asupra masei de tineri.
La începutul lui 1993 entuziasmul indivizilor a început să scadă
sensibil faţă de presa scrisă. O primă cauză a constituit-o diversifica-
rea în forţă a ofertei audio-vizualului, care are de obicei asupra popu-
laţiei un impact mult mai mare decât presa scrisă. Apoi, reaşezarea
costurilor şi, implicit, a preţurilor, produselor a condus la scăderea
70

puterii de cumpărare. Nevoită să se „scumpească”, presa scrisă a riscat
şi pierdera unei bune părţi a celor ce o cumpărau. În al treilea rând,
capitolul politic, atât de generos prezent în coloanele publicaţiilor, a
început să se lovească de starea de dezamăgire care cuprinsese
populaţia, tot mai marcată de impasul economic aproape generalizat,
de ineficienţa instituţiilor statului, de minciunile şi incapacitatea
politicienilor de a gestiona o tranziţie mult mai dificilă decât în
celelalte ţări foste comuniste. În al patrulea rând, s-a instalat în masa
de cititori o adevărată suspiciune faţă de credibilitatea mass-media şi a
unor jurnalişti. În al cincilea rând, apariţia şi dezvoltarea unor puter-
nice ziare locale a dus la scăderea cotei de audienţă a publicaţiilor
naţionale.
Realitatea a evidenţiat că şi apariţia unor cauze economice, îndeo-
sebi după 1993, a contribuit, de data asta, la un puternic „reflux” al
aceleaşi prese scrise. Au crescut spectaculos costurile de producţie. Hârtia
de ziar a devenit o problemă, atât din punctul de vedere al preţului, brusc
sporit până la cote greu de anticipat până atunci, iar furnizorul ei s-a
dovedit tot mai dificil de găsit, fabricile româneşti descurcându-se cu greu
în menţinerea producţiei. Tehnologiile învechite trebuiau rapid schimbate,
ceea ce nu era chiar la îndemâna fiecărei redacţii şi, de aceea procesul s-a
făcut mult prea lent. Strategia editării publicaţiilor s-a schimbat
fundamental. Nevoia de publicitate a devenit o constantă, dar şi o
adevărată obsesie, precum şi preocuparea pentru activităţi colaterale, însă
profitabile (publicarea unor reviste cu jocuri, tip rebus, a unor documente
de larg interes, a diferitelor imprimate etc. ) s-a generalizat.
Ar mai trebui observat că nu exista nici un sistem de distribuire
a publicaţiilor, cu adevărat, eficace şi profesionist. Numeroase jocuri
de interese politice şi nu numai au îngreunat ajungerea ziarelor la
beneficiari. În sfârşit, nici managerii instituţiilor de presă nu s-au
dovedit cu toţii capabili să gestioneze publicistic şi nici financiar-
economic propriile publicaţii.
În pofida dificultăţilor pe care le-a avut de depăşit, pe de o parte,
în ceea ce priveşte transformarea profundă a propriilor structuri, în
cazul celor existente iar, pe de altă parte, de consolidare a proiectelor
editoriale de către cele abia venite la „masa” presei, mass-media
românească a devenit, totuşi, o forţă pusă în sprijinul procesului
democratic al noii societăţi, apărându-şi cu mari eforturi şi cu destule
sacrificii independenţa profesională şi făcând din informarea obiectivă
a cititorilor supremul lor principiu deontologic.
71

REDACŢIA. STRUCTURI ORGANIZATORICE,
IERARHII ŞI ATRIBUŢII PROFESIONALE
Ziarul modern s-a schimbat foarte mult, atât din perspectiva

conţinutului cât şi din aceea a structurii sale grafice şi, cu deosebire, a
trebuit să facă faţă unor multiple presiuni şi să răspundă nenumăratelor
influenţe, cele mai multe extrem de energice şi, s-ar putea spune, chiar
agresive. Mai întâi, concurenţa audiovizualului l-a forţat să descopere
căile şi mijloacele necesare supravieţuirii, iar, mai apoi, l-a ambiţionat şi
l-a determinat ca printr-o adevărată sfidare să-şi provoace „adversarii”
(radio şi tv. şi, mai recent, internetul) la o teribilă întrecere vizând
coexistenţa dar şi supremaţia în cadrul societăţii informaţionale. Au mai
apărut şi alte temeiuri ale „sfidării”, ca, de pildă, faptul că presa scrisă
este, totuşi, primul reprezentant şi cel mai constant al mass-media. Ea a
făcut imense servicii omenirii, de-a lungul celor mai bine de două sute de
ani de existenţă, dacă luăm în calcul numai presa modernă. Demersul
gazetăresc, săvârşit de presa scrisă, este, de asemenea, şi o reverenţă - şi
ar trebui să o spunem cu mândrie şi recunoştinţă - făcută actului de
cultură, un îndemn moştenit şi permanent reînnoit pus în slujba procesului
comunicaţional şi a „stingerii” setei de cunoaştere a populaţiei. ”Ceea ce
se citeşte cel mai mult este tocmai presa şi tot ce e legat de ea – nota
undeva un specialist francez în domeniul jurnalismului. Rezultă fără nici
o îndoială pentru presă o funcţie de completare a învăţământului,
deoarece, fără ea cititorii nu ar obţine niciodată anumite elemente de
cunoaştere şi de raţionament”. Şi tot el adăuga: „valoarea presei provine
din aceea că îl leagă pe om de lume, că-i deschide ochii asupra semenilor
şi că-i asigură o informare”.
Până a intra în concurenţă cu surata ei audiovizuală, presa scrisă - şi
un asemenea fapt nu se poate uita – a constituit mărturia fidelă, dovada
certă a evoluţiei şi transformărilor suportate de-a lungul timpului de
societatea umană, ca termen generic, ce a născut-o, servindu-i, apoi, şi ca
sursă de informaţii, de inspiraţie. Ulterior, între cele două s-a stabilit un
trainic parteneriat. Realitatea a demonstrat că nevoia de presă, de presă
72

scrisă, a rămas nestinsă, în pofida tuturor seismelor financiare,
economice, opţionale, pe care a fost nevoită să le înfrunte. Şi, deşi, nu cu
mult timp în urmă, într-un studiu, „Puterea de a informa”, Jean Louis
Servant – Schreiber scria: „Cândva, când se producea un eveniment,
oamenii ieşeau în stradă pentru a cumpăra ziarul, azi ei intră în casă
pentru a privi la televizor ”, punctul lui de vedere a fost, odată cu trecerea
timpului, doar parţial confirmat. Atuurile de care dispune presa scrisă
(varietatea şi nuanţarea informaţională, forţa de comentare şi spaţiul oferit
argumentării, posibilitatea reluării lecturii de câte ori se simte nevoia etc. )
au menţinut, indiscutabil, presa scrisă printre sursele prioritare de
informaţie. Şi, datorită înnoirilor tehnice şi tehnologice pe care le-a
promovat, pentru a-şi moderniza, pe de o parte, discursul iar, pe de altă
parte, imaginea, interesul cititorilor (cu unele fluctuaţii) faţă de presa
scrisă s-a păstrat la cote apreciabile. The New York Times difuzează în
ediţia obişnuită 237 000 de cuvinte. În week-end în paginile sale sunt
tipărite 744 000 de cuvinte. Adică echivalentul romanului „Pe aripile
vântului”. Circa 1000 de persoane trudesc zilnic în departamentul
editorial al cotidianului pentru strângerea de informaţii, redactarea ştirilor
şi articolelor, paginarea şi finisarea ediţiilor. În ţară şi peste hotare
reporterii şi corespondenţii proprii sunt nelipsiţi de la evenimentul
semnificativ”∗.
Dacă vom adăuga că acest ziar a apărut în 1851, iar mărturia de
mai sus e făcută acum câţiva ani, vom înţelege că, într-adevăr, presa
scrisă a rămas - în pofida concurenţei deloc de neglijat a
audiovizualului – căutată şi necesară şi, de asemenea, că menţinerea
unui asemenea statut s-a făcut cu multiple schimbări, cu permanente
modernizări. De pildă, chiar ziarul amintit, avea la debut doar patru
pagini. Azi, ediţia metropolitană (de New York, adică) apare, în cursul
săptămânii cu 64 – 128 de pagini, iar ediţia naţională atinge până la
64. Ediţiile de week-end ajung la un număr de pagini greu de imaginat
de cititorul român. Ca o curiozitate, se aminteşte ediţia de duminică
14 septembrie 1987 care a avut 1612 pagini, adică 2 030 000 rânduri
de publicitate şi a cântărit, în total, 6, 5 kg.
Exemplele pot continua atât din lumea presei internaţionale cât
şi din presa românească, ea însăşi spectaculos schimbată şi înnoită
după 1990, atât prin apariţia unui număr apreciabil de noi publicaţii,
cât şi prin sporirea numărului lor de pagini. S-au produs, de asemenea,
schimbări semnificative şi în ceea ce priveşte modernizarea proceselor
∗
Neagu Udroiu, Tehnologia în tranşeele informaţiei, Editura Economistul, p. 37
73

tipografice, precum şi dotarea redacţiilor cu calculatoare performante.
Folosirea unui asemenea instrument a devenit pentru jurnalistul român
o unealtă profesională indispensabilă, redactarea, corectarea, procesa-
rea, într-un cuvânt, a articolelor, cu ajutorul ei, devenind un fapt curent.
Ţinerea pasului cu înnoirile tehnice şi tehnologice spre care a fost
împinsă presa scrisă, în ultima perioadă, nu a determinat modificări
profunde, însă, în structura de bază a redacţiilor. S-au menţinut, în
general, aceleaşi segmente (compartimente, secţii), cu unele schimbări în
compartimentul de secretariat, datorate, introducerii calculatoarelor. În
rest, modificările au vizat denumirile unor compartimente, care au
încercat să răspundă presiunii exercitate de „modă” (sub impactul foarte
puternic al presei anglo-americane) sau chiar dorinţei de originalitate, cu
orice risc, în care s-au lansat multe publicaţii, fără a sta prea mult pe
gânduri. „Redacţia unui cotidian are ca sarcină să furnizeze tipografiei, în
timp util pentru fiecare ediţie, un anumit număr de articole, de titluri, de
ilustraţii şi de legende ale acestora necesare producţiei ziarului, toate
însoţite de o machetă pentru fiecare pagină şi de indicaţii tipografice
adecvate. La această activitate, a cărei ritmicitate este reglată riguros,
concură ziarişti, reporteri, fotografi şi graficieni. Organizarea unei redacţii
este foarte diferită de la un ziar la altul. Ea depinde de natura ziarului, de
publicul lui, de vânzări, de importanţa mijloacelor sale, mai cu seamă de
personal – şi de ceea ce se numeşte cultura sa de întrprindere”. Potrivit
acelueaşi Ph. Gaillard, ziarul este similar unei întreprinderi care are drept
scop fundamental „transformarea evenimentelor în ştiri”∗.
Ziarul şi, mai ales, ziarul modern antrenează în activitatea
cotidiană un mare număr de oameni (patroni, gazetari, graficieni,
arhitecţi, ingineri, muncitori, tehnicieni, specialişti în publicitate, în
marketing, operatori calculatoare, economişti etc. ) şi după părerea lui
Ph. Gaillard ar trebui structurat pe patru servicii de bază: 1.
Administraţia – aici se află grupate toate preocupările reclamate de
gestiunea publicaţiei, de la problemele financiare şi comerciale până la
cele legate de difuzare, vânzare; 2. Serviciul de publicitate – sunt
cuprinşi cei care recepţionează publicitatea şi urmăresc, apoi, includerea
ei în paginile ziarului, la data şi în spaţiul convenite cu furnizorul prin
contractul de publicitate. Cei care aparţin acestui compartiment
urmăresc dacă serviciile redacţionale şi cele tehnice ale publicaţiei
respectă convenţiile încheiate în această privinţă; 3. Producţia – sunt
incluşi cei care asigură partea tehnică a editării ziarului (secretariatele
∗
Philippe Gaillard, Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, 2000, p. 31
74

de redacţie cu machetatorii şi reprezentanţii serviciului artistic, serviciul
de corectură, de foto şi tipografia); 4. Documentarea – este
indispensabilă unei redacţii bine pusă la punct, cu prestigiu şi
credibilitate, ea este alcătuită în aşa fel încât să poată răspunde cu
promptitudine, obiectivitate şi corectitudine nevoilor jurnaliştilor legate
de obţinerea unor informaţii suplimentare sau de verificarea altora.
Informatizarea acestui serviciu este o necesitate evidentă.
Dincolo de părerile teoreticienilor, practica şi tradiţiile
jurnalistice au consacrat o anumită structură organizatorică a
redacţiilor, regăsibilă aproape în presa de pretutindeni şi care are
următoare dispunere:
1.Câmpul publicistic – E constituit din mai multe departamente
(secţii, compartimente) redacţionale luând în consideraţie: „domeniile
societăţii” asupra cărora se focalizează activităţile de presă ale
corpului de ziarişti (economia, politica, socialul, culturalul, sportul,
problemele internaţionale, învăţământul, viaţa mondenă, mass-media,
show-biz-ul etc.); „genurile publicistice” abordate cu precădere de
publicaţia respectivă (ancheta, ştirile, faptul divers, reportajul ş. a.);
„zonele geografice” (ziar local, regional sau internaţional).
Cel mai adesea instituţiile de presă combină elementele de structură
în scopul alegerii celor mai incisive şi percutante unghiuri de atac
jurnalistic. De pildă, ziarul „Adevărul” se bazează pe departamentele:
politică, economie, societate, externe, cultură şi scrisori; „România
liberă” are secţii de politică internă, politică externă, de economie, de
cultură, de probleme sociale, de investigaţii, de sport, de corespondenţe,
de fotoreportaj, de relaţii cu publicul; ”Evenimentul zilei” dispune de
următoarele departamente: internet, externe, economic, social, sănătate,
învăţământ, investigaţii, foto, reporteri speciali, spectacol, mass-media,
sport, birouri de presă teritoriale, viaţă mondenă, ediţia engleză,
documentare, suplimente.
Corpului redacţional i se alătură, de regulă, colaboratorii (perma-
nenţi sau temporari) care vin fie din zona specialiştilor (în economie,
finanţe, cultură, cercetare ştiinţifică ş. a.), fie din aceea a gazetarilor liberi
profesionişti (free-lancers; pigistes). Şi unii şi alţii sunt nu numai obişnuiţi
ai redacţiilor, ci şi „parteneri profesionali” necesari. Necesari, mai ales în
cazul „specialiştilor”, pentru sporul de competenţă şi credibilitate pe care-
l aduc prin articolele semnate de ei, dar sunt necesari şi din raţiuni
financiare (aceleaşi criterii sunt în discuţie şi în cazul ziariştilor liberi
profesionişti), deoarece redacţiile nu-şi pot permite angajarea unui corp
75

redacţional care să acopere multitudinea aspectelor unei societăţi
moderne şi care se află în orizontul informaţional al oricărui ziar.
2. Câmpul tehnic – Este zona destinată secretariatului de redacţie,
apoi, serviciilor coordonate de acest departament şi anume: foto,
tehnoredactare, layout, secţia de grafică, cea de corectură şi tipografia.
Cele două câmpuri (publicistic şi tehnic) formează, atât prin
felul în care sunt structurate, cât şi prin atribuţiile profesionale pe care
le au, ceea ce cunoaştem sub denumirea de redacţie, în fond centrul
vital al oricărei instituţii de presă. Concretizarea activităţii
redacţionale, adică ajungerea la beneficiar (la cititor, în cazul presei
scrise) a produsului mediatic se realizează şi datorită existenţei celei
de a treia secţiuni a oricărei instituţii de presă şi pe care o numim:
3. Câmpul economic şi de marketing - Aici sunt grupate serviciile
de publicitate (primirea anunţurilor, dirijarea lor spre secretariatul de
redacţie, programarea publicării lor, urmărirea respectării clauzelor
contractuale stabilite în acest domeniu), de difuzare (încheierea contrac-
telor cu firmele specializate, recuperarea retururilor, adică a publicaţiilor
nevândute), de marketing (analiza pieţii şi a reacţiilor cititorilor,
promovarea prin metode ingenioase şi specifice a publicaţiei, realizarea şi
sporirea abonamentelor, menţinerea şi îmbunătăţirea imaginii instituţiei
de presă din perspectivă financiar-economică, achiziţionarea unor noi
echipamente profesionale etc.).
Indiferent de modul în care e structurată organizarea unei instituţii
de presă, sunt de remarcat câteva elemente definitorii: în primul rând,
între cele trei „câmpuri” şi, apoi, între părţile componente ale acestora
există, în permanenţă, o foarte strânsă legătură, bazată pe o succesiune de
intercondiţionări, în absenţa cărora sau chiar numai în momentele lor de
desincronizare, însuşi statutul profesional, dar şi cel comercial, ale
publicaţiei fiind prejudiciate; în al doilea rând, în funcţie de periodicitatea
publicaţiei (un cotidian e, evident, mai complex organizat decât un
săptămânal sau lunar) şi de conţinutul ei (un ziar de informare generală
reclamă o altă structură decât un ziar de sport) apar diferenţe de la o
instituţie de presă la alta, diferenţe ce pot fi determinate, uneori chiar
decisiv, de resursele financiare puse la „bătaie” dar şi de strategia
publicistică adoptată. Unii cercetători afirmă că, adeseori, în cadrul
redacţiilor au loc adevărate „ritualuri strategice” menite, desigur, să
contribuie la amplificarea impactului mediatic asupra publicului: Din
această perspectivă, Lars Engwal consideră că în organizaţiile mass-
media coabitează două mari „aripi” – una normativă şi una utilitară.
Aripa normativă include grupul orientat către producerea materialelor
76

jurnalistice („reporterii”) şi grupul orientat către evaluarea acestor mate-
riale („editorii”). Aripa utilitară cuprinde grupul orientat către obţinerea
profitului (reprezentanţii patronatului şi managerii) şi grupul orientat către
asigurarea fluxului productiv (tehnicienii). În mod evident, aceste grupuri
urmăresc, în cadrul procesului de creare a unor produse mass-media,
scopuri diferite: gloria şi prestigiul profesional (reporterii), recunoaşterea
puterii de lideri de opinie şi de factori de influenţă ai vieţii politice
(editorii), profitul şi reducerea costurilor (patronatul), eficientizarea şi
modernizarea producţiei (segmentul tehnic) (M. Coman, op. cit., p. 197).
Grafic, organizarea unei redacţii de cotidian poate arăta astfel:
Editorul
Consiliul
director
Administraţie Directorul
Colegiu de
Redactor Şef redacţie
Secretariat Secretar Redactori Şefi

de redacţie general de şefi departamente
redacţie adjuncţi
Tehnoredactare
Layout
Corectură
Foto
Corp redacţional
Departament Corespon-
Departament Departament Departament Departament Departament Departament Relaţii cu
denţi
publicul.
Politică Economic Societate Cultură Externe Sport
Scrisori teritoriu
Tipografie
Membrii fiecărui departament (compartiment, secţie) au o

organizare de tip piramidal. Baza o formează „reporterii” (redactorii),
77

care, la rândul lor sunt ziarişti cu experienţă profesională foarte diferită
(de la noi veniţi în redacţie până la gazetari cu ani buni de activitate).
Numărul lor este legat, în primul rând, de ponderea tematică pe care o are
departamentul respectiv în cadrul structurii redacţionale. Responsabilita-
tea profesională a reporterilor este dependentă, pe de o parte, de
departamentul în care se află (economic, social, cultură, politică internă
etc.) iar, pe de altă parte, în cadrul departamentului, fiecare reporter are în
responsabilitate o anumită secţiune a problematicii generale (de pildă, la
„cultură” unul se ocupă de carte, edituri, biblioteci, altul de film, un al
treilea de teatru etc.). Faptul respectiv îi impune o atentă şi competentă
cunoaştere a problematicii căreia trebuie să-i facă faţă, întocmirea unei
„bănci” proprii de date, stabilirea unor relaţii de colaborare cu cei care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul domeniului respectiv, relaţii sensibile dar,
cu nici un chip, bazate pe „un joc al avantajelor reciproce”. În orice caz,
legăturile stabilite trebuie să fie de o asemenea natură încât să-i furnizeze
reporterului, în permanenţă şi, pe cât posibil, în exclusivitate, idei şi o
documentare pentru viitoare articole şi să-l ajute să înţeleagă anumite
fenomene, să poată interpreta unele evenimente ce apar şi se succed în
perimetul preocupărilor lui.
Însumate, proiectele sau propunerile, legate de viitoare iniţiative
jurnalistice ale membrilor unui departament, alcătuiesc strategia sa
tematică sau, mai exact spus, planificarea viitoarelor acţiuni publicistice
(pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp), în concordanţă cu
preocupările şi intenţiile generale şi de moment ale publicaţiei. În orice
caz, activitatea oricărui departament din cadrul uni cotidian răspunde şi se
preocupă, cu precădere, de „oglindirea” la zi a realităţii.
Gestionarea profesională şi, într-o bună măsură, şi morală a fiecărui
departament redacţional se află în responsabilitatea unui şef de secţie
(departament, compartiment). El ocupă „vârful piramidei”. Atribuţiile lui
sunt nenumărate: sugerează colaboratorilor (colegilor de secţie) sau celor
din afara redacţiei diferite teme sau atrage atenţia asupra unor evenimente
ce vor avea loc şi care vor interesa redacţia la momentul respectiv, ana-
lizează oferta de „idei jurnalistice” ale aceloraşi colaboratori şi îndeamnă
„atacarea” gazetărească a unora dintre ele, stabilind şi momentul oportun
pentru fiecare în parte, pune la punct, pe baza portofoliului tematic al
secţiei, planul (structura), strategia viitoarelor acţiuni publicistice, precum
şi modalităţile concrete prin care se vor finaliza. Şeful de secţie ştie cu
exactitate unde se află pe teren, în documentare colaboratorii săi interni,
(reporterii) legătura cu ei fiind menţinută în permanenţă. Uneori, pe
această cale, se aduc modificări însuşi „traseului documentar” al
78

ziaristului, amplitudinii investigaţiei sale de presă sau chiar temei iniţiale.
Gazetari, de regulă, experimentaţi, şefii de secţie constituie, de asemenea,
prima verigă a celor care deţin, în cadrul redacţiilor, statutul de editori şi
care au atribuţii legate de eforturile şi preocupările de concepere a ziarelor
(a publicaţiilor, în general). Lor, care se află pe prima treaptă, de jos, a
editorilor, le urmează redactorii şefi adjuncţi, secretarul general de
redacţie, redactorul şef şi directorul, adică toţi cei care, în presa anglo-
saxonă, se numesc „gate-keepers” (păzitori de porţi).
Şeful de secţie constituie, de asemenea, „primul filtru” prin care
trebuie să treacă orice produs publicistic (de la ştire la anchetă şi de la
interviu la reportaj) elaborat de ziariştii departamentului coordonat de
el. Atribuţiile, pe care le are, permit şefului de secţie să intervină
asupra textelor pe care le primeşte, atunci când consideră că e necesar
să o facă, realizând unele reformulări în vederea sporirii clarităţii
mesajului (poate să o ceară sau o realizează chiar el), ori să renunţe la
unele pasaje ale articolului analizat, în vederea obţinerii conciziei
necesare. El poate, de asemenea, să ceară refacerea unor părţi ale unui
articol sau amplificarea altor paragrafe sau chiar îmbunătăţirea bazei
documentare a materialului discutat, uneori, poate să propună
rescrierea întregului text, găsirea altui titlu, pe care el însuşi, nu de
puţine ori, îl schimbă. Sunt şi cazuri când articolul primit e refuzat în
totalitate fiind considerat un „rateu profesional”.
Intervenţiile şefului de departament (secţie etc.) au, s-ar putea
spune, consistenţa şi intenţiile unei „instanţe de fond” iar „filtrul” prin
care este trecut produsul publicistic al colaboratorilor (interni şi externi) ai
publicaţiei ar trebui să ţină cont de observaţiile unor oameni de presă,
precum celebrul gazetar american, Pullitzer, care era de părere că: „Ştirea
trebuie să fie: originală, distinctivă, dramatică, romantică, palpitantă,
curioasă, unică, ciudată, cu umor, aptă de a se vorbi de ea” sau ale
renumitului teoretician francez Bernard Voyenne care cerea gazetarilor
obiectivitate, adică: „să verifici un nume propriu într-un anuar, să citezi o
frază între ghilimele, exact cum a fost spusă, să povesteşti un eveniment
aşa cum s-a desfăşurat, să aduci mărturii, să precizezi o cifră, să analizezi
un document, toate acestea însemnând a fi obiectiv. A fi obiectiv mai
însemnă să te arăţi mai sever cu prietenii decât cu adversarii, să nu
trunchezi un text pentru a scoate din asta un argument, să indici probabil
doar ceea ce este probabil şi, drept îndoială, ceea ce pare îndoielnic, să
critici nemilos o mărturie şi să recunoşti că un anumit articol al Constitu-
ţiei a fost încălcat, chiar dacă eşti convins că acest lucru era inevitabil”.
79

Orice modificare, cerută sau înfăptuită de coordonatorul departa-
mentului, trebuie realizată numai în prezenţa autorului textului analizat şi
trebuie susţinută cu argumente profesionale şi deontologice. „Subiectivis-
mul”, care nu va lipsi niciodată în asemenea împrejurări, trebuie „ţinut în
frâu”, pentru ca, totuşi, obiectivitatea să primeze. „Operaţia” se încheie
prin acordarea a ceea ce se numeşte „viză” (semnarea articolului de către
şeful de secţie), acordarea unui fel de paşaport datorită căruia articolul
poate ajunge pe biroul „instanţei” superioare, adică redactorul şef adjunct
sau secretarul general de redacţie.
Redactorul şef adjunct reprezintă, administrativ şi din perspectiva
schemei organizatorice a oricărei redacţii, superiorul şefului de secţie.
Profesional, constituie veriga următoare a factorului editorial. Atribuţiile
lui sunt, cu precădere, legate de procesul de concepere şi elaborare a
publicaţiei. În mod obişnuit, redactorul şef adjunct (indiscutabil, un
gazetar experimentat) coordonează activitatea a două-trei secţii (apropiate
ca sferă tematică, în limita posibilului, sau compatibile cu pregătirea şi
disponibilităţile sale profesionale). El este implicat în punerea la punct a
strategiei tematice şi publicistice a fiecărei secţii, analizând la rându-i,
articolele care vin de la secţii. Este, de asemenea, cel ce dă a doua „viză”
textelor de presă, validate, în felul acesta, din perspectiva politicii
informaţionale şi editoriale a publicaţiei şi, implicit, a oportunităţii
publicării lor.
Secretarul general de redacţie se află, în schema redacţională, la
acelaşi nivel de competenţe cu „un adjunct”. El coordonează, în primul
rând, departamentul secretariatului de redacţie (cu toate componentele
sale, în fapt, serviciile tehnico-artistice), în cadrul cărora se înfăptuieşte,
atât din perspectiva concepţiei publicistice, cât şi a celei grafice, număr de
număr, fiecare ediţie a ziarului. Secretariatul de redacţie reprezintă, aşa
cum vom arăta cu un alt prilej, nu numai „dispeceratul” central al întregii
redacţii, ci şi un adevărat „loc geometric” al eforturilor legate de
conceperea şi elaborarea ziarului, un „centru al creativităţii jurnalistice”,
specific şi bine individualizat de la o publicaţie la alta.
Întreaga activitate redacţională (ca politică editorială, ca strate-
gie generală şi ca tactică publicistică a fiecărei noi apariţii) este
condusă şi supervizată de redactorul şef şi, în unele redacţii, şi de
director. Între cei doi sunt destul de puţine diferenţe de atribuţii care,
rezidă, în special, în faptul că redactorul şef îşi concentrează eforturile,
îndeosebi, asupra conceperii numărului la zi al ziarului, în concordanţă
cu politica editorială a publicaţiei, în timp ce directorul cumulează, în
special, responsabilităţi legate de aspectele economice, de reprezen-
80

tare, de marketing, de imagine a instituţiei de presă pe care o conduce.
Atât redactorul şef cât şi directorul formează cuplul de oficiali ai
publicaţiei pe care o reprezintă în relaţiile acesteia cu instituţiile
statale, cu forţele politice şi cu organizaţiile sindicale, cu cele civice,
fiind şi cei care reprezintă editorul în faţa colectivului redacţional dar
şi în colaborare cu alte organisme.
Structura organizatorică redacţională este completată şi împlinită
prin prezenţa a două organe colective de conducere. Primul este
colegiul de redacţie care este format din şefii de secţie, redactorii şefi
adjuncţi, redactorul şef şi directorul publicaţiei. Toţi cei nominalizaţi
în această formulă organizatorică au atribuţii zilnice (în cazul uni
cotidian) legate de stabilirea structurii fiecărui număr al ziarului,
structură dezbătută şi stabilită în cadrul „şedinţei de sumar”. Al doilea
organ de conducere colectivă poartă denumirea de consiliul director şi
cuprinde toţi membrii staff-ului redacţional, cu excepţia şefilor de
departamente, dar cărora li se alătură reprezentantul organului editor
(al patronatului). Atribuţiile sunt de data asta, legate de politica
editorială şi cea managerială a publicaţiei.
Redacţiile beneficiază şi de aportul altor câtorva „actori”. În prim
plan se află publicistul comentator (senior editor). Statutul profesional şi
titlul aparţin unui gazetar cu adevărat experimentat, talentat, capabil de
interpretări originale, bine cunoscut şi apreciat în peisajul publicistic al
momentului. De regulă, publicistul comentator este jurnalistul care se
preocupă de comentarea diferitelor evenimente sau întâmplări îmbinând
în articolele sale investigaţia profundă, analiza minuţioasă şi subtilitatea
stilistică. Deşi posesor al unei experienţe foarte întinse şi a unei informaţii
variate, publicistul se specializează într-un anumit domeniu (politic,
economic, social, cultural etc. ) în aşa fel încât intervenţiile lui
echivalează cu punctul de vedere al unui adevărat specialist obiectiv şi
credibil, o adevărată emblemă de profesionism jurnalistic. În esenţă,
statutul de publicist încununează şi atestă maturitatea şi vocaţia unui
gazetar adevărat.
Un alt „actor” de presă, indispensabil unui cotidian, este corespon-
dentul. La rândul lui, el poate fi „zonal”(local sau regional) sau reprezen-
tantul în străinătate al unei anumite publicaţii. Corespondentul în
străinătate rămâne o etichetă dorită de mulţi, adjudecată de puţini. Unii
sunt aleşi şi pregătiţi special pentru această calitate prin cursuri
universitare şi ore de cunoaştere a limbilor străine. Alţii se întâmplă să fie
la locul potrivit în momentul potrivit. O parte dintre aceşti corespondenţi
au statutul unor „trimişi speciali” care se află la locul de unde transmit cu
81

un prilej bine stabilit (deplasarea unor demnitari pentru efectuarea unor
vizite oficiale, pentru participarea la unele reuniuni internaţionale etc.).
Alţii au o acreditare care le permite să-şi desfăşoare activitatea pentru un
interval de timp ceva mai îndelungat departe de ţară. În orice caz,
indiferent de durata de timp petrecută „în misiune”, corespondentul în
străinătate trebuie să fie un gazetar experimentat, un om cu o pregătire
generală şi de specialitate diversă, un fin diplomat, „un statornic luptător
pentru dobândirea informaţiilor, capabil să descopere şi să stabilească
relaţii cu persoanele (surse de informaţii) cele mai competente şi influente
în domeniul lor de activitate∗”.
În ceea ce priveşte corespondenţii zonali, ei reprezintă „antenele”
publicaţiilor, cu statut de organe naţionale de presă, în diferite locuri din
ţară. În mod obişnuit, un corespondent reprezintă ziarul central într-unul
sau chiar mai multe judeţe sau îşi desfăşoară activitatea într-o zonă mai
largă, de pildă, Transilvania sau Moldova. Sunt şi cazuri când corespon-
denţii zonali sunt constituiţi într-un birou de presă. Spre deosebire de
jurnaliştii „de la centru”, corespondenţii zonali au obligaţia profesională
de a transmite informaţii (care însemnă, de fapt, ştiri dar şi interviuri,
anchete dar şi reportaje etc) din cele mai diverse domenii ale societăţii.
Activitatea lor, a tuturor corespondenţilor zonali, e coordonată de un şef
de secţie aflat în redacţia centrală.
Redacţia, ca centru vital al unei instituţii de presă, este, indiferent de
tipul de publicaţie pe care-l reprezintă, un „mecanism” extrem de
complex, în care se îmbină actul de creaţie publicistică, cel de interpretare
grafică a textelor cu tehnica imprimării şi cu ştiinţa difuzării bunului
jurnalistic obţinut. Publicaţiile de orice natură ar fi, nu sunt concepute şi
nu sunt realizate în funcţie de stările emoţionale sau de reacţiile de acelaşi
fel ale membrilor unei redacţii şi, tocmai de aceea, nu ar trebui să
cunoască oscilaţii de atitudine (unele pur conjuncturale) în privinţa
direcţiilor esenţiale ale mesajului lor publicistic. Acest fapt vorbeşte
despre obiectivitatea pe care trebuie să o dovedească, în orice împreju-
rare, gazetarul. Judecata rece, echilibrată nu impietează, însă, asupra
spirtului de independenţă şi asupra creativităţii de care trebuie să facă
dovadă orice jurnalist. El rămâne un „independent”, nu de puţine ori chiar
un „incomod” care îşi manifestă personalitatea în: 1. Alegerea temelor.
Este momentul care pune în evidenţă simţul de observaţie, capacitatea şi
curajul gazetarului de a opta pentru un anumit subiect, de a analiza tema
respectivă şi de a-şi pune în lumină viziunea proprie asupra unui
∗
Neagu Udroiu, Gutenberg sau Marconi, Editura Albatros, 1981, p. 287.
82

eveniment anume, asupra căruia s-a oprit şi asupra oportunităţii căruia s-a
decis în comparaţie cu alte întâmplări, care, la rândul lor, nu erau lipsite
de interes. 2. Alegerea surselor. Obiectivitatea şi corectitudinea jurnalis-
tică se obţin apelând şi ascultând sursele de informaţie cele mai autorizate
(pe care orice gazetar trebuie să ştie să le descopere) şi care să reprezinte
întotdeauna părţile aflate în dispută. Aici apar, de multe ori, diferenţe,
unele sensibile chiar, ce determină interpretări şi tonuri diferite de la o
publicaţie la alta, deşi se referă la acelaşi eveniment. 3. Alegerea modali-
tăţii publicistice. Ziaristul, aflat faţă-n faţă cu tema aleasă şi cu datele
furnizate de sursele de documentare, decide felul în care va trata, va
interpreta jurnalistic informaţiile stocate. O decizie neinspirată, în acest
sens, poate duce la o exploatare parţială a datelor deţinute de gazetar sau
chiar la compromiterea subiectului ales.
Într-o instructivă carte, „Du journalisme apres Bourdieu”, datorată
unui ziarist francez cunoscut, Daniel Schneidermann, de la „Le Monde”,
acesta se referă la gradul de libertate, de independenţă a gazetarului, şi
evocă momentul când la numai 26 de ani, ajuns „mare reporter” şi aflat în
Caledonia, se simţea „beat de libertate. Liber să alerg unde vroiam, să iau
interviuri cui doream, să-mi încep şi să-mi închei articolul aşa cum mă
tăia capul…. Orice ziarist este în realitate un uzurpator. El este cel care
trebuie să capete conştiinţa propriei lui incompetenţe şi să ştie că singurul
avantaj care ea i-l poate oferi este libertatea. Totdeauna mai puţin cultivat
decât universitarii de ale căror domenii se ocupă, ziaristul trebuie să se
străduiască să fie cel puţin mai liber din punct de vedere intelectual”.
Altfel, orice gazetar, conştient de propria lui răspundere, de statutul social
special pe care i-l conferă profesia, trăieşte obsedat de unele slăbiciuni pe
care deşi şi le recunoaşte, dintr-un motiv sau altul, nu poate să le şi
depăşească. Şi dintr-o asemenea perspectivă, referindu-se la confraţii lui
francezi, D Schneidermann este de părere că adevăratul jurnalist e bine,
întotdeauna, pentru a-şi păstra luciditatea profesională şi obiectivitatea, să
practice, din când în când, un extrem de util exerciţiu de „umilinţă,” de
scrutare a propriei conştiinţe şi asta deoarece sunt, de regulă, temeiuri
nenumărate generate de: „Ruşinea de a se grăbi excesiv. Ruşine de a
simplifica în mod revoltător probleme de o încântătoare complexitate.
Ruşinea de a se autocenzura. Ruşinea de a încerca să-şi seducă cititorul
sau telespectatorul. Ruşinea de a privilegia anecdota pe seama
«fondului». Ruşinea de a scrie aceleaşi lucruri ca şi confraţii lui. Ruşinea
de a participa la „circulaţia circulară «a informaţiei». Ruşinea de a fi de
conivenţă cu cei puternici. Ruşinea de ceea ce scrie. Ruşinea de ceea ce
nu scrie. ”.
83

STATUTUL PSIHO-PROFESIONAL
AL ZIARISTULUI. LIBERTĂŢI ŞI RĂSPUNDERI
Figură emblematică a presei franceze, Jacques Fauvet, de la „Le

Monde”, constata la un moment dat: „Presa scrisă este singura garanţie
astăzi în ceea ce priveşte pluralismul opiniilor. O democraţie nu poate
exista fără o presă într-adevăr liberă, independentă faţă de puterile
financiare, ca şi faţă de puterea statului”. În aceeaşi măsură, presa trebuie
să-şi dovedească independenţa faţă de forţele politice ale momentului.
Căci „există o luptă politică enormă în legătură cu cine ar trebui să
controleze mass-media şi ce fel de mesaj trebuie să conţină ea” (Colin
Sparks), părere împărtăşită şi de un Ignacio Ramonet care în „Geopolitica
haosului” plusează: „Controlul în multimedia devine un domeniu
strategic în planurile politic, tehnologic, industrial şi cultural”∗.
Pentru cei care participă la pregătirea ziarelor, cu alte cuvinte, la
conceperea şi elaborarea lor, asigurarea independenţei şi, ca o directă
consecinţă, a credibilităţii propriei lor publicaţii, înseamnă, în primul
rând, disponibilitate pentru investigarea (sub semnul obiectivităţii, ceea ce
echivalează cu refuzul programatic al tendinţelor partizane, ) a
nenumăratelor fenomene ale societăţii. Înseamnă, de asemenea, capacitate
de a înţelege ivirea şi apoi desfăşurarea acestor fenomene, precum şi
putinţa de a-i face şi pe alţii (adică pe cititori) să perceapă sensurile
realităţii în extraordinara ei diversitate. Tocmai de aceea, ocupaţia omului
de presă, a gazetarului obişnuit cu efortul cotidian al obligaţiilor sale
profesionale (activitate de un liberalism recunoscut şi asumat), are un
caracter de „operă deschisă”, nelipsindu-i un grad ridicat de incertitudine
şi imprevizibil, ca şi o stare permanentă dominată de fel de fel de
„contradicţii”. „Deschiderea” presei spre toate orizonturile realităţii
constituie însăşi raţiunea existenţei ei. În ceea ce o priveşte, elementul
previzibil în succesiunea diferitelor evenimente este foarte rar prezent,
după cum şi tipicitatea fenomenelor sociale este exclusă din capul locului.
∗
Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului, Editura Doina, p. 142
84

În esenţă, însă, un jurnalist are menirea de a descoperi şi de a obţine
„informaţia”, ca sursă primară pentru mesajul publicistic al ziarelor la
care lucrează. De aceea, activitatea lui îl determină să-şi asume postura de
adevărat „explorator al realităţii”. Informaţia devine pentru el „o materie
primă”, de o structură aparte şi de o mare diversitate (natura ei fiind
economică, politică, socială sau culturală), care, după un complex proces
de „prelucrare” e livrată, apoi, sub forma unor produse jurnalistice (de
mult consacrate, precum, ştirea, interviul, reportajul, ancheta etc.) unui
exigent, suspicios şi chiar capricios beneficiar, Măria Sa Cititorul. În felul
acesta gazetarul – explorator va deveni şi un generos distribuitor de
informaţii. Fapta sa are întotdeauna şi conotaţii educative, prin tenta
persuasivă şi modelatoare asumată şi dobândind, în acelaşi timp, atuuri
culturale importante. „Intelectualizarea şi punerea ziarului în serviciul
ideilor a fost întotdeauna opera ziariştilor români”, observa Constantin
Bacalbaşa, iar Nicolae Iorga adăuga cu o deplină şi mândră convingere :
„Presa românească a fost o afirmare a legăturii între cultură şi ziaristică
menită a da acesteia din urmă deplina ei valoare în dezvoltarea poporului
românesc”. Un punct de vedere similar va avea peste ani filosoful şi
jurnalistul italian Antonio Gramsci atunci când observa: că într-o ţară
modernă, sistemul de ziare şi reviste trebuie să pună accentul pe funcţia
educativă şi culturală.
Deveniţi lideri de opinie, jurnaliştii vor influenţa atât părerile cât
şi comportamentul propriilor lor semeni, ei fiind percepuţi, pe de o
parte, ca specialişti iar, pe de altă parte, ca reali activişti sociali. De
aceea, pentru ei informaţia semnifică un produs de utilitate socială, în
timp ce pentru cititorul în slujba căruia se află şi căruia se adresează,
aceeaşi informaţie îmbracă aspectul utilităţii personale.
Buna comunicare dintre redacţiile publicaţiilor şi cititorii lor se
poate atinge numai atunci când segmentul de beneficiari este, cu
adevărat, cunoscut, de cei care trudesc pentru conceperea şi elaborarea
publicaţiilor respective. Tocmai de aceea, nu este lipsit de importanţă
ca prin diverse sondaje, fiecare instituţie de presă să ajungă la
conturarea „portretului robot” al cititorului său reprezentativ. În
această stare de „căutare” şi de „descifrare”, pe care o trăieşte presa,
gazetarul se află, în permanenţă, scindat între două tendinţe, ca să nu
spunem chiar, între două „chemări”, aceea care vine din partea
cititorului şi de părerea căruia întotdeauna ţine seama şi cealaltă care îi
aparţine informaţiei, pe care acelaşi cititor o caută cu febrilitate şi pe
care ulterior o apreciază sau nu.
85

Percepera gazetarului de către cetăţeni s-a făcut într-un mod
aparte, în bună măsură, diferit de felul în care e înţeles statutul
celorlalte profesii. Şi acest fapt s-a conturat în acest mod, deoarece
activitatea omului de presă a fost privită şi ca o profesie oarecare,
printre multe altele, dar şi ca expresia unei vocaţii absolut necesară
pentru practicarea ei şi chiar mai mult, ca un fel de mit, fascinant,
deopotrivă, şi pentru tânărul neformat încă, dar şi pentru adultul care e
convins că presa este o instanţă morală capabilă, ca nimeni alta, să se
bată pentru adevăr şi dreptate.
Interesant este că statutul unei asemenea profesii a dat bătaie de
cap şi specialiştilor. Unii au plecat de la premisa că „te naşti gazetar”,
aşa cum te naşti scriitor, artist plastic sau actor. Alţii, mai pragmatici,
au spus-o răspicat că, de fapt, gazetăria se învaţă, ca orice îndeletnicire
umană, printr-o pregătire serioasă pe băncile unor instituţii, inclusiv,
universitare şi se poate atinge performanţa profesională printr-o
practică îndelungată şi onestă. Adevărul este, ca o concluzie mai mult
de natură didactică decât legată de un punct de vedere tranşant, că şi
cei care se aşează în prima „tabără”, ca şi cei din a doua, nu se poate
să nu recunoaştem, că au partea lor de dreptate. O dovadă în plus că
jurnalistica e o profesie mai aparte. Realitatea a convins, şi asta de
mult, că jurnalismul e un serviciu social cu o mare audienţă şi cu un
impact extrem de puternic, la care apelează şi politicianul, dar şi
simplul cetăţean, academicianul ca şi agricultorul, iubitorul de cultură,
dar şi ignorantul, bărbaţii şi femeile. Şi o fac pentru că aşteaptă veşti,
dar şi opinii asupra realităţii. Pentru toţi contează mai puţin sau chiar
deloc felul în care s-a format viitorul gazetar. În orice caz, toţi cei care
au încercat să definească statutul gazetarului au fost preocupaţi cu
precădere de „cum” şi „unde” acţionează jurnalistul şi, desigur, cu ce
efect. De la ţară la ţară, în funcţie de tradiţie, profesia de gazetar a fost
înţeleasă şi definită într-un mod propriu. Totuşi, în 1980, sub
auspiciile UNESCO, s-au pus bazele unui Protocol al Jurnaliştilor, în
care s-a precizat că termenul de jurnalist „desemnează orice persoană,
indiferent de naţionalitate, care are un serviciu plătit regulat ca editor,
reporter, fotograf, cameraman sau tehnician în presa scrisă, radio, TV,
şi care îşi exercită profesiunea în acord cu principiile etice şi cu
normele stabilite de profesie; activitatea sa profesională constă în
căutarea, primirea sau distribuirea informaţiilor, opiniilor, ideilor,
studiilor sau comentariilor pentru publicaţii periodice, agenţii de
presă, servicii de radio-tv sau ştiri filmate”.
86

