Un episod important din relațiile româno-italiene.

Vizita lui
Nicolae Ceaușescu în Italia în anul 1973

Transformarea treptată a relațiilor dintre Republica Populară România1 și statele occidentale,

în special cu Republica Italiană, a fost vizibilă la începutul anilor ’60, dar mai ales în căile
diplomatice formale. Din perspectiva evoluției diplomatice dintre România și Republica
Italiană, se pot observa trei mari etape: de la perioada de conflict, între anii 1948-1955, la o
destindere parțială dar forțată între anii 1955-1961 , pentru ca începând din 1962-1965, să se
poată vorbi de o relație bazată pe încredere reciprocă. Așa cum am afirmat mai sus, perioada de
conflict cuprinsă între anii 1948-1955, a fost una conflictuală pentru că s-a desfășurat din punct
de vedere instituțional doar la note verbale de protest emise de ambele țări.
Faptul că autoritățiile de la București ar putea planifica planurile de dezvoltare, lasă foarte
mult de înțeles despre relațiile României cu lumea occidentală și mai ales cu Italia. Se poate
spune că pe parcursul acestor ani în relațiile bilaterale, cele mai importante obstacole, reticența
și neîncrederea au fost eliminate, de fapt în paralel cu creșterea schimburilor comerciale pe care
a fost asistată între Roma și București, au ajuns la o intensificare notabilă a vizitelor delegațiilor
la nivel înalt2. În noiembrie 1972, a venit rândul ministrul Afacerilor Externe, italian Giuseppe
Medici. Cu acestă ocazie, temele politice au rămas mai degrabă la granița discuțiilor, când au
intervenit doar cei doi oameni politici3. Discuțiile dominante dintre cei doi oameni politici au
fost cele economice. Delegația română a reprezentat România ca o țară socialistă și totodată, o
țară în curs de dezvoltare, ce tindea să depășească decalajul dintre ea și țările industrializate ale
lumii, existent în sfera dezvoltării economice. Conducerea de la București considera că singurul
mijloc de realizare a acestui scop era industrializarea intensă a țării, ce poate fi înfăptuită pintr-
o largă colaborare cu statele industriale dezvoltate. Liderul român a părut foarte interesat să

1
Republica Populară România, își v-a schimba numele în Republica Socialistă România, odată cu adoptarea noii
Constituții din 21 august 1965.
2
ADMAE, fond Italia, problema 220/ 1971, dosar nr., 1709, Note de audiențe la Ministerul Afacerilor Externe
al R.S.R ale delegațiilor italieni, ff. 23-27.
3
ADMAE, fond Italia, problema 220/ 1972, dosar nr., 2003, Vizita ministrului de externe italian, Giuseppe
Medici, ff 4-3. Vezi și ANIC, fond C.C. al P.C.R, Secția Relații Externe, Stenograma conversațiilor dintre
Nicolae Ceaușescu și Giuseppe Medici, f. 5.
dezvolte toate posibilitățile care ar fi putut spori relațiile comerciale și industriale dintre cele
două țări. Din punct de vedere politic, cel mai important rezultat a fost acceptarea lui Nicolae
Ceaușescu a invitației de vizitare oficială în Italia.
Până la vizita lui Aldo Moro ( făcând excepție vizita lui Mario Zagari ), singura delegație
italiană care vizitase România cu regularitate, a fost primită de Gheorghiu-Dej, făcând parte din
Partidul Comunist Italian, și în mică măsură, de Partidul Socialist Italian și de alte formațiuni
din stânga italiană4. După 1971, vizitele delegațiilor la nivel înalt, au fost din ce în ce mai multe,
trimise de P.C.I și P.S.I, astfel Bucureștiul, a devenit destinația unui număr notabil de misiuni
politice și diplomatice dar și a călătoriilor unor personaje remarcabile din lumea industriei, a
finanțelor, a televiziunii, a jurnaliștiilor. Tatonarea părții române cu privire la posibilitatea
realizării contactelor la nivel de stat, secretarul general al M.A.E. italian, Roberto Gaia, își
expunea următoarele considerații. Invitarea lui Nicolae Ceaușescu în Italia, se datorează cu
prilejul vizitei lui Aldo Moro ( pe atunci prim-ministrul al Italiei ) în anul 1971, în București5.
Gaia, arăta că situația din Italia este una foarte complexă și deosebită, alegerile din Italia,
schimbarea președintelui6, confruntările interne, etc. Totodată conform constituției Italiei dar și
a practicii legislative, avea loc așa numitul semestrul alb, perioadă în care președintele Italiei,
nu mai are putere deplină, nu mai poate dizolva parlamentul, nu mai poate lua angajamente
politice valide, realizarea unor vizite în acest semestru alb, vor fi evitate pentru că nu ar avea
vreo semnificație politică. Gaia mai preciza că vizita președintelui R.S.F.Y, s-a desfășurat cu
foarte multe dificultăți7. Conform unei telegrame, trimisă din partea M.A.E italian, se arăta, că
perioada aproximativă în realizarea vizitei lui Ceaușescu a fost luna martie, însă luna nu era
fixată propriu-zis8.
În determinarea părții italiene de a da un răspuns cât mai rapid și oficial, oficialii români au
făcut un apel la relațiile personale cu unele persoane politice, ca Amintore Fanfani, care a fost
la acea dată președintele Senatului dar și șeful Secției externe a Partidului Democrat Creștin,
care prin D.C a făcut presiuni directe la Quirinale9. Înaintea vizitei oficiale a președintele

