UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT
COMPARTIMENTUL ÎNVAŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

LECT.UNIV.DR. COSMIN IONESCU

CRIMINALISTICĂ
Note de curs pentru IFR

Editura Universitaria Craiova

2016
 Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale pentru studiu este interzisă de lege sub sancţiune
penală.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

2
 I. INFORMAŢII GENERALE
Numele cursului: Criminalistică
Codul cursului: D16DRFRL875
An, semestru: An IV, Sem. I
Tipul cursului: Obligatoriu
Coordonatorul de disciplină: Cosmin Ionescu
Birou: Craiova, Facultatea de Drept, Calea Bucuresti nr.107 D, C 4.3
E-mail: cosminkidd@yahoo.com
Consultaţii: Luni 12-14

Introducere
Cursul de „Criminalistică” se predă în semestrul I, anul IV, la Specializarea Drept şi îşi
propune familiarizarea studenţilor cu elemente de bază privind tehnica, tactica şi metodica
(metodologia) criminalistică.

Obiective
Disciplinacriminalistica are ca obiectiv familiarizarea studenţilor cu elemente de bază
privind tehnica, tactica si metodica(metodologia ) criminalistică.
Tehnica studiază mijloacele folosite pentru descoperirea şi valorificarea urmelor ce ar putea
fi folosite ca probe în procesul penal.
Tactica studiază metodele folosite pentru ascultarea persoanelor participante la procesul
penal, efectuarea percheziţiei, a reconstituirii, a prezentării pentru recunoaştere etc.
Metodica (metodologia) poate fi considerată partea specială a criminalisticii deoarece
primele două părţi sunt aplicabile la cercetarea oricărei infracţiuni iar metodica se ocupă cu studiul
mijloacelor tehnice şi a metodelor tactice folosite pentru cercetarea anumitor infracţiuni cum sunt:
omorul, evenimentele rutiere, mita, evaziunea fiscală etc.

Rezultate aşteptate
Studentul ar trebui să identifice noţiunile de bază ale criminalisticii şi trăsăturile
specifice acestei discipline; să recunoască obiectul de reglementare a criminalisticii şi importanţa
acesteia; să identifice normele juridice procesual penale aplicate în cadrul activităţii criminalistice;
să identifice metodele utilizate de criminalistică în cercetarea şi descoperirea infracţiunilor;
să cunoască principiile generale care guvernează realizarea activităţii criminalistice; să utilizeze
cunoştinţele teoretice faţă de situaţii concrete din practica aplicării diferitor mijloace tehnico-
ştiinţifice şi procedee tactice în domeniul cercetării şi descoperirii infracţiunilor; să posede
anumite deprinderi în privinţa aplicării mijloacelor tehnico-ştiinţifice în scopul cercetării şi
descoperirii infracţiunilor;să aprofundeze cunoştinţele teoretice în baza practicii judiciare şi a celei
de urmărire penală.

Structura cursului
Cursul este structurat pe 7 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii
noţiunilor specifice criminalisticii.

3
 Modul Tema
1 Noţiuni introductive despre criminalistică. Identificarea criminalistică
2 Urmele. Urmele (biologice) de natură umană
3 Cercetarea criminalistică a actelor scrise. Fotografia judiciară
4 Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza. Cercetarea la faţa locului
5 Ascultarea persoanei vătămate. Ascultarea martorilor
6 Ascultarea suspectului sau inculpatului. Percheziţia, ridicarea de obiecte şi de
înscrisuri
7 Prezentarea pentru recunoaştere. Reconstituirea

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Cursul se va desfăşura sub forma unor prelegeri care se vor ţine in datele stabilite pentru
activităţi didactice de predare. Parcurgerea activităţilor presupune atât întâlniri faţă în faţă cu
studenţii, cât şi studiu individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea
profesorului – studentului. În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta se va concretiza în
parcurgerea materialelor obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii. Studenţii
au libertatea de a-şi gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite astfel încât acesta
să fie suficient pentru însuşirea şi sedimentarea cunoştinţelor dobândite.

Competenţe obţinute
În urma studierii cursului de criminalistica studenţii trebuie să delimiteze criminalistica de
alte ştiinţe juridice şi de a percepe legătura acesteia cu alte discipline juridice; de a înţelege care
sunt sarcinile şi scopurile criminalisticii; să perceapă direcţiile prioritare de dezvoltare a
criminalisticii la etapa actuală; să aplice cunoştinţele teoretice acumulate în activitatea practcă.

Informaţii evaluare
Evaluarea studenţilor se realizează în mod continuu pe întreg parcursul anului universitar,
prin intermediul următoarelor activităţi: participarea activă a studenţilor la seminar; verificarea
continuă a cunoştinţelor dobândite; rezultatul/rezultatele obţinute la testarea/testările semestriale;
evaluarea finală. Evaluarea finală se realizează conform formei de verificare prevăzută în planul de
învăţământ. Nota finală va fi calculată având în vedere cele două note şi ponderarea (20% şi 70%)
conform algoritmului: (nota evaluare parcurs x0,2) + (notă evaluare finală x0,7)+1p (pentru
îndeplinirea procentului de prezenţă). Exemplu: (6x0,2) + (8x0,7) =1,2 +5,6+1 =7,8

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice
referitoare la Criminalistică. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul
regăsindu-se mai multe unităţi de învăţare, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea
materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea acestei resurse se recomandă următoarea
succesiune:
1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi şi consultarea recomandărilor bibliografice.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.