Cu alte cuvinte, pentru a dobândi acreditarea ca jurnalist trebuie
mai întâi să fii angajatul unei instituţii de presă şi să fii „omologat” de
cei din breasla în care ai pătruns. De la ţară la ţară, există instanţe
proprii, care potrivit unor criterii de performanţă, acordă statutul de
gazetar profesionist. „In plan concret, aceasta înseamnă că, pentru a fi
jurnalist, nu ajunge şi, uneori, nu este obligatoriu să parcurgi un ciclu
formativ de tip universitar (ca în profesiile cu tradiţie, precum
medicina, dreptul, ingineria, activitatea didactică ş. a. m. d.) ci trebuie
să fii acreditat (adică recunoscut, acceptat) de o instanţă internă,
stabilită şi impusă de breasla jurnalistică”∗. În esenţă, M. Coman e de
părere că: „În spiritul şi în ideologia ei, profesia (de gazetar, n.n.) se
plasează în vecinătatea ocupaţiilor artistice, deoarece revendică atât
libertate de acţiune, cât şi valorile (talent, inspiraţie, noroc) specifice
artelor. În realitatea exercitării ei, profesia e supusă tuturor condiţionă-
rilor producţiei de serie pentru o piaţă concurenţială: jurnaliştii trebuie
să fabrice, în regim de „bandă rulantă”, sub presiunea timpului şi a
costurilor, materiale relativ standardizate, pentru care nu beneficiază
de „dreptul de autor”∗∗.
Realitatea a adus în prim planul discuţiilor legate de definirea
statutului de gazetar şi situaţia celor care într-un fel sau altul au
legătură cu activitatea de presă. În cazul lor s-a pus problema, în ce
măsură pot fi asimilaţi de breasla gazetarilor luându-se în consideraţie
obligaţiile profesionale pe care le au. Astfel, de-a lungul timpului s-a
vorbit despre statutul secretarului de redacţie. Considerată o bună
perioadă de timp, o activitatea exclusiv tehnică, apropiată de aceea a
tehnoredactorului, de care e foarte strâns legată, dar şi de aceea a
tipografului, secretarul de redacţie a rămas multă vreme neacceptat în
rândul jurnaliştilor. Mai târziu, când complexitatea fenomenului presă
a cerut şi a impus secretarului de redacţie obligaţii profesionale legate
de conceperea publicaţiilor, de gândirea unor structuri grafice în
concordanţă cu proiectul editorial al fiecărei noi ediţii, reclamând, de
asemenea, din partea aceluiaşi, imaginaţie şi capacitate asociativă
legate de titrarea articolelor, de evidenţierea ideilor publicistice,
statutul secretarului de redacţie a fost considerat similar celui de
gazetar. Nu alt destin a avut fotograful redacţiilor. Când fotografia
pentru presă a ajuns să însemne fotoinformaţie, calităţile cerute unui
∗
Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, 2000, p.171
∗∗
Ibidem, p. 172).
87

fotograf pentru a realiza astfel de documente au fost de natură să-i
schimbe şi acestuia statutul în acela de fotoreporter, asimilat fiind şi el
profesiei de gazetar. Deşi ocupă un loc aparte în lumea presei,
„gazetarii independenţi” (despre care am amintit deja, adică‚ „free-
lancers”, cum sunt numiţi în presa de limbă engleză şi, „pigistes” în
lumea francofonă), au indiscutabil statut de jurnalişti profesionişti. Cu
toate că nu sunt angajaţii unei instituţii de presă, prin colaborările pe
care le au, pot dovedi (aşa cum cere legislaţia franceză, de pildă) că în
proporţie de cel puţin 50 la sută, pe această cale, îşi asigură câştigurile
necesare existenţei . M. Coman, apelând la datele lui J. M. Charon,
aminteşte faptul că numărul unor asemenea gazetari a cunoscut în
Franţa o creştere semnificativă de la an la an: în 1980 erau 1121, iar în
1990 au ajuns la 3213.
Într-o relaţie de colaborare cu publicaţiile se mai află şi alte
persoane, care deşi îşi văd cu o anume ritmicitate numele în coloanele
publicaţiilor, dar, oricum, ocazional, nu au, totuşi, statutul de gazetari.
Şi, acest fapt, poate, în primul rând, pentru că nu-şi obţin veniturile
salariale, cu precădere, din activitatea lor publicistică. Într-o asemenea
situaţie se află „specialiştii” la care apelează redacţiile, precum şi
studenţii care „bat la porţile” profesiei de gazetar.
O situaţie deosebită o au reprezentanţii birourilor de presă, cei care
îşi desfăşoară activitatea în redacţiile unor publicaţii editate de sindicate,
fundaţii, organizaţii neguvernamentale, prefecturi, chiar guvern. Unii
dintre ei s-ar fi putut să fi fost iniţial şi pentru o bună perioadă de timp,
salariaţii unor cunoscute publicaţii, dar care dintr-un motiv oarecare
(salarii tentante, de pildă) au acceptat noul statut, care este acela de
„comunicatori” (P. R., în terminologia anglo-saxonă, „dircom” în cea
franceză). Menirea lor este doar de a furniza presei diferite comunicate,
diverse documente, situaţii statistice, hotărâri ale instituţiilor, organizaţii-
lor pe care le reprezintă. Foşti sau nu jurnalişti profesionişti, „comunicato-
rii” nu au statut de gazetari. Analizând raporturile care s-au stabilit, de-a
lungul timpului, între ei şi reprezentanţii presei, Ronald Farrar, în „Mass
Communication”, stabileşte cinci motive pentru care „comunicatorii” nu
pot fi trecuţi în rândul ziariştilor:
1. Cei din relaţiile publice vor să ţină sub control informaţiile livrate
presei şi să le manipuleze în aşa fel încât, chiar şi cele nefavorabile
grupurilor pe care le reprezintă să fie înţelese de presă într-o altă lumină;
2. Ei încearcă, de asemenea, să ocupe spaţiul în coloanele publi-
caţiilor cu ştiri care ar putea fi, în mod firesc înlocuite, spre profitul
financiar al ziarelor cu texte publicitare;
88

3. De regulă, „comunicatorii” exercită presiuni asupra politicii
editoriale a instituţiilor de presă pentru a determina o atitudine mereu
favorabilă faţă de firma pentru care lucrează;
4. Deliberat sau din necunoaştere, cei din cadrul relaţiilor publi-
ce ignoră specificitatea muncii gazetăreşti;
5. Nu sunt, apoi, rare situaţiile în care birourile de presă, repre-
zentanţii compartimentelor de relaţii publice încearcă atragerea spre
activitatea lor a unor gazetari influenţi.
Specificitatea muncii jurnalistice nu exclude, însă, interferarea
travaliului gazetăresc, a eforturilor pentru elaborarea unor articole de
presă, în special, în timpul documentării, cu interlocutori specialişti.
Dialogul între părţi nu poate fi posibil, în asemenea cazuri, dacă nu se
„vorbeşte aceeaşi limbă”. Soluţia nu este decât una singură . Gazetarul să
aibă nivelul informaţional necesar pentru ca, pe de o parte, să se poată
face înţeles de interlocutor iar, pe de altă parte, să ştie ce anume să obţină
de la partenerul de discuţii. Pentru a nu se ajunge în situaţii delicate,
există, de regulă, două căi, bătătorite de-acum. Prima se referă la gazetarii
care ocupându-se mai mult timp de un anumit domeniu sau de anumite
domenii să fi reuşit, odată cu experienţa dobândită, să-şi fi însuşit şi
volumul informaţional necesar pentru a se mişca „în voie” printre oameni
de specialitate. E cazul gazetarilor specialişti. Sunt, însă, şi alte cazuri,
cele ale jurnaliştilor a căror „cultură de specialitate” constituie, de fapt,
„zestrea” de care dispuneau, prin studiile efectuate, chiar din momentul în
care s-au dedicat activităţii de presă. De pildă, un absolvent al studiilor de
economie va trebui să se ocupe, cu predilecţie, de chestiuni economice şi
nicidecum de cele culturale, în schimb un „condei” cu formaţie umanistă
va eşua lamentabil printre probleme industriale sau bancar – financiare.
Şi, într-o asemenea situaţie, se poate vorbi de un „gazetar-specialist”, dar
ajuns la un asemenea statut pe o altă cale, pe care o credem a fi cea
normală şi cea care trebuie cultivată de presa modernă, pentru creşterea
competenţei şi, implicit, a credibilităţii ei.
Definită prin ştiinţa, dar şi prin arta de a scrie, prin capacitate
expresivă şi stil elaborat (nu întâmplător, unii o numesc „literatură
grăbită”), ziaristica se interferează, nu de puţine ori cu trăsăturile
activităţii scriitoriceşti. Ocupaţii, în bună măsură, vocaţionale
(desigur, cu o notă în plus pentru actul scriitoricesc), atât gazetarul cât
şi scriitorul au, totuşi, până la urmă, comună doar folosirea abilă şi
nuanţată a cuvintelor şi a expresiilor limbii, capacitatea de a influenţa
şi de a convinge. Altfel diferenţele sunt majoritare şi pregnante:
89

1. În timp ce creaţia jurnalistică se află permanent sub un anumit
control fiind, de asemenea, integrată unei structuri instituţionale, creaţia
scriitoricească e, într-adevăr, lipsită de constrângeri (cu excepţia anumitor
perioade din istoria societăţii umane), neintegrată nici unei forme insti-
tuţionale, nesupunându-se rigorilor formale ale unui anumit gen de
program, rămâne tributară momentelor de inspiraţie ale autorilor.
2. În presă, activitatea e definită prin munca în echipă, însuşi
produsul publicistic dezvăluie trăsăturile definitorii ale unei „opere
colective”. În replică, activitatea scriitorului este, prin excelenţă, una
individuală, actul săvârşit de scriitor căutând intimitatea şi retragerea
în solitudine.
3. Gazetarul, în pofida ambiguităţilor care mai dau târcoale profe-
siei sale, are un statut clar, o legitimitate socială evidentă, produsul me-
diatic aducându-i câştigul financiar necesar traiului. Scriitorul, însă, rare
ori îşi poate obţine sursele financiare numai din practicarea „meseriei”
sale, poziţia socială nefiind nici ea, în majoritatea cazurilor, smulsă
tendinţelor care pendulează între recunoaştere şi marginalizare.
4. Stilistic privind „produsul” celor doi protagonişti, se poate
constata că, în timp ce, textul jurnalistic se defineşte prin claritate,
construcţii simple, accesibile, lipsite de artificii, cel al scriitorului poartă
pecetea unei atente elaborări, uneori îndelungi şi chinuitoare, conţine
numeroase subtilităţi stilistice şi, reclamă, din partea cititorului, un nivel
de cultură şi informaţional superior celui mediu.
5. Scopul principal al textului jurnalistic este de a informa, cel al
scriiturii artistice de a emoţiona.
6. Cele două „scriituri”, chiar dacă amândouă pleacă de la un caz
sau de la un eveniment real, se despart în forma lor finită, întrucât
gazetarul rămâne un „om al concretului”, în timp ce scriitorul vizează
„eternitatea”, apelând la imaginaţie şi transfigurând „imediatul”.
7. Diferenţe sensibile apar şi în ceea ce priveşte ritmul elaborării
celor două texte. Gazetarul scrie întotdeauna sub presiunea timpului,
imperativele redacţionale impunându-i promptitudine şi, desigur,
rapiditate în redactare, precum şi neîndepărtarea de concretul cotidian.
La rândul lui, scriitorul răspunde doar ritmului său, al creaţiei sale,
elaborarea fiind, în ceea ce-l priveşte, nu numai incomparabil mai
lentă, ci şi total lipsită de presiunile şi constrângerile exercitate de
respectarea „momentului” intrării la tipar şi al apariţiei publicaţiei.
Indiferent de deosebirile sau asemănările existente între jurnalism şi
alte profesii, practicarea gazetăriei în cadrul unei instituţii de presă presu-
90

pune, datorită complexităţii procesului de concepere şi editare a oricărei
publicaţii, prezenţa şi a altor activităţi, a altor profesii (într-o redacţie
coexistă departamente jurnalistice, tehnice, economice, în care se află
graficieni, design-eri, electronişti, specialişti în utilaje tipografice,
tehnoredactori), aşadar, un gen de „mixtum compositum”. Gazetăria
însăşi a evoluat spectaculos de-a lungul timpului, de la o simplă ocupaţie
trecătoare, cu tentă de hobby, la începutul secolului, până la o adevărată
profesie, cu o ideologie şi cultură proprii, cu o legitimitate socială
indiscutabilă, impunându-şi o autonomie tot mai accentuată şi generând
valori şi norme deontologice specifice. În esenţă, două sunt trăsăturile
fundamentale ale travaliului gazetăresc: 1. Procurarea informaţiilor
(identificarea, colectarea, verificarea), 2. Procesarea lor (transformarea
„datelor” recoltate în texte de presă, ceea ce implică nu numai conceperea
ci şi redactarea produselor publicistice). Materialele de presă rezultate
cunosc, la rându-le, trăsături şi note caracteristice în funcţie de tipul de
publicaţie care le găzduieşte, domeniul de activitate abordat, tipul de
personalitate ziaristică reprezentat de fiecare jurnalist.
Redactarea textelor de presă şi, în general, întreaga producţie
publicistică a unui ziar se bazează şi depinde de activitatea a doi
„actori” principali, factori fundamentali ai oricărei instituţii de presă.
Primul, pe care îl amintim, este ziaristul, ca termen generic, denumit,
fie redactor, fie reporter. Să rămânem cu termenul de reporter şi să
spunem că el îşi legitimează existenţa profesională prin efortul
permanent de căutare a informaţiei, de investigare a realităţii şi de
descoperire a faptului real de interes şi utilitate publică, care sub
forma unui text publicistic are un impact social de necontestat. Al
doilea actor este editorul, care semnifică, de asemenea, pe cei care în
cadrul colectivelor redacţionale au menirea de a concepe politica
editorială curentă şi pe aceea de perspectivă şi, totodată, de a urmări
transformarea ei în operă jurnalistică odată cu fiecare nouă apariţie a
publicaţiei. În funcţie de nivelul de responsabilitate, editorul, într-o
redacţie, poate fi: şef de secţie (departament), redactor şef adjunct,
secretar general de redacţie, redactor şef, sau director.
Pentru a înţelege atât rostul cât şi importanţa celor doi „actori”
amintiţi, trebuie precizate trăsăturile esenţiale care le definesc perso-
nalitatea, le circumscriu obligaţiile profesionale, marcând, totodată,
nivelul autonomiei lor în cadrul mecanismului redacţional.
91

Reporterul
Reporterii sunt cei mai cunoscuţi marelui public, care îi întâlneşte
fie cu ocazia unor manifestări politice, sociale sau culturale, fie cu
prilejul unor fapte diverse. Ei se deplasează fără încetare pentru a asista
la un eveniment sau pentru a face o anchetă. Ei merg mereu în căutare
de ştiri. Un învăţat precum Nicolae Iorga, el însuşi un strălucit gazetar,
se întreba, la un moment dat: „Ce trebuie să rămâie, în chip firesc, după
sfârşitul lumii? Un reporter.”. Şi filosoful francez Jean Paul Sartre s-a
arătat un mare admirator al reporterului şi al activităţii lui: „Capacitatea
de a sesiza intuitiv şi instantaneu semnificaţiile şi abilitatea de a le
grupa, pentru a oferi cititorului ansambluri sintetice ce pot fi descifrate
imediat, iată calităţile cele mai necesare reporterului”. Iar Michel Voirol
în „Guide de la Redaction” nuanţează: „Reporterul este jurnalistul care
îşi împrumută simţurile altuia (cititorului). Reporterul este
reprezentantul cititorilor absenţi de la eveniment, care trebuie să-l
perceapă prin cuvintele lui. Deci reporterul trebuie să fie un instrument
de percepţie sensibil, activ şi atent”∗.
Esenţial pentru un bun reporter este să ştie să întrebe. El are şi
dreptul şi datoria de a o face. Dar, foarte important este, ca şi cel sau cei
„interogaţi” de către reporter să recunoască, nu prin declaraţii binevoi-
toare, ci prin modul lor de reacţie, că în reporterul respectiv au într-adevăr
un interlocutor, adică o persoană capabilă să dialogheze cu ei, să asculte
ceea ce li se comunică şi prin felul cum întreabă să ştie să provoace răs-
punsuri clare şi consistente. Într-o carte dedicată fenomenului mass-
media, „Gutenberg sau Marconi”, Neagu Udroiu reţine şi câteva păreri
ale unor importanţi ziarişti americani despre calităţile unui bun reporter.
„Calităţile ziaristului – opina decanul Facultăţii de ziaristică de la
Universitatea Mississippi – alături de dorinţa şi priceperea de a scrie,
însemnă curiozitate, flexibilitate, personalitate socială, temperament, pute-
rea de a lucra sub presiunea graficului predării articolelor, obiectivitatea”
(pag. 232). La rându-i, redactorul şef al ziarului „Christian Sciene
Monitor”, care apare la Boston, vorbea despre faptul că „ziaristul modern
trebuie să fie extrem de bine pregătit în arta gândirii şi a scrisului limpede.
El va trebui să-şi ţină în frâu tentaţia spre senzaţional în favoarea
respectului pentru integritate” (pag. 256). Un alt interlocutor al româ-
nului, de data aceasta un redactor la „Los Angeles Times”, recunoaşte
printre virtuţile gazetăreşti ale reporterului „…onestitatea, priceperea de a
∗
Philippe Gaillard, Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, p. 32
92

scrie, acurateţea, fineţea, capacitatea de a spune cititorului ce se întâmplă”
(pag. 273). În sfârşit, vom mai reţine şi părerea, împărtăşită şi de Ph.
Gaillard, despre un cunoscut cronicar politic de la „Le Monde”, care se
definea prin „precizie a informaţiei, respect faţă de fapte, texte şi cifre,
claritate în exprimare, rapiditate în execuţie, totală disponibilitate pentru
exercitarea meseriei” (op. cit. pag. 27).
Reporterul se defineşte, aşadar, printr-o deosebită mobilitate, de
fapt, printr-o dublă mobilitate:
– fizică, fiind obligat să se afle permanent la locul de desfăşurare
a evenimentelor,
– psihică şi intelectuală - atunci când realitatea îl pune în faţa
unor situaţii neobişnuite sau surprinzătoare trebuie să dovedească
flexibilitatea necesară şi capacitatea de a trece de la un registru la
altul, de a reuşi să-şi schimbe strategia în concordanţă cu situaţia de pe
teren şi în raport cu reacţia partenerilor.
Fiinţă „nomadă”, mereu în căutare de noutăţi, de ştiri, reporterul
trebuie să realizeze de fiecare dată: o documentare cât mai detaliată,
pe cât posibil, mai aproape de ceea ce se numeşte completă.
Observaţiei directe, pe teren, a faptelor, a desfăşurării evenimentelor,
trebuie să-i urmeze discuţii cu interlocutori diferiţi, persoane implicate
în cele întâmplate, reprezentând, însă, atunci când e cazul, toate părţile
aflate în dispută; nu pot fi neglijaţi simpli martori. Onestitatea
profesională îi cere reporterului să-şi amplifice investigaţiile, pe de o
parte, pentru verificarea solidităţii şi a veridicităţii informaţiilor
obţinute, iar, pe de altă parte, pentru înţelegerea evenimentului, a
faptului selectat, şi, în anumite situaţii, să apeleze chiar la cercetarea
unor documente de arhivă, a unor lucrări de specialitate din cadrul
bibliotecilor sau centrelor de documentare. Multitudinea elementelor,
a datelor în faţa cărora se află, de regulă, reporterul, trebuie selectate
în concordanţă cu politica editorială a publicaţiei şi cu intuirea puterii
de impact asupra segmentului de cititori căruia se adresează instituţia
de presă respectivă. Ziaristul este, până la urmă, cel care deţine
posibilitatea de a traduce pentru cititori fapte, evenimente, întâmplări.
Extrem de important este simţul iniţiativei, de care reporterul
trebuie să facă dovadă de-a lungul întregii sale cariere şi care
îngemănat cu cel al responsabilităţii şi, nu mai puţin, cu aplecarea
spre toleranţă, vor face din reporter un profesionist al scrisului care va
dovedi o neostenită energie în descoperirea inditului social sau de
orice natură, în sesizarea noului, în descoperirea „senzaţionalului”
aflat în fiecare fapt, eveniment sau întâmplare aparent banală.
93

Orice reporter e absolut necesar să poată scrie şi la „comandă”,
adică despre teme sugerate de către cei care asigură manageriatul
publicaţiei. Pentru toate, reporterul, ziaristul, în general, trebuie să fie
stăpânit de o mare curiozitate, nicicând alterată de suficienţă, rutină
sau oboseală. Profesia de gazetar se face numai cu un extraordinar
entuziasm şi devotament, ce pot ajunge, în cazuri excepţionale
(corespondent de război şi nu numai) până la sacrificiu de sine.
Fizic şi psihic, reporterul trebuie să fie pregătit să lucreze şi să se
adapteze la un program de activitate prelungit, de regulă, în fiecare zi,
structurat altfel, adică la un program definit prin ceea ce se numeşte
„muncă în salturi”. Foarte important pentru „igiena muncii sale” dar şi
pentru moralitatea sa profesională este capacitatea de a respecta
termenele de predare a articolelor. Tot un exerciţiu de disciplină este
şi putinţa de a se încadra cu articolul la care lucrează în spaţiul fixat în
economia şi structura editorială şi grafică a numărului la zi, spaţiu
calculat, de la caz la caz, în rânduri, cuvinte, pagini sau chiar semne
tipografice. În sfârşit, ar mai trebui precizat că reporterul, mai bine
spus, gazetarul ca un profesionist al scrisului, deşi nu semnează
articolele din perspectiva „specialistului”, trebuie să găsească, de
fiecare dată, elementele care să-l ajute să transmită cititorului esenţa
fenomenului într-un limbaj cu adevărat accesibil şi convingător.
Profesia de jurnalist a creat celor ce o practică un statut social
specific, diferit, în bună măsură, de al celorlalte profesii, statut, născut
şi consolidat datorită unor condiţii şi împrejurări obiective. Alături de
cei care s-au ocupat de acest fenomen, unele sugestii ale prof. Petru
Pânzaru sunt de un real interes :
1. Gazetarii se află întotdeauna în centrul vieţii sociale, politice,
economice sau culturale. Ei beneficiază de relaţii care le oferă o
extraordinară deschidere spre toate zonele activităţii umane;
2. Sunt, de asemenea, consideraţi ca intermediari între instituţiile
fundamentale ale statului, personalităţile politice ale momentului, orga-
nismele politice, juridice, sindicale, civice, şi marea masă a cetăţenilor,
adică între structurile de conducere ale societăţii şi baza ei. Se consideră
reprezentanţi ai opiniei publice în numele căreia formulează, prin artico-
lele lor, aprecieri, acuze, simple note critice sau de susţinere;
3. Se dovedesc adevăraţi strategi ai comunicării sociale,
deoarece în numele politicii editoriale a publicaţiilor pe care le
reprezintă, decid ce se transmite cititorului şi ce nu, în ce proporţie şi
sub ce formă, ajungând, cu alte cuvinte, să deţină înseşi pârghiile de
94

informare-formare-orientare (-dezorientare), adică de manipulare a
opiniei publice;
4. Au un statut deosebit de favorabil fiind situaţi la întretăierea
fluxului informaţional şi cel al relaţiilor umane dintre organismele statale
şi cetăţeni;
5. Au sau îşi iau libertatea de a se pronunţa în orice domeniu, de a
judeca (apreciind sau criticând) fenomenele sau evenimentele vieţii
sociale, politice, economice, chiar şi în situaţiile în care nu dispun de
calificarea necesară, de experienţa şi, uneori, nici de statura morală cerute
de asemenea gesturi. ”Jurnaliştii, indiferent de pregătirea lor de bază,
împart diagnosticuri pentru bolile sociale ale momentului şi prescriu şi
reţete”. Este o stare „anormală” transformată în deplină normalitate prin
complicitatea instituţiilor sociale şi a publicului însuşi;
6. În sfârşit, jurnaliştii îşi construiesc propriile lor creaţii jurnalis-
tice mizând, îndeosebi, pe afirmaţiile şi mai rar pe argumentarea celor
înfăţişate (comunicate). Nu lipsesc nici situaţiile în care fapte încă puţin
probabile sau chiar inexistente sunt prezentate în diferite articole drept
certe, ceea ce diminuează coeficientul de credibilitate atât a semnatarului
cât şi a publicaţiei care-i găzduieşte materialul. De asemenea, de regulă,
gazetarii lasă impresia că ei doar sunt „făcuţi” pentru a „ancheta” şi
nicidecum pentru a fi, la rându-le, supuşi unui asemenea tratament.
Chiar şi într-un asemenea context, profesia de gazetar (în pofida
unor exagerări venite fie din partea reprezentanţilor breslei, care se
lasă uneori cuprinşi de o exagerată conştiinţă a importanţei lor, fie din
partea unor „observatori” deliberat critici cu unele aspecte ale realităţii
sau ale relaţiilor interumane) rămâne de o mare importanţă pentru
comunitatea umană, rostul ei fiind, printre altele, şi acela de a
supraveghea „starea de sănătate” şi de a menţine „echilibrul” şi „nor-
malitatea” oricărei societăţi. Şi asta chiar în evidentă contradicţie cu
afirmaţia unui regizor celebru, Oliver Stone, care aflat în cine ştie ce
neagră dispoziţie observa: „Puterea presei este excesivă. A întrecut-o
pe cea guvernamentală. Poate crea isterie în masă. Poate genera
război. Poate demoniza orice individ. În mod cert poate distorsiona
adevărul. Este un dintre cele mai mari probleme ale secolului nostru”.
Puterea presei se află, însă, într-o strânsă dependenţă cu
credibilitatea ei, cu nivelul informaţional şi cu acurateţea lui. De
aceea, şi gazetăria poate fi de bună sau proastă calitate, în funcţie de
obiectivitatea, de adevărul, de stilul puse în evidenţă de structurile
publicistice ale fiecărei publicaţii. Puterea pe care o degajă o instituţie
de presă este asigurată de forţa publicistică a reporterilor săi (luaţi
95

separat, dar şi împreună): „Jurnaliştii buni, oriunde se află aceştia, au
acelaşi deziderat: o gazetărie inteligentă, bazată pe fapte, onestă în
intenţie şi efect, servind cu discernământ doar cauza adevărului,
prezentat într-un stil clar pentru toţi cititorii, oricare ar fi aceştia”∗.
Moralitatea profesiei de gazetar fiind, la rându-i, o vamă pe care
numai cei care îşi respectă condiţia, o pot trece: „pentru a fi bun sau
foarte bun, trebuie să ai cu adevărat talent şi fler fie pentru
documentare, fie la scris, fie pentru ambele. Şi mai trebuie să ai sau să
dobândeşti caracterul potrivit…Este nevoie doar ca, atunci când îţi
faci meseria, să iasă la iveală calităţile personale potrivite; pentru că,
dacă este vreun lucru care diferenţiază reporterii extraordinari de cei
obişnuiţi, acela este caracterul”∗∗.
Pentru evitarea unor confuzii ar trebui să mai precizăm că repor-
terul constituie în angrenajul redacţional o piesă într-adevăr fundamen-
tală. Sunt gazetari care toată viaţa lor rămân reporteri (cu diverse spe-
cializări: de investigaţie, parlamentari, culturali, de evenimente, etc.) şi
experienţa acumulată nu le schimbă statutul în cadrul redacţiei în nici un
fel, ci, doar le sporeşte gradul de profesionalitate. A existat un moment în
existenţa presei româneşti, când reporterul era similar cu novicele în
materie de gazetărie. Depăşit acest stadiu, jurnalistul era cunoscut sub o
denumire generală de „redactor” începător sau, dimpotrivă, cu foarte
multă experienţă.
Editorul
Al doilea „actor” pe care se bazează, de asemenea, orice instituţie
de presă, este „editorul”. Produsul mediatic, publicistic, oricare ar fi el (de
la ştire la editorial şi de la reportaj la anchetă) înainte de a ajunge în mâna
cititorilor, parcurge (profesional vorbind) distanţa de la reporter la editor,
produsul finit fiind, de fapt, ”opera colectivă” a celor „doi”. În realitate,
aşa cum reporterul trebuie privit ca un termen generic, sub denumirea
căruia se află grupaţi gazetari cu specializări şi cu experienţe profesionale
diferite, tot aşa şi termenul „editor” se referă la diverse categorii de
jurnalişti ale căror atribuţii profesionale sunt deosebit de complexe,
pentru îndeplinirea lor fiind necesară existenţa unui set de calităţi, nu la
îndemâna oricui. În bibliografia de specialitate, editorii poartă denumirea
de „păzitori de porţi” (gate-keepers), ceea ce din capul locului, îi situează
∗
David Randall, Jurnalistul universal, Editura Polirom, 1999, p. 16
∗∗
Ibidem, p. 60
96

în postura celor care exercită un anumit filtru, un anumit control,
misiunea lor fiind aceea de a tria „produsele mediatice” în funcţie de
anumite criterii. Dacă este să ne referim la observaţia lui T. O Sullivan,
putem reţine că actul săvârşit de „păzitorii de porţi” pleacă de la ideea că
obţinerea unui produs jurnalistic se bazează pe „în prima etapă, reporterii
strâng ştirile în stare brută, iar în cea de a doua etapă acestea sunt selectate
şi prelucrate de „gate-keepers”. Care, prin controlul pe care-l exercită,
creează forma definitivă a ştirii. Cu alte cuvinte, ei „deschid poarta”
pentru anumite informaţii, pe care le consideră interesante şi „închid
poarta” pentru altele∗.
Prin urmare, editorul, spre deosebire de reporter, care este un
„nomad”, un căutător de informaţii, un om al terenului, este un static, un
„stâlp” al redacţiei, permanent aflându-se la masa de scris în aşteptarea
produsului jurnalistic al reporterilor sau el însuşi scriind propriile
articole. Atribuţiile lui sunt legate de: selectarea materialelor primite de
la colaboratori; revizuirea fiecărei informaţii şi a fiecărui articol, urmă-
rind să stabilească în ce măsură produsul jurnalistic respectiv corespun-
de (tematic şi ca realizare publicistică) profilului şi politicii editoriale a
publicaţiei; vizarea materialelor acceptate, adică exprimarea acordului
cu ideea publicistică a textului, dar şi cu modalitatea ziaristică în care a
fost tratată, ceea ce înseamnă că articolul poate să ajungă în portofoliul
de materiale redacţionale; pregătirea pentru viitorul număr al ziarului a
textelor, în sensul stabilirii importanţei, oportunităţii şi urgenţei
publicării lor.
Dintr-o asemenea perspectivă, editorul se impune ca un factor de
concepţie, dar şi ca un strateg. El poate gestiona activitatea unui departa-
ment, după cum poate avea atribuţii legate, îndeosebi, de pregătirea
numărului la zi. De aceea, pot fi editori departamentali (şefii secţiilor
redacţionale) şi editori instituţionali (redactorii şefi adjuncţi, secretarul
general de redacţie, redactorul şef, directorul).
Competenţele şi atribuţiile lor profesionale sunt legate de împlinirea
procesului de concepere şi editare, ce are o primă etapă la nivelul secţiilor
redacţionale şi o a doua la nivelul redacţiei ca instituţie editoare unde se
finalizează profilul ediţiei la zi. Aşadar, editorii sunt prinşi în două tipuri
de relaţii, pe de o parte, cu proprii colaboratori, vizând strategia
departamentului din care fac parte, iar, pe de altă parte, cu ceilalţi editori,
urmărind realizarea politicii informaţionale şi editoriale a publicaţiei
∗
Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, ed. cit., p. 200
97

gestionate. Complexă şi plină de răspundere, activitatea editorilor, potrivit
opiniei lui G. Bohere exprimată în „Profession-Journalist” se circumscrie
următoarelor obligaţii: 1. indicarea temelor şi evenimentelor pe care
reporterii trebuie să le urmărească şi apoi despre care să relateze; 2.
primirea diferitelor materiale (articole, fotografii, schiţe, desene etc) în
vederea acordării „vizei”. Se urmăreşte dacă ele se pliază pe linia politică
şi stilistică a publicaţiei. Celor care corespund parţial acestor tendinţe li se
cere modificarea, iar cele care n-au tangenţa necesară sunt respinse; 3.
atribuirea comentariilor unor membri ai redacţiei sau unor colaboratori
externi; 4. decizii privind ierarhizarea articolelor în pagini, fixarea
titlurilor, a şapourilor acestora; 5. asumarea responsabilităţii scrierii unor
comentarii sau a editorialelor∗.
Factor de concepţie şi strateg al politicii informaţionale a publi-
caţiei, editorul, prin activitatea lui profesională ce poartă amprenta calită-
ţilor şi defectelor lui de om de presă, are un impact social semnificatv,
funcţionând ca o sursă de valori, de modele. Prestigiul şi credibilitatea
publicaţiilor depind, într-o mare măsură, de prestigiul şi credibilitatea de
care se bucură editorii, calităţi apreciate şi validate de cititori şi, care, de
asemenea, contribuie la atragerea unor colaboratori de prestigiu.
Munca editorilor în cadrul redacţiilor se impune a fi făcută
întotdeauna cu o mare răspundere, fiecare decizie luată necesitând o
solidă şi argumentată explicaţie care, deşi, aparent, pare spontană,
trebuie să cumuleze în realitate temeiuri, foarte precise, să aibă şi reguli
exacte legate de politica editorială a publicaţiei. Datorită acestor raţiuni,
editorul rămâne un jurnalist ca oricare altul, însă, cu unele disponibilităţi
specifice postului pe care se află: capacitate de a înţelege rapid demersul
colaboratorilor săi şi de a se plia pe stilul diferit şi specific al acestora;
orice editor îşi bazează toate acţiunile sale pe o bogată experienţă
profesională, precum şi pe un prestigiu profesional şi moral nealterat;
trebuie să dovedească o bună cunoaştere şi o sigură folosire a limbii
materne, precum şi a limbajului ziaristic; să aibă un sensibil simţ al
evenimentului jurnalistic şi o exactă evaluare a potenţialului jurnalistic
al colaboratorilor, al redacţiei în totalitatea ei; să deţină o solidă cultură
generală şi una de specialitate; să cunoască în amănunt legislaţia în
vigoare, ca şi pe aceea profesională; să aibă forţa de a decide şi
rapiditate în luarea hotărârilor curente; să nu-i lipsească puterea de
muncă în regim prelungit, în salturi şi în condiţii de stres accentuat,
după cum nici virtuţile de negociator sau capacitatea organizatorică.
∗
Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, 2000, p. 201
98

DISCURSUL REDACŢIONAL
Program şi politică editorială

Activitatea oricărei publicaţii, indiferent de regimul de periodicitate
sub care apare, nu se desfăşoară la întâmplare (aşa cum prea bine se poate
observa) sub presiunea evenimentelor şi a sufocantului flux informaţio-
nal. Faptul se datorează, pe de o parte, capacităţii de receptare selectivă,
(pe care trebuie să o posede orice ziar), a informaţiilor cu cel mai înalt
grad de actualitate, în acelaşi timp, cu o mare semnificaţie, precum şi cu o
deosebită putere de a stârni interesul cititorului, cerinţe puse în valoare de
procedeele specifice actului jurnalistic.
De aceea, de regulă, orice nouă apariţie a unei publicaţii, chiar în
primul ei număr, conţine şi dezvăluirea intenţiilor, a preocupărilor, a
strategiei care stau la baza viitoarelor ediţii. Cu alte cuvinte, în semn de
respect faţă de potenţialii ei cititori şi ca un posibil argument în favoarea
credibilităţii ei, publicaţia îşi divulgă, încă de la început, obiectivele
generale, de largă perspectivă, pe care intenţionează să le atingă de-a
lungul întregului ei demers publicistic. Aceste „obiective” se află
expuse în ceea ce se numeşte programul maximal al publicaţiei şi
devine cunoscut o dată cu apariţia manifestului redacţional (articolul
program).
Activitatea curentă a redacţiei, obiectivele ei imediate, de ordin
tactic, urmărite număr de număr, vor fi şi ele definite şi evidenţiate în
şi prin programul minimal. „Instituţiile mass-media sunt organizaţii
complexe, care produc mesaje în regim industrial; în consecinţă, ele
trebuie să aplice tehnici de raţionalizare a producţiei, bazate pe
standardizarea produselor şi a procedeelor de fabricaţie şi pe
birocratizarea aparatului de producţie. Altfel spus, instituţiile de presă,
devenite acum organizaţii complexe, orientate către producţia
industrială de informaţie, sunt obligate să găsească şi să aplice metode
raţionale şi stereotipizate de rezolvare a problemelor şi de luare a
deciziilor, metode care se concretizează în practicile cotidiene de
99

identificare, selecţie şi procesare a informaţiei. Aceste metode derivă
din nevoia de a produce, în mod raţional, eficace şi în intervale de
timp foarte scurte, un ziar sau buletin de ştiri, pe baza unei materii
prime atât de fluctuante şi volatile precum evenimentele actualităţii”∗.
Şi nu trebuie uitat, de asemenea, că cei care dau viaţă publicaţiilor,
vorba filosofului E. Husserl, sunt nişte „funcţionari ai umanităţii”, plătiţi
pentru a descoperi lucruri referitoare la lumea înconjurătoare (economică,
politică, socială, culturală). Ei şi instituţiile de presă, pe care le reprezintă
şi în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea (producţia de presă fiind
colectivă) formează ceea ce se numeşte un „câmp jurnalistic”. Se poate
spune, cu alte cuvinte, că e vorba de „terenul” care permite manifestarea
unei logici specifice impusă lumii jurnalistice prin intermediul constrân-
gerilor şi al supravegherii pe care oamenii de presă o exercită unii asupra
altora şi pe a căror respectare se bazează pe reputaţia lor profesională.
Acest „câmp” rămâne permanent supus influenţelor exercitate de piaţă,
atât printr-o sancţionare directă datorată cititorilor, cât şi printr-o alta
indirectă, prin variaţia audimatului, adică a cotei de audienţă. Este, de
asemenea, limpede că „lumea jurnalistică” se află sub diferite presiuni, şi
pentru că am amintit de influenţa pieţei, vom reţine aici, deocamdată,
doar că o foarte puternică determinare o are câmpul economic, adică
mecanismele economice. E suficient să ne gândim la costurile reclamate
de achiziţionarea hârtiei, de preţurile impuse de procesul tipografic, de
obţinerea publicităţii şi, nu în ultimul rând, de influenţa patronatelor care
asigură partea financiară a editării publicaţiilor şi care, tentate de câştiguri
tot mai mari, fac presiuni pentru reduceri de personal, pentru amânarea
investiţiilor cerute de retehnologizare, pentru mărirea spaţiului dedicat
publicităţii în dauna celui publicistic.
Programul maximal cuprinde, în general, scopurile şi obligaţiile
profesionale ale publicaţiei. Cititorul ia cunoştinţă de intenţiile publi-
cistice, de ideile, care vor sta la baza activităţii redacţionale, de-a lungul
timpului, din „articolul-program”. „Aici sunt prezentate sintetic profilul şi
obiectivele publicaţiei. Uneori sunt enunţate şi modalităţile tactice folosite
pentru aproprierea acestor obiective, modalităţi care vor face şi obiectul
activităţii secretariale”. Aşa, de pildă, în articolul program al ziarului∗∗.
În „Românul”, care a apărut la 9 august 1857, C. A. Rosetti arăta
că va „combate necurmat…pentru reîntruparea şi reînvierea naţiei
∗
Mihai Coman, op. cit. p. 192, (apud J. Charon şi J. Lemieux)
∗∗
Mircea Ichim, Secretariatul de redacţie, 1979, p. 31
100

române…pentru reîntregirea omului în societate” şi încheia: „La lucru
dar, fraţi români ! Să ne suim cu mintea mai presus de sfera cea
strâmtă a patimilor individuale şi, ridicând în inima noastră un templu
Patriei şi Libertăţii, să păşim cu toţii înainte, siguri fiind că ceea ce
vom avea bine sădit în minte şi în inimă, mai curând sau mai târziu, va
intra negreşit şi în legiuirile noastre”. La rândul său, renumitul gazetar
Constantin Mille preciza în primul număr (ce a apărut la 16 decembrie
1921) al ziarului „Lupta”: „Cu urechea aţintită la nevoile şi durerile
mulţimii, cu sufletul închinat visurilor ideale ale neamului românesc,
ale frumuseţilor morale ale umanităţii, „Lupta” noastră se va desfăşura
sub cutele steagului care întrupează credinţa în Democraţie şi
Libertate – libertatea completă a cugetării, a scrisului, a siguranţei,
temelia tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi, ceea ce face dintr-însa
obiectivul tuturor atentatelor reacţionare. Consolidarea unităţii naţio-
nale şi refacera prosperităţii ţării sunt puncte cardinale în stabilirea
atitudinii politice a „Luptei”; faţă de partide şi guverne nici o critică
nu ni se va părea mare în urmărirea ţelurilor noastre. Strângând
frăţeşte mâna cititorilor noştri credincioşi, a căror inimă am simţit-o
atât de aproape de a noastră în zilele acestea de înfiinţare a „Luptei”,
ne reluăm posturile noastre modeste de santinele în viaţa publică a
ţării”. Peste timp, deşi nu în articolul program, ci într-un interviu, un
fel de addenda la acest un asemenea „articol”, directorul „Adevă-
rului”, D. Tinu, făcea, precizări legate de noul program, după 1990 al
publicaţiei pe care o conduce: „Ziarul nostru, este un ziar cu acoperire
naţională, prin preocuparea sa de a răspunde la problemele tuturor
categoriilor sociale şi de a promova interesul naţional. În al doilea
rând, este un ziar angajat nu unei structuri politice sau economice, ci
faţă de opinia publică din România…suntem direct legaţi de
frământările şi preocupările, spaimele, speranţele majorităţii populaţiei
din România…Din 1991…profilul cotidianului nostru s-a schimbat
radical. Am vrut să facem un ziar european, modern, ataşat democra-
ţiei şi economiei de piaţă…Ziarul nu se face după stările emoţionale
ale unuia sau altuia dintre noi, el nu înregistrează oscilaţii de atitudine
în direcţiile lui definitive şi esenţiale…Suntem un ziar republican, dar
nu antimonarhist…”.
Programul minimal are, de fapt, două componente. Una este
alcătuită din ceea ce îşi propune să înfăptuiască, de la o zi la alta, de la
un interval de timp de obicei, scurt, la altul, fiecare departament (secţie)
al redacţiei şi, în cadrul lui, ceea ce jurnaliştii au de gând să elaboreze
101

pentru numărul proxim al publicaţiei. A doua componentă este, de fapt,
sumarul la zi, care se stabileşte în cadrul şedinţei de sumar şi care ia, în
mod obişnuit, în discuţie tocmai produsul jurnalistic al departamentelor
redacţionale.
Desigur, planificarea în presă trebuie privită cu destulă circums-
pecţie, ea fiind, de fapt, doar o măsură de „igienă şi securitate profe-
sională”, menită să echilibreze factorul imprevizibil, permanent exis-
tent în câmpul jurnalistic, şi, de asemenea, să asigure coerenţa şi stabi-
litatea activităţii secretariale care se bazează(mai ales când se întoc-
mesc pre-sumarele) pe producţia publicistică deja realizată. Fără îndo-
ială, a concepe ziarul numai în funcţie de prevederile acestor proiecte
înseamnă, însă, a risca o activitate nespecifică gazetăriei, cu alte cu-
vinte, plasarea publicaţiei „la zi” sub semnul inactualităţii. Conceperea
şi elaborarea unui ziar este întotdeauna un proces extrem de dinamic,
aflat într-o strânsă dependenţă cu tot ceea ce se întâmplă, cu eveni-
mentele care se succed, cu faptele care se derulează la un moment dat
în societate. De fapt, aşa-zisa planificare în cazul activităţii jurnalistice
are trăsături, cu adevărat specifice, determinate de profilul publicaţii-
lor, de aria lor de răspândire şi de acţiune, de periodicitatea, de numă-
rul de pagini, de structura tematică, de formatul lor, de ceea ce se nu-
meşte „stilul casei”. În presa, s-a dovedit că planificarea reduce incer-
titudinea activităţii curente de concepere a publicaţiilor şi contribuie la
asigurarea continuităţii şi coerenţei procesului de editare. „Planificarea
nu înseamnă altceva decât o ierarhizare a realităţii, în sfere de interes,
în conformitate cu scopurile şi criteriile unor instituţii, în aşa fel încât
echipele jurnalistice să poată şti dinainte unde să se deplaseze, pentru
cât timp, cu ce proiecţie tematică şi cu ce obiective. Astfel înarmate,
ele îşi realizează misiunea cu mai multă eficienţă, se întorc la timp în
redacţii şi pot procesa materialul strâns fără a perturba orarul de
producţie”∗.
Există, totuşi, atunci când ne referim, în special, la programul
minimal al departamentelor redacţionale, un gen de diagramă tip care,
de regulă, ar trebui respectată. La baza unei astfel de „diagrame” stau
câteva principii: 1. cel al cuprinderii teritoriale. Îndeosebi, în cazul
publicaţiilor destinate ariei naţionale, fiecare departament trebuie să
urmărească, prin articolele pe care le produce, acoperirea tuturor
∗
102

zonelor unde se difuzează ziarul. O asemenea preocupare are influenţe
semnificative asupra gradului de audimat al publicaţiei şi, de asemenea,
asupra relaţiei de tip feed-back cu cititorii. 2. cel al varietăţii tematice.
Diversitate tematică înseamnă, la urma urmei, pluralitate informaţională
şi în consecinţă, atractivitate sporită pentru public. 3. cel al diversificării
modalităţilor de expresie adică a genurilor publicistice. Se asigură, pe
această cale, dinamismul absolut necesar unui ziar, mai ales, dinamism
atent urmărit şi dozat de către echipele de „scoatere” a publicaţiilor,
ceea ce contribuie şi la creşterea cotei de interes pentru cititori. 4. cel al
ponderii tematice. În economia ziarului, în funcţie de structura sa
tematică, stabilită iniţial, un anumit grup de teme are preponderenţă (de
exemplu, cele economice sau sociale etc.). 5. cel al problemelor
prioritare. În cadrul fiecărui grup tematic, subiectele sunt ierarhizate
plecând de la importanţa şi oportunitatea tratării lor în contextul
problematicii momentului. 6. cel al frecvenţei apariţiei unor producţii
jurnalistice legate de problematica prioritară (insistenţa exagerată asupra
unor teme poate duce la banalizarea lor). 7. cel al diversităţii semnătu-
rilor. Se urmăreşte ca în fiecare număr de ziar să existe cât mai mulţi
autori, ceea ce asigură varietatea stilistică cerută, deobicei, de publica-
ţiile dinamice şi interesante. 8. cel al raportului dintre semnăturile per-
sonalului redacţional şi cele ale colaboratorilor externi. Balanţa trebuie
să se încline în favoarea jurnaliştilor-angajaţi ai publicaţiei respective.
9. cel al respectării datelor, zilelor şi locurilor de apariţie a rubricilor fixe.
Apar şi situaţii când, dincolo de activitatea curentă a publicaţiilor,
sunt temeiuri pentru a fi concepute unele acţiuni speciale de presă (de
pildă, o campanie electorală). În asemenea cazuri, este pusă la punct (de
unul sau mai multe departamente ale ziarului) o strategie proprie
campaniei respective, stabilindu-se şi direcţiile principale de acţiune
precum şi forţele redacţionale ce vor fi angrenate.
Trebuie observat că, presa scrisă, în general, şi ziarul, în special,
rămâne, în pofida concurenţei deloc de neglijat pe care i-o fac
posturile de radio şi cele de televiziune (adică, presa audio-vizuală),
cel mai respectat mijloc de informare, de orientare şi de formare a
cititorilor. De aceea, nu întâmplător, şi francezul André Boyer în
„Secretariatul de redacţie” numea ziarul „un miracol cotidian”. O
făcea gândindu-se la extraordinara capacitate şi forţă de care dispune
un cotidian (număr de număr) în tentativa lui de a sintetiza în câteva
pagini şi câteva zeci de articole, ca un stop cadru, imaginea, de o
recunoscută complexitate, a societăţii la un moment dat. Oricum, însă,
103

