Ion

1. Evidențierea a două trăsături ale romanului realist, prezente în textul

studiat

Roman obiectiv (cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române- E. Lovinescu), doric,
modern, fiind o oglindă selectivă, sintetică, întrucât realitatea a constituit pentru Rebreanu un pretext
pentru a putea crea o altă lume cu legile ei, Ion reprezintă o capoderă de o măreţie liniştită, solemnă ca
un fluviu american (G. Călinescu).
Romanul lui L . Rebreanu aparţine realismului în formula literaturii tari, răscolitoare (T. Vianu),
opera fiinţând în orizontul tragicului cu rezonanţe de epopee antică. Apar note naturaliste, prin separarea
feliei de viaţă din complexitatea realului, acordându-se atenţie stărilor subconştientului, obsesiilor
tiranice, laturii abisale a psihologiei, personajelor dominate de instinct. Fiind o operă realistă, se
caracterizează prin:
-inspirația din realitate, ilustrare a principiului de mimesis,
-prezentare verosimilă, lipsită de idealizare, textul fiind ca o oglindă purtată de-a lungul unui
drum (Stendhal),
-tematica socială, atitudinea critică,
-personaje tipice în circumstanțe tipice, produse ale mediului înfățișat, reprezentative pentru
numeroase categorii umane și sociale (personajele fac concurență stării civile, afirma Balzac),
parcurgând însă drumul de la tipicitate la individualitate;
-canonul artistic realist reliefat de:
 construcția echilibrată, sferică, închisă;
 principiul cronologic, tehnica detaliului;
 narator heterodiegetic, omniscient, omniprezent, focalizare 0/viziune dindărăt/
obiectivă;
 stil impersonal, sobru, precis (Stendhal încerca să imite stilul Codului civil),
anticalofil.

Romanul conturează un univers ficţional verosimil, pe baza unui substrat antropologic amintit în
Mărturisiri: confesiunea lui Ion Pop al Glanetaşului, povestea tragică a Rodovicăi, ţăranul ce sărută
pământul. Organizarea compoziţională este bazată pe legi clasice, prozatorul fiind un arhitect preocupat
de ideea de plan. Construcţie închisă, romanul este alcătuit din două părţi, cu un număr egal de capitole (6
respectiv 7, însumând simbolic numărul 13): Glasul pământului, Glasul iubirii. Metafora glasului
sugerează o voce ce vine din adâncimile arhetipului, ce modelează destinul personajului.

Personajele realiste: o prezentare a statutului protagonistului

2. Tema și ilustrarea acesteia prin comentarea a două secvențe

Tema patimii lui Ion ca formă a instinctului de posesiune (N. Manolescu) se manifestă atât ca pasiune
organică a ţăranului român pentru pământ , dar şi ca pasiune erotică. Pământul, în viziunea scriitorului,
este însăşi problema vieţii româneşti, pentru ţăran fiind o fiinţă vie, reprezentând una dintre vocile
interioare ale protagonistului ce se simte, la început, faţă de pământ mic şi slab cât un vierme ... sau ca o
frunză, pentru ca apoi să se considere asemenea unui zeu stăpânind pământurile: Pământul se închina în
fața lui, tot pământul. Punctul culminant este scena sărutării pământului, văzut ca iubită. Imaginea în care
se apropie de pământurile sale, în straie de sărbătoare, cuprinde un erotism păgân: locul pare o fată
frumoasă care și-a lepădat cămașa. Ion este atras de lutul negru, lipicios ca de brațele unei iubite
pătimașe, își lipi buzele cu voluptate de pământul umed, dar în sărutarea aceasta grăbită simți un fior
rece, amețitor, sugerând moartea, căci pământul îi țintuia picioarele și era pe mâinile lui ca niște mănuși
de doliu.
Iubirea devine hybris ce încadrează existenţă într-un tipar tragic, prin asociere cu moartea, iar destinul
capătă funcţie de suprapersonaj, Savista fiind mesagerul acestuia. Tema naţională este ilustrată prin
înfăţişarea existenţei satului din Transilvania, aflată sub stăpânire austro-ungară.
3. Componente textuale
Relevant pentru prezentarea particularităților nuvelei realiste este titlul, instanță semiotică superioară
și ordonatoare, element de paratextualitate, ce realizează legătura între universul ficțional și lumea reală,
deoarece reprezintă o primă cheie interpretativă. Are valoare anticipativă şi simbolică, întrucât încărcătura
semantică a prenumelui reprezentativ pentru comunitatea satului românesc, în care toți flăcăii din sat
sunt varietăți de Ion (G. Călinescu), sugerează intenția autorului de a construi o figură simbolică a
țăranului român. Structura romanului urmăreşte însă două planuri, unul evocând viaţa ţăranilor, ilustrată
prin destinul lui Ion, celălalt reliefând momente din lumea intelectualilor, grupată în jurul familiei
Herdelea. Romanul prezintă o dublă alienare: a ţăranului fără pământ, disperat din cauza sărăciei, şi a
intelectualului de la sat, sfâşiat de datoria faţă de neam şi nevoile care îi asaltează existenţa. Subiectul de
desfăşoară contrapunctic, întrucât scenele din viaţă ţărănimii, caracterizate printr-o vitalitate aspră,
alternează cu secvenţele din viaţa intelectualior satului ce au proporţii derizorii. În vreme ce familia
Herdelea trăieşte epopeea vieţii cotidiene, Ion devine eroul unei epopei tragice.