4
 II. Suport curs

Modulul I.
NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE CRIMINALISTICĂ. IDENTIFICAREA
CRIMINALISTICĂ

Unitatea de învăţare:
1. Definiţia criminalisticii
2. Structura criminalisticii
3. Obiectul criminalisticii
4. Principiile criminalisticii
5. Metodele criminalisticii
6. Caracterele criminalisticii
7. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe
8. Identitatea şi identificarea criminalisticii;
9. Premisele ştinţifice ale identificării;
10. Felurile identificării;
11. Elementele identificării;
12. Caracteristicile identificării;
13. Etapele identificării.

Timp alocat: 4 h

Bibliografie:
1. C. Suciu, Criminalistcă, Editura Didactcă şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 10
2. I. Mircea, Criminalistică, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei ˝Chemarea, ˝ Iaşi, 1994, p. 3
3. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Editura M.I. , 1976, p. 15
4. Gh. Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova, 2001, p 3-11
5. L. Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990,p. 49
6. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol II, Editura M.I. , Bucureşti, 1979
7. Gh. Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova, 2001, p.12
8. V. Cătană, Criminalistică, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 10 şi urm

Obiectivele modulului:
- definirea criminalisticii, cu referire la obiectul său de cercetare;
- prezentarea structurii cazului, acesta cuprinzând trei părţi: tehnica, tactica şi metoda
criminalistică;
- enunţarea obiectului criminalisticii, a principiilor şi metodelor utilizate în investigaţiile
specifice, a caracterelor criminalisticii;
- prezentarea principalelor legături avute de criminalistică cu alte ştiinţe (juridice, judiciare, ale
naturii, etc.)

5
- definirea noțiunilor de „identitate„ și „identificare criminalistică„;
- precizarea conținutului unor calități ale ființelor și obiectelor ce constituie premisele științifice
ale identificării;
- descrierea felurilor identificării criminalistice, respectiv identificarea după memorie, după
descrierea trăsăturilor esențiale ale obiectelor și după urmele lăsate în câmpul infracțional;
- definirea elementelor structurale, substanțiale și funcționale pe baza cărora se face
identificarea;
- analiza caracteristicilor (generale și individuale) de identificare;
- etapele parcurse în cazul procesului de identificare criminalistică; metoda folosită, constând în
examinarea comparativă.

1. Definiţia criminalisticii.

Scopul procesului penal este cel al constatării la timp şi în mod complet a faptelor care
constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
În desfăşurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la
faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului (art. 5
din Codul de procedură penală).
Pentru aflarea adevărului, organele judiciare sunt obligate să lămurească cauza sub toate
aspectele, pe bază de probe, adică orice elemente de fapt constatate prin mijloace de probă.
Evoluţia în timp a probaţiunii penale a cunoscut perioade în care constatarea elementelor de
fapt se făcea prin intermediul superstiţiilor, misticismului, obiceiurilor sau interesului celui mai
puternic social, iar adevărul era departe de a fi unul obiectiv.
Progresele făcute în domeniul cercetării ştiinţifice nu au putut fi ignorate de către juriştii
preocupaţi de găsirea unor criterii de obiectivizare a adevărului, dar drumul ştiinţei pusă în slujba
justiţiei a fost deosebit de lung şi dificil şi adesea extrem de sinuos.
Utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice de către organele judiciare în efortul lor de aflarea
adevărului a avut drept consecinţă, alături de perfecţionarea sistemului probator, şi o specializare a
unor metode şi mijloace destinate acestui scop, iar, în timp, apariţia unor ramuri sau chiar a unor
ştiinţe cu acest obiect.
Printre aceste ştiinţe care, datorită obiectului şi organelor care-l realizează, se mai numesc
şi ştiinţe judiciare, se numără şi criminalistica.
Denumirea de „criminalistică” a fost folosită pentru prima dată în literatura juridică de
către Hans Gross, în anul 1893, în manualul judecătorului de instrucţie, unde este definită ca o
ştiinţă „a stărilor de fapt în procesul penal”.
In literatura juridică din ţară şi străinătate, s-au purtat discuţii vizând caracterul de ştiinţă de
sine stătătoare a criminalisticii, astăzi existând un consens asupra faptului că aceasta are un obiect
propriu de studiu şi un domeniu de cercetare bine delimitat, folosind, în acest sens, metode
specifice.
Criminalistica este o ştiinţă al cărei obiect constă în elaborarea metodelor şi procedeelor
tehnico-ştiinţifice şi tactice de descoperire, ridicare, fixare şi examinare a urmelor infracţiunii,
precum şi de descoperire şi identificare a autorilor. Ea are, de asemenea, ca obiect şi elaborarea
unor măsuri de prevenire a infracţiunilor.
În fapt, criminalistica realizează legătura dintre ştiinţele naturii şi tehnică, pe de o parte, şi
ştiinţele juridice penale, în special cea a dreptului procesual penal, pe de altă parte.

