Profanarea lui Israel

din perspectiva Dreptului sacru

Abd Ar-Razzâq Yahyâ

(Charles-André Gilis)

"Poporul evreu, pe care altădată Dumnezeu l-a iubit, a fost condamnat de El."

Eleazar la Massada în 72

După Flavius Josephus

Traducere autorizată de autor şi efectuată de A. A. V şi Y. M. R.

Cuprins
Cuprins ................................................................................................................................................. 2

I. Dreptul sacru..................................................................................................................................... 3

Legea universală .............................................................................................................................. 3

Privilegiul islamic ............................................................................................................................ 6

Doctrina abrogării ............................................................................................................................ 9

II. Statutul poporului evreu ................................................................................................................ 12

Elecțiune şi decădere ...................................................................................................................... 12

Un statut de mizericordie ............................................................................................................... 14

Destinul Romei .............................................................................................................................. 15

Întoarcerea la Avraam .................................................................................................................... 16

III. Sensul sionismului ....................................................................................................................... 17

O doctrină ambiguă ........................................................................................................................ 17

Iudaismul contrafăcut ..................................................................................................................... 19

Profanarea lui Israel ....................................................................................................................... 20

Un Templu sacrileg? ...................................................................................................................... 22

Observaţii finale ............................................................................................................................. 25

Anexă .................................................................................................................................................. 27

Umbra Antehristului ......................................................................................................................... i

2
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

I. Dreptul sacru

Legea universală
Statul sionist fondat în 1948 şi-a însuşit într-o manieră nelegitimă, atât din punctul de vedere al
iudaismului cât şi din cel al legii sacre a islamului, sfântul nume de Israel. Fără nicio îndoială, nu
există război sfânt mai necesar astăzi decât acela - ce revine fiecărui musulman, ba chiar oricărui
spirit tradiţional - de a denunța această profanare care conţine în germene una din parodiile cele mai
sinistre imaginate de contra-iniţiere: edificarea la Ierusalim a unui "al treilea Templu" după cele ale
lui Solomon şi Irod1, pe locul unde se găseşte astăzi Domul stâncii şi Moscheea numită a lui 'Omar'.
Dificultatea, pentru toată lumea, de a recunoaşte existenţa acestei profanări şi de a-i înţelege scopul
real este indiciul unei ignoranțe generalizate în privința datelor celor mai elementare ale Ştiinţei
sacre. Ignoranţa nu este aliata diavolului; ea este inerentă naturii sale însăşi. Acesta din urmă nu
poate fi învins cu eficacitate printr-o opoziţie exterioară care îl întăreşte în realitate, ci doar prin
afirmarea adevărului şi prin recursul la o ştiinţă ezoterică la care el nu are acces.

Lumea modernă în ansamblul său este complice sionismului. I-a dat naştere prin ignorarea2
domeniului principial. Cu toate acestea, trebuie să se ţină seama de un factor de ignoranţă mai
particular, care rezidă în incapacitatea Occidentalilor de a înţelege ce este Dreptul divin şi de a
admite legitimitatea sa. Trebuie subliniat că acest Drept nu poate fi confundat cu legislaţiile care
exprimă aspectul juridic al diferitelor forme tradiţionale, căci este vorba de principiul care
determină şi legitimează naşterea însăşi a acestor forme şi, atunci când este cazul, adaptarea lor la
noi condiții ciclice, definindu-le astfel funcţiunea, competenţa şi raţiunea lor de a fi în sânul
universului tradiţional. Noţiunea cea mai potrivită pentru a face înțeles ce este cu adevărat Dreptul
sacru este cea de "legământ"3: "vechiul legământ", "noul legământ" sunt expresii familiare în
Occident [incluzând aici și spațiul Bisericilor ortodoxe, n.t.] şi care introduc în mod adecvat
subiectul nostru. Aducem în primul rând aminte câteva învăţături esenţiale:

Omul a fost creat pentru Dumnezeu, adică, [în sens, n.t.] iniţiatic, pentru a putea să-L cunoască:
«Am creat pe jinni şi pe oameni (adică modalităţile subtile şi grosiere ale stării umane) doar pentru
a Mă adora (adică pentru ca ei să Mă cunoască prin adoraţia lor)» (Coran, 51:56)4. Cunoaşterea
principiilor şi a adevărurilor care exprimă unitatea divină este rațiunea de a fi a creaţiei omului.

1
Aceasta este desemnarea obişnuită, dar este vorba de un "al patrulea Templu", dacă luăm în
considerare pe cel al lui Zorobabel.
2
[adică necunoașterea, disprețul și tăgăduirea, n.t.]
3
[legătură, înțelegere, pact, alianță, angajament, n.t.]
َُُْ ‫َ ﱠ‬ َ ‫ﱠ‬ ُ ْ َ َ َ
ِ ‫} وما خلقت ٱل ِجن و ِٱﻹ س ِإﻻ ِل ع د‬
{ ‫ون‬
4

3
I. Dreptul sacru. Legea universală

Acesta n-are alte drepturi decât cele pe care Dumnezeu i le acordă. Proclamaţia modernă a
"drepturilor omului" nu este nimic mai mult decât o mistificare anti-tradiţională. Preaînaltul este
singurul deţinător veritabil al Dreptului. El este Cel care determină Legea universală şi care fixează
termenele legămintelor. În aceasta se află fundamentul condiţiei servitoriale a omului, pe care
hinduşii o numesc "Sanâtana Dharma"5 şi musulmanii "islâm" conform Cuvântului divin: «Cu
adevărat, aservirea (esenţială a omului: ad-dîn, care vine de) la Allâh, este (Legea sacră,) Islamul.»
(Cor., 3:19)6 Această 'Religie esenţială' este cea pe care profeţii şi trimişii divini au ca misiune de a
o adapta fazelor succesive şi modalităţilor particulare ale ciclului uman. Din acest punct de vedere,
termenul dîn evocă ideea de "justiţie", nu ca opusul mizericordiei, ci reprezentând un principiu de
echilibru şi de retribuţie echitabilă. Ca atare, aceasta este unul din atributele fundamentale ale
Regelui Lumii. Legea universală apare aşadar ca fiind expresia justiţiei divine iar legile particulare,
care dau temei legitimității şi care determină competenţa diverselor forme tradiţionale, [apar, n.t.]
ca adaptări ale acestei Legi primordiale.

Dificultatea aproape insurmontabilă pentru Occidentali de a recunoaşte existenţa şi prerogativele

Dreptului sacru este revelatoare pentru caracterul anti-tradiţional şi profan al lumii moderne. Ea se
explică, pe de-o parte, prin faptul că creştinismul nu are lege sacră proprie, care să-i aparţină în
exclusivitate, căci această formă, născută din iudaism, nu a putut să se constituie decât printr-o
abandonare a legii mozaice. Există în acest caz, aşa cum am arătat7, un statut de excepţie care se
sprijină pe ideea că spiritualitatea este o "depăşire a legii". În plus, acest statut este interpretat în
mod unilateral ca o marcă de superioritate, pe când el nu reprezintă cu adevărat decât o modalitate
particulară şi o adaptare la o lume în rătăcire (prefigurând lumea noastră) unde, conform lui René
Guénon, tradiţiile "care existau până atunci, şi mai ales tradiţia greco-romană care devenise în mod
natural predominantă, ajunseseră la o extremă degenerare"8.

Iudaismul este guvernat de o lege sacră, aceea a lui Moise; islamul este guvernat printr-o altă lege
divină, aceea pe care Preaînaltul a dat-o lui Muhammad. Nu se poate înțelege nimic din probleme
de tot felul generate de existența actuală a unui Stat evreiesc, ornamentat cu sfântul nume de Israel,
pe care și l-a însuşit fără ruşine, dacă nu vedem că, din punct de vedere tradiţional - singurul legitim
şi adecvat în acest caz - este vorba de un conflict al legilor revelate. Din acest punct de vedere,
evreii şi musulmanii se înţeleg perfect, chiar dacă sunt în dezacord, în timp ce creştinii nu cunosc,

5
Aceasta este "legea constitutivă a ciclului total al umanităţii actuale" pe care ei o identifică esenţei
propriei lor tradiţii.
6
Aceasta este interpretarea acestui verset dată de Ibn Arabî în legătură cu verbul lui Ya'qûb; conform
Le Livre des Chatons
َ
des Sagesses, pag. 223-224.
َ ُ َ َ ‫اب إ ﱠﻻ من َ ْعد َما َج َء ُه ُم ٱلعل ُم َ ْغ ا َب ْ َن ُه ْم َو َمن َ ُف ْر َ ات ٱ فإ ﱠن ٱ‬
َ َ ُ َ َ َ ْ َ َ َُ ْ َ َ ‫ﱠ ﱢ‬
{‫اب‬
ِ ‫ــع ٱل ِحس‬ ِ ِ ِ ِ ِ ِ ِ ِ ‫} ِإن ٱلدين ِعند ٱ ِ ِٱﻹسﻼم وما ٱختلف ٱل ِذين أوتوا ٱل ِ ت‬
7
Cf. Introduction à l'enseignement et au mystère de René Guénon, cap. XI.
8
Christianisme et initiation, cap. II din "Aperçus sur l'Esotérisme chrétien".

4
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

datorită unei ignoranţe cu adevărat abisale, ce sunt în realitate unii şi alţii. Credinţa naivă a
occidentalilor în superioritatea lor 'naturală', care a dat naştere în epoca modernă la stricăciunile
colonialismului, a fost de asemenea la originea conflictului secular care opunea Roma antică şi apoi,
sub alte modalităţi, Roma creştină poporului evreu. Cum să nu evocăm aici figura lui Pompei care,
conform lui Flavius Josephus, profită de repaosul impus de Sabat pentru a da asaltul împotriva
fortăreţei Templului şi care - ceea ce este cu mult mai grav - comite cel mai rău sacrilegiu intrând el
însuşi cu forţa în Sfânta Sfintelor pentru satisfacerea unei curiozități dezinvolte? Ba, culmea, a fost
chiar dezamăgit să nu găsească nimic acolo! Conform lui Juvenal: "Contemplă acolo obiectele
sacre: candelabrele, lămpile, masa, vasele pentru libaţii, cădelnițele; totul din aur masiv"; iar aceasta
i se păru foarte banal.

Există o afinitate profundă între monoteismul evreu şi monoteismul islamic, pe care creştinii, în
mod constant jenaţi de necesitatea de a defini dogma trinitară, au uneori dificultăți în a o înțelege.
Aceasta este într-atât de adevărat încât evreii, în prima fază a revelaţiei, l-au încurajat pe
Muhammad împotriva Quraişiţilor, consideraţi drept idolatri. I s-au opus doar după Hegira, și
aceasta nu, așa cum unii dintre ei o pretind azi, pentru că ar fi constatat "imperfecţiuni" în
monoteismul islamic9, ci pentru că deveniră conştienţi, după instalarea Profetului la Medina, de
consecinţele statutare care limitau şi subordonau iudaismul, şi care decurgeau din legea care atunci
era proclamată.

9
Am fi foarte curioşi, cu această ocazie, să ştim care anume?

5
I. Dreptul sacru. Privilegiul islamic

Privilegiul islamic
Legea islamului (şarî'a) se distinge de orice altă lege sacră prin faptul că ea se adresează întregii
umanităţi. Competenţa sa juridică este universală în virtutea unui privilegiu divin care îi dă dreptul
de a guverna domeniul tradiţional în totalitatea sa. În Coran, Dumnezeu spune Profetului Său: «Noi
nu te-am trimis10 oamenilor decât într-un mod total: ca bine-vestitor şi dătător de avertismente; dar
cea mai mare parte a oamenilor nu ştiu»(Cor. 34:28)11. Textul sacru spune: "nu ştiu"; nu spune: "nu
cred" în existenţa acestui privilegiu şi refuză să creadă. Este vorba aici de ignoranţă şi nu de rea
voinţă. Cu toate acestea, cauza acestei ignoranţe nu este aceeaşi astăzi precum era în epoca lui
Muhammad: în epoca sa, cunoaşterea universalităţii mesajului său era limitată în mod natural de
spaţiul geografic pe care-l putea atinge. În zilele noastre, când aceste limite au dispărut în aşa fel
încât formele tradiţionale sunt confruntate unele cu altele, această ignoranţă rezultă mai ales din
decăderea generalizată a oamenilor, din îndepărtarea şi refuzul lor față de orice rânduială
tradițională. Versetului pe care tocmai l-am citat, doctrina islamică îi alătură un altul: «Noi nu am
trimis Mesager fără (ca el să utilizeze) limba (lisân) poporului său, pentru ca astfel el să le redea
clar (mesajul divin)» (Cor., 14:4)12. Conform acestei interpretări, legislaţiile sacre care au precedat
islamului se aplicau unor popoare determinate a căror limbă o împrumutau, ceea ce este în mod
tipic cazul legii mozaice, adresată poporului evreu: este vorba în mod evident de o lege divină
particulară şi nu de o lege universală a cărei competenţă s-ar întinde peste ansamblul omenirii. Doar
Trimisul lui Allâh a primit Cuvintele Sintetice (jawâmi' al-kalima) care nu sunt altceva decât
Verbele, adică mesagerii divini proveniți dintre oameni. Ei sunt "auxiliarii" (ansâr) veritabili13 care
s-au succedat în cursul prezentului ciclu [al umanităţii, n.t] pentru a conduce către Calea lui Allâh14
care este cea a Adevărului imuabil.