Incipitul și finalul, praguri textuale, esenţializează viziunea asupra lumii, transferând semnificaţiile
de la nivel macrotextual în formulele de intrare şi de ieşire din universul ficţional, caracterizându-se prin
simetrie. Incipitul şi finalul creează imaginea de corp sferoid, a unei lumi în care începutul se confundă
cu sfârşitul, în consonanţă cu viziunea ciclică asupra existenţei. Între cele două secvenţe se închide un
destin tragic, ciclul existenţial fiind sugerat de metafora drumului, dublu semnificat ca drum al vieţii şi al
morţii, ca simbol al intrării şi ieşirii din spaţiul ficţional, fiind învestit cu funcţia metatextuală. Drumul
personificat în incipit, cu ajutorul verbelor de mişcare alertă (aleargă, spintecă, dă buzna, coboară),
merge tânăr, sprinten şi nerăbdător spre Pripas, fiind singura cale de acces în această lume. Sugestia
coborârii în infern este înfăţişată prin toponimele Cişmeaua Mortului, Râpele Dracului şi prin prezenţa
râului peste care trece. Nemişcarea şi liniştea ce urmează descrierii drumului sunt ca o pauză în marele
spectacol al lumii ce permite instaurarea unei durate imaginare. În final, pe acelaşi drum înfăţişat însă la
o altă vârstă, bătrân, bătătorit, încolăcindu-se leneş, ca o panglică cenuşie, care se întinde, familia
Herdelea pleacă din sat, închizând cercul romanului.
Inserţia unor elemente ce apar în incipit şi sunt reiterate în final conferă operei simetrie şi
circularitate. Astfel, în incipit, pe o cruce strâmbă se vede un Hristos cu faţa spălăcită de ploi ce îşi
tremură jalnic trupul de tinichea ruginită, aducând sugestia unui spaţiu desacralizat supus în mod fatal
eroziunii timpului, iar în final, Hristosul cu faţa poleită de o rază întârziată parcă-i mângâia. Spaţiul este
purificat, catharsisul fiind relevat aici prin lexemele afectate ideii de divinitate ce aparţin unui câmp
semantic al beneficului. Hora de duminică, alt element al circularităţii romanului şi pagină de etnografie,
nucleu de instinct primar dezlănţuit, metamorfozându-se simbolic într-o horă a soartei, prezintă
personajele şi nexurile dintre acestea, stratificarea clară a societăţii rurale (bocotanii şi săracii,
intelectualii şi ţăranii), prefigurează conflictele. În final, hora ţăranilor se desfăşoară în aceeaşi curte, în
timp ce, la şcoală, are loc balul închinat sfinţirii noului locaş al bisericii, ce reunise personajele într-o
dimensiune a sacrului, într-un ceremonial al celebrării lui Dumnezeu şi a vieţii care merge înainte prin
reinstaurarea legilor morale, chiar dacă unii oameni s-au stins, iar alţii le-au luat locul.