6
 2. Structura criminalisticii

Ca ştiinţă pusă în slujba aflării adevărului în justiţie, criminalistica se subdivide în trei

ramuri, indisolubil legate între ele, respectiv tehnica criminalistică, tactica criminalistică şi
metodologia (metodica) criminalistică.
Tehnica criminalistică elaborează metode şi mijloace tehnice necesare căutării,
descoperirii, relevării, fixării, ridicării, conservării, examinării şi interpretării urmelor, efectuării
constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor.
În tehnica criminalistică sunt cuprinse:
- fotografia judiciară;
- dactiloscopia (identificarea persoanelor după amprentele digitale, palmare şi plantare);
- traseologia judiciară (subramură care foloseşte în identificarea persoanelor, animalelor sau
obiectelor urmele lăsate de către acestea);
- grafoscopia (grafica) judiciară (având ca obiect identificarea persoanelor după scris);
- examenul tehnic al documentelor sau expertiza tehnică a documentelor (care are ca scop
stabilirea autenticităţii acestora, a metodelor folosite pentru falsificare, a conţinutului
documentelor deteriorate precum şi examinarea materialelor de scris);
- portretul vorbit (identificarea persoanelor sau a cadavrelor după semnalmente);
- balistica judiciară (elaborează metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de studiere a armelor
de foc de mână, a muniţiilor acestora şi a urmelor împuşcăturii, în vederea identificării armei cu
care s-a tras;
Tactica criminalistică reprezintă un sistem de reguli şi procedee ştiinţifice prin care se
asigură efectuarea planificată, organizată, operativă şi oportună a activităţilor de urmărire penală.
Rezultat al generalizării practicii judiciare, tactica criminalistică reprezintă suportul
ştiinţific care stă la baza realizării activităţilor de investigare sau procedurale (ascultarea
persoanelor, efectuarea cercetării locului faptei, a percheziţiei, prezentării pentru recunoaştere sau
reconstituirii, luarea măsurilor asiguratorii etc.).
Metodologia (metodica) criminalistică are ca obiect elaborarea şi aplicarea regulilor de
cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale şi pe
expertiza pozitivă a organelor de urmărire penală.
În mod practic, metodologia stabileşte care sunt activităţile procedurale care trebuie
desfăşurate cu ocazia investigării criminalistice a unei anumite infracţiuni, precum şi ordinea
logică în care acestea vor fi întreprinse, constituind un ghid ştiinţific al investigării unei infracţiuni
determinate.

3. Criminalistica – ştiinţă de sine stătătoare

Existenţa unei ştiinţe este condiţionată de un obiect propriu de cercetare şi de metodele şi

mijloacele ştiinţifice de investigare utilizate.

1. Obiectul criminalisticii

Din definiţia generală, rezultă mai multe direcţii de studiu care cumulate constituie obiectul
criminalisticii astfel:

7
- elaborează sau adoptă mijloace tehnice şi metode ştiinţifice necesare descoperirii, fixării,
ridicării, examinării şi interpretării urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, efectuării
expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice;
- elaborează şi ameliorează metodologiile de investigare a diferitelor genuri de infracţiuni ţinând
cont de practica judiciară specifică, precum şi de regulile generale ale tehnicii şi tacticii
criminalisticii;
- în baza generalizării concluziilor rezultate în urma investigării infracţiunilor, elaborează
metode şi mijloace de prevenire a infracţiunilor, precum şi de identificarea autorilor.

2. Principiile criminalisticii

În realizarea obiectului său de cercetare, şi criminalistica, ca ştiinţă judiciară, trebuie să

respecte principiile cu caracter general valabile funcţionării oricărui stat de drept izvorâte din
prevederile Constituţiei, ale Codului penal şi de procedură penală, cum sunt cel al legalităţi, al
prezumţiei de nevinovăţie sau cel al aflării adevărului.
Alături de principiile cu aplicare generală, criminalistica, în elaborarea metodelor de
cercetare, porneşte de la următoare principii proprii şi anume:
- procesul cercetării infracţiunilor este un caz particular de cunoaştere al realităţii obiective;
- orice activitate infracţională lasă urme şi se consumă în timp şi spaţiu;
- consumarea unui fenomen legat de infracţiune produce, în aceleaşi condiţii, aceleaşi efecte;
- examinarea în criminalistică se realizează, în principal, prin comparaţie;
- orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect ce a fost utilizat la săvârşirea ei poate fi
asemănător cu altele, dar nu poate fi identic decât cu el însuşi;
- există un raport invers proporţional între timpul scurs de la data săvârşirii faptei şi şansele de
descoperire a autorului.
La aceste principii, mai trebuie avute în vedere şi cele specifice, în special activităţilor de
tactică criminalistică de a căror respectare depinde de multe ori obţinerea rezultatului dorit.
În acest sens, principiul conspirativităţii, care vizează păstrarea secretului referitor la
activităţile care vor fi desfăşurate şi a rezultatelor acestora, principiul necesităţii, conform căruia
vor fi executate numai activităţile care sunt strict necesare aflării adevărului, şi principiul
oportunităţii care se referă la alegerea momentului în care respectivele activităţi vor fi declanşate.