Conform unei alte interpretări, acest verset este aplicabil lui Muhammad. Termenul lisân (limbă)
desemnează atunci limba adamică primordială din care au izvorât toate limbile sacre care au
exprimat Discursul divin. Pentru Trimisul lui Allâh, "limba poporului său" este cea a umanităţii în
întregime, atât în timp cât şi în spaţiu. Cheile acestui limbaj universal sunt date de Ştiinţa literelor
pe care ezoterismul islamic a primit-o moştenire. Pentru "cel mai mare dintre maeştri":

10
arsalnâ-ka, termen de la aceeaşi rădăcină ca şi rasûl.
َ َ ‫َ ﱠ‬ َ ‫َ َ ﱠ ﱠً ﱠ‬
11
{ ‫} َو َم أ ْر َسلناك ِإﻻ فة للناس َ ِش ا َون ِذيرا َول ٰ ِك ﱠن أ َ ٱلناس ﻻ َ ْعل ُمون‬
ُ َ َ َ َ ‫ﱠ‬ َ َ ْ َ َ
12
{ ‫ول ِإﻻ ِ ِل َس ِان ق ْو ِم ِه ِل ُي َب ﱢ َ ل ُه ْم ف ُ ِض ﱡل ٱ ُ َمن َ ش ُء َو َ ـ ْه ِدي َمن َ ش ُء َوه َو ٱل َع ُز ٱل َح ِك ُم‬ ُ ‫ﱠ‬
ٍ ‫} وم أرسلنا ِمن رس‬
13
În Salât al-Fâtih, "Domnul nostru Muhammad" este numit el însuşi "auxiliar al Adevărului prin
Adevăr" (nâsir al-Haqq bi-l-Haqq)
14
Cf. Cor., 42:52-53 -
َ َ ‫َ ﱠ‬ َ ‫ﱠ‬ ‫َ ُ ﱠ‬ ُ َ ُ َ َْ َ َ َ َ َ َ
{ ٰ ‫اب َوﻻ ِٱﻹ َمان َول ٰ ِكن َج َعلن ُاه نورا ن ْه ِدي ِ ِه َمن ش ُء ِم ْن ِع َ ِادنا َوِ نك لت ْه ِدي ِإ‬
ۤ ‫َو ذ ِلك أ ْو َح ْينـ ِإل ْ ك ُروحا ﱢم ْن أ ْمرنا َما كنت تدري َما ٱل ِ ت‬
َ
‫اط ﱡم ْست ِق ٍم‬ ٍ َ ِ }
ُ َ َ َ
ُ ‫ٱلس َم ـٰ َ ٰـو ت َو َما ٱﻷ ْرض أﻻ إ ٱ تص ُ ٱﻷ ُم‬ ‫ﱠ‬ َ ُ
{ ‫ور‬ ِ ِ ِ ِ ِ ِ ‫اط ٱ ِ ٱل ِذي له ما‬ ِ َ ِ }

6
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

"Demnitatea15 divină din care izvorăște discursul (khitâb) pe care Dumnezeu îl adresează cui vrea
dintre servitorii Săi, se numeşte Demnitatea limbajelor (hadrat al-lusun)16. De la aceasta, Allâh i-a
vorbit lui Mûsa…De la acesta El a dăruit Trimisului lui Allâh Cuvintele Sintetice. În această
Demnitate El a adunat şi reunit (jama'a) pentru el toate formele lumii17. Ştiinţa numelor care
desemnează aceste forme i-a fost conferită lui Adam18 iar cea a esenţelor lor i-a fost dată lui
Muhammad în plus faţă de cea a numelor, căci el a spus despre el însuşi că Allâh i-a dat "ştiinţa
primilor şi ultimilor". De la această demnitate i-a dăruit lui Dawûd19 înţelepciunea şi discursul
precis şi tranşant (fasl al-khitâb)20. Ansamblul de Scrieri (suhuf) şi de Cărţi revelate sunt izvorâte
din această Demnitate." Acest text figurează în capitolul 384 din Futûhât prin care Ibn Arabî
inaugurează secţiunea din această lucrare care tratează despre "Pogorârile divine" (munâzalât).
Discursul divin este "pogorârea" prin excelenţă căci Preaînaltul, pentru a da învăţătură şi pentru a
călăuzi, utilizează limbajul oamenilor. Ştiinţa Pogorârilor este de asemenea cea a Literelor Izolate
care conţin secretul Coranului.

Moştenitoare a ştiinţei divine totale, al cărei prim depozitar a fost Adam, revelaţia islamică cuprinde
printre privilegiile sale pe acela de a fixa statutul tradiţional aplicabil vremurilor ultime. Privit ca
"scriere" (kitâb), Coranul conţine această prescripţie finală, enunţată în primele versete ale celei de-
a doua surate: «Aceasta este Scrierea care nu lasă nici un loc pentru îndoială, călăuzire pentru cei
care au păstrat teama pioasă, cei care cred în nevăzut, care îndeplinesc rugăciunea şi care
cheltuiesc o parte din ceea ce Noi le-am dăruit; cei care cred în ceea ce ţi-a fost revelat şi în ceea
ce a fost revelat înaintea ta…» (Cor. 2:2-4)21. Aceste versete confirmă competenţa universală a
islamului. Celelalte forme tradiţionale sunt legate de zone geografice sau de popoare particulare,
atunci când nu este vorba de adaptări operate pornind de la forme deja existente, cum este cazul
pentru budism şi creştinism a căror legitimitate este fondată pe statute de excepțiune care le fac
inapte pentru a asuma funcţiunea providenţială atribuită islamului.22. Din punctul de vedere al

15
[Onorul/ Rangul/ Treapta/ Funcțiunea, n.t.]
16
Lusun este un plural al lui lisân. Se poate citi de asemenea lisn.
17
Remarcăm că Ibn Arabî spune "lumea" şi nu "lumile", căci este vorba aici de "lumea oamenilor" (al-
âlam al-insânî).
ُْ ۤ ُ َ ُ ْ َ ََ َ َ ُ َ َ
‫} َوعل َم َءاد َم ٱﻷ ْس َم َء ل َها ث ﱠم َع َرض ُه ْم َع ٱل َمل ـٰ ِـئك ِة فق‬
َ
18
Aluzie la Cor., 2:31 : { َ ‫ال أن ِ ئو ِ ِ أ ْس َم ِء ه ٰ ؤﻻ ِء ِإن كنت ْم َصٰـ ِـد ِق‬
19
[Profetul şi psalmistul David care este recunoscut şi de tradiţia creştină şi iudaică, n.t]
20
Aluzie la Cor., 38:20. Despre acest subiect, cf. Les sept Etendards, cap. XXVII.
21 ‫ﱠ‬ ً ُ
{ َ ‫ب ِف ِه هدى لل ُمت ِق‬ ُ ‫} َذل َك ٱل َت‬
َ ْ‫اب َﻻ َر‬
ِ ِ
َ ُ ُْ ْ ُ ََْ َ ‫َ ُْ ُ َ َْ َُ ُ َ ﱠ َ َ ﱠ‬
{ ‫} ٱل ِذين يؤ ِمنون ِ ٱلغ ِب و ِق مون ٱلصلوة ومما رزقناهم ين ِفقون‬
َ ُ ُ ْ ُ َ َ َ َْ َ ْ َ َ َ ْ َ ْ َ َ ُ ُْ َ
{ ‫وقنون‬ ِ ِ ‫} وٱل ِذين يؤ ِمنون ِ م أنزل ِإل ك وم أنزل ِمن ق ِلك و‬
ِ ‫ٱﻵخرِة هم ي‬
22
În privinţa acestui punct particular, cf. Introduction à l'enseignement at au mystère de René Guénon,
cap. XI.

7
I. Dreptul sacru. Privilegiul islamic

Dreptului sacru, acesta nu este o religie ca celelalte. Orice tentativă de a-l asimila formelor
anterioare traduce o neînţelegere a misiunii sale speciale. Aceste amalgame sunt încă şi mai şocante
atunci când sunt opera musulmanilor incapabili să reziste sugestiilor şi compromisurilor lumii
moderne, astfel încât credinţa lor puţin luminată, amplifică confuzia generală. Trebuie subliniat că
nicio altă religie sau formă tradiţională nu a pretins vreodată deținerea unui privilegiu asemănător,
ceea ce nu face decât să întărească temeinicia pretenţiei islamice. Dacă ar fi fost altfel, dacă două
religii s-ar sprijini pe o lege sacră adresată ansamblului omenirii, atunci ar fi avut loc un conflict
juridic insolubil şi o contradicţie în planul divin. Dimpotrivă, statutul privilegiat al islamului face
imposibile orice conflict şi orice contradicţie într-o epocă în care, pentru prima oară în istorie,
formele tradiţionale coexistă în conştiinţa umană iar divergenţele lor aparente hrănesc un scepticism
de care profită acţiunea anti-tradiţională: Dumnezeu autorizând aici ceea ce interzice acolo,
comandamentele sale par arbitrare celor care privesc lucrurile din exterior. Aceasta arată limpede că
este vorba de un statut al cărui sens veritabil şi înfăptuire efectivă sunt legate de momentul actual.
Învăţătura lui René Guénon reprezintă un aspect esenţial căci aceasta permite integrarea
ansamblului doctrinelor anterioare în sânul Revelaţiei proclamate de Profet. În rest, zi după zi, este
din ce în ce mai evident că tradiția islamică este singura capabilă să reziste în mod eficace invaziei
lumii moderne, căci ea a fost constituită pentru aceasta. Pare foarte aproape vremea în care omul nu
va avea nicio altă posibilitate decât să identifice ideea de tradiţie cu islamul. Acesta va apărea atunci
ca manifestarea finală a acestei "Religii esenţiale" de care a fost vorba mai sus.

8
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

Doctrina abrogării

Faţă de revelaţiile anterioare, privilegiul islamic este exprimat prin doctrina abrogării. Este vorba de
o putere unică în esenţa sa şi dublă în manifestarea sa, precum "puterea de viaţă şi de moarte" căreia
îi este unul dintre aspecte. Este dreptul de a confirma sau de a abroga ceea ce subzistă astăzi din
tradiţiile care au precedat islamul, căci a confirma înseamnă a da viaţă şi a abroga înseamnă a
decreta moartea. În ciuda tuturor precizărilor pe care le-am oferit în lucrarea noastră despre
Califat23, unii se fac că nu înţeleg24 şi insistă asupra ideii de confirmare ca şi cum ar trebui înţeles
prin aceasta menţinerea legilor sacre anterioare, ceea ce este fals. Cu privire la Dreptul divin, legea
islamică este suverană: ea și numai ea este cea care determină ceea ce poate subzista astăzi în mod
legitim din legile şi din formele anterioare. Ceea ce este astfel menţinut rezultă doar din confirmarea
operată de islam şi nu se mai întemeiază pe legea sacră din care făcea parte la început, căci aceasta
din urmă a fost abrogată. Acesta este sensul cuvântului profetic (hadith): "Dacă Moise ar fi trăit, nu
ar fi avut altă alegere decât să mă urmeze."25 Această confirmare poate fi de două feluri. Sau ritul
anterior este integrat direct în practica islamică; şi acesta este cazul, de exemplu, pentru postul zilei
de Aşûrâ. Iudaismul şi islamul au în comun, spre deosebire de creştinism, faptul de a urma un
calendar lunar. A zecea zi din prima lună a anului este sărbătorită în ambele tradiţii. De partea
evreiască, este vorba de "Yom Kippur" sau "Ziua Expierilor". Termenul kippur este un echivalent al
arabului kaffâra, care are acelaşi sens. Aflând că evreii posteau în acea zi, Profetul a ordonat
musulmanilor să postească de asemenea în acea zi; spunând evreilor: "Noi avem prioritate asupra
voastră în ceea ce-l priveşte pe Moise", ceea ce Ibn Arabî comentează astfel: " 'Noi', adică el însuşi

