Está en la página 1de 5

Actul Unic European

Actul Unic European a venit ca o necesitate în contextul evoluţiei construcţiei


europene, situaţia politică şi mai ales starea economiilor statelor membre impunea
adoptarea unor măsuri care să îmbunătăţească ansamblul relaţiilor dintre statele membre.
Schimbarea raporturilor existente era necesară pentru a se înlatura ceea ce se
numea “euroscleroza”1, perioada nefastă în istoria economică europeană în jurul anilor
’70, ce a generat teamă în randul politicienilor de a nu rămâne în urma SUA sau a
Japoniei în lipsa unei pieţe adevărate comune.
În noiembrie 1980 ministrul de externe al Germaniei, Hans Dietrich Gensher şi
ministrul de externe al Italiei, Emilio Colombo prezintă statelor şi Parlamentului
European un proiect de Act european. În primă instanţă actul, numit anterior şi Gensher-
Colombo, se voia o declaraţie comună a statelor membre ale comunitaţii prin care acestea
sa-şi exprime voinţa politică asupra uniunii europene.

Actul european propunea dezvoltarea unei politici externe comune, cooperarea în


materie de securitate şi în prevenirea acţiunilor teroriste, în domeniul culturii precum şi
întărirea conştiintei europene şi crearea unei uniuni juridice. În privinţa instituţiilor acest
plan susţinea gruparea forurilor de decizie europene sub autoritatea Consiliului European
şi întărirea rolului preşedinţiei acestuia.

Cu toate că era menţionată o revizuire a tratatului la cinci ani de la semnare ,


parlamentarii europeni au respins proiectul germano-italian fiind incomodaţi de
perspectiva unei uniuni europene prin cooperare interguvernamentala.

Prin urmare Consiliul European adoptă “Declaraţia solemnă privind Uniunea


Europeană”, la 19 iulie 1983, Stuttgard care stipulează rolul şi competenţele sale în
construcţia europeană şi precizează posibilitatea de schimbare a modului de luare a
1
Pinder, John , Uniunea Europeana, Ed. All, Bucureşti, 2005, p.23

1
deciziilor de la unanimitate la vot majoritar. Belgia, Germania, Italia, Luxemburg şi
Olanda îşi arată disponibilitatea pentru modificări în procesul de adoptare a hotărârilor la
nivel comunitar,în schimb Franţa, Danemarca, Grecia şi Irlanda, prin declaraţii separate,
susţin menţinerea unanimităţii în chestiuni pe care fiecare stat le consideră de interes
naţional.

În plan economic Comisia a finalizat o listă de 300 de măsuri care urmau să fie
puse în practică pană la sfarşitul anului 1992, având ca scop consolidarea pieţei unice
prin înlăturarea barierelor tarifare. Proiectul a fost coordonat de comisarul Lord
Cockfield, şi prezentat la Consiliul European la Milano, în iunie 1985.

Între timp Parlamentul European caută soluţii pentru o uniune europeană în sens
politic. La 14 februarie adoptă proiectul de tratat instituind Uniunea Europeană, planul
Spinelli, după numele iniţiatorului său Altiero Spinelli, federalist european. Proiectul de
tratat urmărea reformarea instituţiilor comunităţii, astfel încât să capete un caracter
federal. Comisia devenea centrul sistemului instituţional prin deţinerea prerogativelor
executive iar Consiliul şi Parlamentul urmau să-şi împartă puterile în materie legislativă
şi bugetară. Ca o intărire a caracterului federal al noii comunităţi apărea principiul de
subsidiaritate care stabilea realizarea unei acţiuni la nivelul de putere cel mai apropiat de
cetăţeni.

Reforma instituţională este continuată în cadrul Consiliului European de la


Fontainbleau, unde se decide formarea unui comitet compus din reprezentanţii şefilor de
state şi de guverne - comitetul Dooge, după numele preşedintelui acestuia. Raportul final
al comitetului propunea să se iniţieze proceduri de revizuire a tratatelor de instituire a
comunităţilor şi se pronunţa pentru crearea unei Entităţi veritabile, perfecţionarea
mecanismelor instituţionale şi realizarea unei pieţe comune veritabile. Aceste prevederi
au stârnit reacţii diverse printre statele comunitare. Danemarca şi Grecia erau reticente,
Marea Britanie ramânea consecventă tradiţiilor sale politice, Irlanda era de acord cu
reforma exceptând domeniul apararii, intrucât nu era membra NATO, în vreme ce restul
statelor aveau o atitudine favorabila faţă de amendamentele prezentate de raport.

2
Pentru a se ajunge la un consens Consiliul European a decis să stabilească o
Conferinţă Interguvernamentală pentru revizuirea tratatului care să negocieze si să
propună soluţii in trei domenii : extinderea acţiunilor comunitare pentru integrarea
economică şi socială, însoţite de modificări instituţionale şi instituţionalizarea cooperării
politice în materie de politică externă şi de securitate comună.

Conferinţa Interguvernamentală, dupa şase luni de dezbateri, prezintă la


Luxemburg, la 3 decembrie 1985, opt texte referitoare la: piaţa internă, capacitatea
monetară, coeziunea economică şi socială, Parlamentul European, puterile de execuţie şi
de gestiune ale Comisiei, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, Curtea de justiţie alături
de un proiect de tratat de cooperare in politica externă.

Şi acest raport a provocat reacţii diverse printre reprezentanţii statelor europene


vizate. Franţa, Italia şi Germania preferau utilizarea noţiunii de spaţiu celei de piaţă
unică, în vreme ce Marea Britanie, prin vocea prim-ministrului său Margaret Thatcher, se
dovedea consecventă liberalismului clasic, impunând conceptul de piaţă unică.2

O altă chestiune care a suscitat nemulţumiri a fost problema uniunii monetare.


Franţa, si în cele din urmă Germania, au acordat posibilitatea să introducă în preambulul
noului tratat un angajament referitor la realizarea progresivă a uniunii economice şi
monetare, stârnind protestele britanicilor care au întârziat să semneze textul final. 3
Sesiunea de la Luxemburg a consfinţit şi mărirea în termeni reali a fondurilor regionale
şi pentru dezvoltare, precum şi promisiuni de colaborare în domeniul cercetării şi al
finanţării dezvoltării tehnologice – programul Eureka.4

Discuţiile pe marginea prevederilor tratatului final au continuat la Consiliul de


Miniştrii în 16 decembrie, moment care a coincis cu adoptarea unei denumiri oficiale şi
finale a textului dezbatut. Au existat două alternative importante şi anume : Act Unic
după propunerea Comisiei şi Actul Uniunii Europene după numele proiectului franco-
german din iunie 1985, ajungându-se în urma unui consens general la titulatura de Act
Unic European.
2
Bibere, Octav, Uniunea Europeană : între real si virtual, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 91
3
C.Booker, R. North, Uniunea Europeană sau marea amăgire Ed.Antet, Bucureşti, 2004, p. 155
4
ibidem, p.155

3
Din 27 ianuarie 1986, Actul Unic European este deschis spre semnatură statelor
comunitare, data limită fiind stabilită la 17 februarie. Până la acel moment nouă state
semnaseră tratatul, mai puţin Danemarca, care contesta transferul de putere către
Parlamentul European, acceptând totuşi, zece zile mai tarziu, să se alăture celorlalte ţari
semnatare. Ratificarea Actului Unic European s-a făcut în cursul anului 1986 de către
unsprezece state, Irlanda considerând că trebuie sa-şi modifice intâi Constituţia din cauza
unor referiri privind securitatea în cadrul politicii externe ale comunitaţii.

Actul Unic European avea în vedere crearea unei uniuni europene care să aibe
competenţe mult sporite faţă de cele ale comunităţilor existente până în acel moment, şi
totodată modificarea sistemului instituţional prin mărirea puterilor Parlamentului, fapt
care s-a bucurat de sprijin din partea parlamentarilor europeni. Acest document reuneşte
dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene şi extinde domeniul de competenţă
comunitară, continând şi reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe şi
domeniul protecţiei mediului.

Noul tratat înlătura ultimile bariere în calea realizării pieţei unice şi lărgeşte
câmpul de acţiune comunitar în domeniul social, recunoaşterea diplomelor şi politici de
protecţie socială, al cercetării şi dezvoltării tehnologice. De asemenea pe plan
instituţional extinde domeniul în care Consiliul de Miniştrii votează cu majoritate
calificată şi recunoaşte oficial existenţa Consiliului European fără a-i defini totuşi
competenţele5. În acelaşi sector al instituţiilor Parlamentul devine pentru prima dată
asociat în procesul legislativ, instituindu-se principiul cooperarii. Prin lărgirea votului
majoritar se sporea substanţial natura supranaţională a Comunităţii, preluându-se de la
guvernele naţionale puterea de a legifera în anumite domenii politice noi şi importante.

Actul Unic European introduce dubla jurisdicţie prin crearea Tribunalului de


primă instanţă şi se extind competenţele Curţii de justiţie. Comisia îşi întăreşte şi extinde
competenţele în domeniul executiv.

5
Dick , Leonard,GhidulUniuniiEuropene, Ed. Teora, Bucureşti, 2001

4
O altă inovaţie a Actului Unic European este introducerea fondurilor structurale ca
modalitate de reducere a diferenţelor economice şi regionale dintre statele membre. 6
Acestă măsură venea ca urmare a lărgirii Comunităţii în 1981 prin includerea Greciei şi
în 1986 odată cu aderarea Spaniei şi Portugaliei. Toate aceste state fuseseră conduse de
regimuri autoritare şi dictatoriale şi era necesar, pentru modernizarea lor economică şi
pentru sprijinirea democraţiilor lor, aplicarea unor astfel de politici.

Versiunea finală includea douăsprezece domenii politice care aveau să fie supuse
votului cu majoritate calificată, incluzând o nouă competenţă privind sănătatea şi
siguranţa şi o extindere a competenţei Comunităţii asupra transporturilor aeriene şi
maritime.

În planul economiei Actul Unic European prevede finalizarea pieţei unice până la
sfârşitul anului 1992, desăvârşirea spaţiului economic fără frontiere prin asigurarea
liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor.7

Actul Unic European intră în vigoare la 1 iulie 1987 relansându-se proiectul de


uniune economică şi politică cu efect mobilizator la nivelul factorilor de decizie ai
Comunitaţii, observându-se un progres general şi o stagnare a europesimismului în
construcţia europeană. Acest tratat constituie, aşadar, un pas decisiv în procesul complex
de tranziţie de la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană.

6
Ghica, L.Alexandra, Enciclopedia Uniunii Europene, Ed. Meronia, Bucureşti, 2005, p. 33
7
B. Leicu, Corina Leicu, Institutiile Comunitare, Ed. Luminalex, 1996, Bucureşti, p.17