3. Metodele utilizate de criminalistică

În realizarea obiectivului său, criminalistica utilizează metode generale de cercetare

ştiinţifică, metode specifice altor domenii ale ştiinţei adoptate necesităţilor de cercetare ale
obiectivului său, precum şi metode proprii.
Dintre metodele generale utilizate de criminalistică care constituie şi modalităţi generale de
cunoaştere, amintim: observaţia, analiza şi sinteza, deducţia şi inducţia, comparaţia.
Alături de metodele menţionate, criminalistica a preluat şi adaptat metode specifice altor
ştiinţe, cum sunt cele de analiză fizico-chimică pentru urme şi microurme, metode biologice de
examinare a urmelor caracteristice corpului uman, metode antropologice sau de examinare optică
în radiaţii vizibile sau invizibile, etc.
Pe lângă metodele generale de cercetare ştiinţifică şi cele adaptate din alte ştiinţe, specificul
obiectivului de cercetare al criminalisticii a impus şi elaborarea unor metode proprii cum sunt:
- cea a examinării comparative utilizată în descoperirea şi examinarea urmelor;
- stabilirea apartenenţei de gen a unei persoane ori a unui obiect şi identificarea;
- metode de cercetare a falsurilor;

8
- procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală;
- metode de prevenire a săvârşirii infracţiunilor/

Caracterele criminalisticii

Criminalisticii, ca ştiinţă, îi sunt specifice următoarele caractere:

A. Caracterul judiciar, impus de legătura pe care o are criminalistica cu activitatea de
urmărire penală şi cea de judecată.
Este însă de precizat că, deşi activitatea de investigare criminalistică se desfăşoară în strictă
conformitate cu respectarea regulilor de drept, acestei ştiinţe nu i se poate atribui un caracter
juridic, dat fiind obiectivul său specific care se înscrie în acţiunea tehnico-tactică de investigare a
faptelor antisociale.
B. Caracterul autonom, subzistă în faptul că nicio altă ştiinţă din cadrul celor juridice sau
judiciare nu are acelaşi obiect, adică cel de elaborare de metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de
descoperire, ridicare şi examinare a urmelor infracţiunii sau de identificare a autorilor şi nici cel de
a prelua sau adopta procedee sau metode folosite de alte ştiinţe pentru a fi folosite în vederea
clarificării împrejurărilor de fapt în care s-a comis actul ilicit ori pentru prevenirea infracţiunilor.
C. Caracterul unitar. Deşi complexitatea actului infracţional a determinat structurarea
criminalisticii în cele trei ramuri, ele se condiţionează reciproc în realizarea principalului obiectiv
de aflare a adevărului urmărit ca finalitate.
D. Caracterul pluridisciplinar. Aşa cum s-a mai arătat, criminalistica reprezintă o punte de
legătură între ştiinţele naturii şi ştiinţele juridice, prin intermediul acesteia metodele celor dintâi
găsindu-şi aplicarea în procesul judiciar.

4. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe

Ştiinţa cu caracter autonom datorată obiectului său care vizează aflarea adevărului în
justiţie, criminalistica are strânse legături atât cu ştiinţele juridice, cât şi cu cele ale naturii.
Astfel, criminalistica este strâns legată de dreptul procesual penal, conexiune materializată
pe câmpul de luptă împotriva fenomenului infracţional, investigarea criminalistică servind
realizarea scopului procesului penal prin descoperirea şi punerea la dispoziţie a probelor necesare
aflării adevărului.
Normele de drept procesual penal reprezintă cadrul legal, limitele în interiorul cărora pot fi
utilizate metodele şi mijloacele de cercetare criminalistică.
Prin normele procesual penale sunt stabilite probele şi mijloacele de probă criminalistică,
aceasta reglementând, la rândul ei, regulile după care primele trebuie descoperite, studiate, fixate,
ridicate, transportate şi examinate, precum şi modul în care ele trebuie administrate pentru a fi
ulterior administrate.
Criminalistica este legată în acelaşi timp, şi de dreptul penal, întrucât ea serveşte la
clarificarea sau conturarea elementelor constitutive ale infracţiunilor, respectiv ale obiectului,
subiectului, laturii obiective şi a celei subiective.
Criminologia şi criminalistica se completează reciproc, prima studiind starea şi dinamica
fenomenului infracţional, cauzele care îl generează propunând măsuri de prevenire
corespunzătoare, în timp ce criminalistica se ocupă de infracţiuni concrete, le cunoaşte în
complexitatea lor, elaborând totodată măsuri specifice de prevenire.
Metode sau procedee din criminalistică sunt utilizate şi în alte ramuri de drept, cum sunt:
identificarea în baza desenului papilar sau amprentei genetice (ADN) pentru stabilirea filiaţiei în

9
dreptul familiei sau analiza scrisului sau a semnăturii în scopul stabilirii existenţei sau inexistenţei
unor raporturi juridice de drept civil sau comercial.
Prin natura obiectului său, criminalistica are strânse legături şi cu alte ştiinţe judiciare, în
special medicina legală în domeniul cercetării infracţiunilor contra persoanei, a cercetării urnelor
biologice.
Legăturile psihologiei judiciare cu criminalistica se manifestă în special în domeniul
tacticii ascultării persoanelor (martor, suspect sau inculpat, persoană vătămată), precum şi a
psihologiei altor activităţi de tactică criminalistică, cum sunt cercetarea locului faptei, percheziţie,
prezentarea pentru recunoaştere sau reconstituirea.
Cunoştinţele din domeniul psihiatriei judiciare îşi au de asemenea aplicaţii în
criminalistică, în special cele care vizează bolile care reduc sau anihilează capacitatea de raţiune şi
voinţă a omului, stabilindu-se în raport de acestea conduita pe care organul judiciar trebuie să o
adopte cu ocazia desfăşurării investigaţiei criminalistice.
Elaborarea ipotezelor şi verificarea lor presupune efectuarea de raţionamente, bazate pe
analiză şi sinteză, abstractizare şi generalizare, inducţie şi deducţie, analogie, silogism şi
principiile logice.
Aceleaşi principii ale logicii juridice îşi găsesc aplicarea şi cu ocazia descoperirii şi
studierii urmelor, demonstrând astfel şi legătura dintre cele două ştiinţe.
După cum a rezultat din caracterul pluridisciplinar al criminalisticii, aceasta este, în acelaşi
timp, strâns legată de unele ştiinţe ale naturii prin preluarea de metode şi mijloace de cercetare
fizică (fotografia, analiza microscopică, spectrală, fonică, atomică), din chimie (analiza suportului
şi a mijloacelor de fals, analiza diferitelor substanţe, medicamente, stupefiante etc.) ori biologie
(analiza secreţiilor sau a urmelor de natură organică, a solului ş.a.).

Identitate şi identificare criminalistică

Una dintre problemele esenţiale la care trebuie să răspundă criminalistica este cea a
identificării persoanelor şi obiectelor.
Posibilitatea de identificare pleacă de la două principii ale criminalisticii, conform cărora:
- orice activitate infracţională lasă urme;
- orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect ce a fost utilizat la săvârşirea ei
poate fi asemănător cu altele, dar nu poate fi identic decât cu el însuşi.
Identificarea se bazează şi pe faptul că:
- prin consumarea unui fenomen legat de infracţiune se produc în aceleaşi condiţii, aceleaşi
efecte;
- existenţa unei succesiuni cronologice între faptă şi consecinţele constatate în momentul
investigării acesteia.
Noţiunea de identificare comună tuturor domeniilor de cercetare ştiinţifică, des întâlnită în
viaţa de zi cu zi, reprezintă, în ansamblul cercetărilor criminalistice, problema centrală a acestor
investigaţii.
Identic (de la idem= „acelaşi lucru”, „la fel”, „tot aşa”) este un concept – după unii
imposibil de definit – care se aplică la:
a) ceea ce unic, chiar dacă este cunoscut sub diferite denumiri;
b) o persoană sau o altă fiinţă care este „aceeaşi” sau „identică cu ea însăşi” în diverse
momente ale existenţei sale, cu toate schimbările considerabile care pot interveni;
c) două sau mai multe obiecte de gândire care, în stare numerică distinctă, sunt considerate ca
prezentând exact aceleaşi proprietăţi sau cantităţi.

10
 Identitatea este caracterul a ceea ce este identic (unic) sau proprietatea unui obiect de a
rămâne cel puţin un anumit timp ceea ce este, calitatea sa de a-şi păstra un anumit timp caracterele
fundamentale.
Deci, prin identitate se poate înţelege categoria care exprimă concordanţa, egalitatea
obiectului cu sine însuşi sau totalitatea însuşirilor ori a proprietăţilor unui obiect, fenomen sau
fiinţă prin care acesta se deosebeşte de orice al obiect, fenomen ori fiinţă.
Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identităţii unor
persoane, obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode
criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.
Cu alte cuvinte, pe parcursul procesului de identificare, sunt căutate, evidenţiate şi apreciate
în primul rând asemănările, un număr suficient de caracteristici individuale similare conducând la
concluzia identităţii obiectului, fenomenului sau fiinţei cu cel comparat şi, implicit, a deosebirii
sale de caracteristicile prezentate de alte asemenea.
Pe de altă parte, şi deosebirile pot avea un rol cognitiv, neconcordanţele dintre obiecte,
fenomene sau fiinţe putând contribui mai rapid şi mai evident la individualizarea şi departajarea
acestora.
Un element specific a identificării criminalistice decurge din împrejurarea că cercetarea are
întotdeauna un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei, fapt care determină
reconstituirea lui prin decodificarea informaţiilor conţinute în reflectările sale.
Un alt element de specificitate al identităţii criminalistice îl constituie necesitatea stabilirii
concret-individuale a obiectivelor şi persoanelor. Determinarea apartenenţei de gen a acestora, spre
deosebire de alte ştiinţe, este considerată în criminalistică doar prima etapă a identificării,
insuficientă realizării scopului acesteia.
De asemenea, aria de examinare în criminalistică este mult mai largă decât în alte ştiinţe,
cea iniţială putând pleca de la întreaga populaţie sau toate obiectele de un anumit fel existente la un
moment dat.
Tot un element de specificitate pentru identificarea criminalistică, alături de stabilirea
identităţii, îl constituie cel al stabilirii neidentităţii, cu semnificaţie deosebită în eliminarea sau în
infirmarea ipotezelor sau variantelor de investigare.

6. Premizele ştiinţifice ale identificării

În fapt, identificarea criminalistică constituie o modalitate, un mijloc de stabilire a

identităţii cu valoare probantă şi este realizată prin utilizarea unor metode stabilite de alte ştiinţe.
Obiectivitatea identificării criminalistice pleacă de la calitatea fiinţelor şi obiectelor de a fi
unice (individualitatea), de a-şi păstra în timp calităţile individuale (stabilitatea relativă) şi a
reflecta aceste calităţi.
a) Individualitatea
Pentru a parcurge drumul de la general la individual, trebuie parcurse trei etape:
- cunoaşterea obiectului, adică ce reprezintă el;
- încadrarea sa într-o clasă sau grupă de obiecte;
- individualizarea obiectului prin stabilirea identităţii sale.
Temeiul ştiinţific al identificării îl constituie tocmai individualitatea, irepetabilitatea
obiectelor lumii materiale şi posibilitatea de a separa un obiect de cele similare lui.
b) Stabilitatea relativă. Orice sistem îşi păstrează, pentru o anumită perioadă, un număr de
trăsături care îl fac rămână ceea ce este.
Continua mişcare şi transformare a lumii materiale nu contravine proprietăţii unui obiect de
a fi individual. Pentru anumite intervale de timp, identificarea rămâne, când schimbările nu sunt
esenţiale.

11
 c) Reflectivitatea este legată de capacitatea obiectelor şi fiinţelor de a se reflecta şi de a fi
reflectate.
În mod concret, reflectarea îmbracă diferite forme concrete printre care remarcăm:
- reflectarea sub formă de urme care redau particularităţile exterioare ale obiectelor sau
fiinţelor;
- reflectarea sub forma deprinderilor (de scriere în scris, de mers în cărarea de paşi, de
vorbire în convorbirile înregistrate pe suporţi magnetici);
- reflectarea sub forma imaginilor mentale (relatate oral sau în scris, desenate, desenate
după metoda „portretului vorbit”);
- reflectarea sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, desene, etc).

7. Felurile identificării

După formele îmbrăcate de reflectarea materiei, identificarea criminalistică este de trei

feluri: după memorie, după descriere şi după urmele lăsate.
a) identificarea după memorie se realizează pe baza caracteristicilor esenţiale ale unui
obiect, sau fiinţe, percepute anterior de către o persoană, în anumite condiţii de loc şi de timp şi
reţinute până în momentul reîntâlnirii sale cu acel obiect, fenomen sau fiinţă.
Acest fel al identificării ne este comun tuturor şi îl aplicăm zilnic cu o frecvenţă mai mare
sau mai mică, depinzând de numărul de întâlniri pe care îl avem cu aceleaşi persoane sau cu
persoane diferite (valabil la obiecte sau fenomene).
Astfel, putem recunoaşte persoane pe care le-am văzut o singură dată sau în mod repetat, în
condiţii de timp şi de loc diferite, îmbrăcate sau coafate diferit, la intervale de timp mai scurte sau
mai lungi.
b) identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale ale obiectelor, fenomenelor ori
fiinţelor se face de către o persoană care nu a perceput anterior obiectul, fenomenul ori fiinţa
subiect al identificării, dar i-au fost descrise trăsăturile acestora.
Deşi este, în sine, tot o formă a identificării după memorie, finalitatea ei va fi dependentă în
special de neconcordanţa trăsăturilor subiectului de identificat în raport cu celelalte persoane,
obiecte, fenomene de acelaşi fel.
c) identificarea după urmele lăsate se face prin cercetarea ştiinţifică a urmei de către un
specialist sau expert şi se materializează printr-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică sau
expertiză.
Pentru a avea loc identificarea, urmele descoperite, în general la locul săvârşirii infracţiunii
vor trebui să fie comparate cu mostre sau modele de comparaţie care trebuie puse la dispoziţia
specialistului sau expertului de către organul de urmărire penală.
Identificarea prin descriere şi recunoaştere se realizează prin activităţi de tactică
criminalistică (ascultări, confruntări, reconstituiri, iar rezultatul acesteia se consemnează în
declaraţii, procese-verbale, pe suport audio-video, planşe fotografice).

8. Elementele şi caracteristicile identificării criminalistice

Atât în teorie, dar, mai ales, în practica criminalistică, se pune problema determinării sferei
obiectelor ce pot fi identificate şi a elementelor de fapt care urmează a fi examinate în scopul
identificării.
Sfera obiectelor ce pot fi identificate este determinată de sarcinile identificării
criminalistice.

12
 Fiind vorba de săvârşirea unei infracţiuni, principalul obiect al identificării îl constituie
persoana care a comis-o. Legătura dintre persoană şi faptă poate fi stabilită şi cu ajutorul obiectelor
pe care le-a purtat sau utilizat pe timpul sau la săvârşirea infracţiunii şi animalele pot forma obiect
al identificării când au fost utilizate sau au fost obiect al infracţiunii.
Elementele de fapt în baza cărora se poate face identificare sunt:
- structurale, exterioare care redau morfologia suprafeţei obiectului;
- substanţiale, care exprimă compoziţia materială a obiectului;
- funcţionale, care apar în interacţiunea cu mediul înconjurător (în această categorie incluzându-se
şi deprinderile persoanelor).
Dintre aceste caracteristici pentru identificare sunt utile doar cele reflectate în urma produsă
de obiectul căutat care constituie caracteristici de identificare şi care sunt diferite în raport cu
modul concret în care s-a format urma.
Caracteristicile de identificare pot fi:
- caracteristici generale care sunt acele elemente aspecte ale obiectului care exprimă
trăsăturile cele mai comune, însuşirile proprii tuturor obiectelor de acelaşi gen;
- caracteristici individuale care sunt cele care deosebesc un obiect de toate celelalte
asemănătoare lui.
Identificarea criminalistică nu poate fi concepută pe baza unei singure caracteristici, iar
ponderea diverselor caracteristici este diferită unele jucând un rol de seamă, altele minore, iar
altele niciunul. Din punct de vedere criminalistic, nu se iau în consideraţie absolut toate
caracteristicile constatate la un obiect sau mai multe obiecte comparate, ci doar acelea care sunt
esenţiale.
În acest context, esenţialul nu este stabilit a priori, ci variază de la o situaţie la alta. De
aceea, se poate vorbi concret numai, de o valoare identificatoare intrinsecă a caracteristicilor, care
se determină în funcţie de stabilitatea, frecvenţa şi independenţa lor.
Caracteristicile identificatoare trebuie să fie, în primul rând, constante, relativ
neschimbătoare. Cu cât stabilitatea este mai mare, cu atât creşte valoarea lor identificatoare şi
invers, scade când se dovedesc a fi aleatorii.
Valoarea identificatoare a caracteristicilor este determinată şi de frecvenţa lor, în sensul că
o caracteristică rară are o valoare de identificare mai mare contribuind mai mult la
individualizarea, răsfrângerea sferei obiectelor creatoare posibile.
Şi gradul de independenţă a caracteristicilor unele de celelalte influenţează valoarea lor de
identificare, în sensul că, atunci când apariţia uneia este condiţionată de existenţa alteia, valoarea
lor de identificare va fi mai mică decât a celor independente.
În procesul de identificare, se utilizează denumirea de „obiecte scop”, pentru obiectele care
trebuie identificate şi „obiecte mijloc” pentru obiectele ce servesc la identificarea primelor.
Obiectul scop este unic şi va fi comparat cu unul sau mai multe obiecte mijloc. Obiectele
mijloc sunt urmele de la locul faptei, precum şi impresiunile obţinute experimental cu obiectele
bănuite de a le fi creat în timpul săvârşirii faptei cercetate. Aceste impresiuni poartă denumirea şi
de „modele tip”.
În cadrul procesului de identificare, trebuie să se ţină cont de faptul că obiectele examinate
sunt doar relativ neschimbătoare, atât obiectul scop, cât şi obiectul mijloc, suferind mai mari sau
mai mici de la data săvârşirii infracţiunii până la momentul examinării lor.
Datorită acestor mutaţii, fiecare caracteristică, fiecare particularitate descoperită la
obiectele examinate trebuie interpretată ca o existenţă aflată în continuă mişcare, schimbare şi
mereu într-o complexitate de raporturi cu alte elemente ale obiectului respectiv.

13
 9. Etapele identificării

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular. Trăsăturile

caracteristice ale obiectelor şi fiinţelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei,
subgrupei, tipului, modelului etc. până când se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei
cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge
două mari etape: determinarea apartenenţei generice şi identificarea individuală. Ambele etape
trebuie privite ca părţi componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima
constituind premisa logică a celei de-a doua.
În practica de expertiză, există cazuri în care sunt parcurse cele două etape ale expertizei.
Astfel, atunci când din examenul comparativ rezultă deosebiri categorice în ceea ce priveşte genul,
concluzia va fi de excludere a identităţii şi, ca atare, cercetarea se opreşte la prima etapă. În acelaşi
stadiu se rămâne şi atunci când caracteristicile individualizatoare sunt insuficiente, urma este
defectuos imprimată, obiectul creator a suferit modificări, de unde absenţa particularităţilor
necesare identificării individuale.
În fapt, identificarea apartenenţei generice se realizează prin stabilirea, în procesul
examinării a trăsăturilor esenţiale comune mai multor obiecte, fiinţe şi fenomene, excluzându-se
acelea care nu îndeplinesc criteriul şi restrângându-se astfel sfera căutărilor.
Atunci când obiectul mijloc prezintă suficiente detalii individuale, se trece la etapa
identificării individuale când caracteristicile de detaliu ale obiectului scop sunt comparate cu cele
ale obiectului mijloc. Numărul mai mare al caracteristicilor identificate va spori precizia
identificării.
În procesul identificării examinarea se face prin aplicarea analizei şi sintezei. Analiza
făcută asupra obiectelor mijloc şi obiectelor scop conduce la stabilirea detaliilor acestora, iar cu
ajutorul sintezei se stabilesc trăsăturile comune, prin care obiectele respective se clasifică.
Metoda folosită în procesul identificării constă în examinarea comparativă a obiectului scop
cu fiecare dintre obiectele mijloc.