23
Cf. cap. XXXV.
24
Cf. C. Gayat, La Règle d'Abraham, nr. 13, pag. 52 şi 59.
25
[Apare, printre altele, într-un hadith sahîh relatat de Jabir ibn Abdullah - din Musnad (culegere de
hadith a Imamului) Ahmad (al-Hanbali) -
'Umar ibn Al Khattâb veni la Profet, Pacea şi Rugăciunea divină asupra sa, cu o carte obţinută de la unii
dintre Oamenii Cărţii. Și citi din ea Profetul şi se mânie şi spuse: ce din aceasta te tulbură, o, fiu al lui
Khattab? Pe Cel în a cărui Mână se află sufletul meu, cu adevărat, v-am adus o (Carte, Revelație) albă,
pură, şi deci nu-i întreba nimic căci se poate să te informeze de ceva care să fie adevărat şi tu să-l negi, sau
de ceva fals și tu să-l adeverești. Şi pe Cel în a cărui Mână se află sufletul meu, dacă Mûsâ (Moise),
Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa, ar fi în viaţă, nu ar avea altă posibilitate decât să mă urmeze.
‫علَ ْي ِه َو َس ﱠل َم‬َ ُ ‫صلﱠى ﱠ‬ َ ‫ي‬ ِ ُ ‫ض أ َ ْه ِل ْال ُكت‬
‫ب فَقَ َرأَهُ ال ﱠنبِ ﱡ‬ ِ ‫صا َبه ُ مِ ْن بَ ْع‬َ َ‫ب أ‬ٍ ‫سلﱠ َم بِ ِكتَا‬
َ ‫صلﱠى ﱠ ُ َعلَ ْي ِه َو‬ َ ‫ي‬ ‫ب أَت َى النﱠبِ ﱠ‬ ِ ‫َطا‬ ‫ع َم َر بْنَ ْالخ ﱠ‬ ُ ‫ع ْن َجابِ ِر ب ِْن َع ْب ِد ﱠ ِ أ َ ﱠن‬ َ
‫َق فَت ُ َك ِذّبُوا ِب ِه‬
ٍّ ‫ش ْيءٍ فَيُ ْخبِ ُرو ُك ْم ِبح‬ َ ‫سأَلُو ُه ْم ع َْن‬ ْ َ‫ب َوالﱠذِي نَ ْفسِي ِبيَ ِد ِه لَقَ ْد ِجئْتُكُ ْم ِبهَا بَ ْيضَا َء نَ ِقيﱠةً َﻻ ت‬ ِ ‫ا‬ ‫ﱠ‬
‫ط‬ َ
‫خ‬ ْ
‫ل‬ ‫ا‬ َ
‫ن‬ ‫ب‬
ْ ‫ا‬ ‫َا‬ ‫ي‬ ‫َا‬
‫ه‬ ‫ِي‬ ‫ف‬ َ‫ُون‬
‫ك‬ ‫و‬ ‫ه‬
َ
ِّ ُ َ ‫ت‬‫م‬ َ ‫أ‬ ‫ل‬
َ ‫ا‬َ ‫ق‬ َ ‫ف‬ ‫ب‬َ ِ ‫َف‬
‫َض‬ ‫غ‬
‫س َعهُ إِ ﱠﻻ أ َ ْن َيت ﱠ ِب َعنِي‬ ‫و‬
ِ َ َ ‫ا‬‫م‬ ‫ا‬‫َي‬‫ح‬ َ
‫ن‬ ‫َا‬
‫ك‬ ‫م‬ ‫ﱠ‬ ‫ل‬
َ َ َ ِ‫س‬ ‫و‬ ‫ه‬ ‫ي‬
ْ َ ‫ل‬ ‫ع‬
َ ُ‫ﱠ‬ ‫ى‬ ‫ﱠ‬
‫ل‬ ‫ص‬
َ ‫ى‬ ‫س‬
َ ُ‫و‬ ‫م‬ ‫نﱠ‬َ ‫أ‬ ‫و‬َ ‫ل‬
ْ َِ ‫ه‬
ِ ‫د‬
ِ ‫ي‬ ‫ب‬ ‫ِي‬ ‫س‬ ْ
‫ف‬ َ ‫ن‬ ‫ِي‬ ‫ذ‬ ‫ﱠ‬ ‫ل‬ ‫ا‬‫و‬ ‫ه‬
َ ِِ ‫ب‬ ‫وا‬ ُ ‫ق‬‫د‬ّ ِ ‫ص‬ َ ُ ‫ت‬َ ‫ف‬ ‫ل‬ٍ ِ‫أ َ ْو بِبَاط‬
14736 ‫مسند أحمد بَاقِي ُم ْسنَ ِد ْال ُم ْكث ِِرينَ أتى النبي صلى ﷲ عليه وسلم بكتاب أصابه من بعض أهل الكتب فقرأه النبي صلى ﷲ عليه وسلم‬
‫فغضب فقال أمتهوكون فيها يا ابن الخطاب‬
‫المحدث ابن كثير خﻼصة حكم المحدث إسناده على شرط مسلم‬
Apare într-o altă formulare în comentariul lui Ibn Kathir, la versetul 81 din Sura Familiei lui Imran, şi în Al-
Yawaqit wa-l-Jawahir, p. 24, Fath al-Bayan, vol. 2, p. 246: Dacă Moise şi Iisus, Pacea asupra lor, ar trăi nu
ar avea altă alegere decât să mă urmeze.]

9
I. Dreptul sacru. Doctrina abrogării

şi comunitatea sa, noi avem prioritate în fața evreilor în ceea ce-l priveşte pe Moise, căci ei nu cred
în tot ceea ce Moise le-a transmis. Dacă ar fi avut această credinţă totală, ar fi crezut în
Muhammad şi în cartea sa (kitâb, adică în 'prescripţia' sau legea sa)". El aduce apoi precizări
nuanţate, dar lipsite de orice ambiguitate în privinţa modului în care trebuie înţeleasă această
confirmare a legilor sacre anterioare: "(Profetul) ne-a ordonat să ne diferenţiem de evrei. Pentru
aceasta el ne-a comandat să postim o zi înainte de Aşûrâ, adică în a noua (zi din luna Muharram)
şi o zi după, adică în a unsprezecea. Ne-a spus: ᾽Postiţi ziua de Aşûrâ opunându-vă (khâlafa)
felului în care evreii o postesc᾿; nu a zis: ᾿opunându-vă lui Moise᾿ Într-adevăr, Allâh ne-a păzit de
orice opoziţie faţă de profeţii (anteriori). În schimb, a abrogat (asqata) pentru noi o parte din legile
lor sacre, aşa cum a făcut abrogând astfel o parte din ceea ce El ne-a prescris (la început)26. Noi
credem în tot ceea ce a fost abrogat şi în tot ceea ce a fost prescris ca înlocuire pentru ceea ce a
fost abrogat (kullu nâsikhin wa mansûkhin) în fiecare lege (divină); dar faptul de a crede nu
implică faptul de a practica, cu excepţia cazurilor în care această practică ne-a fost ordonată.
Aceasta este măsura exactă în care noi ne opunem evreilor."27 Această măsură este determinată
într-o manieră suverană de legea sacră a islamului; nu este vorba deci, în niciun caz, de a imita sau
de a urma ceea ce fac evreii. Un alt exemplu al unei confirmări de acest fel este cel al sacrificării
rituale a animalelor: regularitatea şi ortodoxia iudaismului sunt confirmate de asemenea în această
privinţă, căci musulmanii au dreptul de a consuma carnea "cușer", datorită versetului: «Hrana celor
care au primit Cartea este licită pentru voi şi hrana voastră este licită pentru ei» (Cor. 5:5).28

Un al doilea tip de confirmare are în vedere pe cei care continuă să practice riturile proprii tradiţiilor
anterioare. Ei au de asemenea acest drept, căci, conform Coranului, «Nu există constrângere în
(materie de) religie» (Cor., 2:256)29. Reluăm exemplul menţionat înainte: un evreu care doreşte să
postească de Yom Kippur este liber să o facă conform prescripţiilor legii lui Moise, chiar dacă este
stabilit în "dâr al-islâm", adică într-un ţinut guvernat de şarî'a. Nu este absolut deloc obligat să
urmeze legea islamică şi recomandările enunţate de Profet atunci când a instaurat postul zilei de
Aşûrâ; Islamul confirmă astfel legea iudaică, cea care ordonă acest post, şi autorizează evreilor
practicarea religiei lor, dar doar în măsura fixată în cadrul unui statut căruia legea islamică îi
determină în mod suveran conținutul și termenii, în acest caz plata unui impozit numit jizya.
Coranul ordonă să fie combătuți «cei care nu urmează religia Adevărului deși au primit Cartea,

26
Aluzie la versetele abrogate. Asupra acestui punct, cf. Les sept Etendards, pag. 268, cap. XXXV
27
Futûhât, cap. 71, vol. 9, pag. 308 din ediţia O. Yahyâ.
ُ َ َ ْ ُ َ َ َ ٰ ‫وتوا ٱل َت‬ ُ َ َ ُ ‫ﱠ‬
28
{ ‫ب ِح ﱞل ل ْم َوط َع ُام ْم ِح ﱞل ل ُه ْم َوٱل ُم ْح َصن ٰ ت ِم َن ٱل ُمؤ ِمن ٰ ِت َوٱل ُم ْح َصن ٰ ت ِم َن‬ ِ ‫ٱل َي ْو َم أ ِح ﱠل ل ُم ٱلط ّي َب ٰ ت َوط َع ُام ٱل ِذين أ‬
َُ َ ُ َ َ َ َ ْ َ َ ٰ َ ُْ َ َ َ َ ْ ۤ ‫َ َ َ ُﱠ‬ ٰ َ ُ َْ ََ ُ
ْ ُ ‫ْ ُ ﱠ ُ َ ﱠ‬ ُ ُ َ َ ْ ْ َ َ َٰ ُ َ
ِ ‫ٱﻹ م ــن فقد ح ِ ط عمله وهو‬ ِ ِ ‫ٱل ِذين أوتوا َٱل ِ ت َ ب ِم َن ق ِل م ِإذا ءات تموهن أجورهن مح ِص ِن غ مسـ ِـف ِح وﻻ مت ِخ ِذي أخد ٍان ومن فر‬
‫ٱﻵخ َرِة ِمن ٱلخ ٰـ ِ ن‬ ِ }
ُ َ َ َ َ َ َ ْ ُ َ ُ َ َ ْ َ ْ َ َ ْ ْ َ ُ ‫ﱠ‬ ُ َ ْ َ َ َ ُ ْ َ ‫ﱠ‬ ‫ﱠ‬ َ ‫ﱢ‬ َ َ
29
{ ‫ٱنفصام لها وٱ‬ ِ ‫وت و ؤ ِمن ِ ٱ ِ فق ِد ٱستمسك ِ ٱلع ْرو ِة ٱلوث ٰ ﻻ‬
َ
ِ ‫ٱلرشد ِمن ٱل ﱢ فمن ف ْر ِ ٱلطاغ‬ ‫ﱡ‬ ‫ﻻ ِإ َراه ِ ٱلدين قد ت َب‬
‫يع َع ِل ٌم‬
ٌ ‫} َسم‬
ِ

10
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

până când ajung să plătească impozitul cu propriile lor mâini, în poziţie de inferioritate.» (Cor., 9,
29)30. Nu este deci deloc vorba de o egalitate de drepturi sau de o coexistenţă de legi sacre diferite
aflate în contradicţie unele cu altele - maniera în care Ibn Arabî înţelege acest pasaj coranic31 este
de asemenea foarte clară: "Nicio religie nu posedă de acum înainte statutul tradiţional în fața lui
Allâh în afară de ceea ce a fost confirmat de El: aceasta nu subzistă decât prin această confirmare
şi face parte din legea şi din misiunea universală (a lui Muhammad). Dacă subzistă unul sau altul
din statutele anterioare, acesta nu va putea fi considerat ca un statut de la Allâh decât pentru cei
care sunt supuşi impozitului islamic"; şi în altă parte: "Nici un Profet (anterior) nu mai posedă
astăzi nicio autoritate asupra propriei sale legi". Este deci în mod clar vorba de abrogare a legilor
sacre anterioare în ciuda confirmărilor ce integrează parţial aceste legi în interiorul Legii totale şi
universale care este cea a lui Muhammad - asupra sa Harul şi Pacea!

Aceasta este semnificaţia veritabilă a unei competenţe juridice extinse asupra întregii umanități.
Aceste puneri la punct au în vedere raporturile islamului cu ansamblul formelor tradiţionale
anterioare. Exemplele pe care le-am dat au fost luate din iudaism pentru că acesta este obiectul
prezentului studiu, însă învăţătura ilustrată de ele nu se aplică doar acestuia.

ُ َ
َ ‫وتوا ٱل َت‬ ‫ﱢ‬ َ ُ َ َ َ ُ ُ ََ ُ َ َ َ َ ُ َ ُ َ َ َْ َ َ َ ُ ُْ َ َ َ
30
{ ٰ ‫اب َح ﱠ‬ ِ ‫ين ٱل َحق ِم َن ٱل ِذين أ‬
َ ‫ون د‬
ِ ‫ٱﻵخر وﻻ ح ﱢرمون ما ح ﱠرم ٱ ورسوله وﻻ ِدين‬
ِ ‫ق ِاتلوا ٱل ِذين ﻻ َيؤ ِمنون ِ ٱ ِ وﻻ ِ ٱليو ِم‬
َ ُ َ ْ ُ َ َ َ َْ ُ ُْ
‫} عطوا ٱل ِج ة عن ٍد وهم ص ِاغرون‬
31
Cf. Ibid. vol. 2, pag. 293, 294 şi 338 din ediţia O. Yahyâ.