ziarul trebuie să rămână un „produs” popular, în sensul accesibilităţii
(atât sub raportul conţinutului cât şi al preţului). Şi el este pentru
mulţi, cititori sau specialişti, ceea ce şi Bernard Voyenne numea în
lucrarea sa „Presa în societatea contemporană”, „o foaie de hârtie
tipărită negru (uneori şi în culori) pe alb (sau pe foi colorate) care se
vinde dimineaţa, după amiaza şi seara în toate oraşele lumii aducând
cititorilor raţia lor zilnică de informaţii. Îi este caracteristic un anumit
conţinut şi o anumită prezentare a textelor, a titlurilor şi a ilustraţiilor,
diferite de la ţară la ţară, de la o regiune la alta”.
„Raţia zilnică” de informaţii este alcătuită din ştiri, articole cu struc-
tură publicistică diferită (comentarii, interviuri, anchete, cronici etc.) căro-
ra li se alătură varietatea fondului ilustrativ (iconic) format, la rândul lui,
dintr-o mare diversitate de fotografii, grafice, desene, scheme, planşe, ca-
ricaturi, toate având o mare capacitate de „vizualizare”. Şi toate fiind
expresia activităţii creatoare a unor oameni talentaţi, calificaţi, specializaţi
şi extraordinar de dăruiţi profesiei de jurnalişti, pe care o practică. Aşadar,
acea „foaie tipărită negru pe alb” reprezintă produsul unui proces de sin-
teză, chiar al unei industrii de sinteză, care are drept scop colectarea, ela-
borarea, procesarea şi vânzarea informaţiilor odată cu comentarea lor.
Cu alte cuvinte, activitatea de presă, esenţializând procesul extrem
de complex pe care îl presupune, se poate rezuma la patru operaţii de
bază:
1. Căutarea şi obţinerea informaţiei
2. Pregătirea ei, adică transformarea în produs jurnalistic a datelor
oferite de/şi selecţionate din societate
3. Realizarea ziarului (de fapt, a oricărei publicaţii) în urma unui
complex proces de concepere şi elaborare, care prezintă informaţia şi
contextul în care ea este înglobată într-o manieră accesibilă publicului
4. Difuzarea care înseamnă drumul spre cititor şi vânzarea produsu-
lui jurnalistic.
Producţia redacţională, ca expresie, pe de o parte, a activităţii
publicistice iar, pe de altă parte, ca semn al unei retorici a spaţiului
fiecărei pagini, sau al unei arhitecturi a acesteia, pentru a deveni ziar, îşi
află locul în cadrul paginilor tipărite, potrivit unei stricte ierarhizări a
textelor şi, deopotrivă, a ilustraţiilor, în concordanţă cu principiile
politicii editoriale a publicaţiei şi ţintind finalizarea întregului proces
prin exprimarea unor valori de conţinut. Prin urmare, „amestecul” de
titluri, imagini şi texte, nu numai în funcţie de legile specifice creaţiei
jurnalistice, ci potrivit exigenţelor particulare ale fiecărui ziar, dau
104

publicaţiei o unitate atent definită, pregnant evidenţiată şi bine
structurată. În felul acesta, orice nouă apariţie publicistică devine un
ansamblu coerent, organizat global (ca produs jurnalistic integral) şi,
secvenţial (dacă luăm în calcul faptul că fiecare pagină în parte trebuie
să aibă propria autonomie), organizare care se realizează potrivit unor
criterii precise de ordin politic, ideologic, economic, estetic şi chiar
tipografic.
Spre deosebire de „carte”, ca produs, de asemenea, tipografic, ce
are clar evidenţiat începutul şi sfârşitul textului, sensul lecturii fiind, în
acest caz, unul singur, „foaia de hârtie tipărită” (ziarul sau orice produs
al presei scrise) nu poate decât sugera un anumit itinerar al lecturii (deşi,
criteriile conceperii oricărei publicaţii se referă şi la o anumită
ierarhizare a paginilor care ia în calcul şi un anumit traseu al cititului,
chestiune însă prea subtilă pentru beneficiarul comun). În consecinţă,
cititorul de presă parcurge, de obicei, textele şi ilustraţiile,
independent de ordinea stabilită de redacţie, în funcţie de criterii
proprii, cel mai adesea dictate de interese particulare şi de impactul
exercitat de informaţia „spectaculoasă, senzaţională, picantă”. Totuşi,
devenind expresia anumitor centre de interes, lectura ziarului se
bazează pe stabilirea unei colaborări tacite cu cititorul, care se traduce,
în fapt, prin preferinţa pentru o anumită publicaţie, pentru o anumită
pagină a publicaţiei respective (economică, de politică internă sau
externă, de cultură etc. ) şi chiar pentru o anumită rubrică. În fapt,
dincolo de ceea ce se vede şi ceea ce se ştie, îndeobşte, despre un ziar,
se poate spune că el exprimă anumite relaţii specifice înăuntru său, în
conţinut, în audienţa pe care o are faţă de cititor. Ziarul trebuie să fie
şi, în mod normal şi este, cu fiecare nou număr, un „alt produs”, dar ca
un paradox şi ca un semn distinctiv al creaţiei jurnalistice, „noul
produs” se dovedeşte şi se defineşte printr-o constanţă conferită de
criteriile care-i guvernează structura (publicistică şi secretarială),
constanţă menită să-i pună în evidenţă personalitatea generată, la
rându-i, de exprimarea tendinţelor incluse în programul său editorial,
de tradiţia (de la care se revendică, acolo unde e cazul) şi de opţiunea
pentru un anumit nivel cultural destinat tipului de publicistică
practicat. „Fiecare ziar îşi marchează personalitatea printr-un anume
stil de prezentare care se traduce în modele precise, adesea elaborate
de graficieni din afara întreprinderii de presă. La limită, întâlnim
situaţii când pentru fiecare ediţie nu mai trebuie decât să fie umplute
anumite casete fixe. Aşadar, normele sunt din ce în ce mai stricte şi
105

totodată din ce în ce mai diverse de la un ziar la altul. Îngrădite de un
mare număr de efecte artistice, vechile reguli tipografice îşi pierd
universalitatea. Totuşi, ele rămân călăuze utile şi pavăze; nu trebuie să
le ignorăm, fie şi pentru a evita să le încălcăm prin inadvertenţă, fără
motive întemeiate, căci, ele sunt bazate pe experienţă. Regula regulilor
rămâne imperativă: nu poate fi violată decât în caz de urgenţă, atunci
când trebuie refăcută în ultimul moment pentru a include o informaţie
de ultimă oră. Această regulă vizează echilibrul, care are în vedere o
pagină şi, în măsura posibilului, o pagină dublă într-un ziar de format
clasic pentru cotidiane sau de format tabloid, şi care devine imperativ,
aplicându-se la o pagină dublă în cazul revistelor, căci aici cititorul
cuprinde cu privirea mai întâi ansamblul. Echilibrul se obţine din
îmbinarea unor elemente compacte: titluri, ilustraţii, chenare, casete şi
chiar subtitluri, fără a uita culoarea, atunci când este utilizată”∗.
Personalitatea fiecărui ziar, a fiecărei publicaţii, se poate observa,
că se defineşte printr-o bipolaritate. Cu alte cuvinte, pe de o parte, există o
individualitate generată de aspectul strict publicistic (inclusiv expresia
grafică specifică) iar, pe de altă parte, o alta datorată elementelor tehnice
şi extraredacţionale ce-i marchează existenţa, conferindu-i un „act de
identitate” unic, particularizându-l în contextul publicistic (trecut şi pre-
zent) şi conferindu-i pentru viitor o anumită „carte de vizită”. Printre cei
care s-au ocupat de o asemenea chestiune s-a aflat şi francezul Jacques
Kayser care în lucrarea „Cotidianul francez” stabileşte nu mai puţin de
15 elemente care pot constitui „actul de identitate” al oricărei publicaţii,
aşadar, şi al unui ziar. Astfel:
1. a. Titlul publicaţiei. De regulă, există o anumită concordanţă
grafică între culoarea titlului şi structura tematică a ziarului; b. Indica-
ţiile care însoţesc titlul (ex. „Adevărul” – ziar naţional independent;
„Libertatea” – zi de zi, scurt pe doi; „Evenimentul zilei” – cotidian de
informare; „Naţional” – cotidian de ştiri şi comentarii; „Jurnalul naţio-
nal” – ziar dedicat poporului român; „Academia Caţavencu” – săptă-
mânal de moravuri grele; „Dilema” – săptămânal de tranziţie etc. După
1990 a apărut pregnantă tendinţa de individualizare a multelor publi-
caţii noi ivite prin subtitlurile acestora, o adevărată risipă de inventi-
vitate lingvistică. Unele s-au oprit, într-o primă fază, la un anumit sub-
titlu, schimbat apoi, cum e cazul publicaţiei „Infractorul” apărut cu
∗
Ph. Gaillard, op. cit., p. 157
106

precizarea: „un săptămânal care ajunge la locul faptei odată cu poli-
ţia”, ca numai după câteva numere să devină: „săptămânal pentru
demnitatea cetăţeanului, împotriva corupţiei”. )
2. a. Sediul administraţiei; b. Sediul redacţiei. În condiţiile în care
cele două sunt separate, trebuie menţionată adresa pentru fiecare în parte.
3. Periodicitatea. Chiar şi în cazul în care un astfel de „element
definitoriu” e clar, publicaţiile marchează, de obicei, prin precizări,
tipul de periodicitate pe care îl au („ziar”, „cotidian”, „săptămânal”
etc. ) „Diferenţa dintre presa cotidiană şi cea săptămânală se reduce în
fond la modificarea raportului dintre spaţiul fix şi cel flexibil. În timp
ce la un cotidian elementul flexibil este aproape atotprezent, în
publicaţia săptămânală, mai ales în revista ilustrată, el este practic
redus la zero. „Oglinda” paginii unui cotidian conţine, de multe ori,
numai câteva idei fundamentale; în schimb, la un săptămânal, aceasta
se aseamănă cu proiectul complicat al unei construcţii. În presa
periodică se calculează dinainte fiecare milimetru şi fiecare literă. La
un cotidian, aceasta ar echivala cu munca lui Sisif”∗.
4. Momentul apariţiei. Cotidianul poate include decizia de „ieşire
pe piaţă”, adică de „difuzare”, într-unul din momentele cheie ale zilei
(dimineaţa, la prânz sau seara). În funcţie de o asemenea „zonare tempo-
rală”, ziarul marchează şi tehnic-secretarial momentul apariţiei. Astfel,
dimineaţa cititorul este, de obicei, mai odihnit şi, de aceea, curiozitatea,
puterea de concentrare şi interesul pentru noutăţile informaţionale îl
caracterizează. În consecinţă, publicaţiile apărute în acest moment caută
să satisfacă tocmai asemenea deziderate. De aceea, ele pun accentul pe
ştiri, pe diverse comentarii, totul prezentat cu o literă mai mică, dar uneori
cu titluri pregnante, şocante chiar, nelipsind nici alte artificii grafice,
menite să atragă cititorii şi să le „ghideze” lectura. O ediţie de „seara” se
impune prin paginaţia mult mai aerisită, cu fotografii mai mari, litera atât,
pentru texte cât şi pentru titluri, trebuie în aşa fel aleasă încât să contribuie
la sporirea lizibilităţii. Cititorul de „seara” e mult mai obosit şi, tocmai, de
aceea, mai puţin atent şi chiar mai puţin dispus să recepteze „fineţurile”
grafice şi tehnice.
5. Data primului număr. Unele publicaţii obişnuiesc să marche-
ze momentul apariţiei, tocmai în ideea evidenţierii tradiţiei lor
publicistice (desigur, atunci când e cazul).
∗
Mircea Ichim, op. cit., (apud R. Stipetici, Prezentarea grafică a ziarelor), p. 95
107

6. Zona principală de difuzare. Poate fi menţionată prin
determinante precum: „naţional”, „regional”, „local”.
7. Tirajul. Presa românească actuală nu obişnuieşte să menţioneze
numărul exemplarelor pentru fiecare ediţie în parte. (O excepţie, în
această privinţă, o constituie „Libertatea” şi, din când în când, „Adevă-
rul”) .Faptul cred că se explică, pe de o parte prin tirajele relativ reduse,
mai ales în ultima perioadă ale cotidianelor, chiar, a celor cu destinaţie
naţională, dar şi printr-o strategie legată de impactul asupra cititorilor,
precum şi prin imaginea acreditată pe piaţa publicităţii, imagine puternic
dependentă de cifra tirajului.
8. Preţul. (Este, indiscutabil, cel puţin în momentul actual, un
factor de atracţie pentru cititor, cu deosebire a cititorului adult,
captaţie la care apelează presa românească, destul de diferenţiată şi din
acest punct de vedere).
9. Formatul. (Mare, asemenea majorităţii cotidianelor noastre, tablo-
id, aşa cum sunt unele dintre ele: „Libertatea” sau „Evenumentul zilei”).
10. a. Numărul obişnuit de pagini; b. Numărul obişnuit de coloane
11. Denumirea şi adresa tipografiei
12. Numărul de ediţii şi zona acoperită de fiecare dintre ele. De
obicei, ziarele româneşti agreează apariţia în două ediţii, una de
„provincie”, care din motive tehnice apare mai devreme, şi cealaltă
legată de Capitală şi de zonele apropiate ei, care este „trasă” noaptea
târziu sau chiar spre dimineaţă. În ceea ce priveşte presa noastră,
diferenţele dintre cele două nu sunt notabile.
13. Caracteristici excepţionale ale vieţii ziarului
14. Locul de conservare a colecţiilor. Presa românească îşi păs-
trează colecţiile, în mod obişnuit, în cadrul redacţiei.
15. Locul de depozitare a fişierelor şi a dosarelor cu „tăieturi”.
Câteva precizări la acest punct. Mai întâi, trebuie spus că orice
redacţie bine organizată dispune de un serviciu de documentare unde
sunt stocate, potrivit unei sistematizări proprii (tematice, pe genuri
publicistice, zonale, domenii de activitate etc.) informaţiile apărute în
diverse publicaţii. În al doilea rând, „tăieturile” (adică articolele
decupate din ziare) sunt, la rândul lor, grupate pe diverse criterii.
Se impun aici şi câteva observaţii: unele semnalmente, la care se
referă specialistul francez, sunt uşor de „decriptat” de orice cititor.
Altele, însă, cum ar fi cele de la punctele 9, 12, 13, 14, 15, nu sunt
importante nici pentru un cititor fidel al unei publicaţii, cu excepţia
poate a cercetătorului în domeniul presei. De asemenea, semnalmen-
tele reţinute reflectă o viziune statică asupra publicaţiilor, ignorându-
108

se rolul lor de instrument social activ. De aceea, poate ar fi utilă, într-o
asemenea situaţie, stabilirea şi reţinerea elementelor de natură calita-
tivă, ce pot dezvălui, bunăoară, intenţiile editorilor, scopul publicaţiei,
orientarea sa generală.
Ziarele îşi pun în evidenţă, în mod curent, originalitatea, unele
faţă de celelalte, mai ales atunci când „atacă” aceleaşi teme ale actua-
lităţii. În aceste situaţii, se dezvăluie, de obicei, perspectiva editorială
a fiecărei publicaţii, maniera proprie de ierarhizare, de titrare, decu-
pajul elementelor care constituie succesiune întâmplărilor, modalitatea
de ilustrare, spaţiul acordat şi stilul folosit pentru comentarea unor
informaţii, a unor evenimente.
Realitatea a dovedit şi istoria presei a confirmat că nici un ziar
n-a fost şi nu este produsul întâmplării, ci manifestarea deschisă şi
hotărâtă de a exprima, în circumstanţele generate de un anumit context
politic şi social şi chiar economic, un anumit mod de a înţelege şi de a
interpreta diversele fenomene şi evenimente ale societăţii într-o
manieră proprie. Având în vedere că fiecare ziar se adresează unei
anumite colectivităţi umane, unui anumit segment al cititorilor, cu
scopul de a-i informa, de a-i orienta şi, în acelaşi timp, de a-i forma,
fiecare nouă publicaţie reprezintă un act polemic, are o atitudine
critică, o tentă de detaşare faţă de totalitatea publicaţiilor momentului,
încercând să fie omologată ca o voce singulară, independentă. În acest
sens, noua apariţie reprezintă un act de „angajare” faţă de anumite
principii (morale, filosofice, politice chiar) pe care cititorii vizaţi le
acceptă sau, dimpotrivă, le resping. Publicaţia care lasă indiferent
individul, cititorul, nu poate supravieţui. În acest context, în unele ţări
(SUA, Olanda, Germania, Japonia) s-a experimentat sistemul presei
gratuite. Tipărite în condiţii deosebite şi conţinând fapte de presă
relevante, publicaţiile respective nu s-au bucurat de succes de public.
Prezenţa lor trezind fel de fel de suspiciuni. De aceea, a devenit
evident că cititorului trebuie să i se ofere şansa alegerii, a opţiunii. El
este interesat de ziarul pe care s-a hotărât să-l cumpere, adică este
preocupat de publicaţia pe care o preferă în competiţia cu alte
publicaţii similare şi încearcă să o susţină financiar.
Individul pentru a deveni cititor de ziar trebuie să dovedească
anumite disponibilităţi, să facă dovada unei anumite deschideri, să fie,
într-un anumit sens, un teren fertil pe care informaţiile livrate de
publicaţii să rodească. Astfel el trebuie: 1. Să posede un nivel de
pregătire generală, precum şi o informaţie culturală compatibile şi
concordante cu nivelul publicistic la care se situează ziarul ales; 2. Să
109

fie preocupat de satisfacerea nevoii de informare datorită căreia să-şi
menţină interesul pentru lectura presei; 3. Să apeleze la cititul
publicaţiei pentru care a optat şi din raţiuni legate de orientarea în
realitatea înconjurătoare; 4. Să dispună de resursele financiare care să-
i permită achiziţionarea permanentă a publicaţiei preferate.
În timp, între cele două părţi se va stabili o relaţie foarte strânsă,
o relaţie care va lua forma interdependenţei, un fel de angajament
reciproc, materializat, în cazul cititorilor, prin transformarea lecturii
presei într-o permanentă nevoie de informaţie iar, în cazul publica-
ţiilor, în preocuparea neîntreruptă de a răspunde orizontului de aştep-
tare pe care îl are acelaşi cititor.
De aceea, credem că celor 15 semnalmente stabilite de J. Kayser
le-am putea alătura alte câteva, stabilite de italianul Paulo Murialdi în
lucrarea „Cum se face un ziar”, împlinind astfel trăsăturile prin care
poate fi individualizată şi recunoscută o publicaţie. E vorba de: 1. să
se ştie cui aparţine ziarul; faptul ar explica, pe de o parte, o anumită
manieră de tratare publicistică, iar, pe de altă parte, ar orienta alegerea
făcută de viitorii cititori, din capul locului. 2. să se evidenţieze
funcţiile şi scopurile pe care şi le propune publicaţia respectivă. 3. să
se ţină seama de cadrul politic şi social în care acţionează publicaţia şi
de caracteristicile generale ale presei din ţara unde apare.
Noile elemente, pe care le menţionează specialistul italian,
izvorăsc din convingerea sa că „fabricarea ziarului se prevede în mai
mică parte prin aplicarea unor norme tehnice şi, în mai mare parte,
prin opţiunile, ideile şi temperamentul celui care-l conduce şi al celor
care, la diferite niveluri şi cu diferite responsabilităţi, participă la
alcătuirea sa, în contextul întreprinderii care-l publică”.
Cu acest prilej atingem şi o altă chestiune, extrem de sensibilă,
aceea legată de „gradul de independenţă” al unui ziar. În această privinţă
părerile sunt destul de diferite. Extremele, ca întotdeauna, ar trebui
excluse din discuţiile realiste şi cred că putem rămâne la aprecierea
generală că faptul respectiv e extrem de relativ. Factori diferiţi (de la cei
economici la cei politici) influenţează în moduri diferite „angajarea” sau
„neangajarea” unei publicaţii. „Mitul obiectivitătii, cu imaginea corelativă
a ziarului independent camuflează pur şi simplu recunoaşterea fatalei
perspective a oricărei informaţii. Pentru simplu fapt că aleg atunci când
spun un lucru în locul altuia, am şi făcut o interpretare” (Umberto Eco –
Limbajul ziarelor italiene).
De aceea, nu pare drept o exagerare atunci când se susţine că
„subiectivitatea” este, până la urmă, condiţia obiectivă a unui cotidian.
110

Şi este limpede că, prin natura sa, ziarul înfăţişează fidel sau deformat
realitatea cotidiană a lumii, a ţării, a localităţii unde vede lumina
tiparului. În consecinţă, putem reflecta la afirmaţia lingvistului italian
Maurizio Dardano: „Cotidianul modern, rezultat final al unei serii de
operaţiuni colective, gândite şi orientate este, în orice ţară, produsul
unor condiţii sociale care se revelă în conţinuturi şi forme”.
În privinţa difuzării şi a răspândirii „informaţiei”(atât sub formă de
ştire cât şi ca parte constitutivă a oricărui gen publicistic) ziarul se dove-
deşte a fi mai puţin penetrant, mai puţin „puternic”, mai lent decât presa
audio-vizuală, indiscutabil, mai promptă (relatarea ei fiind, uneori, conco-
mitentă cu desfăşurarea evenimentului). În schimb, recepţionarea mesaju-
lui unui ziar presupune un alt nivel de cultură (ceva mai ridicat) fiind
considerat, în cadrul lumii contemporane, un element de stabilitate ce
permite şi înlesneşte cititorilor stăruirea, revenirea şi analizarea informa-
ţiilor difuzate. „Ziarul e ca trenul”, glumea un gazetar francez, comparând
bătrânul mijloc de transport, care inspiră atâta tihnă, siguranţă, regularita-
te, dar nici el desprins de cuceririle tehnicii moderne, cu ultrarapidele
autoturisme ale vremii pe care o trăim sau cu supercompu-terizatele şi
supersofisticatele avioane ale secolului XXI. La rândul său, francezul
Hubert Beuve-Mery, creatorul cunoscutului „Le Monde”, spunea: „Ra-
dio-ul lansează informaţia, televiziunea te face să o vezi, ziarul o explică”,
oferind atât specialiştilor cât şi cititorilor, printr-o pilduitoare lapidaritate,
însăşi esenţa fenomenului mediatic. Şi vom completa o asemenea obser-
vaţie cu o alta, datorată unui cunoscut om de presă român, Virgil Dănciu-
lescu: „Se poate spune chiar că ziarul pregăteşte cititorul pentru lectura
periodicelor specializate. Ziarul faţă de informaţie intervine ca o enci-
clopedie, ca o oglindă a conştiinţei cititorului, creând ştirii un context,
explicând-o, ierarhizând-o, transformând-o într-o piesă a imensului care
este „panorama zilei” şi aducând-o înapoi în conştiinţă, în memorie, într-
un context informaţional. De fapt, drumul căutat şi străbătut de cititor este
cel dintre cei doi poli: informarea şi formarea lui şi, se dobândeşte printr-
un efort volitiv şi simpatetic dorit şi susţinut de cei doi „parteneri”,
editorii ziarului şi cititorii lui”.
Ziarul ca „oglindă a evenimentelor zilei”, ca „ecou” al acestora,
este supus unei neîntrerupte presiuni a actualităţii. În consecinţă, procesul
conceperii şi elaborării lui poate fi comparat cu o încercare, mereu
temerară, de-a dreptul sisifică, şi permanent generatoare de reacţii cu
tentă corectivă. Efortul vine din dorinţa de a stăpâni şi ordona o materie
extrem de fluidă, din nevoia de a şti când şi cum se poate opri, într-o
formă convenabilă şi printr-o modalitate publicistică adecvată, torentul
111

informaţional, pentru a respecta ora de închidere a ediţiei. Un asemenea
proces nu poate fi decât efectul unei sinteze. Iniţial, ca punct de plecare,
ca moment al declanşării ei este etapa, cu note de sincretism, destinată
strângerii unor elemente (ştiri cât mai diverse, producţii jurnalistice pe
diferite teme, ilustraţii, îndeosebi, fotoinformaţii), piese aparent disparate
ale viitoarei „construcţii” jurnalistice. De fapt, ea este sinteza la care ne
refeream şi care se realizează numai printr-un imens efort creator menit a
da coerenţă, expresivitate şi forţă de convingere tuturor elementelor
amintite. Principiul în numele căruia se săvârşeşte acest efort redacţional,
individual şi, totodată, colectiv, căruia îi răspund şi i se supun toţi
membrii unei instituţii de presă, este menit să asigure unitatea de gândire,
de concepţie, care trebuie să opereze în fiecare moment, de la culegerea şi
procesarea informaţiilor până la modalitatea în care e concepută fiecare
pagină în parte, cu toate operaţiile pe care le presupune: ierarhizarea
textelor, dimensionarea lor, titrarea, folosirea ilustraţiei, a culorii şi
exploatarea chiar a „expresivităţii” spaţiilor albe.
Două sunt ţintele de moment ale oricărui cotidian aflat în procesul
de sinteză reclamat de conceperea şi elaborarea lui. Mai întâi, finalizarea
unui demers publicistic destinat satisfacerii nevoii de informaţie a
potenţialului cititor şi, apoi, apariţia ziarului la o anumită oră, mereu
aceeaşi, pentru a putea ajunge la cetăţean. Atingerea unui asemenea scop
nu se poate realiza decât printr-o convergenţă a activităţilor jurnaliştilor,
în fond, etape distincte aflate într-o succesiune logică, obiective cu timpi
de execuţie proprii şi care, la urma urmei, ele însele constituie momente
de sinteză, desigur, de mai mică întindere.
De aceea, putem spune că „marea sinteză” sau „discursul
integral” care o/îl reprezintă ziarul în forma sa finală se compune din:
1. Discursul redacţional: Reprezintă suma activităţilor generate
şi impuse de „câmpul jurnalistic”, specific fiecărei instituţii de presă şi
include, în esenţă, preocupările şi eforturile care încep cu ceea ce putem
numi „descoperirea” fondului informaţional, selectarea evenimentului,
alegerea elementelor care marchează actualitatea unei informaţii (care,
de regulă, este cea care focalizează interesul cititorului), semnificaţia ei
şi gradul de interes ce, la rândul lui, se poate afla în raport invers
proporţional cu ceea ce putem numi distanţa psihologică între locul
unde s-a petrecut evenimentul şi publicul respectivei ştiri şi cu
„interesul uman legat de gradul de emotivitate a publicului”. ”Discursul
redacţional” se continuă cu „documentarea de presă”, cu „optarea” ga-
zetarilor pentru diverse modalităţi publicistice, în sfârşit, cu „proce-
112

sarea” în urma căreia rezultă un număr de texte (manuscrise) şi ilustraţii
(în special, imagini foto).
2. Discursul secretarial care un statut dublu: tehnic şi jurna-
listic, ambivalenţă ce impune instaurarea unei creativităţi mediatice
aparte, în departamentul de secretariat de redacţie, cu trăsături puternic
particularizate de la o publicaţie la alta. Îi succede celui dintâi (discur-
sului redacţional) şi are, în principal, menirea de a ordona manuscri-
sele şi stocul de ilustraţii (rezerva iconografică a redacţiei), mai întâi,
în cadrul fiecărei pagini în parte a publicaţiei şi, apoi, prin extinderea
procesului la tot spaţiul publicistic al acesteia. Criteriile care se aplică
pentru punerea în mişcare a „discursului secretarial” sunt o expresie,
pe de o parte, a politicii editoriale care se înfăptuieşte prin acţionarea
unor tehnici integratoare specifice, iar, pe de altă parte, emană din
„strategia” de moment pentru care editorii unei publicaţii au optat, po-
trivit „sumarului” stabilit, de pildă, pentru numărul la zi al unui cotidian.
3. Discursul tipografic: În acest caz, precumpănitoare este
preocuparea tehnică, rolul factorilor redacţionali (în principal, al celor
din compartimentul de secretariat) fiind legat de păstrarea lizibilităţii
publicaţiei, raportul între alb-negru şi culoare, precum şi claritatea
nuanţelor şi detaliilor fotografice. Tipografia obţine „bunul de tipar”
din partea secretarului de redacţie numai după ce acest „sumum” de
condiţii este realizat de exemplarele de probă ale publicaţiei.
4. Sinteza care cuprinde strategia instituţiilor de presă în dome-
niul marketingului; am putea vorbi chiar de discursul comercial şi, toto-
dată, promoţional al publicaţiei. Se referă la preocuparea legată de difuza-
rea publicaţiilor, vânzarea lor, recuperarea cheltuielilor şi a retururilor
(adică a publicaţiilor nevândute). Lor li se adaugă eforturile depuse pentru
obţinerea contractelor de publicitate, organizarea de către personalul
specializat al publicaţiei a propriei publicităţi, sporirea numărului de
abonamente şi, de asemenea, grija pentru aprovizionarea cu cele necesare
desfăşurării activităţii redacţionale, precum şi pentru rezolvarea
problemelor de dotare şi modernizare a întreprinderilor de presă.
O ultimă observaţie. Succesiunea celor 4 („sinteze” sau „discur-
suri”) se realizează numai în ordinea prezentată. O notă aparte o face
„ultima” care este oarecum independentă, menirea ei fiind de a
menţine condiţiile materiale desfăşurării procesului publicistic şi,
apoi, a convertirii lui în structurile grafice specifice unei publicaţii.
Ritmul succesiunii „celor 4” diferă, însă, fiind mai alert în cazul unui
cotidian şi, mai relaxat, mai lent, când e vorba de un lunar sau o altă
publicaţie cu o periodicitate diferită.
113

Fluxul activităţii redacţionale
– Text şi context publicistic –
Orice redacţie e un mecanism deosebit de complex în cadrul căruia

niciodată nu se poate spune că prisoseşte iniţiativa, fantezia. De
asemenea, fiecare instituţie de presă are, potrivit propriei ei politici
editoriale, o manieră particulară, perfect individualizată, pe de o parte, în
felul în care e selectată informaţia iar, pe de altă parte, prin modul în care
e rezolvată jurnalistic (publicistic) transmiterea către cititor a imaginii
despre evenimentul „ales” pentru a fi transformat într-un fapt de presă.
Ziarul a fost şi a rămas şi o instituţie cultural-economică pentru care
„lupta” cu timpul are forme materiale foarte precise. Şi cred că legătura
cu factorul timp e mult mai sensibilă decât în multe alte împrejurări.
Predarea cu întârziere a unei informaţii, finalizarea numărului „la zi” până
la o anumită oră, amânarea unor acţiuni jurnalistice anunţate, lipsa de
coordonare între compartimentele redacţionale sunt toate prilejuri care pot
produce oricărei instituţii de presă şi, cu deosebire, unui cotidian, în cazul
dereglării sau a nerespectării ritmului stabilit, grave disfuncţionalităţi dar,
totodată, şi grave prejudicii financiare, materiale şi morale.
Activităţile de presă lasă impresia că se desfăşoară într-o atmosferă
de „mişcare browniană”, un fel de permanent „du-te, vino”, de continuă
alertă, de stat la pândă, de „vânare pur şi simplu a realităţii”, de lucru
făcut în grabă şi care, tocmai de aceea, poartă amprenta superficialităţii. E
numai o aparenţă pentru un ochi neexperimentat. În realitate e vorba
despre un efort susţinut, concentrat şi de un „mecanism” profesional
foarte bine pus la punct. În esenţă, organizatoric şi structural, redacţia
înseamnă disciplină aspră, rigoare în îndeplinirea misiunilor jurnalistice,
sentiment acut al responsabilităţii pentru tot ce se întreprinde, pentru
fiecare cuvânt aşternut pe hârtie, pentru fiecare afirmaţie făcută, într-un
cuvânt, pentru finalizarea în condiţii „normale” a fiecărei ediţii. Şi, poate
nicăieri, nu se verifică mai bine şi nu se materializează mai concludent,
decât într-o redacţie, adagiul voltairian potrivit căruia cea mai deplină
formă de pierdere a timpului este de a nu se face treburile la vremea lor.
114

„Vremea” potrivită se stabileşte în fiecare redacţie în funcţie de câţiva
parametri: 1. Ora de închidere a ziarului (se iau în calcul şi posibilele
apariţii ale aceluiaşi număr în mai multe ediţii; unele cotidiane au o ediţie
pentru Capitală şi o alta „naţională”, adică pentru restul ţării; altele „trag”
deliberat mai multe ediţii, de regulă, două, pentru a nu-şi priva cititorii,
oricare ar fi ei şi oriunde s-ar afla, de informaţiile despre ultimele
evenimente ale zilei precedente); 2. Ora de închidere a fiecărei pagini în
parte; 3. Capacitatea profesională a corpului tehnic, în special, din cadrul
compartimentului tehnic (tehnoredactare, culegere, corectură), precum şi
performanţele utilajelor tipografice; 4. Orele de închidere a emisiunilor de
ştiri ale agenţiilor de profil atât interne cât şi externe.
În concordanţă cu asemenea parametri, se stabileşte orarul redacţiei,
în general şi, în particular, cel al diferitelor departamente ale acesteia. Aşa
se explică faptul că unele departamente (secţii) redacţionale au ore de
program proprii, oarecum diferite de ale celorlalte compartimente. Aşa e
cazul secţiei care se ocupă de probleme internaţionale. Trebuie menţionat,
însă, că finalul ediţiei este acelaşi pentru întregul corp redacţional.
În funcţie de elementele amintite, redacţia stabileşte, pentru tot
parcursul zilei, etapă după etapă, orele când: 1. se elaborează presu-
marul numărului şi, apoi, se definitivează sumarul „la zi”; 2. momentul
limită pentru predarea ultimelor articole ale ediţiei; 3. ora când se
desfăşoară şedinţa de sumar (în cazul unor publicaţii există şi o a doua
asemenea şedinţă); 4. momentul când se alcătuieşte şi se definitivează
macheta numărului „la zi”.
Pentru fiecare etapă se fixează un „prag limită”, în aşa fel încât,
toate operaţiunile necesare ca şi cele colaterale să fie realizate cu acurateţe
şi promptitudine, pas cu pas, evitându-se stagnările, remanierile, reluările
sau orice modificări de fond care înseamnă tot atâtea prilejuri care pot
contribui la dereglarea şi distorsionarea procesului de concepere şi
elaborare a ziarului. Schematizând şi, totodată, încercând să stabilească
fazele pe care le parcurge procesul de „fabricare” a ziarului, André Boyer
consideră că fluxul normal al muncii de presă, cu alte cuvinte, momentele
obligatorii care trebuie depăşite de orice colectiv redacţional pentru
finalizarea „numărului la zi” sunt: 1. stabilirea şi pregătirea anunţurilor
publicitare; 2. stabilirea setului de informaţii şi articole ale ediţiei în lucru;
3. alcătuirea sumarului şi a strategiei publicaţiei la care se lucrează; 4. în
cazul tipografiilor tradiţionale trebuie luat în consideraţie efortul cerut de
procesul de „paginare” specific, „paginare” asistată acum de calculator;
5. imprimarea ziarului; 6. difuzarea lui; 7. vânzarea.
115

În general, tehnologia producerii publicaţiilor, indiferent de periodi-
citatea pe care o au (cotidian, săptămânal, lunar etc.) e aceeaşi. Actul de
creaţie pe care îl presupune însă procesul de editare, dependent de politica
editorială stabilită încă de la prima apariţie a publicaţiei, poate influenţa,
într-o oarecare măsură, succesiunea şi amploarea fazelor enumerate mai
sus, etape, de fapt, ale travaliului legat de conceperea şi elaborarea
oricărei publicaţii. Pentru presa românească, apărută până în 1990, trebuie
reţinut că „publicitatea” nu constituia o miză, supravieţuirea ziarelor şi
revistelor, în perioada comunistă, depindea într-o foarte mică măsură sau
chiar deloc de o asemenea modalitate de obţinere a fondurilor necesare
editării. Situaţia s-a schimbat radical după această dată, întreaga presă
care apare acum în ţară fiind nu mai preocupată, ci şi dependentă de
obţinerea a cât mai numeroase contracte de publicitate.
De fapt, relaţia dintre mijloacele de comunicare şi publicitate datea-
ză de foarte multă vreme. Prezenţa ei a influenţat de-a lungul timpului
însăşi structura publicaţiilor, între spaţiul destinat producţiei publicistice
şi cel rezervat publicităţii dându-se, de-a lungul timpului, o adevărată
luptă. Chiar şi sub raport grafic s-a simţit influenţa diverselor anunţuri
publicitare. ”Există în mod cert o preistorie a publicităţii, în timpul căreia,
aceasta, în calitate de practică promoţională în interiorul unei pieţe, nu
avea o vizibilitate reală. Putem începe istoria ei propriu-zisă în secolul al
XVII-lea în Anglia şi Franţa, o dată cu naşterea tipăriturii publicitare sub
aspectul anunţurilor comerciale, apoi cu fuziunea activităţii jurnalistice
(informative) şi a activităţii publicitare propriu-zise într-unul şi acelaşi
suport-mixt: organul de presă. Ziarul „The Times” reprezintă realizarea
engleză în secolul al XVIII-lea. În Franţa, în 1836 avea să apară primul
suport mixt: „La Presse”, lansat de Emile de Girardin”∗.
Pentru orice redacţie, este un fapt unanim recunoscut că dintre
cele şapte etape la care se referă André Boyer, primele patru sunt
gestionate de secretarii de redacţie. Gruparea materialelor publicitare,
strângerea articolelor pentru ediţia „la zi”, schiţarea unui presumar al
numărului şi propunerea unei machete se află toate în responsabilitatea
secretarului de redacţie care „se ocupă de organizarea şi controlul
execuţiei lor…el este indispensabilul om-orchestră”. În ceea ce
priveşte restul etapelor, unele aparţin întreprinderilor tipografice, adică
părţii de imprimare, iar difuzarea şi vânzarea publicaţiilor depind, mai
∗
Guy Lochard, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Editura Institutul european,
1998, p. 43
116

întâi, de activitatea unor servicii specializate existente în cadrul
redacţiilor şi, apoi, cad în responsabilitatea unor firme şi societăţi
(printre ele şi poşta română) care se ocupă de difuzarea publicaţiilor
până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării.
Aflată la confluenţa a două principale fluxuri informaţionale, orice
instituţie de presă (şi în mod deosebit cea cu apariţie cotidiană) depune
eforturi considerabile pentru a face faţă, pe de o parte, informaţiilor venite
de la aparatul mondial şi naţional la care, de regulă, se află conectată iar,
pe de altă parte, pentru a putea „absorbi” informaţiile furnizate de pro-
priul său corp redacţional. Imaginea zilei de ieri şi anticiparea celei de
mâine devin, în aceste împrejurări, cea mai elocventă dovadă a capacită-
ţii jurnalistice, a valorii demersului publicistic al unui cotidian, de pildă,
care reuşeşte să selecteze în paginile lui evenimentele, întâmplările,
faptele cu adevărat semnificative venite pe filiera celor două fluxuri
informaţionale şi să contribuie la formarea şi impunerea unor opinii.
Politica editorială a fiecărei publicaţii e răspunzătoare de modul în care e
aleasă, prelucrată şi lăsată să circule apoi informaţia venită la redacţie. Tot
ea determină viziunea unitară care domină ulterioarele apariţii ale oricărei
publicaţii, număr de număr, viziune care pune în evidenţă specificul ei în
ceea ce priveşte structura tematică precum şi cea grafică. Pe această cale
se formează şi se consolidează prestigiul şi autoritatea mijloacelor de
comunicare, producţia lor publicistică devine credibilă şi tocmai de aceea
ajunge să fie receptată şi validată de marele public. Acesta caută şi apre-
ciază informaţia obiectivă, atent verificată, după cum e impresionat de
spiritul critic al ziaristului, de imparţialitatea opiniei sale, de încercarea lui
de a afla şi a comunica adevărul în orice împrejurare. Numai pe o aseme-
nea cale se poate evita ştirbirea autorităţii şi a credibilităţii unei publicaţii.
Asigurarea obiectivitătii ziarului, a consecvenţei politicii sale infor-
maţionale în exprimarea opiniilor, menţinerea fermităţii în apărarea unor
puncte de vedere, în asigurarea unităţii de gândire şi acţiune, în apărarea
secretelor de stat, dar şi a celor strict redacţionale, impun fiecărei redacţii
un anumit circuit al textelor publicistice şi al ilustraţiilor. Orice redacţie
dispune de instanţe de decizie (şefii de departamente, redactorii şefi
adjuncţi, secretarul general de redacţie, redactorul şef) care trebuie să-şi
exprime acordul sau, după caz, dezacordul faţă de producţia redacţională.
În funcţie de gradul de responsabilitate ce-i revine fiecărei instanţe în
parte, se poate aprecia oportunitatea publicării unui text, a unei informaţii
sau a unei anumite opinii. Totodată, datorită aceluiaşi mecanism al
răspunderilor profesionale, producţia publicistică a ziarului poate evita
repetările, inconsecvenţele editoriale.
117

Textele şi ilustraţiile au întotdeauna un anumit parcurs, bine definit,
în cadrul „fluxului tehnologic” redacţional. Se asigură, de altfel, şi în
acest mod, coerenţa politicii editoriale a fiecărei publicaţii, se obţine şi se
menţine o anumită dinamică a activităţii redacţionale, precum şi a celei
publicistice, sunt puse în evidenţă principiile care guvernează şi dau viaţă
stilului, libertăţii creaţiei jurnalistice, respectului pentru orientarea
publicaţiei, faţă de autoritatea celor investiţi să le garanteze. Orice
redacţie este o unitate organizatorică, politică şi profesională, care se
exprimă unitar prin intermediul propriei sale producţii jurnalistice, însă,
niciodată, uniform. În vederea obţinerii convergenţei eforturilor
gazetăreşti, publicaţiile apelează, în general, la aceleaşi norme şi principii
profesionale şi deontologice. Ceea ce nu înseamnă, însă, standardizarea
creaţiei jurnalistice, ci, dimpotrivă, asigurarea deplinei libertăţi a spiritului
de iniţiativă. Gazetarul este o fiinţă mereu neliniştită, curioasă, inventivă,
liberă, conştientă de rostul, importanţa şi responsabilitatea ei socială, dar
şi de investiţia de creativitate pe care i-o cere atingerea profesionalismului
în domeniul său de activitate.
Ultima instanţă redacţională de decizie unde ajunge întreaga
producţie publicistică este secretariatul de redacţie. Aici, articolele de
diverse genuri publicistice şi pe teme dintre cele mai diferite, titlurile
lor, ilustraţiile devin, datorită intervenţiei secretarului de redacţie,
pagină de ziar, ceea ce înseamnă, până la urmă, operă jurnalistică.
Ceea ce se obţine pe această cale se datorează unei strategii
publicistice gândită în funcţie de un anumit program editorial care
devine prin intervenţia compartimentului secretarial un mesaj mediatic
bine articulat, convingător şi credibil. Secretarul de redacţie devine,
din acest moment, „personajul” cel mai important al redacţiei, omul
care e capabil „să-şi scrie pagina sa”, cu ajutorul „uneltelor” tehnice şi
jurnalistice, care-i stau la dispoziţie. De altfel, „tainele” unui secretar
de redacţie ar trebui să fie cunoscute de fiecare gazetar în parte. În
felul acesta, orice articol s-ar redacta şi din perspectiva viitoarei lui
structuri secretariale. Se va lua în consideraţie, de pildă, un anumit
loc‚ pe care îl va avea în schema grafică, un anumit spaţiu de care va
beneficia, o anumită literă pentru titlu, eventual, o anumită schemă a
folosirii intertitlurilor. „Pentru a fi un gazetar complet, e nevoie să
cunoşti profund tainele paginării, care înseamnă, de fapt, prezentarea
grafică a ideilor. A da un titlu, a alege o fotografie, a prezenta un text
are o importanţă determinantă. Alegerea unui caracter de literă în locul
altuia, poziţia în pagină a unui titlu, legarea sa armonioasă cu celelalte
componente ale unei pagini cer nu numai capacitate şi competenţă
118

organizatorică în tipografie, ci şi cunoştinţe de psihologie, de
sociologie, de tehnică a informaţiei, de arhitectură” (Mario Lenzi –
Dicţionar de jurnalism).
Gramatica ziaristică apelează, aşadar, la un limbaj specific a
cărui forţă provine din însumarea a două componente, deopotrivă de
importante şi cu un impact comparabil şi sensibil egal asupra
cititorului: cea lingvistică (textul de presă în sine) şi cea non-ling-
vistică (dimensiunea şi culoarea literei, poziţionarea şi dimensiunea
textului, „arhitectura” şi structura titlurilor, alternanţa spaţiilor albe cu
cele negre (adică ocupate de texte, fotografiile, intensitatea culorii sau
a rasterelor etc. ). Secretarul de redacţie, convins că şi limbajul graficii
poate exprima la fel de concludent un mesaj jurnalistic, la fel ca şi un
text sau o fotografie, apelează, de regulă, la cele două „limbaje”
pentru a împlini o operă ziaristică reprezentată de fiecare nouă apariţie
a publicaţiei la care lucrează. De aceea, cred că e îndrituit să se plece
de la premisa că redacţia, sau altfel spus, colectivul redacţional este
autorul colectiv al mesajului ziaristic, realizat prin texte şi fotografii
(ilustraţii), iar secretariatele de redacţie sunt creatoarele mesajelor prin
contexte. Realitatea este că valoarea unui text de presă, puterea
impactului său asupra cititorilor, arareori, se datorează numai propriei
sale prezenţe într-o anumită publicaţie. În fapt, un articol nu circulă în
manuscris şi nici în şpalturi (printuri, atunci când e vorba de existenţa
calculatoarelor) separate. ”Este indiscutabil că întreaga politică
redacţională trebuie să-şi găsească expresia sa, bună, rea, în punerea în
pagină” (Harold Evans, redactor şef „Sunday Times”). El îşi află
justificarea, întreaga expresivitate şi putere de convingere o dată cu
dispunerea într-o anumită pagină a publicaţiei, în cadrul paginii într-o
anumită rubrică şi, de asemenea, chiar în aceeaşi pagină, într-o
anumită zonă, care şi ea, la rându-i, poate să semnifice importanţa ce
i-a fost conferită de secretarul de redacţie şi de editorii ziarului în
strategia publicistică a numărului. În felul acesta, fiecare text (articol)
se integrează unui anumit context, se plasează într-o anumită
vecinătate, care-l influenţează şi pe care, la rândul său, o determină, o
condiţionează, de obicei, potenţându-i sensul şi semnificaţiile. ”Pune-
rea în pagină nu e o chestiune de ambalaj, ea face parte integrantă din
produs…Punerea în pagină a unui ziar e o formă sistematică de
comunicare a ideilor şi nu o formă grafică a expresiei libere” (Harold
Evans, redactor şef „Sunday Times”).
Relaţia dintre text şi context este, în cazul operei ziaristice, de o
mare complexitate. Înţeleasă în toată subtilitatea ei de către adevăraţii
119

profesionişti ai editării ziarelor, de către secretarii de redacţie, ajută
textele de presă „să se exprime” mai percutant şi mai expresiv. De
fapt, există un anumit grad de compatibilitate între publicaţia ca atare
şi textele pe care le conţine. Nu orice text poate să-şi găsească locul în
orice publicaţie. O cronică teatrală sau una muzicală, de pildă, cu greu
şi-ar imagina cineva că ar pute fi publicată într-un ziar de sport (el
fiind contextul). De fapt, nici autorii textelor publicistice nu acceptă
să-şi încredinţeze creaţiile lor publicaţiilor ale căror programe
editoriale nu rimează cu ideile susţinute şi argumentate de articolele
pe care le semnează.
La rândul ei fiecare pagină a unei publicaţii (de informare generală
sau specializată) are un anumit specific tematic, adică propune un anumit
context care, evident, nu va accepta decât texte care se circumscriu
acestuia. Nici din perspectiva genurilor publicistice nu putem proceda
într-un alt mod, deoarece aceeaşi pagină nu va putea conţine acelaşi gen
de articole (de ex. numai interviuri sau numai anchete). În funcţie de
aceste contexte se distribuie textele şi ilustraţiile în ziare. În cadrul acestor
contexte, prin procedee specifice (titluri, amplasament, ierarhizare ş. a.) se
pun în valoare sau, dimpotrivă, se minimalizează unele producţii
jurnalistice. Tot prin asemenea contexte se ajunge la un proces de
comunicare exprimat prin creaţia jurnalistică respectivă alcătuită fie
numai din text, fie numai din ilustraţie sau din îmbinarea celor două. De
asemenea, un context poate exprima un mesaj şi prin ceea ce nu cuprinde,
adică prin omisiune.
În concluzie, să atragem atenţia asupra faptului că secretariatele
de redacţie au capacitatea de a crea contexte, care sunt, în esenţă, un
limbaj specific jurnalistic, posedând o mare capacitate expresivă şi care
are şi virtutea de a exprima un mesaj mediatic tot atât de limpede şi de
pregnant ca şi un text de sine stătător. De asemenea, secretariatele de
redacţie sunt cele care prin contextele publicistice create determină
forma şi structura grafică a publicaţiilor, imprimându-le o personalitate
distinctă. În sfârşit, ar mai trebui remarcat faptul că e o adevărată artă,
dar şi o ştiinţă să se reuşească „vizualizarea” ideilor publicistice sau,
altfel spus, să existe capacitatea de a „scrie” prin intermediul graficii de
presă mesajul pe care publicaţiile scontează să-l transmită prin ceea se
numeşte şi însemnă discurs publicistic.
120