4
Vera Zamagni, Dalla periferia al centro. La seconda rinascita economica dell’Italia 1861-1990, ediția a-II-a,
Editura il Mulino, Bologna, 1993, p. 22.
5
ADMAE, fond Italia, problema 220/1973, dosar nr., 2524, vol., I, Vizita lui Nicolae Ceaușescu în Italia, f. 33.
6
Până în 1971, funcția de președinte a fost ocupată de Giuseppe Saragat, care a făcut parte din Partidul Socialist
Italian. După alegerile pierdute de acesta, în funcția de președinte vine Giovanni Leone, făcând parte din grupul
senatore del vita al Partito Democrazia Cristiana. ( Vezi Bruno Vespa, L’amore el il potere, Editura Mondatori,
Roma, 2007).
7
ADMAE, fond Italia, problema 220/1973, f. 5.
8
ADMAE, fond Italia, problema 220/1972. Notă nr., 0073058, din 10.10. 1972 adresată lui I.Ionașcu.
9
ADMAE, fond Italia, problema 220/ 1973, Notă nr., 066087, din 24. 1. 1973, adresată lui Vasile Gliga, adjunct
al ministrului.
statului român, au fost publicate o serie de probleme și acțiuni pe agenda relațiilor româno-
italiene.
În vederea pregătirii vizitei în Italia a președintelui R.S.R, au fost invitate în țară unele
personalități ale vieții economice italiene. Pe 29 ianuarie 1973, are loc vizita lui Leopoldo
Pirelli, președintele grupului cu acealași nume, a urmat vizita Confindustriei ( patronatul italian
), condusă de președintele acesteia, R. Lombardi ( 11-18 februarie a.c.) dar și o delegație a
firmei Firenze Automobile Italia ( FIAT), compusă din principalii conducători ai firmei,
Giovanni Agnelli, președinte, Umberto Agnelli, administrator delegat, și N. Gioia, secretar
general. Înaintea plecării lui Ceaușescu, partea română avea o serie de propuneri economice,
pentru oficialii italieni. Ministerul Comerțului Exterior avea sarcina să extindă și să diversifice
schimburile comerciale româno-italiene. Realizarea unor contracte de lungă durată import –
export, de produse de carne cu participarea părții italiene la acțiuni de investiții în România,
pentru dezvoltarea producției. Continuarea negocierilor pentru finalizarea acțiuniilor de
cooperare cu E.N.I, I.R.I, FIAT și PIRELLI, iar în prima jumătate a lunii mai, România a
organizat o întrunire cu toate reprezentațele conducerii instituțiilor, în domeniul comerțului
exterior ( M.C.E, M.I.C.M.G, M.I Ch., M.I.M, etc. ). Luni, pe 21 mai 1973, Nicolae Ceaușescu
împreună cu soția sa, Elena Ceaușescu, se îmbarcă în aeronova prezidențială operată de Tarom,
aceștia au fost însoțiți de Ion Pățan, vicepreședintele al Consiliului de Miniștri, ministrul
comerțului exterior, George Macovescu, ministrul afacerilor externe, Ioan Avram, ministrul
industriei construcțiilor de mașini grele10. Timpul vizitei lui N. Ceaușescu în Italia nu a fost
întâmplător și nu a fost lipsită de o anumită simbolistică. Vizita a coincis cu serbarea
centenarului deschiderii reprezentanței diplomatice a României în Italia11. Dar totodată, vizita
lui Nicolae Ceaușescu în Italia a coincis și cu vizita oficială a lui Leonid Brejnev în
R.F.Germania.
În timpul șederii sale scurte, Ceaușescu nu numai că s-a întâlnit cu vârfurile politicii italiene,
exponenți importanți ai societății civile, cei mai înalți membri ai P.C.I și P.S.I, însă pe data de
26 mai a avut la Vatican o întâlnire cu Papa Paul al VI-lea. Nu au fost cu siguranță mulți
conducători ai țărilor din Europa de Est care au avut o întâlnire ( după cum toate vor fi văzute
altceva decât o întâlnire formală ). Interviul cu Papa părea să pună în lumina reflectoarelor rolul
internațional al României, ca un pod între cele două blocuri, și de asemenea pe Ceaușescu ca
un protagonist a unei politici de relaxare, de independență. Chiar la începutul întâlnirii, Papa