11
II. Statutul poporului evreu. Elecțiune și decădere

II. Statutul poporului evreu

Elecțiune şi decădere

Pentru a putea pune în lumină înţelesul sionismului, trebuie acum să examinăm semnificaţia
particulară a religiei iudaice din punctul de vedere al Dreptului sacru. În momentul naşterii
islamului, evreii erau un popor în tribulaţie şi iudaismul era iarăşi în exil. Al doilea Templu fusese
distrus precum cel dintâi, şi vom cădea de acord că islamul "istoric" nu a avut niciun rol în aceste
distrugeri. Revelaţia coranică oferă, ca întotdeauna, cheile care permit înţelegerea motivelor
tradiţionale ale acestei tribulaţii şi exilului. Excelenţa iniţială a iudaismului era legată de faptul că el
fu primul care să proclame o doctrină ce va prevala în timpul întregii perioade finale a ciclului
uman: monoteismul. Această noutate radicală, cel puţin în domeniul formal, a fost legată în mod
providenţial de alegerea unui popor particular însărcinat de Dumnezeu pentru a-i fi suportul. De aici
decurge "elecţiunea" evreilor, ceea ce le permise timp de secole îndeplinirea acestei misiuni divine,
în ciuda neînţelegerii şi ostilităţii repetate şi a invidiei mocnite a popoarelor care îi înconjurau. Cu
toate acestea, apariţia marilor imperii constituite în principal în jurul Mediteranei va face necesară o
adaptare a iudaismului care, fără a pune în cauză excelenţa sa, era destinată a-i oferi o audienţă şi o
anvergură universală. Într-adevăr, noţiunea de "popor ales" dăduse naştere unui particularism căruia
Romanii din vremea Imperiului îi denunţau excesele în aceşti termeni: "Și trecând peste faptul că
evreii se mulţumesc să venereze exclusiv, dar în mod discret, pe Zeul unic, Zeul întregii lumi; însă,
printr-un exces de orgoliu pe care nimic nu îl justifică, s-au autorizat să facă din acest Zeu
universal, concomitent, Zeul particular al rasei lor; este descoperirea lor, monopolul lor, treaba
lor; vor să-l impună celorlalte națiuni în formele cu totul locale, cu totul naţionale, pe care le-a
luat cultul Său la Ierusalim."32 Venise timpul, nu de a aboli legea mozaică, ci de a o transforma. Un
nou profet-legislator a fost trimis poporului evreu în persoana lui Iisus din Nazaret. Realitatea şi
legitimitatea misiunii sale sunt confirmate în Coran în maniera cea mai limpede căci fiul Mariei este
calificat ca "trimis fiilor lui Israel"33. Funcţia de rasûl, echivalentă aceleia a lui Moise, implica
dreptul şi puterea de a modifica legea sacră instituită de acesta din urmă. Cu toate acestea, în ciuda
caracterului său divin şi providenţial, misiunea lui Iisus nu a fost recunoscută de evrei. Acest refuz
era de o gravitate extremă căci, conform învăţăturii universale a islamului, nu doar că 'Îsâ (Iisus)
avea calitatea de rasûl (trimis divin), dar pe deasupra el fusese trimis în mod special "Fiilor lui

32
Th. Reinach, Texte din autori greci şi romani referitoare la iudaism, citat de G. Fau, Le Dossier juif,
p. 44
33
Cf. Cor. 3:49:
َ َ َ ُ ْ َ ْ َ ُ َ ُ ُ َ ‫َ ﱠ‬ ‫ﱢ‬ ُ ْ ُْ َْ ‫ﱢ‬ ً ُ ََ
{ ‫ِإ ْ َ ِائ َل أ قد ِجئت ْم ِ َ ٍة ﱢمن ﱠ ﱢر ْم أ ِ ۤ أخلق ل ْم ﱢم َن ٱلط ك َه ْيئ ِة ٱلط ْ فأنفخ ِف ِه ف َ ون ط ْ ا ِب ِ ذ ِن ٱ ِ وأبرىء ٱﻷ مه‬ ۤ ‫وﻻ إ ٰ َب‬
ِ ِ َ ‫ورس‬
ْ ً
َ ‫ٱل َم ْو َ ٰ ب ْذن ٱ َوأن ﱢ ئ ْم َما تأ لون َو َما تدخ ُرون ُب ُيوت ْم إن ذ ٰ ل َك ﻵ َ ة ل ْم إن ك ُنتم ﱡمؤمن‬
‫ﱠ‬ َ ‫ﱠ‬ َ َ َ ُ َ َ ‫}وٱﻷ ْب َر‬
ْ ‫ص َوأ‬
ِ ِ ِ ِ ِ ِ ِ ِ ِ ِ ِ ِ ِِ

12
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

Israel". Nu era vorba deci de un simplu profet aşa cum fuseseră atâţia înaintea lui, însărcinaţi să
reamintească poporului evreu alianţa încheiată cu Dumnezeul său pe muntele Sinai şi să-l readucă la
supunere în faţa legii mozaice, ci era vorba chiar de a modifica această lege în virtutea investiturii
divine care îi fusese conferită. A nega unui trimis divin dreptul său înseamnă a te revolta împotriva
lui Dumnezeu. În plus, misiunea lui Iisus avea ca scop să transforme iudaismul fără a pune în
discuţie excelenţa evreilor în calitate de popor ales, astfel încât respingerea acestei misiuni a adus cu
sine încetarea acestei excelenţe. Poporul evreu a fost destituit din funcția care îi fusese conferită,
aceea de a proclama monoteismul printre neamuri. Ignorând funcţiunea lui Iisus, poporul evreu
deveni ignorant în privința propriul său destin şi nu pricepu cauza decăderii sale. A fost sancţionat
şi dispersat. Încetă să fie un popor ales pentru a deveni un popor exilat. Templul din Ierusalim,
sediu al puterii sale temporale şi al strălucirii sale spirituale fu distrus. Orice manifestare exterioară
a suveranităţii îi fu de atunci interzisă. Cu această condiţie şi numai cu această condiţie, evreii
putură să-şi menţină religia lor împreună cu ansamblul de posibilităţi pe care aceasta încă le mai
conținea, în special în domeniul ezoteric şi iniţiatic, căci orice fidelitate tradiţională aduce cu sine o
binecuvântare şi o recompensă. Ei păstrară mereu speranţa că aceste sancţiuni divine vor fi într-o zi
ridicate, dar ştiau de asemenea în mod cert că nu trebuia să încerce să li se sustragă acestora
sprijinindu-se pe propriile lor forţe, şi nici să intre în conflict cu neamurile în sânul cărora fuseseră
dispersaţi. Ortodoxia iudaică indică fără ambiguitate atitudinea spirituală cuvenită poporului evreu
în această circumstanţă: o supunere perfectă voinţei principiale şi decretului divin. Acest nou statut,
care făcea din iudaism o tradiţie "minoră" şi relativ incompletă este evocată în Coran în aceşti
termeni: «Dacă Allâh nu ar fi prescris pentru ei exilul, El i-ar pedepsit în această lume şi în viaţa
viitoare i-ar fi osândit la pedeapsa Focului»(Cor., 59:3)34. Din punct de vedere istoric, acest verset
se aplică lui Banû Nadîr, trib evreiesc instalat în apropierea Medinei şi care încheiase un pact cu
Profetul în momentul Hegirei. Atunci când au înţeles că instaurarea şarî'a-ei nu le lăsa altă alegere
decât să se convertească la islam sau să practice iudaismul acceptând statutul de inferioritate pe care
legea islamului îl confirmase pentru evrei, aceştia nu au putut rezista tentaţiei de a se alătura
politeiştilor mekkani încetând prin aceasta să susţină un profet provenit de la Ismail, care proclama
o lege sacră universală abrogând particularismul iudaic. Trădară astfel pactul încheiat cu
Muhammad, ceea ce antrenă sancţiunea divină decretată prin acest verset. Se remarcă totuși că
[versetul, n.t.] acesta se exprimă în termeni generali şi că se poate aplica astfel şi motivului iniţial şi
general al exilului la care a fost condamnat poporul evreu în ansamblul său: refuzul de a recunoaşte
misiunea lui Iisus.

‫َ ََ ُ ﱠ‬ ْ ُ َ َْ ‫ﱡ‬ ْ َُ ‫َ َ ُ َ ْ ُ َ ََ َ ﱠ‬ َ ْ َ
{ ‫اب ٱلنار‬‫ٱﻵخرِة عذ‬ ِ ‫} ولوﻻ أن كتب ٱ علي ِهم ٱلجﻼء لعذبهم ِ ٱلدن ا ولهم‬
34
ِ

13
II. Statutul poporului evreu. Un statut de mizericordie

Un statut de mizericordie

Contrar a ceea ce se poate crede în primă instanţă sau din punctul de vedere al unei mentalităţi
profane, versetul pe care l-am citat este în realitate un verset al îndurării căci exilul permitea
evreilor să scape nepedepsiţi, nu doar în viaţa viitoare ci şi în această lume. Posibilitatea şi dreptul
de a exersa religia lor împreună cu ansamblul riturilor exoterice şi ezoterice pe care le cuprindea
erau astfel garantate, cu condiţia de a nu fi implicat prin aceasta manifestarea exterioară a unei
suveranităţi spirituale sau temporale. Acest statut de mizericordie apare încă şi mai clar atunci când
este privit dintr-o perspectivă iniţiatică, căci restricţia pe care o conține se regăseşte și în alte situații
şi corespunde acolo doar unor consideraţii de oportunitate ciclică cu totul străine ideii de sancţiune.
Nu trebuie uitat că principalele funcţiuni care ar putea atrage după sine o suveranitate exterioară,
precum cele de "pecete", de "mahdi", de "calif", sunt înainte de toate "Staţiuni iniţiatice" care nu
implică deloc, de la sine, astfel de exteriorizări. Atunci când acestea se realizează în contexte ciclice
necorespunzătoare, ele generează tulburări şi neînţelegeri: un sfânt poate să realizeze din punct de
vedere iniţiatic gradul de "mahdi" sau de "pecete a sfinţilor" fără să aibă însă dreptul de a manifesta
exterior funcţiunea corespunzătoare. Legitimitatea afirmării interioare nu o implică în mod necesar
pe aceea a proclamării publice, care poate fi din punct de vedere ciclic inoportună şi care poate
astfel antrena crearea de secte sau de mişcări războinice efemere. În legătură cu sancţiunea aplicată
poporului evreu, cităm și pasajul coranic care precede celui citat mai sus: "«Este El (Allâh) Cel care
a gonit din locuinţele lor pe necredincioşii dintre Oamenii Cărţii înainte de Adunare (li-awwali-l-
haşri)…»(Cor.,59:2)35. Comentatorii sunt de acord în a crede că această adunare este cea a
oamenilor în Ziua Învierii Celei de obște, astfel că judecata particulară aplicată evreilor apare ca o
vestire a ceea ce va fi pentru ei Judecata de Apoi. În aceeași privință, este vorba în principiu de o
veste bună căci acceptarea statutului lor actual în această lume îi cruță de pedeapsa Focului în viaţa
viitoare care este, conform expresiei coranice, "mai bună şi mai durabilă"36 decât viaţa de aici; dar,
bineînţeles, acest anunţ nu este de bun augur decât cu condiţia ca evreii să se supună acestei
sancţiuni care a fost luată împotriva lor, conformându-se cu litera și cu spiritul său. Asupra acestui
punct, subliniem faptul că există un acord perfect între iudaismul ortodox din punct de vedere
tradiţional37 şi învăţătura islamului.

35
{ ‫ار ِه ْم ﻷ َ ﱠو ِل ْٱل َح ْش ِر‬ ِ ‫مِن أ َ ْه ِل ْٱل ِكت َا‬
ِ َ‫ب مِن ِدي‬ ْ ْ‫ِي أ َ ْخ َر َج ٱلﱠذِينَ َكف َُروا‬
ۤ ‫} ه َُو ٱلﱠذ‬
َْ َ ُ
36
Cf. Cor., 87:17: { ٰ ‫ٱﻵخ َرة خ ْ ٌ َوأ‬ َ
ِ ‫}و‬
37
Această nuanţă se impune căci ortodoxia iudaismului nu poate fi în niciun fel asimilată aceleia a
partidelor "ultra-religioase" sau "ultra-ortodoxe", care implică prin definiţie o anumită intruziune în
domeniul politic.

14
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

Destinul Romei

Un alt aspect remarcabil este că pedeapsa primită de evrei pentru a fi ignorat calitatea lui Iisus, a
fost aplicată de către Imperiul roman: este Titus, fiul împăratului Vespasian, cel care a distrus
Templul din Ierusalim în anul 70 după Iisus Hristos. El este cel care a fost instrumentul lui
Dumnezeu în acel moment capital pentru Occidentul tradițional. Fără îndoială că nu putea să fi avut
el însuși vreo idee despre adevăratul motiv pentru care poporul evreu era sancţionat atât de grav.
Totuși, nu ar trebui trase concluzii pripite despre această ignoranță căci, pe de-o parte Titus era
conştient de caracterul divin al actului pe care-l îndeplinea: "Căci când Titus cuceri Solyme
(Ierusalim), că era tot plin de cadavre şi că naţiunile vecine îi aduceau coroane, el se declară
nedemn de așa onoruri, căci această faptă nu era opera lui; el nu făcuse decât să-și împrumute brațul
mâniei divinităţii"38; iar pe de altă parte eşecul misiunii lui Hristos în calitate de rasûl "trimis la Fiii
lui Israel" va fi însoțit de o adaptare a mesajului său care îi va salva astfel universalitatea dar care va
înceta să se sprijine - şi pe drept temei! - pe legea iudaică: [adaptarea, n.t.] aceasta a fost
Creştinismul, pentru care Roma deveni centrul său vizibil, sediu al autorităţii sale spirituale şi al
suveranităţii sale temporale. Așadar, nu era doar iudaismul cel care își schimba natura, ci de
asemenea și Imperiul roman, al cărui reprezentat era Titus. În mod evident, a fost acesta un plan
divin a cărui finalitate putea scăpa individualităţilor alese pentru punerea sa în operă. Efectele sale
s-au prelungit până în zilele noastre.