Şedinţa de sumar
Pentru a înţelege rostul şi importanţa în economia vieţii şi activităţii

redacţionale, în efortul colectiv şi permanent generat de conceperea şi
elaborarea unei publicaţii (ce poate fi un cotidian, dar tot atât de bine şi
un săptămânal ori un lunar sau chiar o apariţie cu frecvenţă sezonieră:
vară-toamnă, iarnă-primăvară, precum şi cu un specific tematic oscilând
între o informare generală a cititorilor şi o alta de strictă specialitate), se
impun câteva observaţii preliminare legate de statutul pe care îl are,
îndeobşte, ceea ce numim şedinţă de sumar.
În literatura de specialitate, poate chiar şi în limbajul curent al unor
profesionişti ai presei scrise, un asemenea moment, de fapt, un gen de
„summit” (întrunire) redacţional, cunoaşte diferite denumiri. Astfel, se
vorbeşte, de asemenea, de „şedinţa de machetă” sau de „conferinţa
redacţională”. În esenţă, indiferent de numele sub care e cunoscut
momentul la care ne referim, semnificaţia este aceeaşi: preocuparea
pentru punerea la punct a structurii tematice şi grafice a fiecărei apariţii a
unei publicaţii. Dacă încercăm, totuşi, o delimitare foarte nuanţată a
termenilor în discuţie, putem evidenţia unele diferenţe între sensuri,
primul, de pildă, semnifică definitivarea sumarului propriu-zis al ziarului
sau al revistei în lucru, al doilea are acelaşi scop dar insistă pe aspectul
arhitectural al paginilor publicaţiei. În ceea ce priveşte conceptul de
„conferinţă redacţională”, „trebuie avut în vedere că el subînţelege
principalele tipuri de reuniuni redacţionale de lucru, al căror obiect este
corelarea planurilor şi acţiunilor concrete, specifice activităţii de presă,
conceperea, elaborarea şi definitivarea machetei, formularea unor decizii
privind coerenţa fluxului de muncă”∗.
Ce de-a treia denumire nu concordă, în general, cu atmosfera şi
genul de relaţii existente într-o redacţie, pe de o parte, iar, pe de altă
∗
Mircea Ichim, Secretariatul de redacţie, ed. cit.,p. 36
121

parte, înţelesul ei este mult mai larg, referindu-se şi la reunirea
principalilor factori de decizie din cadrul redacţiei, care au ca principal
scop discutarea structurii numărului „la zi” (în cazul unui cotidian),
dar şi la preocuparea aceloraşi pentru schiţarea sumarului viitoarelor
apariţii, apoi, pentru punerea la punct a unei strategii editoriale pentru
un anumit interval de timp, precum şi pentru analizarea unor probleme
administrative, organizatorice, financiare, în general manageriale.
Cei care folosesc sintagma „conferinţă redacţională”, în special
teoreticieni ai presei, sunt de părere că ar trebui privită din două
unghiuri diferite, de unde şi denumirea de:
- periodică al cărei obiectiv este alcătuirea sumarelor şi stabilirea
strategiei redacţionale pentru o anumită perioadă de timp;
- cotidiană, menită să se ocupe numai de definitivarea sumarului
la zi.
Presa românească foloseşte însă curent termenul „şedinţă de sumar”
şi, mai rar, pe acela de „şedinţă de machetă”. Respectând tradiţia presei
noastre, cred că trebuie acceptat termenul de „şedinţă de sumar” pentru a
pune în evidenţă un moment extrem de important pentru existenţa oricărei
publicaţii, un moment în care creativitatea jurnalistică legată de pregătirea
viitoarei apariţii are, de regulă, o marcată pregnanţă. ”Şedinţa de sumar”
poate fi considerată puntea de legătură, prilejul de reglare, de conjuncţie
dintre discursul publicistic şi discursul (sinteza) secretarial. Importanţa
unui asemenea moment, trăsăturile care-l particularizează în cadrul
activităţii redacţionale curente sunt puse, cu precădere, în evidenţă în
cazul unui cotidian, care rămâne piatra de încercare pentru profesionalis-
mul oricărei echipe de jurnalişti. Poate şi de aceea unii analişti au numit
ziarul „un miracol cotidian”.
De altfel, nu există nici o exagerare atunci când se vorbeşte despre
faptul că presa scrisă (şi, îndeosebi, presa cotidiană), în pofida concuren-
ţei teribile pe care i-o face sistemul audio-vizualului (posturile de radio şi
de televiziune), rămâne reprezentanta mass-media cea mai respectată şi
cea mai influentă din perspectiva impactului informaţional exercitat,
precum şi a puterii de influenţare a cititorilor. De aceea, poate fi acceptată
părerea lui Jacques Fauvet de la „Le Monde” care observa: „A şti să
stăpâneşti mijloacele de informaţie, a avea o atitudine critică în ce le
priveşte, aceasta este ceea ce îţi oferă posibilitatea de a fi mai bine
informat şi de a obţine cel mai mare câştig. Un cititor care înţelege
procesul de fabricare a unui ziar, care ştie să analizeze un articol, să
compare diversele surse…va fi foarte exigent…Presa scrisă rămâne astăzi
122

singurul garant al pluralis-mului de opinii. O democraţie nu poate exista
fără o presă într-adevăr liberă, independentă faţă de puterea banului şi de
aceea a statului şi rămânând suficient de diversă pentru a face loc tuturor
curentelor de idei. Educaţia cetăţeanului şi libertatea lui depind astăzi de
capacitatea sa de a face faţă avalanşei de informaţii pe care le receptează”.
Ce este şedinţa de sumar ?
Este reunirea, într-un anumit moment al zilei, a principalilor
factori de decizie din cadrul publicaţiei. Sau, mai plastic spus, aşa cum
a gândit-o teoreticianul englez, W. Roy Nash, convocarea „cabinetului
restrâns al «guvernului» ziarului”. Cu acest prilej „se iau deciziile
politice, se schiţează forma esenţială şi stilul ziarului din fiecare zi”,
precizează acelaşi.
Unde are loc întrunirea ?
De regulă, în biroul redactorului şef sau al directorului. Reunirea,
sub conducerea principalului factor de decizie din cadrul publicaţiei,
sub autoritatea conducătorului profesional al redacţiei, dovedeşte din
plin importanţa cu totul specială ce îi este conferită acestui moment în
activitatea curentă a echipei redacţionale. Convocarea acestui „summit”
s-ar putea spune că reprezintă pentru redacţia unui cotidian, îndeosebi,
un adevărat ritual profesional, pentru care toţi cei care, de drept şi în
mod obişnuit, participă, se pregătesc atent şi, s-ar putea spune, chiar
special.
Cine participă ?
Principalii factori de decizie ai publicaţiei: directorul, redactorul şef,
redactorii şefi adjuncţi, secretarul general de redacţie, şefii de
departamente, responsabilul paginii externe la zi, un reprezentant al
fotoreporterilor şi „probabil unul sau doi corespondenţi speciali care au
legătură cu vreunul din marile evenimente anticipate în ziua respectivă”.
(W. Roy, Nash, Ziaristica, vol. 3, pag. 5). Lor li se alătură alte două
„personaje” care au roluri extrem de importante în efortul de concepere a
numărului la care se lucrează. E cazul secretarului de redacţie (sau a
secretarilor de redacţie, acolo unde sunt asemenea situaţii) şi responsa-
bilul de număr (dacă el nu este cumva unul dintre membrii staff-ului re-
dacţional). De asemenea, în funcţie de discuţiile care se poartă şi de cerin-
ţele numărului „la zi”, pe parcursul şedinţei pot fi chemaţi şi consultaţi
diverşi alţi reprezentanţi ai redacţiei.
Trebuie spus că responsabilitatea apariţiei fiecărui număr al unei
publicaţii (cotidian, îndeosebi) aparţine, de regulă, unei echipe de
serviciu. Ea este alcătuită din responsabilul echipei şi secretarul de
123

redacţie (pe care i-am amintit deja) şi completată cu un membru al
echipei redacţionale (prin rotaţie), care se numeşte acum „cap (minte)
limpede” şi care are rolul de a parcurge cu „ochi” şi „simţ” politic,
juridic, logic, deontologic, lingvistic-gramatical şi, chiar, grafic şi
estetic, întreaga publicaţie, înainte de a fi tipărită. O asemenea lectură-
specializată nu se face, de obicei, doar în faza finală a ziarului, ci se
desfăşoară treptat, pe măsură ce, tehnic vorbind, procesul de elaborare
a ziarului înaintează. În sfârşit, echipa de serviciu se sprijină şi pe
formaţia de corectori ai publicaţiei, alcătuită din cel puţin doi – patru
corectori. O ultimă precizare: echipa de serviciu îşi desfăşoară
activitatea, în paralel cu fluxul obişnuit redacţional, păstrându-şi un
statut de independenţă datorită obligaţiilor profesionale stricte şi
urgente pe care le are de rezolvat.
La ce oră este convocată şedinţa de sumar ?
În funcţie de obiceiul „casei”, o asemenea întâlnire a factorilor de
decizie este fixată, în cele mai multe redacţii, în preajma prânzului (între
orele 12 – 14). Sunt, însă, şi redacţii unde dimineaţa, aproximativ la prima
oră a programului (9, 30 – 10), staff-ul e convocat pentru o scurtă discuţie
legată de inventarierea principalelor evenimente ale zilei şi de stabilirea
responsabilităţilor membrilor corpului de ziarişti. Şedinţa din preajma
prânzului, care urmează, definitivează structura ediţiei respective .
Există şi alte situaţii. Şi anume, şedinţa de dimineaţă e urmată
„în jurul orei cinci după-amiază de o a doua, mai rapidă”. Cu acest
prilej, eforturile „se concentrează asupra unor detalii tehnice, foarte
precise. Şefii de sectoare şi-au revizuit planurile şi acum pot raporta
cum au pus în aplicare ideile discutate la şedinţa de dimineaţă”
(W. Roy, Nash, op. cit. pag. 8).
Realitatea este că diferenţele care apar se datorează, pe de o parte,
stilului de conducere adoptat de o redacţie sau alta, tradiţiei pe care o are,
dar, pe de altă parte, orei de apariţie a publicaţiei. Activitatea curentă, suc-
cesiunea evenimentelor, presiunea timpului care precipită, în mod obiş-
nuit, finalizarea numărului aflat în lucru, au impus unor conduceri redac-
ţionale, mai dinamice, mai puţin „tradiţionaliste”, în sensul respectării cu
rigurozitate a tuturor etapelor procesului de concepere şi elaborare a pro-
priei lor publicaţii, finalizarea ei „din mişcare”, prin consultări între facto-
rii de decizie, ceea ce determină, până la urmă, stabilirea tuturor elemen-
telor strategice doar cu prilejul şedinţei de sumar de la mijlocul zilei.
124

Etapele şedinţei de sumar şi conţinutul lor
O asemenea „întâlnire” a fost omologată de toţi cei care se
preocupă de fenomenul presei scrise (în calitate de teoreticieni sau
doar de practicieni) drept un moment de maximă importanţă în
activitatea curentă a oricărei redacţii. De fapt, cu acest prilej şi în acest
cadru se naşte, număr de număr, ziarul, amprenta pe care o va purta
(atât din perspectiva conţinutului cât şi din aceea a aspectului grafic)
fiind pusă şi generată de „clipa de inspiraţie” a factorilor de decizie
chemaţi să-şi dovedească profesionalismul cu un asemenea prilej.
Şedinţa de sumar se desfăşoară în doi timpi:
– În primul rând, se realizează o „anchetă” a numărului apărut
dimineaţa. Cu acest prilej, se analizează, comparativ cu celelalte
publicaţii (cotidiane) ce informaţii au fost selectate, cum au fost
prezentate şi tratate jurnalistic şi secretarial, cum au fost paginate, sub
ce formă grafică au apărut, ce titluri au avut. Alături de ştirile propriu-
zise, se analizează tematica abordată de întregul număr, spaţiul acordat
unora dintre subiecte, oportunitatea apariţiei lor. Profitând de acest
moment, ca şi de întreaga desfăşurare a întâlnirii, redactorul şef
urmăreşte ca prin observaţiile făcute, prin aprecierile sau, dimpotrivă,
prin criticile aduse, să impună şi să menţină un anumit stil publicaţiei
pe care o conduce, stil ce urmăreşte să confere unicitate şi personali-
tate distinctă în peisajul presei la un moment dat. „Conferinţa redacţio-
nală (şedinţa de sumar, n. n.) este principalul canal prin care directi-
vele şi dorinţele redactorului şef devin cunoscute. Ea este, cum remar-
ca odată un ziarist, «o dictatură binevoitoare în acţiune». Sau, având în
vedere sensul nedorit al cuvântului „dictatură”, s-ar putea spune că
această conferinţă redacţională echivalează cu (o) conferinţă ţinută de
căpitanul unui vas ofiţerilor săi” (W. Roy, Nash, op. cit. pag. 6).
– Al doilea timp al şedinţei este dedicat definitivării sumarului şi
chiar schiţării machetei numărului „la zi” (adică a structurii grafice, a
arhitecturii fiecărei pagini în parte şi, totodată, a întregii ediţii la care
se lucrează). Tocmai de aceea, se spune că şedinţa de sumar solicită în
cel mai înalt grad capacitatea de decizie a celor prezenţi,
responsabilitatea şi profesionalismul lor şi, nu în ultimul rând, fantezia
şi creativitatea lor jurnalistică, pentru determinarea fiziono-miei
numărului la zi. Se poate afirma chiar, că având menirea de a stabili
modalităţile de ordin tactic ale viitoarei apariţii, ale felului în care vor
fi reflectate evenimentele care marchează societatea la un moment dat,
125

şedinţa de sumar constituie cel mai important act al zilei în ceea ce
priveşte „creaţia ziaristică”.
Cu prilejul şedinţei de sumar, prin discuţii, de cele mai multe ori
deosebit de animate, se face o trecere în revistă a principalelor
evenimente anunţate, precum şi a celor probabile şi despre care se
crede că ar fi bine să fie „prinse” în numărul la zi. Se dezbate şi se
caută consensul în vederea punctului de vedere ce urmează să fie
adoptat, evident, sub o formă sau alta publicistică, faţă de un anumit
eveniment politic (aflat în derulare sau care urmează să se desfăşoare),
faţă de un fapt social anume sau de o manifestare cu impact profund
asupra politicii interne sau externe a statului.
Momentul poate fi folositor şi pentru secretarul de redacţie, pe
care treburile şi obligaţiile profesionale îl obligă să stea numai în
redacţie şi care are acum ocazia să înţeleagă unele subtilităţi ale
evenimentelor politice analizate, să realizeze gradul lor de importanţă
pentru publicaţia la care lucrează sau, chiar, să afle câte ceva despre
unele ecouri avute de articolele, care au apărut în numerele
precedente, asupra cititorilor. ”La gazetele săptămânale, conferinţa
redacţională (şedinţa de sumar, n. n.) (care se întruneşte, de regulă, în
ziua ce precede apariţia publicaţiei) discută ultimele probleme legate
de editarea numărului aflat în tipografie, cât şi sumarul numărului
viitor. La ziarele unde conferinţele redacţionale nu au frecvenţă
zilnică, secretarul de redacţie are obligaţia de a reconsidera sumarul
pregătit, actualizându-l cu ultimele imperative formulate de organul
editor prin intermediul redactorului şef”∗.
De obicei, secretarul de redacţie vine la şedinţa de sumar cu mapa
numărului la zi. Faptul denotă că nici o viitoare apariţie a unei publicaţii
nu „pleacă” şi nu se concepe de la zero. Cu alte cuvinte, sunt luate în
calcul, mai întâi, de către secretarul de redacţie, apoi de ceilalţi factori de
decizie, cel puţin în principiu, şi, într-o primă formă, unele elemente
aflate deja în portofoliul redacţional (rezerva de articole şi alte materiale
publicistice) care pot facilita structurarea noului număr. În acest context,
se poate spune că mapa adusă de secretarul de redacţie conţine: 1.
Materialele de mică şi mare publicitate a căror dispunere în economia
publicaţiei (pe pagini) este cunoscută deja graţie existenţei, în derulare, a
unor contracte încheiate între diferite instituţii, firme, persoane particulare
∗
Mircea Ichim, Secretariatul de redacţie, ed. cit., p. 38
126

şi publicaţia respectivă; 2. Informaţii de rutină (programe radio şi tv,
repertoriul şi orele de desfăşurare a unor spectacole: teatru, film, concerte;
orarul magazinelor, anunţuri privind restricţii de circulaţie, întreruperea
furnizării gazelor, a apei calde sau reci etc.; informaţii financiare şi
bursiere, buletinul meteo, numere de telefon de la Poliţie, Salvare,
horoscop etc.); 3. Se are în vedere, apoi, structura fiecărei pagini în parte,
care a fost stabilită o dată cu apariţia primului număr al publicaţiei în
lucru. De regulă, ziarele de informare generală au, aproape toate, cam
aceeaşi sferă tematică şi, în consecinţă, şi paginile lor sunt structurate cam
în acelaşi fel: politică (internă şi externă), economie, social, cultural,
divertisment etc. Individualizarea şi diferenţierea lor de la o publicaţie la
alta se realizează prin titlurile de pagină stabilite de redacţii, unele dintre
ele dovedind o originalitate căutată cu insistenţă, teoretic, pentru evitarea
locului comun, şocarea şi atragerea, în acest fel, a cititorului. Astfel,
problemele sociale grupate, în cazul majorităţii publicaţiilor, sub
genericul „Societate”, la ziarul „Naţional”, de pildă, sunt grupate sub titlul
„Viaţa noastră cea de toate zilele” sau „Se întâmplă în România” etc.
Dincolo de o asemenea „specializare”, redacţiile practică un
sistem mult mai diferenţiat de structurare tematică a paginilor,
imaginaţia jucând şi aici un rol determinant. În acest sens, de un mare
ajutor ne sunt doi specialişti nemţi, Peter Brielmaier şi Eberhard Wolf,
care au inventariat tipurile de pagini la care de obicei apelează presa:
– Prima pagină se mai numeşte şi pagina de titlu. Conţinutul ei
s-a diversificat foarte mult, de-a lungul timpului, fiind foarte sensibilă
faţă de interesul cititorilor. ”Din punct de vedere formal, pagina de
titlu a multor ziare s-a transformat într-un fel de cuprins. Pagina de
titlu este, parţial, organizată ca o „vitrină”. Drept urmare, ea conţine
numeroase indicaţii care anunţă articolele detaliate din interior”∗.
Autorii sunt de părere că s-a renunţat astfel la începerea unui
articol în prima pagină, continuarea lui fiind în corpul ziarului.
Trebuie spus că presa românească apelează în mod curent la o
asemenea manieră de paginaţie. În orice caz, rolul ei se dovedeşte a fi
deosebit de important, având menirea de a oferi cititorilor o sinteză a
informaţiilor despre cele mai discutate şi disputate evenimente ale
zilei precedente.
∗
Peter Brielmaier, Eberhard Wolf, Ghid de tehnoredactare, Editura Polirom,
1999, p. 70
127

– Paginile de opinii şi comentarii. Presa românească apelează
mai rar la asemenea structuri, cu excepţia câtorva publicaţii care şi ele
au făcut-o cu titlu de încercare („Curentul” sau „România liberă”).
Prezenţa unor asemenea pagini, mai ales în cazul unui cotidian,
înseamnă şi asumarea unor dezavantaje deloc de neglijat: o cantitate
prea mare de text, tendinţă pronunţată spre articole teoretice, lipsa
ilustraţiilor. Secretariatele de redacţie încearcă, uneori, să evite
asemenea situaţii prin plasarea unor caricaturi ca un fel de
„comentariu desenat”, imagini foto ale autorilor articolelor, decuparea
unor articole-ecouri apărute în alte publicaţii, publicarea unor
fragmente din scrisorile primite la redacţie. „Pe lângă comentarii,
caricatură şi portret, cititorul mai are la dispoziţie analize, ecouri din
presă şi glosare, ca elemente caracteristice pentru o pagină de opinii”∗.
– Pagina tematică, pagina specială. Există situaţii în care
publicaţiile pot acorda o atenţie deosebită unei anumite probleme
politice, sociale, culturale sau economice. În asemenea cazuri, se consi-
deră oportun ca tema respectivă, de mare interes şi de acută actualitate,
să fie tratată „monografic”. Se oferă, în acest mod, cititorilor, posibili-
tatea de a înţelege, pe de o parte, „istoria” şi sensurile temei respective
iar, pe de altă parte, punctul de vedere pe care îl acreditează, în situaţia
respectivă, publicaţia. Deoarece, momentele când se apelează la aseme-
nea structură publicistică sunt destul de rare, pagina care rezultă se mai
numeşte şi pagină specială. Şi în acest caz, apar dificultăţi în ceea ce
priveşte asigurarea structurii grafice a paginilor de acest gen. De aceea,
se apelează la folosirea subtitlurilor (intertitlurilor), la alegerea şi
plasarea unor fotografii interesante, sau chiar la divizarea temei centrale
în teme conexe, subordonate, ceea ce poate contribui la sporirea
dinamismului şi grafic şi tematic al paginii.
– Pagina de ştiri. Ar trebui să nu lipsească, în eventualitatea că
nu se încearcă secretarial rezolvarea, prin apelarea la rubrici separate
în cadrul fiecărei pagini în parte, a livrării informaţiilor „de ultimă
oră”. Prin caracterul lor extrem de diversificat, asemenea pagini ridică
serioase dificultăţi în ceea ce priveşte asigurarea coerenţei şi unităţii
publicistice.
– Pagina de informaţii utile. Este, în general, extrem de căutată de
către cititori. Ca şi precedenta pune probleme dificile secretariatelor de
∗
P. Brielmaier, E. Wolf, op. cit., p. 73
128

redacţie în încercarea lor de structurare şi prezentare într-o formă
gazetărească a ofertei publicistice a publicaţiei respective.
– Pagina cititorilor. Din păcate, destul de rar sunt prezente
asemenea structuri publicistice. Deşi prezenţa lor are un mare impact
asupra publicului ţintă. Cu ajutorul unor asemenea pagini s-ar putea
menţine mult mai direct contactul cu cititorii, s-ar putea sonda opinia
lor (despre tematica publicaţiei, despre felul în care sunt tratate
jurnalistic temele abordate, s-ar putea recepta unele sugestii tematice),
ar fi şi o cale de sporire a credibilităţii publicaţiei prin dialogul care s-
ar purta cu cititorii şi, care ar fi convinşi, având şi dovezi, că părerea
lor contează, fiind luată, atunci când e cazul, în consideraţie. În acest
sens, secretariatele de redacţie trebuie să manifeste multă atenţie
atunci când sunt „vizualizate” unele fragmente extrase din scrisorile
primite la redacţie de la cititori. De aceea, nu trebuie să apară diferenţe
de tratament grafic (să nu fie deosebire între mărimea titlurilor, a
corpurilor de literă, să nu alterneze sublinierele cu lipsa lor sau să se
apeleze preferenţial la folosirea unor artificii tehnice) între
fragmentele alese şi grupate, apoi, în pagina respectivă.
– Pagina mozaic. Destul de frecvent prezentă în structurile
diverselor publicaţii. Ea are, de regulă, un dublu rol. Pe de o parte, de
informare (conţine rezultatele unor concursuri, prognoza meteo), iar,
pe de altă parte, de asigurare a divertismentului în cadrul publicaţiei
(benzi desenate, careuri, integrame, horoscop etc).
– Pagina editorial (editorial page). Proprie, în special, publicaţiilor
americane. După Revoluţie, în presa românească, nou apărutul cotidian
„Curentul” a încercat să apeleze la construirea unor astfel de pagini, care
conţin mai multe editoriale (la americani nu sunt semnate) ce atacă subi-
ecte diferite. În presa americană, asemenea pagini mai conţin şi diverse
scrisori adresate editorialiştilor şi chiar unele caricaturi. De asemenea, tot
în spaţiul publicistic american, „pagina editorial” este completată, de obi-
cei, şi cu aşa numita pagină opusă ei (op-ed page) care conţine tot articole
pe teme politice, dar semnate. Cel două tipuri de pagini, aflate în interio-
rul ziarului, asigură exprimarea unei diversităţi de opinii asupra unor
probleme politice de actualitate. (vezi în acest sens şi Dicţionarul de jur-
nalism Fundaţia Rompres 1998, de Cr. F. Popescu şi R. Bâlbâie, pag. 47).
Indiferent de modul de structurare a publicaţiei (a paginilor ei,
număr de număr) un principiu trebuie să domine orice efort şi orice
preocupare menite să contribuie la conceperea şi elaborarea
publicaţiilor. E nevoie să se mizeze pe continuitate nu numai în ceea
129

ce priveşte menţinerea principiilor tematice, ci, şi, în privinţa liniei
grafice a paginilor. Este un „act” apreciat de cititori care caută
coerenţa şi claritatea mesajului publicistic.
De aceea, mapa adusă de secretarul de redacţie la şedinţa de
sumar conţine şi alte elemente importante:
- în cazul în care ziarul a publicat, în numărul precedent, prima
parte a unui articol, a unei anchete, nu trebuie uitată continuarea;
- nu trebuie uitate, de asemenea, replicile sau diversele răspunsuri
pe care ziarul are obligaţia să le dea în urma unor sesizări primite la
redacţie fie din partea unor persoane fizice, fie din partea unor instituţii;
- se va ţine cont de răspunsurile unor instituţii care au receptat
semnalele critice ale ziarului;
- marcarea unor date memorabile ale istoriei culturale (de la
sărbători religioase şi până la aniversarea sau comemorarea unor
oameni de cultură, artă, ştiinţă etc.);
- secretarul de redacţie, ca şi restul participanţilor la şedinţa de
sumar vor lua în calcul şi ceea ce au publicat ziarele concurente,
pentru a evita să ofere cititorilor proprii informaţii învechite sau
cunoscute. În cazul în care sunt reluate informaţii despre evenimente
deja cunoscute să se facă aducându-se date noi menite să întregească
înţelegerea celor semnalate de celelalte publicaţii;
- în sfârşit, secretarul de redacţie aşează, în mapa adusă la şedinţa
de sumar, în funcţie de structura paginilor numărului la zi, unele articole
aflate deja în rezerva de materiale (numită şpek) deţinută de secretariatele
de redacţie. Aici sunt stocate unele articole (anchete, interviuri, dezbateri,
reportaje etc.) care nu-şi pierd importanţa, oportunitatea şi interesul de la
o zi la alta. Cu alte cuvinte, publicistic ele îşi pot menţine prospeţimea
„un interval de timp ceva mai îndelungat decât o informaţie „la zi”.
Să mai reţinem două observaţii. Prima. Şpekul trebuie să
conţină, în permanenţă, după ce s-au asigurat materialele care fac
parte din numărul la zi, o recoltă publicistică pentru încă două apariţii
succesive ale publicaţiei respective. A doua. Discuţiile purtate în
finalul şedinţei de sumar, între membrii echipei de conducere, se vor
referi şi la menţinerea sau, dimpotrivă, la renunţarea la unele articole,
care deşi aflate în şpek, dintr-un motiv sau altul, şi-au pierdut impor-
tanţa, apariţia lor ne mai fiind oportună într-unul din numerele viitoare
ale ziarului.
Aşadar, mapa adusă de secretarul de redacţie propune staff-ului
redacţional un prim proiect (parţial, însă) al numărului la zi. Urmează ca
130

cei prezenţi şi care reprezintă toate departamentele (secţiile) redacţiei să
susţină, să completeze şi să amendeze proiectul în cauză. Momentul
este, de regulă, destul de tensionat, mai întâi, pentru că de felul în care
este gândită acum apariţia noului număr depinde reuşita lui şi impactul
asupra cititorilor. Şi, în al doilea rând, deoarece discuţiile, purtate în
jurul articolelor care urmează să „intre” în numărul la care se lucrează,
iau de cele mai multe ori aspectul unor adevărate licitaţii. Întotdeauna
fiecare şef de departament susţine prioritatea articolelor care provin din
departamentul pe care îl coordonează şi de aceea se zbate să le asigure
publicarea, în numele oportunităţii şi a calităţii lor publicistice.
Participanţii la şedinţa de sumar nu vor pierde din vedere la
întocmirea sumarului să realizeze: acoperirea, sub raport publicistic, a
ariei socio-geografice spre care se îndreaptă ziarul; asigurarea unei
tematici diversificate şi a unei armonizări a genurilor jurnalistice în
aşa fel încât să poată fi evitată atât subinformarea cât şi suprainfor-
marea cititorilor. Ambele tendinţe pot ascunde, deopotrivă, prin exce-
sul lor, atât manipularea cât şi intoxicarea marelui public.
Un fapt, de asemenea, de o mare importanţă şi care preocupă pe
toţi cei aflaţi la şedinţa de sumar, este alegerea şi stabilirea ilustraţiei
(de la fotografiile pentru prima pagină, la imaginile ce urmează să le
conţină fiecare pagină în parte a ziarului şi până la alegerea diferitelor
desene, scheme, tabele, hărţi etc), ce, în mod obişnuit, alcătuiesc
structura iconografică a publicaţiei. Realitatea este că mesajul global
al unei publicaţii vine din îmbinarea imaginii (a fotografiei, în
special)cu titlurile articolelor, cu textele publicistice şi cu modul
aşezării lor în pagină.
La aceeaşi şedinţă de sumar, se stabileşte, de asemenea, tema
editorialului şi, în cazul în care redacţia are mai mulţi editorialişti, se
stabileşte şi care dintre ei va semna în numărul la zi. (ziarul „Adevărul”
practică, în funcţie de specializarea editorialiştilor alegerea temei şi a
autorului ce urmează să semneze asemenea articole . Alte ziare publică
editorialul sub aceeaşi semnătură, a redactorului şef sau a directorului,
indiferent de tema abordată.
Şedinţa de sumar constituie şi prilejul de a se discuta şi de a se
stabili, atunci când evenimentele o cer, ce informaţii urmează să
sosească la redacţie, de la cine şi cam de ce spaţiu vor beneficia.
Îndrituit să asigure aspectul grafic al ziarului în concordanţă cu
structura tematică a numărului şi cu valoarea publicistică a textelor,
secretarul de redacţie (de fapt, toţi reprezentanţii secretariatului prezenţi la
131

şedinţa de sumar, inclusiv secretarul general de redacţie) au obligaţia de a
insista pentru prezenţa unor articole mai concise. Din două motive. În
primul rând, cititorul modern nu se simt atras de articolul prea extins
(excepţie fac doar publicaţiile cu tentă teoretică, care se adresează, de
obicei, unui cititor specializat) şi, în al doilea rând, pentru că un text
masiv, un adevărat „deşert de plumb”, va pune mari şi complicate
probleme de paginaţie în economia ziarului, chiar şi atunci când unele
artificii tehnice vor veni în ajutor. „Una din principalele tendinţe este
reducerea lungimii textului. Acest lucru se bazează pe rezultatele
cercetării asupra publicului cititor, care arată că textele lungi sunt citite
foarte rar până la capăt. Deoarece textele mai scurte înregistrează „cote de
audienţă” mai înalte, s-a ajuns la concluzia că în ziare trebuie evitată
inserarea textelor mai lungi. Realizatorii speră astfel că cititorii vor
„consuma” întreg materialul publicat…. Un cotidian îşi îndeplineşte
sarcinile abia atunci când oferă, pe lângă o informaţie rapidă şi ştiri
succinte, şi un articol de fond detaliat. Dacă un cititor va găsi zilnic în
ziarul său numai unul sau două articole mai lungi, el va rămâne ataşat de
acest ziar. Textele scurte trebuie, bineînţeles, să fie nu doar bine scrise, ci
şi bine prelucrate vizual”∗.
Nu altfel gândea un cunoscut publicistul francez, Jean Louis
Servan Schreiber, atunci când nota în cartea sa „Puterea de a informa”:
”Principiul e simplu şi general. Efortul nu trebuie să-l facă cititorul ci,
ziaristul care e dator să înveţe să comprime, să clarifice, să-şi simplifice
expunerea pentru a include tot în acest cadru restrâns, care-l îndeamnă
pe cititor să se simtă atras, apoi să-şi amintească cu destul de multă
precizie de ceea ce a citit şi a aflat; în sfârşit, să dispună de suficient
timp pentru a reflecta asupra a ceea ce a aflat, a se pătrunde de
informaţiile dobândite, a gândi cu capul lui asupra lor, a proceda la un
schimb de opinii cu vecinii, cu colegii săi, şi a-şi trage astfel, zi de zi,
propria sa brazdă în ogorul cunoaşterii”.
Odată încheiată şedinţa de sumar, structura numărului la zi dobân-
deşte statut definitiv (tematic, în primul rând, şi, într-o bună măsură şi sub
aspect grafic). Secretarul de redacţie când aduce mapa numărului în lucru,
propune şi o schiţă a dispunerii (pe fiecare pagină în parte) a articolelor pe
care le are deja pregătite pentru întocmirea sumarului, proiect care, în
funcţie de priorităţile stabilite la şedinţa de sumar, poate cunoaşte unele
∗
P. Brielmaier, E. Wolf, op. cit. p. 92
132

modificări, în funcţie de derularea evenimentelor din ziua respectivă.
Totuşi, sumarul stabilit sub presiunea necesităţii de a reflecta unele
evenimente (de natură politică sau socială) extrem de importante, poate
suferi, până în momentul definitivării ediţiei, modificări, în sensul
renunţării la unele informaţii în favoarea altora de ultimă oră. Asemenea
schimbări nu afectează, de regulă, decât prima sau ultima pagină, care
rămân „deschise”, urmând a fi finalizate odată cu închiderea numărului.
Pentru posibilele modificări, acordul îl dă responsabilul de număr care, şi
el, uneori, îl consultă pe redactorul şef.
În sfârşit, în măsura în care timpul le-o îngăduie şi există şi temeiuri
serioase, participanţii la şedinţa de sumar consacră ultima parte a întâlnirii
punerii la punct a altor câteva chestiuni necesare bunei desfăşurări a vieţii
redacţionale: se schiţează, mai întâi, un preproiect al numărului viitor al
publicaţiei. Trebuie remarcat faptul că în gazetărie capacitatea de antici-
pare a desfăşurării unor evenimente, obţinerea cu prioritate şi în exclusivi-
tate a informaţiilor sunt elemente nu numai necesare „înfrângerii” concu-
renţei, ci şi argumente ale supravieţuirii în marea şi diversa familie a
mass-media; reunirea factorilor de conducere oferă, de asemenea, prilejul
de a analiza, de a dezbate şi de a lua hotărâri privind problemele
administrative şi organizatorice mai urgente ale redacţiei, precum şi alte
chestiuni manageriale care reclamă avizul tuturor factorilor de decizie.
Ediţii
Majoritatea cotidianelor care au răspândire naţională se tipăresc, în
mod curent, în mai multe ediţii. Deosebirea dintre ele (practica româ-
nească în această privinţă, în special, în tranziţia pe care o parcurgem,
cunoaşte imprimarea cu precădere a două ediţii; unele ziare declară că au
şi trei ediţii) nu este, cu adevărat fundamentală. Ea se referă, de cele mai
multe ori, la introducerea unor informaţii de ultimă oră (comunicate
speciale, rezultate ale finalizării unor evenimente urmărite de public în
desfăşurarea lor, hotărâri de mare importanţă ale principalelor instituţii ale
statului etc. ).
Două sunt, totuşi, motivele principale ale publicării unor ediţii
succesive (fapt marcat printr-o precizare situată imediat sub titlul
publicaţiei). Mai întâi, ora limită la care trebuie încheiată prima ediţie,
oră care este în concordanţă cu momentul plecării diferitelor mijloace
de transport (trenuri, maşini, avioane) în ţară. Tipărit la Bucureşti,
ziarul care are o răspândire naţională, nu va putea ajunge în mâna
133

cititorilor din nordul ţări, de pildă, dacă nu este expediat în cursul serii
până la o anumită oră. Al doilea motiv, pe care l-am şi evidenţiat
într-un fel, este publicarea ultimilor ştiri importante. Asupra lor, în
ediţia de a doua zi se poate reveni prin elemente de detaliu sau
comentarii. În orice caz, a doua ediţie este cea care urmează să fie
difuzată în Capitală şi în zonele limitrofe acesteia, distanţele putând fi
acoperite relativ repede şi uşor.
În sfârşit, în condiţii deosebite, generate de desfăşurarea unor
evenimente excepţionale, cu impact politic, social sau economic major
asupra populaţiei, publicaţiile pot pregăti (în regim de maximă
urgenţă) ediţii speciale, care nu se supun periodicităţii lor curente şi,
de regulă, nu au nici numărul de pagini obişnuit (drept exemple aş
aminti apariţia ziarului „Libertatea”, fost „Informaţia Bucureştiului”,
difuzat în primele ore ale Revoluţiei din decembrie sau „Adevărul”,
tipărit, în aceleaşi circumstanţe şi, numit atunci „Scânteia poporului”).
Un fapt curent, un adevărat paradox al vieţii jurnalistice este că, de
fiecare dată, atunci când „ultima ediţie a ieşit de sub tipar, pentru
colectivul redacţional ea este moartă încă de la naştere. Ştirile de astăzi
reprezintă eforturile de ieri ale redacţiei. Ştirile de mâine reprezintă
vânatul care va fi urmărit astăzi. Textele de presă sunt o marfă nefinisată.
Foarte rar un ziarist poate să considere că ceea ce a scris ieri este o operă
desăvârşită, care rămâne în memoria oamenilor. Scrisul său poate fi - în
lumina istoriei – obişnuit, nesemnificativ sau amuzant, bun pentru a-ţi
arunca pe el privirea şi a-l uita imediat. Dacă are noroc, articolele lui pot
fi o mică verigă dintr-un lanţ de acţiuni care ajută societatea să se îndrepte
spre o reformă dorită, spre un nou iluminism. Oricare ar fi efectul
cuvintelor sale, care se ofilesc şi se îngălbenesc în colecţii, preocuparea
de totdeauna a ziaristului este ziua de astăzi”∗.
Cu alte cuvinte, preocuparea pentru „numărul la zi” trebuie să
constituie întotdeauna şi, în mod neabătut, expresia unei strategii redac-
ţionale şi a unei politici editoriale. Consecvenţa şi coerenţa demersului,
urmărite cu fiecare nouă apariţie, menţin şi consolidează credibilitatea şi
prestigiul publicaţiei.
∗
W. Roy, Nash în „Ziaristica”, vol. 3, p13
134

SECRETARIATUL DE REDACŢIE – DEPARTAMENTUL
SINTEZĂ AL PRESEI SCRISE. DISCURSUL SECRETARIAL
În orice redacţie toate „firele” duc spre zona sau departamentul

ce poartă denumirea de „secretariatul de redacţie”. S-ar putea spune
chiar că aici se află un adevărat „loc geometric” al întregii activităţi
publicistice. De asemenea, aici se întâlnesc şi fuzionează, dând naştere
la ceea ce numim „operă ziaristică”, cele două laturi indispensabile
finalizării numărului „la zi” sau a ediţiilor succesive ale oricărei
publicaţii. E vorba, pe de o parte, de discursul jurnalistic, adică de
întreaga producţie realizată de membrii echipei redacţionale şi, pe de
altă parte, de efortul de sinteză generat de armonizarea elementelor
tehnice şi grafice, ce contribuie la „vizualizarea” textelor, titlurilor,
ilustraţiilor (fotografiilor) şi care determină, în final, personalitatea,
originalitatea şi impactul publicaţiei asupra propriilor cititori.
În jurul secretariatului de redacţie gravitează, aşadar, tot ceea ce
însemnă activitate jurnalistică. Acest departament conduce şi organizează
„la zi” procesul de producţie redacţional. Cei de aici, secretarii de
redacţie, poartă responsabilitatea unui lucru de maximă importanţă,
convertirea mesajului redactat în mesaj imprimat, dând naştere la ceea ce
însemnă discurs secretarial. În felul acesta, prin obligaţiile profesionale
pe care le au membrii acestui departament, secretariatul de redacţie deţine
statutul de organ executiv în cadrul structurii organizatorice a oricărei
instituţii de presă. În esenţă, poate fi considerat elementul motor al unui
proces de creaţie, care trebuie să fie mereu dinamic, să implice întreaga
echipă redacţională şi să se desfăşoare continuu şi coerent. „Conducerea
ostilităţilor” de către secretariatul de redacţie, adică gestionarea întregului
proces de „fabricare” a ziarului sau a oricărei publicaţii este vitală, altfel,
pagina de ziar, bunăoară, ar fi doar o juxtapunere de elemente disparate
(texte, ilustraţii, titluri). Se evidenţiază, astfel, că operaţiunea de ordonare
pe care o exercită secretariatul de redacţie este, în fapt, o activitate proprie
creaţiei de presă, care nu ignoră aspectul tehnic al activităţii desfăşurate
135

aici, dar îl subordonează punerii în valoare a ideilor publicistice pe care le
au articolele care sunt stocate (în şpek) în acest departament. „Cred că
pentru ca o pagină, o ediţie, un ziar, o publicaţie să fie o reuşită…un
ansamblu coerent, ordonat, ierarhizat, trebuie să existe privirea unui om
de meserie, un perfect cunoscător al informaţiilor care alcătuiesc pagina,
ediţia, publicaţia, a unui om capabil să judece valoarea lor şi să tragă
consecinţele şi, care să aibă înţelepciunea „de a scrie o pagină” aşa cum
alţii ştiu să scrie un articol”∗.
Departamentul de secretariat de redacţie este alcătuit din astfel de
forţe, adică din secretari de redacţie, nişte adevăraţi „oameni sinteză”,
care coordonaţi fiind de un secretar general de redacţie, au menirea de a fi
realizatorii procesului de editare a ziarelor, dar şi de susţinere şi
interpretare a politicii editoriale a publicaţiilor, în calitate de colaboratori
apropiaţi, de „mână dreaptă” a redactorului şef. „Dacă se compară o
publicaţie cu un concert sau cu o reprezentaţie teatrală, rolul secretarului
de redacţie e asemănător cu acela al şefului de orchestră sau al
regizorului”. Şi pentru că, orice publicaţie, adică orice instituţie de presă
este şi o unitate economică, putem considera că secretarul de redacţie
poate întruchipa şi poate dispune de atribuţiile celui ce conduce
activitatea de „plannig” redacţional (adică de programare în şi la timp a
diferitelor etape ale procesului de „fabricare” a ziarului, de fixare a
datelor şi chiar a orelor de predare a textelor şi a fotografiilor de către
ziarişti sau de către secţiile redacţiei, iar în cazul revistelor, a zilelor de
predare) şi, de cele ale şefului „dispatching-ului (cu alte cuvinte, al
organizării muncii de presă şi de şef al distribuţiei).
Susţin că această „coloană vertebrală” a redacţiei, care este
secretariatul de redacţie, pe lângă faptul că are mari şi importante
obligaţii de natură executivă, este, totodată, şi un organ de legătură, un
liant redacţional:
1. În plan vertical, prin „relaţia” nemijlocită pe care o are cu
redactorul şef, secretariatul (prin oamenii lui, desigur, adică prin
secretari) facilitează relaţia dintre conducerea redacţiei şi membrii
colectivului, transmiţându-le observaţiile, sugestiile, mulţumirile sau
îngrijorările factorilor de decizie, dar, întorcând conducerii şi opiniile
jurnaliştilor
∗
Louis Guery – Le secretariat de redaction, Paris, 1995, p. 362
136