sau

Conflictele care dinamizează acțiunea sunt numeroase și complexe, atât de ordin exterior, cât și
de ordin psihologic.
-Conflictul de interese, material și social îl opune pe Ion, țăran sărac, lui Vasile Baciu (unul dintre
bocotanii satului), întrucât între cei doi există un arc al încleştării permanent, unul fiind în atac, celălalt în
defensivă; confruntarea se rezolvă în favoarea lui Ion, dar, în final, pământurile revin bisericii. Personajul
principal este prins și în alte conflicte ce-i sporesc îndârjirea, cum ar fi cel cu Simion Lungu, căruia i-a
micșorat bucata de pământ, neînțelegere tranșată la judecătorie și încheiată cu ispășirea sentinței în
închisoare, sau conflictul cu preotul Belciug, care îl probozește în biserică.
-Conflictul etnic ce afectează familia Herdelea, dublat de conflictul moral al învățătorului, generat de
lașitatea ce-l determină să voteze pentru candidatul maghiar în speranța de a câștiga clemența
judecătorului și umilința de a fi ajutat chiar de Grofșoru se rezolvă prin pensionare, iar conflictul cu
preotul Belciug se încheie prin împăcare, sub semnul toleranței și al conștiinței apartenenței la același
neam.
-Conflictul erotic, ce vizează relațiile sentimentale din cuplurile Ion-Florica, Ion-Ana, George–Ana,
George-Florica, determină sinuciderea Anei, uciderea lui Ion și arestarea lui George.
-Conflictul psihologic între cele două glasuri lăuntrice, chemarea pământului și vocea iubirii, este reliefat
din secvența horei, ce evidențiază o primă opțiune a eroului: ezitând între Florica și Ana, Ion o va invita
la dans pe cea din urmă: Ce să fac? Trebuie s-o iau pe Ana! Trebuie! Din confruntarea dramatică a celor
două glasuri, pe care nu le poate urma decât succesiv, Ion va ieși înfrânt, fiindcă setea de a stăpâni
pământurile lui Vasile Baciu, declanșată cu forța instinctelor obscure, atavice, îl dezumanizează. Un alt
conflict interior este declanșat de criza de identitate și criza de valori pe care le confruntă Titu Herdelea,
rezolvat prin asumarea existenței în mod independent, ieșind din orizontul vieții închise în matricea
protectoare a familiei și a satului.
CARACTERIZAREA PERSONAJULUI RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

-Tipologia, statutul social, psihologic, moral al -Tipologia, statutul social, psihologic, moral
personajului; pentru ambele personaje;
-evidențierea a două trăsături de -prezentarea modului în care se manifeastă
prosopografie/ etopee prin câte o secvență relația și prin două secvențe comentate;
comentată;
-analiza a două componente textuale: titlul/ - analiza a două componente textuale: titlul/
conflictul/ limbajul/ modalitățile de conflictul/ limbajul/ modalitățile de
caracterizare a personajelor/ acțiune/incipit- caracterizare a personajelor/ acțiune, incipit-
final, cronotop etc. final, cronotop etc.

Definiția: Locuitori ai lumii ficționale, personajele sunt ipostaze ontologice, în raport cu existența
și cu limitele condiției umane, întrucât exprimă un fel de a fi în lume și parcurg un traseu existențial
semnificativ.

Tipologie, statut
Personaj principal, pivot al diegezei, eponim, rotund și tridimensional, Ion se consumă între iubire și
patima pentru pământ. Este un personaj realist, tipic pentru categoria socială a țăranului sărac ce dorește
pământ, dar individualizat prin psihologia complexă, urmărită în evoluție și prin trăsăturile naturaliste:
obsesii tiranice, stări ale subconștientului, ființă neșlefuită, dominată de instinct, latura abisală a
psihologiei.
Personaj tragic, scindat între două glasuri, victimă și călău în același timp, supus unor experiențe
variate, încheiate altfel decât și le-ar fi dorit, astfel că romanul devine istoria unui eșec, un eșec în planul
valorilor umane. Ion trebuie să aleagă între cele două glasuri, ambele soluţii fiind tragice, întrucât se
mişcă sub povara lui sau-sau, în timp ce el dorește împlinirea ambelor voci interioare.
Sub aparenţa simplităţii şi a linearităţii procesului dezumanizării, structura interioară a eroului ce
însumează trăiri contradictorii pare modelată de obscure complexe de inferioritate, de sentimentul
frustrării, de resentimente faţă de tatăl său ce a risipit zestrea Zenobiei şi faţă de toţi bocotanii ce-l
dispreţuiesc pentru sărăcia sa, pentru că statutul social al protagonistului este acela de țăran sărac.
Naratorul îi schiţează dominantele de caracter în reconstituirea biografică de la începutul romanului,
iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil... de pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă. Refuză
şansa de a-şi depăşi condiţia prin învăţătură, asumându-şi identitatea de ţăran din adolescenţă, căci între el
şi pământ există o legătură profundă. Doritor cu orice preţ să se îmbogăţească, îşi alcătuieşte cu grijă
planul seducerii Anei şi, după ce planul îi reuşeşte, Ion, devenit unul dintre bocotani, se dovedeşte
nepăsător la suferinţa Anei. Relaţia sa cu Ana şi cu Petrişor, copilul său, oglindeşte modificarea gravă a
valorilor morale, întrucât nu are remuşcări la moartea Anei şi nu se simte culpabil nici când îi moare
copilul, în care nu văzuse decât o garanţie a păstrării pământurilor. Ion este o fiinţă puternică, luptă
împotriva tuturor, numai împotriva patimii sale nu poate lupta, iar în cele din urmă această patimă îl
dezumanizează. Opţiunea pentru iubire îi aduce şi sfârşitul: George îşi ucide rivalul când află de relaţia
dintre el şi Florica, uciderea cu sapa, unealtă de lucru a pământului atât de drag lui, fiind semnificativă,
întrucât moartea lui este o punere în abis a destinului celui însetat de pământ.
 Complexitatea personajului a generat interpretări diferite: pentru E. Lovinescu, personajul are o
inteligență ascuțită, o viclenie procedurală și mai ales o voință imensă; dimpotrivă, G. Călinescu îl
consideră o brută, căci viclenia instinctuală caracteristică oricărei ființe reduse i-a determinat acțiunile.
În viziunea lui N. Manolescu, Ion trăieşte în preistoria moralei, este bruta ingenuă, toate planurile lui
decurgând din instinct.

Etopeea
Fiinţă robustă, personajul îşi are unitatea tocmai în principiul contradicţiei: Ion este impulsiv,
rudimentar, brutal, dar tot are gesturi de cuviinţă prevenitoare, o disponibilitate spre respect, ilustrată
peremptoriu de relaţiile cu familia Herdelea, precum şi o isteţime naturală. Flăcăul chipeş, isteţ, cel mai
iubit elev al învăţătorului Herdelea...că băiatul era silitor şi cuminte, iute, harnic, întrucât munca îi era
dragă, oricât ar fi fost de aspră şi îi întreţine patima, dar sărac (toată fiinţa lui ardea de dorul de a avea
pământ mult, cât mai mult), reacţionează mereu potrivit firii sale impulsive, pătimaşe, violente.
Traseul existenţial al protagonistului este reliefat prin câteva scene care surprind devenirea
eroului, procesul de alunecare în afara valorilor morale. Prima secvenţă, cea a horei, evidenţiază dilema
existenţială între cele două chemări şi o primă opţiune a eroului: ezitând între Florica cea frumoasă, dar
săracă şi Ana, care era urâțică, slăbuță, dar bogată, Ion o va alege pe Ana, renunţând la Florica, pe care o
iubeşte şi la care va reveni, în final, mânat de glasul iubirii. Timpul capătă în experienţa interioară a
eroului o formă circulară, întrucât, după întreg zbuciumul existenţei sale, sfârşeşte prin a se reîntoarce de
unde a plecat. În această secvenţă, se reliefează conflictul cu Vasile Baciu, care îl numeşte sărăntoc,
tâlhar, dar şi rivalitatea dintre Ion şi George, care se va manifesta acut în scena încăierării la cârciumă,
fiind o confruntare pentru mâna Anei. Scena doborârii lui George anticipează finalul romanului, când,
rolurile se inversează, George omorându-l pe Ion cu o sapă. O altă secvență reprezentativă este scena
sărutării pământului, văzut ca iubită. Imaginea în care se apropie de pământurile sale, în straie de
sărbătoare, cuprinde un erotism păgân: locul pare o fată frumoasă care și-a lepădat cămașa. Ion este
atras de lutul negru, lipicios ca de brațele unei iubite pătimașe, își lipi buzele cu voluptate de pământul
umed, dar în sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor, sugerând moartea, căci pământul îi
țintuia picioarele și era pe mâinile lui ca niște mănuși de doliu. Personajul este văzut astfel ca arhetip,
definit prin relația cu pământul. Pentru el, pământul este o stihie primordială, căreia i se închină ca unei
divinități, într-un fel de nuntire mistică, devenind rațiune de a fi, temei al condiției și demnității umane a
țăranului, om legat de pământ prin Eros și prin Thanatos.