38
Philostrat, Viaţa lui Appolonius din Tyana, VI-29, citat de Fau, op. cit., pag. 94.

15
II. Statutul poporului evreu. Întoarcerea la Avraam

Întoarcerea la Avraam

În perspectiva ciclică pe care tocmai am indicat-o, proclamarea islamului constituia cu adevărat o

întoarcere la origini. Antagonismul între iudaism, formă tradiţională care nu mai reprezenta o elită
ci o simplă lege particulară, şi creştinism, tradiţie universală lipsită de lege şi de limbă sacră, era
depăşit printr-o revelaţie care se prezenta ca o manifestare finală a Religiei pure şi a Tradiţiei
originare. Dualitatea lui "Mûsa" şi "Îsâ" [„Moise”-„Iisus”], cei doi profeţi cu nume asemănătoare,
trimişi şi unul şi celălalt Fiilor lui Israel, era anulată prin intermediul unei referinţe directe a
funcțiunii lui Avraam, considerat, din punct de vedere ciclic, părintele monoteismului şi, dintr-un
punct de vedere atemporal, ca reprezentantul prin excelenţă al spiritualităţii primordiale. Cu toate
acestea, după ce l-a ignorat pe Iisus, purtător al unui mesaj divin care îi era special destinat, poporul
evreu îl respinse de asemenea şi pe Muhammad. Evreii se puseră astfel în contradicţie cu ei înşişi,
căci era imposibilă punerea la îndoială, cu bună credinţă, a purităţii monoteismului islamic.
Adevărul universal a fost refuzat în numele unei fidelităţi 'anacronice' față de un adevăr particular.
Desigur, islamul nu a fost la originea alungării şi exilului poporului evreu însă el le-a confirmat,
asimilând în acelaşi timp statutul particular al evreilor cu cel al creştinilor. Vom sublinia faptul că
este vorba de un statut legal decurgând din Dreptul sacru şi că existenţa unei legi este prin ea însăşi
o favoare şi o mizericordie, căci ea protejează de orice arbitrar. Aceasta explică motivul pentru care
protejarea şi siguranța evreilor au fost incomparabil mai bune în ţinuturile islamice decât în
creştinătate, ceea ce se uită prea uşor astăzi. Acolo unde legea islamică era aplicată efectiv (ceea ce
reprezenta, de altfel, situaţia cea mai des întâlnită), nu au existat niciodată excese comparabile cu
ceea ce au reprezentat în Occident Inchiziţia, expulzările, pogromurile şi masacrele sistematice.
Dimpotrivă, tocmai ignorarea acestei legi este ceea ce a putut conduce anumite mişcări totalitare,
precum cea a Almohazilor, la acţiuni de forţare a conversiunilor. De altfel, aceste mişcări nu erau
dirijate în mod specific împotriva comunităţilor evreieşti şi era vorba, în orice caz, de situaţii
pasagere şi excepţionale. Este important de subliniat acest contrast căci, în epoca actuală, vedem că
se conturează într-o manieră din ce în ce mai clară, o alianţă a Occidentului modern cu Statul evreu
împotriva lumii islamice, fapt care nesocotește complet ceea ce a fost istoria tradiţională veritabilă
şi este a priori foarte suspect. Trebuie acum să studiem natura şi semnificaţia sionismului în lumina
principiilor de drept sacru pe care le-am reamintit.

16
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

III. Sensul sionismului

O doctrină ambiguă

În ciuda abundentei literaturi menite a trata sionismul, este imposibil să-ți faci o idee precisă pentru
un motiv simplu: pentru că, de-o manieră constantă şi sistematică, această mişcare n-a fost niciodată
ceea ce pretindea a fi; o tactică invariabilă constând în a contrazice în practică ideea pe care se
angaja să o dea despre sine. La început, era vorba de a fonda un "cămin evreiesc", un loc în care
evreii exilaţi, şi uneori persecutaţi, ar fi putut să se refugieze şi să-şi asigure împreună protecţia
comună. Acest scop proclamat nu implica în mod necesar nicio legătură cu o instalare în Palestina,
teritoriu care prezenta în epoca respectivă inconvenientul de a face parte din Imperiul Otoman. Au
fost avute în vedere, în teorie, alte părţi ale lumii, în principal Argentina şi Uganda. Nu există deci
nicio legătură între concepţia iniţială a sionismului - sau cel puțin a expresiei publice care i se dădea
acestuia - şi mistica aproape isterică a Ertz Israel ("Pământul lui Israel") care s-a dezvoltat apoi în
interiorul Statului evreu, mai ales după Războiul de şase zile. Un al doilea exemplu este cel al
principiilor de drept intern pe care acesta se bazează, căci nu putem în mod evident să calificăm
drept "naţiune" juxtapunerea populațiilor arabe şi evreieşti stabilite pe teritoriul său. În 1946, cu
puţin timp înainte de declaraţia de independenţă a entităţii sioniste, Agenţia evreiască încă mai
afirma că "Statul (evreu) nu va fi evreu în sensul că evreii vor avea în acesta mai multe drepturi
decât non-evreii". Odată proclamat însă, acest Stat va declara exact contrariul definindu-se ca un
"Stat evreu în ţara lui Israel" pentru a realiza "visul urmărit din generaţie în generaţie pentru
mântuirea lui Israel", în timp ce Ben Gurion confirma discriminarea etnică implicată de această
definiţie precizând că este vorba "de un Stat pentru toţi evreii, oriunde se găsesc". Expresia
"mântuirea lui Israel" conține o conotaţie religioasă ce reflectă o a treia contradicţie, de departe cea
mai gravă dintre toate: în timp ce mişcarea sionistă, în mod aparent, era un pur produs al
naţionalismului european de secol 19, Statul evreu care a rezultat din aceasta îşi atribuia încă de la
început o funcţiune mesianică, cu atât mai periculoasă cu cât era imprecis definită. Sionismul lui
Herzl era o mişcare laică, atât de puţin religioasă încât şi-a atras dezaprobarea aproape-unanimă a
rabinilor. Cu toate aceasta, se găsesc astăzi evrei care să scrie că: "Mistica sionistă nu este coerentă
decât cu referire la religia mozaică. Suprimaţi conceptele de "Popor Ales" şi "Ţară promisă" şi
fundamentul sionismului se prăbuşeşte"39. Dacă ar fi să credem o asemenea definiţie, laicitatea,
egalitatea în drepturi, democraţia, naţionalismul şi chiar "căminul evreiesc" nu au fost decât praf în
ochii Occidentului pentru a-şi atrage bunăvoința acestuia. Atunci când D-l. Roger Garaudy declară:

39
Nathan Weinstock, Le sionisme contre Israêl, pag. 315.

17
III. Sensul sionismului. O doctrină ambiguă

"a combate un sionism care pretinde utilizarea religiosului pentru a sacraliza politicul"40, el rămâne
fidel (dar cine s-ar putea mira de asta?) unei analize marxiste care ne pare foarte puţin
convingătoare. Doar recursul la o doctrină tradiţională fondată pe principiile Dreptului sacru credem
că poate explica natura şi scopul profund al sionismului.

40
L'affaire Israel, pag. 33.

18
 Profanarea Israelului din perspectiva Dreptului sacru

Iudaismul contrafăcut
Să vedem pentru început modul în care această mişcare apare în lumina iudaismului ortodox, care
este calificat astăzi drept "ultra-ortodox" sau "ultra-religios" pentru a legitima prin acest artificiu
sionismul pretins religios al lui Rav Kook şi al emulilor săi: "Textele sacre prevestind întoarcerea
exilaţilor în vremurile mesianice erau, conform rabinilor, cu totul explicite: această întoarcere pe
Pământul Sfânt va avea loc atunci când Dumnezeu o va decide, şi nu atunci când evreii ar vrea să
pună capăt Exilului. Textele, cunoscute de cei învățați, interziceau evreilor să se revolte şi să rupă
jugul naţiunilor, chiar și atunci când suferinţele lor erau atroce. Aceasta explică intransigenţa
absolută a rabinilor din Europa de Est şi din Europa Centrală, în faţa sionismului.41" Această
viziune ortodoxă nu exprimă un punct de vedere identic cu legea sacră a islamului dar are meritul
de a fi perfect compatibilă cu aceasta. Amintim de altfel că "suferinţele atroce" erau inexistente
acolo unde această lege era efectiv aplicată. Mişcarea sionistă, oricare ar fi modalităţile sale,
tendinţele şi contradicţiile sale, apărea în mod fundamental ca o tentativă de a pune capăt acestei
interdicții. Fie că ia o aparenţă laică şi profană sau o formă religioasă şi mesianică, ea este în esență
anti-tradiţională prin însăși natura sa. Din punctul de vedere al religiei, nu reprezintă iudaismul, ci
contrafacerea sa. Adevărul este că această mişcare şi Statul născut din ea nu sunt decât pure produse
ale agresivităţii subversive a lumii moderne care este aliatul şi complicele său. Contradicţia aparentă
între tendinţa "laică" şi cea "religioasă" se explică în realitate prin distincţia pe care o face René
Guénon între noţiunea de "antitradiţie" şi cea de "contratradiţie". După ce a indicat că prima dintre
ele trebuie „înţeleasă ca o negaţie pur şi simplu”, el precizează: „avem aici o distincţie
asemănătoare celei pe care am făcut-o precedent între deviere şi subversiune şi care corespunde şi
celor două faze ale acţiunii antitradiţionale privită în ansamblul său: "antitradiţia" şi-a avut expresia
cea mai completă în materialismul pe care l-am putea numi "integral", precum acela care domina
înspre sfârşitul ultimului secol [al XIX-lea, n.t.]; cât despre "contra-tradiţie", încă nu vedem acum
decât semnele sale precursoare, constituite mai exact prin toate aceste lucruri care urmăresc să
falsifice într-o manieră sau alta ideea tradiţională însăşi.”42 Sionismul laic şi naţionalist născut la
sfârşitul secolului trecut corespunde în mod efectiv primei faze descrise de René Guénon, în timp ce
sionismul mesianic reprezintă o contrafacere calificată, care provine din această "contra-tradiţie"
din care nu am văzut până acum decât „semnele sale precursoare”.

41
Ilan Greilsammer, Laics et religieux en Israel, în Cahiers de l'Orient, nr. 54, pag. 137
42
Domnia cantităţii, cap. XXXVIII.
III. Sensul sionismului. Profanarea lui Israel

Profanarea lui Israel

Cel mai semnificativ şi mai îngrijorător dintre aceste semne este, din punctul nostru de vedere, acest
nume de Israel pe care Statul sionist şi l-a însuşit fără nici un drept; este vorba, de fapt, de o
profanare evidentă. Denumirea de "sionism" conţinea deja un echivoc căci făcea aluzie la Sion,
colina sacră din Ierusalim pe care a fost construit Templul. Ce putem spune atunci de Sfântul Nume
de Israel, dat de Dumnezeu lui Iacob în urma unei lupte din care a ieşit victorios şi a cărei
dimensiune iniţiatică (cu sensurile multiple pe care aceasta le implică) este unanim recunoscută?
Israel este esenţa spiritualităţii specific iudaice şi patriarhul eponim al poporului evreu. Din punct
de vedere etimologic, acest Nume este în relaţie cu ideea de putere şi de victorie căci înseamnă :
"Dumnezeu să domnească! El să se arate puternic!". Și acest Nume sacru va fi purtat de un Stat
modern, subversiv în însăşi constituţia sa căci pretinde să pună capăt prin mijloace profane unei
sancţiuni divine!

Îți trebuie toată indiferenţa şi inconştienţa lumii occidentale pentru a nu realiza enormitatea unei
asemenea uzurpări. Ne-am putea oare imagina o "Republică a lui Allâh" sau "Regatul lui Hristos-
Rege" sau "al Călătoriei Nocturne" instalîndu-se în Palestina? În acest caz, actul profanator este cu
atât mai periculos cu cât comportă o viclenie tactică. Preocuparea majoră a unui Stat ilegitim, ca să
nu spunem obsesia sa, este, firește, faptul de a fi recunoscut. Ori, în cazul de față această
recunoaştere nu implică doar existenţa acestui Stat ci și dreptul de a purta numele pe care şi l-a
atribuit. A recunoaşte "Statul Israel" înseamnă, implicit, că validăm profanarea de care se face
vinovat, că devenim complicele său şi mai ales că prin aceasta îl declarăm, cu fals temei, favorizat
de o binecuvântare divină şi investit cu funcția de a instaura domnia lui Dumnezeu şi de a asigura
puterea Sa. A combate un astfel de Stat înseamnă a-l întări; a-l recunoaşte înseamnă a-l întări şi mai
mult: aceasta este dilema infernală. Pentru orice spirit tradiţional, singura atitudine legitimă, bazată
atât pe adevăr cât şi pe drept, este de a refuza această recunoaştere, oricare ar fi preţul de plătit
pentru acest refuz. Datoria de căpătâi a unui evreu ortodox, a unui creştin sau musulman, este de a
nu recunoaşte Statul evreu. Acestea fiind spuse, este de la sine înţeles că duplicitatea şi slăbiciunea
oamenilor nu au puterea să modifice Dreptul divin şi nici să-l facă caduc. În virtutea misiunii sale
specifice şi graţie poziţie sale ciclice, islamul este acum cel mai în măsură, dintre toate celelalte
religii, pentru a veghea la respectarea acestui Drept şi la menţinerea ortodoxiei tradiţionale. Putem fi
siguri că el nu va accepta niciodată faptul împlinit.