2. În plan orizontal, prin legătura foarte strânsă şi dinamică avută
cu toate compartimentele redacţiei, reclamată de gestionarea unei
activităţi comune şi convergente, singura care poate asigura desfăşura-
rea unui demers publicistic coerent şi neîntrerupt.
Mecanismul secretarial pus în mişcare, ca o expresie a procesu-
lui de creaţie jurnalistică, are, de regulă, punctul final, în reuşita trans-
formării producţiei redacţionale într-o publicaţie originală şi cu
personalitate, prin intermediul unei complexe activităţi numite sinteză
sau demers secretarial. Secretariatul de redacţie realizează, de aseme-
nea, legătura cotidiană (în cazul ziarelor), în calitatea lui de factor
activ şi determinant al procesului de concepere şi elaborare a publica-
ţiilor, cu instituţiile tipografice. Un asemenea proces pentru a putea fi
dus la bun sfârşit (în ritm cotidian sau, mai exact, în funcţie de perio-
dicitatea publicaţiei) presupune ca fiecare secretar de redacţie să dis-
pună de autonomie profesională, specifice, pusă în evidenţă prin
apelarea la tehnici bine individualizate, care-i obligă pe componenţii
secretariatelor de redacţie să-şi asume un set de mari răspunderi,
conferindu-le în schimb şi o autoritate pe măsură.
Devine evident că travaliul gazetăresc, pe care-l presupune cotidia-
na activitate la un ziar, livrează tot felul de materiale de presă secretaria-
telor de redacţie. Ele, la rândul lor, potrivit unei concepţii unitare generate
de politica editorială a respectivei publicaţii, creează contexte publicistice,
de fapt, bunuri de folosinţă publică, graţie funcţiei lor integratoare. Pentru
a face faţă unor asemenea obligaţii profesionale, secretariatele de redacţie
trebuie să acţioneze ca un compartiment de comandă al ziarului, mai întâi,
pentru elaborarea numărului la zi al ziarului şi, apoi, pentru activitatea
curentă a redacţiei. Secretariatul de redacţie funcţionează şi ca un dispece-
rat. Recepţionează, cum arătam mai sus, întreaga producţie jurnalistică a
redacţiei, care supusă ulterior procesului de prelucrare specific secretaria-
lă, e trimisă, apoi, pentru finalizarea „operei ziaristice” (adică pentru
obţinerea ziarului ca atare), sub o anumită formă grafică, tipografiei . De
asemenea, acestui compartiment redacţional îi revine obligaţia de a supra-
veghea şi de a monitoriza activitatea publicistică a membrilor colectivului
redacţional, de a acoperi întotdeauna aria geografică în care e răspândit,
de obicei, ziarul, precum şi structurarea publicistică şi grafică fiecare nouă
ediţie. Pentru acest fapt, redactorul şef trebuie să asigure colaboratorilor
săi deplina libertate de a-şi dovedi profesionalitatea şi capacitatea de
creaţie jurnalistică.
137

E limpede, aşadar, că secretarii de redacţie au un rol, determinant în
procesul şi efortul de concepere şi elaborare a publicaţiilor. Publicaţia,
însă, ca produs mediatic finit, este rezultatul unor străduinţe colective,
este expresia creativităţii jurnalistice a tuturor factorilor (ziarişti, editori,
secretari de redacţie, machetatori, fotoreporteri), ceea ce ne îndrituieşte să
considerăm ziarul o operă colectivă. „Ziarul este un instrument de
educaţie delicat care are nevoie de oameni destoinici şi de sforţări leale.
Mai întâi, el se propune ochiului şi se cade să nu-l jignească prin paginaţii
hibride şi prin litere aruncate în dezordine. Prin ziare, cititorul ia
cunoştinţă de arta tipografică şi-şi formează gustul pentru ritmul şi
caligrafiile prozei. Desenele, ornamentele, fotografiile iniţiază în câmpuri
statice mai largi”∗.
Rolul secretarului de redacţie pentru masa cititorilor e relativ puţin
cunoscut. Pentru ei, el este un anonim, spre deosebire de echipa de
reporteri care îşi semnează articolele; unii dintre gazetari participă şi la
diverse emisiuni televizate datorită cărora devin cunoscuţi o dată mai
mult, mediatizarea, pe această cale, contribuind sensibil la popularitatea
lor. Casetele redacţionale – e adevărat – reţin, numele celor ce alcătuiesc
grupul de editori (redactor şef, redactori şefi adjuncţi, secretar general de
redacţie, şefi de departamente), uneori, menţionează chiar şi numele
secretarilor de redacţie, dar, e mult prea puţin ca numele celor care au
atribuţii secretariale să ajungă ştiute şi cunoscute cititorilor. Pentru
specialişti realitatea e cu totul alta. De exemplu, englezul Northclife, autor
al unor lucrări despre presă, susţine că: „ziarul e scris de reporteri şi făcut
de secretarul de redacţie”, iar pentru Virgil Dănciulescu, un apreciat
secretar general de redacţie al unuia dintre cele mai cunoscute ziare
româneşti, România Liberă, munca aceluiaşi „truditor anonim” e „o
semnătură în filigranul fiecărei pagini”. Deşi noile tehnologii electronice,
atât cele care se referă la etapele pregătirii ziarului pentru tipar, cât şi cele
care se referă la imprimarea lui, au revoluţionat existenţa presei scrise şi
au pus în discuţie rolul secretarului de redacţie, importanţa activităţii lui,
profund modificată, practica editării i-a reconfirmat „statutul” de
„realizator şi coordonator”.
Secretariatul de redacţie de-a lungul timpului

Istoria presei, evoluţia apariţiei publicaţiilor, a însemnat şi
trecerea acestui departament special al oricărui ziar prin diferite faze
∗
G. Călinescu, Ziarul de informare
138

de dezvoltare. În acest sens, distingem: perioada artizanală sau a lui
„Maitre-Jacques”, aşa cum o numeşte Louis Guery, care a preluat
numele dintr-o monografie „a presei franceze” datorată celebrului
scriitor H. de Balzac. Limitele perioadei antizonale se întind de la
momentele de început ale presei şi până la mijlocul secolului al XIX-
lea. Se caracterizează prin tirajul redus al publicaţiilor şi numărul
redus de pagini pentru fiecare apariţie, ceea ce nu justifica existenţa
unei echipe redacţionale. De obicei, directorul publicaţiei rezolva obţi-
nerea materialului publicistic apelând la diverşi colaboratori externi.
Organizarea activităţii în redacţie, cu alte cuvinte, toată munca legată
de pregătirea apariţiei publicaţiei respective se afla în responsabilitatea
unui singur om, adică a secretarului de redacţie. El prelua articolele de
la colaboratori, le corecta, le rescria dacă era cazul, le adnota când era
necesar şi, nu erau puţine situaţiile când acelaşi ajungea să şi vândă
ziarul. Pe atunci probleme tehnice nu prea existau. Nu erau ilustraţii şi
punerea în pagină nu ridica chestiuni de artă grafică. Ziarul semăna cu
o carte prin formatul lui şi coloana unică a fiecărei pagini. Chiar şi mai
târziu, când numărul coloanelor a sporit, ajungând la două-trei, artico-
lele erau dispuse unul după altul, ignorându-se orice preocupare de
interpretare grafică a materialelor publicistice.
Şi presa românească a cunoscut o astfel de perioadă. Un caz cele-
bru de realizator de publicaţii a fost I.L. Caragiale, un gen de factotum în
materie de presă. Iată şi o mărturie în această privinţă: „Toate le făcea el:
era secretar, redactor, scriitor, tipograf, paginator, corector şi director.
Toate treceau pe sub ochii lui, de aceea, ziarul era îngrijit, fără greşeli de
tipar şi pus în pagină ca să-ţi mulţumească ochii”.
A doua perioadă (etapă) debutează odată cu apariţia presei de
informaţie. Se discută acum şi despre publicitate, care începe să devină
o preocupare pentru redacţii, după cum un interes deosebit se manifestă
faţă de creşterea numărului de cititori. Ca o măsură imediată este şi
diversificarea rubricilor, sporirea numărului de coloane pe pagină şi
apariţia jocului de formate sub care sunt aşezate în pagină articolele.
Asemenea modificări au impus şi luarea unor măsuri organizatorice.
Apar secţiile redacţionale specializate, în genul structurilor pe care le
cunoaşte presa şi azi. Secretariatului de redacţie începe să-i revină rolul
de coordonare al activităţii redacţionale.
A treia şi ultima etapă debutează cam între cele două războaie
mondiale. Paginile ziarelor ies total de sub influenţa unor reguli care
le menţineau în monotonie. Fiecare nouă apariţie propunea pagina ca o
139

adevărată creaţie grafică. Îndeosebi, prima pagină a publicaţiilor este
tratată în mod deosebit, ea devenind un fel de afiş, cu multe ilustraţii şi
trimiteri la articolele din interiorul ziarului. Secretarul de redacţie
cumulează acum şi obligaţiile machetatorului. Aşadar, tipul secreta-
rului de redacţie despre care Balzac scria că „este în realitate ziarul
însuşi” avea să rămână un personaj pitoresc al istoriei presei, uitat
astăzi, cu siguranţă, de toţi cei care trudesc la conceperea şi elaborarea
atâtor publicaţii, indiferent de tipul de periodicitate pe care o au.
Procesul complex al elaborării cotidianului actual a impus şi o
reconsiderare a rolului secretarului de redacţie şi a determinat plasarea
secretariatului de redacţie într-un rol cheie în cadrul fiecărei redacţii. De
asemenea, odată cu diversificarea şi specializarea celorlalte comparti-
mente redacţionale şi secretariatele de redacţie cunosc o tendinţă de
diversificare a atribuţiilor profesionale în interiorul lor. Aşa se explică
faptul că s-a ajuns ca la marile cotidiane să existe, la un moment dat,
secretari de redacţie care trebuiau doar să colecteze, să aprecieze şi să
prelucreze producţia publicistică pe care o primeau. Ei purtau denumirea
de „degustătorii de ştiri”. Sunt, apoi, cei care calibrează (acordă anumite
dimensiuni şi formate articolelor, apelând şi la alegerea caracterelor de
literă; aceleaşi procedee le aplică şi în cazul titlurilor şi, în anumite limite,
şi ilustraţiilor) şi cotează materialele de presă. Există în cadrul unor
redacţii specialişti care se ocupă în exclusivitate de grafica publicaţiei în
general. Ei poartă denumirea de disgneri de presă. În cazul tipografiei
clasice, a tipografiei în plumb, secretarul care urmăreşte în tipografie
culegerea articolelor la linotip (un utilaj care seamănă cu o uriaşă maşină
de scris care toarnă litere de plumb), reproducerea fotografiilor sau a
oricăror ilustraţii la zincografie (atelier special pentru acest scop) şi, apoi,
pregăteşte materia culeasă în vederea începerii operaţiei de paginare
(îndeletnicire specifică perioadei respective având în vedere modalitatea
în care se rezolva) poartă denumirea de secretar tehnic. Astăzi, în era
calculatoarelor, operaţiile de paginare, adică de aşezare a articolelor şi
ilustraţiilor în pagini, de alcătuire a unor proiecte grafice ale ziarelor se
grupează sub generica operaţie de Layout.
În orice caz, secretarul de redacţie nu este un simplu tehnician,
adică un specialist doar în a calcula şi a măsura articolele şi titlurile lor
precum şi fotografiile numărului la care lucrează. El este un creator de
presă, un gazetar de un anumit tip, bine şi la timp informat despre
evenimentele zilei, un om cu idei care ştie să citească şi grafic un
articol. „Secretarul de redacţie are datoria de a exprima o judecată de
140

valoare asupra întregului produs gazetăresc pe care-l realizează
redacţia şi în funcţie de cerinţele ziarului poate să solicite ceea ce
lipseşte pentru acoperirea rubricilor fixe, a nevoilor cotidianului”∗.
În fiecare zi, secretarul de redacţie are de îndeplinit multiple
activităţi. De aceea el este obligat: să ştie ce-i trebuie pentru realizarea
ziarului la zi, cât îi trebuie, când îi trebuie şi, în consecinţă, care este
ordinea în care sunt rezolvate problemele de conţinut ale ediţiei în
lucru; să aibă capacitatea necesară de a schiţa şi numărul următor al
ziarului, chiar dacă numai mental. De asemenea, el trebuie să ţină cont
de ceea ce a apărut în numerele anterioare ale publicaţiei pentru a
evita repetiţiile, reluările care sunt de regulă nejustificate; să „constru-
iască” machete ale paginilor, cât mai funcţionale dar şi cât mai expres-
sive din punct de vedere grafic; să organizeze munca sa în aşa fel încât
să poată acţiona cu promptitudine şi siguranţă în fiecare etapă de
elaborare a ediţiei. În acelaşi timp, secretarul de redacţie trebuie să
urmărească şi să dinamizeze munca depusă de echipa de corectori,
precum şi a echipei de tipografi. Secretarul de redacţie are obligaţia de
a cunoaşte tot ce s-a dat la cules, de a şti toate hotărârile luate la
şedinţa de sumar, precum şi orice alte elemente care au apărut pe
parcursul perioadei de concepere a publicaţiei.
Ordonat şi exact în fiecare moment, secretarul de redacţie e
absolut necesar să menţină pe toată durata zilei un contact permanent
cu echipa de serviciu, cu şefii de departamente (care la rândul lor au
obligaţia de a furniza secretariatului manuscrisele necesare, la momen-
tele şi dimensiunile stabilite), cu factorii de conducere ai redacţiei care
pot fi consultaţi în anumite situaţii sau care pot transmite unele
modificări sau informaţii de ultim moment, de care publicaţia nu este
bine să facă abstracţie. Este necesar, de asemenea, ca secretarul de
redacţie să ştie la cine poate apela pentru completarea unui text sau
dimpotrivă pentru reducerea lui sau pentru o explicaţie foto.
Secretarului de redacţie îi transmit de pe teren diferite informaţii
reporterii sau fotoreporterii, corespondenţii teritoriali ai ziarului dacă
au date care se dovedesc a fi urgente sau oricine are ceva legat de
procesul de apariţie al ziarului. Tot secretarului de redacţie îi revine
obligaţia de a ţine legătura cu agenţiile de ştiri sau cu serviciile
specializate ale acestora (foto, documentare).
∗
Frank Candlin, Eminenţa cenuşie
141

În toate fazele prin care trece elaborarea publicaţiei, secretarul de
redacţie trebuie să ţină seama de actualitatea, semnificaţia şi interesul
dovedite de fiecare mesaj publicistic în parte şi, în limita posibilului, chiar
şi de impactul (virtual) acestuia asupra cititorului. Cu alte cuvinte, el
trebuie să-şi pună mereu întrebarea dacă ceea ce se va publica va interesa
cititorul, ale cărui preferinţe le cunoaşte deja şi, dacă structura publicistică
a numărului poate răspunde orizontului de aşteptare al aceluiaşi cititor.
Având în vedere aceste elemente, secretarul de redacţie va trece la
elaborarea fiecărei pagini a numărului la zi urmărind asigurarea unităţii
de conţinut al acestuia şi căutând să păstreze trăsăturile specifice
structurii grafice a publicaţiei, ce s-a stabilit, de regulă, odată cu macheta
primului număr, structură care asigură ceea ce se numeşte „marcă
proprie” sau „stilul casei”. În acest mod toate numerele unui ziar, care se
succed în timp, (uneori de-a lungul anilor), păstrează aceleaşi trăsături,
aceleaşi note distinctive, ce îl fac să se individualizeze printre celelalte
publicaţii şi să fie recunoscut de cititorii lui .
Se înţelege că secretarul de redacţie nu este singurul „actor” al
redacţiei care are menirea să asigure şi să menţină personalitatea unei
publicaţii. El face parte dintr-o echipă redacţională, unită prin concepţii
şi idealuri comune, cu un stil de activitate consacrat atât în rândul
cititorilor cât şi în cel al confraţilor. O adevărată echipă redacţională
înseamnă, de fapt, nu numai acţionarea tuturor în consens cu anumite
principii, ci şi, obţinerea unei structuri profesionale armonioase, ce
trebuie constituită, aproape întotdeauna, din conjuncţia unor persona-
lităţi, de multe ori, extrem de diferite (multe dintre ele cu trăsături chiar
foarte accentuate).
Profilul psiho-profesional al secretarului de redacţie

„Pentru a fi competent în această meserie – notează englezul
J. F. Mansfield – se cere o minte ordonată, un simţ al proporţiilor,
îndemânare de a lucra repede şi exact, o cultură generală solidă, dar şi
capacitate de a apela la decizii rapide; disponibilităţi pentru travaliul
desfăşurat într-o atmosferă de grabă şi agitaţie fără a fi perturbat sau
hărţuit; să ai darul concentrării, o memorie bună, condiţie fizică şi
spirit de echipă”.
Se află în acest citat, în esenţă, notele dominante, trăsăturile
fundamentale ale unui autentic şi performant secretar de redacţie. Lor, li
se mai pot adăuga şi alte câteva calităţi, printre care, manifestarea, unui
permanent simţ al responsabilităţii şi al unei obiectivităţi niciodată
142

trădate. Secretarul de redacţie trebuie să posede, de asemenea, cunoştinţe
politice solide, să se dovedească, în această privinţă, întotdeauna bine
informat şi la zi cu tot ce se petrece în sfera politicului; să nu-i lipsească
discernământul, simţul măsurii, gustul artistic; să fie un om ordonat şi cu
multă stăpânire de sine, dar să se manifeste ca un spirit inventiv şi, nu în
ultimul rând, ca un bun organizator. Secretarului de redacţie, indiferent
dacă lucrează în sistem tradiţional, folosind o tipografie pe plumb
(aproape de neimaginat în cazul unei prese moderne) sau tehnologia
computerizată, nu poate să-i lipsească cunoştinţele specifice în domeniu.
În sfârşit, nu vom trasa cu adevărat „portretul” secretarului de
redacţie, dacă nu vom menţiona şi observaţiile profesorului Louis Guery
care este de părere că un bun secretar de redacţie trebuie să se
dovedească a fi şi un jurnalist complet care să aibă un simţ sigur al
informaţiei, datorită căruia poate aprecia valoarea textelor pe care
lucrează şi pe care trebuie să le dispună în pagini în funcţie de
importanţa lor şi de actualitatea evocată. Secretarul de redacţie trebuie
să facă dovada şi a unei diversificate culturi generale, datorită căreia
poate judeca şi „cântări” fondul articolelor şi, atunci când e cazul, să
descopere şi eventualele erori . Culturii generale i se asociază, de regulă,
o bună stăpânire a limbii, o sensibilitate pentru descoperirea şi
eliminarea pleonasmelor, a barbarismelor, a exceselor neologistice, a
greşelilor ortografice. Cunoştinţele de legislaţie nu trebuie nici ele să
lipsească din „arsenalul teoretic” al unui secretar de redacţie, atent
întotdeauna la afirmaţiile, opiniile, judecăţile de valoare care apar în
articolele ce urmează să vadă lumina tiparului. Orice neglijenţă în
această privinţă se cade semnalată şi, uneori, pe loc eliminată. Datorită
faptului că secretarul de redacţie foloseşte permanent, alături de texte, şi
diferite imagini, cu deosebire, fotografii, el e, absolut necesar, să aibă şi
o bună cultură în această privinţă, pe de o parte, pentru a şti ce să ceară
fotoreporterilor iar, pe de altă parte, pentru a avea capacitatea de a
interpreta „virtuţile” fotografiilor de presă.
Secretarul de redacţie rămâne în permanenţă „omul din umbră”,
gazetarul care îşi desfăşoară activitatea numai în redacţie. De aceea, este
pândit de pericolul de a percepe realitatea numai prin intermediul
colegilor săi (adică, prin prisma articolelor lor) şi prin transmisiile de
radio şi tv. Sunt teoreticieni care recomandă secretarilor de redacţie, ca
din când în când, să apeleze la câte o „cură de realitatea”, adică să preia
uneltele reporterilor. Jurnalist şi tehnician: Secretarul de redacţie a fost
obligat să fie nu numai un om de concepţie, adică un gazetar experi-
mentat, ci şi un specialist al materializării, cu ajutorul utilajelor tipogra-
143

fice, a structurii jurnalistice a numărului respectiv. Îndeosebi în cazul
tipografiei clasice, a tipografiei care lucra cu plumb, colaborarea cu
specialiştii acesteia, i-a impus secretarului de redacţie să aibă un limbaj
comun cu cei care lucrau aici, precum şi „ştiinţa” de a rezolva tehnic
transpunerea ziarului în plumb. Fără a intra în detaliile unei profesii care
este pe cale de dispariţie, trebuie spus, totuşi, că secretarul de redacţie era
nevoit să facă şi calcule destul de laborioase, pentru a afla cu exactitate
dacă într-un anumit spaţiu dat (o pagină de ziar, de pildă) poate să
cuprindă numărul de articole destinate apariţiei. Mai mult, el calcula şi
dimensiunea titlurilor, a fotografiilor, a celorlalte ilustraţii. Noua tehnică a
paginării, adică a dispunerii textelor, titlurilor şi ilustraţiilor cu ajutorul
calculatorului pe fiecare pagină în parte, i-a cerut, de asemenea, secre-
tarului de redacţie să cunoască limbajul şi „secretele” tehnoredactării.
Deşi activitatea unui secretar de redacţie nu se desfăşoară decât
într-o strânsă colaborare cu factorii de decizie ai publicaţiei, cu ceea ce
poartă denumirea de editori ai acesteia, el păstrează, totuşi, responsabilita-
tea orientării întregii ediţii. El îşi poate exercita influenţa în ceea ce
priveşte punerea în valoare a unui articol în defavoarea altuia, în alegerea
unui titlu, a unei ilustraţii, în redactarea unei explicaţii pentru o fotografie,
în amplasarea unui text în zona de maxim interes a paginii (adică în
centru optic) etc. În cazul publicaţiilor periodice, de specialitate, rolul
secretarului de redacţie pare să fie şi mai important. El are nevoie să
cunoască şi domeniul respectiv, cu particularitatea lui, cu limbajul
caracteristic pentru ca orice intervenţie să nu determine distorsionări ale
înţelesului articolelor.
La un periodic specializat (pe economie, cultură, ştiinţă,
agricultură etc.) secretarul de redacţie lucrează cu foarte mulţi
colaboratori externi care nu prea ţin seama de ceea ce înseamnă un
text publicistic. În acest caz, secretarul de redacţie trebuie să intervină,
să facă unele adaptări ale textului, operaţie care reclamă şi cunoştinţe
adecvate şi multă responsabilitate. De aceea, trebuie spus că un
secretar de redacţie e absolut necesar să fie un ziarist complet şi
experimentat. Aş spune chiar că el ar fi extrem de bine dacă iniţial,
adică înainte de a se dedica secretariatului de redacţie, ar fi fost unul
din gazetarii ziarului respectiv care ar fi lucrat în diverse
compartimente ale publicaţiei, cunoscând astfel şi ceea ce înseamnă
elaborarea unui articol. Un asemenea fapt îi creează şi competenţa
publicistică necesară dar şi autoritatea de care orice secretar de
redacţie are mare nevoie în relaţia cotidiană cu ceilalţi colegi.
144

Câţi secretari de redacţie sunt într-o redacţie ?
Cel puţin doi. În cazul unor mari cotidiane se practică sistemul
secretarului de redacţie specializat pe fascicule tematice (economie,
cultură, probleme internaţionale etc). O menţiune specială trebuie făcută
pentru departamentul de „politică externă”. În acest caz, redactorii, adică
ziariştii care formează secţia respectivă şi care lucrează la un ziar ce se
tipăreşte încă într-o tipografie de tip clasic, au obligaţia de a-şi organiza
ei singuri pagina, secretarul având doar un rol strict consultativ.
În cazul cotidianelor occidentale compartimentul de secretariat
de redacţie e condus, spre deosebire de ceea ce există în presa româ-
nească, de un prim secretar de redacţie sau redactor şef tehnic, aşa
cum se mai numeşte. La noi acelaşi rol îl are secretarul general de
redacţie. Şi publicaţiile occidentale au un secretar general de redacţie,
care este un personaj foarte important al redacţiei, o adevărată mână
dreaptă a redactorului şef, menirea lui fiind aceea de a gestiona unele
chestiuni administrativ-economice (supraveghează cheltuielile redacţiei,
acordă concedii etc. ).
Realitatea a dovedit că, în general, în această privinţă un rol
important îl are tradiţia. Desigur, secretarul de redacţie este un „actor”
indispensabil şi, indiferent de modul în care sunt organizate diferitele
redacţii, rolul lui în conceperea şi elaborarea unei publicaţii rămâne
întotdeauna esenţial. De pildă, în presa engleză, există un secretar de
redacţie care are doar obligaţia de a citi toate textele care urmează să
alcătuiască ediţia la zi şi să le trieze în funcţie de valoare, oportunitate,
actualitate. Îl continuată alt secretar de redacţie care are misiune de a
prelucra tehnic manuscrisele.
Aş mai preciza că un secretar de redacţie trebuie să aibă o
memorie foarte bună şi foarte bine organizată. Tot ce s-a cules, pentru
fiecare pagină, el trebuie să ştie. De asemenea, sunt cazuri când anumite
informaţii furnizate de agenţiile de presă pot să vină în flux, la intervale
de timp destul de mare. Secretarul de redacţie e necesar să urmărească o
asemenea difuzare care, nu de puţine ori, cu ocazia ultimei transmisii se
poate schimba complet sensul celor furnizate anterior.
În concluzie, se poate spune că un secretar de redacţie trebuie să
urmărească îndeaproape fiecare articol, din momentul în care este dat
la cules şi până la definitiva lui aşezare în pagină. În esenţă, activitatea
unui secretar de redacţie este marcată de următoarele etape: 1. strân-
gerea şi planificarea informaţiilor, a ilustraţiilor. Fixarea unor date
limită pentru predarea unor articole. 2. lectura manuscriselor, adică,
145

a textelor şi corectarea lor, atunci când e cazul. 3. calibrarea lor
(alegerea caracterelor de literă, fixarea formatelor pe care le vor
avea textele în pagină) şi cotarea (adică indicarea datelor tehnice
amintite pe textul articolului). 4. titrarea (dacă e cazul modificarea
unor titluri) şi, de asemenea, calibrarea şi cotarea lor. 5. alegerea
ilustraţiei, calibrarea ei, redactarea legendelor pentru fotografii. 6.
elaborarea machetei întregii publicaţii.
Pentru orice publicaţie, indiferent de periodicitatea ce o
caracterizează şi care o particularizează, secretariatul de redacţie
constituie locul unde se duce la bun sfârşit sau, altfel spus, unde se
împlineşte actul de concepere şi elaborare a sa. Cu fiecare nouă
apariţie, se derulează aici un moment de adevărată sinteză jurnalistică,
se desfăşoară un efort creativ în cel mai deplin anonimat, are loc un
discurs profesional tensionat, dar întotdeauna coerent, răsplătit ulterior
prin impactul avut asupra Măriei sale Cititorul.
Discursul secretarial debutează odată cu activitatea depusă de
secretarul de redacţie (o adevărată eminenţă cenuşie în cadrul colecti-
vului redacţional) pentru strângerea textelor (a articolelor) şi a celorlal-
te piese care alcătuiesc, de regulă, fiecare număr al ziarului (publicita-
tea, producţia publicistică, materialul ilustrativ). Sinteza sau discursul
secretarial se conturează, apoi, când se întocmeşte mapa numărului „la
zi” şi, se continuă cu structurarea publicaţiei, din perspectiva politicii şi
strategiei editoriale, cu prilejul şedinţei de sumar. În sfârşit, va căpata,
tematic şi grafic, forma finală, de ziar, cu alte cuvinte, prin travaliul
publicistic şi tehnic al secretarului de redacţie.
Pentru orice secretar de redacţie fiecare nouă apariţie a publica-
ţiei la care lucrează constituie o adevărată piatră de încercare. Ziarul
pe care secretarul îl scoate zi de zi, s-ar putea spune că este în perma-
nenţă acelaşi, dar mereu altul, prin conţinutul, desigur, de fiecare dată
diferit, dar şi prin unele inovaţii grafice . Oricum, fiecare nou număr
solicită la maximum calităţile de tehnician ale secretarului ca şi virtu-
ţile lui jurnalistice. Şi, chiar mai mult, atunci când ziarul nu beneficia-
ză de serviciile unui grafician profesionist sau machetator cu experien-
ţă, secretarul de redacţie e nevoit să-şi pună în valoare şi disponibilită-
ţile sale de designer de presă, concepând arhitectura fiecărei pagini în
aşa fel încât să-i confere valoare jurnalistică relevantă.
Toate compartimentele unui cotidian cunosc în permanenţă,
datorită ritmului în care se desfăşoară activităţile curente, presiunea
timpului şi o stare de încordare şi precipitare profesională specifică.
146

Dar, parcă nicăieri, nu este mai sesizabilă scurgerea timpului ca în
compartimentul secretarial. De altfel, secretarul de redacţie îşi
organizează întreaga activitate a zilei în funcţie de câţiva parametri:
1. periodicitatea publicaţiei
2. numărul de pagini al acesteia
3. dinamica personală de lucru; sunt secretari de redacţie care în
funcţie de experienţa profesională pe care o au, ca şi de structura lor
temperamentală, au capacitatea de a desfăşura activităţi secretariale
într-un ritm mult mai susţinut decât alţii.
4. nivelul de calificare şi capacitatea de efort a personalului din
subordine (dactilografe, operatori calculatoare, graficieni, tehnoredac-
tori, corectori; în cazul tipografiilor clasice mai sunt luate în discuţie şi
alte categorii: linotipiştii, paginatorii, zincografii etc.).
5. performanţa tehnică a utilajului tipografic.
6. programul agenţiilor de presă; ele au o oră limită când închid
emisiunea de ştiri; în funcţie de această oră şi de ultimele informaţii pe
care ziarele le aşteaptă, se finalizează şi numerele la zi; în cazul unui
cotidian, rămân deschise prima şi ultima pagină care, de regulă, sunt
dedicate „actualităţii”.
7. clauzele pe care le conţine contractul încheiat cu tipografia, în
cazul în care ziarul nu are propria lui tipografie; în prima situaţie se
fixează de obicei o anumită oră la care ziarul trebuie livrat pentru
tipărire, depăşirea ei produce perturbări care pot să conducă la
întârzierea apariţiei publicaţiei „vinovate”.
Activitatea secretarului de redacţie, discursul secretarial, se
desfăşoară ţinând seama de două momente esenţiale:
1. Cel operaţional care e legat nemijlocit de activitatea curentă
şi, care, la rândul lui, e alcătuit din: timpul pentru informare (acum
secretarul de redacţie se preocupă de aflarea intenţiilor editorului,
parcurge unele documente confidenţiale, ia legătura cu agenţiile de
ştiri pentru a afla unele ştiri despre evenimentele zilei şi eventual
pentru a se asigura de obţinerea unor fotografii, pe care propria
redacţie nu are cum să şi le procure) şi timpul dedicat elaborării
machetei (în vederea acestui scop, secretarul parcurge toate textele
care urmează să intre în ziar, dacă e cazul face unele retuşuri şi, în
final, se ocupă de „croirea” grafică a numărului).
2. Cel strategic: se referă la discuţiile purtate de secretarul de
redacţie cu şefii de departamente, cu redactorii, în legătură cu
articolele care urmează să fie realizate; se fac precizări legate de
147

dimensiunile lor, se poartă discuţii legate de tematica unor secţii, se
programează întâlniri cu diverşi colaboratori externi ai ziarului.
Ca o concluzie, se poate spune că activitatea secretarului de
redacţie dedicată elaborării unui număr de ziar, cu alte cuvinte,
realizării sintezei secretariale, cuprinde, în fapt, câteva etape bine
definite:
1. Colectarea manuscriselor (a textelor publicistice), a anunţurilor
publicitare şi a materialelor ilustrative (fotografii, grafice, desene, hărţi
etc).
2. Actualizarea şi stabilirea sumarului care are, totuşi, în prima
parte a zilei un caracter relativ, transformându-se într-unul definitiv în
după amiaza aceleaşi zile
3. Munca pe manuscrise care constă în: 1. selectarea, 2. critica,
3. corectarea, 4. titrarea, 5. ierarhizarea, 6. reliefarea (evidenţierea)
unor părţi ale textelor.
3. Calibrarea şi cotarea textelor, titlurilor, ilustraţiilor
4. Elaborarea machetei
Munca pe manuscrise
Mai întâi o precizare: manuscris în presă înseamnă textul informa-
ţiei (articolului, indiferent de genul abordat, de la ştire la anchetă şi de la
interviu la reportaj) dactilografiat sau printat, adică după ce a fost introdus
în calculator.
Aşadar, munca pe manuscrise (toaleta lor) începe pentru
secretarul de redacţie din momentul în care producţia publicistică
destinată numărului la zi se află pe masa lui de lucru. E de presupus că
autorii articolelor, aflate în discuţie pentru numărul în lucru, au
asigurat articolelor respective întreaga ţinută jurnalistică necesară
apariţiei lor (au dozat elementele informative în funcţie de importanţa
faptului relatat, au folosit modalităţile publicistice cele mai potrivite,
au asigurat gramatical şi lingvistic, în general, acurateţea necesară, au
dat titlul sau titlurile cele mai inspirate). De asemenea, după cum e
cunoscut, fiecare articol ajunge pe masa secretarului de redacţie numai
după ce primeşte „viza’’ şefului de departament şi chiar a redactorului
şef adjunct, care coordonează departamentul redacţional respectiv,
„viză” care poate include operaţii destul de multe şi unele dintre ele
destul de complexe, printre care: modificarea unor paragrafe
considerându-se că ori sunt prea lungi ori nu pun în evidenţă
148

informaţiile cu adevărat semnificative; modalitatea publicistică
aleasă de autor poate fi socotită neconcordantă cu tema articolului,
care are de asemenea scăderi în ceea ce priveşte gradul de
actualitate, precum şi nivelul „localizării” subiectului; are fraze prea
lungi, uneori stufoase, care îngreunează lectura şi, desigur,
înţelegerea problemelor dezbătute; necesită un spor documentar,
unele afirmaţii nefiind susţinute de argumente solide; conţine
observaţii defăimătoare care ating imaginea unor persoane, a unor
instituţii, riscând alunecarea spre calomnie; titlul e considerat mai
puţin potrivit sau nu suficient de expresiv, cu valoare jurnalistică
scăzută. Şi, deşi, articolul are girul celor doi factori de decizie (şeful
de departament şi redactorul şef adjunct), în virtutea atribuţiilor
profesionale pe care secretarul de redacţie le are, el poate şi, nu de
puţine ori şi profită de ele, să intervină, odată cu parcurgerea fiecărui
text în parte, pentru a conferi articolelor folosite virtuţi jurnalistice .
a. Selectarea manuscriselor: Secretarul de redacţie o face
pornind de la principiul că elaborarea unui număr de ziar, de pildă,
include trei nivele de interes: 1. social – e vorba de scopurile şi
aspiraţiile generale; 2. editorial – vizează, de regulă, obiectivele
înscrise în programul maximal al publicaţiei, adică în articolul
program; 3. al cititorului – se ia în calcul, în general, segmentul de
cititori căruia i se adresează cu precădere publicaţia. Se poate urmări,
chiar, satisfacerea unui interes direct (al unei categorii sociale, al unor
indivizi etc.), precum şi un interes indirect (de fapt, interesul uman în
general).
b. Critica manuscriselor: Aşa cum precizam mai sus, în presă
manuscrisul este reprezentat fie de textul dactilografiat, fie de cel
printat care, însă, trebuie să respecte şi anumite reguli tehnice, adică să
se afle pe file standard, care au întotdeauna acelaşi număr de rânduri
(31), fiecare rând conţinând câte 65 de semne, ceea ce înseamnă că o
pagină de manuscris are aproximativ 2000 de semne.
Nu toate ţările au, din acest punct de vedere, aceleaşi principii.
De pildă, francezii iau în calcul numai 1500 de semne pe pagină
(adică, 25 de rânduri a câte 60 de semne pe rând). Americanii au o altă
modalitate de apreciere a dimensiunilor articolului. Pentru ei contează
numărul cuvintelor dintr-o pagină.
În cazul în care publicaţia e imprimată într-o tipografie clasică
(tipografia care lucrează cu plumb), manuscrisele sunt culese într-unul
din atelierele tipografiei (linotip) unde se desfăşoară o activitate
149

comparabilă cu dactilografierea, cu deosebirea că ceea ce rezultă sunt
nişte lamele de plumb care au imprimat, pe una din laturile mari câte
un rând din textul articolului. Aşezate una sub alta, aceste lamele
constituie, apoi, întregul corp al articolului.
Secretarul de redacţie ţine cont, când parcurge pagina standard a
manuscrisului, ca ea să nu conţină mai mult de trei corecturi (trebuie
cunoscut faptul că textului deja dactilografiat sau printat, autorul sau
cei care-i dau „viza” sau chiar secretarul de redacţie pot interveni şi cu
ajutorul unui pix pot face aceste modificări); de asemenea, semnele
sau cuvintele scrise într-un alt alfabet decât cel al întregului text e bine
să fie marcate tot cu ajutorul unui pix. În cazul în care articolul e
completat, în anumite zone ale lui, cu unele precizări (ale căror
dimensiuni ajung până la o filă chiar) atunci noul text trebuie
dactilografiat sau printat pe o foaie separată iar în textul iniţial se
indică, printr-un semn grafic, locul unde se introduce „completarea”.
În sfârşit, întregul manuscris (cu sau fără completări) se numerotează,
în partea dreaptă sus, cu un creion colorat, de către secretarul de
redacţie, independent de numerotarea iniţială.
Ar fi util să se înţeleagă că acest ultim „filtru”, pentru orice
articol al viitorului număr de ziar, „filtru” reprezentat de secretarul de
redacţie (o adevărată „eminenţă cenuşie” în cadrul oricărei redacţii)
trebuie să se constituie într-o reală „critică” a textelor publicistice din
varii unghiuri de vedere (de la „actualitatea” pe care o conţin şi până
la „acurateţea” lor stilistică). De aceea, să nu pară exagerat, dar
secretarul de redacţie ar trebui să verifice şi elementarul fapt dacă
textele în discuţie răspund, bunăoară, la întrebări precum: cine?, ce?,
când?, unde?, cum?, de ce?.
În aceeaşi ordine de preocupări se cer verificate numele
„personajelor” care apar în articole (denumirea funcţiei, titlurile
ştiinţifice deţinute, locul unde îşi desfăşoară activitatea) şi asigurată
prezentarea grafică unitară a acestor nume (prenume/iniţială/ şi nume;
prenume/întreg/ şi nume; nume şi prenume/inţială sau întreg/ dar în
toate cazurile la fel sau, pur şi simplu, atât numele cât şi prenumele
doar sub forma iniţialelor).
Se cer, de asemenea, atent verificate: denumirea instituţiilor, a
localităţilor (mai ales, dacă nu aparţin spaţiului autohton), a diferitelor
organizaţii, precum şi orice gen de titulatură. Acelaşi tratament trebuie
asigurat citatelor, cifrelor, oricăror date.
150

Nu trebuie scăpată din vedere, atunci când e cazul, actualizarea
sau măcar verificarea „nivelului” de actualitate atunci când sunt în
discuţie articole aflate deja în rezerva de materiale a secretariatului de
redacţie. După cum, un plus de precauţie se cuvine avut în cazul textelor
unde apar expresii de tipul: „se spune că…”, cercuri informate afirmă
că…”, „din surse care au ţinut să-şi păstreze anonimatul…” etc.
Secretarul de redacţie apreciază oportunitatea publicării textelor
pentru numărul în lucru, pornind de la virtuţile lor, dar ţine cont şi de
contextul publicistic al ediţiei când dintr-un motiv sau altul, două
articole, tratând aceeaşi temă, tind să se contrazică unul pe celălalt.
Secretarul de redacţie mai ia în calcul şi alte elemente, printre
care: concordanţa dintre temele alese şi modalităţile publicistice prin
care au fost rezolvate ziaristic, raportul dintre titlurile materialelor şi
conţinutul lor .
c. Corectarea manuscriselor: Deşi, teoretic, nu se află printre
atribu-ţiile sale profesionale, corectarea manuscriselor poate preocupa,
în anumite situaţii, şi secretarii de redacţie. Observarea unor
inadvertenţe, a unor repetări nejustificate, chiar a unor erori pierdute din
vedere de echipa de corectori, pot determina secretarul de redacţie să
treacă la supunerea texte-lor publicistice unui „filtru” propriu, care
datorită unui permanent şi, toto-dată, îndelungat exerciţiu, a ajuns să
coincidă, într-o mare măsură, cu modul de percepţie al cititorului
obişnuit, adică al celui căruia i se adresează, de regulă, ziarul respectiv.
Secretarul de redacţie pleacă, de fapt, de la ideea că orice mesaj
publicistic e menit să fie receptat şi înţeles de oricine parcurge coloanele
publicaţiei, pentru că ar trebui „să rămână cuprins în cadrul unei
anumite marje între banal şi original” (Abraham Moles).
De aceea, secretarul de redacţie sancţionează, de pildă, excesul
de neologisme, de arhaisme, de regionalisme sau de elemente de
argou care caracterizează scrisul unor redactori sau sunt folosite cu
anumite intenţii stilistice, insuficient „stăpânite” de autori. Şi, asta,
pentru că, deşi, în bună măsură, un asemenea aspect, aproape deliberat
neglijat astăzi, de către presa românească „zilnic desfăcut sub ochii
cititorului, ziarul este o şcoală de limbă pentru fiecare” (Tudor
Arghezi). Aşa se explică uneori şi corecţiile stilistice pe care le face
secretarul de redacţie unor articole sau le propune autorilor acestora.
Într-un asemenea context, nici apelul la unele abrevieri nu poate
fi lăsat necontrolat. Multe dintre ele sunt percepute şi înţelese cu
uşurinţă de cititori (de exemplu: NATO, ONU, UNESCO, UE). Altele
151

însă se cer grabnic „decriptate”. Chiar şi atunci când se aduce în
discuţie economia de spaţiu, ea poate fi respectată prin folosirea
formei desfăşurate a „abrevierii”, la prima ei apariţie în text, ulterior
forma „prescurtată” fiind chiar recomandată.
Cunoscându-şi bine cititorul, secretarul de redacţie urmăreşte în
permanenţă să elimine din articolele care-i trec prin mână tot ceea ce
poate să şocheze neplăcut pe acesta. Caută, de asemenea, să „cureţe”
de eventuale injurii aduse unor persoane, producţia publicistică, de
apariţia unor tendinţe de violare a intimităţii sau a publicităţii mascate.
Gândind şi grafic paginile în care vor fi amplasate articolele
numărului, secretarul de redacţie poate interveni şi în structurarea din
această perspectivă a materialelor. De pildă, poate observa că textul, în
cazul unui articol e prea compact şi masiv. Şi atunci poate să-i propună
autorului (sau să o realizeze chiar el) „spargerea” masei de text prin
introducerea unor subtitluri (intertitluri), care „au ca principală funcţie
luminarea paginii şi furnizarea unei pauze în lectură” (Louis Guery) sau
chiar oferă cititorului un moment de relaxare, poate să-i ritmeze lectura
aceluiaşi, oferă un ghidaj al lecturii şi, de multe ori e menit să relanseze
şi interesul cititorului pentru paragraful următor. De asemenea,
intertitlurile, cu cât vor fi formate din mai puţine elemente (cuvinte), cu
atât se vor dovedi mai utile şi mai expresive. Şi nu trebuie pierdut din
vedere că ele trebuie doar să completeze titlul articolului şi nicidecum
să-l repete.
Mai mult, secretarul de redacţie poate să sugereze sau, de
asemenea, poate să o facă el însuşi, elaborarea – în anumite cazuri – a
ceea ce poartă denumirea de: vitrinaje, şapouri sau bumbistică.
Indiferent cum e numit „şapoul” el este în esenţă un text concentrat,
aşezat imediat sub titlul articolului, reliefat grafic (prin literă sau
format). Menirea lui este: a/ cuprinde mesajul esenţial al articolului; b/
rezumă textul articolului; c/ preia funcţiile paragrafului iniţial.
Şapourile pot fi: 1. informative (furnizează date despre circums-
tanţele care au determinat elaborarea articolului, stabilesc o anumită
legătură cu un alt articol publicat într-o altă împrejurare în ziar etc). 2.
incitative (scot în evidenţă câteva idei mai aparte ale textului încercând
astfel să trezească interesul şi curiozitatea cititorului pentru parcurgerea
întregului articol). 3. o combinaţie între informativ şi incitativ. 4. de
actualizare (sunt situaţii când „noutăţi de ultimă oră” pentru tema tratată
de articolul în discuţie, trebuie adăugate, atât pentru înţelegerea exactă a
stării de fapt relatate, cât şi din considerente deontologice ziaristice. Pe
152

această cale, fără modificarea structurii iniţiale a articolului, „actuali-
zarea” e realizată). 5. de prezentare (în cazul unui interviu, de exemplu, e
creionată personalitatea interlocutorului, punctându-se asupra unor date
biografice şi profesionale – lucrări reprezentative – scutind textul
convorbirii de o încărcătură documentară nu tocmai relevantă pentru
tematica discuţiei).
d. Titrarea manuscriselor: Se spune că „titlul e textul cel mai citit
din ziar”. Şi, pe bună dreptate, căci el este cel care ghidează lectura
rezumând, în manieră proprie, tema (ideea) articolului şi atrage (acro-
şează) atenţia cititorului. După formula lui Michel Truffet „cunoscutul
trebuie să se arate insolit, iar necunoscutul, familiar”. Unii specialişti văd
titlul ca „începutul unui contract între jurnalist şi cititor”. În sfârşit, tot ca
nişte elemente preliminare despre „titlul” în presă, poate nu e lipsit de
interes să reţinem şi părerea unui specialist francez care nota: „Cu cât
curiozitatea este trezită fără a fi satisfăcută, cu atât este mai mare. Rezultă
că un titlu este eficient când spune mai puţin, dar sugerează mult. Trebuie
găsit deci echilibrul între titlurile care promit prea mult şi acelea care sunt
mute” şi tot el considera că „în ciuda prejudecăţilor (puterea de captare a
titlului) depinde mai mult de conţinutul lui, decât de grafică şi de locul în
pagină”∗.
Fără a încerca, deocamdată, să analizăm tipologia titlurilor şi din
punct de vedere grafic (o vom realiza intr-un alt loc al cursului) ne
vom referi la ele, îndeosebi, dintr-un unghi semantic. Nu înainte, însă,
de a preciza că titrarea articolelor este poate partea cea mai dificilă a
profesiei de gazetar, ea respectând, de regulă, „stilul casei” oricărei
publicaţii. De asemenea, datorită puternicului impact pe care îl au, de
obicei, titlurile asupra cititorului, ele îl pot manipula, derutându-l,
chiar păcălindu-l, „salvând” articole neinteresante, terne, dar şi
„îngropând” altele, cu virtuţi jurnalistice certe. Gazetarii, însă, ştiu şi,
secretarii de redacţie, cu atât mai mult, că „aşa cum e ilegal să pui
preţuri false pe mărfuri, tot la fel, titlurile nepotrivite reprezintă o
ofensă morală” (F. J. Mansfield).
Specialiştii au încercat să stabilească unele principii de elaborare a
titlurilor. Fapt extrem de dificil. Talentul, puterea imaginaţiei, capacitatea
de asociere, mobilitatea spirituală îşi dau, de regulă, concursul atunci când
sunt stabilite titlurile articolelor. Ar mai trebui spus, totuşi, că ineditul
∗
Cristian Florin Popescu, Modalităţi de redactare a textului publicistic, p. 83-
84 după (Jacques Douel, Le Journal tel qu’il est lu, p. 72)
153

unui titlu, evitarea locului comun, depind şi de conţinutul textului . Sunt
publicaţii definite prin calitatea deosebită a titlurilor. Unele dintre ele
având „specialişti” care iau „la mână” toate titlurile numărului în lucru,
încercând nu numai să le dea nota de inedit necesară, dar şi un fel de
unitate stilistică, din aceeaşi perspectivă. Dacă secretarul de redacţie e
capabil să satisfacă o asemenea cerinţă, cu atât mai bine, dacă nu, având
în vedere că ziaristica poate fi considerată o „operă colectivă”, atunci,
indiferent cine asigură un asemenea „serviciu”, rezultatul final e acelaşi
pentru cititor iar editorii îşi ating, de asemenea, scopul, conceperea şi
elaborarea unor publicaţii cu personalitate. Dacă reţete, în această
privinţă, nu prea există, stabilirea câtorva principii s-a reuşit, totuşi. Astfel
nemţii Wolf Schneider şi Detlef Esslinger sunt de părere că un titlu bun se
poate realiza ţinând seama de: a/ să aibă un mesaj foarte clar; b/ mesajul
să fie extras din informaţia principală a articolului; c/ să fie o legătură
strânsă între text şi titlul lui; d/ titlul să fie corect formulat, uşor de înţeles
şi lipsit de echivoc; e/ titlul să-l atragă spre lectură pe cititor∗.
Titrarea articolelor, aşa cum spuneam, este nu numai un fapt de
presă extrem de dificil, ci, şi, un act gazetăresc de o mare importanţă,
chiar o „carte de vizită” a fiecărei publicaţii. Aşa se explică atenţia cu
adevărat specială ce îi este acordată „titrării” textelor de presă, atât de
către autori cât şi de restul instanţelor redacţionale (şefii de departamente,
redactorii şefi adjuncţi, secretarii generali de redacţie, uneori şi redactorii
şefi şi, nu în ultimul rând, de către secretarii de redacţie).
Secretarii de redacţie nu pot schimba, totuşi, titlurile unor rubrici
fixe (le pot doar redimensiona din motive grafice sau tehnice), ale
unor articole care apar în foileton sau ale unor editoriale. În rest, ei pot
interveni, plecând de la faptul că: nu sunt suficient de informative, nu
sunt inedite şi le lipseşte dinamismul, sunt prea fanteziste pentru tipul
de publicaţie respectiv, trebuie adaptate unor structuri grafice anume,
uneori, chiar de la o ediţie la alta a numărului, tratamentul grafic la
care e supus articolul diferă sensibil. Din perspectiva grafică a paginii,
a întregului număr de ziar, secretarul de redacţie mai este preocupat şi
de alte date, printre care: 1. care sunt elementele componente ale
titlului (supratitlu, titlu, subtitlu), 2. din câte rânduri e format titlul, 3.
cum va fi frazat (respectarea structurii logoce şi gramaticale e un
imperativ), 4. ce caractere de literă (familie, intensitate) vor fi folosite.
∗
Mihai Coman (coord.), Manualul de jurnalism, vol. II, Editura Polirom, 2000.
154

