Judith Evans Grubbs,
asupra a trei dintre ariile scoase la lumină, anume pe experienţele acelora care au lăsat
Familia
(D.S. Potter, A Companion to the Roman Empire, Blackwell Publishing,
Malden, MA-Oxford-Victoria, 2006, p. 312-326)
Un studiu complet cu privire la familie în Imperiul Roman ar trebui să ia în
considerare vasta întindere a Imperiului, precum şi diversitatea grupurilor etnice şi
lingvistice, a religiilor şi a sistemelor sociale în sânul cărora trăiau locuitorii săi.
Experienţa de viaţă şi relaţiile de familie ale unui membru al elitei senatoriale din
Italia, component al unei largi reţele de legături de sânge şi de patronaj, având poate
un domeniu numărând câteva sute de sclavi, are puţine puncte comune cu viaţa unui
ţăran egiptean care trăieşte aproape la limita subzistenţei, împărţind o locuinţă
minusculă împreună cu patru sau cinci rude, printre care se număra, probabil, şi soţia-
soră. Căsătoria şi viaţa de familie la frontierele Imperiului – de-a lungul zidului lui
Hadrian în Britannia sau la Dura Europos pe Eufrat – sunt afectate de condiţii
necunoscute elitelor locale prospere din oraşele Asiei Mici sau din nordul Africii, cu
teatrele, templele şi băile lor, costruite datorită generoaselor contribuţii ale familiilor
înstărite. Pentru deplina înţelegere a diverselor configuraţii gospodăreşti şi stiluri de
viaţă al familiilor din întregul Imperiul, ar trebui să ne aplecăm nu numai asupra
literaturii latine şi a celei greceşti (mai ales romane şi biografii), dar şi asupra
însemnărilor de natură legală şi medicală, a inscripţiilor funerare (dintre care au fost
conservate zeci de mii), a documentelor păstrate pe papirus în Egipt sau oriunde în
Orientul Mijlociu, precum şi asupra vestigiilor arheologice.
Un asemenea studiu nu a fost făcut niciodată – şi nici nu va putea vreodată fi făcut
în mod satisfăcător, având în vedere sărăcia mărturiilor cu privire la majoritatea
populaţiei Imperiului. Ceea ce ştim despre familia din timpul Imperiului este
fragmentat, cu arii minuscule, abia scoase la lumină, acolo unde au supravieţuit
suficiente mărturii care să creeze senzaţia unei realităţi trăite, într-o mare de întuneric.
Acest capitol nu va face generalizări largi asupra vieţii de familie romane, în mod
1 2
inevitabil inaplicabile pentru majoritatea populaţiei, ci mai degrabă se va concentra
în urmă consemnarea scrisă a relaţilor lor de familie şi a celor maritale. Admitem că
acestea nu sunt tipice pentru vasta majoritate de supuşi ai Imperiului (dintre care mulţi
erau analfabeţi şi nu putea astfel lăsa propriile mărturii), însă reprezintă, în schimb,
elita senatorială şi orăşenească a Romei şi a zonei de vest a Imperiului.
1. Elogiu adus soţiei devotate: Laudatio Turiae
La un moment dat, în timpul domniei lui Augustus, un roman înstărit şi-a
îngropat soţia, care-i fusese alături mulţi ani. În timpul înmormântării, a ţinut un
discurs lung şi mişcător (laudatio), pe care l-a inscripţionat apoi pe piatra funerară a
acesteia. Amândoi aparţineau elitei romane, supravieţuind împreună
înspăimântătorilor ani de război civil. În discursul său, vorbitorul nu menţionează
nimic despre înaintaşii soţiei sale sau de faptele acestora, ci de curajul şi de fidelitatea
ei în ceea ce-l priveşte, şi a lui pentru ea.
Mai mult de jumătate din discurs s-a pierdut, inclusiv numele celei decedate.
Aceasta a fost adesea identificată cu Turia, soţia lui Lucretius Vespillo (consul în anul
19 î.Hr.), cunoscută din surse literare datorită faptului că ar fi salvat viaţa soţului său
în timpul războiului civil, când acesta era considerat proscris. Însă această identificare
este îndoielnică; ea este numită Turia doar de convenienţă, fiind puţin probabil ca
acesta să fie adevăratul său nume.
Începutul inscripţiei s-a piedut; ceea ce avem începe astfel:
„...ai rămas brusc orfană chiar înaintea nunţii noastre, când amândoi părinţii tăi
au fost ucişi la ţară. Mai ales datorită ţie, de vreme ce eu eram plecat în Macedonia şi
soţul sorei tale Cluvius era în Africa, moartea părinţilor tăi nu a rămas nerăzbunată. Ai
îndeplinit acest act de devoţiune familială (munus pietas) cu un asemenea devotament,
fără încetare insistând şi cerând pedepsirea, încât nici noi, bărbaţii, nu am fi dobândit
mai mult ca tine dacă am fi fost în locul tău. Însă tu împarţi aceste [realizări] cu cea
mai pură dintre femei, sora ta." (Laudatio, col 1.2-8 )
Chiar şi în calitate de tânără femeie nemăritată, Turia a demonstrat un curaj şi
o perseverenţă neaşteptate la o femeie. În mod normal, răzbunarea morţii unui
membru al familiei era îndatorirea bărbaţilor. Însă în absenţa unui reprezentant de sex
masculin, surorile au fost cele care au luat măsuri. Nu la multă vreme după acestea,
Turia a fost din nou obligată să acţioneze legal în propriul beneficiu, atunci când
rudele tatălui său au încercat să treacă peste prevederile testamentului acestuia (care îi
făcea moştenitori pe Turia şi pe soţul ei, precum şi pe sora sa), cerând să aibă în grijă
posesiunile acestuia, precum şi pe însăşi Turia. Aceştia au pretins că părinţii Turiei s-
au căsătorit prin coemptio, o veche formă de căsătorie în urma căreia soţia intra sub
puterea legală a soţului (manus), în timp ce sora ei se casătorise cu manus, şi astfel nu
putea pretinde o parte din averea tatălui în lipsa unei dispoziţii testamentare. Din nou
apărarea de către Turia a testamentului tatălui său a demonstrat datoria de familie
(pietas) îndreptată înspre sora sa, precum şi devotament (fides) pentru soţul ei.
Pietas este idealul oricărei relaţii de familie. Termenul latin poate fi relativ şi
destul de bizar tradus ca fiind un simţ al datoriei, respect datorat familiei, devoţiune
familială. Copiii erau datori să arate părinţilor pietas: mai mult decât orice altceva,
este devotamentul de care dă dovadă Aeneas al lui Vergilius faţă de tatăl său
Anchises, cel care îl face să dobândească epitetul de pius. Însă pietas este un cuţit cu
două tăişuri: părinţii (atât taţii, cât şi mamele) erau datori, de asemenea, faţă de copiii
lor, iar Turia şi sora ei nu au arătat pietas doar părinţilor, ci şi altor membri ai familiei.
Ei au crescut rudele de sex feminin care erau merituoase, înzestrându-le cu dote
potrivite; soţul Turiei are totuşi grijă să menţioneze că atât el, cât şi cumnatul său au
substituit propriile averi, astfel ca patrimoniul surorilor să nu aibă de suferit
(Laudatio, col. 1, 44-49).
De obicei, femeile căsătorite aparţinând elitei îşi aveau propriile venituri, cu
excepţia cazurilor când se aflau încă sub tutela legală a tatălui (potestas) sau intraseră
sub autoritatea soţului (manus), aşa cum era cazul sorei Turiei. Legea romană
prevedea ca averea soţiei să fie separată de cea soţului, în afara zestrei, care aparţinea
soţului atât cât dura mariajul şi care putea fi revendicată în cazul unui divorţ. Se pare
că Turia şi soţul său şi-au administrat averile împreună:
„Am păstrat întreg patrimoniul primit de la părinţi, cu o grijă împartaşită; căci
tu nu ai fost îngrijorată cu privire la obţinerea a ceea ce mi-ai înmânat în întregime.