Consecinţele politice ale iluziilor lumii moderne în privinţa sionismului sunt de o evidență ce nu
poate fi ignorată. Solicitarea neîncetat repetată de „a asigura securitatea Statului evreu” exprimă o
contradicţie în termeni. Pacea în regiune este imposibilă câtă vreme acest Stat va rămâne implantat
acolo. Toate negocierile cu conducătorii săi nu pot evolua decât în dezavantajul celor care le

20
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

angajează, căci simplul fapt de a le întreprinde oferă deja sioniştilor esențialul, adică recunoaşterea,
cel puţin implicită, a Statului lor: de ce-ar mai face apoi concesii negociatorilor care, chiar și fără a
fi de-a dreptul niște marionete, nu pot în niciun caz să fie consideraţi ca reprezentanţi ai islamului?

Sionismul este o ideologie care vizează restabilirea suveranităţii şi puterii evreieşti asupra Muntelui
Sion; nu are ca scop principal, orice-ar spune, asigurarea securității și păcii pentru poporul evreu.
Dacă Statul care te reprezintă nu poate subzista decât prin recursul constant la forţa militară, [este
pesemne pentru că] în realitate puțin îi pasă. Pacea, securitatea, negocierile, nu sunt decât momeli
tactice în serviciul unei strategii al cărei scop final ne rămâne să îl descriem. De altfel, nu este deloc
exclus ca recursul la forţă să poată reuşi, cel puţin pentru o vreme, căci una din caracteristicile lumii
moderne este faptul de a căuta, prin artificii, să realizeze, în mod iluzoriu, imposibilități și să le facă
credibile prin false miracole. De exemplu, astfel a fost cazul „mersului pe lună”, pe care un autor
tradiţional (dacă nu mă înşel, este vorba de Frithjof Schuon) îl declarase imposibil. Printr-un soi de
miracol tehnico-științific, acest lucru a fost totuși realizat şi prezentat ca un „mare pas pentru
omenire”, contrar bunului simţ şi judecăţii tradiţionale. Însă, ne dăm seama astăzi (chiar dacă
evităm să recunoaştem) că acest autor a văzut bine și a spus adevărul. Imposibilitatea acelei
intreprinderi se dovedește prin faptul că ea a rămas fără viitor, din motive atât umane cât şi
materiale. A fost, și aceasta, o adevărată momeală, care a avut drept efect amăgirea unei generaţii.
Dacă într-o zi triumful Statului sionist ar trebui să fie asigurat pe calea armelor, acesta ar fi cu
siguranţa de acelaşi ordin: antitradiţional în esenţa sa şi cu o durată efemeră.

21
III. Sensul sionismului. Un Templu sacrileg?

Un Templu sacrileg?

În textul pe care l-am citat mai sus, René Guénon spunea despre contra-iniţiere: "Nu am văzut încă
decât semnele precursoare, constituite astfel din toate aceste lucruri care urmăresc să falsifice într-
un fel sau altul ideea tradiţională însăși." Acesta este cazul sionismului, care este o contrafacere a
iudaismului; sionismul care menţine întotdeauna echivocul asupra naturii sale și asupra scopurilor
sale reale şi care nu vorbeşte în mod deschis despre ceea ce lasă să se întrevadă: profanarea
Numelui lui Israel. Cu toate acestea, este lesne de remarcat că reinstaurarea puterii evreieşti asupra
Muntelui Sion, aşa cum se înfăptuiește ea astăzi, anunţă lucruri cu mult mai grave: construirea unui
al treilea Templu la Ierusalim pe locul desemnat ca "Esplanada Moscheilor"- datorită edificiilor
islamice care au fost înălţate acolo şi anume moscheea numită a lui "Omar", situată pe locul unde
Profetul, în fruntea adunării profeţilor care l-au precedat, făcu o rugăciune de două rakat şi de unde
își începu Ascensiunea Nocturnă. Desigur, acest scop nu este declarat în mod public căci ceea ce se
numeşte "opinie internaţională" nu este pregătită să-l accepte, însă indiciile premonitorii nu lipsesc.
De altfel, am arătat că obiectivele afişate de guvernul sionist sunt modificate în mod constant. În
speță, este important să fie bine înţeleasă natura nenorocirii care lovea poporul evreu atunci când
Templul lui Irod era distrus: această distrugere a fost resimţită ca un veritabil cataclism, căci ea
punea în discuţie alianța pe baza căreia era fondată noţiunea de "popor ales". Conform unui autor
evreu43: "Rabinii au fost într-atât de conştienţi de faptul că această prăbuşire deschidea o nouă eră a
derelicțiunii încât introduseră obiceiul de a data evenimentele în raport cu distrugerea sanctuarului".
Mai mult încă: o comemorare anuală a fost instituită, aceea de Ticha Beav, sau a noua zi a lunii Av.
De aproape două milenii, această zi comemorativă a distrugerii Templului este pentru evrei o zi de
doliu şi de post, precedată de o perioadă de abstinenţă. Cu toate acestea, după fondatorul
săptămânalului evreiesc Tribune Juive: "În această zi de doliu extrem, încă din ajun, (evreii) au
proscris [sic] anumite slujbe de doliu. Căci, proclamau rabinii, trebuie ca [ziua] a 9-a din [luna] Av
să fie rezervată pentru răscumpărare."44 În altă parte, acelaşi autor se arată şi mai explicit:
"Douăzeci de secole de diasporă au întărit pentru evrei ideea Profeţilor că Templul va fi reconstruit.
Fiii lui Aaron, toate generaţiile fără deosebire, au fost instruite cu credinta în certitudinea faptului că
în ziua M (M pentru Mesia), ei își vor prelua serviciul în cel de-al treilea Templu. Cei mai zeloși
dintre ei au studiat mulţimea de prescripţii legate de acest cult…La Ierusalim, zeci de grupuri
pregătesc reclădirea Templului, de la reconstituirea în mărime naturală a obiectelor de pus în
sanctuar, compoziţia parfumurilor şi a rășinilor de ars, până la tunicile marelui preot şi ale celorlalți

43
A. Chouraqi, Histoire du judaisme, citat de Fau, op. cit., pag. 95.
44
J. Grunewald, Ils sont fous ces juifs, pag. 189.

22
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

cohanim"45. Într-un stil care face deseori apel la deriziune, domnul Grunewald pregăteşte starea de
spirit a cititorilor săi într-un fel care plasează lucrarea sa printre "indiciile premonitorii" pe care le-
am semnalat. Templul care va fi reconstruit nu va fi cel al lui Irod ci, mai exact, cel al lui Solomon,
situat "deasupra colinei, acolo unde se ridică uzurpatoarea, cea numită moscheea lui Omar."46
Înălţarea acestei moscheii de către Abd al-Malik este descrisă în termeni aproape incredibili:
"Pentru a atrage la Ierusalim călătorii de la Mekka, (Abd al-Malik) şi-a pus în gând să construiască
pe teritoriul său o capcană pentru bigoţi"47. Iată astfel cineva care are cel puţin meritul de a fi clar:
dacă într-o zi va trebui distrusă moscheea lui Omar, al treilea loc sfânt al islamului, acesta va face o
'capcană pentru bigoţi' mai puțin, în timp ce reconstruirea în acelaşi loc a Templului lui Solomon ar
trebui considerată, prin contrast, drept confirmarea alianței încheiate de Dumnezeu cu poporul
evreu, sau altfel spus, o întoarcere la regulă şi îndeplinirea cu adevărat a promisiunii mesianice!48
Va fi oferită în fine dovada că islamul şi creştinismul nu ar fi fost decât accidente ale istoriei,
peripeţii fără viitor.

Și mai neliniștitoare încă, dacă se mai poate, este menţiunea, printre preparativele descrise mai sus,
referitoare la "tunica marelui preot", căci edificarea unui al treilea Templu ar fi însoţită în mod
necesar de o restaurare a marii preoţii şi a posibilităţii de restabilire, în mod parodic, a unui nou
"rege al Israelului". Acesta pare să fie ţelul ultim al sionismului, ceea ce ar explica natura sa
echivocă, concomitent politică şi religioasă. Contrar domnului Garaudy, noi credem că Statul evreu
nu este un Stat naţionalist "care utilizează religiosul" pentru a îndeplini scopurile sale, ci,
dimpotrivă, un Stat laic în aparenţă, utilizat de contra-iniţiere pentru îndeplinirea scopurilor sale: o
contrafacere a teocraţiei iudaice și o restaurare sacrilegă a suveranităţii spirituale şi temporale a
poporului evreu. Aceasta ar fi „urâciunea pustiirii instalată în locul cel sfânt, de care a vorbit
profetul Daniel”, așa cum fu anunţată de Hristos discipolilor săi.49

Alte indicii, care țin de o actualizare mai recentă, sunt de asemenea foarte puţin încurajatoare: în
afara intensificării lucrărilor arheologice realizate pentru a regăsi fundaţiile Templului lui Solomon,
este de amintit că liderul sionist care a fost salutat în 1982 în Liban cu strigăte de "Arik, Regele

45
Ibid., pag. 38-39
46
Ibid., pag. 11. Sublinierea din text este a noastră.
47
Ibid., pag. 12
48
Începând de la pagina 185 a lucrării sale, domnul Grunewald epuizând și ultimele argumente
rezonabile, citează pe lung din teza dezvoltată de William L. Shirer în Le Troisième Reich, des origine à la
chute, conform căreia, Hitler, pe data de 23 iulie 1942, a comis o eroare tactică care i-a fost fatală şi prin care
Căminul naţional evreiesc a evitat să fie prins în clește de armatele Reichului. Domnul Grunewald insistă
complacându-se [în a crede,] că 23 iulie corespundea în acel an datei de 9 din [luna] "Av" în calendarul
evreiesc şi sugerează că această coincidenţă nu poate fi străină de efectul "mântuitor" al celebrării milenare a
Ticha Beav.
49
Cf. Matei, 24:15.

23
III. Sensul sionismului. Un Templu sacrileg?

Israelului!" este acelaşi care a devenit şeful guvernului Statului evreu după ce a "defilat pe
Esplanada Moscheilor", după exprimarea doamnei Shulamit Aloni50 care adaugă: "Dintr-odată
evreii vor să construiască un templu pe această esplanadă". Avem de-a face în acest caz, fără nicio
îndoială, cu o nouă etapă în acţiunea antitradiţională a mişcării sioniste51.

50
Cf. Confluences méditerranéennes, nr. 37, pag. 80.
51
"Al treilea Templu" veritabil este cel al Tradiţiei universale a cărei manifestare finală este anunţată
în sânul iudaismului prin prezenţa misterioasă a profetului Ilie.

24
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

Observaţii finale

Vom încheia aceste consideraţii prin două observaţii. Orice punere în discuţie a legitimităţii Statului
evreu riscă să fie taxată drept anti-semitism şi prin aceasta, aşa cum am arătat, să servească în mod
indirect interesele acestui Stat. În mod evident, nu aceasta este intenţia noastră. Să precizăm deci că
a denunța mișcarea care este cauza actuală a necazurilor sale, şi Statul profanator care, mai devreme
sau mai târziu îl va conduce la ruină, nu înseamnă a manifesta ostilitate față de poporul evreu.

A doua observaţie are în vedere domeniul "studiilor tradiţionale" provenite din opera lui René
Guénon şi al aplicațiilor doctrinale pe care aceasta le implică. Ar trebui să fim foarte naivi ca să ne
imaginăm că i-ar putea lăsă indiferenţi pe conducătorii mişcării sioniste. Complicitatea dintre
bizarele concepții masonice care prevalează în anumite reviste şi "reţelele" mondiale care
favorizează azi o viziune trunchiată şi falsificată a operei akbariene excluzând orice referinţă la
Dreptul sacru, nu ar trebui să surprindă peste măsură pe cei care au înţeles ceea ce am expus. Multe
turbulențe ciudate şi manifestări de ostilitate neașteptate sunt lesne explicabile pentru cei care au
încă "ochi de văzut".

25
26
Anexă

27
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

Umbra Antehristului

Evenimentele survenite la Paris la începutul anului 20151 au declanșat o avalanșă de inepții și de

neadevăruri asupra subiectelor care interesează pe cititorii noștri. O fază pare să fi fost deja depășită
căci ignoranța față de perspectiva tradițională s-a manifestat în expresii de o rară insolență. Ni s-au
repetat într-una întrebări prost puse (avem noi dreptul de a critica religiile?..) și declarații sterile
(delictul de blasfemie nu este înscris în dreptul penal francez). Pe tema islamului, ce deliruri! Unii
au mers până la a afirma la modul serios „urgența realizării unei traduceri ecumenice a Coranului
pentru a-l face conform laicității și libertăților cetățenești”! Această inconștiență generalizată suscită
o jenă și o neliniște. Este greu sa nu vezi în anumite episoade, umbra proiectată a Antehristului. Ca
acel slogan ambiguu2, reluat în cor la scară planetară, care dădea impresia unei sinistre repetiții
generale, prevestitoare a ceva mai rău; sau ca acel spectacol, cel puțin indecent, oferit în seara de 11
ianuarie, când cele mai înalte autorități ale Statului, cu kippa pe cap, se reuniră la Marea Sinagogă,
unde figura la loc de cinste... un drapel al Statului sionist!3 Și ce să mai zici despre provocarea
deliberată reprezentată de publicarea unui nou număr al săptămânalului incriminat: ea trezi
indignarea generală (inclusiv pe cea a papei, neobișnuit de tăcut până în acel moment) și de
asemenea, ocazional, o furie populară ușor de înțeles.

Nu vom intra aici în discuții politice, ci vom reaminti câteva principii în lumina învățămintelor lui
René Guénon. Surprinzător, numele său a fost menționat la începutul aceleiași săptămâni, cu ocazia
apariției ultimului roman de Michel Houellebecq, Soumission (supunere, n.t). Această publicație, o
nouă mașinărie de război îndreptată contra islamului, a reprezentat „ridicarea cortinei” sinistrului
spectacol care a urmat. Referirea la René Guénon este semnificativă din mai multe puncte de
vedere. Mai întâi, Parisul a apărut, din nou, drept capitala intelectuală a lumii; ori tocmai din acest
motiv, de la începutul și pe tot parcursul carierei sale de scriitor, scrierile lui René Guénon au fost
publicate in acest oraș. Cum să nu remarci astfel necunoașterea generalizată a operei sale într-un
moment în care ea era chiar singura în măsură să ofere indicațiile și reperele de natură a explica
amploarea evenimentelor aflate în derulare. Această conspirație a tăcerii spune multe despre reaua
credință a ceea ce putem numi mai bine clica intelectuală franceză, atât de arogantă și plină de ea.
Chiar și numai dintr-un punct de vedere „cultural”, René Guénon rămâne, vrând nevrând, unul
dintre cei mai mari intelectuali ai secolului XX, editat chiar de către Gallimard. Nu este vorba de un

1
Atentatele teroriste de la Charlie Hebdo.
2
„Noi toți suntem Charlie” putea semnifica la fel de bine: „noi toți suntem victime ale intoleranței”,
ca și „noi toți suntem blasfematori”.
3
Ce urlete nu s-ar fi auzit dacă aceleași autorități s-ar fi reunit, cu capetele acoperite de o keffieh
[acoperământul al capului realizat dintr-un șal pătrat, cu model distinctiv, tipic portului arab din zonele
deșertice, n.t.], la Marea Moschee, unde s-ar fi introdus în mod perfid un steag al „Statului Islamic”!

i
Umbra Antehristului

autor marginal și cu toate acestea trebuie sa constatăm că toată lumea se agită și perorează ca și cum
el n-ar exista. Dacă ar fi continuat în direcția aparentă indicată de primele sale lucrări, poate ca n-ar
fi cunoscut această dizgrație; dar, iată, se știe că a murit musulman și acest lucru este inacceptabil
pentru occidentali. Dacă ei nu înțeleg nimic din islam, este pentru că nu caută să-l înțeleagă, de
teamă că vor fi obligați să reconsidere dogmele fundamentale ale lumii moderne și ale politicii pe
care aceasta o duce. Este un complot, însă el nu se reduce la câteva intrigi mărunte. Este mai
degrabă vorba de o înșelătorie insidioasă care ține de ceea ce René Guénon numește contra-inițiere,
cu alte cuvinte, de acțiunea antehristică ce manipulează indivizii fără știința lor și care, cu tot mai
multă morgă, atacă principiile tradiționale cele mai elementare. Ceea ce este pus în cauză în cazul
de față nu este insulta adusă reprezentanților unei religii sau alteia, nici blasfemia în sensul teologic
al acestui termen, ci mai degrabă atentarea, mai mult sau mai puțin voluntară, la domeniul
tradițional în sine, căci acesta a fost adevărata țintă a atacurilor dirijate din diferite părți, la începutul
anului; dar, cum aceasta poate părea multora straniu sau imaginar, vom oferi aici câteva explicații
extrase din învățămintele esoterismului islamic.

Coranul nu este numai Cartea sfântă a islamului; mai înainte de toate, este vorba de Cartea
universală care pecetluiește ciclul revelațiilor făcute omului. El este destinat pentru „muttaqîn”
(adică aceia ce au teamă [pioasă, n.t.] în a păstra Adevărul divin), definiți nu atât drept „cei ce cred
în Allah și în trimisul Său”, ci mai ales drept cei ce „cred în mister (al-ghayb)” cât și în ansamblul
revelațiilor tradiționale; altfel spus, care recunosc autoritatea supremă ce guvernează în mod
nevăzut starea noastră de existență și pe care René Guénon a descris-o în Le Roi du Monde4. Aici se
află adevărata miză. În această perspectivă Profetul Muhammad nu apare doar ca fondatorul religiei
islamice ci, mai înainte de toate, ca reprezentantul prin excelență al acestei autorități, cu care, de
altfel, se și identifică. Pentru mai buna lămurire a occidentalilor în această privință, vom adăuga
faptul că aceeași funcțiune este reprezentată în creștinism nu de către Hristos însuși, ci de Fecioara
Maria „mijlocitoare a tuturor harurilor” și „regină a apostolilor și a profeților”, ceea ce explică mai
cu seamă rolul său în opera lui Dante. A ofensa această autoritate atrage o sancțiune ce ține de
dreptul imprescriptibil al lui Dumnezeu (Al-Haqq), și nu de o lege exterioară oarecare, fie ea chiar
de ordin religios. Acest drept este inerent naturii primordiale a omului, așa cum este ea exprimată în
versetul: «Eu i-am creat pe oameni și pe jinni doar pentru ca ei să Mă adore» (Coran, 51:56)5.
Orice atingere adusă acestui drept, în special prin negare, batjocoră și blasfemie este de o gravitate
extremă, căci este un atac la fundamentul stării noastre de existență și îi compromite acesteia
legitimitatea sa. În Coran, un verset cu referire la Ceas (adică la sfârșitul lumii noastre), zice:

4
[Regele lumii, Editura Rosmarin, 1994]
َُُْ ‫َ ﱠ‬ َ ‫ﱠ‬ ُ ْ َ َ َ
ِ ‫} وما خلقت ٱل ِجن و ِٱﻹ س ِإﻻ ِل ع د‬
{ ‫ون‬
5

ii
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

«Încearcă să-i grăbească venirea, aceia care nu cred în el. Cei ce cred au teamă și știu că el este
(manifestarea lui) al-haqq. Și oare aceia care au îndoieli asupra Ceasului, nu sunt ei într-o rătăcire
extremă?» (Cor., 42, 18)6. Blasfematorii sunt inconștienți care se joacă cu focul cu riscul de a
provoca incendiul. Gravitatea sancțiunii este pe măsura pericolului. Dacă lumea modernă ignoră
ordinea tradițională și normele sale, nu înseamnă că acestea nu există; la fel cum ignorarea unui
pericol nu face să dispară amenințarea sa. Aceasta este justificarea unei sancțiuni al cărei sens scapă
mentalității contemporane, și aceasta este rațiunea pentru care se cuvine să vorbim aici de acțiune
antehristică.

Un alt aspect al acestei acțiuni se manifestă în subversiunea sionistă, care face parte din acelaşi
domeniu și care nu poate fi înțeleasă decât în lumina acelorași principii. Chestiunea sionistă nu a
fost abordată direct în scrierile lui René Guénon, însă el este cel ce a enunțat principiile care o
condamnă. Sionismul este antitradițional în esența sa. Fără ignoranța și indiferența contemporanilor
noștri în acest domeniu, el nu s-ar fi putut concepe și implanta. Dacă astăzi el a putut pune stăpânire
chiar și pe cele mai alese conștiințe, inclusiv cele care se declară religioase, aceasta se datorează
faptului că aderarea la o învățătură dogmatică nu este suficientă pentru a păzi de eroare atunci când
în discuție se află dreptul divin (al-haqq). Acest drept a fost stabilit și confirmat de diferiții profeți
ce s-au succedat de-a lungul ciclului uman. Fiecare dintre ei a revelat acea lege ce se potrivea
vremii sale și poporului său. Moise o comunica pe cea adecvată poporului evreu. Însă, schimbările
ciclice au determinat guvernământul providențial al lumii să trimită un alt profet, pe Iisus. Rațiunile
acestei adaptări a iudaismului sunt binecunoscute: atenuarea unui formalism excesiv și favorizarea
unei deschideri care să permită monoteismului dobândirea unei dimensiuni universale. Coranul
precizează că Iisus avea drept misiune confirmarea legii mozaice, făcând, în același timp, licită «o
parte din ceea ce le fusese înainte interzis evreilor» (Cor., 3, 50)7. Aceștia se opuseră voinței divine
refuzând recunoașterea misiunii noului trimis, iar acest refuz fu sancționat prin distrugerea
Templului din Ierusalim, dispersarea poporului evreu și prin interdicția care i se dădu de a mai
exercita de atunci puterea temporală. Evreii fură autorizați să-și practice în continuare religia cu
condiția expresă de a renunța la orice putere exterioară, ceea ce îi conduse spre ghetouri. Un verset
coranic declară: «Și dacă Allah nu le-ar fi prescris lor exodul, ei ar fi fost aspru pedepsiți în această
lume» (Cor., 59, 3)8. Sionismul poate fi definit ca o voință unilaterală de a pune capăt acestei
interdicții, și prin aceasta este el subversiv. Totuși, Zidul Plângerii este și acum acolo pentru a
reaminti de permanența și actualitatea interdicției. Islamul, care definește regimul final al umanității

َ َ َ ‫َ َُ ُ َ َ ﱠ‬ ‫ﱡ َ ﱠ‬ ‫َ ﱠ‬ ْ َ ُ ْ َُ َ َ ُ ْ َ َ َ
6
{‫ٱلساع ِة ل ِ ضﻼ ٍل َ ِع ٍد‬ ‫آمنوا ُمش ِفقون ِمن َها َو َ ْعل ُمون أن َها ٱل َحق أﻻ ِإن ٱل ِذين مارون‬ ‫ين ﻻ ُيؤ ِمنون ِب َها َوٱل ِذين‬‫} َ ْست ْع ِج ُل ِب َها ٱل ِذ‬
7 ُ‫َ ﱠ‬
{ ‫ِ َ ٍة ﱢمن ﱠ ﱢر ْم فٱتقوا ٱ َ َوأ ِط ُعو ِن‬
ُْ َ َ ‫ٱلت ْو َراة َو ُﻷح ﱠل ل م َ ْع‬
‫ض ٱل ِذي ُح ﱢر َم عل ْ ْم َو ِجئت ْم‬
‫َ َْ َ َ َ ﱠ َ ﱠ‬ ‫ﱢ‬
‫} َو ُم َصدقا لما ب دي ِمن‬
ِ ِ
‫َ ََ ُ ﱠ‬ ْ ُ َ َْ ‫ﱡ‬ ْ َُ ‫َ َ ُ َ ْ ُ َ ََ َ ﱠ‬ َ ْ َ
{ ‫اب ٱلنار‬ ‫ٱﻵخر ِة عذ‬ ِ ‫ٱلدن ا ولهم‬ ِ ‫} ولوﻻ أن كتب ٱ علي ِهم ٱلجﻼء لعذبهم‬
8
ِ

iii
Umbra Antehristului

în ansamblul ei, este direct vizat de această transgresiune. Sionismul desconsideră dreptul universal
pe care tradiția islamică îl reprezintă; el este anti-islamic prin natura sa. Islamul „istoric” a
confirmat sancțiunea impusă iudaismului, însă, în circumstanțele actuale, este poate util de reamintit
că nu el a fost cel care a decis-o.

Crearea Statului sionist este o victorie pentru lumea modernă și o etapă majoră în dezvoltarea
planurilor sale subversive; însă ar fi o eroare să-l considerăm sursa tuturor relelor. Într-un anumit
fel, el deturnează atenția de la pericole mai perfide. Ce grozăvie, de a fi reușit să instalezi toată
omenirea gânditoare, în fața „ecranelor” de tot soiul: computere, televizoare, cinematografe și
telefoane mobile; ce tur de forță, de a o fi convins că aceste mijloace sofisticate sunt de natură a
favoriza cunoașterea și transmiterea științei! Existența unui Stat nu reprezintă, până la urmă, mare
lucru față de aceste capcane, aceste surse de iluzii universal răspândite; însă prezintă avantajul de a
constitui un criteriu de adevăr, o piatră de încercare ce permite evaluarea, într-o manieră infailibilă,
a doctrinelor și politicilor contemporane. Începând, desigur, cu sofismele elaborate chiar de sioniști
pentru a-și justifica impostura, acele discursuri complezente care explică faptul că evreii nu fac
nimic altceva decât să recupereze un pământ „care le-a fost dat lor de Dumnezeu” și că pun capăt
unui exil nedrept, prelungit timp de aproape două mii de ani, ignorând, sau prefăcându-se a nu
cunoaște faptul că în realitate este vorba de o expulzare. Alții justifică legitimitatea Statului evreu
prin faptul că a fost recunoscut de Națiunile Unite, ca și cum această organizație ar fi fost Templul
Sfântului Duh! Însă trebuie să recunoaștem, cu riscul de a nu fi pe placul multora, că un „Stat
palestinian”, dacă ar exista vreodată, ar fi la fel de nelegitim din punctul de vedere al tradiției
islamice. Islamul nu are vocația de a crea state, și cu atât mai puțin de a favoriza vreun sentiment
național. Noțiunea de „Stat islamic”, oriunde este revendicată, este o contradicție în termeni.
Singura potrivită este cea de Imperiu, cu condiția ca acolo puterea temporală să fie exercitată în
numele unei autorități spirituale, ceea ce nu se va putea realiza decât în timpul lui Mahdî. În niciun
caz, contrar a ceea ce se vrea azi, din diferite părți, a ne face să credem, o asemenea putere nu ar
putea fi fructul vreunei politici partizane, oricare ar fi ea. Trebuie să insistăm, căci asupra acestui
aspect, caricaturile (nu cele vizibile, ci cele mentale, ceea ce este şi mai rău) abundă. Se deplânge
faptul că islamul nu este reprezentat de o „structură” exterioară ierarhizată precum în Biserica
catolică, însă aceasta este o atitudine ipocrită și incoerentă, căci o atare reprezentare nu ar fi posibilă
decât prin restaurarea unui califat veritabil care, pentru a fi legitim, ar trebui proclamat, în mod
necesar, la Mecca; ori așa ceva Occidentul modern nu vrea cu niciun preț căci știe foarte bine că
astfel s-ar expune, și odată cu el și subversiunea sionistă, celui mai redutabil pericol.