În esenţă, un titlu ar trebui să fie: 1. informativ: să indice în câteva
cuvinte conţinutul articolului. În acest caz, ar trebui să răspundă la
întrebările: cine ?, ce?, unde?, când?, cum?, pentru ce?, cu cine?. În
privinţa lui, părerile sunt împărţite. Sunt voci care susţin că un asemenea
titlu, prin caracterul lui şi, de obicei, prin lungime, descurajează cititorul,
care abandonează lectura, aflând totul din titlu. Alţii contraatacă
argumentând că un ziar nu e niciodată citit de la un cap la altul, aşa că
formula permite nivele diferite de lectură, ceea ce ajută chiar la furnizarea
unei cantităţi mai mari de informaţie. 2. incitant: se mizează pe trezirea
curiozităţii cititorului. Este genul de titlu care doar sugerează şi naşte
pofta lecturii. Sunt cazuri când se apelează pentru stabilirea unor titluri, la
jocuri de cuvinte, la titlurile unor cărţi, ale unor filme sau chiar la unele
proverbe. În asemenea situaţii se cere prudenţă, deoarece „aluzia” s-ar
putea să scape multor cititori, care nu au nici nivelul cultural-
informaţional necesar şi nici îndemânarea de a se descurca în asemenea
cazuri. 3. concret: informaţia trebuie percepută de cititor fără efort
evident. În acest sens, cuvintele abstracte pot să inhibe cititorul (grăbit,
mai puţin instruit, obosit) şi să-l îndepărteze de articolul respectiv. De
aceea, pentru a nu rata şansa receptării textului, se recomandă să se
apeleze cu precădere la cuvintele concrete. Este indicat, de asemenea,
renunţarea în titluri la folosirea siglelor (cu excepţia celor foarte
cunoscute), la cuvintele specializate, la cele rare (arhaisme, regionalisme,
chiar şi la unele neologisme) sau la cele polisemantice. 4. concis: aici se
aplică principiu „mult, în puţin”. Unele păreri înclină spre ideea că un titlu
nu trebuie să depăşească şapte cuvinte, suficiente pentru ca cititorul să
poată percepe întregul titlu dintr-o simplă privire. Decurge de aici şi
avantajul de a putea folosi şi o literă mai mare, mai puternică, nepotrivită
în cazul unui titlu din mai multe cuvinte. 5. folosirea cuvintelor semnal:
au calitatea de a fi înţelese şi de a determina cititorul să perceapă, fără
dificultăţi, mesajul articolului. Puse, în general, deasupra titlului, de
exemplu, cuvinte, precum „parlament”, „senat”, au menirea de a
răspunde, pe de o parte, orizontului de aşteptare al cititorului iar, pe de
altă parte, de a-i orienta lectura cu promptitudine şi exactitate. Pot fi
cuprinse, în această categorie şi titlurile rubricilor fixe. 6. onest: titlul
trebuie să corespundă conţinutului articolului, fără a forţa atingerea unui
procedeu comercial, nu tocmai corect, „de a lua ochii cumpărătorului”,
adică de a vinde ambalajul mai degrabă decât produsul. E adevărat că şi
în presă un titlu acroşant, pus în valoare şi de un tratament grafic inspirat,
poate avea asupra cititorului un impact determinant. „Tragerea pe sfoară”,
155

însă, în această privinţă, se plăteşte foarte scump, prin pierderea
credibilităţii publicaţiei respective şi, în perspectivă, scăderea numărului
de cititori până la cote critice.
Elementele titrării
Strategia titrării face parte, de cele mai multe ori din însăşi
strategia de conţinut şi grafică a numărului la zi de care se ocupă
secretarul de redacţie. De aceea, titlul în presă e considerat el însuşi un
fapt jurnalistic, deosebit de complex şi capabil să constituie o atracţie
permanentă, o captaţie convingătoare pentru cititor. Din această
perspectivă, trebuie să luăm în consideraţie şi posibilele elemente care,
în anumite împrejurări, alcătuiesc întregul „complex al titrării”. Să
apelăm la câteva exemple:
1. 1. [„Manelişti de toată speţa, luaţi aminte !]
[Băieţii de la L. A. au trecut de la versuri la proză”] (Adevărul,
30 ianuarie, 2001).
1. 2. [La o sută de ore după cutremur]
[O indiancă a născut printre dărâmături”] (Naţional, 31 ianuarie, 2001).
2. 1. [„Povestea unui clopot de gheaţă”] (Formula AS, nr. 449,
ianuarie 2001)
2. 2. [„Rănile de piatră ale ţării”] (Adevărul, 30 ianuarie, 2001).
3. 1. [„Sub ferestrele procurorilor]
[Jaf armat la o agenţie de turism din Iaşi]
[„Un miliard de lei furat cu săbii ninja, cuţite şi spray-uri
lacrimogene”] (Adevărul, 30 ianuarie, 2001).
3. 2. [„În premieră mondială]
[Ştefan Iordache – protagonistul unui spectacol după Lolita lui
Nabokov]
[„Prima versiune scenică după celebrul roman va fi semnată de
regizoarea Cătălina Buzoianu”] (Adevărul, 31 ianuarie, 2001)
Cele trei categorii de titluri sunt alcătuite (1) din supratitlu şi
titlu, (2) numai din titlu iar (3) din supratitlu, titlu, subtitlu.
Supratitlul: răspunde, de cele mai multe ori, la întrebările unde?,
când? şi se apelează la el pentru a preciza locul, momentul evenimen-
tului anunţat de titlu.
Titlul: elementul principal, vedeta textului, precizează eveni-
mentul care a devenit fapt de presă, răspunde, mai ales, la întrebările
cine?, care? .
156

Subtitlul: aduce un surplus informaţional evidenţiind o idee prin-
cipală, subliniind un efect de fond, dezvăluind chiar consecinţa finală.
Răspunde la câteva posibile întrebări cum?, pentru ce?, cu cine? etc.
Titrarea, indiferent din câte elemente e alcătuită şi indiferent
cine o realizează, rămâne o operaţie delicată, problema unor specialişti
capabili să îmbine „informaţia cu acroşajul”. ” Dificultatea nu constă
numai în a spune cât mai mult, mai clar şi mai imaginativ, în cât mai
puţine cuvinte, ci şi în faptul că aceste cuvinte trebuie să ocupe un
anumit număr fix de rânduri şi, fiecare rând poate avea un anumit
număr de semne cuprins între un maximum ce nu poate nicicum fi
depăşit şi un minimum adesea foarte apropiat de acest maxim, ba chiar
aproape egal cu el dacă este vorba de un titlu”∗.
Ierarhizarea manuscriselor: Este o problemă fundamentală pe
care şi-o pune secretarul de redacţie; uneori, în acest moment, pot să
intervină şi alţi factori de decizie, în special, redactorul şef, redactorii
şefi adjuncţi sau secretarul general de redacţie. Elementele care
influenţează acţiunea sunt cele legate de spaţiul publicistic destinat
fiecărui articol şi de criteriile de distribuţie şi de ordonare în virtutea
cărora sunt repartizate textele. Se iau, de asemenea, în calcul articolele
care sunt, cu adevărat, actuale, oportunitatea publicării lor şi, de
asemenea, se consideră că sunt de un larg interes şi au un grad ridicat
de semnificaţie.
În ceea ce priveşte repartizarea, de fapt, aşezarea textelor în
cadrul fiecărei pagini (operaţie complexă ce va fi detaliată în capitolul
„machetare”), secretarul de redacţie are în vedere: 1. stabilirea locului
şi a spaţiului fiecărui material în raport cu tema abordată şi structura
paginilor publicaţiei (cultură, social, economic, politică etc). 2.
dispunerea articolelor în funcţie de strategia editorială a numărului. 3.
contextul publicistic, mai întâi al paginii din care face parte articolul
şi, apoi, al ediţiei în totalitatea ei.
f. Reliefarea (evidenţierea) unor părţi din cadrul textelor: În
acest caz, secretarul de redacţie îşi va pune în valoare foarte clar, pe de
o parte, formaţia lui de gazetar iar, pe de altă parte, pe aceea de
tehnician, de specialist în tehnoredactare, structură duală graţie căreia
reuşeşte, de fiecare dată, să convertească mesajul publicistic în mesaj
imprimat. Secretarul de redacţie trebuie să deţină atât ştiinţa cât şi arta
∗
Philippe Gaillard, Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, p. 162
157

apelării la codul sublinierilor, precum şi cunoaşterea resurselor de
expresivitate de care dispune garnitura de litere a calculatoarelor, de
fapt, a programelor pe baza cărora lucrează ele. Punerea în pagină,
machetarea adică, va pune în valoare o anumită stare de armonie ce
trebuie să se stabilească şi să existe între structura grafică a fiecărei
pagini, tematica articolelor şi titlurile lor.
Mai direct spus, pentru a evidenţia unele paragrafe ale articolelor
(citate, cuvinte, numele unor persoane, ale unor instituţii etc.), secretarul
de redacţie apelează la câteva procedee tehnice, printre care: spaţierea
literelor, folosirea alternanţei cursive (italice) / aldine (bold), cursive /
drepte; diferite tipuri de sublinieri; culegerea textelor pe formate diferite;
folosirea chenarelor, a rasterului, a culorii.
Design jurnalistc
Presa modernă scrisă cunoaşte o dramatică zbatere pentru păstrarea
dar, îndeosebi, pentru sporirea audienţei. Tandemul concurenţial cu
audio-vizualul, în care inevitabil se află, a făcut ca ea să-şi modernizeze
rapid şi eficient procesul de concepere şi elaborare precum şi pe cel de
imprimare. Preocupată de amplificarea propriului impact social şi politic,
dar, în primul rând, de cel informativ, într-un timp în care balanţa între
„galaxia Gutenberg” şi „galaxia Marconi” pare să se încline, cel puţin în
anumite momente, de partea celei de a doua, editorii presei scrise s-au
convins că prelucrarea grafică a informaţiei, pe care o oferă cititorilor, a
devenit nu numai un factor de atracţie (captaţie), ci şi un element de
reglare a legăturilor cu marele public, element care a dobândit aproape
aceeaşi importanţă ca şi conţinutul publicistic al publicaţiei. Manevrele şi
procedeele grafice la care apelează presa scrisă actuală, extrem de
sensibilă faţă de forţa de expresie a aşezării în pagină a textelor, titlurilor,
fotografiilor, a raportului dintre spaţiile albe şi cele negre, a culorii, au
determinat pe unii specialişti să vorbească despre apariţia unui nou feno-
men, specific presei scrise şi, pe care l-au numit „televiziune imprimată”.
Realitatea este că însuşi cititorul modern de presă s-a schimbat
foarte mult, a devenit, pe de o parte, mai pretenţios, mai dificil de
satisfăcut sub raport informaţional iar, pe de altă parte, mai superficial.
Aşa se explică faptul că lectura (în general şi a presei în special) a
început să devină un lux, la care s-ar putea, totuşi, parţial renunţa, mai
ales într-o lume în care factorul cultural e evident marginalizat şi, de
foarte multe ori, confundat cu divertismentul. În general, însă, nivelul
158

de informare şi de pregătire generală a cititorului modern e cu mult
deasupra înaintaşilor săi, aşa cum şi cunoştinţele sale despre fenome-
nul mass-media i-au sporit exigenţele faţă de publicaţiile pentru care
optează (din interes, din curiozitate, din nevoia de a se informa) şi pe
care le cumpără, uneori cu bani nu tocmai puţini.
Sub asemenea presiuni, a devenit firesc şi oportun ca „producătorii”
de ziare - de la simpli gazetari la manageri şi editori de presă, la redactori
şefi, secretari de redacţie şi machetatori – să conceapă şi să elaboreze
propriile lor publicaţii punându-şi la încercare perspicacitatea şi
creativitatea jurnalistică şi tehnică pentru dobândirea unui produs
mediatic a cărei expresivitate grafică să aibă capacitatea de a-i potenţa
conţinutul care, la rându-i, să justifice şi să susţină preocuparea pentru
inovaţie şi pentru fantezie estetică în cazul fiecărei pagini în parte.
Ne aflăm, de fapt, în faţa aflării unei strategii, atât pe termen
scurt cât şi lung, preocupată de găsirea celor mai bune formule pentru
ca publicaţia respectivă să se impună prin înfăţişarea ei, urmărind
funcţionalitatea şi flexibilitatea utilizării simbolurilor grafice. Ne
găsim, de asemenea, în situaţia rezolvării unei probleme de o mare
complexitate, plasată într-o zonă de convergenţă a ştiinţei, artei,
tehnicii şi, nu în ultimul rând, a talentului gazetăresc, definitorii şi
probante pentru echipele redacţionale.
Pentru descrierea unui asemenea proces care vizează punerea în
evidenţă a virtuţilor şi a resurselor tematice şi grafice ale publicaţiilor, s-
a încercat stabilirea unei terminologii proprii, marcată, într-o primă
etapă, de influenţa unor domenii apropiate artei. Aşa s-a ajuns la
folosirea unor termeni precum: grafica ziarului, arhitectura publicaţiei,
prezentarea ziarului sau faţa ziarului.
Ultimele două expresii privesc, îndeosebi, forma paginii de ziar şi,
prin extensie, chiar ziarul în întregimea lui ca mijloc de comunicare,
accentuând, cu alte cuvinte, asupra laturii care e menită, în orice condiţii
şi pentru orice produs (şi ziarul, la rândul lui, e un produs menit să satisfa-
că un anumit consum), să atragă, să tenteze, să convingă consumatorul (în
acest caz, cititorul) să-l cumpere. Referirea numai la aspectul exterior,
materializat prin „desenul” paginilor este necesară, dar cu totul insuficien-
tă, chiar dacă, aşa cum încearcă Allen Hutt să-i dea un înţeles mai com-
plex: „Prin prezentarea ziarului eu înţeleg aspectul grafic, adică alegerea
caracterelor de literă atât pentru text, cât şi pentru titluri, precum şi ampla-
sarea acestor caractere şi, a altor elemente ale prezentării, în pagină”.
159

Grafica ziarului, pusă în practică odată cu macheta elaborată de
secretarul de redacţie, nu este, în nici un caz, dovada unui joc gratuit, a
unui gest menit să realizeze doar o pagină frumoasă sau să exprime, într-o
manieră specifică presei, un exerciţiu secretarial al fanteziei profesionale.
În realitate, demersul secretarului de redacţie, în alţi termeni,
discursul secretarial vizează, în exclusivitate cititorul, ca principal şi unic
beneficiar, relaţia lui cu publicaţia preferată, ce ţine seama de nevoile, de
preferinţele, de curiozitatea, de sfera lui de interes, de satisfacerea
orizontului lui de aşteptare pe multiple planuri. De aceea, cred că se
interferează aici necesitatea asigurării uni marketing ziaristic performant
cu un management de acelaşi nivel, care trebuie să-şi găsească expresie şi
în estetica generală a publicaţiei. Ziarul, mai ales în condiţiile economiei
de piaţă, poate fi considerat şi un produs industrial căruia nu-i lipsesc
atributele specifice: standardizare, impusă de parametrii utilajelor
tipografice, seriabilitate, divergenţe între concepţie şi execuţie, tehnologii
productive adecvate, folosirea unor materiale diverse: texte, ilustraţii,
plumb, celuloid, hârtie, cerneală etc. Finalitatea lui are o dublă natură:
informativ-formativă şi economică. El este, în esenţă, o marfă specială pe
care cititorul şi-o procură contra cost, adică plătind un anumit preţ (care
nu justifică întotdeauna calitatea produsului jurnalistic) care poate, însă,
acoperi o parte din cheltuielile redacţiei. Acţiunea ziarului (ca şi a oricărei
publicaţii), întotdeauna unidirecţională, de informare-formare, prin
intermediul procesului de comunicare, se dovedeşte sensibilă şi atentă
faţă de statutul cititorului care vine, de obicei, dintr-o anumită comunitate
socio-lingvistică, din anumite zone geografice, posedă şi un anumit nivel
de cultură şi de informaţie, dovedeşte şi o anumită conştiinţă politică şi
socială şi, care, nu în ultimul rând, are şi anumite nevoi spirituale.
„Grafica ziarului”, un alt termen de specialitate, folosit şi el destul
de frecvent, chiar şi atunci când cei care îl receptează îi conferă o
conotaţie mai largă (expresia grafică a unui conţinut ziaristic), introduce,
totuşi, o anumită ambiguitate. Echivocul provine din dublul înţeles pe
care îl conţine sintagma în discuţie. „Grafica ziarului” poate să semnifice
şi expresia raportului conţinut-formă, existent în cadrul oricărei publicaţii,
dar şi ansamblul elementelor ilustrative (desene, caricaturi, scheme, hărţi
etc.) folosite pentru punerea în pagină, realizate, de obicei, prin procedee
grafice.
Dacă ne referim la o altă formulă, lansată de Jacques Kayser şi
anume „punerea în valoare a ziarului”, ceea ce înseamnă „mijlocul
prin care conducătorii sau redactorii unui ziar atrag, deturnează,
160

neutralizează sau sporesc atenţia cititorului”, ajungem la concluzia că
autorul unei asemenea observaţii conferă, de fapt, celor care concep şi
realizează ziarul, statutul de artizani, ceea ce e mult mai puţin decât o
dovedeşte realitatea. De fapt, ziarul este un ansamblu de elemente
imprimabile şi neimprimabile, care odată structurat, pune în valoare
conţinutul lui, în numele unei anumite conştiinţe estetice, la rândul ei,
aflată într-un raport direct proporţional cu tot ce numim conţinut
jurnalistic (lucru eludat de Kayser). În schimb francezul stabileşte şi
un fel de ecuaţie, menită, să cuantifice, să calculeze gradul punerii în
valoare a textului jurnalistic. Astfel:
Pv = A + T + P
în care Pv (punerea în valoare); A (amplasarea); T (titrajul); P
(prezentarea).
În acest caz, amplasarea (A) – poziţia unui text în ziar şi în
pagină, prezentarea (P) – ilustrarea, tratamentul tipografic, contextul
în pagină, integritatea fizică a textului (are sau nu continuare în altă
pagină), autonomia (face sau nu parte dintr-o anumită rubrică),
originea, sursa şi lungimea textului.
În sfârşit, în discuţiile legate de aspectul grafic al unei publicaţii,
de înfăţişarea ei generală se mai apelează şi la expresia „arhitectura
ziarului”, care poate fi acceptată mai mult ca o figură de stil şi, ca un
semn al unei posibile apropieri şi similitudini între cele două domenii
(care includ deopotrivă ideea de „construcţie”) ziaristica şi arhitectura.
Treptat, poate şi sub influenţa modei, chiar a unor tendinţe mai
generale vizând, pe de o parte, sporirea funcţionalităţii unor obiecte
industriale, iar, pe de altă parte, tinzând spre îmbunătăţirea aspectului
general al aceloraşi produse, s-a născut o anumită preocupare,
ştiinţifică dar şi estetică, menită să armonizeze funcţia utilă a
obiectelor cu aceea a formei lor, a aspectului, cu alte cuvinte,
ajungându-se la o „expresie specifică şi elocventă a esteticii aplicate,
la un factor esenţial al unităţii dintre artă şi industrie, dintre teoria
estetică şi dezvoltarea industriei moderne”. Aşa s-a născut conceptul
numit design, care, foarte repede, a căpătat o largă extindere. Îl aflăm
acum prezent în majoritatea domeniilor de activitate, rostul lui fiind
îmbunătăţirea performanţelor legate de expresia şi conţinutul celor
mai diferite produse. Aşadar, obiectul design-lui îl constituie
determinarea proprietăţilor formale ale acestor produse şi utilizarea
lor eficientă. „Prin proprietăţi formale nu se înţelege însă aspectul
exterior, ci mai repede acele raporturi de structură şi de funcţie care
161

transformă un obiect într-o unitate coerentă, atât din punctul de vedere
al producătorului, cât şi al consumatorului. Aspectul exterior nu este
deseori decât rezultatul intenţiei de a face un obiect mai atrăgător în
mod superficial sau de a ascunde defectele sale de structură; el
reprezintă astfel o realitate accidentală, care nu s-a născut şi nici nu s-a
dezvoltat odată cu obiectul. Dimpotrivă, proprietăţile formale ale
obiectului, aşa cum sunt ele înţelese aici, trebuie să fie întotdeauna
consecinţa unei coordonări şi a unei integrări a tuturor factorilor –
funcţionali, culturali, tehnologici şi economici – contribuind, într-un
fel sau altul, la procesul de elaborare. Proprietăţile formale constituie
o realitate ce corespunde organizării celei mai profunde, o realitate ce
se naşte şi se dezvoltă în acelaşi timp cu obiectul”∗.
Design-ul a devenit astfel o strategie şi chiar una managerială, care
s-a extins şi asupra presei. Bazându-se pe atuurile şi forţa creativităţii
ziaristice, design-ul a ajuns să exprime, dar să şi controleze dinamica
relaţiei care există şi trebuie să funcţioneze, în mod coerent, atâta timp cât
apare orice publicaţie, între conţinutul, forma ei şi cititor. De fapt, ziarele
trebuie să găsească un anumit echilibru în timpul procesului de concepere
şi elaborare şi apoi de convertire a ceea ce a rezultat într-un mesaj
imprimat, între estetica lui, procesul tehnologic şi termenele limită de
predare a textelor. Potrivit unei interpretări recente: „Design-ul grafic al
ziarului este rezolvarea unei probleme vizuale în scopul de a comunica un
mesaj unui public anumit, într-o perioadă de timp limitată – de obicei pe o
suprafaţă bidimensională”∗∗.
Personalitatea şi individualitatea unui ziar se conturează anevoios
şi, apoi, se menţin cu eforturi deosebite. Coerenţa mesajului publicistic
trebuie să se armonizeze cu aceea a aspectului grafic pentru a putea
contribui la păstrarea segmentului de cititori pentru care a fost creată
publicaţia, dar şi la atragerea altora, chiar dacă numai ocazional.
O publicaţie devine familiară cititorilor săi printr-o seamă de
simboluri grafice (titluri de rubrică, o anumită manieră de titrare,
amplasarea comentariilor în anumite zone, evidenţierea informaţiilor într-
un mod specific, stabilirea unei structuri a paginaţiei şi menţinerea ei de la
număr la număr, apelarea la o simbolistică a culorilor etc.), dar şi printr-o
anumită manieră de abordare a realităţii curente. Ea se defineşte atât prin
continuitatea cât şi prin noutatea pe care o propune cititorilor săi, cu
∗
∗∗
Brenda Jean Clark, Consolidarea rolului design-ului la ziarele din România, p. 3
162

fiecare nouă apariţie, reuşind, în acest fel, să ritmeze apariţiile sale şi să
evite „oboseala” sau indiferenţa instalate printr-o monotonie confundată
cu păstrarea stabilităţii şi, în numele ei, prin excluderea „surprizelor”.
Dintre elementele care asigură, pe de o parte, continuitatea structurii
grafice, iar, pe de altă parte, devin puncte de reper pentru cititori în „găsi-
rea” publicaţiei preferate, putem reţine: capul ziarului, titlurile, subtitlu-
rile, simbolurile grafice ale rubricilor, tipologia iconică, explicaţiile foto,
grafic ele, schemele, colonajul paginilor, numele autorilor, culoarea,
aspectul primei pagini, suplimentele, structura divertismentului. Există şi
alte elemente, mai subtile, pe care cititorul le percepe în mod
„subconştient”, aşa cum observă Brenda Clark: deviza ziarului, culoarea,
textura şi formatul hârtiei, numărul de pagini, data, preţul, numărul
fascicolelor de ziar, adresa ziarului, caseta redacţională, linii, chenare,
iconuri sau alte elemente grafice speciale, distanţa dintre rânduri,
întrebuinţarea spaţiului alb, dimensiunea fonturilor din corpul textului,
alinierea textului (la dreapta, la stânga, rând plin sau centrat), stilul de
literă(bold, cursiv, de rând sau verzale), folosirea fontelor sau a rasterelor,
chenare sau umbre la imagini.
Principii ale design-ului

Întocmirea machetei unei pagini de ziar, adică organizarea elemen-
telor care-i stau la dispoziţie secretarului de redacţie (texte, titluri, foto-
grafii, diverse alte ilustraţii, linii, chenare, titluri de rubrici, vignete, spaţii
albe, culoare) în aşa fel încât el să poată asigura conţinutului publicistic şi
aspectului grafic al acesteia logică, funcţionalitate şi estetică înseamnă în
esenţă asigurarea design-ului publicaţiei. Este vorba, evident, de un pro-
ces de creativitate care pentru a-şi dovedi şi funcţionalitatea se bazează pe
câteva principii: 1. Echilibru: Se asigură prin dozarea inteligentă şi
inspirată, pe suprafaţa paginii, a textelor (şi a elementelor conexe) în aşa
fel încât cititorul să aibă iluzia că cele două jumătăţi ale paginii (cea
stângă şi cea dreaptă) au aceeaşi „greutate” informaţională şi vizuală încât
nici una dintre ele nu o trage pe cealaltă spre ea. Se vorbeşte, în asemenea
cazuri, chiar de un echilibru simetric (atunci când totul se „centrează”) şi
de un altul asimetric datorat, de pildă, aşezării în diagonală a două
fotografii (una mare, în partea de sus a paginii şi alta mult mai mică, jos,
în partea opusă). „O modalitate de a obţine echilibrul paginii constă în
împărţirea paginii în patru careuri. Dacă ai un element puternic în fiecare
careu (fotografiile par mai „grele” decât titlurile, acestea mai grele decât
163

textul, chiar şi „albitura” când poate fi folosită pentru echilibru) pagina stă
în echilibru”∗. 2. Proporţia: Problema se pune pentru spaţiile care se
stabilesc între titluri şi texte, între textele articolelor şi semnăturile
autorilor, între fotografii şi explicaţiile pe care le au sau între linii şi
texte. În condiţiile în care spaţiile sunt aceleaşi în toate situaţiile
amintite, monotonia şi banalitatea vor invada pagina, lizibilitatea fiind
sensibil diminuată. Dreptunghiurile, de pildă, în cazul structurilor
grafice ale paginilor, sunt mai plăcute privirii şi permit şi un joc mai
variat al volumelor respective. De aceea, secretarii de redacţie e bine
să mizeze pe efectul folosirii acestor „dreptunghiuri” aşezate orizontal
sau vertical. 3. Ierarhizarea: Complexitatea în acest caz provine din
statutul ce trebuie asigurat fiecărui text în parte, ca şi al fiecărei infor-
maţii în concordanţă cu principiile politicii editoriale a publicaţiei.
Strategia de organizare vizuală a paginii se realizează ţinând cont de
strategia adoptată în dispunerea textelor în ordinea importanţei lor, de
la stânga la dreapta şi de sus în jos. „Trebuie reţinut faptul că privirea
cititorului se deplasează şi de la elementele mici către cele mari, de la
negru către alb, de la culoare la alb-negru, de la o formă regulată la
una neregulată” (Brenda Clark, op. cit. pag. 32).
De fapt, prima pagină ghidează cititorul şi impune standardul grafic
al ziarului precum şi ritmul parcurgerii întregului conţinut al publicaţiei.
4. Contrastul: Este procedeul la care apelează secretarii de redacţie şi
machetatorii, în mod frecvent, pentru a scoate în evidenţă un anumit
element, textul unui articol, o imagine foto sau un grupaj informativ.
Contrastul include formele, mărimile şi chiar culorile. El face
pagina mai atrăgătoare „creează tensiunea care împinge ochiul
cititorului de la un element la altul”. Datorită unui contrast bine gândit
şi tot aşa de bine „pus în pagină” se poate îmbunătăţi lizibilitatea întregii
pagini. În sfârşit, se poate constata că cel mai izbutit contrast se obţine
din îmbinarea spaţiilor pozitive (negre-tonale: texte, fotografii sau capul
ziarului) cu spaţiile negative (albe-fără tonalitate: margini, spaţii între
coloane sau în jurul titlurilor). În fapt, orice element grafic poate intra în
jocul contrastelor, care la rândul lor pot constitui un adevărat ghid
vizual pentru ceea ce cititorul trebuie să vadă într-o ordine a priorităţilor
bine pusă la punct atunci când se elaborează, din perspectiva conţinutu-
lui, paginile unei publicaţii. 5. Unitatea: Indiferent ce strategie grafică
este abordată de către secretarii de redacţie, în final, fiecare pagină
∗
Cr. F. Popescu, R. Bâlbâie, Mic dicţionar de jurnalism, Fundaţia Rompres.
164

analizată separat, precum şi ziarul în totalitatea lui trebuie să se
înfăţişeze ca o unitate, conţinutul său editorial şi aspectul grafic
alcătuind o entitate. Numai în acest mod se realizează, în primul rând şi,
apoi, se menţine „stilul casei” (marca proprie) a ziarului. „Aşa cum
numele şi capul ziarului trebuie să simbolizeze filosofia publicaţiei, tot
aşa fonturile folosite în corpul textului şi cele din titluri trebuie să fie în
concordanţă cu tonul şi aspectul capului. Când cititorul parcurge ziarul,
titlurile şi simbolurile grafice de rubrică trebuie să îi creeze acestuia un
„ritm vizual” (B. Clark, op. cit. pag. 34).
Să mai reţinem faptul că pentru orice publicaţie, „capul” ei are
menirea de a exprima coeziune strategică şi vizuală, care, cu siguranţă,
contribuie la crearea identităţii ziarului. La rândul ei, aceasta
determină şi influenţează loialitatea cititorilor. De asemenea, şi alte
simboluri grafice, precum titlurile de rubrică, vignetele, numărul
paginilor şi chiar buletinul meteo trebuie şi pot să ofere şi să
determine diferite conexiuni vizuale, uşor de anticipat, înrudite ca stil,
ceea ce facilitează cititorilor lectura.
În final, o observaţie cu tentă conclusivă. Design-ul, ca disciplină
de sinteză, are marea virtute că din elemente, aparent disparate, chiar din
limbaje diferite, reuşeşte să creeze, prin combinarea lor, expresii grafice
surprinzătoare, inedite, capabile să se potenţeze reciproc. ”La ziarişti
continuă să predomine ideea că producţia ziarelor implică trei elemente
independente: textul, elaborarea paginii şi fotografia sau desenul. Dar arta
grafică poate combina toate aceste elemente – simboluri pentru a crea o
nouă dimensiune a comunicării, mai semnificativă, mai dramatică”
(Harold Evens în revista Intrepress grafik, nr. 7/1971, pag., 10).
Măsurile şi caracterele tipografice

Printre elementele indispensabile punerii în pagină a textelor, mai
mult, absolut necesare organizării şi structurării grafice a publicaţiilor,
ceea ce înseamnă conferirea unui anumit „aspect” tehnico-estetic atât
producţiei publicistice a numărului cât şi titlurilor acesteia, se află şi
caracterele tipografice. Pentru nespecialişti, un asemenea fapt se referă la
alegerea literelor, pe care secretarii de redacţie le folosesc pentru eviden-
ţierea grafică a articolelor.
De aceea, atât ei cât şi editorii publicaţiilor e necesar să cunoască
garniturile de litere de care dispun tipografiile (acolo unde se mai lucrează
după vechiul sistem, adică în plumb) sau calculatoarele redacţiilor (în
realitate e vorba de programele de tehnoredactare cunoscute deja sub
165

diverse denumiri: Ventura, Page Macker, Quark etc), precum şi efectele
grafice pe care le pot obţine din combinarea garniturilor de litere dar şi
din apelarea la unele elemente grafice pe care le conţine unul sau altul din
programele amintite.
Un scurt recurs la istoria tipăriturilor ne precizează că atunci când
ne referim la „caracterul” unei litere trebuie ştiut că înţelesul cuvântului în
discuţie vine de la grecescul „kharakter” al cărui sens este „amprentă”.
De aceea, cunoaşterea unor asemenea „caractere” facilitează punerea în
evidenţă şi pe această cale a valorii unui text, contribuie la realizarea
arhitecturii fiecărei pagini a publicaţiei, subliniază armonia între conţinu-
tul textelor jurnalistice şi expresia lor grafică. Semnificativ este şi faptul,
care de asemenea, trebuie reţinut că, fiecare epocă şi-a pus amprenta
asupra „desenului literelor”, care s-a dovedit, în felul acesta, influenţat de
linia şi specificul unei anumite mode a momentului. De aici, şi interpre-
tarea dată fenomenului de un specialist în domeniu: „Se poate spune că
tipurile Renaşterii (e vorba despre caracteristicile familiilor de litere,
n.m.) sunt senine, vioaie, luminoase; cele ale Barocului, mai rezervate, iar
tipurile Clasicismului sunt dominate de rigurozitate, echilibru şi armonie
severă; tipurile liniare cu şi fără serife (acele mici picioruşe sau linii la
capetele anumitor tipuri de literă), cu formele lor simplificate, degajează o
obiectivitate neutră; în literele anticve domină dinamismul şi tempera-
mentul propriu scrisului manual”.
Un alt fapt, pe care secretarii de redacţie îl cunosc foarte bine este
legat de ceea ce se numeşte iluzia optică pe care o trăieşte fiecare cititor.
Ea se referă la o particularitate a percepţiei noastre vizuale care conferă
spaţiului în care se înscrie o literă neagră, de pildă, o anumită dimensiune,
diferită de aceea a unei litere, care face parte din aceeaşi familie cu prima
dar este mai puţin neagră decât ea. De aceea, literele subţiri par mai mari
decât cele negre (aldine). La fel, literele înguste par mai înalte decât
celelalte litere (de exemplu, într-un spaţiu îngust, un titlu se culege cu
litere subţiri şi chiar dacă sunt cu un corp mai mic, efectul este deosebit
prin pregnanţa obţinută, amplificată dacă literele vor fi şi uşor spaţiate).
Există, de altfel, şi o formulă la care se poate apela pentru
stabilirea unui raport optim între mărimea literelor folosite şi numărul
rândurilor unui text:
R c (g1 g2 …. . gx) + n c2/2
Unde c = corpul literei, g = grosimea literei, n = numărul distan-
ţelor dintre litere.
166

Aşa se ajunge (sunt tabele în acest sens) la obţinerea unei
anumite proporţii optime între corpul literei şi formatul (ecartamentul)
coloanei pe care o va avea articolul respectiv.
Măsurile tipografice
Imprimeriile (tipografiile) au folosit de-a lungul vremii diverse
denumiri pentru unităţile, măsurile tipografice. Domnea, în această
privinţă, până în preajma anului 1737 o adevărată fantezie. Nevoia de
simplificare şi de compatibilitate între atelierele tipografice a determinat
mai multe încercări de standardizare. Până la urmă s-a ajuns la stabilirea
câtorva sisteme: Didot (datorat francezilor). Unitatea de măsură, în acest
caz, e „punctul” care echivalează cu 0, 3759 mm; multiplul său e egal
cu 12 „puncte” şi echivalează cu 4, 51mm, purtând denumirea de
„cicero”. Consacrata denumire provine de la prima ediţie a operei lui
Cicero, „Epistolae ad familiares”, care a fost tipărită în 1558, folosindu-
se litere ale căror caractere au avut mărimea egală cu „12 puncte”. Al
doilea sistem poartă numele de Pica şi se foloseşte în spaţiul anglo-
saxon. Şi în acest caz, unitatea de bază e „punctul” care însă are
dimensiunea de 0, 351mm. Multiplu e tot egal cu 12 puncte, numit în
Anglia „em”, adică „pica” şi, la rândul lui, echivalează cu 4, 21mm. În
sfârşit, cel de al treilea sistem e cel Metric.
Treptat, s-a generalizat ultimul sistem, adică cel „metric”. Pentru
situaţiile, însă, în care măsurile nu sunt date în sistemul „metric”,
există la îndemâna secretariatelor de redacţie nişte instrumente, de
fapt, rigle gradate într-un anumit fel (numite tipometre pentru sistemul
didot şi picometre pentru sistemul pica) care înlesnesc secretarilor de
redacţie convertirea în sistemul metric a măsurilor celor două sisteme.
Caractere tipografice
Literele folosite pentru culegerea textelor şi a titlurilor pot avea
forme diferite. De regulă, pentru textele articolelor se foloseşte un
anumit tip de literă (font, numit în cazul calculatorului) iar pentru titluri
un altul. Familiile de fonturi sunt formate din câteva tipuri care au
caracteristici comune. De exemplu, „Times Roman” este un font,
„Times Italic” îl reprezintă pe al doilea „Times Bold” pe al treilea şi
„Times Bold Italic” este al patrulea. Toate împreună formează familia
„Times”. În esenţă, patru sunt familiile de litere: Anticve ( ) ,
Medievale ( ) , Egipţiene ( ) şi Groteşti ( ) . A
167

În cazul calculatoarelor, a fotocompoziţiei se folosesc doar litere
mari şi mici. În tipografia clasică se vorbeşte de „litere de rând”
(mici), de „micile verzale” (majuscule) care au înălţimea literelor
mici, de „marile verzale” (au înălţimea adevăratelor litere mari) şi de
„iniţiale” (letrinele).
Ele au diferite caractere: Romanele au un desen vertical, Italicele,
numite aşa pentru că au fost folosite la început, în timpul Renaşterii în
cancelariile Vaticanului. Sunt înclinate spre dreapta. Nu sunt recomandate
pentru culegerea unui întreg articol deoarece sunt mai puţin lizibile şi
tocmai de aceea mai obositoare în comparaţie cu „romanele”
Literele late (groase). În cazul folosirii lor pentru titluri, se află la
dispoziţia secretarilor de redacţie o mare varietate: „semilate „(bold sau
medium). „late”, „extra bold”, „foarte late” (heavy), „negre”(black), „foar-
te negre”(extra-black). De fapt, pentru fiecare tip de literă există mai mul-
te caractere: Literă normală (dreaptă): Folosită, de obicei, pentru cule-
gerea textelor. Este indicată pentru citit. Are variante de litere subţiri sau
albe. Literă cursivă (italic): Apare în şapouri, fototexte, sublinieri în text,
pentru citate. Literă neagră: Pentru titluri sau pentru sublinierea cuvinte-
lor. Literă neagră cursivă: Se foloseşte la fel ca litera cursivă obişnuită.
Litera capital: Majuscule de dimensiuni diferite. Pentru evidenţieri în
text, pentru nume, locuri, pentru titluri. Verzala: Majusculele din text. Pen-
tru titluri. Are influenţă optică. Apar des pe paginile de titlu sau pe afişe.
Litera îngustă. Toate tipurile de litere pot fi înguste. Înmagazinează mult
text, dar lizibilitatea este în suferinţă. Litera lată: O componentă decorativă.
Potrivit mărimii lor literele poartă un număr care pentru textele
de presă porneşte de la 5, 51/2, 6. 61/2, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 14, 16, 18,
20, 24, 28, 30, 36, 42, 48, 54, 60, 72, 84, 96, dar pentru editarea
textelor de presă sunt recomandate: 9, 10, 12. Pentru intertitluri
(subtitluri) se recomandă folosirea literelor care au mărimi de . 10, 11,
12, 14, 16, 18, iar în cazul titlurilor dimensiunile pot fi cuprinse între
14 şi 96. În urma unor calcule făcute de specialişti s-a ajuns, de pildă,
să se stabilească un raport între numărul de coloane pe care se va
desfăşura titlul şi corpul de literă folosit pentru culegerea lui. Astfel:
Ecartamentul titlului Corpul literei
Pe 7 coloane 48 –36 puncte
Pe 6-5 coloane 36-28 puncte
Pe 1 coloană 20-16 puncte
168

Este important de ştiut, de asemenea, că forţa unui titlu, puterea
lui de impact asupra cititorului depinde nu numai de structura lui
lexicală şi stilistică, ci şi de locul de amplasare în pagină, dar şi de
caracterul folosit pentru literă. Astfel:
1. Un titlu pe 5 coloane poate fi, cu siguranţă, mai pregnant
decât unul pe 2 coloane.
2. După cum e aşezat în pagină. Un titlu pe 3 coloane situat în
partea de sus a paginii cere folosirea unui corp de literă între 48 şi 60,
în centrul paginii un corp de 36, iar în subsolul paginii de 30 sau chiar
24. De asemenea, paginile interioare ale ziarului au, de regulă, titluri
mai puţin puternice decât cele de pe prima sau ultima pagină.
3. Contează grosimea caracterului de literă. O literă mai plină e mai
pregnantă. Un titlu înconjurat de mai mult spaţiu alb poate folosi o literă
cu un corp mai mic fiind mai „acroşant” decât cel înconjurat de text.
4. Trebuie menţionat că titlurile alcătuite numai din verzale au
avantajul unei deosebite armonii grafice, toate literele fiind de aceeaşi
înălţime.
5. Pentru titlurile unei pagini nu trebuie exagerat cu folosirea
varietăţii caracterelor de literă; cel mult două-trei, dar care însă să se
poată armoniza între ele.
6. Pentru că un titlu formează un tot, trebuie evitată schimbarea
caracterelor de literă, a familiei sau a grosimii ei de la un rând la altul.
Şi în privinţa intertitlurilor trebuie respectate câteva reguli:
1. Toate intertitlurile unui articol trebuie să fie culese cu acelaşi
caracter de literă şi acelaşi corp. Numărul de rânduri ar fi bine să fie
acelaşi pentru toate intertitlurile.
2. Aşezarea lor în raport cu coloana textului să fie la fel (la stânga,
la dreapta sau la centru).
3. Dacă primul intertitlu e pe o coloană şi celelalte să fie, de
asemenea, pe câte o coloană. Proporţia trebuie păstrată şi în cazul când
sunt la mijloc mai multe coloane.
Tipologie grafică
Letrinele: Sunt litere mari, ceva mai înalte decât „verzalele”
obişnuite, destinate să marcheze începutul paragrafelor iniţiale ale
unor articole.
a. Aliniată textului:
169

b. Primul rând al textului la baza letrinei:
c. Letrina e mai înaltă decât textul:
d. Letrina decalată faţă de text (în spre înăuntru), textul începe

de la baza ei:
e. Textul e mai înalt decât letrina care e aşezată decalat:
f. Letrina poate fi în chenar:
g. Poate fi o letrină desenată pe un motiv al textului:

Folosirea letrinelor trebuie să ţină cont de câteva reguli: Nu se
foloseşte în cazul unui paragraf prea scurt. Trebuie renunţat la
folosirea ei dacă articolul începe cu cifre. De asemenea, nu e bine să
se apeleze la folosirea ei dacă textul începe cu ghilimele. Nu e
recomandată folosirea ei în cazul mai multor articole din aceeaşi
pagină. Trebuie să aibă acelaşi caracter de literă ca al textului căruia
este ataşată. Nu este recomandată folosirea ei pentru textele care
conţin informaţii curente.
170