Ne-am împărţit sarcinile astfel încât eu am purtat de grijă averii tale, iar tu averii
mele.” (Laudatio, col. 1, 37-39)
Încrederea reciprocă a celor doi în administrarea finanţelor ilustrează idealul
roman de concordia maritală:
3 4
„De ce să reamintesc de calităţile tale – castitatea ta, ascultarea, graţia,
amabilitatea, hărnicia la tors, credinţa lipsită de superstiţie, felul lipsit de ostentaţie de
a te îmbrăca, podoabele modeste? De ce să vorbesc de afecţiunea ta, de datoria faţă de
familie (pietas familae), când tu ai fost devotată în egală măsură mamei mele şi
propriilor tăi părinţi şi ai cultivat aceeaşi tihnă cu ea ca şi cu ei – şi de toate celelalte
nenumărate calităţi pe care le-ai împartăşit cu celelalte matroane care se bucură de o
reputaţie respectabilă?” (Laudatio, col. 1, 30-34).
Acestea sunt într-adevăr calităţile pentru care sunt adesea lăudate femeile
romane şi în alte epitafuri (mult mai scurte) – virtuţile canonice ale unei soţii. Turia
era diferită, continuă soţul său, în ceea ce priveşte curajul extraordinar şi tăria pe care
le-a arătat în timpul războaielor civile. Ea şi-a sprijinit soţul, care-l ajutase pe rivalul
lui Iulius Caesar, Pompei, trimiţându-i pe ascuns banii şi bijuterii proprii, atunci când
acesta era exilat, ca urmare a înfrângerii lui Pompei de către Caesar, la Pharsalus în 48
î.Hr. Femeia şi-a protejat cu propriile puteri locuinţa din Roma împotriva oamenilor
trimişi de fostul proprietar, Milo. Datorită relaţiilor sale, acesta a reuşit să obţină
iertarea lui Caesar, pentru a fi apoi proscris de către triumviri, după moartea acestuia.
Din nou, eforturile ei au dus la iertarea de către Octavian (viitorul Augustus), însă
Turia a mai suportat umiliri şi chiar abuzuri, din partea triumvirului Lepidus, atunci
când aceasta i-a arătat edictul lui Octavian, care îl rechema pe soţul ei: „prosternată în
genunchi la picioarele lui, nu numai că nu ai fost ridicată, ci ai fost chiar târâtă şi
înşfăcată ca o sclavă, iar corpul tău a fost umplut de vânătăi.”
„Căsniciile cu o asemenea durată sunt rare, sfârşindu-se prin deces şi nu
scurtate datorită unui divorţ; căci a noastră a ajuns în cel de al 41-lea an fără
prejudicii.”. Aceasta a fost, într-adevăr, o uniune de lungă durată. Cu toate că rata
divorţului în Roma lui Augustus nu era la fel de ridicată ca aceea din Statele Unite
acum, divorţul era, totuşi, o realitate pentru categoriile superioare ale societăţii
romane (nu se ştiu suficiente lucruri cu privire la divorţul în categoriile de jos, însă
lipsa resurselor economice s-ar putea să fi descurajat divorţul, mai ales în cazul
femeilor). La începutul Imperiului divorţul era, ca şi moderna formă „de comun
acord”, uşor şi accesibil atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Asemenea cazului
celor mai de succes căsnicii, divorţul a apărut ca o posibilitate şi pentru Turia şi soţul
său. Aceasta deoarece cuplul nu a putut niciodată avea copii, neputând astfel împlini
principalul scop al unei căsnicii romane: conceperea de moştenitori legitimi. În timpul
primilor ani de căsnicie, stresul războaielor civile şi separaţia care a urmat au făcut
dificilă conceperea copiilor. În momentul în care pacea a fost instaurată, Turia avea
probabil peste 30 de ani, şansele de a concepe un copil diminuându-se considerabil:
„Neîncrezătoare în fertilitatea ta şi deplângând lipsa copiilor, temătoare că
datorită căsătoriei cu tine renunţasem la speranţa de a mai avea copii şi că eram de
aceea, nefericit, mi-ai vorbit deschis despre divorţ. Ai spus că ai înmâna căminul
nostru pustiu fertilităţii altei femei, fără nici o altă intenţie decât aceea ca, datorită
binecunoscutei noastre armonii conjugale (concordia), tu însăţi să-mi cauţi şi să
găseşti o parteneră de căsătorie care să merite şi să fie potrivită şi ai promis să
consideri viitorii mei copii ca fiind făcuţi cu tine, ca fiind ai tăi. Nu ai fi împărţit
averea noastră, care până atunci fusese comună, ci aceasta ar continua să fie sub
autoritatea mea şi, dacă aş fi dorit asta, sub supravegherea ta. Nimic nu ai fi dorit să
fie împărţit, nimic separat şi mi-ai fi arătat de atunci încolo serviciile şi simţul datoriei
(pietas) avute de o soră sau o soacră. Trebuie să mărturisesc cum că m-am înfuriat atât
de tare, încât aproape mi-am ieşit din minţi; eram atât de îngrozit de eforturile tale
încât mi-am recăpătat cu greu controlul. Deoarece posibilitatea unui divorţ în faţa
legii fusese rostită de zei – că erai tu în stare să concepi o asemenea situaţie, în care ai
înceta să-mi fii soţie cât eu trăiam încă, de vreme ce tu mi-ai rămas cea mai devotată,
când eram aproape exilat din viaţă? Ce dorinţă sau nevoie de a avea copii ar putea fi
atât de importantă pentru mine încât, din acest motiv, să îndepărtez de mine credinţa
(fides) şi să schimb lucrurile sigure cu altele incerte? Dar de ce să spun mai mult? Mi-
ai rămas soţie, căci nu aş fi putut să mă las convins de tine fără a mă dezonora şi fără
a aduce amândurora nefericire.” (Laudatio, col. 2, 31-47)
Cititorii sunt adesea uimiţi de neobişnuita propunere a Turiei – ea nu oferea
doar un divorţ amiabil (cum sterilitatea era considerată motiv de divorţ încă din cele
mai vechi timpuri), ci propunea să rămână în casă ca „soră” sau soacră! Probabil că
noua soţie ar fi fost cu mult mai tânără (aşa cum era Calpurnia, soţia lui Plinius), iar
rolul Turiei în faţa noii soţii adolescente ar fi fost acela al unei femei mai vârstnice,
mai experimentate. Încă şi mai ieşit din comun este faptul că soţul ei a găsit potrivit
nu numai să îi menţioneze propunerea în laudatio, dar a şi înscris-o pe piatra de
mormânt a acesteia, pentru a fi citită de toată lumea, alături de reacţia sa
surprinzătoare. Evenimentul este mai important decât simpla menţionare a unor scene
foarte intime de căsnicie: în mod evident povestitorul a crezut că descrierea acestor
fapte nu numai că ar întări reputaţia Turiei, ci şi pe a lui însuşi. Pentru deplina
5 6
înţelegere a importanţei cuvântării lui, trebuie să analizăm principiile legale şi sociale
instituite de noul împărat, Augustus. .
În anul 18 î.Hr., Augustus a promulgat lex Iulia de maritandis ordinibus
(„legea Iulia despre căsătoriile categoriilor sociale”), legiferând căsătoria şi procreerea
copiilor pentru bărbaţii între 25 şi 60 de ani şi pentru femeile între 20 şi 50 de ani. Cei
care nu erau căsătoriţi nu puteau primi bunuri sau moşteniri, cu excepţia acelora
provenind de la rude de sânge nu mai îndepărtate de gradul al şaselea (grup care
includea părinţii, bunicii, străbunicii, stră-străbunicii, copiii, nepoţii, strănepoţii,
unchii, mătuşile, fraţii şi surorile bunicilor, verişorii de gradul I şi II). Cuplurile
căsătorite care nu aveau copii nu aveau voie să-şi lase unul altuia, prin testament, mai
mult de 10% din avere. Aceia care aveau copii beneficiau de anumite privilegii:
bărbaţii erau preferaţi pentru a deveni funcţionari, femeile născute libere care
aduseseră pe lume cel puţin 3 copii (precum şi femeile eliberate care născuseră 4
copii) erau scutite de obligativitatea unui tutor mulierum, un „supraveghetor” a cărui
autorizaţie era necesară atunci când femeile voiau să efectueze anumite tranzacţii
legale şi financiare. Legea interzicea, de asemenea, căsătoria dintre senatori (şi copiii
şi nepoţii acestora) şi sclavii eliberaţi (adică liberţii). O altă lege, datând probabil din
anul 18 î.Hr., lex Iulia de adulteriis („legea Iulia cu privire la adulter”) transforma
adulterul (definit ca întreţinere de relaţii sexuale în afara căsătoriei de către sau cu
femei căsătorite) într-un delict de natură publică, care era pedepsit prin repudiere şi
pierderea averii. Legiferări ulterioare, datând din anul 9 d.Hr. (lex Papia Poppaea) au
reparat neajunsurile legii cu privire la căsătorie şi, în acelaşi timp, au făcut ca unele
dintre prevederile sale să fie mai blânde.
Aceste legi erau aplicabile tuturor cetăţenilor romani, însă se adresau mai ales
elitei senatoriale şi ecvestre, pentru care era mult mai posibilă lăsarea sau primirea de
moşteniri către şi de la alte persoane decât rudele de sânge. Augustus credea că elitele
nu-şi îndeplineau datoria în ceea ce priveşte căsătoria şi conceperea copiilor legitimi,
iar familiile nu cizelau în mod corespunzător comportamentul sexual al femeilor.
Legislaţia sa a însemnat o luare de poziţie din punct de vedere politic, accentuând
ataşamentul împăratului faţă de „valorile familiei”, precum şi dreptul său de a
reglementa până şi cele mai intime aspecte ale vieţii supuşilor lui. Fără îndoială, au
existat proteste din partea elitelor.
Nu ştim dacă Turia şi soţul său au fost afectaţi în mod direct de legea lui
Augustus cu privire la căsătorie. În anul 18 î.Hr., este posibil ca ei să fi depăşit deja
limitele legale de vârstă, fiind exceptaţi de la aceste prevederi. În orice caz, neliniştea
Turiei cu privire la incapacitatea sa de a avea copii ar fi putut fi exacerbată de
promovarea, de către Augustus, a fertilităţii conjugale. De aici insistenţa soţului ei de
a accentua că ea îşi dorea într-adevăr copii şi că era dispusă să divorţeze de dânsul
pentru ca măcar el să îşi atingă ţelul. Însă prin înscrierea pentre posteritate (şi pentru
Augustus) a refuzului său pasionat de a renunţa la femeia pe care o iubea doar pentru
de a împlini dorinţa imperială, el privilegia în mod explicit legătura conjugală, în
detrimentul datoriei pe care o avea bărbatul roman de a produce moştenitori ai
numelui şi ai averii sale. Şi el putea arăta, de asemenea, fides şi pietas.
2. Un gentleman roman: Plinius cel Tânăr
Una dintre cele mai bune surse cu privire la viaţa de familie în rândul elitei
italice de la începutul Imperiului este corespondenţa lui Plinius cel Tânăr, un roman
aparţinând clasei superioare, bogat şi cultivat, din oraşul Comum din nordul Italiei
(Como de azi), care a trăit în perioada cuprinsă aproximativ între anii 61 şi 112 d.Hr.
Plinius şi-a început cariera în drept la vârsta de 18 ani, atunci când îşi începe drumul
în cariera senatorială (cursus honorem), obţinând în cele din urmă poziţia de consul la
sfârşitul anului 100. A servit Imperiul atât sub conducerea detestatului împărat
Domitianus, cât şi a succesorului său, îndrăgitul Traian.
Plinius a scris numeroase scrisori prietenilor, familiei, precum şi cunoştinţelor
sale din lumea politică, în cele nouă volume care cuprind corespondenţa sa intimă
(numărând 247 scrisori) publicate încă din timpul vieţii. Acest lucru atestă nu numai
că aceste scrisori erau alese avându-se în vedere impresia pe care o vor face asupra
cititorilor, ci şi că ele erau şi subiectul unei revizii – sau chiar că erau rescrise – după
ce erau iniţial trimise. Atunci aceste scrisori nu mai sunt documente exclusiv private,
ci sunt menite să proiecteze personalitatea lui Plinius, ca gentleman cultivat, uman,
având doar cele mai curate sentimente. Nu în ultimul rând, ne oferă dovezi preţioase
cu privire la viaţa şi idealurile elitei romane la începutul Imperiului – interesul pe care
îl purtau căsătoriei, ca uniune între oameni compatibili ce promovează interesele
familiei şi duc mai departe averea şi numele acesteia, sentimentele lor cu privire la
soţii şi copii, precum şi modelele pe care le urmau.
7 8
Aici vom analiza experienţele de familie ale lui Plinius, care erau reprezentative
pentru categoria socială şi pentru timpul în care a trăit. S-a născut ca Publius Caecilius
Secundus, fiul unui magistrat local din Comum. Tatăl său a murit când Plinius era
încă un copil, aşa că a avut un tutor impuberum, un paznic însărcinat cu grija băieţilor
sub 14 ani şi a fetelor sub 12 care nu aveau un paterfamilias în viaţă (bărbatul care era
în fruntea unei gospodării, un tată sau bunic din partea tatălui). Nu era deloc un
fenomen neobişnuit ca un roman să-şi piardă tatăl înainte de a ajunge la pubertate, în
consecinţă tutores jucând un rol important în societatea romană. Un tutor nu era un
substitut al tatălui, aşa cum sunt tutorii din zilele noastre; nu trăia cu protejatul său
(pupillus / puppila), ci era mai degrabă un câine de pază al intereselor financiare şi
legale ale acestuia / acesteia. Plinius a fost crescut de mama sa, despre care vorbeşte
cu afecţiune în scrisori. Pe de altă parte, el nu pomeneşte deloc de tatăl său; există
poate ceva ce seamănă a tânjire într-o scrisoare către un tânăr oarecare, numit
Genialis, care citea împreună cu tatăl său discursurile lui Plinius:
„Ferice de tine, care ai parte atât de cel mai bun model de urmat în viaţă, cât şi
de cel mai apropiat (exemplar)! Într-adevăr bărbatul pe care îl găseşti ca fiind cel mai
demn de a fi urmat este acela cu care natura ţi-a menit să te asemeni.”
Nu e vorba aici de faptul că însuşi lui Plinius i-ar fi lipsit modelele în viaţă:
tutorele său era eroul de război Verginius Rufus, care refuzase de două ori oferta de a
fi împărat în timpul războaielor civile din 68-69. Verginius a continuat să-i servească
lui Plinius drept mentor în politică mult după ce acesta ajunsese la vârsta adultă.