10
Scânteia, nr., 9516 din 22 mai 1973.
11
Reprezentanțele diplomatice ale României, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1967, p. 240.
Paul al VI-lea nu numai că și-a exprimat aprecierea deplină pentru politica externă a României,
afirmând sunt un suporter umil al politicii voastre de independență și suveranitate.
Pe care o admirăm noi și nu avem altă pretenție, dacă nu aceea de a stabili relații sincere
și prietenoase12 . Pe 22 mai 1973, Ceaușescu s-a întâlnit tete-a tete, cu președintele Republicii
Italiene, Giovanni Leone, ministrul de externe italian, Giuseppe Medici, Nicola Picella secretar
general al președinției republicii, Roberto Gaja, secretar general al Ministerului Afacerilor
Externe, Federico Sensi, consilier diplomatic, al președintelui republicii, etc 13, unde au mai
participat și delegațiile partidelor politice din Italia, Partidul Comunist Italian, în frunte cu
Berlinguer, delegația Partidului Socialist Italian condusă de Bettino Craxi, dar și delegația M.S.I
( Movimento Sociale Italiano ).
Ambele părți au semnat în această zi Declarația solemnă comună, care a trasat principiile
relațiilor dintre România și Italia. Părțile semnatare au declarat că relațiile între ele sunt fondate
pe normele dreptului internațional și scopurile Cartei Națiunilor Unite. Convorbirea dintre cei
doi lideri de stat a fost una protocolară, ambii aducând în conversație probleme de ordin
internațional, cum ar fi Conferința de la Viena, Conferința de la Helsinki, unde Ceaușescu a
subliniat ideea de destindere reală în Europa și de dezarmare, căzând de acord si președintele
italian, afirmând că „și Italia dorește să fie o destindere în Europa, la creearea unui climat care
să favorizeze dezvoltarea relațiilor între toate țările continentului”14. Președintele italian s-a
mai referit și la poziția Italiei în Marea Mediterană, dar și angajamentul făcut de țara acestuia
în conflictul din Orientul Mijlociu, la problema canalului suez. După problemele politicii
externe, Nicolae Ceaușescu, a atacat probleme economice. Șeful Partidului Comunist Român,
a vrut de la oficialii italieni trei lucruri majore. S-a încercat obținerea unei promisiuni de dublare
a volumului schimburilor15, facilități fiscale pentru toate exporturile românești în peninsulă și
sprijinul Italiei în negocierile în Piața Comună, dar și reglementarea unor impozite avantajoase
asupra întreprinderilor româno-italiene înființate în 1970 (așa numita dubla impunere, ceea ce
însemna că produsele erau impozitate atât de țara care importa cât și de cea exportatoare). Însă
italienii nu s-au lăsat înduplecați, președintele Italiei, lăsând de înțeles, că nu intră în atribuțiile

12
ANIC, fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar nr., 771/1973, Stenograma discuțiilor între Nicolae
Ceaușescu și Papa Paul al VI-lea. Acestă întâlnire nu a fost prima vizită între Paul al VI-lea și conducerea
comunistă de la București. În ianuarie 1968, în timpul vizitelor lui Ion Gheorghe Maurer și Corneliu Mănescu,
au avut de asemenea un interviu cu Papa.
13
ANIC, fond CC al PCR-Secția Relații Externe, dosar nr., 71/ 1973, f. 3, Stenograma convorbirilor oficiale
între președinții Nicolae Ceaușescu și Giovanni Leone.
14
Ibidem, f. 7.
15
În anul 1973, volum schimburilor comerciale între Republica Socialistă România și Italia, depășea 300 de
milioane de dolari, însă conducerea de la București aprecia că până în anul 1980, volumul schimburilor să ajungă
la un 1 miliard de dolari. ( Vezi ANIC, fond M.C.E.-Direcția Import-Export, dosar nr., 32/ 1972-1973, f. 70 ).
sale, să concretizeze aceste cereri lansate de partea română din cauza Constituției Italiene, și să
oblige firmele italiene cu cine să facă afaceri ci doar să supravegheze „ca un tată asupra fiiilor
săi16, dar această dorință a mea de a continua dezvoltarea relațiilor au posibilitatea să o aplice
în forme concrete doar reprezentații politici, însă în privința unei contribuții ideale, ca om de
stat, ca umanist și ca un om de cultură, nu voi ezita să stimulez dezvoltarea relațiilor dintre
țările noastre”. Ca vizita să aibe un caracter juridic, Ceaușescu ar fi dorit în timpul vizitei să
semneze și un tratat comercial de lungă durată. După refuzul președintelui Italiei, ministrul de
externe italian, Giuseppe Medici, a dat curs să sprijine doar câteva dintre cererile părții române,
și anume, că Roma va sprijini cât de mult poate România în Comunitatea Economică Europeană
( C.E.E. ), însă Italia trebuie să acționeze similar cu celalte țări membre din C.E.E. Țările
membre în Piața Comună, aveau o politică diferită față de țările terțe în privința comerțului.
Medici, a făcut referire și la dubla impozitare, de care și oficialii italieni erau interesați, însă
economia de piață italiană suferea din cauza evaziunii fiscale. După discuțiile purtate cu
președintele Italiei și cu ministrul de externe la palatul Qurinale, oficiali români în frunte cu
Nicolae Ceaușescu, are loc vizita la Villa Madama și convorbirea tete -a tete cu prim-ministrul
Italiei, Giulio Andreotti17, la convorbire au participat din partea României, Ioan Pățan, George
Macovescu și Ioan Avram, iar din partea italiană, au luat parte, Giuseppe Medici, Matteo
Matteotti și Roberto Gaja, secretar general al M.A.E. În timpul conversației, Andreotti a
încercat să atragă atenția asupra problemelor chineze și coreene în programul de lucru al
Conferinței privind securitatea europeană din Helsinki. Andreotti a încercat să ia în considerare
relațiile pe care România lui Ceaușescu le-a trasat de-a lungul timpului cu cele două țări și într-
adevăr în 1971, se producea așa-numita mini-revoluția culturală românească. Probabil pe acest
motiv, Nicolae Ceaușescu, se confrunta cu problema legată de poziția internațională a Chinei
și a Coreei de Nord, preferând să devieze conversația, îl făcuse mai agreabil, și mai presus de
toate, esențial pentru realizarea politicii externe a României. Prin urmare, a relansat necesitatea
intesificarea relațiilor, în primul rând economice și științifice, între țările europene pe care le
credea esențiale pentru îmbunătățirea climatului politic pe continent18. Ceaușescu a confirmat
necesitatea colaborării, depășind logica celor două blocuri pentru a stabili principiul egalității
absolute a drepturilor între toate țările. În ceea ce privește gravarea dezvoltării a relațiilor dintre
România și Italia, Ceaușescu a continuat conversația, introducând de asemenea problema

16
ANIC, fond CC al PCR, Secția Relații Externe, dosar nr., 72/ 1973, f. 12, Notă privind convorbirea tov.
Nicolae Ceaușescu cu președintele Republicii Italiene, Giovanni Leone.
17
ANIC, fond CC al PCR, Secția Relații Externe, dosar 73/ 1973, f. 3, Stenograma convorbirii tov. Nicolae
Ceaușescu cu prim-ministru italian Giulio Andreotti.
18
Ibidem, f. 14.
uniunii matrimoniale dintre cetățenii italieni și cei români, chiar dacă familiile tinerelor
românce au rugat întotdeauna autoritățile române să ia măsuri negative ceea ce însemna
deschiderea granițelor României spre Vest. Vizita lui Nicolae Ceaușescu e una simbolică în
tactica politicii interne dar și a politicii externe în acțiuniile pe care liderul de la București le-a
impus în relațiile cu țările occidentale. Pentru Ceaușescu a fost esențial să se facă o manifestare
a unei prestigii a politicii, pentru a extinde relațiile cu țările mai avansate din Vest dar și cu
C.E.E., cu scopul de a obține pe de o parte un spațiu de autonomie mai mare față de Moscova19,
pe cealaltă parte, resursele necesare dezvoltării țării. Revistele și ziarele italiene dar și cele
occidentale au apreciat pozitiv rezultatul vizitei delegației române în Italia. Astfel, Epoca20
aducea drept exemplu rezultatele convorbirilor de la Roma, a reproșat guvernului vest -german
pentru stabilirea colaborării cu U.R.S.S.. Revista a menționat în continuare că acordurile cu
între țările Europei Occidentale și Uniunea Sovietică nu trebuie să se întemeieze pe contul
intereselor statelor mici și nu trebuie să devină un instrument în izolarea Chinei. Ceaușescu,
scria Bernard Noel în Le Figaro, a reafirmat dreptul fiecărei nații la suveranitate fără amestec
străin21. Corriere della Sera, nota în aceeași ordine de idei, Ceaușescu reafirmă la Roma
principiile neamestecului22.

19
Ceaușescu a avut succes în cea ce privește achizițiile tehnologice occidentale, pentru multe dintre aceastea s-
au transferat din U.R.S.S în România.
20
Epoca, 23 mai, nr., 1183, p. 5
21
Le Figaro, 24 mai 1973, p. 5.
22
Corriere della Sera, 23 mai 1973, p. 8.