Structură şi tipologie frazeologică a titlurilor:
171

172

173

174

175

176

177

178

Machetarea
Adevărul că o publicaţie e „un mozaic de idei şi informaţii” se
confirmă printr-o simplă parcurgere a paginilor ei. De aici şi
dificultatea de a ordona textele şi ilustraţiile într-un anumit mod ţinând
cont de o anumită politică editorială şi de o anumită tradiţie, de un
anumit specific, propriu, până la urmă, pentru fiecare ziar.
Prin organizarea spaţiului, o publicaţie exprimă tendinţele sale şi
prezintă într-o manieră sistematică şi inteligibilă mozaicul de
informaţii ce-l deţine. „Pagina nu constituie o culegere mecanică a
unor materiale diferite. Ea trebuie să reprezinte un întreg organic,
materialele care le conţine „să corespundă” între ele, să se completeze
şi să se unească…secretarul de redacţie este singura persoană care se
ocupă în mod obligatoriu de combinarea materialelor (Dimităr
Gheorghiev).
La rândul său, francezul Andre Boyer adaugă: „Scopul paginaţiei
nu constă pur şi simplu în a aranja articolele, titlurile, ilustraţiile şi
anunţurile publicitare pentru a umple toate paginile. Ea îşi îndeplineşte
rolul atunci când reuşeşte să fie pe placul unui număr cât mai mare de
cititori, prezentându-le informaţiile într-un mod cât mai atrăgător cu
putinţă”. S-ar putea crea impresia, care, totuşi, nu ar fi întrutotul greşită
că, punerea în pagină, adică aşezarea articolelor în spaţiul pe care îl
reprezintă ea, potrivit importanţei ce le-o acordă editorii publicaţiei, ar
constitui, în final, un gen de „ambalaj” menit să vândă (atât la propriu cât
şi la figurat) marfa (adică produsul mediatic) pe cât posibil mai bine. În
realitate însă, structura grafică a paginii şi, în esenţă, a ziarului în
totalitatea lui, face parte din „produs”, rolul de „ambalaj” e unul secundar,
care poate şi trebuie să pună în valoare masa de informaţii disparate şi
comentariile propuse unui cititor deja saturat de senzaţional, de informaţia
de tip divertisment, agresivă şi căutat şocantă. De aceea, punerea în
pagină, de fapt, machetarea, îmbină în cel mai înalt grad, ştiinţa profesiei
cu simţul artistic şi gustul estetic al compartimentelor de secretariat de
redacţie, reprezentate, desigur, de cei numiţi secretari de redacţie, mulţi
dintre ei machetatori redutabili. „Ordine şi contrast sunt cele două
elemente fundamentale. Ordinea cere tact în alegerea valorilor şi a
dimensiunilor atribuite diverselor elemente ale punerii în pagină. Cere ca
textul să fi urmărit uşor şi să nu se rupă de titlu. Cere lizibilitate şi
coerenţă. Contrastul cere vigoare, varietate, contradicţii, mişcare. E
evident că principiul unităţii şi varietatea necesară intră în conflict într-o
179

bună punere în pagină. În ziarele populare în rubricile de varietăţi e
necesar mai degrabă contrastul şi diversitatea decât ordinea şi
uniformitatea. Trebuie să existe întotdeauna o metodă. Principiile ordinii
şi ale varietăţii pot determina dispunerea titlurilor, a articolelor, a
ilustraţiilor şi a spaţiilor albe. Nici un progres tehnic nu aduce mijloacele
de a crea electronic sau în alt chip bune puneri în pagină. Ele nu sunt
decât mijloace la îndemâna jurnaliştilor şi a graficienilor care ştiu ce vor
să spună. Şi care ştiu şi cum să o spună. (Harold Evans, redactor şef,
Sunday Times).
Secretarul de redacţie este, însă, singurul care are o viziune
sintetică asupra numărului „la zi”, responsabilitatea lui fiind nu numai
punerea în valoare a conţinutului publicistic al ediţiei, de fapt, o
expresie a selecţiei realizate de editori din multitudinea evenimentelor
zilei şi, implicit a dobândirii unui gen de „stop-cadru” pe o „imagine”
a realităţii „fabricată în laboratoarele de creaţie” ale redacţiei, ci şi un
mijloc de a păstra stilul şi personalitatea publicaţiei(ziarului) la care
lucrează.
a. Factorii care au influenţat

punerea în pagină (machetarea)
Primul element determinant au fost cititorii înşişi. În anii de început
a presei, puţinii amatori de a citi publicaţiile care apăreau erau, în general,
oameni cu o pregătire generală modestă, interesele lor fiind pe măsură, ca
şi nevoia de informare, pe care, totuşi, nu mulţi o resimţeau ca atare. În con-
secinţă, publicaţiile aveau un caracter auster. Lipseau ilustraţiile, invenţia
grafică era neglijată cu totul, nefiind considerată, încă, o posibilă cale de
sporire a expresivităţii publicistice. Treptat, apariţia publicităţii, sporirea
preocupării redacţiilor pentru atragerea cititorilor au determinat schimbări
importante în înţelegerea rolului unui aspect atrăgător al paginii tipărite,
care excela până atunci prin înşirarea textelor unul după altul fără cea mai
simplă încercare de diferenţiere a lor, de marcare a importanţei lor.
Scurgerea timpului a însemnat şi sporirea gradului de instruire
generală a cetăţenilor, mulţi dintre ei potenţiali cititori de presă. Pentru
ei, dar nu numai, s-a născut nevoia de comunicare dar şi de informare.
Odată cu creşterea nivelului cultural, populaţia s-a arătat tot mai
nemulţumită de ceea ce publicaţiile vremii ofereau şi de felul în care o
făceau. Creatorii de presă au receptat mesajul şi, în consecinţă, au
trecut, pe de o parte, la diversificarea tematică a publicaţiilor iar, pe de
180

altă parte, la încercarea de a face din „desenul” paginii un instrument
în slujba expresivităţii jurnalistice.
Un al doilea element care a influenţat evoluţia punerii în pagină –
începem să vorbim de un asemenea fenomen – a fost tehnica tipografică.
Fiecare noutate ivită în domeniul imprimării textelor (tiparul offset,
fotocompoziţia, informatizarea redacţiilor ca şi multe altele care s-au
succedat de-a lungul vremii), modalităţile de realizare a fotografiei de
presă, mai târziu descoperirea virtuţilor culorii, apoi, îmbunătăţirea
calităţii hârtiei, a cernelurilor, toate au exercitat o puternică presiune
pentru schimbarea aspectului general al publicaţiilor, pentru creşterea
rolului graficii, devenită din ce în ce mai mult, un element determinant în
atragerea cititorilor.
În sfârşit, un al treilea factor care a contribuit la modificarea
modului, a tehnicii de paginare, a fost şi moda. E adevărat că nu
întotdeauna influenţa ei a fost şi benefică, însă, publicaţiile şi, îndeosebi,
revistele şi-au arătat disponibilitatea pentru a accepta tot felul de inovaţii
ale momentului. De pildă, sub pretextul receptării „modernismului” au
fost folosite litere cu un caracter excentric, ce, din păcate, n-au dus la
sporirea lizibilităţii, ci, dimpotrivă, au „înceţoşat-o”. În multe cazuri
titlurile – element forte în grafica paginii şi, desigur, în atragerea
cititorului – au devenit adevărate rebusuri. S-a practicat, de asemenea, şi
micşorarea distanţei dintre literele cuvântului şi s-a mers atât de departe
încât s-a ajuns la un gen de „încălecare” a lor. S-a apelat şi la alte artificii
grafice: modificarea literelor, aşezarea lor în poziţii înclinate cu totul
nefireşti, suprapunerea aceloraşi în cazul diferitelor construcţii lexicale,
tendinţa creşterii spaţiilor gri-negre în defavoare celor albe etc. Toate
astfel de aşa-zise tendinţe moderne n-au făcut decât să împiedice
transmiterea mesajului publicistic, să oblige cititorul, acolo unde, totuşi,
răbdarea lui şi curiozitatea nu l-au părăsit în faţa unor asemenea
experimente, să treacă la descifrarea unor adevărate şarade grafice.
b. Funcţiile punerii în pagină

În momentul în care un secretar de redacţie îşi pregăteşte pre-
sumarul „zilei” şi îşi schiţează şi pre-macheta, cu intenţia de a alcătui
„mapa ediţiei”, cu ajutorul căreia îşi susţine punctul de vedere la şedinţa
de sumar dar chiar şi atunci când el dispune de întregul set de „materiale”
al numărului (articolele, fotografiile, ilustraţia diversă, titlurile textelor,
publicitatea) se află, de fapt, în faţa unui „conglomerat publicistic” fără
181

identitate, cu alte cuvinte, o alăturare de piese din care urmează să
„construiască” o publicaţie cu personalitate consacrată. De asemenea,
secretarul de redacţie pleacă de la premisa – factor fundamental pentru
supravieţuirea jurnalistică a publicaţie la care lucrează - că „sinteza” ce
urmează să o realizeze are menirea de a oferi informaţii care să satisfacă
şi să corespundă orizontului de aşteptare a segmentului de cititori
cunoscut şi care nu trebuie nici derutat şi nici dezamăgit.
În acest scop, secretarul de redacţie săvârşeşte câteva operaţii nu
numai absolut necesare, ci şi deosebit de importante.
Prima dintre ele este dedicată ordonării elementelor publicistice
pe care le are la dispoziţie. În acest sens, îşi repartizează informaţiile
(ştirile, articolele, fotografiile, ilustraţiile, schemele etc.) pe pagini
(unele sunt destinate paginii economice, altele celei sociale, culturale,
celei politice sau internaţionale). Apoi, în cadrul paginilor aceleaşi
„materiale” sunt grupate pe rubrici (într-o pagină culturală, de pildă,
unele articole se ocupă de literatură, altele de teatru, o a treia categorie
de arte plastice etc., pagina de sport are şi ea articolele dispuse pe
discipline sportive). În unele situaţii sunt grupate, sub un titlu comun
„materialele” care tratează aceeaşi temă, dar din unghiuri diferite şi
sub modalităţi publicistice variate. O astfel de punere în ordine e
deosebit de necesară, pe de o parte, pentru păstrarea unei coerenţe şi a
unei logici publicistice şi, pe de altă parte, pentru a oferi cititorului
fidel, posibilitatea de a-şi regăsi rapid şi în acelaşi loc, în aceeaşi
pagină, informaţia de care are nevoie şi pe care o aşteaptă.
O a doua operaţie, pe care o realizează secretarul de redacţie este
ierarhizarea informaţiilor. În funcţie de propriile criterii jurnalistice ale
publicaţiei, în concordanţă cu politica ei editorială, cu strategia
publicistică a momentului, el, împreună cu editorii ziarului (redactorii şefi
adjuncţi, şefii de departamente şi, desigur, sub coordonarea redactorului
şef), analizează informaţiile pe care le au la dispoziţie şi apreciază
oportunitatea publicării lor, decid contextul în care vor vedea lumina
tiparului, dacă sunt şi care dintre ele pentru prima pagină sau pentru una
din paginile de interior specializate. La rândul lor, informaţiile (articolele)
sunt distribuite pe pagini (conform principiului „de sus în jos şi de la
stânga la dreapta”) în funcţie de relevanţa lor tematică şi publicistică, de
posibilul impact asupra cititorilor.
Dat fiind faptul că la baza „ierarhizării” se află criterii diverse
(politice, ideologice, psihologice, geografice şi chiar culturale) se
poate constata că o informaţie, care se referă la acelaşi fapt sau
182

eveniment, va cunoaşte tratamente publicistice diferite, în funcţie de
politica editorială a publicaţiilor care o vor lua în consideraţie.
A treia etapă sau a treia operaţie pe care o săvârşeşte secretarul de
redacţie priveşte stucturarea grafică a publicaţiei. Se pleacă, în general,
de la premisa că cititorul este foarte atent faţă de aspectul estetic al
publicaţiei pe care a ales-o (chiar dacă în cadrul acestei alegeri
precumpănitor a fost criteriul tematic) şi de care s-a ataşat. Chiar şi
publicaţiile austere, care cultivă o punere în pagină sobră, fără fantezii şi
artificii grafice, unele chiar şi fără ilustraţii, au, totuşi, o linie proprie, o
anumită armonie născută din modul de îmbinare şi din raportul stabilit
între texte şi titlurile lor, dintre caracterele literelor alese şi lizibilitatea
obţinută, din relaţia dintre spaţiile albe (elementul negativ) şi cele negre
(elementul pozitiv: texte, linii, chenare, titluri etc).
Cel care reuşeşte să asigure o adevărată filozofie editorială dintr-o
asemenea perspectivă, nu poate fi decât secretarul de redacţie, singurul
care are o viziune, aş spune cu un caracter de sinteză, şi acest fapt în
mod permanent, asupra numărului la care se lucrează. În virtutea acestui
fapt, el realizează şi păstrează, pe de o parte, stilul publicaţiei iar, pe de
altă parte, contibuie la afirmarea cu pregnanţă a personalităţii acesteia,
fiind conştient de faptul că „punerea în pagină nu este decât un mijloc.
Ea depinde de noi ca să fie în serviciul adevărului”(Bernard Voyenne).
Odată cu operaţiile legate de punerea în pagină, de machetare,
discursul secretarial atinge momentele sale cele mai sensibile.
Creativitatea publicistică pe care o dovedeşte publicaţia, ziarul dacă ne
referim la aşa ceva, se împlineşte şi se amplifică pe măsură ce se asigură
coerenţa şi expresivitatea sa grafică, în esenţă, un adevărat moment de
sinteză, după încheierea căruia se poate afirma că întreaga operaţie de
concepere şi elaborare a ziarului a ajuns la punctul terminus. „Numai în
cazul unei organizări constante cititorul poate să întreţină o relaţie de
durată cu ziarul său. De aceea, elementele ce ţin de modă sunt inadecvate
în aspectul ziarelor; după scurt timp ele trebuie înlocuite din nou. Ceea ce
este indispensabil pentru o revistă modernă poate fi o gravă greşeală
pentru un cotidian. Pentru a se orienta în fluxul zilnic de ştiri, cititorul are
nevoie de o formă familiară. Un cotidian nu trbuie să alerge după
tendinţele la modă în domeniul aspectului grafic, el nu trebuie să fie la
modă, ci să corespundă timpului său”∗.
∗
Peter Brielmaier, Eberhard Wolf, Ghid de tehnoredactare, Editura Polirom,
1999, p. 14
183

c. Formatul ziarelor
Strategia adoptată pentru punerea în valoare a discursului secreta-
rial se află într-un raport direct proporţional cu tipologia publicaţiei, cu
alte cuvinte, cu mărimea, cu dimensiunile pe care le are. În acest sens
avem:
Formatul mare. E cazul majorităţii cotidianelor noastre (Adevărul,
România liberă, Naţional, Curierul naţional, Cronica română, Curentul,
mai nou şi Jurnalul naţional a preluat acest format). Sunt publicaţii care
au între şase şi nouă coloane pe pagină, dar care au, totuşi, un anumit joc
al acestui format. Unele sunt ceva mai înguste, dar mai înalte, altele mai
late şi, desigur, nu tot atât de înalte; toate însă îşi menţin forma
dreptunghiulară.
Tabloidul sau semiformatul. Dimensiunile unor asemenea publicaţii
reprezintă aproximativ o reducere la jumătate a formatului mare. Şi în
acest caz, există diferenţe, unele au chiar paginile pătrate. (Libertatea,
Capitala, Dimineaţa etc).
Formatul mic. Raportându-ne tot la formatul mare, dimensiunea
paginii acestor publicaţii ar fi cam la o pătrime din formatul standard.
Este un format puţin folosit pentru o publicaţie, pentru un ziar, mai
ales (ziarele bucureştene au cunoscut experienţa, în acest sens, a
„Jurnalului naţional” şi o mai are prin „Oglinda”).
Formatul nordic. Este folosit, cu precădere de către cotidianele
germane.
Formatul renan. Se încadrează în limite medii şi este, de asemenea,
caracteristic pentru aceeaşi zonă geografică.
Formatul berlinez. Este cel mai mic în această suită. Are, în
comparaţie cu presa românească, dimensiunile unui tabloid ceva mai
mare şi oarecum mai îngust (recent, „Evenimentul zilei” a schimbat
formatul iniţial, cel mare, trecând în tabăra „tabloidelor berlineze”).
Tradiţia presei româneşti a consacrat ziarul de format mare. Ca o
dovadă este şi faptul că aproape toate publicaţiile, cu regim de cotidian,
apărute după 1990 (Cronica română, Curierul naţional, Naţional,
Cotidianul, Curentul etc.)au adoptat un asemenea format. De asemenea,
cele care şi-au continuat apariţia şi după această dată (Adevărul, fost
Scânteia, şi România liberă), cu toate modificările vizând structura
mesajului publicistic şi chiar şi a structurii lor grafice, şi-au menţinut
formatul tradiţional, adică „mare”. Din raţiuni nu neapărat publicistice
unele şi-au modificat acest format, cum e cazul „Evenimentului zilei” şi
al „Dimineţii”.
184

În ceea ce priveşte tabloidul (Libertatea, Capitala) se poate susţine
că, prin dimensiuni oferă un grad sporit de confort lecturii, fiind mult mai
comod în mânuirea lui. Caracterul lui funcţional se evidenţiază şi pe o
asemenea cale, răsfoirea făcându-se uşor în spaţii, să le spunem improprii
cititului, cum ar fi, bunăoară, în mijloace de transport, în diverse alte
locuri publice (săli de aşteptare). Tabloidul, însă, „determină o selecţie
mai riguroasă a textelor publicistice (ele însele parcimonios redactate) şi o
abordare mai frecventă a unor modalităţi ziaristice cu efect sinergic cert
(ansambluri de texte, imagini foto şi desene, capabile să suplinească o
mare cantitate de cuvinte)…Redacţiile trebuie să renunţe la fotografiile
supradimensionate, panoramice, în favoarea portretului şi a imaginilor
concentrate, focalizate asupra unui detaliu semnificativ… Cititorul
realizează acum impactul cu o întreagă pagină de ziar. Din această cauză,
pagina tabloidală nu trebuie concepută ca obiect destinat exclusiv lecturii
liniare, ci şi lecturii globale. Cu alte cuvinte, designer-ul (secretarul de
redacţie) are datoria de a recurge la acele mijloace care pot cataliza o
percepţie de ansamblu: geometrizarea paginaţiei, tirajul pertinent,
amplificarea „albiturii” etc”∗.
d. Calibrarea şi cotarea
Machetarea unei pagini şi apoi a unei întregi publicaţii nu poate fi
realizată decât împreună cu alte două „manevre” care îmbină aspectul
estetic-funcţional cu cel tehnic. E vorba despre calibrare şi cotare,
operaţii la care sunt supuse, pe rând, elementele care-i stau la dispoziţia
secretarului de redacţie: texte, titluri, ilustraţii. Prin ele discursul secreta-
rial dobândeşte concreteţe şi exactitate. Mai precis, prin calculele pe care
secretarul de redacţie le face, se ajunge ca întreaga echipă tehnică de
scoatere a ziarului să aibă imaginea clară a paginilor, cu locul şi spaţiul
(mai precis cu înălţimea şi lăţimea)de care dispune fiecare „material”. Cu
alte cuvinte, se va stabili cu precizie câte articole, împreună cu titlurile şi
intertitlurile lor, câte şapouri, vitinaje, împreună cu celelalte elemente
ajutătoare, precum şi materiale iconografice îşi vor găsi locul pe fiecare
pagină în parte.
Operaţia de calibrare se realizează pornind de la împortanţa şi
mărimea textului, precum şi de la respectarea pragului de lizibilitate.
Mai clar spus, importanţa de care dispune textul, în concordanţă cu
∗
185

nivelul ierarhizării lui în cadrul structurii paginii de ziar, îi permite
secretarului de redacţie să aleagă pentru articolul supus prelucrării o
anumită literă care-i conferă, atât ca dimensiune cât şi ca imagine
(aspect grafic) o pregnanţă bine chibzuită sub raport strategic şi estetic.
Secretarul de redacţie cunoscând numărul de coloane pe care le
are pagina de ziar, de asemenea, ştiind că lăţimea (ecartamentul)
fiecărei coloane are, la rândul ei, o anume dimensiune, calculată în
cicero (măsură egală cu 12 puncte didot) sau în cuadraţi (egală cu 48 de
puncte didot) îşi calculează suprafaţa pe care o va ocupa pe machetă şi,
împlicit, în pagina de ziar. Trebuie precizat că asemenea calcule
laborioase, despre care vom da ceva mai departe câteva amănunte, se
fac de regulă în cazul tipografiilor clasice. Oricum, şi în asemenea
cazuri, la îndemâna secretarilor de redacţie se află albume speciale care
conţin caracterele de literă pe care le are tipografia respectivă.
Cum se procedează, aşadar ?
Cercetând albumul (probarul de literă) se constată, de pildă, că
pentru un corp 10 (puncte) din garnitura de litere aleasă, pe un singur
rând care are lăţimea de 3 ¼ cuadraţi (13 cicero) intră 31 de semne.
Ştiind că o pagină de manuscris (dactilografiat) are 2000 de semne, se
calculează câte rânduri va avea pagina:
2000: 31 aproximativ 64 de rânduri.
Dacă vrem să continuăm şi să aflăm, de fapt, suprafaţa ocupată
de textul paginii:
64 × 10
= 13,3 cuadraţi
48
Se poate proceda şi altfel. Se calculează numărul de semne
existente pe un rând plin (luându-se în calcul şi spaţiile dintre cuvinte).
În felul acesta se află numărul de rânduri ale manuscrisului. Cele două
cifre obţinute se înmulţesc şi se obţine numărul total al semnelor din
manuscris. Apoi, cifra aflată se împarte la numărul de semne pe care le
are un rând imprimat (cu un anumit corp de literă, ales din probar). Se
obţine, astfel numărul total de rânduri imprimate pe care la va avea
textul articolului. Apoi, cifra obţinută se înmulţeşte cu mărimea corpului
de literă ales şi se împarte la 12 sau 48, aflându-se, în sfârşit, suprafaţa
ocupată de text în cuadraţi. Aşadar, calibrarea echivalează cu stabilirea
locului şi a spaţiului pe care îl va ocupa un articol.
Aceeaşi operaţie, de calibrare se aplică şi titlurilor. În cazul lor, cu
deosebire, se ţine seama de: importanţa şi mărimea fiecărui text în parte,
186

de spaţiul avut la dispoziţie pentru amplasarea articolului, luând în calcul
şi raportul dintre spaţiile albe şi cele negre, structura titlului (numărul de
cuvinte, semne), stilul casei, principiile design-ului jurnalistic.
Cotarea, la rândul ei, atât pentru textele articolelor cât şi pentru
titluri, este o operaţie prin care se marchează (se scrie cu un creion
colorat, cu pixul etc) pe marginea manuscrisului (separat pentru text şi
pentru titlu) formatul pe care o va avea coloana din ziar (3 ¼ cuadraţi),
familia de literă aleasă (medievale), corpul(mărimea) literei (c. 10) şi
caracterul ei (aldine, adică mai negre sau bold când e vorba de litera
calculatorului).
Calibrarea se aplică şi fotografiilor. Rareori dimensiunea pe care o
are ilustraţia în realitate (natur) se păstrează şi în machetă, adică în ziar.
Dacă mărimea ei iniţială se păstrează atunci se scrie pe spatele fotografiei,
între două săgeţi cu vârfurile îndreptate spre exterior şi dispuse paralel cu
baza ilustraţiei, cuvântul „natur”. În cele mai multe cazuri, dimensiunile
imaginilor se modifică, ori în sensul măririi lor ori al micşorării. Când se
micşorează (eliminându-se unele detalii ale fotografiei nesemnificative
din punctul de vedere al secretarului de redacţie), pe spatele imaginii foto
se trasează o diagonală. Cunoscând care este dimensiunea unei ilustraţii
(în cm.), adică lăţime ei în pagina de ziar (pe o coloană, două, trei etc.), de
pildă, 8, 5 cm. pentru o coloană, tot pe spatele aceleaşi fotografii, pe baza
ei, se măsoară dimensiunea aleasă. Se ridică, apoi, o perpendiculară până
la întâlnirea cu diagonala. Se obţine o figură’ geometrică (dreptunghi, pe
înalt sau pe lat, sau pătrat)care va indica forma pe care o va avea
fotografia în pagina tipărită. Dacă ilustraţia trebuie mărită, se procedează
la fel, cu deosebirea că atât diagonala cât şi perpendiculara pot depăşi, în
timpul calculelor, marginile fotografiei „natur”. În acest caz, operaţia,
amintită mai sus, se poate realiza aşezându-se ilustraţia pe o foaie de
hârtie, evident, mai mare decât ea.
Aşadar, macheta are următoarele componente: 1. Textele articole-
lor, 2. Titlurile, 3. Ilustraţiile, 4. Publicitatea, 5. Spaţiile albe şi culoarea.
Tehnic, ea reprezintă un imprimat special, numit şi coala raster,
pe suprafaţa căreia sunt marcate printr-o reţea de linii convenţionale
coordonatele de amplasare a textelor şi imaginilor. Ar mai trebui spus
că, în cazul unor asemenea imprimate, micile dreptunghiuri, născute
din întretăierea liniilor verticale cu cele orizontale, au convenţional
mărimea unui „cuadrat”. În aşa fel, în urma calculelor făcute de
secretarul de redacţie pentru fiecare articol în parte, calcule realizate în
187

cuadraţi, se poate fixa pe imprimatul machetei, cu exactitate, cum va
arăta dispunerea materialelor întregii pagini.
Întocmirea machetei, operaţie de sinteză a unei triple creaţii: pu-
blicistice, tehnice şi estetice, porneşte, întotdeauna, de la câteva elemen-
te stabile, care-i conferă specificul: importanţa politică şi socială e eve-
nimentelor, formatul publicaţiei, stilul specific, profilul fiecărei pagini,
valoarea jurnalistică a articolelor.
Întocmirea machetei urmăreşte, cu insistenţă, ca mesajul întregii
structuri publicistice să fie, mai întâi, citit, apoi, înţeles, în condiţiile în
care el respectă adevărul şi, în final, să şi convingă cititorul. Şi, de regulă,
se ajunge la convingerea cititorului atunci când informaţia furnizată
rezonează cu experienţa şi nivelul informaţional ale acestuia. Deoarece,
sunt rare cazurile când ziarul se citeşte, de la un cap la altul, în întregime,
trebuie găsite formele, căile de expresie grafică inspirate care pot ghida
atenţia şi interesul cititorului spre „piesele” de rezistenţă ale numărului, în
aşa fel încât, impresia finală să justifice ataşamentul şi alegerea
respectivei publicaţii. S-a observat, de asemenea, că lizibilitatea textelor
se află într-un raport direct proporţional cu forma lor grafică (cu alte
cuvinte, cu felul în care sunt gestionate chiar paragrafele care alcătuiesc
articolele, cu intertitlurile respective, din perspectiva arhitecturii întregii
pagini şi cu felul în care sunt folosite semnele grafice aflate la îndemâna
secretariatelor). Sau altfel spus, structura grafică a paginii este corelată cu
conţinutul fiecărui articol şi ia în calcul mărimea textelor, a titlurilor,
ierarhizarea informaţiilor în pagină, precum şi unele trăsături caracteris-
tice ale acestora. Adevărul este, în cazul presei, că textul în sine al
articolului de ziar, are pentru cititor o valoare destul de relativă şi, în orice
caz, mult diminuată fără „ambalajul” în care îl îmbracă secretarul de
redacţie, adică fără expresia grafică pe care o dobândeşte şi fără contextul
în care e plasat. De aceea, Berelson se întreba: „Este necesar în analiza
conţinutului unui ziar să se ţină cont de anumiţi factori fizici care pot
influenţa distribuirea categoriilor importante?”. Răspunsul e evident
afirmativ. De altfel, se poate observa că forma unei publicaţii şi, de
asemenea, grafica fiecărei pagini au un impact semnificativ asupra
cititorului .
Paginarea unui ziar constituie, s-ar pute spune, o adevărată filosofie
profesională ale cărei subtilităţi se dovedesc a nu fi străine unor cititori,
mai ales ale acelora care fac din lectura presei o necesitate documentară şi
un exerciţiu intelectual vizavi de problemele acute ale momentului. Din
188

punct de vedere tehnic, în practica secretariatelor de redacţie sunt
cunoscute câteva structuri în privinţa paginării:
1. Mai întâi, este cea numită pe verticală. În acest caz, articolele,
ilustraţiile şi, desigur, titlurile sunt dispuse în aşa fel încât baza
construcţiei grafice (a fiecărui element luat în parte) va fi întotdeauna
mai îngustă decât cealaltă latură (a înălţimii ei). Pagina va avea, astfel,
o anumită supleţe, o verticalitate care îi împrimă o notă de fermitate şi
de aplomb discursului publicistic. O asemenea paginaţie permite şi
chiar impune o grafică definită prin eleganţă şi un rafinat joc al
elementelor componente (volume, linii, alternanţa spaţiilor albe cu
cele negre etc.). Acest tip de paginare s-a împus şi a făcut „carieră” în
presa americană, englezească şi italiană.
2. O a doua structură, mult folosită este cea orizontală. Este, la
prima impresie, reversul primei tendinţe. Mai exact spus, aceleaşi
elemente pe care secretarul de redacţie le are la dispoziţie (texte, titluri,
ilustraţii etc) sunt organizate din perspectivă grafică în aşa fel încât, de
data asta, baza lor e mai mare decât înălţimea. Este o tendinţă care
contribuie la sporirea expresivităţii şi pregnaţei paginaţiei. Textele sunt
dispuse, de obicei, pe mai multe coloane, titlurile putând fi, în asemenea
cazuri, culese cu un caracter mai mare de literă şi chiar pot fi alcătuite
din mai multe cuvinte. Sunt bine puse în evidenţă, în cazul unei
asemenea paginaţii, şi fotografiile care sporesc „vizualizarea” paginii iar
anumite documente, bunăoară, îşi măresc puterea de convingere prin
evidenţa detaliilor.
3. O a treia tendinţă în domeniul paginaţiei s-ar putea numi
mixtă. Ea reprezintă, de fapt, o combinaţie a celor două prezentate mai
sus. Practicarea ei cere, atât din partea secretarilor de redacţie cât şi
din partea machetatorilor, a graficienilor, o bună experienţă profesio-
nală şi multă imaginaţie pentru a evita structuri improvizate de pagi-
naţie sau chiar expresii grafice dezavantajoase.
4. Specialiştii vorbesc şi de paginarea în scară. „Paginarea
ziarelor editate acum câteva secole seamănă foarte mult cu cea a
paginilor de publicitate a ziarelor moderne. Toate anunţurile curgeau
unul după altul, fiind paginate în scară. Dacă un anunţ nu încăpea într-o
coloană, restul textului era plasat la începutul celeilalte coloane”(Peter
Brilmaier, Eberhard Wolf, Ghid de tehnoredactare, pag. 36). Originea
acestui mod de paginare se află în tiparul de carte. S-a păstrat acest
sistem pentru enciclopedii şi lexicoane. Se distinge printr-o extraordi-
nară simplitate. Ea nu are, în principiu, o funcţie jurnalistică deoarece
189

nu permite nici o evaluare vizuală a articolelor, cititorul fiind nevoit să
parcurgă întregul „material” publicistic pentru a face, de data asta, o
evaluare a conţinutului informaţiilor.
5. Există şi paginarea în ramă. Ideea de bază, în acest caz, este
ordonarea clară a textelor şi a imaginilor. O grafică ce respectă
asemenea principiu urmăreşte dispunerea textelor şi a titlurilor aferente
în coloane de lungimi diferite. Cu acest prilej se evidenţiază faptul că
titlurile au un dublu rol: prin dimensiunea lor atrag atenţia asupra
importanţei unui articol şi, apoi, divizează pagina şi-l orientează pe
cititor. În acest fel, evită poziţionarea articolelor la acelaşi nivel şi se
realizează, de asemenea, imposibilitatea fracturării fie longitudinale, fie
transversale a paginii, textele îmbinându-se între ele. Dezavantajul unei
asemenea paginări rezidă în forţarea cititorului să se orienteze numai
după conţinutul articolelor.
6. Se practică şi paginarea în bloc. Articolele, împreună cu
titlurile lor, sunt poziţionate fie unul deasupra celuilalt, fie alăturat. Se
obţine, în felul acesta, dispunerea pe pagină a unor calupuri, a unor
blocuri compacte, adevărate şabloane dreptunghiulare. O asemenea
structurare a paginii contribuie la un mai bun raport între text şi
imagine, neexistând pericolul ca în cazul „paginării în ramă” de a
„lega” fotografia unui articol de textul alăturat.
Dezavantajul care se iveşte, totuşi, este, mai ales, în cazul textelor
mai mari, de a fi aşezate titlurile lor unul lângă celălalt. De aici,
dificultatea de ale conferi o anumită relevanţă şi, de asemenea, de a se
face apropieri între sensurile celor alăturate ajungându-se până la apariţia
şi chiar potenţarea unor înţelesuri subtextuale, uneori de nedorit. Se pot
evita asemenea riscuri, prin folosirea caracterelor diferite ale literelor din
titluri şi, de asemenea, prin jocul dimensiunilor aceloraşi titluri sau, pur şi
simplu, prin apelarea la ajutorul unor chenare.
7. Paginarea în module. Este un gen de structurare a paginii care
favorizează într-o mult mai mare măsură relaţia dintre text şi imagine.
În cazul în care articolul şi fotografia se referă la aceeaşi temă se
încearcă şi grafic obţinerea unui „modul”, a unui tot semantico-grafic.
Rezultă, de regulă, împreună cu titlul, un dreptunghi care delimitează
pe verticală sau pe orizontală şi cu ajutorul unor linii fine de coloană,
înţelesul şi semnificaţia fiecărui articol în parte.
Lectura unei asemenea pagini este mult uşurată, orientarea citito-
rului abil realizată, mai ales pentru textele din zona mediană a paginii.
Există, însă, pericolul ca ziarul să arate monoton şi plictisitor.
190

Independent de modul de structurare a paginii de ziar, întocmirea
machetelor – fapt prea bine ştiut de secretarii de redacţie – trebuie să ţină
seama de câteva principii. Ele nu influenţează, potenţând sau diluând
semnificaţia estetică a structurii respective, în schimb, contribuie la
evitarea unor inabilităţi legate de strategia jurnalistică a publicaţiei. În
acest sens, principiile în cauză se referă la:
1. Să se evite masa mare, uniformă de text şi zonările diferen-
ţiate ale paginilor (de exemplu: patru coloane cenuşii de text masiv pe
stânga paginii şi patru coloane cu articole mai mici, fiecare cu titlul lui
şi cu ilustraţii pe partea dreaptă a paginii).
2. Fotografiile să fie plasate, în jumătatea superioară a paginii,
fotografiile de dimensiuni mari, cele mai mici pot şi chiar se recoman-
dă să fie aşezate, cu predilecţie, în partea inferioară a paginii.
3. Să se evite aşezarea unor fotografii chiar pe marginea paginii
„privind” spre exterior, mai ales atunci când sunt imaginile unor
persoane.
4. Nu este recomandată paginarea alăturată a două articole tratate
grafic în aceeaşi manieră.
5. Să nu se apeleze la paginarea „tip american”, adică un articol să
se continue, fără titlu, direct, sub un alt articol din cadrul aceleaşi pagini.
6. Începutul articolului să nu se afle prea departe de titlul lui (fie
prin aşezarea unei fotografii imediat sub titlu, fie prin „începerea
textului” cu o fotografie).
7. Să se evite – pe cât posibil – titlurile alăturate (la acelaşi
nivel) ale unor articole diferite.
8. Nu face o bună impresie paginarea articolelor în scară.
9. Trebuie evitată, pentru a nu rupe unitatea grafică a paginii,
machetarea care contribuie la segmentarea, fie de-a lungul, fie de-a
latul, ei (cu excepţia unei paginări intenţionat concepută în asemenea
fel, având menirea constituirii unor zone, evident, distincte).
10. Nu sunt admise fotografiile numite „santinele”, adică dispuse
în cele patru colţuri ale paginii de ziar.
11. In sfârşit, se mai recomandă evitarea asemănărilor izbitoare
şi apelarea la soluţii grafice similare în cazul paginilor care se vor afla
faţă-n faţă (2 cu 3, 4 cu 5 etc).
Un tratament grafic aparte se recomandă pentru „paginile speciale”,
adică pentru paginile care „atacă” (în stil monografic sau nu) o temă
unică, de larg interes, indiferent de domeniu. Se recomandă, în asemenea
situaţii, deoarece există obiceiul folosirii unor numeroase texte, „dozarea”
191

inspirată a raportului dintre elementele publicistice şi cele grafice: foto-
grafii, diferite alte ilustraţii, grafice, structurarea titlurilor, a intertitlurilor,
a vitrinajelor etc.).
Procesul de machetare trebuie să ia în consideraţie şi momentul
apariţiei ziarului. Dacă e cazul unui cotidian de dimineaţă, de pildă,
deoarece el se adresează, de regulă, unui cititor odihnit, curios să afle
ultimele noutăţi, dar şi puţin cam nerăbdător din această pricină, şi,
tocmai de aceea dispus să-şi înceapă lectura publicaţiei chiar în
mijlocul de transport folosit (autobuz, tramvai, metrou), textele
paginilor pot fi, ca şi titlurile lor, culese cu o literă ceva mai mică,
artificiile grafice trebuie evitate, tocmai pentru a nu îngreuna accesul
şi nici cititul articolelor.
În replică, un ziar de seară se adresează unui alt cititor sau chiar
aceluiaşi de dimineaţă, dar care, de data asta, a traversat o zi de muncă.
De aici, o altă psihologie, o altă percepţie şi vizuală, aflată sub incidenţa
oboselii obişnuite dar şi a unei anumite saturaţii informaţionale. Nici
puterea de concentrare nu mai este aceeaşi ca dimineaţa. Interesul, de data
asta, se îndreaptă spre sfera divertismentului, a lecturii cu tentă de
relaxare. De aceea, şi paginarea trebuie să ţină seama de asemenea
caracteristice şi să fie mai „aerisită”, cu imagini şi fotografii mai mari, cu
titluri în aceeaşi tonalitate, mai pregnante, cu texte culese cu literă mai
mare sau, aş spune, cu o literă care să le sporească lizibilitatea.
În sfârşit, din motive similare, adică legate de capacitatea de
receptare a cititorului, se ivesc diferenţe între publicaţiile destinate
unor beneficiari din mediul rural (mult mai puţin obişnuiţi cu
exerciţiul cititului) şi cele destinate unor cititori care au prin definiţie
preocupări intelectuale. E suficient să luăm în calcul, de pildă, litera
textelor, caracterul ei şi vom constata că pentru primii e nevoie de o
literă mai mare iar textele, la rândul lor, sunt mai aerisit paginate.
Diferenţe apar şi în cazul formatului publicaţiei. Tabloidul,
bunăoară, impune o lectură globală, de aici apelarea de către secretarii de
redacţie la o geometrizare a paginării, la un tiraj pertinent, pregnant, la
imagini focalizate pe un detaliu semnificativ, la o amplificare a „albiturii”
care, toate la un loc pot influenţa percepţia de ansamblu.
e. Mecanica lecturii
Cititul presei diferă fundamental de cel al unei cărţi. Textul unui
volum e parcurs, de regulă, în ordinea numerică a paginilor (de la 1 la
192

infinit). Lectura presei, însă, are un caracter „imprevizibil”, dictat de
interesul informaţional, de curiozitatea de moment şi de căutarea zonelor
publicistice familiare. Ziarul, ca de altfel, orice publicaţie, mai întâi se
„răsfoieşte”, paginile care captează atenţia cititorului sunt, la rândul lor,
„măturate” cu privirea şi, abia apoi, începe lectura, în detaliu, a
informaţiilor selectate (a ştirilor, a articolelor şi a ilustraţiilor).
S-a observat însă, că privirea cititorului de presă se îndreaptă, mai
întâi, spre paginile din partea dreaptă a publicaţiilor, care sunt, de fapt,
paginile ce poartă numere fără soţ (împarte): 1, 3, 5, 7 etc. Apoi, ochiul
alunecă spre stânga, adică spre paginile 2, 4, 6, 8 etc., paginile pare şi,
în cele din urmă, revenind asupra primelor se repetă aceeaşi „mecanică
a lecturii” pentru următorul set de pagini. Faptul a căpătat o importanţă
deosebită pentru secretariatele de redacţie şi, în general, pentru cei
responsabili cu editarea şi conceperea ziarelor. Aşa se explică de ce
paginile din dreapta (de dreapta, cele impare) sunt considerate ca făcând
parte din „structura de rezistenţă” a ediţiei „la zi”. În felul acesta, în
aceste „zone” sunt dispuse tematic preocupările jurnalistice apte să
evidenţieze specificul politicii editoriale a ziarului respectiv.
Aşadar, mecanismul lecturii
arată astfel (fig. 1):
Un statut aparte are ultima 1 8 1
pagină care, asemenea primei,
conţine informaţiile cele mai noi,
de ultimă oră. Aşa se explică, pe 2 3 2 3
de o parte, că cele două pagini
sunt finalizate întotdeauna de către
secretariatele de redacţie cu foarte 4 5 4 5
puţin timp înainte de închiderea
ediţiei iar, pe de altă parte, că cei
mai mulţi dintre cititori cunoscând 6 7 6 7
tipul de mesaj publicistic, apelea-
ză la următorul itinerar al lecturii
(fig. 2). fig. 1 fig. 2
Având în vedere un asemenea „mecanism” al cititului presei,
precum şi o anume tradiţie a lectorului de ziare, s-a ajuns chiar la
stabilirea unui clasament al paginilor unei „ediţii”, în funcţie de
importanţa lor. Astfel, locul 1 îl deţine prima pagină, locul 2 îl ocupă
ultima pagină, locul 3 revine paginilor de mijloc (8-9, de pildă, în
193

cazul unei publicaţii de 16 pagini), locul 4 şi-l dispută paginile împarte
(3, 5, 7 etc. ), locul 5 este rezervat paginilor pare (2, 4, 6 etc).
Dacă analizăm „mecanismul” lecturii la nivelul paginii de ziar,
atunci trebuie spus că aşezarea elementelor sale constitutive (texte,
ilustraţii, publicitate) se face, la rândul lor, pornind de la zonele asupra
cărora stăruie, în mod firesc, ochiul cititorului („deschiderea” paginii –
partea de sus, din stânga; „contra-deschiderea” paginii – partea din
dreapta, sus). Secretarii de redacţie ştiu, de asemenea, că partea de sus
a paginii „valorează” mai mult decât jumătatea ei inferioară, iar partea
stângă mai mult decât cea dreaptă. Cu alte cuvinte, pornind de la
unitatea unei pagini, a ansamblului grafic reprezentat de ea, va trebui
să ţinem seama de aşa numitul „optical-point” (punct optic), dar şi de
repartizarea iconografiei. Specialiştii sunt de părere că o bună aşezare
în pagină trebuie să plece de la respectarea câtorva elemente şi,
anume: echilibrul paginii, contrastul, punctele focale şi dinamica sa.
Pregnanţa noutăţilor informaţionale, a „cuvintelor jurnalistice” (Jacques
Kayser), poate fi asigurată în grade diferite, concordante cu politica
editorială a ziarelor, apelând inspirat şi abil tehnic şi cu simţ estetic la
stabilirea gabaritului fiecărui titlu în parte, la exploatarea virtuţilor
materialului iconografic, la folosirea culorii, a corpului de literă, a
chenarelor, a raportului dintre spaţiile albe şi cele negre (gri).
„Mecanismul” lecturii acţionează şi în cazul parcurgerii fiecărui
articol, a fiecărui text. În acest sens, dacă luăm în calcul „constanţa”
actului care înseamnă cititul propriu-zis, putem vorbi despre:
Lectura continuă sau liniară. Este cazul celor ce parcurg textele de
la un cap la altul, cu alte cuvinte, se ia în calcul lectura integrală aplicată,
în principiu, cărţilor şi operelor ştiinţifice, dar necesară şi pentru cititul
articolelor mai elaborate (anchete, reportaje, comentarii, foiletoane,
pamflete). Mizând pe un asemenea gen de lectură, secretarii de redacţie
au obligaţia de a asigura unor asemenea texte un regim de lizibilitate
sporită (prin alegerea literei, prin poziţionarea lor în zone de maximă
„captare a atenţiei”).
Lectura discontinuă (selectivă). Este proprie, în bună parte, parcur-
gerii presei. Se întâlneşte, desigur, şi în cazul cititului unor dicţionare, a
unor anuare, a unor cataloage, dar se aplică atunci când cititorul încearcă
să se descurce în paginile unei publicaţii. E o lectură generată de interesul
de moment (pentru ştiri, programe TV, radio, orele care anunţă când au
loc unele spectacole, informaţii bursiere etc.). E o lectură care permite
accesul rapid la informaţia căutată, atât cititorului ocazional cât şi celui
194

fidel (obişnuit) publicaţiei. Pentru cazul primului cititor, organizarea
paginilor trebuie realizată într-o asemenea manieră încât, vorba lui Louis
Guery, acesta „să nu aibă impresia că se aventurează într-o pădure virgină
sau într-un labirint”.
Lectura globală. E impusă (fiind practicată de lectorul grăbit), de
cel care vrea să afle, să se informeze fără să analizeze cu atenţie ceea ce
citeşte, fără intenţia formării unei opinii sau confirmarea unui punct de
vedere. Se scontează, în asemenea situaţii, doar pe şocul emoţional creat
de ceea ce se poate afla prin simpla „măturare” cu privirea a
„materialului” existent în paginile publicaţiilor. E situaţia pe care o are
orice text cu tentă publicitară. În cazul presei, este facilitată o asemenea
lectură de prima pagină, numită şi „pagină de titlu” sau „pagină vitrină”.
Menirea ei constă tocmai în semnalarea (orientarea) lecturii cititorului, în
atragerea lui pentru a parcurge, ulterior, cu mai multă atenţie întregul
conţinut al ziarului. De aceea, titlurile pe care le conţine „pagina vitrină”,
textele – captaţie la care se apelează trebuie să fie de natură să incite
curiozitatea cititorului, să şocheze, chiar, semantic şi grafic.
Realitatea a dovedit că în fapt toate cele trei tipuri de lectură se
întrepătrund, aşa încât şi structura grafică a punerii în pagină trebuie să
înlesnească, până la urmă, posibilitatea ca acelaşi articol să poată fi citit,
după preferinţă, din perspectiva celor trei nivele diferite de lectură.
f. Ilustraţia
Fotografia, cu deosebire, constituie punctul de atracţie a oricărei
publicaţii. Privirea cititorului de presă se îndreaptă, cu predilecţie, spre
două elemente fundamentale ale structurii grafice a paginii de ziar:
fotografia (ilustraţia ca termen generic) şi titlurile articolelor. Selecţia,
pe care o realizează instantaneu în astfel de situaţii lectorul de presă şi
care se referă, în special, la cele două elemente amintite, e tributară
tendinţei actuale de „vizualizare” a presei scrise, sub impactul foarte
puternic al televiziunii.
S-ar putea susţine faptul că în această privinţă e în joc o adevărată
filosofie a fiecărei redacţii. Realitatea a dovedit că în cadrul procesului
editorial strategia iconografică este extrem de importantă, imaginile foto,
în principal, constituind poli de atracţie foarte puternici. Într-o lume în
care vizualul (Tv în primul rând) fascinează şi acaparează, aproape brutal,
cetăţeanul, fotografia de presă a ajuns, nu în puţine situaţii, să spună (să
comunice) mai mult decât titlurile articolelor şi chiar, uneori, decât,
195

textele înseşi. Faptul e susţinut şi poate chiar şi amplificat deoarece
imaginea (fotografia, în principal) se percepe, se descifrează, de regulă,
mult mai uşor decât semnificaţia unui text, care poate ridica o piedică în
plus atunci când limba în care a fost redactat nu e cunoscută sau ştiută
aproximativ de cititor. Fotografia de presă, însă, trebuie să aibă, în primul
rând, virtuţi informaţionale şi, abia apoi, să se impună prin estetica ei, prin
frumuseţea de care se vorbeşte şi care o fac plăcută privirii şi care
contribuie la atragerea ochiului celui ce parcurge paginile publicaţiei. De
aceea, întotdeauna, un fotoreporter profesionist va avea intuiţia,
capacitatea, talentul şi ştiinţa de a îmbina în cel mai înalt grad, în
fotografia obţinută, fotoinformaţia şi expresivitatea imaginii.
Secretarul de redacţie, cunoscând şi preţuind cum se cuvine „forţa”
unei fotografii, va propune la şedinţa de sumar, odată cu presumarul
numărului la zi, şi o selecţie fotografică pornind de la specificul
publicaţiei, dar ţinând cont şi de: valoarea informativă a fiecărei imagini
(care contribuie la sporul informaţional general evitând, însă, pleonasmul
informaţional), valoarea documentară (portretele unor protagonişti, unele
dovezi ce pot fi considerate probe pentru autentificarea şi garantarea celor
relatate în unele articole; se pot lua în calcul şi diferite scheme, desene,
hărţi etc), valoarea simbolică (sunt destule cazuri în care numai imaginea
poate dezvălui dramatismul unei anumite realităţi – o pasăre cu corpul
acoperit de petrol nu poate „glăsui” decât despre poluare, imaginea unui
bătrân care scormoneşte într-o ladă de gunoi spune mult mai mult şi,
evident, mai concis şi mai şocant despre mizerie, sărăcie, condiţia umană
în anumite locuri).
Deşi sunt publicaţii care apelează cu oarecare zgârcenie la folosirea
fotografiei, totuşi, ea s-a dovedit indispensabilă structurării mesajului
publicistic atât de către marile ziare cât şi de către cele cu un impact ceva
mai redus. S-a demonstrat, de asemenea, că „imaginea” poate fi în mâna
unui experimentat secretar de redacţie o armă percutantă şi extrem de
redutabilă. Aşa cum observa un specialist de talia lui Louis Guery, cu
ajutorul unei fotografii abil pusă în pagină se poate, deopotrivă, ridiculiza
sau chiar discredita o personalitate, sau impune o alta. La punerea în
pagină, prin schimbarea cadrajului (mărirea anumitei părţi sau micşorarea
fotografiei inţiale, renunţarea la unele elemente care o alcătuiesc etc.)
secretarul de redacţie poate da o altă semnificaţie unei fotografii decât
aceea gândită de autorul ei. În sfârşit, adăugarea unui text explicativ (a
unei legende) poate, la rândul lui să modifice mesajul fotografiei.
196