Oricum, o influenţă mai mare asupra lui Plinius a avut-o unchiul acestuia din partea
mamei, Gaius Plinius Secundus (Plinius cel Bătrân), faimosul erudit şi comandant al
flotei imperiale la Misenum, în Golful Neapole, care a murit în 79 d.Hr., în timp ce
salva oamenii aflaţi în calea erupţiei Muntelui Vezuviu. În testamentul său, Plinius cel
Bătrân îi lăsa nepotului său întreaga avere, cu condiţia ca acesta să-i preia numele.
Publius Caecilius Secundus a devenit apoi Gaius Plinius Caecilius Secundus. Această
practică, cunoscută astăzi drept „adopţie testamentară”, nu era o adopţie în sensul
legal al termenului în lumea romană, cu toate că avea un scop similar: să asigure un
moştenitor căruia să-i fie încredinţate numele (nomen) şi averea familiei. Plinius cel
Bătrân poate fi considerat un fel de „tată-surogat” al nepotului său; el trăia împreună
cu sora sa şi fiul acesteia în momentul morţii, iar Plinius vorbeşte despre el cu
admiraţie.
 Se pare că mama lui Plinius a murit la scurt timp după fratele său; nu există
scrisori care să-i fie adresate, iar Plinius menţionează printre posesiunile sale praedia
materna, averea moştenită de la aceasta. La fel ca majoritatea aristocraţilor romani,
Plinius deţinea posesiuni substanţiale în diverse regiuni ale Italiei, numărând cel puţin
şase ferme, inclusiv câteva în Comum şi în Umbria, o casă pe colina Esquilinului în
Roma, precum şi o fermă în afara Romei, lângă Ostia.
Plinius s-a căsătorit cel puţin de două ori; unii cercetători postulează existenţa
a trei soţii, cu toate că în scrisori sunt menţionate doar două. Doar ultima dintre ele,
Calpurnia, a primit scrisorile lui; Plinius s-a căsătorit cu ea în urma morţii primei sale
soţii, în 97 d.Hr. Chiar şi după ce s-a recăsătorit, a rămas în relaţii excelente cu fosta
lui soacră, Pompeia Celerina, care era foarte bogată şi care l-a încurajat pe Plinius să
îi considere atât casa, cât şi averea ca fiind ale sale (Ep., 3, 19). Într-adevar, el glumea
că sclavii acesteia îl serveau mai bine decât ai lui (Ep., 1, 4).
Ca şi Plinius, Calpurnia era din Comum. Ambii săi părinţi erau decedaţi, astfel
că fusese crescută de către bunicul său de pe tată (care îi era paterfamilias, în calitatea
sa de cea mai vârstnică rudă masculină) şi de către sora tatălui său, Calpurnia
Hispulla. Evident, cele două familii se cunoşteau de multă vreme; Plinius susţine că
Hispulla, pe care o numeşte un „model de devoţiune familială” (pietatis exemplum) se
comporta cu mama lui ca şi cu o fiică de-a sa. Mai mult, Hispulla a avut, în aparenţă,
un rol important în medierea căsătoriei; Plinius spune că: „ne întrecem unul pe altul în
a-ţi mulţumi: eu pentru că mi-ai dat-o pe ea, ea pentru că am fost dat ei, ca şi cum ne-
ai fi ales special unul pentru celălalt”. Relaţiile lui Plinius cu bunicul soţiei sale erau
mai puţin relaxate decât acelea cu Hispulla; Calpurnius pare să fi fost un bătrân
irascibil, iar scrisorile adresate lui au un ton mai degrabă nervos şi defensiv.
În general, femeile se căsătoreau pentru prima dată în jurul vârstei de 20 de
ani, iar bărbaţii la 30 de ani. În rândul elitei senatoriale, ambele sexe se căsătoreau cu
aproximativ 5 ani mai devreme; ne putem aminti că legile lui Augustus privitoare la
căsătorie prevedeau ca bărbaţii să se căsătorească până la 25 ani, iar femeile până la
20. Astfel că în căsătoriile romane soţul era, de obicei, cu aproximativ 10 ani mai în
vârstă decât soţia sa. În cazul lui Plinius, diferenţa era cu mult mai mare, întrucât el
mai fusese căsătorit: el avea în jur de 40 de ani, iar Calpurnia 15. Această diferenţă de
vârstă imensă a afectat în mod semnificativ dinamica mariajului lor. Într-adevăr,
scrisorile lui Plinius către şi despre Calpurnia arată un amestec de dragoste romantică
şi solicitudine părintească.
9 10
Deţinem trei scrisori trimise de Plinius Calpurniei, atunci când acesta era cu
treburi la Roma (ca figură publică şi practicând avocatura, el era nevoit să petreacă
mult timp în oraş) şi ea rămăsese în Campania, pentru a se însănătoşi. Sunt demne de
observat jurămintele lor de pasiune, regăsite anterior în literatura latină doar în poezia
elegiacă, dedicată unor iubite reale sau imaginare. S-a spus că în aceste scrisori „se
regăsesc, deopotrivă, pentru prima dată în literatura europeană, rolul soţului alături de
cel al iubitului”.
„Niciodată nu am avut mai mult a mă plânge de preocuparea mea pentru
afaceri, care nu mi-a dat voie să te conduc în Campania pentru sănătatea ta, fie şi
numai pentru a-ţi urma paşii... Într-adevăr, aş tânji după tine plin de îngrijorare chiar
şi dacă tu ai fi mai puternică, deoarece să nu ai veşti despre persoana pe care o iubeşti
cu cea mai mare ardoare nu aduce decât disperare şi nerăbdare. Mi-e teamă de orice,
îmi imaginez orice, şi cum se întâmplă celor care se tem, trebuie să-mi imaginez şi
ceea ce mă înspăimântă mai mult. Cu cea mai mare nelinişte, te implor să te gândeşti
la temerile mele şi să le răspunzi cu una-două scrisori pe zi. Căci voi fi mult mai
liniştit în vreme ce le citesc, şi că din momentul în care sfârşesc cu cititul, voi începe
din nou să mă tem. Cu bine.” (Ep., 6, 4)
Această rugăminte intens stilizată şi-a avut efectul scontat, căci curând după
aceea Plinius îi răspunde scrisorii soţiei (pe care nu o avem, din nefericire):
„Mi-ai scris că eşti profund afectată de absenţa mea şi că te consolează măcar
faptul că-mi poţi strânge la piept cărţile, pe care le pui adesea chiar în locul meu. Ne
bucură că ne duci dorul [Plinius foloseşte acum pluralul autorităţii], că găseşti uşurare
în aceste remedii; în schimb eu îţi citesc neîncetat scrisorile şi le iau iar şi iar în mâini,
de parcă nu le-aş cunoaşte. Însă cu atât mai mult mă chinuie dorul de tine: căci dacă
scrisorile cuiva sunt atât de plăcute, cu mult mai dulci trebuie să fie conversaţiile cu o
asemenea persoană! Însă scrie-mi cât mai des posibil, deşi asta îmi provoacă atât
suferinţă, cât şi desfătare. Cu bine.” (Ep., 8, 11)
Plinius joacă până şi rolul de exclusus amator, amantul refuzat de iubita sa,
care bântuie prin preajma locuinţei ei:
„Este incredibil cât tânjesc după tine. Motivul este în primul rând dragostea, şi
mai e şi faptul că nu suntem obişnuiţi să fim despărţiţi. Aşa că stau treaz o bună parte
din noapte cu imaginându-te; astfel că ziua, la timpul când obişnuiam să chem după
tine, mă las purtat de propriile picioare (cum e cel mai nimerit să recunosc) către
camera ta, pentru a pleca, în cele din urmă, bolnav şi trist, ca unul care rămas în faţa
unui prag pustiu...” (Ep., 7, 6)
Este dificil să ne imaginăm tânăra femeie căreia îi erau adresate scrisorile.
Aparent, Calpurnia avea înclinaţii intelectuale: pe lângă faptul că îmbrăţişa cărţile lui
Plinius atunci când nu-l putea îmbrăţişa pe el, ea cânta poemele pe care el le scrisese
şi le punea pe muzică (potrivit scrisorii lui Plinius către Hispulla, citată anterior), era
anxios interesată de rezultatul proceselor sale juridice, se ascundea cu discreţie după
draperii în timpul pledoariilor lui. Nu era tipul robust; ne este greu să ne-o imaginăm
asumându-şi tipul de riscuri pe care şi le-a asumat Turia pentru a-şi apăra soţul de
duşmani. Însă atât Turia, cât şi Calpurnia s-au confruntat cu aceeaşi problemă:
incapacitatea de a purta copii. Aflăm despre acest lucru dintr-o remarcabilă suită de
scrisori, prima către bunicul Calpurniei, Calpurnius Fabatus, cea de-a doua către
mătuşa ei, Hispulla:
[lui Fabatus] „Cu cât eşti mai dornic să vezi de la noi stră-strănepoţi, cu atât
mai trist vei fi atunci când vei afla că strănepoata ta a pierdut o sarcină. Căci, în felul
ei copilăresc, ea nu ştia că este însărcinată şi a fost neglijentă cu unele lucruri cu care
femeile însărcinate trebuie să fie atente, făcând lucruri de care trebuia să se păzească.
A plătit pentru această greşeală învăţând o lecţie dură, căci ajunsese în pragul morţii.
Astfel, cu toate că trebuie să accepţi cu neplăcere că vârsta ta înaintată a fost privată,
să spun aşa, de o posteritate aflată deja pe drum, trebuie să şi mulţumeşti zeilor că, în
ciuda faptului că nu te-au făcut deocamdată stră-străbunic, ţi-au păstrat totuşi
strănepoata... Căci tu nu eşti mai dornic să ai stră-strănepoţi decât sunt eu să am
copii... Să se nască numai şi să schimbe durerea nostră în bucurie. Cu bine.” (Ep., 8,
10)
[către Hispulla] „De vreme ce cred că simţămintele tale pentru fiica fratelei tău
sunt încă mai tandre decât îngăduinţa unei mame, ştiu că ar trebui să te anunţ pe tine
în primul rând rezultatul final, astfel ca bucuria, venită prima, să nu lase loc durerii...
Acum ea este fericită, redată deja ei înseşi şi mie, începe să revină din nou la viaţă şi
să depăşească criza prin care a trecut. Căci şi ea a fost în cel mai mare pericol (acest
lucru poate fi spus acum în siguranţă). Nu a fost vina ei ci, într-o anumită măsură, a
fost a tinereţii sale. Astfel s-a produs pierderea sarcinii şi trista dovadă a unei sarcini
de care nu ştia nimic. Cu toate că dorul tău pentru fratele pierdut nu a fost consolat de
un nepot sau o nepoată, aminteşte-ţi că aceasta a fost o amânare şi nu un refuz, de
vreme ce ea este în siguranţă şi încă se mai poate spera. În acelaşi timp, explică-i te
11
rog tatălui tău acest ghinion, care este iertat mult mai repede de către femei. Cu bine.”
(Ep., 8, 11)
Plinius a publicat aceste mărturii despre pierderea sarcinii suferite de soţia sa
într-un volum de corespondenţă în care se referea mai ales la bârfa în rândul elitelor şi
la chestiuni legate de literatură. Ca şi în cazul cuvântării funebre a soţului Turiei,
săpată ulterior în piatră, cititorul modern este şocat de disponibilitatea unui soţ roman
de a face publice problemele de fertilitate ale soţiei sale (şi pe cele proprii). În cazul
lui Plinius, presiunea apare să fi venit în primul rând de la străbunicul soţiei sale. Doar
un bătrân al cărui fiu era mort, iar fiica acestuia incapabilă să proceeze, Calpurnius era
nerăbdător să vadă, înainte de moarte, un moştenitor de la strănepoata sa. Aşa cum s-a
întâmplat, Plinius nu a avut de ce să se teamă de penalităţile de moştenire pe care
lipsa copiilor le aducea la aplicarea legii lui Augustus, căci Traian i-a oferit ius
liberorum, „dreptul copiilor”, care dădea primitorului aceleaşi drepturi pe care le avea
şi o persoană cu trei copii. În mulţumirea pe care a dus-o împăratului pentru această
garanţie, Plinius a declarat că, avându-l pe Traian pe tron, „cu atât mai mult îmi
doresc copii, pe care i-am dorit chiar şi în acele triste vremuri [domnia lui Domiţian] ,
aşa cum puteţi înţelege din cele două căsătorii ale mele.” (Ep., 10, 2)
Plinius avea dreptate să insiste asupra salvării de ultim moment a Calpurniei de
la moarte. În altă parte, ele se referă la tragica moarte a celor două fiice ale lui
Helvidius Priscus, ambele decedate în timp ce dădeau naşterie unor fete: „mi se părea
aşa de trist că nişte fete dintr-o familie aşa de bună au murit în floarea vârstei datorită
fertilităţii lor”. În mod ironic, este posibil ca legislaţia lui Augustus, care cerea ca
femeile să se căsătorească până la împlinirea vârstei de 20 de ani, să fi crescut riscul
pierderii sarcinii, precum şi al morţii la naştere a adolescentelor însărcinate. Se
presupune adesea că elitele romane practicau un fel de limitare al membrilor familiei,
probabil prin avort (cu toate că era periculos pentru mamă) sau contracepţie (cu toate
cu adesea metodele nu erau eficiente). Până şi cele mai bogate clase aveau motivele
lor pentru a dori să limiteze numărul copiilor, în special pentru a evita împărţirea
averii familiei. Romanii nu aveau dreptul de primogenitură, astfel încât toţi copiii
legitimi, atât băieţi cât şi fete, îl moşteneau pe tatăl lor. Plinius însuşi, atunci când
explica de ce a stabilit un plan alimentar la Comum pentru a ajuta copii de acolo
(urmând exemplul lui Traian cu alimenta, destinat încurajării familiilor italice să aibă
copii), se referă la „montonia şi greutatea implicate de creşterea copiilor”. Însă
scrisorile sale oferă şi multe dovezi ale dorinţei romanilor de a avea copii şi ale
12
suferinţei provocate de pierderea acestora, mai ales în cazul în care ei depăşiseră
copilăria şi se apropiau de vârsta adultă.
Plinius şi Calpurnia nu par să fi avut vreodată copii. Aproximtiv în anul 110
d.Hr., Plinius a fost însărcinat de Traian să mergă în provinciile Bitinia (Bithynia) şi
Pont (Pontus) (în nordul Turciei) ca guvernator, loc unde, printre problemele cu care
s-a confruntat, se numără şi membrii recalcitranţi ai unui nou cult religios,
creştinismul. Calpurnia l-a însoţit; ultima scrisoare de la Plinius pe care o avem,
trimisă din Bitinia, îl informează pe Traian că i-a permis Calpurniei să folosească
poşta imperială pentru a se întoarce în Italia, ca urmare a morţii bunicului său, pentru
a fi alături de mătuşa ei. Plinius însuşi se pare că a murit în jurul anului 112, câtă
vreme se afla încă în Bitinia.