Aceste considerațiuni nu sunt străine de circumstanțele ce au atras Biserica catolică în a recunoaște

Statul sionist. În 1993, palestinienii căzură în capcana Acordurilor de la Oslo. Ei au comis greșeala

iv
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

de a recunoaște „Israel”-ul în speranța că acesta îi va recunoaște la rândul său. Se datora ignorării

faptului că sioniștii consideră existența și legitimitatea Statului lor ca decurgând dintr-un drept
divin: ei nu dau niciodată nimic în schimb. Orice negociere are ca efect constrângerea
interlocutorilor spre a se afla la mila lor. De fiecare dată când principiile sunt pierdute din vedere și
se cedează în chestiuni de oportunitate, sioniștii profită. Palestinienii au gustat din această
experiență amară, iar ulterior, și papalitatea. Aceasta luă drept pretext acele Acorduri pentru a
comite ireparabilul, legitimând la rândul său subversiunea sionistă, dar greșeala sa fu incomparabil
mai gravă. De partea palestiniană, negociatorii nu reprezentau nimic altceva decât un partid politic;
islamul nu era nici implicat, nici compromis sub nicio formă. De partea catolică, era vorba de
Sfântul Scaun, cea mai înaltă autoritate spirituală în Occident și, după sfârșitul imperiului chinez,
cea mai veche instituție tradițională rămasă în vigoare în această lume. Cu greu am putea imagina
abuz şi trădare mai gravă.

Rătăcirile actualului papă9 au reușit să compromită autoritatea pontificală în ceea ce privește

guvernarea Bisericii: într-o zi depune o jerbă pe mormântul fondatorului sionismului, gest la care nu
era obligat de nicio considerație de oportunitate diplomatică; într-o altă zi el are tupeul să facă
morală musulmanilor cerându-le să denunțe pseudo-Statul islamic din Irak, căci „acesta nu este
adevăratul islam”, în același timp ferindu-se cu mare grijă să le ceară evreilor să se opună Statului
sionist, ca și cum acela reprezenta iudaismul veritabil! Altădată descoperă că există un „terorism de
Stat” și îl condamnă de așa manieră încât la Tel Aviv se simt vizați! Ce înseamnă această
inconștiență și aceste improvizații10, dacă nu faptul că la Roma nu mai există nicio autoritate
propriu-zis pontificală; și aceasta necesită câteva explicații.

Biserica catolică este romană și la tradiția romană face referire calitatea de Pontifex Maximus. De
zeci de ani, s-a facut totul pentru ca aceasta să fie slăbită. Sub pretextul că papa trebuia să fie înainte
de toate un păstor, s-a vrut restrângerea funcțiunii sale la cea a unui „episcop al Romei”. Să
reamintim așadar că, deși pot exista excepții, în mod normal exercitarea autorității pontificale revine
unui latin. Astăzi excepția a devenit regulă. După doi papi străini de latinitate (un polonez, apoi un
bavarez), a fost chemat un sud-american, iezuit pe deasupra, să îndeplinească o funcție pentru care
nu era pregătit. „Francisco” este primul papă căruia nu îi corespunde nicio deviză din profeția
numită 'a sfântului Malachie'. Rarele elemente care legau Sfântul Scaun de Tradiția universală au
fost abandonate: „puterea cheilor” nu mai este exercitată de multă vreme iar portul tiarei a fost

9
[Papa Francesco. n.t]
10
Pe care le regăsim în acrobațiile diplomatice în materie de canonizări pontificale, ce ar merita un
studiu special.

v
Umbra Antehristului

părăsit11. Singur mai subzistă numai pallium-ul12, care o evocă pe zeița polară Pallas-Athena și
tradiția pitagorică de care era legată Roma antică13. Aceste renunțări succesive au privat funcția
pontificală de substanța sa. Lipsit de orice direcție spirituală, Occidentul este abandonat, lăsat de
unul singur, expus tuturor pericolelor.

Pe tema sionismului, să reamintim din nou că este zadarnic și contradictoriu a te opune nominal14
„Statului Israel”. Sfântul nume Israel este esența spiritualității iudaice; el semnifică: "Dumnezeu să
domnească! El să se arate puternic!". A combate „Statul Israel” echivalează deci cu a valida
profanarea de care poporul evreu s-a făcut vinovat prin utilizarea acestui nume, cu a declara că acest
Stat este obiectul unei binecuvântări divine și, în ultimă instanță, cu a îl întări. Singura atitudine
conformă adevărului și dreptului, constă în a refuza recunoașterea sa, oricare ar fi prețul de plătit
pentru acest refuz. Facțiunea palestiniană care a rămas fidelă islamului este un popor martirizat din
pricina credinței sale. Rezistența sa curajoasă nu este în van, căci ea va avea ultimul cuvânt.

Una dintre cele mai perverse imposturi este aceea care confundă anti-sionismul cu antisemitismul.
Ca niște lideri sioniști să comită acest amalgam, nu-i cu nimic surprinzător căci este în interesul lor.
Dar ce-am putea spune când, într-o țară considerată laică și „neutră” în privința religiei, un ministru
de Interne, însărcinat cu cultele, comite public acest abuz, decât că avem de-a face cu o declarație
anti-islamică din partea sa15. Mai grav este că aceasta nu suscită nici jenă și nici proteste, într-atât
de generalizată a devenit pierderea reperelor tradiționale celor mai elementare. Și aici, adevărul este
la antipodul celor afirmate cu aroganță. Sionismul este cel mai rău antisemitism cu putință, căci el
va conduce inevitabil poporul evreu înspre pierderea sa. Trebuie să fii de-a dreptul orb ca să nu vezi
că dispersarea sa cuprinde în realitate o mizericordie. Căutând să se reunească din nou pe pământul
său de origine, el renunță la protecția inerentă sancțiunii căreia i-a făcut obiectul și se expune astfel
tuturor privirilor. Constrâns să ridice un zid, el se închide într-un nou ghetto și începe să realizeze
că și-a creat singur o capcană din care nu va mai putea scăpa.

În cartea La Profanation d’Israël, denunțam ambiția profundă a sionismului în acești termeni:

„Statul evreu este un Stat laic în aparenţă, utilizat de contra-iniţiere pentru îndeplinirea scopurilor
sale: o contrafacere a teocraţiei iudaice și o restaurare sacrilegă a suveranităţii spirituale şi

11
A fost purtată pentru ultima dată de Paul al VI-lea, căruia îi era foarte greu să-și ascundă jena.
12
[Paliu (din latinul pallium) cf. dex: Bandă de lână albă cu cruci negre, pe care papa o poartă pe
deasupra veșmintelor pontificale. n.t]
13
[Mai multe despre tradiţia pitagorică legată de zeiţa Pallas Athena se pot citi aici în articolul dl-lui
André Charpentier. n.t]
14
[Adică numindu-l cu sfântul nume pe care și l-a însușit în mod nelegitim, n.t.]
15
[Este vorba de fostul ministru de interne şi prim ministru socialist Manuel Valls.n.t]

vi
 Profanarea lui Israel din perspectiva Dreptului sacru

temporale a poporului evreu.”16 Această interpretare a fost contestată și atribuită imaginației

noastre. Ea ne pare însă confirmată prin ceea ce se petrece astăzi la Ierusalim unde, sub presiunea
rabinilor așa-zis „ultra-ortodocși” (când de fapt ei sunt cei mai îndepărtați de orice fel de ortodoxie),
accelerarea procesului anti-tradițional este constantă, mai ales în ceea ce privește chestiunea
reconstruirii Templului. În această privință, ultimul număr din La Règle d’Abraham, reține atenția.

Revista se limitează de-acum la o singură apariție pe an, la care se adaugă ocazional caiete
supliment. Numărul 36, anunțat pentru decembrie 2014, a fost publicat până la urmă de abia în
februarie 2015. Un număr supliment apăruse deja în septembrie sub titlul Swâmî Karpâtrî Présence
de l’hindouisme traditionnel. Constatăm că periodicul și-a schimbat formatul, tipograful17 , dar și,
în mod mai subtil și mai îngrijorător, orientarea. În acel număr, nu găsim nicio urmă, nici de Michel
Vâlsan (de la sine înțeles), nici de René Guénon, nici măcar de Ibn Arabî. Poate că această din urmă
absență este provizorie, dar e regretabil că în locul studiului lui M. Giraud, apărut în numerele 29,
32 și 3518, a fost preferat cel al lui M. Pisani19, care este lipsit de orice interes doctrinal. Dimpotrivă,
abundă subiectele legate de iudaism, cu accent marcat pe reconstrucția Tabernacolului și restaurarea
Templului, evocate mai întâi în articolul D-lui. Yehuda Moraly: Les mystères du Tabernacle, ou
Reconstruire le Paradis20, apoi în Étude critique unde D-l David Taillades face recenzia unui studiu
al D-nei. Tessa Morrison asupra lui Isaac Newton. Această nouă orientare este atât de clară încât
suntem îndreptățiți să ne punem întrebări asupra intențiilor reale ale D-lui. Patrick Geay. În numărul
137 din Vers la Tradition, D-l. Marc Férel, care se interesează îndeaproape de La Règle d’Abraham,
observase deja o tendință în a exagera „influența evreiască”21, în special cea a kabbalei. Care va fi
reacția sa în fața acestui nou număr ce se îndreaptă în sensul temerilor sale? În cea ce ne privește, ne
vom mulțumi să amintim că este tocmai D-l. Geay cel ce consideră chestiunea sionistă ca făcând
parte din ceea ce el numește „fondul lucrurilor”22. Încă și mai straniu, acest pasaj ce figurează în

16
[Vezi subcap. Un Templu sacrileg?, penultimul paragraf (aici, pag. 22). n.t]
17
Acesta declară, la modul cel mai serios din lume, că „metaforic vorbind, editorul, în a sa gestă
tipografică (sic), aspiră să transforme plumbul în aur. Această lucrare a fost compusă - nu din plumb, ci din
lumină...”. În materie de divagație mistică, „luminosul rectificator” e în bună companie!
18
După cum trebuia să ne așteptăm, traducerea sa la Livre des Haltes pentru editura Albouraq pare
compromisă definitiv. Această lejeritate din partea editorului și a traducătorului este șocantă. Nu se putea
improviza pentru un proiect de o asemenea importanță.
19
Intitulat: Waraqa Ibn Nawfal, un chrétien aux origines de l’Islam ?
20
Acest autor, care predă la universitatea ebraică din Ierusalim, pare să aibă ceva dificultăți în a se
exprima în franceză. Ultima frază a textului său este ininteligibilă: „Le Tabernacle, puis les deux Temples
permettent cette rencontre surnaturelle. Les Temples sont détruits, l’éloignement à nouveau se produit mais
à la fin des temps, il se reproduira, avec l’arrivée du messie, alliant lui aussi ces deux dimensions de bonté et
de rigueur...”. Cum poate amesteca venirea mântuitorului cu o nouă îndepărtare?
21
Cf. pag.79.
22
Cf. Buletinului intitulat Critiques et imprudences.

vii
Umbra Antehristului

Postfața pe care el a redactat-o pentru numărul despre Swâmî Karpâtrî: „Cu excepția exemplului de-
a dreptul excepțional al lui Guénon, care a avut în mod precis misiunea spirituală de a dezvălui
originea unică a formelor tradiționale, foarte puțini maeștri avură viziunea interioară a acestei
unități...”. Asupra acestui punct, René Guénon n-a făcut decât să preia învățătura Coranului și a
islamului, care proclamă deschis doctrina „originii unice” și o fac accesibilă tuturor. Să se fi
schimbat D-l. Geay într-atât încât să nu mai recunoască acest privilegiu al tradiției islamice? Trist
final pentru un tânăr pe care calificările sale intelectuale îl predispuneau unui viitor mai bun.23

A. R. Y.

23
[Această Anexă reprezintă traducerea buletinului nr. 24/2015 al editurii Le Turban Noir. Articolul în
franceză poate fi citit aici, n.t]

viii