Limbajul fotografiei de presă este indiscutabil unul universal, uşor
de descifrat şi, înainte de toate şi foarte convingător. Aşa cum este, de
regulă, imaginea de televiziune. Pentru cititor efortul de „decriptare”, s-ar
putea spune, că lipseşte aproape în totalitate. Există, desigur, şi un
simbolism al imaginilor (despre care am amintit ceva mai sus), la care
apelează din când în când presa, dar şi el e atât de transparent încât nici nu
se poate vorbi de ivirea dificultăţilor de înţelegere a unor asemenea
mesaje. „Fotografiile însufleţesc pagina prin multitudinea de motive,
forme şi axe. Imaginile sunt, spre deosebire de text, mesaje
necondiţionate care se abordează direct. … Imaginile constituie în pagină
domenii de receptare liberă, care formează o structură suplimentară faţă
de cea a coloanelor şi titlurilor” (P. Brielmaier, E. Wolf, op. cit. pag. 53).
Pagina de ziar conţine, alături de fotografii şi alte dovezi care pot fi
numite ilustraţii. Spre deosebire de text, imaginea excelează prin concizie
şi prin concreteţea masajului. De pildă, impactul asupra cititorului e mult
mai direct şi mai puternic atunci când dovezile cifrice dintr-un articol sunt
transmise grafic. Punerea în pagină prin procesul de machetare, adică prin
asigurarea design-ului paginii de ziar, se bazează pe reliefarea, pe
scoaterea în evidenţă a mesajului publicistic, prin obţinerea unor structuri
contrastante, prin atingerea unui adevărat suspans grafic. „Un produs
atractiv se realizează prin contrast, prin efectul conjugat al unor elemente
diferite din pagină. Aici se fac cele mai multe greşeli: totul este uniform,
perechi contrastante ca mare/mic, lumină/întuneric, vertical/orizontal,
dinamic/static sunt rareori puse în valoare. Doar introducerea simultană a
două valori diferite amplifică efectul ambelor elemente” (P. Brielmaier,
E. Wolf, op. cit. pag. 62).
Utilizarea imaginilor, ca de altfel a tuturor structurilor şi elemen-
telor grafice, reclamă din partea secretarilor de redacţie o artă şi o ştiinţă
deosebite. În funcţie de numărul pieselor foto aflate la îndemână,
problemele ivite sunt la fel de complexe: doar o singură fotografie, de
exemplu, cere o pricepută dozare a raportului dintre masa de texte şi pre-
zenţa ei. Plasată neinspirat, fotografia în discuţie poate genera suprafeţe
„moarte” care, la rândul lor, pot altera mesajul publicistic al întregii
pagini. Dacă numărul fotografiilor creşte la două, atunci trebuie apelat
la un joc de volume; opoziţia dintre volume şi mărimea fotografiilor
dinamizează pagina. ”Pe o pagină nu au ce căuta două imagini portrait
(format înalt) sau două imagini landscape (format lat)” (P. Brielmaier,
E. Wolf, op., cit. pag. 55). Şi mai este ceva. Între cele două fotografii, în
principiu, nu este bine să se poată stabili o linie imaginară verticală sau
197

orizontală care să le lege, fie aşezându-le cap-coadă, fie situându-le la
acelaşi nivel. Diagonala e axa ideală în acest caz.
Dacă în joc intră mai multe fotografii atunci trebuie urmărite alte
criterii de amplasare. Între ele e inspirat să se creeze un contrast născut
din conţinutul lor (detaliu, în cazul primei, imagine întreagă, pentru a
doua, şi parţială pentru a treia). Un fapt este clar: secretarul de redacţie
are posibilitatea ca prin exploatarea detaliilor nu numai să dea o altă
tentă publicistică fotografiilor, ci să contribuie la găsirea unor soluţii
care să ajute la ruperea monotoniei grafice şi, în acelaşi timp, să
contribuie la potenţarea efectelor spaţiilor acoperite de text.
O altă problemă interesantă e raportul care se stabileşte între text
şi fotografie. În acest caz, se ivesc mai multe situaţii: 1. Fotografia
susţine, prin „vizualizare” ideile publicistice ale unui text. 2. Fotogra-
fia completează ideile publicistice ale textului, potenţând mesajul.
3. Fotografia de presă este însoţită, aproape întotdeauna, de o legendă,
de un text explicativ, care trebuie redactat în concordanţă cu stilul
publicaţiei şi care trebuie să evite pleonasmul informaţional (nu ceea
ce se vede în fotografie trebuie spus şi în legendă, decât doar atunci
când sunt, de pildă, precizate numele personajelor reţinute de
imaginea foto). Se poate observa, de asemenea, că aceeaşi fotografie
va avea nevoie de explicaţii diferite în funcţie de publicaţia în care va
apărea (cotidian, o publicaţie – magazin, un jurnal de modă sau o
revistă umoristică).
Legenda fotografiei atunci când imaginea foto are statut de gen
publicistic de sine stătător, trebuie să amplifice ceea ce cititorul
constată la o simplă privire. De aceea, ea poate avea fie caracter
informativ, fie explicativ. Dacă luăm în consideraţie şi modalitatea în
care e plasată legenda foto, se poate spune că, din acest punct de
vedere, secretarii de redacţie au de ales între a o plasa sub fotografie,
pe toată lăţimea ei sau numai pe o anumită porţiune, lateral sau chiar
pe trei dintre laturile imaginii foto, care poate avea uneori şi un titlu.
g. Culoarea în presă
Aşa cum treptat televiziunea a completat, la un moment dat, imagi-
nile alb-negru cu cele color, ajunse astăzi un fapt, practic, generalizat şi
presa scrisă a apelat la elementul culoare (şi nu de ieri, de azi, s-ar putea
spune că tendinţa datează chiar înainte de apariţia televiziunii), multe
publicaţii schimbându-şi fundamental astăzi aspectul şi sporindu-şi, pe
198

această cale, capacitatea de a capta atenţia cititorilor şi, probabil, amplifi-
cându-şi în felul acesta şi impactul asupra lor. Adevărul este că un ziar
care apelează la folosirea culorii (parţial, desigur) este mult mai atractiv,
calităţile sale de a „vizualiza” mesajul fiind înmulţite.
Publicaţiile mai sobre, chiar austere, care mizează mai puţin pe
„spectaculosul” grafic, pe senzaţionalul informaţional, pe aspectul preg-
nant comercial, se dovedesc destul de fidele sistemului alb-negru, culoa-
rea folosind-o extrem de parcimonios, eventual doar în titlul publicaţiei.
Ele urmărind, în mod deosebit, structurarea inteligentă şi bine contextua-
lizată a informaţiei, claritatea, obiectivitatea şi argumentaţia mesajului,
lizibilitatea întregii publicaţii. Pentru ele, raportul dintre alb şi negru nu
şi-a epuizat virtuţile de expresivitate, eleganţa, rezultate din combinarea
lor armonioasă, precum şi puterea de a nuanţa mesajul publicistic. Dato-
rează aceluişi „mecanism”, aceluiaşi „joc” abil condus de către secretarii
de redacţie şi de machetatori, capacitatea de a pune în evidenţă „negrul”
sau „griul”, acolo unde este cazul, de a marca „plinul” dacă structura
grafică i-a destinat un rol de prim-plan, de a potenţa lizibilitatea paginii
prin accentuarea unor pasaje din textele publicate, a unor titluri sau, pur şi
simplu, a unor informaţii izolate. În sfârşit, poate constitui” pentru ochi un
moment de relaxare”.
Culoarea, însă, poate împinge, atunci când nu-i sunt cunoscute
efectele, când şi pregătirea estetică a secretariatelor de redacţie e în
suferinţă, spre un pitoresc inoportun, spre un decorativ inadecvat şi
strident, chiar spre kitsch. Astfel „culoarea, ca mai toate elementele
grafice sau tipografice, trebuie să se supună principiului „forma
corespunde funcţiei”. Ea poate îndeplini funcţii diferite într-un ziar: de
exemplu, liniile sau chenarele impun structura de bază a ziarului.
Culoarea poate evidenţia pagina de titlu faţă de celelalte pagini. Ea
poate marca paginile de publicitate prin titlurile de rubrică sau poate
scoate în evidenţă anumite genuri de articole, de pildă, comentariile,
prin punerea lor pe un fundal colorat”∗.
Experienţa publicaţiilor, care au îndrăznit şi au apelat la
capacitatea expresivă a culorii şi, au făcut-o în numele sporirii puterii
de convingere a cititorilor şi a impactului publicistic, au dovedit că,
într-adevăr, un asemenea „element” deschide un câmp vast de
exploatat de către secretarii de redacţie.
∗
P. Brielmaier, E. Wolf, op. cit. p. 93
199

Culoarea poate avea o funcţie de identificare a publicaţiei în sine,
de individualizare în peisajul presei, poate diferenţia pagini, fascicole sau
domenii tematice din cadrul ziarului. De asemenea, printr-o inspirată
folosire, ea poate marca paginile sau spaţiile publicitare, atrăgând nu
numai atenţia asupra mesajului lor, ci şi ritmând „lectura globală” a
întregii publicaţii, menţinând chiar unitatea publicistică a ziarului,
„fracturată” de obicei în zona publicitară. Şi, pentru că, în foarte multe
împrejurări, culoarea are un simbolism al său, sunt destule împrejurări în
care se apelează la aceste trăsături: cu albastru se marchează (pe hărţi, pe
diverse grafice) apa, dar şi buna ei calitate; cu galben sau roşu se indică
poluarea şi nivelul ei etc.
În sfârşit, culoarea îşi asumă şi chiar îşi dispută, nu în puţine
cazuri, domeniul fotografiei. O imagine alb-negru nu poate reda
întotdeauna diversitatea nuanţelor ce ar fi trebuit transmise cititorilor.
O fotografie color e, de multe ori, mai expresivă şi, în anumite
circumstanţe mai dramatică (de exemplu, înregistrarea unui incendiu,
a unui accident etc). Secretarii de redacţie, machetatorii nu trebuie să
uite, însă, sau să neglijeze faptul că în presă culoarea nu are un rol
decorativ, ci unul funcţional expresiv şi justificat publicistic.
„Folosind culori calde sau reci, ce de exemplu, roşu şi albastru, se
poate obţine o anumită spaţialitate în ordonarea elementelor. Culoarea
roşie este percepută de ochi drept „caldă” şi mai ales familiară, în timp
ce albastru pare „rece” şi accentuează spaţial fundalul. La alegerea
culorilor se va ţine cont ca acestea să nu fie dominante, deoarece
informaţiile imaginilor şi textelor vor fi, astfel, estompate. De aceea,
se recomandă limitarea la un număr redus de nuanţe”. (P., Brilmaier,
E. Wolf, op. cit. pag. 96).
200

REDACTORUL ŞEF.
MANAGEMENT DE PRESĂ
Sub impactul modificărilor datorate progresului, a revoluţiei

ştiinţifice moderne, precum şi a economiei de piaţă, instituţiile de presă au
cunoscut mutaţii şi transformări sensibile. În mediile audio-vizuale se
poate vorbi chiar de transformări spectaculoase. Nici presa scrisă n-a
rămas străină faţă de o asemenea tendinţă. Pe de o parte, pentru a ţine
piept concurenţei şi provocărilor venite din partea televiziunii şi a
posturilor de radio iar, pe de altă parte, sub influenţa aceloraşi medii
audio-vizuale, ea s-a simţit atrasă de unele procedee strategice şi de
tehnici specifice audio-vizualului. De aici tendinţa spre „vizualizare”,
spre convertirea graficii caracteristice şi chiar a limbajului presei scrise în
procedee comparabile cu virtuţile imaginilor televizate.
Realitatea a dovedit că mass-media, cel puţin în ultimii ani, a
fost supusă, deopotrivă, unei revoluţii tehnologice precum şi uneia
economice. A doua „se caracterizează prin mondializarea economiei şi
prin dominaţia sferei financiare asupra economiei reale, care se
sprijină şi, dar mai ales, pe autostrăzile informaţiei şi pe schimbările
survenite în câmpul comunicaţiei…. Or, din cauza revoluţiilor
economică şi tehnologică, sfera comunicării are tendinţa să absoarbă
informaţia şi cultura, dând naştere unei singure şi aceleaşi sfere
globale şi universale: world culture, de inspiraţie americană, un fel de
comunicultură de masă planetară, pentru că informaţia, ca şi cultura,
nu rezistă unei asemenea vulgarizări” (Ignacio Ramonet, Tirania
comunicării, pag. 66).
De asemenea, mijloacele actuale de comunicare de masă au
transformat, sub influenţa aceleaşi economii de piaţă, informaţia (generic
numită aşa, în realitate, termenul se referă la tot ce însemnă text
jurnalistic), într-o marfă care, din raţiuni financiare trebuie vândută
marelui public. Problema este ca să existe şi cumpărători. De aceea, actul
respectiv a devenit din ce în ce mai dificil, ceea ce a împins presa (e
adevărat că mai sunt şi excepţii, dar şi ele datorate în bună măsură
spaţiului destinat „publicităţii”) la fel de fel de concesii făcute gustului
201

cititorilor şi, nu de puţine ori, susţinătorilor financiari sau, pur şi simplu,
intereselor patronale. Aşa se explică, printre altele, tendinţa unor
publicaţii spre faptul, evenimentul senzaţional, spectaculos, care devine o
posibilă cale ce vizează sporirea audienţei şi, desigur, în acest fel şi a
vânzărilor. S-a observat că presa ultimilor ani a ajuns chiar până acolo
încât până şi veridicitatea informaţiilor a fost sacrificată, în numeroase
împrejurări elementului de senzaţie, scontându-se pe şocul emoţional
creat, capabil după părerea multor manageri de presă, să atragă cititorul,
să-l facă interesat de publicaţia respectivă, adică de „adevărul mediatic”
oferit, nu întotdeauna similar cu cel oferit de realitatea concretă.
Şi mediile româneşti, la rândul lor, sub impactul unor asemenea
tendinţe, au trecut şi ele la reevaluarea strategiilor publicistice,
încercând să reziste economic, pe o piaţă a publicaţiilor tot mai
diversificată şi mai atractivă dar, urmărind şi sincronizarea cu
modalităţile moderne de tratare şi structurare a faptelor de presă şi, de
asemenea, perfecţionarea instrumentelor de investigaţie şi editare.
Adevărul este că întotdeauna presa a navigat, cu diverse riscuri
asumate, pe o mare a informaţiilor aproape niciodată liniştită. Şi,
indiferent cât de agitată s-a dovedit, cei care au ţinut timona în mână
au încercat să menţină la suprafaţă „corabia” chiar dacă, uneori,
traseul se strecura printre „stânci” nevăzute. Şi, deşi, se cunoaşte
faptul că până în 1990, managerii instituţiilor noastre de presă se
confruntau cu mari dificultăţi (care au şi împins spre standardizarea
publicaţiilor şi lipsă de personalitate publicistică), multora nu le-a
lipsit profesionalismul, slalomul editorial la care erau împinşi fiind nu
de natură financiar economică ci, ideologică şi politică.
Redactorul Şef
În mod obişnuit şi aş spune şi tradiţional, structura organizatorică a
unei instituţii de presă, de presă scrisă îndeosebi, este condusă de un
redactor şef. După Revoluţie, au apărut şi în această privinţă unele înnoiri,
în sensul că redacţiile au dobândit o conducere bicefală formată dintr-un
„director” şi un „redactor şef”. Teoretic, primului i s-au încredinţat atri-
buţii de reprezentare, de conducere şi gestionare mai mult sub raport
administrativ a publicaţiei. Cel de al doilea a rămas cu vechile responsa-
bilităţi, adică cele legate de conceperea apariţiilor la zi, de punerea în
practică a strategiei publicistice. Până la urmă faptul s-a dovedit un gen de
lux de care, totuşi, presa nu avea neapărat nevoie (în unele cazuri s-a şi
renunţat la funcţia de „redactor şef”), acceptat fiind însă fie dintr-un fel de
reverenţă făcută unor personalităţi publicistice, fie unei porniri legate de o
202

posibilă sincronizare cu o tradiţie a presei noastre interbelice ori cu
structurile redacţionale occidentale. În prezent e dificil de precizat ce
diferenţe notabile sunt între cei doi „şefi”; şi unul şi altul îşi asumă, de
regulă, preocupări editoriale la zi, şi unul şi altul se ocupă de politica
publicistică a instituţiei de presă pe care o conduc. Indiferent, însă, de
felul cum e structurată redacţia, continui să cred că redactorul şef e cel
care poartă responsabilitatea pentru tot ceea ce ziarul reţine pentru
publicare, pentru modul în care se înfăptuieşte politica editorială a
publicaţiei, pentru felul în care este „interpretată” zilnic realitatea. ”La un
mare cotidian din metropolă, redactorul şef este cel care decide, cel care
orientează politica de ştiri; el este un coordonator general” (Nash Roy,
How newspapers work; apud „Ziaristica”, pag. 14).
Fiecare publicaţie poartă amprenta personalităţii redactorului
şef. Fără a fi un personaj dictorial (mai sunt şi cazuri de acest fel),
redactorul şef nu-şi poate exercita nici atribuţiile profesionale şi nici
influenţa, dacă se dovedeşte un gazetar oscilant, lipsit de fermitate şi
de curaj. El reprezintă patronatul, sub influenţa căruia se află în
permanenţă, dar trebuie să fie profesionistul capabil să interpreteze
jurnalistic interesele acestuia. La curent cu punctele de vedere ale
acestuia, redactorul şef trebuie să aibă abilitatea şi capacitatea
necesare pentru a negocia linia editorială a publicaţiei pe care o
conduce, respectând priorităţile şi interesele segmentului de cititori
căruia i se adresează.
Relaţiile redacţionale ale redactorului şef se desfăşoară şi se
desăvârşesc la nivelul a două paliere:
În primul rând, în legătură directă cu cei care coordonează, la
rândul lor, activitatea curentă a redacţiei (şefi de departamente,
redactori şefi adjuncţi, secretar general de redacţie). În acest caz el
închide cercul celor ce se numesc editori şi, împreună „gândesc”
fiecare nouă apariţie a ziarului, precum şi ulterioarele lui ediţii.
Principalul moment al zilei când puterea lui de decizie se face simţită
este şedinţa de sumar când se dezbate şi se pune la punct structura
publicistică a numărului „la zi”. Prilejul e destinat şi observaţiilor cu
un caracter mai larg care vizează şi chestiuni de politică şi strategie
editorială dar şi de politică a personalului.
În al doilea rând, redactorul şef se află în legătură cu membrii
redacţiei, cu cei care au obligaţia să „meargă” pe teren, să investigheze
realitatea şi să transforme informaţiile culese în creaţie jurnalistică. El
trebuie să fie disponibil oricând pentru personalul ziarului, „gata să
discute idei şi probleme cu fiecare, de la primul său adjunct până la cel
203

mai tânăr reporter”. Întotdeauna bine informat, dublându-şi datele
obţinute pe cale oficială sau din surse proprii cu cele furnizate de
proprii lui colaboratori, redactorul şef e cel care imprimă viziunea
numărului la care se lucrează, dar şi a celor care vor urma. Faptele de
presă nu se „judecă” şi nu se „cântăresc” numai în clipa ivirii lor, de
multe ori sau mai exact, de cele mai multe ori, sunt anticipate. De
aceea, personalitatea redactorului şef se reflectă şi se impune prin
însăşi personalitatea publicaţiei pe care o conduce. ”Măsura în care el
controlează pregătirea, zi de zi, a ziarului său depinde de numărul
personalului, dar el răspunde, în ultimă instanţă, pentru tot ce apare în
paginile ziarului sub formă de informaţii sau opinii. El este ultimul
factor care hotărăşte, în cazuri speciale, dacă un material va apărea sau
nu; el este arbitrul suprem în probleme de apreciere, în privinţa
corectitudinii comentariului, în cumpănirea importanţei relative a unei
ştiri sau a alteia; el hotărăşte care din informaţiile existente va forma
„tema zilei” şi el scrie – sau pune pe cineva să scrie articolul de fond
al zilei, care reflectă politica şi părerile ziarului . La multe ziare, el
este acela care dă, de fapt, forma şi expresia politicii prezentării
ziarului” (Frank Candliun, Ziaristica, vol. 2, pag. 19).
Conducerea unei instituţii de presă, cu alte cuvinte, managementul
asigurat de redactorul şef, devine un fapt extrem de complicat, însuşi
procesul de „fabricare” a ziarului implicând convergenţa unor factori de
mare complexitate. În primul rând, e cazul colectivului redacţional alcă-
tuit de regulă din personalităţi deosebit de accentuate, profesionişti talen-
taţi, oameni care îmbină capacitatea de investigare a realităţii cu aceea de
creativitate publicistică, de evocare, de exprimare limpede, nuanţată şi
convingătoare a unei anumite realităţi şi a opiniei legate de ea. Întră, apoi,
în discuţie, informaţia care e gestionată potrivit politicii şi strategiei
editoriale, pe care şi le-a propus să le respecte şi să le convertească
jurnalistic publicaţia respectivă. În sfârşit, tehnologia folosită în procesul
de concepere şi elaborare a ziarului joacă, la rândul ei, un rol extrem de
important, putând deschide calea spre performanţă publicistică şi, ca o
consecinţă, spre succes de public sau, dimpotrivă.
Întreprinderea de presă este, în bună măsură, comparabilă cu orice
altă instituţie culturală. Specificul ei, însă, pune accentul pe elementul
vocaţional al angajaţilor şi pe actul de creaţie. Inventivitatea, fantezia,
capacitatea de a acţiona şi de a reacţiona mereu sub presiunea
evenimentelor ca într-o cursă permanentă contra cronometru, precum şi
puterea de a sintetiza în forme publicistice diverse, de obicei de
dimensiuni reduse, realităţi complexe, sunt, toate, trăsături definitorii ale
actului gazetăresc şi ale celor ce pot fi numiţi jurnalişti.
204

Tocmai de aceea, managerul unei asemenea întreprinderi,
redactorul şef, trebuie, pe de o parte, să aibă putinţa de a înţelege
astfel de colaboratori (profesional, psihic, moral) şi de a dialoga cu ei
iar, pe de altă parte, să dovedească şi capacitate de ale dirija acţiunile
publicistice şi de a le insufla propriul său entuziasm şi devotament dar
şi propriul său stil de acţiune.
Tipologic, managerii, printre ei numărându-se şi redactorii şefi,
după stilul de conducere adoptat se pot împărţi în patru categorii: 1. cel
care conduce în mod despotic, denumit „exploatator”; 2. cel care are
ideea că „trebuie să construim relaţii umane”, caracteristica lui fiind
„bunăvoinţa”; 3 cel care încurajează delegarea de competenţe, de atribuţii
şi comunicarea, adeptul stilului „consultativ”; 4. cel care pleacă de la
concepţia participativă din parte colaboratorilor, adică partizanul stilului
„participativ” (Rensis Lickert, Le gouvernement participatif de l`entre-
prise, apud „Menagementul instituţiilor de presă din România, pag. 79).
Dintr-un alt punct de vedere, Marc Bosche încearcă să
stabilească o legătură între stilul de conducere şi gradul de participare
a salariaţilor şi consideră că putem întâlni: a/ stiluri de conducere
„axate pe superior”; b/ stiluri de conducere „axate pe subordonaţi”.
Aceste cazuri pot pune în evidenţă situaţii extrem de diferite care se
plasează între limitele reprezentate de „momentul în care conducătorul ia
deciziile şi le anunţă subordonaţilor spre îndeplinire „şi „momentul în
care conducătorul lasă să acţioneze liber, dar să respecte anumite
restricţii”. Între cele două limite pot să mai apară împrejurări de tipul:
„conducătorul ia decizia şi o discută apoi cu subordonaţii”, „conducătorul
prezintă ideile şi cere fiecăruia avizul său”, „conducătorul prezintă o
decizie pe care însă o condiţionează, fiind pregătit s-o schimbe, în funcţie
de sugestiile oferite”, „conducătorul prezintă problema ce trebuie
rezolvată, obţine sugestii şi ia decizia” sau, în sfârşit, „conducătorul
defineşte limitele şi cere grupului să ia o decizie în cadrul acestor limite”
(apud „Managementul…”, pag. 80).
În funcţie de temperament, de experienţă, de tradiţie, de propria cul-
tură profesională, dar şi sub presiunea factorilor exteriori, redactorii şefi
încearcă să îmbine autoritatea cu stimularea iniţiativei colaboratorilor şi
cu libera afirmare a propriei lor personalităţi profesionale şi umane. Din
această perspectivă, David Randall stabileşte chiar un fel de cod de com-
portare a managerului de presă, care constă în: 1. îndepărtarea barierelor
(fizice şi psihice) dintre el şi echipă; 2. imparţialitate în toate împrejură-
rile, mai ales în cazul condiţiilor de muncă şi de plată („Trataţi şi plătiţi
oamenii corect şi astfel le puteţi impune standarde înalte când vine vorba
205

de muncă şi abnegaţie. Dar este crucial ca această corectitudine să fie
vizibilă. Redacţiile de ziar sunt pline cu destule zvonuri şi resentimente
chiar şi fără ca şefii să înşele deliberat la bani sau să aibă un comporta-
ment calculat preferenţial faţă de personal”); 3. în fiecare zi trebuie
discutat cu membrii redacţiei; 4. ideile novatoare trebuie încurajate întot-
deauna („Jurnalismul de calitate presupune o gândire novatoare, atacarea
convenţiilor, deblocarea miturilor); 4. membrii redacţiei trebuie informaţi
despre ceea ce întreprinde redactorul şef, despre felul în care e apreciată
activitatea lor; 5. regulile privind activitatea zilnică în redacţie şi modali-
tăţile de respectare a obligaţiilor profesionale trebuie stabilite cu toată fer-
mitatea şi urmărite să fie respectate; 6. dacă trebuie dat cineva afară, ac-
ţiunea să fie făcută „rapid şi discret” („Oricare ar fi circumstanţele, daţi-le
ştirea în persoană, în particular şi într-un mod neechivoc. Spuneţi-le moti-
vele cu onestitate); 7. veştile proaste trebuie comunicate direct; 8. nicio-
dată nu e nimerit a se da vina pe „lucruri care v-au scăpat de sub control”
(„Dacă eşti redactor şef, dai vina pe director; dacă eşti director, dai vina
pe sponsori, pe proprietari, pe guvern sau pe Soartă. Sigur, toate aceste
scuze pot fi reale în multe cazuri, dar dacă dai mereu vina pe evenimente
sau oameni pe care nu-i poţi controla, echipa ta va gândi două lucruri.
Primul, că nu spui adevărul. Al doilea, că nu prea are rost să lucreze cu
tine, pentru că e clar că nimic din tot ce e important nu se află sub contro-
lul tău”); 9. greşelile trebuie recunoscute; 10. colaboratorilor nu trebuie să
li ceară să lucreze mai mult decât o face şeful instituţiei de presă; 11.
calmul trebuie păstrat în orice împrejurare; 12. lada să fie făcută în public,
iar critica numai în particular; 13. mesajele de apreciere nu trebuie să
lipsească; 14. decizia trebuie să fie înţeleasă de toată lumea („Oricare ar fi
modul de luare a deciziilor la ziarul dumneavoastră, toţi membrii redacţiei
trebuie să înţeleagă cum funcţionează lucrurile. Astfel economisiţi timp şi
evitaţi disputele nedorite”); 15. secretele, de orice natură ar fi, care îi sunt
încredinţate managerului, trebuie păstrate de acesta cu toată discreţia; 16.
nu trebuie stingherite sau izgonite momentele de relaxare care apar din
timp în timp între membrii colectivului redacţional.
Calităţile psiho-profesionale ale redactorului şef

În esenţă trebuie să ne referim, de fapt, la trăsăturile care îl definesc
pe managerul de presă. În acest sens, numărul unu în ierarhia redacţională
(în aceeaşi măsură se poate vorbi şi de statutul directorului de presă)
trebuie să facă dovada unei judecăţi echilibrate. Echilibru dobândit, pe de
o parte, datorită deţinerii unui volum informaţional variat (care cuprinde,
de regulă, atât chestiunile interne cât şi cele externe) şi extrem de bine
206

gestionat iar, pe de altă parte, datorat unei experienţe profesionale consis-
tente. Managerul de presă, aşa cum observa şi A. Mackenzie, operează cu
idei, lucruri şi oameni şi tocmai de aceea trebuie să facă din actul de
conducere, deopotrivă, „meserie”, ştiinţă şi artă, funcţiile manageriatului
fiind – aşa cum o dovedeşte realitatea – complexe şi într-o permanentă
intercondiţionare.
Bun condeier, managerul de presă este tipul conducătorului care
agreează flexibilitatea şi capacitatea de a realiza schimbări de registru
„din mers” şi în concordanţă cu fenomenele şi evenimentele care se
ivesc în realitate. În acelaşi timp, îşi urmăreşte cu tenacitate şi abilitate
programul şi strategia editorială a publicaţiei pe care o conduce.
Activitatea de presă poartă amprenta unei adevărate „opere colec-
tive”. De aceea, e necesar ca toţi membrii redacţiei să formeze într-adevăr
o echipă, alcătuită, ce-i drept, din personalităţi puternice, unele dintre ele
chiar foarte accentuate, toate, însă, capabile de iniţiativă şi putere de
decizie, dar, ceea ce e fundamental pentru munca de presă, dispunând de
resursele necesare pentru înţelegerea şi acceptarea armoniei şi consen-
sului profesional. Liderul echipei este şi trebuie să rămână redactorul şef,
care, de regulă, dispune de capacitatea de a cunoaşte resursele publicistice
ale fiecărui membru al redacţiei, dar şi de forţa şi puterea de convingere
de a pune în mişcare complicatul mecanism al relaţiilor intercolegiale
care există într-o asemenea echipă. „A comunica înseamnă a intra în
orchestră” (Gregory Bateson), altfel spus „nu veţi reuşi să comunicaţi
dacă vă aflaţi în disonanţă sau dacă muzica voastră nu se armonizează cu
partiturile celorlalţi şi cu codurile în vigoare. A intra în orchestră
înseamnă a face jocul unui anumit cod, a te înscrie într-o relaţie
compatibilă cu mijloacele de comunicare, canalele şi reţelele disponibile∗”.
Membrii unei redacţii, pentru reuşita mesajului lor publicistic,
trebuie să comunice între ei firesc şi coerent şi cu intenţii de stimulare
reciprocă şi, de asemenea, separat sau împreună să reuşească să menţină
acelaşi regim cu redactorul şef. Un asemenea fapt se dobândeşte prin
încrederea pe care le-o insuflă în forţele lor managerul instituţiei de presă,
prin cultivarea de către acesta a deschiderii permanente spre nou, spre
evitarea locului comun, spre, cum se mai spune, rezolvarea obligaţiilor
profesionale sub semnul minimei rezistenţe. De aceea, pe bună dreptate,
se vorbeşte despre faptul că orice persoană care îşi desfăşoară activitatea
în presă şi caută să fie şi cu adevărat performantă, trebuie să fie înzestrată
cu o „nouă logică a creativităţii”, tendinţă ce ar trebui, desigur, să fie
∗
Daniel Bougnoux, Introducere în ştiinţele comunicării, p. 29
207

proprie, în primul rând, factorilor de decizie, editorilor şi, cu deosebire,
redactorului şef în calitatea sa de element esenţial în generarea în cadrul
redacţiei a unei atmosfere de emulaţie şi permanentă provocare
profesională. Performanţa, de fapt, obţinerea ei, pe care redactorul şef şi-o
doreşte pentru colectivul său, se clădeşte sau mai exact spus, ar trebui să
se bazeze, şi pe realizarea unei concordanţe dinamice între obiectivele ce
revin fiecărui membru al redacţiei şi obligaţiile, competenţele şi
responsabilităţile pe care le reclamă postul pe care îl ocupă, la un
moment dat, cel ce se numeşte manager de presă. Este ceea ce specialiştii
numesc triunghiul de aur al organizării.
Programul zilnic al redactorului şef se confundă, în primul rând, cu
timpul dedicat procesului de concepere şi elaborare a fiecărui număr la zi.
Aceluiaşi îi revin şi multe alte obligaţii cotidiene legate, îndeosebi, de
stabilirea şi păstrarea contactelor cu diverse instituţii, organisme, persoane
care, într-un fel sau altul, ajung în sfera de atracţie a unui organ de presă.
De aici şi dovada pe care trebuie să o facă orice redactor şef a unor calităţi
intelectuale, psihice şi, nu în ultimul rând, fizice deosebite. Rezistenţa faţă
de stresul cotidian, faţă de apăsarea cursei contra cronometru care este, de
fapt, fiecare perioadă de pregătire şi definitivare a ediţiei la zi, nu trebuie
să-i altereze puterea de decizie, creativitatea cotidiană, percepţia efortului
individual şi colectiv al colaboratorilor săi şi nici capacitatea de a redacta
prompt, onest şi argumentat comentariul sau editorialul zilei.
Disponibilitatea pentru dialog a redactorului şef, în calitatea sa de
manager al instituţiei de presă, deschiderea lui spre schimbul de opinii şi
receptivitatea faţă de sugestiile colaboratorilor, nu trebuie să-l transforme
într-un personaj oscilant, nesigur, cedând cu uşurinţă multelor şi extrem
de diverselor presiuni (interne sau din afara redacţiei). Menirea lui
rămâne asigurarea coerenţei şi a aplombului mesajului publicistic al
ziarului pe care îl conduce, indiferent de tipul de influenţe cărora trebuie
să le facă faţă. Numai în acest mod se dobândeşte şi se menţine
credibilitatea publicaţiei respective. Echivocul managerial, acţionarea din
interes conjunctural, şubrezeşte încrederea membrilor colectivului redac-
ţional în liderul lor şi contribuie, treptat, la anonimatul publicaţiei, mai
întâi şi, apoi, chiar la falimentul ei publicistic.
Sub influenţa transformărilor economice şi tehnologice specifice
lumii contemporane, dar, de fapt, anticipând lumea „de mâine”, specialiş-
tii în management au ajuns la concluzia că şi presa pentru a supravieţui şi,
pentru a face faţă presiunii exercitate de: cititori, concurenţă şi schimbare
(ca proces de profunzime al vieţii moderne), ar fi necesar să accepte şi să
treacă, ea însăşi la punerea în practică a unor schimbări fundamentale. În
acest sens, se vorbeşte de tendinţa ei de adaptare la acest proces de
208

modernizare, de schimbare a vechilor structuri, prin aplicarea concepţiei
numite „reengineering”.,, Pentru mass-media înseamnă regândirea funda-
mentală şi reproiectarea radicală a proceselor de colectare, prelucrare,
transmitere sau difuzare a informaţiilor de interes (pentru) public şi
persuadarea eventualilor anunţători (unde este cazul), în vederea obţinerii
unor ameliorări (rentabilizări) spectaculoase a costurilor, calităţii şi
vitezei” (Managementul instituţiilor de presă în Romania, pag. 100).
Potrivit lui M. Hammer şi J. Champy „reengineering-ul” însemnă
renunţarea la ceea ce există deja şi concentrarea asupra unor schimbări
„fundamentale”, chiar „radicale”, adică reinventarea, pur şi simplu, a
instituţiei respective, realizarea unor salturi „spectaculoase” şi punerea
accentului pe ceea ce înseamnă „proces”, adică pe acţionarea în echipe,
care la rândul lor, se alcătuiesc, fără prejudecăţi, în funcţie de eveniment,
pe baza afinităţilor, refuzând modelele prestabilite şi dispunând de
capacitatea de a lua toate deciziile necesare.
În acest sens, sunt păreri care încearcă să acrediteze ideea potrivit
căreia „organizarea departamentală” a redacţiilor moderne îngreunează
reacţia promptă a publicaţiilor faţă de „nou”, faţă de evenimentul născut
de realitate: „Întreprinderile media sunt menite să caute în lumea din jur
informaţii relevante pe care să le proceseze şi să le transmită publicului.
Cu alte cuvinte, organizaţiile media ar trebui construite astfel încât să fie
foarte flexibile, să fie capabile să reacţioneze prompt la fiecare nouă
situaţie… Organizarea departamentală nu face decât să construiască şa-
bloane, să ordoneze, să clasifice, să distribuie „pe căprării” toate eveni-
mentele care vor apărea. Această organizare oferă siguranţă unui sistem
care identifică o soluţie la fiecare problemă. Dezavantajul ei major ar fi
acela că întreprinderile media astfel structurate nu vor fi niciodată în
măsură să reacţioneze prompt şi eficient la nou, la neaşteptat. În loc să
exploateze la maxim noul, organizarea departamentală va încerca să-l
reducă la un ceva cunoscut, deja catalogat, pentru care există deja
modalităţi de abordare „ (P. Marinescu, Managementul…., pag. 102).
Este, desigur, un punct de vedere. În ceea ce priveşte, apoi, „flexi-
bilitatea” de care întreprinderile de presă trebuie să dea dovadă pentru a
putea răspunde fără întârziere şi corect necesităţii transformării unui nou
eveniment într-un fapt de presă, a fost şi a rămas un deziderat al tuturor
publicaţiilor chiar din momentul apariţiei lor. Nu este câtuşi de puţin o
cucerire modernă. Contestarea, însă, a organizării departamentale a
instituţiilor de presă, pe motiv că din această cauză orice „noutate” va fi
tratată după vechi tipare, cred că ar trebui privită cu o oarecare reţinere.
Chiar dacă, într-un viitor nu prea îndepărtat, abordarea tuturor evenimen-
209

telor se va face din perspectiva unui „proces” şi cu ajutorul unei „echipe
de proces”, într-o mult mai mare măsură decât până acum sau chiar
numai într-o asemenea manieră. Faptul că presa scrisă, bunăoară, a reuşit
să reziste concurenţei audio-vizualului şi, din multe puncte de vedere, să-i
devină ea, la rându-i, redutabil concurent, dificil de depăşit şi de înlocuit,
dovedeşte într-un chip convingător că „reengineering”-ul în domeniul
mass-media nu echivalează sau nu ar trebui să echivaleze neapărat cu
„reinventarea instituţiei de presă” sau cu „ignorarea a ceea ce există deja”.
Strategia jurnalistică de tip „proces” nu trebuie să elimine şi gazetarul
specializat sau, mai exact spus, gazetarul-specialist (în economie, cultură,
social, probleme de politică internă sau internaţională, sport etc.), capabil
să „dialogheze” cu interlocutorii lui de la egal la egal şi, cu resursele inte-
lectuale şi informaţionale reclamate de înţelegerea mecanismelor pe baza
cărora funcţionează domeniile abordate. O experienţă îndelungată în lu-
mea presei mă face să nu fiu partizanul gazetarului universal (în realitate
superficial până la ignoranţă), disponibil, în aceeaşi măsură, profesional şi
moral, să „atace jurnalistic” teme din domenii diferite şi, să o facă din
perspectiva unei competenţe fără reproş.
Până la urmă, şi redactorul şef, pe masa căruia se strâng texte ex-
trem de variate, nu numai din punctul de vedere al modalităţilor publicis-
tice abordate, ci şi din cel al tematicii, este pus în situaţia de a decide în
privinţa unor informaţii care nu rimează întotdeauna cu pregătirea lui
generală. O face, însă, cunoscând, ca nimeni altul din cadrul redacţiei, po-
litica editorială a publicaţiei şi priorităţile ei şi, bazându-se, nu de puţine
ori, pe un simţ al evenimentului şi al impactului lui asupra cetăţeanului,
care-i pune de fiecare dată la încercare „flerul” lui gazetăresc.
În sfârşit, „redactorul şef al unui ziar reprezintă mai mult decât
însumarea funcţiilor şi atribuţiilor sale profesionale. El este o persona-
litate publică, uneori, „omul zilei” pe plan local sau chiar naţional, o
forţă în conturarea şi orientarea părerii forurilor publice din ţară. El nu
este numai un reprezentant al unei mari instituţii de presă; el exercită o
puternică influenţă asupra opiniei publice, părerile, criticele, recoman-
dările sale fiind citate în Camera de Consiliu, în Parlament şi în adu-
nări publice. Lui i se adresează oamenii pentru sfat şi îndrumare, pen-
tru îndreptarea unor nedreptăţi. Mai bine ca oricine, el ştie că, de fapt,
conducerea unui mare organ de presă înseamnă mai mult decât o
simplă întreprindere comercială, deşi aspectul comercial are şi el
importanţa sa”∗.
∗
Frank Candlin, Teach Yourself Journalism, apud Ziaristica, vol.2, p. 20.
210

Bibliografie selectivă
Antip C., Istoria presei române, 1974

Brissard Fr., Les mangers des medias, Paris
Bougnoux D., Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, 2000
Bondrea A., Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti,1997
Brielmaier P., Wolf E., Ghid de tehnoredactare, Editura Polirom, Iaşi, 2000
Baylon Cr., Mignot X., Comunicarea, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2000
Coman M. (coord.), Manual de jurnalism, Editura Polirom, Iaşi, vol. I, (1999),
vol.II. (2000)
Coman M., Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2000
Cuilenburg J.J., Schalten O., Noiemen G.W., Ştiinţa comunicării, Editura
Humanitas, Bucureşti
Drăgan I., Paradigme ale comunicării de masă, partea I, Casa de Editură şi Presă
„Şansa”, 1996
Drăgan I., Comunicarea de masă în spaţiul public în perioada de tranziţie,
Academia Română. Bucureşti, 1993
Gaillard Pr., Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, 2000
Gross P., Colosul cu picioare de lut, Editura Polirom, Iaşi, 2000
Guery L., Le secretariat de redaction, de la maquette à la mise en page, Paris, 1990
Guery L., Le secretariat de redaction, Paris, 1995
Ichim Mircea, Secretariat de redacţie, Editura ASSP, 1975
Jeanneney Noel J., O istorie a mijloacelor de comunicare, Editura Institutul
European, 1997
Lochard S., Boyer H., Comunicarea mediatică, Editura Institutul European, 1998
Melvin de Fleur, Ball-Rokeach S., Teorii ale comunicării de masă, Editura
Polirom, Iaşi, 1999
Marinescu P. (coord), Managementul instituţiilor de presă din România, Editura
Polirom, Iaşi, 1999
Miege B., Gândirea comunicaţională, Editura Cartea Românească, 1998
Pânzaru P., Mass-media în tranziţie, Fundaţia Rompres, 1996
Popescu C.E., Balbaie Er., Mic dicţionar de jurnalism, Fundaţia Rompres, 1998
Petcu M., Tipologia presei româneşti, Editura Institutul European, 2000
Popescu Cr. F., Modalităţi de redactare a textului publicistic, INI, Bucureşti
Quail Mc., Comunicarea, Editura Institutul European, 1999.
Randal D., Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iaşi, 1998
Rovenţa Frumuşani D., Semiotică, societate, cultură, Editura Institutul
European, 1999
Udroiu N., Eu comunic, tu comunici, el comunică, Editura Politică, 1983
Udroiu N., Gutenberg sau Marconi, Editura Albatros, 1983
Colecţia Ziaristica (vol. I-III), Facultatea de Ziaristică, Editura ASSP,1974
211

Redactor: Mihai IORDĂNESCU
Tehnoredactor: Laurenţiu Cozma TUDOSE
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 18.01.2002; Coli de tipar: 13,25

Format: 16/61x86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei, nr. 313, sector 6, O.P. 78
Tel.: 410.43.80; Fax: 411.33.84; www.SpiruHaret.ro
212

An2 - Conceperea Si Eleborarea Ziarului PDF

Cargado por

Información del documento

Título original

Derechos de autor

Formatos disponibles

Compartir este documento

Compartir o incrustar documentos

Opciones para compartir

¿Le pareció útil este documento?

¿Este contenido es inapropiado?

Copyright:

Formatos disponibles

An2 - Conceperea Si Eleborarea Ziarului PDF

Cargado por

Copyright:

Formatos disponibles

MIHAI CERNAT

CONCEPEREA SI ELABORAREA ZIARULUI

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Editura Fundaţiei România de Mâine

Universitatea SPIRU HARET

În loc de introducere ………………………………………………… 7

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Lucrarea de faţă este menită ca, „demontând piesă cu piesă” şi

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Convins că mijloacele de comunicare (mass-media) au devenit,

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Deşi, de foarte multe ori, aparenţele înşeală, nu cred că termenul

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Publicul şi funcţiile social – culturale ale mijloacelor de comu-

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Întreaga presă scrisă a adus cu sine schimbări importante ale

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Tipologia presei scrise

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Potrivit istoricilor presei, apariţia ziarului (după ce ideea elaborării

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET