nici aşa, nici altminteri

Presa românească de ieri şi azi

Andrei PLEŞU

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 736, 29 martie – 4 aprilie 2018

În 1937, în revista Vremea, Constantin Noica a publicat un articol despre

gazetăria epocii, reluat, ulterior, în Eseuri de Duminică. Articolul dovedește că
presa noastră era, încă de atunci, „eternă și fascinantă“. Cum e și astăzi.
Cîteva pasaje din textul tînărului autor (avea 28 de ani cînd le-a scris) mi se par
semnificative. Toate se referă la dimensiunea războinică a stilului gazetăresc,
socotită de „profesioniști“ drept marcă distinctivă a meseriei lor, justificată, de
altfel, și prin așteptările cititorilor. „…Cu toții simțim“ – spune Noica – „care
anume sînt articolele ce prind pe cititor. (…) Articolele care prind cel mai mult –
care nu se cer, poate, dar care se gustă – sînt cele care lovesc (…), care
acuză.“ „Așadar să acuzăm, de aceasta e vorba în primul rînd! (…) Avem,
fiecare, ceva polițienesc în noi. Exercițiul a cărui însărcinare ne-o luăm cel mai
lesne este descoperirea vinovatului și denunțarea lui. Libertatea noastră de a
scrie nu vrea să însemne decît libertatea noastră de a acuza.“

Consumatorul dezbaterilor noastre de presă (mai cu seamă cele televizate) va

observa că și azi „realizatorii“ lor pendulează, ca ton, între miliție și
procuratură. Atacul a căpătat însă o componentă nouă, despre care nu se
vorbește în articolul lui Constantin Noica: voluptatea. Și moderatorii, și
invitații savurează aproape obscen „racilele“ pe care le denunță. Se
bucură, vizibil, că pot semnala încă o mizerie, încă o gafă, încă un
viciu funcțional. Îmi pot imagina cum se convoacă reciproc pentru a pune de
o nouă bălăcăreală, de o nouă sîrbă demolatoare. „Facem una mică astă-seară
la noi în studio?“ – sună, probabil, invitația. „Vin toți ai noștri: și cutărică, și
cutărică, și cutărică. Hai să le mai dăm una peste bot nenorociților ăstora!“ Și
toți vin ca la o petrecere. Se lăfăie, pofticioși, în deriziune, trăiesc intens
șansa de a lovi fără riscuri, ba chiar cu unele beneficii. Atmosfera
generală e veselă. Nu mai e vorba de o slujbă publică, destinată să lămurească,
în vreun fel, pe privitor. E vorba de un simpatic chef intim, de un „noi între noi“,
în care toți cei prezenți sînt, de la bun început, de acord unii cu alții și emit
sentințe previzibile, combinînd indignarea feroce cu circul. Tipul acesta de
spectacol și-a creat, deja, publicul lui: dacă citești forum-urile anonimilor care
se bulucesc în coada unor articole de ziar, descoperi că motivația celor mai
mulți e plăcerea de a scuipa gros, de a împroșca, din subterană, cu aceleași,
răsuflate, dejecții: te fac „porc“ și scriu „te-am“ într-un cuvînt. Dar, mai ales, au
„trăiri“, „se distrează“, își arată mușchii, umorul și apetențele metafizice. E
cool, e fun, e „super“. Viața are, dintr-odată, haz și sens. Ca o emisiune „tare“
de televiziune (…).

Atacul ca mod de viață produce însă, atacatorului însuși, oarecari daune

colaterale. Iată un alt fragment din Noica: „…dacă e lipsit de un excelent
echilibru moral, cel care scrie nu e rareori ispitit (…) să se
îndeletnicească atît de mult cu alții și cu alte lucruri, încît să uite de
sine și de ale sale“. În plus – adaugă filozoful – „nimeni nu înțelege mai puțin
ce se întîmplă în jurul său decît cel care lovește. Iar neglijența de sine și
perceperea strîmbă a lumii nu pot fi premisele unei gazetării de calitate“.

***

Am publicat, pentru prima oară, textul de mai sus acum vreo șapte ani. Între
timp, lucrurile s-au agravat. Au apărut „modele“ gazetărești noi. Se face
rating din valorificarea spaimei (catastrofe iminente, amenințări
apocaliptice, conspirații antiromânești la nivel global), se speculează
manipulatoriu moartea, boala și suferința. Vrei, nu vrei, ești educat să
te delectezi cu cea mai dizgrațioasă indiscreție. Afli detalii despre
boala cutărei vedete, despre viața ei privată, despre problemele ei de
familie. Decesul devine un zgomotos festival mediatic. De ce a murit
cutare, în ce poziție a fost găsit, ce avere a lăsat moștenitorilor, unde
va fi înmormîntat, iar apoi, după ceremonia funebră, ce se mai
întîmplă în jurul mormîntului, cine a mai dat pe-acolo, cine și cît a
plîns, cît a costat coliva etc. Bîrfa de gang este și ea o mină de aur. Ți
se anunță divorțuri fictive, driblinguri presupus adulterine, conflicte „breaking“
între părinți și copii. Imaginea lumii, așa cum se desprinde ea din presa
curentă, este imaginea unei mlaștini sinistre: o colecție de nenorociri
fetide, consumate lacom, la o cafea, în metrou, la un șpriț. Dejecția
devine substitutul generalizat al „informației“, al entertainment-ului, al
„comunicării“. Te miri, te sperii, te îngrețoșezi… deci exiști!

Nimeni nu observă că, practicată astfel, gazetăria e degradantă, riscantă

pedagogic, nerespectuoasă cu propriul ei statut. Iar dacă o spui, ești
acuzat că subminezi „libertatea de expresie“. Cei care sînt supărați pe
„defăimătorii“ țării pe la „porțile“ străinătății ar trebui să reflecteze nițeluș și la
efectul autodefăimător al unei prese neglijente, al unei clase politice ignare și,
prea des, necinstite, al simplei defăimări reciproce la care se reduce, de regulă,
dezbaterea publică. Ar afla, astfel, că nimeni nu ne poate face răul pe
care ni-l facem zi de zi noi înșine, la noi acasă, de la instituție la
instituție, de la om la om, de la „patriot“ la patriot…