Probleme ale homeopatiei contemporane

Dr. Gheorghe Jurj

Interesul faţă de homeopatie

În ultima vreme interesul general pentru homeopatie este din ce în ce mai crescut,
dovadă o serie de statistici, care demonstrează faptul că homeopatia are o audienţă publică
remarcabilă. Într-un raport publicat de Dr. Michael Van Wassenhoven, în decembrie 2003,
care preia datele OMS, se arată că, dintre practicile medicale neconvenţionale ( incluzând şi
fitoterapia, osteopatia, acupunctura) din Belgia, 81 % îl reprezintă homeopatia [1]
Pe un studiu de 6000 de persoane, 37 % dintre pacienţi au apelat în mod regulat ( 12%) sau
ocazional (25%) la homeopatie. Dintre aceştia doar aproximativ 20% au consultat un medic
homeopat , restul automedicându-se sau urmând indicaţiile unor paramedicali ( aşa numiţii
Heilpraktiker). În general, numărul femeilor este mai crescut decât al bărbaţilor ( 44 % faţă de
32%, restul fiind copii) şi populaţia din oraşele mari ( de ex. Bruxeles) apelează mai constant
la homeopatie decât cea din oraşele mici sau rurală. Dintre motivele consultaţiilor, cele mai
frecvente au fost anumite boli specifice ( 17%), boli grave ( 17%), ineficacitatea
medicamentelor alopatice ( 7%) intoleranţa la medicamente ( 3%) dar cei mai mulţi dintre
pacienţii din studiu nu au dat un răspuns, acesta fiind în zona motivaţiilor personale. În ceea
ce priveşte eliberarea de remedii homeopatice, eliberarea cu prescripţie a fost aproape egală
cu cea fără prescripţie ( 45 % respectiv 44%). Dintre medicii belgieni, 2,8 % practică
homeopatia ca primă activitate dar 22 % au prescris ocazional, mai frecvent ( 12,8%) sau mai
rar (6,9%) remedii homeopatice.
Alte studii, au arătat că, în Franţa, aproximativ 47% din populaţie apelează, cel puţin o dată în
viaţă la homeopat; iar în Germania 42%. În aceste ţări, există ‚în fiecare, aproximativ 10 000
de homeopaţi. În Anglia, există aproximativ 1000 de medici care practică homeopatia, şi peste
1500 de nonmedici; de asemenea există 2 spitale de homeopatie, la Londra şi Glasgow.
În India, aproximativ o treime din populaţie se tratează homeopatic, ceea ce înseamnă câteva
sute de milioane de oameni; există numeroase universităţi în care homeopatia este principala
materie de studiu, anual 5000 de homeopaţi absolv aceste institute în care învăţământul
durează 5 ani, plus 2 ani de masterat; în afara acestora există şi cursuri de colegiu de
homeopatie, de durată mai scurtă, astfel că numărul total de homeopaţi din India este peste un
milion [date puse la dispoziţie de N.Jain]

Şi la noi în ţară , tot mai mulţi dintre medicii alopaţi dovedesc un oarecare interes faţă
de homeopatie: îşi trimit pacienţii la homeopat ( mai ales acele cazuri pe care nu pot să le
rezolve), urmează cursuri de homeopatie, îşi tratează familiile prin homeopatie, într-un cuvânt
acceptă homeopatia,chiar dacă nu sunt foarte informaţi asupra ei. De asemenea, interesul
pacienţilor este din ce în ce mai mare, fie din cauză faptului că doresc o medicină mai puţin
toxică şi agresivă ( care să facă mai mult bine şi mai puţin rău) fie pentru că , deşi au fost
trataţi după toate regulile medicinii alopate, efectuând numeroase analize şi investigaţii,
problemele lor au rămas nerezolvate.

Atitudinea pacienţilor faţă de homeopatie

În principiu există mai multe motive pentru care pacienţii apelează la homeopatie, unele
din ele ţinând de o conştientizare mai generală a problemei sănătăţii (dorinţa unei medicini
mai puţin nocive, în care efectele adverse să fie minimale, conştientizarea unei medicini
„ecologice” etc. ), altele fiind motive pur personale (saturarea faţă de medicaţia alopată,
nereuşita unor tratamente alopate, apariţia unor idiosincrazii faţă de medicamentele alopatice).
Un studiu sociologic asupra rolului homeopatiei în medicina românească este de dorit.
Un mijloc de a evalua atitudinea pacienţilor faţă de homeopatie sunt studiile care
evaluează calitatea vieţii ( QoL = quality of life) sub un anumit tratament. Sunt studii aşa
numit „umanistice” care fac parte din cele trei aspecte ale conceptului ECHO ( Economic,
Clinical, Humanistic Outcomes). Un studiu efectuat în şase ţări europene [2] ( Belgia, Italia,
Franţa, Portugalia, Spania şi Elveţia) a făcut o evaluare prin chestionar asupra 1025 de
pacienţi la prima consultaţie, apoi o reevaluare peste 6 luni. Întrebările puse au fost conform
cu două chestionare recunoscute şi validate în sociologie (Duke health profile” şi “SF36”) pe
un lot demografic reprezentativ. Înainte de tratamentele homeopatice care au făcut parte din
studiu, 82,8% din pacienţi au folosit întâi tratamente alopatice ( din care 27% au vizitat un
specialist ), 15,9 % au încercat un alt tratament homeopatic şi 19,1% au încercat alte metode
alternative de tratament. Problemele tratate au fost generale şi nespecifice ( inclusiv alergii,
19%) psihologice (19%) respiratorii, digestive, circulatorii, neurologice ( inclusiv migrene) şi
musculoscheletale. Este interesant faptul că dintre pacienţi, ceea ce a determinat alegerea
homeopatului a fost, în primul rând , sfatul prietenilor sau rudelor ( 75 %) şi abia apoi
reputaţia homeopatului (21 %), localizarea cabinetului sau recomandarea unui alt medic
( 9%). O comparare folosind o scală de la 1 la 10 a satisfacţiei pacientului între consultul
medicului homeopatic ( M.H) şi cel al medicului de familie ( M.F.) luând mai multe criterii
de evaluare, a arătat că, în general, pacienţii sunt mai mulţumiţi de prestaţia homeopatului din
timpul consultaţiei. Astfel:
M.F M.H
Posibilitatea de a explica problemele 6.69 9.11
Timpul disponibil 5.8 9.09
Înţelegere umană 6.79 8.98
Cât de completă a fost informarea 6.29 8.21
Competenţa în general 7.33 8.95

Medicamentele alopate au rămas neschimbate în proporţie de 37,2 % la începutul

tratamentului pentru ca, după 6 luni, această proporţie să se reducă la 20%. În ceea ce priveşte
efectele secundare doar 2,7% au fost legate de tratamentul homeopatic, deşi, dintre pacienţi
25,4 % au prezentat uşoare sau relevante ( 7,8%) reagravări ale unor simptome. Dintre
pacienţii chestionaţi 87 % au afirmat ca sigur ( 60%) sau probabil ( 27%) faptul că vor
recomanda homeopatia şi altor persoane. În ceea ce priveşte evaluarea finală a calităţii vieţii,
conform scorului QoL, un progres evident a fost semnalat la toate categoriile de afecţiuni; în
ordine: cele generale ( +10,198), digestive ( +8,189) alergii ( +7,987), piele ( +6,395) stress,
anxietăţi şi depresii ( +6,041), ORL (+4,677) şi mai puţin în cele musculoscheletale (+0,764).

Un alt studiu [3, 68], belgian, care a urmărit să investigheze percepţia pacienţilor asupra
tratamentului homeopatic a folosit 2 chestionare, unul pentru pacienţi şi unul pentru medici.
Pacienţii ( în total 782) nu au fost selectaţi anterior ci au fost chestionaţi la rând toţi pacienţii
veniţi la consult. Studiul a fost evaluat independent de Priority Research Ltd. Sheffield U.K.
Spectrul afecţiunilor pentru care pacienţii au venit la consult a fost larg, cele mai multe fiind
respiratorii ( 21,6%). Dintre pacienţi, 52% au putut întrerupe unele medicamente alopate în
timpul tratamentului homeopatic ; cele mai mari procente fiind medicaţia psihiatrică ( 20,6%)
antibioticele (15,9%) şi medicaţia pentru afecţinuile respiratorii ( 16,1%). Este interesant de
ştiut şi care au fost remediile cele mai frecvent prescrise :
Lycopodium =67, Sulphur=61, Pulsatilla= 58, Phosphorus =48 ,Silicea= 43, Sepia=42, Calc
carb=37, Nat mur= 37, Ars Alb =31, Ignatia=27, Lachesis= 27, Rhus tox =28, Nux vom=26 ,
Staphisagria=19, Calc phos=15, Magnesia mur=14, Kali carb=12,
Causticum =12,Carcinosinum =12, Phos ac=11,Carbo veg=11.
Dintre metodele folosite pentru prescriere de către medici ,cel mai mare procent l-a
reprezentat repertorizarea globală, făcută luând în seamă totalitatea simptomelor pacientului (
68%).
Înainte de începerea tratamentului homeopatic, durata medie în care pacienţii au consultat
medicul generalist a fost de 7,1 ani ; după utilizarea homeopatiei aceasta s-a redus la 1,3 ani ;
în ceea ce priveşte consultul la specialist, această durată a fost de 2,6 ani înainte , respectiv 1,3
ani după începerea tratamentului homeopatic.
Costul anual al tratamentului înainte de homeopatie a fost de 370 EU ; după homeopatie, la
un cost mediu al consultaţiei homeopatice de 55 EU ( iată o diferenţă semnificativă faţă de
tara noastră !) a fost de 287 EU ( 77 %).
În ceea ce priveşte eficacitatea tratamentului homeopatic, evaluată de pacienţi, asupra
diferitelor tipuri de simptome, în grupul studiat ( format în bună parte din pacienţi constanţi ai
homeopatiei), pe o scală de la « foarte rău » la « foarte bine », 89,2 % au evoluat « mai bine »
sau « foarte bine » evoluţia simptomelor psihice şi 77,8 % a celor fizice. Prin comparaţie, din
acelaşi grup, numai 12,5% , respectiv 9,7% au apreciat favorabil evoluţia simptomelor sub
tratament alopatic. În ceea ce priveşte folosirea mijloacelor de diagnostic imagistice sau de
laborator, nu au fost scoase în evidenţă diferenţe semnificative între grupul medicilor
homeopaţi şi medicii generalişti.
În schimb, în ceea ce priveşte satisfacţia pacienţilor în legătură cu tratamentul, diferenţele
generale în grupul studiat au fost semnificative : 94,9 % au considerat că se simt « mai bine »
sau « mult mai bine » după tratamentul homeopatic, faţă de situaţia dinainte de tratamentul
homeopatic în care procentul apreciat pozitiv a fost de numai 19,5%.

Sceptici şi entuziaşti
Dintre toate metodele terapeutice care nu fac parte din curentul principal al medicinii
contemporane, homeopatia ridică cele mai multe probleme. Dacă în cazul acupuncturii,
fitoterapiei sau a bioenergeticii s-au găsit destule posibile explicaţii care să le facă asimilabile
până la un punct medicinii alopate, sau care să aibă în vedere explicaţii ştiinţifice valabile, în
cazul homeopatiei situaţia este complet diferită. Este greu de spus dacă homeopatia este o
disciplină ajunsă la maturitate sau nu. Practica de fiecare zi a sute de mii de homeopaţi din
lumea întreagă, la fel ca şi istoria ei, în care s-au raportat un număr imens de rezultate
curative, îi demonstrează eficacitatea incontestabilă. Pe de altă parte, există numeroşi sceptici
care îi pun la îndoială nu numai rezultatele ci şi fundamentele.
În această situaţie, în care, de facto, audienţa homeopatiei este din ce în ce mai mare şi
pacienţii apelează în număr tot mai mare la ea, după ce ani de zile homeopatia a fost ignorată
atât de către oamenii de ştiinţă cât şi de către medicii alopaţi, în ultima vreme ea a revenit în
interesul acestora, stârnind multe controverse.
Luările de poziţie, uneori pătimaşe, în legătură cu homeopatia acoperă tot spectrul de
atitudini, de la scepticismul cel mai negator până la entuziasmul nemăsurat, de la taxarea
homeopatiei ca şarlatanie sau absurditate, până la clamarea că ea ar fi medicina viitorului. În
general este un subiect care permite cu greu neutralitatea, stârnind controverse şi atitudini pro
sau contra care invocă argumente din cele mai variate.
Cele mai dure - şi cu intenţionalitate evidentă - poziţii pe care le-am citit se găsesc pe
site-ul Your Skeptical Guide to Homeopathic History, Theories, and Current Practices [4],
condus de Stephen Barrett, M.D, un site care se ocupă în întregime numai de desfiinţarea
homeopatiei. Scepticii invocă argumentul că eficacitatea diluţiilor homeopatice este, teoretic
vorbind, imposibilă pentru că ele nu reprezintă nimic altceva decât apă goală, că nu există
vreo dovadă că apa ar avea capacitatea de a stoca informaţie ( şi invocă faptul că experimentul
lui Benveniste nu a putut fi reprodus – ceea ce, cum vom vedea, reprezintă deja o fază
depăşită în cercetarea efectelor soluţiilor ultramoleculare). Nu rar insă argumentele ce se
invocă sunt enunţuri tautologice; D. O, Keeffe, afirmă că, din moment ce în diluţiile
homeopatice nu există molecule de substanţă, studiile despre homeopatie nu compară decât
placebo cu un alt placebo, şi în consecinţă, orice rezultat pozitiv nu poate fi decât o eroare de
interpretare [12]. Entuziaştii contraatacă această poziţie afirmând că viciul nu este al diluţiilor
homeopatice ci al mijloacelor limitate care s-au folosit pentru a demonstra această
eficacitate. Chiar dacă deocamdată nu avem explicaţii pentru un fenomen, aceasta nu
înseamnă că el nu există şi nu tot ceea ce nu putem concepe încă este un fals. Perceperea
homeopatiei ca reală sau nu, spun aceştia, este mai degrabă o problemă de mentalitate decât
de realitate; chiar dacă s-ar aduce oricât de multe dovezi, atâta vreme cât prejudecăţile
funcţionează acestea nu pot fi luate în seamă. Un alt argument adus de sceptici este acela că
încă nu există suficiente dovezi clinice, în studii conform metodologiei considerate standard,
adică studii controlate, dublu orb, cu distribuţie la întâmplare ( eng .= randomised) între
substanţă şi placebo. Partizanii homeopatiei invocă numeroase şi reale obiecţii în legătură cu
principiile metodologice utilizate în aceste studii şi aduc ca argument miile de articole despre
vindecările homeopatice raportate în întreaga ei istorie şi articolele pozitive din cercetarea
clinică.

Chiar şi pentru sceptici însă, există patru tipuri de evidenţe greu de negat în favoarea
homeopatiei:
1. cazurile clinice rezolvate ( ceea ce anglosaxonii numesc anecdotal evidence) nu toate
raportate corect şi controlate după rigorile ştiinţifice dar care sunt în număr
impresionant. Practic fiecare homeopat şi cei mai mulţi pacienţi ai homeopatiei, aduc
zi de zi astfel de mărturii şi chiar dacă ele nu intră în categoria dovezilor ştiinţifice
propriu zise, ele continuă să curgă cu puterea evidenţei.
2. testul timpului: homeopatia este o practică de 250 de ani care s-a schimbat puţin în
esenţa sa şi care continuă să funcţioneze cu succes. Faptul că homeopatia a trecut
testul timpului este greu de negat. Faţă de alopatie, în care schimbările asupra
modalităţilor terapeutice se schimbă odată la câţiva ani, în homeopatie, deşi mijloacele
au crescut şi s-au rafinat, principiile de bază au rămas neschimbate. Dacă aceste
principii nu ar fi adus satisfacţie clinică pacienţilor şi medicilor sau dacă rezultatele
homeopatiei nu ar fi reproductibile ( cum reproşează unii dintre oponenţi) ele s-ar fi
perimat şi ar fi dispărut de la sine.
3. cercetările asupra diluţiilor înalte, ultramoleculare
 4. dovezile clinice în rapoarte controlate

Un articol de sinteză, publicat în prestigiosul British Medical Journal în 2000, de către

Andrew Vickers şi Catherine Zollman, [5] în care se prezintă homeopatia într-un mod cât se
poate de obiectiv ( autorul categorisindu-se în altă parte ca fiind un sceptic obiectiv),
prezentând argumente şi fapte la zi, a dus la deschiderea unei lungi liste de discuţii, care se
continuă până în ziua de azi. La obiecţia că homeopatia încă nu are o teorie fizică care să o
explice A. Jakobs a răspuns „ acesta nu este un motiv în sine pentru a nega homeopatia ca
fiind inutilă, pentru că istoria ştiinţei este plină de descoperiri care au mers împotriva
curentului de gândire al zilei, aşa cum a fost aceea că pământul nu este plat” [6].
La catalogări ca „şarlatanie, fraudă, absurditate” ( făcute de Terry Polevoy, webmaster al
HealthWatcher.net)[7] care denotă reavoinţă nedisimulată, A. Vickers spune că în locul lor
mai potrivit ar fi să folosim noţiunile de „reviziune sistematică” sau „ analiză statistică” şi o
atitudine neviciată de prejudecăţi. De asemenea, amestecarea homeopatiei cu discipline care
nu au dovedit nici o relevanţă clinică (precum iridologia) sau cu alte discipline „naturiste”
este principial incorectă, pentru că homeopatia îşi are propriul ansamblu conceptual specific. „
afirmaţia ( că „un munte de evidenţe ar arăta că remediile nu sunt eficace” pe care o emite
unul dintre oponenţi, D.W.Ramey[8] ) este dificil de susţinut având în vedere că cele mai
cunoscute, mai bune şi sistematice două studii independente au adus concluzii larg
pozitive”.
Într-o intervenţie cu titlul „ Care este fundamentul cultural al homeopatiei” Maurizio
Castellini, director al Homeopathic medical school din Verona [9] scrie „ Homeopatia este
penalizată de o problemă culturală fundamentală; ea pare nelegată de nici un context
cultural. Acest lucru nu este adevărat. Principiul similarităţii nu este nici invenţia lui
Hahnemann nici descoperirea şcolii hipocratice. Este un principiu general care are
implicaţii psihologice în termeni de conştienţă, relaţii şi comportament la fel ca şi implicaţii
sociale, biologice şi chiar artistice, religioase sau terapeutice. De aceea principiul
similitudinii este mult mai vast decât tratamentul homeopatic, care este doar una dintre
aplicaţiile sale. Psihologia explică faptul că, în momentul în care apare o nouă experienţă,
căutarea unor similarităţi cu experienţe anterioare ( cercetare trans-derivaţională) este
automată şi imediată, pentru că ceea ce este deja cunoscut ajută la diminuarea insecurităţii
şi sentimentelor de alarmă care însoţesc nedefinitul. Similaritatea condiţionează toate
tipurile de comportament şi relaţionare. Homeopatia este în mod esenţial informaţie care
generează o reacţie conform modelului universal al similarităţii”.
Într-o altă intervenţie, Christos Hadjicostas scria: „Răspunsul la întrebarea dacă homeopatia
este placebo este foarte simplu: dacă ar fi aşa, cum au putut fi vindecaţi copiii şi sugarii,
pacienţii în comă sau animalele? Pentru medici, întrebarea cum acţionează remediile este de
importanţă secundară şi este treaba biochimiştilor să ne spună cum o fac. Cel mai important
lucru pentru noi este faptul că ele sunt active.”[10]
O luare de poziţia a cunoscutului istoric al homeopatiei, Peter Morrell, şi publicată în
numărul din mai 2000 a British Medical Journal [11] este intitulată “ Dezbaterea din 1840 este
reluată”: „ Mulţi se referă la eficienţa nedovedită a homeopatiei şi la natura „ absurdă” a
dozelor minimale. Argumentul obişnuit este: pentru că „ele nu pot acţiona”, de aceea „ele
nu acţionează”. În 1840 Sir John Forbes, medicul curţii reginei Victoria numea dozele
infinitezimale din homeopatie „ un ultraj al raţiunii umane”. Succesele ei erau catalogate ca
„boli autolimitate”, deşi, cum bine ştiu pacienţii, puţine boli se ameliorează singure. Astfel să
pretindem că homeopatia acţionează pentru că pacienţii „ ar fi mers bine oricum” nu se
încadrează du experienţa umană: dacă nefăcând nimic pentru bolile autolimitate este motivul
pentru care acţionează homeopatia, de ce s-ar mai osteni cineva să prescrie orice ( s.n.) fel
de medicamente?...În anii 1850 se profeţea că, pe scară largă, „ capricii medicale” precum
homeopatia, ce vor dispărea în câţiva ani. Acestea nu s-au adeverit ceea ce dovedeşte fie
faptul că ele acţionează în mod real fie sunt o mărturie a credulităţii umane”.

Problema diluţiilor ultramoleculare

O primă mare problemă pentru acceptarea deplină a homeopatiei este faptul că dozele
infinitezimale homeopatice nu mai păstrează, dincolo de diluţia a douăsprezecea centezimală,
nici o moleculă din substanţa iniţială; din această cauză ele sunt denumite în lumea ştiinţifică
doze ultramoleculare . Problema pe care o pune homeopatia este una dintre cele mai
provocatoare pentru întreaga gândire modernă: cum este posibil ca substanţe diluate
ultramolecular să aibă încă efecte asupra omului, câtă vreme o astfel de diluţie nu mai
păstrează , din punct de vedere chimic decât solventul ? Deşi rezultatele clinice dovedesc că
remediile homeopatice au efect asupra organismelor vii, din punct de vedere teoretic acest
lucru este aproape de neconceput . Deocamdată aceasta reprezintă cel mai important impas
conceptual pentru acceptarea homeopatiei şi rezolvarea lui va reprezenta probabil schimbarea
paradigmei biologice şi medicale actuale.
Pentru a depăşi acest impas au fost propuse mai multe teorii, cea mai frecvent citată fiind
aceea asupra memoriei apei, care ar păstra permanent, în urma unor interacţiuni complexe
între moleculele de solvent şi solvit în cursul diluţiilor şi potenţărilor succesive, o informaţie
asupra substanţei solvite. Remediile homeopatice nu sunt doar substanţe diluate ci şi
potenţate; la fiecare diluţie, suportul care păstrează informaţia este din nou şi din nou potenţat,
astfel încât informaţia iniţială să poată fi reiterată. În cursul potenţării, moleculele remediului
iau contact şi îşi imprimă „ amprenta informatică” asupra tuturor moleculelor solventului,
astfel că fiecare dintre acestea, la o nouă potenţare devine un transmiţător al informaţiei
iniţiale. Dar chiar şi aşa, diluţiile astronomice cu care lucrează homeopatia sunt problematice,
pentru că dincolo de a 80 centezimală se depăşeşte numărul calculat de atomi din întregul
univers. ( Anecdotic, diluţia 6C este ca şi cum am avea o picătură de substanţă în 20 de
bazine de înot. La 12 C, o picătură în oceanul Atlantic. La 15 C, o picătură în oceanul
planetar…)

Sfârşitul „afacerii Benveniste”[13]

În 1988, în prestigioasa revistă Nature, a apărut un raport al unei serii de experimente care au
provocat euforie în lumea homeopatică [14] , care arătau că diluţiile ultramoleculare de ser anti-
IgE pot provoca degranularea bazofilelor. După exaltare a urmat însă şi decepţia: două studii
independente, au dovedit că aceste experimente, în metoda lui Benveniste, erau
ireproductibile, ceea ce a aruncat o umbră asupră cercetării homeopatice in vitro.[ 15, 16]. O parte
dintre foştii colaboratori ai lui Benveniste, Philippe Belon, Director De cercetare la
laboraoarele Boiron , Jean Sainte-Laudy de la laboratoarele CERBA din Franţa ; un autor al
unui din cele două studii negative Fred Wiegant (Universitatea din Utrecht,Olanda ); şi alţi
cercetători independenţi Madeleine Ennis ( Universitatea Regală din Belfast,), PF Mannaioni
(Universitatea din Florence, Italia), Marcel Roberfroid şi Jean Cumps de la Universitatea
Catolică Louvain, Belgia au continuat însă studiile. Într-un studiu multicentru în 4
laboratoare independente [17], aceştia au folosit de asemenea testul degranulării bazofilelor dar
în loc să folosească soluţii diluate de ser anti-IgE, au măsurat inhibiţia degranulării prin diluţii
înalte de histamină, de la C15 la C19. Rezultatele celor 772 de probe au fost analizate statistic
de grupul Belgian, iar rezultatele au fost semnificative statistic (p < 0.0001) în favoarea
faptului că soluţiile diluate de histamină încă au efect de inhibiţie a degranulării. Acelaşi
grup , a anunţat continuarea cercetărilor folosind o metodologie nouă, citometria în flux
Rezultatele dovedesc faptul că diluţiile apoase păstrează memoria substanţei dizolvate.

Teoria clatraţilor
Cea mai coerentă descriere a unui fenomen informaţional în ceea ce priveşte memoria apei
este acela al „clatraţilor” , concept ce a fost dezvoltat în chimia fizică convenţională. Un
clatrat este o structură de molecule de apă care se formează în jurul unei molecule solvate şi
care este ţinută împreună ca o entitate stabilă prin legături de hidrogen. Cercetări au arătat
că atunci când molecula solvită centrală este dislocată - aşa cum se întâmplă la agitarea
viguroasă a soluţiilor prin sucusiuni succesive - ea este eliberată şi formează şablonul pentru
un nouă moleculă de clatrat. O agitare şi diluare serială , cum are loc în prepararea remediilor
homeopatice, poate avea drept rezultat o soluţie bogată în clatraţi care sunt în legătură cu
substanţa ce a fost dizolvată la început, chiar dacă nu mai există molecule din substanţa
iniţială.
Există dovezi că remediile homeopatice conţin clatraţi. Deşi s-a găsit că potenţarea nu are
efect asupra velocităţii propagării sau absorbţiei ultrasunetelor în apă [18]( efect prezis de
modelul clatraţilor) totuşi, la spectroscopia prin rezonanţă magnetică nucleară (Demangio JL.
Demangeat), preparatele de Silicea homeopatice au fost găsite ca diferind de apă, ceea ce
sugerează interferenţă cu legăturile de hidrogen[19]. Cea mai directă evidenţă a modelului
clatraţilor a fost adusă de Anagnostatos & all, care au folosit ca metodă măsurarea curentului
de depolarizare a unor soluţii de Chamomilla. Curba de depolarizare pentru Chamomilla 30 C
a fost găsită ca intermediară între cea a tincturii mamă de Chamomilla ( în care multe
molecule de apă sunt legate de moleculele de Chamomilla) şi a apei, ceea ce sugerează că
preparatul homeopatic mai multe molecule de apă cu mişcare limitată, deci clatraţi, mai mulţi
decât apa dar mai puţin decât tinctura mamă [ 20]. O a doua serie de experimente conduse de
acelaşi grup a folosit scanarea diferenţială calorimetrică ( DSC) ce măsoară cantitatea de
energie care este absorbită sau eliberată dintr-o soluţie la răcire sau încălzire. Au măsurat
DSC pentru tinctura mamă, şi diluţiile 1C, 6C şi 30C. Cele 4 diluţii homeopatice au arătat 4
grafice diferite efect ce nu s-a observat la apă sau la tinctură. Mai mult graficele DSC au
arătat ceea ce Anagnostatos a numit „ o schimbare de fază”; la 35 0C forma graficului nu a
mai oscilat ci a devenit o linie dreaptă, ceea ce ar corespunde destrucţiei clatraţilor prin
ruperea legăturilor de hidrogen ale apei.
O altă serie de cercetări, efectuate pe durata a zece ani de către colectivul condus de
Louis Rey, care a studiat diluţiile ultramoleculare a unor săruri de sodiu şi litiu prin
termoluminescenţă, a dus la concluzia că există o diferenţă semnificativă a
termoluminescenţei acestora comparativ cu ce a apei : „ prepararea diluţiilor homeopatice
prin diluţie şi dinamizări succesive provoacă modificări permanente importante în lichidul de
început, chiar dacă „ concentraţia teoretică” în substanţe dizolvate a devenit
nemăsurabilă. ..Nu mai este posibil să se pretindă că structura diluţiilor înalte homeopatice
este identică cu a solventului utilizat. Prepararea ulterioară a medicamentelor homeopatice
pornind de la aceste diluţii se aşează astfel pe o bază sigură.”[21, 22]

Studii in vitro şi in vivo.

Începând din 1985, un grup de cercetători [23] ( Doutremepuich şi colab.) au efectuat, pe
durata a mai bine de 15 ani, experimente asupra efectelor diluţiilor înalte ale aspirinei asupra
procesului de trombozare. În primele experimente, pe un grup de 20 de subiecţi, s-a urmărit
dacă aspirina în doze homeopatice are sau nu efect asupra acestui proces, măsurându-se
parametri legaţi de sângerare şi coagulare. Rezultatele au fost pozitive, dar în acelaşi timp au
arătat că Aspirina 5CH, nu acţionează asupra numărului sau funcţiilor plachetare ci asupra
funcţiilor vasculare[24,25], mai exact, „ Aspirina 5 CH frânează eliberarea parietală de
prostacicline a căror acţiune fiziologică este aceea de a inhiba funcţia plachetară” [26].
Continuarea acestor studii pe modele in vitro laborioase, a arătat şi un alt fapt extrem de
important, care susţine teoria homeopatică: dacă dozele mari, ponderale, ( 100mg/kg) de
aspirină au un efect net antitrombotic diminuând agregarea plachetară, dozele ultrajoase
( studiile s-au făcut cu diluţii crescătoare până la 30 CH) induc o creştere a agregării
plachetare, sunt trombogene şi au deci efectul invers dozelor ponderale [27].

Reproducem graficele* pentru Trombozarea arterială (fig 1), Agregarea plachetră /

velocitate ( fig.2), Agregarea plachetară / amplitudine (fig 3) şi Numărul de emboli (fig
4) folosind diluţii succesive de aspirină. Nu numai că dozele ultramoleculare de aspirină au
efect ci acest efect nu este uniform, el crescând la15 şi 30 CH faţă de diluţiile mai mici.
O altă serie de cercetări fundamentale foarte laborioase şi sofisticate tehnologic, conduse
de peste 10 ani de B.Bonavida şi Morimoto, de la Universitatea California din Los Angeles,
au cercetat influenţa dozelor foarte mici asupra activităţii biologice antimitotice a unor
substanţe toxice, cunoscute că au aceste proprietăţi ( cis-platina, adryablastina, Tumor
Necrosis Factor şi Toxina difterică). Aceste studii au arătat că anumite substanţe prezintă în
doze foarte mici efecte diferite decât cele cunoscute la doze mari. Este vorba de o veritabilă
farmacologie diferită, care nu este doar o reproducere la scară a celei în doze toxice [28]. Studii
care au observat efectele preparatelor homeopatice de Phytolacca şi Histaminum asupra
secreţiilor citokinelor au arătat că „ acestea pot influenţa expresia unor receptori
membranari ai monocitelor. Este clar că aceşti receptori sunt mediatorii unor reacţii
imunologice şi că ei sunt importanţi în regularizarea răspunsului imunitar” [29]
În anii 90, în India, Bangladeş şi Bengalul de vest a avut loc o mare contaminare cu
arsenic a apelor continentale care a dus la o adevărată calamitate, cu apariţia a numeroase
intoxicări în rândul populaţiei. Există puţine metode cunoscute ca fiind capabile să elimine
arsenicul din organism şi una dintre ele - care a fost folosită în India - este aceea de a
administra Arsenicum album homeopatic. Primele studii asupra eliminării arsenicului prin
preparatul să homeopatic au fost efectuate de Andre Cier şi Jeau Boiron, în 1962, şi în ciuda
timpului ele nu doar că rămân valabile, rezultatele fiind reproduse şi continuate în 1987 de
Cazin J.C şi colab [ 30], ci şi-au dovedit şi importanţa practică. În acest studiu după ce
şobolani au fost intoxicaţi cu arsen marcat , li s-a administrat, în injecţie intraperitoneală o
singură doză de Arsenicum album 7 CH şi apoi s-a monitorizat eliminarea urinară şi fecală
de arsenic. Cei 30 de şobolani trataţi cu Arsenicum album 7CH au eliminat, în primele 8 ore
de la injecţie cu 40% mai mult decât cei 30 de şobolani din grupul martor, care au primit apă
dinamizată 7 CH. La şapte zile, „ o diferenţă semnificativă în concentraţia de arsenic a fost
observată „ în cele două loturi, mult mai mică în lotul tratat homeopatic faţă de martor, ceea
ce dovedeşte capacitatea Arsenicum Album homeopatic de a mobiliza şi elimina arsenicul
din organism.

Teoria Holografică şi teoriile complexităţii

Este evident că, în ciuda evidenţelor clinice şi a unor evidenţe ce provin din cercetarea
fundamentală de chimie fizică, deocamdată nu există un cadru teoretic acceptabil pentru a
depăşi acest impas. Problema diluţiilor ultramoleculare este una dintre cele provocatoare, nu
numai strict pentru medicină ci pentru întreaga ştiinţă modernă. Un răspuns la această
problemă ar putea revoluţiona multe dintre aşa numitele acceptanţe ştiinţifice ( aspecte
considerate de la sine înţelese) şi ar putea fi cauză pentru o nouă paradigmă ştiinţifică. Una
dintre cele mai ademenitoare teorii care ar putea să explice fundamentele realităţii diluţiilor
ultramoleculare este teoria holografică [31]ce îşi are punctul de plecare în fizică cuantică şi a
fost enunţată de Bohm. În holograme, de pe orice suport în care au loc interferenţe ale
imaginii unui obiect ( după ce acesta a fost scanat cu un fascicul laser divizat )se poate
reconstitui imaginea tridimensională a obiectului ( la o citire cu alt fascicul laser) iar orice
punct de pe acest suport conţine întreaga imagine a acelui obiect, chiar dacă suportul este
fragmentat în bucăţi. Implicaţiile din lumea subatomică ale acestui fenomen au fost puse în
evidenţă de cercetările lui Aspect. Acesta a reuşit să demonstreze că două particule care au
aceeaşi origine, dar care pleacă în direcţii diferite, păstrează în permanenţă o legătură
informaţională între ele ce se manifestă indiferent de distanţa care le desparte, având mereu
acelaşi unghi de polarizare faţă de locaţia iniţială. Particulele se comportă ca şi cum ar „ştii
una de alta”; dar , pentru ca o informaţie să poată circula între ele, ea ar trebuie să se facă cu
o viteză mai mare decât viteza luminii, ceea ce este considerat imposibil ( paradoxul lui
Aspect). De aceea s-a presupus o conexiune non-locativă între ele, faptul că ele păstrează
mereu informaţia iniţială, care, indiferent de distanţă, le permite să funcţioneze în virtutea
întregului din care au provenit. În mod similar, diluţiile ultramoleculare homeopatice, deşi se
află la o „distanţă” de 10n diluţii faţă de tinctura mamă, păstrează tot într-un mod non-locativ,
informaţia iniţială.
Experienţe efectuate cu plasmă ( care este un flux continuu de electroni) au arătat că electronii
ce o compun se comportă ca un întreg care poate „tapeta”, mulându-se pe suprafaţa asupra
căreia sunt proiectaţi, ca şi cum ar avea memoria întregului. Există multe alte experimente şi
date paradoxale ( inclusiv asupra dublului caracter particulă-undă a particulelor elementare)
care pun serios în discuţie teoriile fizice în general şi care poate, în viitor, să devină o bază de
explicaţie a felului în care se păstrează efectul diluţiilor homeopatice.
O altă apropiere teoretică faţă de homeopatie se poate face prin cadrul oferit de teoriile
sistemelor dinamice şi ale complexităţii. Într-un articol de Bellavite, din 2003 din
Homeopathy[69] se arată că „unele modele şi date experimentale din teoria complexităţii pot
susţine afirmaţiile paradoxale ale principiului similia şi a efectelor dilutie/dinamizare…
Principalele trei proprietăţi ale sistemelor complexe: non-linearitatea, auto-organizarea şi
dinamicitatea nu doar că se adaugă înţelegerii fundamentelor homeopatiei dar şi pun în
lumină noi direcţii pentru experimente şi căutări teoretice”

Ceea ce este totuşi evident în legătură cu homeopatia este faptul că:

1. fenomenele sunt de natură informatică, implicând transmiterea succesivă a unor
informaţii din partea substanţei solvite pe un suport ( solvent) şi implicit o memorie
care poate fi stocată şi reactualizată. În plus, această memorie poate trece de pe un
suport pe altul (apă lactoză pentru preparatele C şi D şi apă –lactoză - apă în cadrul
diluţiilor LM) fără ca principalele ei calităţi să fie afectate.
2. apa este suportul preferenţial pentru transmiterea informaţiei, deşi nu este
singurul ( lactoza este de asemenea suport pentru remedii, dar apa este solventul cel
mai utilizat). Apa este capabilă să formeze un număr aproape infinit de configuraţii
spaţiale complexe (clatraţi ce formează latice sau reţele, cadre, structuri reticulare) în
funcţie de substanţa solvită şi de condiţiile fizice. Pe de altă parte molecula de apă este
un dipol, ceea ce , în principiu ar permite stocare de informaţie ( similar cu siliciul).
Momentul experimentului lui Benveniste din 1988 a fost depăşit , date mai recente
par să dovedească faptul că totuşi soluţiile ultramoleculare apoase sunt capabile să
provoace efecte. Mai multe experimente ( studiu multicentru) efectuate cu soluţie
ultramoleculară de histamină de către M.Ellis şi de către foşti colaboratori a lui
Benveniste ( Belon & all) au dovedit că această soluţie a avut efect asupra
degranulării mastocitelor astfel că s-a dovedit că există o „memorie a apei”.
3. sunt fenomene submoleculare, pentru că este vorba de trecerea dincolo de pragul
molecular reprezentat de numărul lui Avogadro
4. sunt fenomene holistice, fiecare picătură de remediu conţinând potenţial informaţia
întregului remediu

Cercetarea în homeopatie
Comparativ cu multitudinea aproape de necuprins a studiilor de cercetare fundamentală
şi clinică din alopatie, în homeopatie, cercetarea poate fi considerată, pe ansamblu, modestă.
Ca bibliografie generală, ce ar cuprinde toate studiile homeopatice care să satisfacă cerinţele
ştiinţifice, din ultimii 50 de ani, acestea abia dacă ar putea egala bibliografia unor subiecte
minuscule din alopatie, de exemplu bibliografia asupra efectelor cobaltului, ce are mai multe
mii de titluri, din care sute sunt doar studiile de laborator, pe animale sau pe celule.
Există o evidentă discrepanţă între amploarea literaturii homeopatice ce se adresează doar
comunităţii practicienilor acestei discipline şi numărul totuşi redus de studii ( cantitativ şi
calitativ) prin care aceasta se adresează comunităţii ştiinţifice în general. Astfel, există multe
rapoarte clinice ale unor cazuri tratate homeopatic, provinguri, cărţi de Materia medica sau
articole teoretice dar cele mai multe dintre acestea nu prezintă decât interes „ intra-
homeopatic”, în interiorul comunităţii clinicienilor homeopaţi, mai ocupaţi cu tratarea
pacienţilor lor decât cu cercetări care să îi justifice în faţa comunităţii ştiinţifice. Aceasta a şi
dat caracterul oarecum închis al homeopatiei, în care s-a comunicat mai bine în interior , în
cadrul unor cercuri de cunoscători, de obicei practicieni şi clinicieni, decât în exterior, cu
restul comunităţii medicale şi, mai larg, cu cea ştiinţifică. Oricum, nu trebuie neglijat că ani
de zile homeopatia a fost un „ frate proscris” de către alopatie, rejetată adeseori cu furie; şi
inevitabil, conducând şi la o contrareacţie, aceea de rejet a alopatiei din partea homeopaţilor.
Mulţumită cu propriile percepte, (ce par perfect raţionale celor care se apleacă asupra
studiului lor), adeseori homeopatia s-a limitat doar să le ducă mai departe şi să construiască pe
baza acestora fără să se mai întrebe asupra fundamentelor şi fără să caute să le dea o acceptare
largă. De altfel zonele de cercetare în interiorul homeopatiei – legate de alegerea remediului
corect, potenţă, posologie, agravările homeopatice, noile remedii, noile boli ş.a.m.d. – sunt
extrem de întinse şi ele necesită studiu serios şi au absorbit mult ( dacă nu în totalitate) din
energia celor mai serioşi cercetători din homeopatie. La aceasta a contribuit poate şi primul
paragraf din Organonul lui Hahnemann „ cea mai mare şi singura datorie a unui medic este
aceea să vindece” ( şi nu să facă teorii) care se repetă la toate cursurile de homeopatie şi care
a dus mai degrabă la o aplecare asupra problemelor practicii clinice, în care întrebarea CUM ?
este cea mai importantă, decât asupra problemelor generale de teorie, în care se pune
întrebarea DE CE?
O privire de ansamblu asupra cercetărilor din homeopatie din ultimii 20 de ani pare să
contureze următoarele direcţii, din care primele trei sunt cercetări în interiorul homeopatiei iar
următoarele privesc statutul ştiinţific al acestei discipline:
1. Efectuarea unor noi provinguri, cu noi remedii ( acesta este un subiect foarte vast asupra
căruia vom reveni cu o sinteză în numărul următor de revistă).
2. Căutarea unor noi fundamentări teoretice pentru întregul domeniu al practicii
homeopatice. Au fost propuse câteva modalităţi noi, să le numim „ ne-ortodoxe” de abordare
a cazurilor clinice. Două nume sunt mai cunoscute în această direcţie : Jan Scholten [32,33 ], care
a încercat o privire de ansamblu asupra tabelului periodic al elementelor şi mineralelor; şi
Rajan Sankaran [34], care a încercat o redefinire a teoriei miasmelor prin lărgirea numărului şi a
domeniilor lor de definiţie. Este de remarcat că aceste două domenii de cercetare încearcă să
aducă metoda deductivă în homeopatie ( care, în preceptele ei clasice a fost eminamente o
metodă inductivă).
3. Rapoarte clinice ale unor cazuri vindecate, fie cu remedii „noi” fie ale unor boli „noi”.
Multe dintre aceste rapoarte reprezintă frumoase ilustrări ale metodei homeopatice dar, de
obicei, este vorba fie de cazuri singulare ( descrise cu mare acurateţe şi mult rafinament din
punct de vedere al gândirii homeopatice) fie de două-trei cazuri ceea ce, ca exemplu, sunt
ilustrative şi confirmă homeopatia, dar care nu pot servi ca o bază asupra unor cercetări
clinice în sensul modern al cuvântului.
4. Cercetări clinice asupra unor entităţi nosologice ( boli, sindroame) bine definite, aşa
numite trial-uri clinice. După cum se va arăta mai departe, un număr mare dintre acestea nu
îndeplinesc standardele clinice din alopatie ( motiv pentru care sunt susceptibile să nu fie
luate în seamă de meta-analize independente). În ultima vreme există totuşi din ce în ce mai
multe studii homeopatice de înaltă calitate care dovedesc că cercetătorii au devenit deja
conştienţi asupra problemelor de comunicare şi design al studiilor, şi, în consecinţă, şi
numărul celor care dovedesc eficacitatea homeopatiei este semnificativ în creştere.
5. Cercetare fundamentală în domeniul diluţiilor ultramoleculare. Despre acestea se
vorbeşte în continuare şi, aici, în ciuda unor rezultate meritorii, lucrurile sunt abia la început.
Dar există şi zone de cercetare din exterior ale homeopatiei ce ţin de fizico-chimie şi care
sunt absolut necesare pentru ca această disciplină sa capete un fundament teoretic solid, care
să fie mai larg decât propriile principii, astfel încât ea să revină onorabil în cadrul
disciplinelor medicale normale şi să progreseze în mod coerent cu ansamblul ştiinţific al
timpului.

Problema surselor de finanţare în cercetarea homeopatică.

La ora actuală cercetarea fundamentală este o activitate care necesită echipamente şi
materiale de înaltă tehnologie, personal foarte calificat, timp în care să nu existe presiunea
rezultatelor şi multe resurse financiare. În medicină, cercetarea fundamentală se desfăşoară în
institute de cercetare, care posedă sau pot accede la aceste resurse:
1. institute academice ce funcţionează în cadrul universităţilor
2. institute private care colectează fonduri fie de la firme fie de la institute caritabile
nonprofit
3. institute de stat care folosesc fonduri publice, alocate de stat.
4. institute de cercetare de pe lângă companiile de medicamente

Dintre aceste patru tipuri de instituţii, cele mai mari resurse le au companiile de
medicamente, care, dat fiind faptul că sunt instituţii lucrative, interesate direct să investească
în cercetare ( mai ales în cercetarea care să le aducă profit direct - cum este studiul propriilor
medicamente - sau care să ducă la descoperirea unor medicamente asupra cărora să deţină
patentul ). În afara acestor fonduri, alocate direct propriilor institute de cercetare, companiile
mai finanţează şi grant-uri ce se desfăşoară fie în instituţiile academice, fie în institutele
particulare, pentru că acestea, din motive legislative sau de prestigiu, au nevoie şi de
confirmări neutre ale propriilor cercetări asupra medicamentelor. O bună parte dintre
fondurile de cercetare clinică, a efectului unor medicamente asupra diferitelor boli, au, direct
sau indirect, această origine.
Din acest punct de vedere, întreprinderile farmaceutice homeopatice nu se pot compara cu
cele alopatice, din mai multe motive:
- marea majoritate a medicamentele homeopatice nu permit patent sau licenţă ( nu poate
exista licenţă asupra Belladona, Chamomilla sau Sulphur) deci firmele nu pot câştiga
în exclusivitate din producerea sau comercializarea unui produs în care să investească
unilateral predominant şi care să ramburseze investiţia. Excepţia o constituie aşa-
numitele „complexisme” sau „specialităţi” care sunt în general combinaţii de remedii
patentate şi comercializate ca atare ( de ex; Zeel P, Paragrip etc), dar care, în general
au o utilizare mai redusă comparativ cu aceea a remediilor unitare. De aceea nici
investirea în efectuarea unor studii specifice unor remedii ( în fond nespecifice unei
firme sau alta) nu are efect imediat asupra profitului.
- remediile homeopatice sunt mult mai ieftine decât cele alopatice, ceea ce face ca şi
fondurile colectate prin vânzarea lor să fie mai reduse
- în general nu-şi pot permite să aloce fonduri în cercetare decât câteva companii
„ mari” homeopatice ( Boiron, Weleda ş.a.) , dar care, comparativ cu marile companii
alopate sunt, din punct de vedere financiar, sărace.
În al doilea rând, în aproape toate instituţiile academice de medicină ( cu câteva
notabile excepţii, dar şi în acelea homeopatia este o disciplină facultativă sau inclusă în
categoria mai mare a „medicinii complementare”) , homeopatia nu este o disciplină de studiu
care să aibă catedre permanente; deci nici profesori care să gireze efectuarea unor studii
ştiinţifice şi nici posibilitatea de a atrage grant-uri de cercetare; din această cauză nu există
nici o emulaţie asupra acestui subiect în mediile academice şi, în consecinţă, nici interesul
universitarilor de la alte catedre să facă studii despre homeopatie, pentru că, în general fiecare
catedră efectuează studii în propriul domeniu. Susţinerea unor cercetări într-o disciplină care
este considerată încă de către mulţi universitari „incertă ” este, în aceste condiţii, aproape
imposibilă. Acolo unde există însă instituţii academice puternice de învăţământ homeopatic (
cum sunt Facultăţile de homeopatie din Anglia), acolo se şi face cercetare serioasă.
În general însă, nici instituţiile academice, nici cele private nu sunt interesate de
efectuarea unor cercetări în homeopatie. Instituţiile private nu sunt interesate de homeopatie
din acelaşi motiv financiar, pentru că nu găsesc sponsori sau finanţatori pentru astfel de
cercetări.
 În cea ce priveşte marile instituţii nonprofit sau fundaţii care adună surse imense
financiare de la publicul larg prin colecte publice, acestea sunt în general orientate pe anumite
diagnostice ( cancer, SIDA, MS, Diabet, etc.) care au o rezonanţă şi un impact mai puternic
asupra publicului larg.

Problema studiilor clinice

În principiu există patru mari categorii de tipuri de studii clinice în homeopatie:
- studii clinice pe voluntari sănătoşi ( aşa numitele provinguri sau cercetări
patogenetice)
- studii clinice care compară eficacitatea unor remediu faţă de placebo
- studii clinice care iau în considerare personalizarea terapeutică.
- meta-analize care evaluează efectul homeopatiei grupând rezultatele studiilor
individuale.

Meta-analizele
Din pricina marii probleme teoretice a diluţiilor ultramoleculare, au existat numeroase
voci care au argumentat că efectul remediilor homeopatice nu este decât pur placebo. Pentru a
elucida acest aspect, începând din anii 90 s-au efectuat mai multe meta-analize a rezultatelor
diverselor studii clinice asupra homeopatiei. Primele meta-analize ( cum a fost cel publicat în
1990 în Review of Epidemiology) păreau să argumenteze efectul placebo, vindecările din
homeopatiei punându-se pe seama aşa numitelor „remisiuni spontane” iar rezultatele
favorabile fiind considerate ca fiind viciate de „intervenţia prea multor variabile”, clişee
oarecum răuvoitoare pe care le auzim şi astăzi în gura potrivnicilor homeopatiei ( ce se
numesc elegant doar „sceptici”).
O primă meta-analiză serioasă a fost publicată în 1991 de Kleijnen [35]şi colaboratorii în
British Medical Journal, care, au investigat timp de trei ani, 107 studii clinice controlate. Cu
toate ca autorii afirmă „deşi sunt multe excepţii, cele mai multe dintre aceste studii sunt de o
foarte slabă calitate, numărul studiilor care au dat rezultate pozitive a fost semnificativ mai
mare faţă de cele negative” ( 81 faţă de 24).
De-a lungul timpului lucrurile s-au mai nuanţat, astfel că de-acum faimoasa meta-analiză a
studiilor clinice homeopatice controlate cu placebo, publicată de Linde & all în Lancet, în
1997 [36] , avea să adopte o atitudine mai permisivă şi să enunţe că „ rezultatele meta-analizei
noastre NU ( s.n.) sunt compatibile cu ipoteza că efectele clinice ale homeopatiei sunt
datorate în întregime efectului placebo” dar că „ cu toate acestea nu am găsit suficiente
evidenţe în aceste studii că homeopatia ar fi eficace în o condiţie clinică anume; de aceea
este necesară o cercetarea riguroasă şi sistematică în homeopatie în continuare”, cu alte
cuvinte este cert că homeopatia are efect în general dar nu au fost găsite cu certitudine
anumite boli în care ar fi indicată. În studiul lui Linde au fost identificate 186 de studii clinice
din care 26 de înaltă calitate şi concluzia generală a arătat superioritatea homeopatiei faţă de
placebo ( odds ratio = 2.45; peste 1 acest raport este pozitiv, cu alte cuvinte, mai eficace decât
placebo). În partea de discuţii autorii arată că suspiciunea cum că studiile analizate ar fi
gravate de dorinţa de a da rezultate pozitive, deşi poate fi întotdeauna considerată, este foarte
redusă. Pentru a nega evidenţa rezultată din meta-analiză autorii au calculat că ar trebui să
existe mai multe sute de studii care să infirme eficacitatea homeopatiei faţă de placebo. De
asemenea ei au arătat că, per ansamblu, proporţia studiilor de foarte înaltă calitate nu este
semnificativ mai scăzută decât a celor de foarte înaltă calitate făcute pentru alte tipuri de
medicaţie; dar tonul general al concluziei a fost doar moderat favorabil. Replicile partizanilor
homeopatiei nu au întârziat să apară; de exemplu Dean M. publică un răspuns în pune
întrebarea dacă în meta-analiza din Lancet sunt mai multe obiecţii decât obiectivitate?. [37]
Un alt studiu meta-analitic, efectuat de Homoeopathic Medicine Research Group (HMRG) şi
publicat de Cucherat & all, într-un prestigios jurnal de farmacologie clinică [38] a arătat că,
din 184 de studii analizate parcurgând principalele baze de date disponibile, numai 17 studii
clinice au îndeplinit în totalitate criteriile de calitate impuse pentru a fi luate în considerare,
restul fiind excluse din motive de „design şi raportare” ( adică studii dublu orb, controlate,
randomizate). Acest procent, de sub 10% arată cât de puţin pregătită era la momentul
respectiv comunitatea homeopatică pentru a face faţă rigorilor studiilor clinice general
acceptabile dar şi , poate în aceeaşi măsură, cât de puţin era dispusă cercetarea după principii
alopatice să accepte alte modele de design a studiilor clinice decât cele de testare a
medicamentelor alopatice. Deşi în unele dintre aceste studii rezultatele homeopatiei au fost
mai mari decât cele cu placebo, totuşi numărul total al participanţilor în aceste 17 studii, a
fost prea mic, 2 617 pacienţi, pentru a putea permite o concluzie de mare certitudine „ există
evidenţe că tratamentele homeopatice sunt mai eficace decât placebo; cu toate acestea
puterea acestei evidenţe este mică din cauza slabei calităţi metodologice ale acestor studii.
Este necesară efectuarea în continuare a unor studii de înaltă calitate pentru a confirma
aceste rezultate”.

Aceste meta-analize au scos însă în evidenţă câteva din problemele de metodologie

defectuoasă a multor studii homeopatice dar, lucru notabil relevat în meta-analizele din
ultimul timp, numărul studiilor clinice de înaltă calitate este în creştere semnificativă.
Pe de altă parte aşa-numitele rigori ale studiilor controlate dublu orb ce se folosesc în alopatie
( în care se testează o substanţă versus placebo într-o anume boală ) sunt într-o opoziţie de
principiu cu homeopatia. În homeopatie principiul individualizării remediului în funcţie de
sensibilitatea pacientului şi simptomatologia PARTICULARĂ lui sunt esenţiale.

Pentru a simplifica lucrurile s-au efectuat mai multe studii în care un remediu era folosit
pentru o condiţie, versus placebo, dar aceste studii nu reflectă domeniul real al practicii
homeopatice clinice, unde, pentru un acelaşi diagnostic pot fi folosite ( şi este necesar!)
remedii diferite în funcţie de criteriile proprii de alegere ale remediului potrivit. Aici este o
problemă de principiu: nu se poate efectua un studiu corect asupra homeopatiei clinice decât
dacă se respectă regulile de prescriere corectă, care reguli fac ca remediul administrat să fie
eficace la cazurile considerate conform principiului individualizării. Cum se pot face studii
asupra eficacităţii unei discipline clinice dacă se ignoră tocmai principiile fundamentale ce o
fac eficientă? Este ca şi cum s-ar studia eficacitatea unor medicamente cu tropism intestinal
luând drept criterii de eficacitate pulsul, tensiunea arterială, ş.a. care ţin de domeniul
cardiologiei. Or, studiile care au folosit mai multe remedii ( conform individualizării
homeopatice) sau care nu au fost dublu orb ( ceea ce presupune ca nici medicul nici pacientul
să nu ştie dacă substanţa este activă sau placebo) ci doar simplu orb ( pacientul nu ştie dacă ia
remediu sau placebo) au fost în general excluse din aceste meta-analize. Situaţia specială de
care trebuie să ţină seama cercetarea remediilor homeopatice este aceea că între remedii şi
boli nu există relaţii stricte bilaterale ; pentru aceeaşi boală este posibil ( şi probabil) ca
indivizi diferiţi să beneficieze de acelaşi remediu; iar, pe de altă parte acelaşi remediu poate fi
utilizat pentru patologii diferite. De asemenea studiile asupra eficacităţii homeopatiei trebuie
să ţină seama şi de faptul că pentru acelaşi individ este posibil ca remediul să trebuiască
schimbat pe măsura evoluţiei simptomatologiei.
Nu mai puţin adevărat este şi faptul că până spre începutul anilor 90 nici comunitatea
homeopatică nu a făcut decât puţini paşi spre a se apropia de rigorile ştiinţifice general
acceptate ale studiilor clinice. Cele mai multe studii sau rezultate clinice raportate au fost
orientate spre comunitatea homeopatică, detaliindu-se mai mult asupra motivelor care au
dus la prescrierea unor remedii ce s-au dovedit eficace şi mai puţin asupra entităţilor
nosologice tratate sau asupra corectitudinii evaluărilor rezultatelor conform standardelor
medicinii „oficiale” . Acest tip de rapoarte clinice, care în ultimă instanţă se bazează pe
încrederea comunităţii căreia i se adresează, au dus la îmbogăţirea domeniului homeopatiei
( aducând date clinice care au confirmat remediile în unele boli) dar nu au convins scepticii şi
nici nu au contribuit în vreun fel la deschiderea alopatiei spre homeopatie. Cele două
discipline s-au dezvoltat separat şi oarecum independent una de cealaltă, încercările de
stabilire de punţi între ele semănând mai degrabă cu un dialog al surzilor. Chiar şi acum,
majoritatea studiilor homeopatice se adresează doar comunităţii homeopatice, ignorând
acceptanţa sau refuzul alopatiei, dar contribuind la rafinarea metodelor specifice homeopatie
de investigaţie şi tratament al cazurilor. Or, din poziţia de outsider pe care o are homeopatia la
ora actuală era de aşteptat ca paşii consistenţi înspre dovedirea eficacităţii să vină din partea
ei. Este ceea ce s-a întâmplat în general în anii din urmă, datorită eforturilor demne de
admiraţie ale unor cercetători.

Studiile clinice pe entităţi nosologice

O altă categorie de studii efectuate asupra homeopatiei sunt trial-urile clinice, în care,
după metodologii şi protocoale diverse se testează eficacitatea remediilor homeopatice fie faţă
de placebo, fie faţă de alte medicamente, în diferite afecţiuni. Dintre acestea, cele care au cel
mai mare prestigiu în lumea medicală contemporană sunt studiile controlate, în dublu orb; o
bună revizie a acestora au făcut-o Linde în Journal of Alternativ Complementary Medicine.
1998 [ 39] şi Foley şi colab, în anul 2000 în British Medical Journal. [41] studii care, ca de
obicei, au stârnit aprigi controverse. Folosind teoria complexităţii, Hyland şi Lewith [40] au
încercat să explice de ce rezultatele trial-urilor homeopatice pot avea rezultate oscilatorii, dar
că, în general aceste rezultate teoretice, nu afectează în mod direct practica homeopatică. Un
articol recent publicat de T. Whitmarsh în Homeopathy pune în discuţie tocmai tipul de
cercetări clinice care ar trebui să se facă mai mult în homeopatie şi care ar fi modalitatea cea
mai eficace de a evalua efectele remediilor: În studii clinice controlate, cu distribuţie
întâmplătoarea sau în studii „ de ieşire” ( outcomes studii) [67]

Un studiu controlat şi dublu orb, efectuat David Reilly & all şi publicat în August 2000
în BMJ [42] pe 50 de pacienţi în legătură cu eficacitatea extractului de polen versus placebo în
rinitele alergice, a demonstrat o eficacitate semnificativă statistic în ceea ce priveşte fluxul
aerian nazal între cele două grupuri testate (p=0,0001). De asemenea, studiul a mai arătat o
agravare iniţială semnificativă a grupului tratat homeopatic ( 19% faţă de 3% în grupul cu
placebo) şi o reducere a simptomelor la auditul extern de 28% versus 3% în favoarea
homeopatiei. Studiul a fost repetat de 4 ori, cu alţi subiecţi dar cu aceleaşi rezultate. Studii cu
alţi alergeni, care în final au ajuns să cuprindă mai multe sute de subiecţi, au arătat rezultate
similare, respectiv o evidentă eficacitate a homeopatiei versus placebo. A fost un bun început.
În 2004 , la BBC, a avut loc o discuţie mai generală asupra homeopatiei, la care au participat
mai mulţi invitaţi, printre ei şi David Reilly şi un medic veterinar ce trata exclusiv
homeopatic. După ce moderatorul l-a prezentat pe D. Reilly ca fiind un medic educat în
medicină convenţională:

DAVID REILLY: Singurul element de controversă ( pentru studiul cu polen preparat homeopatic) era
că preparând polenul prin metode homeopatice, se ajunge la un punct în care nu mai există nici o
moleculă din materia de la început. Eram convins la început că aceste medicamente diluate erau
placebo…
MODERATORUL : David Reilly a recrutat 35 de pacienţi cu febră de fân. Jumătate dintre ei au primit
remediu homeopatic preparat din polen, o altă jumătate au primit placebo, pastile din lactoză. Nici unul
dintre ei nu ştia ce conţin pastilele.
DAVID REILLY : Spre şocul nostru colectiv, în mod foarte clar s-a dovedit un rezultat: cei care au
primit medicaţia au avut o reducere semnificativă a simptomelor faţă de cei care au primit placebo.
Conform datelor rezultate, remediul a acţionat.
MODERATORUL: Pentru a fi absolut riguros, Reilly s-a decis să repete studiul şi a obţinut aceleaşi
rezultate. Apoi a mers mai departe şi a testat diferite tipuri de alergii. Din nou rezultatele au fost
pozitive dar, în ciuda acestor studii, cei mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă refuză să creadă în
cercetările lui.
DAVID REILLY: Mi-a devenit clar că, în anumite minţi, nici 100 sau 200 de studii nu pot schimba
încorsetarea mentală. Aşa că sunt sceptic: dacă nici 200 nu o pot schimba, nu cred că 400 ar
modifica ceva.
MODERATORUL : Motivul pentru care cercetarea a fost refuzată a fost faptul că nu există o explicaţie
ştiinţifică a concluziilor la care a ajuns. Scepticii au arătat spre problema cheie: nu există încă nici o
dovadă că ceva care este de fapt apă pură poate acţiona în mod actual.

Paradoxal este insă faptul că, deşi aceste studii au dovedit statistic şi clinic eficacitatea
homeopatiei în general totuşi, polenul ca atare este un remediu puţin utilizat de homeopaţi
pentru a-şi trata pacienţii, fiind preferate remedii prescrise după propriile reguli ale
homeopatiei, care au o eficacitate cu atât mai mare cu cât fiecare caz este mai bine
individualizat. Acest fapt vădeşte o dată în plus diferenţa între metodologia abordării
alopatice şi homeopatice. Din punct de vedere metodologic este incorect să se evalueze o
disciplină căreia îi sunt negate fundamentele. Este greu de evaluat o serie de fapte dintr-o
anumită paradigmă folosind drept criterii preceptele altei paradigme. În aceste studii
homeopatia este, de la bun început, minimalizată, chiar negată în bună parte ; nu este posibil
să ceri unui cal să câştige o cursă după ce îi legi două picioare; singurul lucru ce se poate
demonstra în atari condiţii este faptul – bine ştiu de toată lumea – că un cal poate alerga. Or,
pentru a face studii clinice fiabile este necesar ca remediile testate să fie administrate
CORECT din punct de vedere homeopatic, să existe certitudinea (eventual confirmată de
mai mulţi prescriptori cu experienţă) că remediul este corect pentru fiecare individ şi de
asemenea că diluţia este corectă pentru fiecare caz; în aceste condiţii homeopatia ar fi
evaluată in esenţa ei şi nu obligată să se conformeze unui pat al lui Procust, în care nu are
cum să dovedească nimic.
Aici există un alt aspect care diferă paradigmatic în homeopatie faţă de alopatie. În
alopatie se poate face o evaluare a unui medicament într-o anume boală ( pentru a testa dacă
acel medicament are efect împotriva acelei boli), apoi al altui medicament în altă boală
ş.a.m.d. Marele edificiu alopatic poate fi construit piesă cu piesă, din bucăţi, părţile dovedite
valabile rămân, cele neviabile sunt eliminate. Homeopatia nu poate fi evaluată corect folosind
doar anumite părţi ale ei, pentru că asta înseamnă să i se nege fundamentele, respectiv
principiul individualizării. La fel cum simptomele homeopatice au fost obţinute de la cei mai
sensibili dintre probatori ( un număr redus dintre cei care efectuează un proving) la fel şi
eficacitatea tratamentului homeopatic ţine seama de sensibilitatea individuală la unul sau altul
dintre remediile indicate pentru o anumită condiţie.
De aceea studiile clinice care ar fi corecte din punct de vedere homeopatic ar trebui să
considere TOATĂ homeopatia, remediul curativ fiind ascuns în această totalitate din care
trebuie descoperit, după principiul individualizării şi administrat corect. Este un alt aspect ce
ţine de paradigma holistică a homeopatiei. Din punct de vedere alopatic, această aserţiune nu
stă în picioare: remediile ar trebui testate pe rând, câte unul pentru o singură boală, urmând ca
studiile să arate care remedii sunt şi care nu sunt eficace în boala respectivă. În acest mod, în
urticarie, ar trebui testate pe rând, Apis, apoi Urtica, apoi Sulphur, ş.a.m.d. singurul criteriu de
testare fiind diagnosticul alopatic cu elementele-i binecunoscute. Pentru ca aceste studii să fie
totuşi valabile şi să respecte norme metodologice corecte, criteriile pentru selectarea loturilor
ar trebui să fie foarte unitare; respectiv în grupul de urticarie în care se testează Apis, să fie
fixate drept condiţie prealabilă de includere în grupul testat o serie de simptome care NU ţin
doar de urticarie ci şi de sensibilitatea la Apis ( edemul rozat, lipsa setei etc.). În afara
precizării acestor criterii homeopatice de includere în lotul de studiu, faptul că o diluţie dintr-
un remediu s-a dovedit ineficace la anumiţi indivizi, într-o anumită afecţiune, nu este automat
şi o dovadă că o altă diluţie, mai bine aleasă, nu ar avea eficacitate. Toate aceste precizări ( de
remediu, de diluţie , de posologie) sunt cele fac parte din arta prescrierii homeopatice şi ocupă
nenumărate pagini de homeopatie. Dacă aceste lucruri de fineţe, ce duc la alegerea corectă a
unui remediu homeopatic pentru o anumită condiţie şi la un anumit individ, nu ar fi absolut
necesare pentru a asigura succesul terapiei homeopatice, întreaga literatură homeopatică ( ce
se ocupă tocmai de regulile unei bune prescripţii) ar fi inutilă şi prescrierea remediilor eficace
ar fi la fel de simplă ca şi prescrierea aspirinei pentru febră; ceea ce evident, nu este cazul.
Spre deosebire de medicamentele alopatice, care acţionează la nivel biochimic, de obicei
blocând anumite procese, remediile alopatice sunt remedii reacţionale, ce pun în mişcare
diferenţiat mecanisme de autoreglare a individului şi care acţionează asupra totalităţii acestuia
în funcţie de sensibilitatea lui specifică. A testa un remediu pe un grup neselectat de pacienţi,
este oarecum echivalent cu a testa capacitatea de alergizare a polenului la persoane care nu
sunt alergice. Fără să ţinem seama de aceste criterii pur homeopatice, orice studiu asupra
homeopatiei riscă să devină viciat de inexactităţi care - într-o disciplină care ţine seama într-
atât de aspectele individuale - pot deveni surse grave de eroare. Numai dacă studiile ar ţine
seama şi de aceste aspecte rezultatele lor ele ar fi corecte pentru ambele discipline şi în
beneficiul comunităţii ştiinţifice.
Un reproş constant în ceea ce priveşte studiile clinice asupra homeopatiei este faptul că puţine
dintre ele au fost replicate. Există însă şi puţine excepţii notabile cum sunt studiile lui Ferley
din 1989 replicat în 1998 de R.Papp , pe un număr impresionant de pacienţi, în legătură cu
Oscilococcinum [43,44, 45 ] . Un studiu care s-a dorit o replică la cele ale lui D.Reilly, în care s-a
investigat efectul polenului preparat homeopatic în astmul bronşic [46], nu a pus în evidenţă
nici un efect al acestui preparat, dar studiul respectiv pare să fi fost grevat de serioase
probleme metodologice. În primul rând, astmul bronşic este o condiţie clinică mult mai
complicată decât rinita alergică, mecanismele ce duc la apariţia şi dezvoltarea simptomelor
sunt complexe şi autoîntreţinute; de aceea şi specificitatea tratamentului homeopatic este mult
mai mare şi în mod necesar atitudinea terapeutică este mai complexă. Folosirea numai a
preparatului polen NU este o terapie homeopatică propriu zisă; practic a fost un studiu de
izoterapie. În plus, Polenul nu este o terapie eficace în tratamentul unor episoade acute ( ce
practician homeopat tratează oare astmul numai cu Polen potenţat?) De asemenea, timpul de
supraveghere a lotului a fost de numai 3 luni ceea ce, pentru terapia homeopatică a astmului,
este puţin. Există şi studii care au infirmat anumite remedii în condiţii ce păreau de la sine
înţelese; aşa este cel efectuat de Vickers în legătură cu eficacitatea remediului Arnica C 30 în
durerile musculare după un efort susţinut [47] . Totuşi, faptul că dacă C30 nu este eficace în
această condiţie, nu înseamnă că homeopatia nu este eficace în această condiţie şi nici că o
altă diluţie nu ar fi.

Folosirea metodologiei alopate de studii clinice ( un medicament =o boală, în studii

randomizate şi dublu orb) pentru studiile homeopatice a dus la cele mai multe rezultate
negative. În schimb TOATE studiile clinice care au folosit o apropiere individualizată , mai
proprie homeopatiei, au avut rezultate pozitive. Studiile homeopatice permit mult mai greu
metoda dublu-orb, pentru că medicul ( sau grupul de cercetători) trebuie să consulte pacientul
şi să hotărască, dincolo de simplul diagnostic, ce remediu se potriveşte. Apoi lucrurile pot
decurge în „orb” respectiv nici medicul nici pacientul să nu ştie dacă se administrează placebo
sau remediul. Studii de calitate, cu rezultate pozitive, care testează eficacitatea clinică a
remediilor se conformează în general la două căi:
1. Studii care au folosit pentru aceeaşi boală mai multe remedii individualizate. Aşa sunt
cele două studiile efectuate de J. Jacobs şi colab asupra diareii infantile [48,49] care au
arătat o diferenţă semnificativă statistic faţă de grupul martor.
Un alt studiu, recent, publicat în Rheumatology în 2004 de un grup de cercetători din
Arizona, I.R.Bell şi colab. [50] asupra fibromialgiei a arătat „ utilizând un spectru larg de
remedii şi doze LM flexibile, seriale, studiul a demonstrat că homeopatia individualizată
este în mod semnificativ mai eficace decât placebo pentru a micşora punctele dureroase
 şi pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi sănătatea generală a persoanelor cu
fibromialgie”. Studiul a replicat un studiu pilot anterior.
2. Studii care folosesc un singur remediu pentru o anume afecţiune dar criteriile de
includere în lotul de cercetat ţine seama de criterii ce individualizează boala. Aşa sunt
studiile publicate de P. Fisher şi colab. în anii 1986,1989 şi 1991, tot asupra
fibromialgiei primare, dar în care lotul de studiu a fost particularizat de la început,
fiind incluşi numai subiecţii care se conformau unor criterii prestabilite. Criteriile
folosite pentru a forma un grup omogen au fost : durerea; redoarea; disestezia
muşchilor şi tendoanelor din zona centurilor şi membrelor; noduli şi puncte sensibile
bine definite în aceleaşi regiuni; tulburări de somn. Din acestea, trebuia îndeplinite cel
puţin trei criterii pentru includere. După constituirea grupului, pacienţii au fost trataţi
de reumatologi nehomeopaţi, care nu au ştiut nimic despre natura substanţei folosite (
dublu orb) Acestor pacienţi li s-a administrat Rhus Toxicodendron 6 CH. Rezultatele
au arătat o diferenţă semnificativă statistic în favoarea Rhus Tox. Pentru fiecare dintre
cei patru parametri exploraţi: intensitatea durerii, calitatea somnului, starea generală şi
numărul de puncte sensibile după tratament [51]. Din această categorie fac parte şi
studiile lui D. Reilly.
Importanţa faptului că metodologia studiului ţine sau nu seama de individualizarea specifică a
homeopatiei se poate vedea şi făcând comparaţie între două studii de calitate, ambele
cercetând efectele homeopatiei asupra poliartritei reumatoide. Studiul lui P. Fisher şi D. L.
Scott [52] făcut cu dublu orb şi controlat, pe timp de trei luni, cu un număr limitat de remedii,
conchide că homeopatia nu are efect în această boală. În schimb, studiile făcute de 1978 şi
1980 de R.G.Gibson, [53] în simplu orb, pe timp de un an, după protocoale şi tehnici diferite,
care au ţinut seama de individualizarea remediului în funcţie de caracteristicile pacienţilor, au
dus la rezultate statistice net în favoare homeopatiei, atât faţă de placebo cât şi faţă de un lot
tratat cu doze mari de acid salicilic. 100 de pacienţi care au primit placebo au fost comparaţi
cu un lot de 54 cu tratament homeopatic, respectiv un lot de 41 de pacienţi trataţi cu doze mari
de salicilaţi ( în medie 3,67grame de salicilat pe zi). Din grupul tratat cu homeopatie, 14 au
renunţat la tratament pentru lipsa de eficacitate, 14 au estimat că deşi tratamentul homeopatic
le adus ameliorare au încă nevoie şi de un tratament complementar dar în posologie inferioară
celei anterioare iar 23 au putut renunţa complet la altă medicaţie râmând numai pe
tratamentul homeopatic. În grupul tratat cu aspirină, 35 din cei 41 de pacienţi au renunţat
înainte de un an din cauza efectelor adverse.
Un alt aspect problematic, ce reflectă nu numai o problemă de comunicare între alopatie şi
homeopatie ci şi una ce ţine de strategia editorială este faptul că, în general, în revistele şi
jurnalele de medicină alopate se publică mai mult articole negative şi, reciproc, în cele
homeopate, mai mult articole pozitive, fiecare dintre părţi trecând cu multă uşurinţă peste
argumentele celeilalte. Aceasta face ca cititorii revistelor de prestigiu alopatice să aibă păreri
negative, pentru că „ directorii de opinie” care sunt aceste reviste le sugerează astfel de opinii,
în pofida numeroaselor evidenţe de care ei nu ştiu. Pentru a-şi face însă o opinie corectă,
lumea medicală ( indiferent de opţiunea editorilor) ar trebui să fie corect informată şi să
cunoască ambele tipuri de poziţii. Aderarea la una sau alta dintre aceste metode nu este un
fapt de „ credinţă”, cum s-a reproşat uneori homeopaţilor. Nu se pune problema dacă un
medic „ crede sau nu” în homeopatie ci doar dacă este suficient informat pentru a lua o
atitudine în cunoştinţă de cauză, conform propriei conştiinţe.
Cred că, din discuţia de mai sus, se pot trage câteva concluzii în legătură cu cercetarea în
homeopatie:
1. Multe dintre cercetările clinice actuale asupra homeopatiei nu corespund standardelor
general acceptate de testare a activităţii unor substanţe. De aceea este necesar să se
facă eforturi de îmbunătăţire a calităţii acestor studii pentru ca ele să fie acceptate de
comunitatea ştiinţifică. De asemenea este necesar să se facă replicări multicentru ale
acestor studii.
2. Metodologia ( design-ul) studiilor homeopatice nu poate fi identică cu cea a studiilor
alopatice.
3. Pentru a efectua studii corecte asupra eficacităţii homeopatiei este absolut necesar ca
metodele homeopatice de prescriere să fie corect îndeplinite, respectând principiul
individualizării, atât pentru constituirea unor loturi semnificative cât şi pentru
administrarea remediului potrivit fiecărui caz.
4. Un remediu nu poate fi corect folosindu-se o singură diluţie, chiar şi în acelaşi lot,
pentru că, pentru a fi eficace este necesar ca el să fie „ întru totul homeopatic”, deci şi
diluţia să fie cea potrivită. În cazul testării unui singur remediu pentru o condiţie lotul
trebuie selecta conform unor criterii homeopatice.

Problema provingurilor

În afara simptomelor ce provin din toxicologie sau din reacţiile adverse ale unor anumite
substanţe folosite în alopatie, simptomele ce se obţin în urma administrării unor substanţe pe
indivizi sănătoşi, voluntari, ( experiment care este îndeobşte denumit proving în toată
literatura homeopatică) este principala sursă a colecţiilor de simptome reprezentate de
Materiile Medicale homeopatice. Este un subiect de cea mai mare importanţă pentru
homeopatie şi istoria homeopatiei începe cu provingul efectuat de Hahnemann pe el însuşi cu
coaja arborelui de chinchona ( china) din care se extrage chinina.
Dacă datele de toxicologie se obţin mai mult sau mai puţin întâmplător, după publicarea
Organonului lui Hahnemann, provingurile au căpătat statutul de cercetare sistematică şi
specifică pentru homeopatie, pentru că pe ele se bazează prescrierea ulterioară a remediilor
probate în diferitele afecţiuni. Un bun proving trebuie să dea simptome clare, specifice,
pregnante şi de încredere. Enunţiativ lucrurile sunt simple: o substanţă oarecare diluată este
administrată unor probatori voluntari, aceştia notează toate simptomele apărute, simptomele
apărute sunt adunate, selectate, sistematizate şi publicate. În realitate însă, fiecare etapă din
lanţul de mai sus este problematică[54].

Prima problemă care se pune este alegerea substanţei cu care se efectuează provingul.
Primele substanţe care au fost cercetate în acest fel au fost substanţe folosite în doze
ponderale în alopatie ( Nux vomica, Ipeca, Belladona, Sulf, Mercur, etc.) a căror efecte erau
în doze ponderale erau binecunoscute. În materiile medicale primare, aceste efecte au fost
preluate în întregime iar provingurile au reprezentat o completare specifică cu anumite
simptome rezultate în urma experimentării voluntare ale acestora. Apoi a urmat testarea unor
substanţe toxice, a unor veninuri ( cum a fost cazul celebrului şarpe Lachesis,experimentat de
C. Hering) sau a unor substanţe de uz curent, săruri sau metale ( cum este Natrium
Muriaticum, clorura de sodiu), şi a foarte multe plante.
În ultimii 15 ani numărul de provinguri efectuate a fost foarte mare şi de o impresionantă
varietate, dar o caracteristică aparte este faptul că s-au experimentat un număr mare de
remedii de origine animală sau umană. Unele dintre aceste provinguri sunt perfect justificabile
( de exemplu, provingul de Scorpion făcut de fraţii Bartell, provingurile la ciocolată, diamant,
plutoniu, hidrogen, făcut de J. Sherr) altele pot naşte însă serioase semne de întrebare, nu
numai printre opozanţii homeopatiei (pescăruş, lebădă sau vulturul pleşuv).

O problemă consecutivă este ce anume se potenţează pentru a obţine o suşă de

proving. Dacă în privinţa plantelor sau mineralelor lucrurile sunt relativ simple, în privinţa
remediilor animale există o varietate de origini. De exemplu, la provingul de Haliaeetus
leucocephalus ( vulturul pleşuv)[55] – remediul a fost preparat dintr-o cantitate mică de sânge
unei păsări în captivitate dintr-un centru de recuperare, după ce pasărea fusese împuşcată într-
o aripă. La provingul de Larus argentatus ( pescăruş) – remediul a fost preparat dintr-un
fragment obţinut dintr-o aripă de pescăruş şi provingul a fost efectuat de către Wilfried
Fink[56]. La provingul la radiaţii de calculator, granulele au fost lăsate câteva ore în faţa unui
ecran de calculator în funcţie. La provingul unor remedii din categoria Lac ( lapte) uneori s-a
folosit laptele de la un singur animal ( de ex. la Lac Equinum sau Lac Felinum) în altele s-a
folosit laptele de la mai multe mame ( Lac Humanum) [57].
O altă problemă majoră este aceea a diluţiei folosite pentru proving. În marea majoritate a
provingurile de la începutul homeopatiei substanţele administrare probatorilor au fost fie în
doze ponderale mici ( foarte aproape de cele toxice) fie în primele diluţii ( D1, C1 pană la
C6). Scopul declarat al acestor provinguri a fost acela de a observa acţiunea primară a
substanţelor, cu alte cuvinte, efectul direct pe care acestea îl pot avea asupra subiecţilor. De
asemenea, la diluţii mici, simptomele fizice şi cele fiziologice sunt importante şi, pentru că
substanţele sunt aproape de dozele ponderale, repetabilitatea simptomelor este mare. Cu toate
acestea şi la diluţii mici pot apare importante simptome mentale ( de exemplu halucinaţiile la
Stramonium sau Belladona, sau convulsiile la Nux Vomica). În a şasea ediţie a Organonului,
Hahnemann deja opinia pentru provinguri cu 30 C, diluţie care , afirmă el, ar arăta „ o
minunată dezvoltare a întregului potenţial „ al remediului. În ultimii ani multe dintre
provinguri au fost efectuate cu diluţii mari ( 30, 200, M) . Rezultatul este o mare abundenţă de
simptome mentale, de stări de spirit, de vise, etc. dar o foarte săracă colecţie de simptome
fizice sau fiziologice. Pe de altă parte, la diluţii mari, varietatea simptomatică mentală este
imensă şi chiar dacă în provingurile moderne se încearcă conturarea unor teme principale ale
remediilor, totuşi, la o examinare atentă multe dintre simptomele rezultate sunt îndoielnice; nu
pentru că aceste simptome nu ar fi apărut în timpul provingurilor ci pentru că, la foarte multe
dintre ele este imposibil de precizat dacă simptomele apărute sunt ale remediului, provocate
de efectul substanţei asupra organismului, sau ale probatorului, respectiv teme personale pe
care acesta le scoate la iveală în timpul provingului ( în timpul provingului se cere
probatorului să fie foarte atent la tot ce gândeşte sau simte; unele dintre simptome pot fi doar
manifestarea acestei atenţii crescute).
Problema este dintre cele mai serioase şi de aceea metodologia modernă a provingului cere un
supervizor care să selecteze ceea ce este personal de ceea ce este semnificativ. O trecere în
revistă a provingurilor ultimilor 15 ani arată o foarte mare varietate de diluţii probate şi foarte
multe metode de proving. În unele se folosesc diluţii diferite ( de exemplu în provingul
Thiosaminei , făcut de T.Grinney [58] s-au folosit diluţiile 6, 30, 200 şi M) în altele se
foloseşte o singură diluţie, cum face N. Herrick în 12 provinguri din remedii animale.[59]
Ritmul de administrare al substanţei variază de asemenea de la un proving la altul. În unele,
remediul se administrează de trei sau mai multe ori zilnic, în altele se administrează doar o
dată pe zi trei zile; în altele se administrează până la apariţia simptomelor.
O altă problemă este aceea a duratei provingului. Studiile patogenetice de bună calitate
durează mai multe săptămâni şi chiar după încetarea provingului probatorii păstrează
contactul cu supervizorii în cazul în care apar simptome tardive. Studiile moderne au în
general patru perioade de efectuare a provingului:
1.Etapa pregătitoare, ( 2-3 săptămâni) în care
- se fac mai multe una sau mai multe şedinţe de pregătire a probatorilor în care se explică ceea
ce se urmăreşte
- se evaluează starea generală de sănătate a probatorilor; în unele dintre provinguri aceasta
este un adevărat interview homeopatic, în care se notează şi preferinţele, agravările generale,
aversiunile, stările de spirit dominante. vise recurente etc.
- în care acesta încep să ţină un jurnal despre diferitele simptome curente
- în unele provinguri, se administrează placebo la toţi probatorii, fără ca momentul începerii
provingului propriu zis să fie anunţat.
2. Etapa provingului în care se administrează remediul în diluţiile şi ritmul hotărât. Există încă
o mare variabilitate în ceea ce priveşte diluţiile testate de la 12C ( cum este provingul efectuat
de D. Reilly, pentru Aconiticum acidum)[60] la 30 C, cum sunt cele mai multe provinguri
efectuate de J. Sherr [55]. În această perioadă, probatorul ţine un jurnal în care notează toate
datele semnificative; de asemenea periodic comunică cu supervizorul, care
3.Etapa de colectare şi prelucrare a datelor. Este efectuată de către supervizori ( în
provingurile care au supervizori) şi constă în găsirea simptomelor semnificative, notarea şi
aranjarea lor, sublinierea simptomelor repetitive, etc. În general se preferă ca toate
simptomele să fie transcrise în cuvintele probatorilor.
4. Etapa analizei şi raportării. În această etapă se încearcă sinteza asupra remediului şi
prezentarea lui comunităţii homeopatice.
Dintre toate însă, problema metodologiei este probabil cea mai importantă: ea subsumează
celelalte probleme şi în funcţie de ea provingul poate fi validat sau îndoielnic. În general,
provingurile moderne sunt dublu orb ( nici probatorul nici supervizorul nu ştie dacă este
vorba de remediu sau nu) şi controlate cu placebo, şi autorităţi din domeniu ( J.Sher, D.
Reilly) recomandă ca acest control să fie făcut întotdeauna. Cu toate acestea, majoritatea
provingurilor făcute de-a lungul istoriei homeopatiei au fost necontrolate; în condiţiile în care
raportarea simptomelor se face cu acurateţe, provingurile pot produce simptom fiabile care
pot servi la verificarea în clinică. Există însă şi direcţii metodologice ne-ortodoxe ( dream
proving , în care granulele se pun sub pernă şi se notează visele apărute; meditation proving,
în care un grup meditează în aceeaşi încăpere cu remediul) care pretind a pune în evidenţă
„temele remediului” prin alte mijloace decât prin ingerare. Aceste direcţii au întâmpinat însă o
critică viguroasă din partea unor homeopaţi ce se consideră clasici, cum o face G.Vitholkas
într-un interview publicat în Homeopatic Links, 1999 [61].
ECCH, Consiliul European de Homeopatie Clasică, a publicat în 2002, un material despre
metodologia provingurilor[62], care stabileşte nişte standarde de calitate ce se recomandă a fi
urmat de toate provingurile
Una dintre permanentele dileme metodologice ale provingurilor homeopatice este aceea de a
hotărî buna măsură între includerea şi excluderea unor simptome. Din punct de vedere
homeopatic, simptomele valoroase ce rezultă dintr-un proving sunt de două tipuri:
1. Simptome apărute la mai mulţi probatori, deci care au un oarecare grad de
generalitate; repetabilitatea unor simptome este semn de certitudine că ele sunt
provocate de acea substanţă şi nu aparţin probatorului. Dar, pe de altă parte ele trebuie
să păstreze şi
2. Simptome individuale apărute la probatori sensibili; chiar şi simptome stranii,
particulare, pentru că acestea pot deveni adevărate simptome cheie ale remediului.
Aceste simptome nu pot fi excluse, chiar dacă sunt singulare.
Probatorul sensibil este esenţial pentru realizarea unui bun proving homeopatic „aceşti
indivizi sunt ca osia la o roată, în timp ce toţi ceilalţi sunt spiţe care susţin şi confirmă” [ J.
Sherr]. Aceşti probatori pot să scoată la iveală simptome foarte particulare remediului, care
sunt importante chiar dacă nu se repetă în cadrul provingului. De la început homeopatia a dat
o mare importanţă individualităţii, iar sursele valoroase de simptome sunt cele individuale;
este o disciplină care suportă greu statistica, tocmai pentru că o simplă statistică a unor
simptome nu este în mod obligatoriu şi cea care să scoată în evidenţă lucrurile de valoare
dintr-un proving, respectiv acele simptome care pot fi folosite ca ghid pentru o prescriere
terapeutică de succes, care ţine seama de individualitate.
De aici rezultă necesitatea de a consemna aproape toate simptomele apărute în timpul unui
proving, ceea ce duce, inevitabil la o pletoră de simptome, din care posibil ca doar puţine să
fie realmente importante; dar, înainte de verificarea în clinică, nu se poate ştii care anume
dintre ele sunt sau nu importante. De aceea foarte multe dintre provinguri dau impresia unui
stufăriş greu digerabil de simptome. În această privinţă, rolul raportorului provingului devine
foarte important: în provingurile de calitate, acesta încearcă să sintetizeze aspectele cele mai
pregnante ( simptome comune) dar şi aşa-numitele „teme ale remediului”, care descriu în
câteva cuvinte liniile de ghidaj pentru recunoaşterea lui.

Metodologia generală a acestor provinguri este una specific homeopatică. Deşi numărul
provingurilor publicate este în continuă creştere, totuşi, cu notabile excepţii, există puţine
provinguri care să aibă metodologie acceptabilă atât pentru homeopatie cât şi pentru
homeopatie; respectiv care să dovedească, în mod cert, că anumite simptome sunt produse de
remediul administrat şi nu rod al percepţiilor şi interpretărilor subiective a probatorilor.
Pionierul acestor studii acceptabile la modul ştiinţific general, din păcate uitat astăzi, este J.
Paterson, care a condus o serie de experimente patogenetice în timpul celui de al doilea război
mondial [63] . Pe un grup de voluntari s-au aplicat pe piele vapori de muştar, după ce anterior
aceştia au primit profilactic unul dintre remediile Rhus Tox, Mustard, sau Kali Bichromicum,
toate în a 30-a centezimală. Studiul a demonstrat că există o diferenţă semnificativă în
capacitatea Rhus Tox. de a preveni leziunile cutanate provocate de vaporii de muştar, la
subiecţii care au primit profilactic acest remediu leziunile fiind de mai mică profunzime şi
gravitate şi vindecându-se mai repede.

Un studiu publicat în British Journal of Clinical Pharmacology, în 2003 [64], a tulburat

întreaga lume homeopatică. Scopul acestuia a fost acela de a pune în evidenţa dacă Belladona,
în diluţia a 30-a centezimală, poate provoca simptome clinice la indivizi sănătoşi, cu alte
cuvinte, dacă ideea provingurilor homeopatice cu diluţii mari, ultramoleculare, se susţine.
Durata studiului a fost de 4 săptămâni, subiecţii ( 207 persoane) au fost distribuiţi la
întâmplare în 2 grupuri din care unul a primit placebo. Conform unor criterii prestabilite, din
grupul care a primit Belladona C30, 14 subiecţii ( 13,9 %) au prezentat simptome, iar din
grupul placebo 15, ceea ce înseamnă o diferenţă nesemnificativă. Concluzia trasă de autorii „
homeopatia ultramoleculară nu are efecte clinice observabile” părea să dărâme întregul
edificiul al provingurilor homeopatice moderne, care ( din păcate) sunt mai toate făcute cu
diluţii mari, ultramoleculare, 30 sau 200 C. Acesta nu a fost primul proving independent
efectuat asupra Beladonei C 30.** Wallach & all în Germania [65], începând din 1993 până în
2001, a publicat şi el 4 studii asupra aceleaşi substanţe, cu concluzii care, la nivel individual
păreau pozitive dar nesemnificative statistic „ evaluările pe cazuri singulare au arătat o
diferenţă între cele două faze experimentale pentru 21 de subiecţi. Evaluările de grup nu au
arătat diferenţe nete”.
Totuşi, din start sunt de făcut trei obiecţii fundamentale în legătură cu acurateţea concluziilor
trase:
1. concluzia, ce se bazează pe un singur studiu face o generalizare asupra întregii
homeopatii ultramoleculare;
2. concluzia nu se referă doar la proving în cauză ci se extinde abuziv asupra tuturor
provingurilor ;
3. concluzia nu se limitează însă doar la proving ci şi asupra efectelor terapeutice, la
pacienţi bolnavi ( fapt ce nu a fost testat în studiu!) pentru că, în concluzie se afirmă
„ homeopatia ultramoleculară”.
De asemenea provingul are o metodologie discutabilă. Ca metodă de evaluare a fost dat
fiecăruia dintre participanţi un chestionar în care au figurat 5 simptome cunoscute de
Belladona, cinci simptome false si două întrebări pentru consistenţă internă