3. Credinţa mai presus de familie: Vibia Perpetua
La aproape un secol după ce Plinius şi-a publicat corespondenţa, o tânără
femeie din Africa de Nord, care aparţinea pe vremea aceea Romei, a pus pe hârtie o
mărturie destul de diferită cu privire la ea însăşi şi la familia sa. Vibia Perpetua era
fiica unui cetăţean roman şi membră a elitei locale din Thurburbo Minus (un oraş nu
departe de Cartagina), vorbind atât latina cât şi greaca (probabil şi limba punilor),
literată – nu era, de bună seamă, produsul aceluiaşi tip de pregătire retorică şi literară
de care se bucurase Plinius, însă era neobişnuit de bine educată pentru o femeie din
acea perioadă. Orice asemănare între cele două cazuri se opreşte aici. Căci de vreme
ce Plinius îi pedepsea pe creştini ca pe nişte criminali, Perpetua s-a convertit la acea
religie infamantă şi ilegală.
Perpetua făcea parte dintr-un grup de catehumeni (convertiţi care nu erau încă
botezaţi) arestat în anul 203 şi executat în arena de la Cartagina. Istoria martiriului lor,
luându-se în considerare mai ales moartea Perpetuei şi a altei tinere femei, sclava
Felicitas, a fost scrisă de un membru al comunităţii creştine locale, care fusese martor
la evenimente. Pătimirea sfintelor Perpetua şi Felicitas este interesantă în mod
special deoarece editorul său a inclus ceea ce a fost numit „jurnalul din închisoare” al
Perpetuei, propria ei mărturie cu privire la arestarea sa şi la procesul dinaintea
guvernatorului. Acesta este o mostră dintr-un număr foarte mic de scrieri ale femeilor
care au supravieţuit perioadei romane şi este unică pentru stilul intim şi direct în care
13
Perpetua îşi povesteşte experienţele. Accentul în mărturia sa este pus mai ales pe
relaţiile din propria familie, în special pe conflictele sale cu tatăl păgân, care a fost
distrus de refuzul fiicei sale de a-şi salva viaţa şi reputaţia familiei prin renegarea nou-
găsitei credinţe. Chiar şi viziunile Perpetuei – care constituie o parte importantă a
mărturiei sale - implică un alt membru al familiei, fratele ei mai mic, mort de multă
vreme.
Editorul Pătimirii Sf. Perpetua ne spune în mod clar că Perpetua era „născută
într-o familie onorabilă, bine educată, măritată în chip potrivit” (honeste nata,
liberaliter instituta, matronaliter nupta), că avea în jur de 22 de ani, că avea un tată şi
o mamă şi doi fraţi (în viaţă), dintre care unul era de asemenea catehumen (chiar dacă
nu fusese arestat împreună cu ea), ca şi un copil nou-născut „la sân”. Statutul său
social şi nivelul său de educaţie sunt vizibile din povestea pe care o spune; numele său
sugerează că era un cetăţean roman, iar familia sa făcea parte probabil din elita curială
(municipală). Tatăl său avea de păstrat o anumită poziţie în societate – pusă grav în
pericol, în fapt ruinată, o dată cu arestarea şi execuţia fiicei sale în calitate de creştină.
Statutul matrimonial al Perpetuei este mult mai puţin limpede: nu aflăm nimic despre
soţul ei în afara expresiei enigmatice matronaliter nupta (care semnifică probabil că
era căsătorită în mod legitim, iustum matrimonium, cu toate că matronaliter nu este
un termen întâlnit în surse legale). Dacă ar fi fost văduvă, ar fi fost de aşteptat ca
editorul să fi menţionat acest lucru; pe de altă parte, dacă era divorţată, este posibil ca
editorul să nu fi pomenit de asta datorită dezaprobării cu care priveau creştinii
divorţul. Încă şi mai misterios – şi revelator – este faptul că Perpetua însăşi nu şi-a
menţionat niciodată soţul, nici în legătură cu propria persoană, nici în legătură cu
copilul, un detaliu atât de ciudat pentru un cititor roman încât autorul Faptelor sale
din secolul al IV-lea „normalizează” povestea Perpetuei susţinând că soţul său era
prezent la proces. Spre deosebire de tatăl şi fratele ei, acesta nu o vizitează în
închisoare, nici nu apare la proces. Este posibil ca acesta să o fi abandonat ca urmare a
arestării sale şi a notorietăţii sale ulteriore în calitate de creştină.
Este de asemenea ciudat că nici soţul ei, nici familia acestuia nu au fost
interesaţi de copil; conform legii romane, copiii concepuţi într-o căsătorie legitimă
aparţineau tatălui (sau paterfamilias, dacă tatăl era decedat). Cu toate că Perpetua şi-a
păstrat copilul cu ea până a fost înţărcat (cum s-a întâmplat cu puţin timp înaintea
execuţiei sale), ne-am aştepta ca rudele paterne ale copilului să-l ceară după moartea
sa. Totuşi, se pare că tatăl Perpetuei a luat copilul după procesul ei şi că acesta fost
14
crescut de familia sa. Poate că stigmatul unei soţii şi mame creştine condamnate era
prea mult pentru (fostul?) soţ şi familia acestuia, iar ei nu au dorit să se facă
responsabili pentru copil (în mod similar, un alt membru al comunităţii creştine a luat
copilul nou-născut al sclavei Felicitas, care se născuse în închisoare; în mod legal, el
aparţinea proprietarului lui Felicitas, care a preferat, evident, să renunţe la drepturile
lui/ei.) Perpetua vorbeşte în repetate rânduri de teama pe care o simţea hrănindu-şi
copilul, pe care a avut voie să-l ţină lângă ea o parte din timpul petrecut în închisoare.
Este semnificativ faptul că ea îl hrăneşte la sân; folosirea unor doici, cu toate că era
criticată de către moraliştii antici, era de bună seamă foarte întâlnită, în special în
rândul elitei, dar şi în păturile sociale inferioare. Copilul avea probabil cel puţin un an
atunci când Perpetua a fost arestată, de vreme ce pare că a fost înţărcat fără greutate,
atunci când ea a trebuit, în cele din urmă, să renunţe la el; ar fi putut avea chiar doi ani
sau mai mult, iar tatăl să fi fost plecat de multă vreme.
Povestirea Perpetuei începe cu confruntarea sa cu tatăl ei, una dintre cele patru
astfel de întâlniri pe care le menţionează:
«Atunci când încă eram împreună cu supraveghetorii legali [la închisoare] şi
tatăl meu încerca, cu vorbele sale, să mă facă să mă răzgândesc şi continua să mă
mâhnească în numele dragostei pe care mi-o purta, am spus: „Tată, vezi tu, de
exemplu, vasul ăsta care stă aici sau ulciorul ăsta, sau orice ar fi el?”
Şi el a spus „Îl văd.”
Şi i-am spus „Nu poate fi numit cu nici un alt nume decât acela pe care îl are
deja, nu-i aşa?”
Iar el a zis „Nu.”
„Deci nici eu nu mă pot numi altfel decât ceea ce sunt, o creştină.” Atunci tatăl
meu, scos din fire de acest cuvânt [„creştin”], s-a aruncat asupra mea să-mi scoată
ochii, însă nu a reuşit decât să mă întărâte, aşa că a plecat înfrânt, împreună cu
argumentele lui diavoleşti.
Pentru câteva zile apoi, eliberată de tatăl meu, i-am mulţumit Domnului şi m-
am simţit revigorată în absenţa lui.» (P. Perpetua, 3)
Ea se încăpăţâna să-şi considere tatăl un potrivnic; arată că de mai multe ori
încearcă „să mă mâhnească” cu argumente diabolice (pentru că erau ispititoare?). Mai
târziu, ea primeşte vizita mamei şi a fratelui ei, cărora le încredinţează copilul. „Şi
sufeream astfel văzând că ei suferă din pricina mea”. Ambii par a fi simpatizanţi ai
creştinismului; în altă parte, Perpetua susţine că, din toată familia, numai tatăl ei nu s-
15
a bucurat de martiriul său iminent – asta nu înseamnă că erau fericiţi că ea urma să
moară, ci că, asemenea tuturor creştinilor, considerau că martiriul era un mare
privilegiu şi că asigura martirului viaţa veşnică. Atunci când ea a căpătat dreptul de a
avea copilul cu ea în închisoare, „imediat am căpătat putere şi copilul m-a eliberat de
disperare şi nelinişte, iar închisoarea mi s-a părut brusc palatul guvernatorului, aşa că
am preferat să fiu mai degrabă acolo, decât oriunde în altă parte.”
«După câteva zile, s-a zvonit că vom fi audiaţi [la proces]. Mai mult, şi tatăl
meu a venit din oraş, consumat de îngrijorare, şi mi-a vorbit pentru a mă îndupleca,
spunând: „Ai milă, fiica mea, de părul meu cărunt, ai milă de tatăl tău, dacă merit să
mă numeşti tată; dacă te-am adus cu puterile mele până în floarea tinereţii tale, dacă
te-am pus înaintea tuturor fraţilor tăi: nu mă sorti dezonoarei. Gândeşte-te la fraţii tăi,
la mama şi la mătuşa ta, gândeşte-te la propriul tău fiu, care nu va supravieţui fără
tine. Renunţă la mândrie, nu ne nenoroci pe toţi. Căci dacă vei fi păţit ceva, nici unul
dintre noi nu va fi capabil să vorbească liber de asta.”
Îmi spunea acestea ca un tată, din datorie afectuoasă (pietas), sărutându-mi
mâinile şi aruncându-se la picioarele mele; plângând, nu m-a mai numit fiică, ci
stapână (domina). Şi am jelit din cauza nenorocirii tatălui meu, căci din toată familia
numai el nu se bucura de pătimirea mea (passio). Şi l-am înfruntat, spunând: „La
eşafod se va împlini voia Domnului. Căci să ştii că nu ţine de puterile noastre, ci de
ale lui Dumnezeu.” Şi el s-a îndepărtat de mine foarte întristat.» (P.Perp., 5)
Atunci când creştinii au apărut în proces înaintea guvernatorului în funcţie,
Hilarianus, tatăl Perpetuei apare din nou:
«Am urcat pe eşafod. Ceilalţi, atunci când erau întrebaţi, recunoşteau [că erau
creştini]. Şi apoi acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie. Şi tocmai acolo a apărut tatăl
meu, cu fiul meu în braţe, şi m-a tras de pe trepte, spunând „Slăveşte zeii. Ai milă de
pruncul tău!”
Şi guvernatorul Hilarianus... a spus: „Ai milă de părul cărunt al tatălui tău, ai
milă de băieţelul tău. Sacrifică pentru sănătatea împăraţilor.”
Iar eu am răspuns: „Nu o voi face.”
Şi Hilarianus a zis: „Eşti creştină?”
Şi am răspuns: „Sunt creştină.”
Iar când tatăl meu s-a ridicat în picioare pentru a mă face să mă dau bătută,
Hilarianus a ordonat să fie aruncat la pământ şi lovit cu o măciucă. Iar nenorocirea
16
tatălui meu m-a îndurerat de parcă eu aş fi fost cea lovită; şi m-am întristat astfel
pentru bătrâneţile sale nefericite.
Apoi Hilarianus a anunţat tuturor sentinţa şi ne-a condamnat să fim sfâşiaţi de
fiare, iar noi ne-am întors bucuroşi în închisoare. Apoi, deoarece copilaşul meu se
obişnuise atât de mult să fie alăptat la sân şi să-mi fie alături în închisoare, l-am trimis
imediat pe diaconul Pomponius la tatăl meu, cerând copilul. Însă tatăl meu a refuzat
să îl trimită. Şi s-a întâmplat voia Domnului, căci nici el nu a mai vrut lapte, nici eu
nu am suferit din cauză că l-am înţărcat, astfel că nu am fost chinuită nici de grija
copilului meu şi nici sânii nu m-au durut.”» (P.Perp., 6)
Înfăţişarea copilului celui acuzat în faţa instanţei de judecată pentru a
impresiona era o practică veche de secole. Oricum, în acest caz, nu judecătorul este
cel care trebuie convins, ci chiar acuzata, care însă nu poate fi înduplecată. Îndârjirea
tatălui ei în faţa curţii îl face să fie pedepsit în mod umilitor, să fie lovit – o pedeapsă
de care cei din categoria socială din care făcea şi el parte erau, în mod normal, scutiţi
(cei din familia Vibiei erau probabil honestiores, foarte onorabili). Tatăl Perpetuei îşi
mai face apariţia o singură dată, pe măsură ce ziua spectacolului în care ea va fi ucisă
se apropie:
«Tatăl meu a venit la mine, măcinat de îngrijorare, şi a început să-şi smulgă
barba şi să o arunce la pământ, să se prosterneze şi să îşi deplângă vârsta, rostind
vorbe care ar fi mişcat pe oricine. Şi am jelit şi eu pentru vârsta lui înaintată.»
(P.Perp., 9)
Însă chiar dacă Perpetua se distanţează de tatăl şi de copilul său, renuntând la
responsabilităţile lumeşti datorate familiei pentru o răsplată pe lumea cealaltă, ea îşi
formeaza o nouă familie – în care joacă atât rolul de mamă, cât şi pe cel de fiică –
printr-o serie de vise pe care şi le autoinduce. În primul ei vis, după prima vizită a
tatălui său, când ei i se permitea să-şi aibă copilul alături, Perpetua urca o scară lungă,
evitând armele îndreptate asupra sa şi instrumentele de tortură, însă calcă, în drumul
său către înălţime, pe capul unui şarpe diavolesc. Acolo ea găseşte un om cu părul
cărunt, un păstor păscându-şi turmele, „iar el şi-a ridicat capul, s-a uitat la mine şi mi-
a zis: „Bine ai venit, copilă” (termenul grecesc este teknon). Şi m-a chemat şi mi-a dat
o bucată din brânza pe care o făcea...” Este vorba despre tatăl său, transformat într-o
figură cristică, cel care o hrăneşte la fel cum îşi hrănea ea pruncul în închisoare. Cel
de-al doilea vis, ulterior procesului şi separării ei definitive de copil, este încă şi mai
expresiv. Brusc, în timp ce se ruga, ea rosteşte numele fratelăui ei mort de multă
17
vreme, la vârsta de 7 ani, din cauza unui cancer localizat în zona feţei: „Îl văd pe
Dinokrates venind dintr-un loc umbros unde mai erau mulţi alţii şi îi era foarte cald şi
era însetat, cu hainele murdare şi pielea palidă, având pe faţă rana pe care o purta când
a murit.” În viziunea sa, Dinokrates încerca în zadar să bea dintr-o fântână plină cu
apă, însă la marginea cărei nu putea ajunge. „Şi m-am trezit, şi am ştiut atunci că
fratele meu suferea. Însă am avut credinţa că îl voi ajuta în durerea sa.” (P.Perp., 7)
Ea se roagă, după care primeşte următoarea viziune ca răspuns:
„Am văzut locul pe care îl mai văzusem înainte şi pe Dinokrates, curat fiind,
bine-îmbrăcat, răcorindu-se, iar acolo unde avea o rană am văzut doar o cicatrice. Şi
am mai văzut fântâna pe care o văzusem înainte, a cărei margine coborâse mult, până
la nivelul băiatului (umbilicus), iar el sorbea apă fără încetare. Iar la bază era un vas
plin cu apă. Iar Dinokrates a început să bea din el, iar ce era conţinutul vasului nu s-a
împuţinat. Sătul, el a început să se joace în apă precum copiii (infantes) o fac,
bucurându-se. Şi m-am trezit, şi am înţeles că lui îi fusese îndepărtată pedeapsa.”
Perpetua a trebuit să renunţe la copilul căruia îi dăduse viaţă, şi nu l-a mai
putut alăpta; însă datorită rugăciunilor sale, ea l-a readus la viaţă pe fratele său mai
mic, potolindu-i setea. Pe măsură ce renunţă la atribuţiile sale în familia aceasta
lumească, le recreează în cealaltă. Însă cea de-a patra şi cea din urmă viziune, în
ajunul martiriului său, este destul de diferită: ea se transformă în bărbat, pentru a-l
putea înfrunta pe „egiptean” (Satana). Având în vedere că ea urma să moară în cel mai
public, „masculin” fel posibil (ca şi un luptător cu fiarele sălbatice), Perpetua îşi
inhibă toate funcţiile intime, „feminine”, reale sau imaginare.
Pe 7 martie, Perpetua şi însoţitorii ei merg bucuroşi către moarte, în arenă,
într-un spectacol special dedicat zilei de naştere a fiului împăratului, Geta. Perpetua şi
sclava Felicitas au avut de înfruntat o vită înfuriată (în mod ironic, pentru a fi pe
potriva sexului feminin). Perpetua nu a murit în urma acestei confruntări, ci a fost
ucisă ulterior, de sabie – un sfârşit potrivit pentru cineva de condiţia ei.
„Dacă cineva vine la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi
pe copii şi pe fraţi şi pe surori, şi chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul
Meu.” (Luca 14, 26; Marcu 10, 29) Impactul deplin al cuvintelor lui Hristos ne este
clarificat de mărturia Perpetuei: convertirea la creştinism însemna respingerea lumii
şi, mai ales, a propriei familii. Tatăl Perpetuei nu exagera atunci când spunea că, după
moartea ei în arenă, nici un membru al familiei nu va mai putea să vorbească liber; că
vor fi cu toţii bănuiţi, fie că sunt creştini, fie că nu. În America secolului XXI, atunci
18
când retorica politică asociază religia (în primul rând creştinismul) cu „valorile
familiei”, este bine să ne reamintim că, la începuturile sale, creştinismul era departe
de a fi „pentru familie”. În cele din urmă, atunci când persecuţiile s-au încheiat (la
110 ani după moartea Perpetuei) şi când împăraţii romani au îmbrăţişat creştinismul,
contrastul brutal între dăruirea pentru Dumnezeu şi devoţiunea faţă de familie s-a
diminuat. Legislaţia privitoare la familie a primului împărat creştin, Constantin, a
urmat, în mare parte, prevederile trasate de predecesorii săi, cu două schimbări
majore: divorţul unilateral devenea mai greu de obţinut (în special pentru femei), iar
pedepsele lui Augustus pentru cei care nu erau căsătoriţi au fost abolite. Prima a fost
probabil promulgată, măcar în parte, sub influenţă creştină; a doua era, mai mult ca
sigur un răspuns la nemulţumirea senatorilor cu privire la legile lui Augustus, decât ca
urmare a admiraţiei creştinilor pentru celibat. Renunţarea ascetică a înlocuit martiriul,
ca manifestare a repulsiei creştinilor faţă de lume, mănăstirile oferind o alternativă
structurilor tradiţionale ale familiei. Însă patria potestas a continuat să fie un concept
legal şi social în Antichitatea târzie, în vreme ce practicile matrimoniale şi relaţiile
părinţi-copii au continuat în felul tradiţional până la sfârşitul Antichităţii. Experienţa
Perpetuei ne reaminteşte cât de radical şi de defavorabil concepţiei romane privitoare
la familie putea fi creştinismul.
Concluzie
Cele trei mărturii prezentate aici se întind pe mai mult de două secole,
ajungând la noi pe căi diferite: un epitaf funerar săpat în piatră, o colecţie de scrisori
publicate de către o binecunoscută figură literară încă din timpul vieţii, ajunsă la noi
datorită unui manuscris (acum pierdut) din secolul al IV-lea; şi un jurnal din
închisoare păstrat de comunitatea creştină din Cartagina, unde era citit cu voce tare în
biserică în fiecare an, la aniversarea morţii autoarei (şi reinterpretat, de-a lungul
timpului, de către autorităţile bisericeşti la sfârşitul perioadei antice). Cu toate că
circumstanţele scrierii şi păstrării lor diferă în mod semnificativ, toate cele trei relatări
au o trăsătură comună: în ciuda naturii lor profund intime (în ceea ce ne priveşte),
toate au fost redactate pentru un public potenţial, şi sunt, dintr-un anumit punct de
vedere, scrieri apologetice (apologiae), explicaţii despre motivaţiile şi acţiunile
autorilor lor. Soţul anonim care îşi comemora soţia o făcea printr-un discurs ţinut la
19
înmormântarea acesteia, pe care îl face apoi memorabil, pentru a fi văzut de toţi; în
mod clar, Plinius a dat spre publicare acele scrisori despre care considera că îl pun
într-o lumină favorabilă şi atrăgătoare; iar Perpetua ştia că statutul ei de martiră îi
dădea mărturiei sale (şi în special viziunilor ei) o mare autoritate în ochii tuturor
creştinilor, contemporani sau din viitor.
Oricât de intime sunt aceste documente, ele nu sunt „personale”, în sensul că
ar fi fost destinate doar autorului şi poate câtorva prieteni apropiaţi. Ele ne spun doar
ceea ce autorii lor vor ca noi să ştim. Însă asta nu le scade valoarea de dovezi istorice,
deoarece aceste destăinuiri redactate în mod deliberat ne spun multe despre valorile
individului şi despre societatea în care el/ea a trăit, demonstrând cum idealurile
sociale, religioase şi politice pot intra în conflict cu nevoile şi dorinţele femeilor şi
bărbaţilor aşa cum erau ei în realitate. Plinius şi soţul Turiei se simt obligaţi să spună
lumii (şi împăratului) că ei vor într-adevăr copii, însă că îşi iubesc şi îşi respectă
soţiile mai mult decât ar iubi şi respecta pe orice potenţial urmaş. Perpetua arată
camarazilor ei creştini că este dispusă să sacrifice binele propriu şi al familiei ei în
numele credinţei, însă le spune şi cât de dureros şi traumatizant poate fi un asemenea
sacrificiu.
Presiunile politice şi sociale la care au fost supuşi Plinius, Perpetua şi soţul
Turiei erau destul de diferite de cele cu care se confruntă americanii şi europenii în
ziua de azi: porunca imperială ca cetăţenii să se căsătorească şi să aibă copii, precum
şi represiunea dură a unui cult religios non-conformist prin execuţia publică
degradantă. Însă oricât de străine ni s-ar părea circumstanţele în care au scris,
sentimentele pe care ei le arată (intenţionat) sunt recognoscibile de la prima vedere:
durerea provocată de pierderea unui partener de viaţă mult-iubit, dificultatea de a
explica familiei soţiei faptul că ea a pierdut sarcina, conflictul dintre o fiică hotărâtă şi
vârstnicul ei tată, devastat de piederea copilului preferat în cel mai oribil mod posibil.
Prin aceste povestiri ale relaţiilor familiale, foarte intime, dar în acelaşi timp foarte
publice, ne-am apropiat cel mai mult de romani, din postura de fiinţe umane.
20