Procedeele de caracterizare îmbină modalităţile directe, din perspectiva naratorului omniscient

ce-i realizează portretul fizic, alunecând spre trăsătura de caracter, cu mijloacele indirecte ce prezintă
faptele, modelul comportamental, relaţiile cu celelalte personaje, limbajul, gândurile. La acestea se
adaugă procedeele moderne ca introspecţia, monologul interior, tehnica basoreliefului, a contrapunctului
(George este imaginea în oglindă a lui Ion: bogat, dar lipsit de personalitate, de forţă, iar destinul lui Ion îl
reeditează, într-un anumit mod, pe cel al lui Vasile Baciu), relativizarea perspectivelor asupra
personajului. Ion este definit de către mai multe instanţe narative: Vasile Baciu îl numeşte sărăntoc,
fleandură, familia Herdelea îl consideră mai deştept decât toţi flăcăii din sat, care îl priveau cu respect,
voiau să-i arate prietenie şi admiraţie, preotul Belciug îi spune că e un stricat şi-un bătăuş şi un om de
nimic, generând astfel indeterminarea personajului.
 Viziunea crudă asupra lumii, în care nu există învingători, ci doar învinși, este ilustrată de cuplul
Ion-Ana: Ion este învins în încercarea de a-și depăși condiția, prin împlinirea celor două glasuri
interioare, iar Ana devine victimă a propriilor speranțe și a dorinței de afecțiune. La fel ca părinții lor, Ion
și Ana se află la polii opuși ai ierarhiei sociale: ea aparține categoriei bocotanilor, prin pământurile pe
care le deține, el este un țăran sărac. Cei doi reeditează relațiile părinților lor, care au la bază același
motiv al fetei bogate și al țăranului sărac. Dacă în cazul familiei lui Ion, tatăl a pierdut zestrea soției, iar
în cazul familiei Anei, Vasile Baciu a menținut averea, însă și-a pierdut soția, tiparul existențial al
eroului este conturat prin aceste precizări biografice: împlinirea nu este posibilă.
Datele existențiale o plasează încă de la început sub zodia eșecului, Ana ilustrând tipologia
victimei: îndrăgostită de Ion și traumatizată de un tată prea dur, lipsită de afecțiune, Ana i se dăruie lui
Ion, căutând iubirea de care a fost lipsită. Lui Ion nu-i fusese dragă Ana, dar ea avea locuri, și case și vite
multe...Astfel, în această lume condusă după legi patriarhale, femeia reprezintă două braţe de lucru, o
zestre şi o producătoare de copii... Soarta Anei e mai rea, deosebită cu mult de a oricărei femei de la
ţară, nu, consideră G. Călinescu. Ana se refugiază într-o iluzie, cea a iubirii pentru Ion, deși realizează că
Ion nu o iubește pe ea, ci pe Florica. Ana pendulează pe o Golgotă personală cu două repere ale torturii
sufletești și fizice: indiferența lui Ion și bătăile crunte îndurate de la Vasile Baciu, care se simte trădat de
propria fiică. La nuntă, glasurile interioare ale flăcăului se suprapun, acesta realizând că împreună cu
pământurile trebuia să o ia și pe Ana, în timp ce Florica îi apare mai frumoasă ca totdeauna. Odată ce
pământul este dobândit, obsesia pentru acesta dispare și este înlocuită de obsesia pentru Florica, ce se
concretizează în timpul dansului prin substituția Anei cu Florica. Ana privește la jocul pătimaș al lui Ion
cu Florica de parcă Florica era mireasa lui și, în acea clipă, Ana tresări ca mușcată de viperă. Simți că
nădejdile ei de fericire se risipesc și că ea se prăvale iar furtunos în aceeași viață nenorocită. Reacția
Anei ilustrează șocul emoțional puternic al personajului bovaric, nevoit să înfrunte datele dure ale
realității. O altă scenă semnificativă pentru relațiile dintre cei doi este cea în care, într-o răceală și o
indiferență nimicitoare, Ion o trimite înapoi pe Ana, atunci când aceasta bătută și alungată de tatăl ei
ajunge acasă la el. Violența față de Ana se observă și în modul în care i se adresează: Da omoară-te
dracului că poate așa am să scap de tine!
Întreaga existență a Anei, de când se îndrăgostește de Ion, se consumă într-un orizont al ispitei
thanatice: gândul morții i se coborî în suflet ca o scăpare fericită. Scena sinuciderii Anei, de factură
naturalistă prin stilul frust de a înfățișa moartea ei, apare ca o sugestie a zădărniciei zbaterilor omenești
într-o lume prea mare și indiferentă în mecanica ei implacabilă.