Simptome reale de Belladona

1 Buzele îmi sunt inflamate

2 Am experimentat durere tracţionante, intense în membrele inferioare
care au fost ameliorate de mers

3 Am avut o tuse neobişnuit de seacă după orele 11 p.m.

4 Am avut senzaţie de slăbiciune şi de ceva care se ridică în cap

5 Pupilele mi-au fost neobişnuit de dilatate în special la căldură

Simptome false de Belladona

1 Mi-a plăcut să ascult muzica favorită astăzi

2 Mi-am simţit urechile ca îngheţate , indiferent de vreme

3 Am avut o neaşteptată frică de mulţime

4 Am avut o durere înţepătoare în vârful degetelor când am apucat ceva

5 Totul are gust amar cu excepţia apei

Două afirmaţii pentru consistenţa internă

1 Am sinţit buzele ca opărite

2 Mi-a displăcut orice fel de muzică astăzi

Deşi este cel mai mare ( ca număr de participanţi) experiment făcut cu o diluţie homeopatică,
sunt de făcut câteva remarci:
1. Simptomele „ adevărate de Belladona” sunt numai simptome fizice dar provingul a
fost făcut cu o diluţie înaltă, ceea ce, conform experienţei homeopatiei produce în
general puţine simptome fizice.
2. Simptomele considerate ca „ adevărate de Belladona” au fost restrânse doar la cinci,
deşi în timpul unui proving pot apărea simptome foarte diferite
3. Nu au fost luate în seamă toate simptomele apărute în timpul provingului. Unul dintre
probatori care în timpul provingului a experimentat o durere severă în hipocondrul
drept care nu a putut fi precizată diagnostic şi s-a remis spontan; ar fi putut fi luată ca
simptom provocat de Belladona, dar probatorul a fost exclus din grup pentru că el
prezenta şi 2 simptome false, studiul nepermiţând decât un simptom fals ( ceea ce este
discutabil).
Dar chiar şi aşa concluzia este extrem de gravă, amintind de meta-analizele negative ale
anilor 80, în care homeopatia era negată în totalitate din cauza faptului că studiile clinice pe
care se bazau aceste meta-analize erau fie prost făcute fie prost citite. La acea dată,
homeopatia încă nu era pregătită să întâmpine atacul studiilor clinice făcute după rigorile
ştiinţifice ale zilei, dar între timp lucrurile s-au schimbat, metodele de studiu şi acurateţea au
crescut şi au început să apară şi rezultate clar pozitive. La capitolul discuţii, autorii fac totuşi
următoarea remarcă „ este posibil a metodologia folosită pentru a investiga aceste concepte
să fie inadecvată. Esenţa homeopatiei rezidă în tratamentele ei individualizate şi este posibil
ca această abordare cantitativă să nu fie instrumentul cel mai apropriat”.

Probleme teoretice ale homeopatiei

Situaţia medicinii în general, din punct de vedere teoretic, este una dintre cele mai curioase.
Deşi un loc comun clamează adeseori sintagma „ medicină ştiinţifică”, medicina nu este, în
sine, propriu-zis o ştiinţă, ci o disciplină pragmatică orientată înspre un scop bine definit:
vindecarea fiinţelor bolnave. În esenţa sa medicina este activitate iar statutul său este mai
degrabă paraştiinţific, ea beneficiind de aportul ştiinţelor fundamentale: biologie, chimie,
fizică, sociologie şi, în ultima vreme tot mai mult, de cuceririle tehnologice. Faptul de a nu
beneficia de acelaşi statul teoretic ca acela al ştiinţelor fundamentale nu îi degradează cu
nimic însă valorile sau principiile praxiologice, care o fac să îşi îndeplinească nobila
misiune.
Cercetările clinice, deşi au un aparat de prelucrare a datelor tot mai bine pus la punct - care
este împrumutat din statistică – sunt, în esenţa lor, cercetări empirice: se consideră o anumită
ipoteză care se verifică ( sau nu) empiric - adică „ văzând şi făcând”- cu un aparat logistic şi
de prelucrare a datelor impresionant. Nu este vorba de un empirism în sensul vulgar al
termenului, ci de un empirism din punct de vedere teoretic, în sensul că practica verifică nişte
ipoteze. Empirismul medicinii este obligatoriu şi el porneşte de la statul ei fundamental, acela
de a oferi mijloace de vindecare. Până aici, între homeopatie şi alopatie nu există nici o
diferenţă, ambele fiind medicină, având acelaşi scop şi utilizând empirismul. În afara
problemelor ridicate de cercetarea clinică şi de cea ştiinţifică fundamentală, homeopatia însă
ridică şi unele probleme teoretice, care ţin de principiile ei de bază.

Un prim aspect teoretic ce se pune în discuţie este acela că primele ei două enunţuri,
respectiv principiul similitudinii şi principiul dozelor infinitezimale, pe care homeopatia le
enunţă ca fiind nişte legi – şi care în interiorul disciplinei şi funcţionează ca atare – sunt în
realitate nişte postulate , făcute de Hahnemann, confirmate de practica homeopatică de mai
bine 200 de ani, dar care, aşa cum o arată şi dificultăţile de cercetare fundamentală de care se
izbesc încercările de a găsi mecanisme fizicochimice pentru diluţiile ultramoleculare, sunt
departe de a fi în mod incontestabil recunoscute ca nişte legi. Enunţul Principiului
similitudinii hahnemanian are două părţi. Prima parte „ ceea ce provoacă o substanţă asupra
omului…” este partea în care se regăsesc în cele două mari surse ale Materiilor medicale
homeopatice, respectiv toxicologia ( care este o sursă certă şi comună cu alopatia) şi
provingurile homeopatice ( care este o sursă mai problematică - pentru că este vorba de o
întreagă metodologie care trebuie respectată cu acurateţe - şi specifică homeopatiei). Nu la fel
de clar este şi a doua parte a enunţului „ …poate fi vindecat de aceeaşi substanţă” diluată şi
potenţată. Principiul similitudinii se poate regăsi, la modul general, în multe domenii ale
biologiei, fizicii, în sociologie ş.a.m.d., ca principiu general, dar el are o formă specifică în
homeopatie care nu se regăseşte în alte domenii. Din punct de vedere empiric, el este
verificat de orice vindecare homeopatică. Din punct de vedere teoretic însă, el a stârnit
numeroase contestări, pentru că, până la această oră nu există nici o explicaţie ştiinţifică
asupra mecanismelor concrete prin care el ar acţiona. Faptul că Belladona în diluţie
homeopatică poate vindeca o serie de simptome similare cu cele provocate de administrarea
de Belladona în doze ponderale, este un fapt de la sine înţeles pentru orice homeopat, dar în
afara acestui principiu, nici un homeopat nu poate spune CUM se întâmplă acest fapt. Apoi,
există situaţii în care anumite simptome pe care Belladona în doze ponderale le poate provoca
NU sunt vindecate de acest remediu ci de un altul. Răspunsul este că un alt remediu acoperă
mai bine totalitatea simptomelor pacientului sau că pacientul, deşi prezintă simptome de
Belladona, nu este sensibil la acest remediu ci la un altul. Pe de altă parte nici un pacient nu
poate prezenta toate simptomele acestei substanţe ci doar câteva ce trebuie alese din Materia
Medicală. Dincolo de faptul că fără îndoială Belladona este un remediu dintre cele mai
verificate practic, principiul prescrierii care este acela al similitudinii, se prezintă nu ca un
mecanism descifrabil ci ca un „black-box” în care se vede doar faptul că organismul
reacţionează uneori conform acestui principiu dar nu se ştie cum. De aceea, principiul
similitudinii rămâne un postulat, verificabil în realitate, dar fără o explicaţie a mecanismelor
prin care o face. În legătură cu principiul similitudinii se pune şi problema provingurilor pe
care o discutăm separat.

A doua mare problemă teoretică este legată de felul în care - presupunând că diluţiile
homeopatice păstrează informaţia iniţială a remediului - organismul sesizează şi acţionează
la aceste diluţii. Mulţi practicieni homeopaţi au observat că, uneori, mai ales în stări acute
( colici, dureri, inflamaţii etc.) remediul homeopatic bine ales acţionează aproape instantaneu.
Când este vorba de substanţe în doze ponderale se cunosc ( sau se presupun) mecanisme de
absorbţie, transport, receptori celulari şi mecanisme specifice prin care acestea acţionează. În
ceea ce priveşte remediile homeopatice, nu se cunoaşte nimic despre absorbţia, transportul sau
receptorii lor. Cum se transmite informaţia de pe granulă în organism: prin salivă, prin sânge,
pe cale neuronală? Care sunt receptorii specifici pentru remediile homeopatice? Sunt receptori
diferiţi pentru remedii diferite sau organismul are o cale unică prin care sesizează prezenţa
remediului? Unde anume acţionează primar remediul ultramolecular: la nivelul centrilor
nervoşi centrali, la nivelul unor celule, la unor mecanisme de reglare homeostatică?

O altă problemă a homeopatiei este tocmai empirismul său. Atât datele de intrare ( input) cât
şi cele de ieşire ( output) ale homeopatiei sunt empirice. Datele de intrare sunt reprezentate de
simptomele pe care le” produc” probatorii în timpul provingurilor. Datele de ieşire sunt
reprezentate de verificările clinice prin vindecarea unor anumite simptome prin administrarea
remediilor conform principiului similitudinii. Cu cât un simptom este mai verificat clinic, cu
atât el este mai fiabil în Materia Medicală homeopatică. Între acestea rămâne un spaţiu al
nimănui, în care se probează că remediul acţionează dar nu se poate anticipa nici cât nici cum
va acţiona. Practic, singurul mod de a verifica dacă un remediu acţionează sau nu asupra unor
simptome este administrarea lui. Având în vedere însă că această administrare se face asupra
unui om bolnav, se pune problema teoretică a deontologiei acestui act. Dacă în privinţa
provingurilor lucrurile sunt relativ simple, pentru că probatorii sunt sănătoşi şi voluntari, în
privinţa administrării unor remedii unor oameni bolnavi, chiar dacă aceştia sunt informaţi că
este vorba de homeopatie, se pune problema dacă există posibilitatea de a prevedea ce anume
reacţii va provoca remediul asupra acelui organism.

În descoperirea şi dezvoltarea homeopatiei Hahnemann a folosit metoda inductivă [ 65] : a

pornit de la datele observate, a elaborat ipoteze care se bazează pe observaţii şi a
experimentat remediile. În afara postulatelor ce constituie principiile homeopatiei,
homeopatia este şi acum o imensă bază de date de simptome. De-a lungul timpului, bogăţia de
date din provingurile primare a fost sistematizată: au apărut concomitenţele
( Boenninghausen) simptomele cheie ( Lippe şi Allen) portretele şi tipologiile ( Kent), care
au încercat să definească ceea ce Vithoulkas numeşte „ esenţa remediilor”; liniile de ghidaj
care pot face remediul mai uşor recognoscibil. La baza întregii practici homeopatice au stat
însă întotdeauna simptomele, iar acestea provin din cele trei surse ( toxicologie, provinguri şi
verificările clinice)
În ultima vreme, există homeopaţi care încearcă să facă drumul invers şi să folosească logica
deductivă care porneşte de la teorie sau de la nişte ipoteze şi încearcă să adune date care să le
susţină. Conform lui J. Scholten şi R. Sankaran, , care sunt dintre reprezentanţii de marcă a
acestui curent, acţiunile unui remediu pot fi deduse a priori fie după locul pe care respectivul
remediu îl ocupă în tabelul periodic, fie după compoziţia lui, fie – la Sankaran – după
caracteristicile generale ale plantei sau substanţei din care provine ( teoria signaturilor). Cu
alte cuvinte, pornind de la o teorie sau alta, s-ar putea deduce acţiunile unor substanţe, după
alte criterii decât cele experimentale. Acest tip de abordare are destui adepţi dar sunt şi destule
critici, ce par justificate, la adresa lui. În principiu, cea mai serioasă obiecţie este aceea că,
odată ce nu se porneşte de la piatra de temelie a homeopatiei care este experimentarea pe
omul sănătos, baza de simptome de la care se porneşte nu este fiabilă, oricât de bine articulat
ar părea teoria ce a dus la constituirea ei. Oricum , timpul este un bun judecător şi va hotărî
cine are dreptate.

În loc de concluzii
După 250 de ani de la apariţia ei, homeopatia este o disciplină care are încă mari resurse de
vitalitate. Pe de o parte există interesul tot mai mare al pacienţilor ceea ce face ca ea să fie o
medicină „ cerută”. Pe de altă parte, interesul medicilor este şi el , în ciuda disputelor, tot mai
mare. Există încă un întreg domeniu de cercetare al diluţiilor ultramoleculare, al studiilor
clinice care aşteaptă să precizeze nu numai dacă homeopatia acţionează sau nu ( scurta
trecere în revistă din acest articol sperăm să convingă că nu se mai pune această problemă) ci
şi cum acţionează, în ce condiţii este mai indicată şi, mai ales cum ar putea deveni „ un bun
medical comun” al epocii actuale.