Concluzii:
Criminalistica este o ştiinţă de sine stătătoare, având obiect de cercetare, metode şi mijloace
ştiinţifice de investigare proprii.
Întrucât orice activitate materială a omului lasă „urme„ în mediul înconjurător, iar orice
persoană care a comis o infracțiune sau fiecare obiect utilizat la săvârțirea ei poate fi asemanător
cu altele, dar nu poate fi identic decât cu el însuși, problematica identificării criminalistice devine
preocuparea centrală a acestei științe judiciare.
Identificarea criminalistică constituie un mijloc de stabilire a identității cu valoare probantă
și este realizată prin utilizarea unor metode stabilite de alte științe. Obiectivitatea identificării
criminalistice pleacă de la calitatea ființelor și obiectelor de a fi unice (individualitatea), de a-și
păstra în timp calitățile individuale (stabilitatea relativă) și de a reflecta aceste calități
(reflecivitatea).
Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular. Trăsăturile
caracteristice ale obiectelor și ființelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei,
subgrupei, tipului, modelului, etc., până când se ajunge la individualizare - scopul final al oricărei
cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge
două etape: determinarea apartenenței genetice și identificarea individuală. Ambele etape trebuie
privite ca părți componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind
premisa logică a celei de-a doua.

14
 Întrebări de evaluare:
1. Care sunt metodele generale de cercetare şi cele specifice altor domenii ale ştiinţei pe care le
utilizează criminalistica? Dar cele proprii? 2 puncte
2. Prezentați felurile identificării criminalistice. 2 puncte.
3. Prezentați elementele identificării criminalistice. 2 puncte.
4. Prezentați caracteristicile de identificare. 2 puncte.
5. Care sunt etapele identificării? Prezentați pe scurt fiecare etapă. 2. puncte.

Teste grilă
1. Metodele şi mijloacele necesare descoperirii, fixării, ridicării şi interpretării urmelor sunt
de domeniul:
a) tehnicii;
b) tacticii;
c) metodicii criminalistice.

2. Metoda de cercetare a falsurilor:

a) este o metodă de cercetare proprie criminalisticii;
b) este o metodă de cercetare specifică altor ştiinţe;
c) este o metodă de cercetare generală utilizată de criminalistică.

3. Sunt premize ale identificării:

a) identificarea după memorie;
b) identificarea după urmele lăsate;
c) reflectivitatea.

4. Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale se face de către:

a) o persoană care a perceput anterior caracteristicile esenţiale ale obiectelor, fenomenelor
şi fiinţelor;
b) o persoană care nu a perceput anterior obiectelor, fiinţele şi fenomenele, dar i-au fost
descrise trăsăturile acestora;
c) un specialist sau expert, iar cercetarea acestuia se materializeazăintr-un suport de
constatare/expertiză.

5. Elementele funcționale ale identificării sunt:

a) exterioare, care redau morfologia suprafeței obiectului;
b) cele care exprimă compoziția materială a obiectului;
c) cele care apar în interacțiunea cu mediul înconjurător

15
 Modulul II
URMELE. URMELE (BIOLOGICE) DE NATURĂ UMANĂ

Unitatea de învăţare:
1. Urmele de reproducere
2. Urmele de mâini
3. Urmele de mâini la locul faptei
4. Expertiza urmelor de mâini
5. Urmele de picioare la locul faptei
6. Expertiza urmelor de picioare
7. Urmele de dinţi
8. Urmele de dinţi la locul faptei
9. Posibilităţi oferite de expertiza urmei de dinţi
10. Urmele buzelor
11. Expertiza criminalistică a urmelor de buze
12. Urmele de urechi, nas, ale ridurilor feţei, de bărbie, de genunchi şi de cot, urmele regiunii
fesiere
13. Posibilităţi oferite de expertiza acestor urme.
14. Urmele bilogice de natură umană
15. Urmele de sange (mod de prezentare, cercetare la faţa locului, expertiza);
16. Urmele de salivă (mod de prezentare, cercetare la faţa locului, expertiza);
17. Urmele de spermă (mod de prezentare, cercetare la faţa locului, expertiza),
18. Urmele de natură piloasă (mod de prezentare, cercetare la faţa locului, expertiza);
19. Urmele biologice şi stabilirea profilului A.D.N. ;
20. Urmele olfactive (mod de prezentare, cercetare la faţa locului, expertiza, interpretarea
acestora prin folosirea câinilor de urmărire).

Timp alocat: 4 h

Bibliografie:
1. Em. Stancu, Criminalistică. Tehinică criminalistică, Editia a II-a, Editura Actami, vol I. ,
Bucureşti, 1997, p. 135-136;
2. L. Cârjan, Criminalistică. Tratat, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005, p. 26-30
3. C. Tusai, Elemente de criminalistică si tehnică criminalală, Bucureşti, 1947, p34
4. V. Beschesam, M. Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little star, Bucureşti,
2004, p. 17
5. I. Mircea, Criminalistică, Editura Fundaţiei Chemarea-Iaşi, 1994, p. 55 şi urm.
6. M. Dragomir, Gh. Asanache, Tratat practic de criminalistică, vol I, Editura M.I. , Bucreşti,
1978, p.195;
7. Mihai Kernbach, Medicină judiciară, Editura Medicaă, Bucureşti, 1958, p. 80 ;
8. Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Actami, Bucureşti, 2001,p. 159 şi urm

16
 Obiective:
- prezenatrea criteriilor după care s-au clasificat urmele în literatura de specialitate;
- urmele de reproducere (de mâini de picioare, de dinţi, de buze, urechi şi nas, ş.a), prezentare
generală;
- generalităţi referitoare l modul de formare a urmelor de mâini; descrierea urmelor respective;
- descrierea proprietăţilor desenului papilar, cu preyentarea opiniilor din literatura de specialitate
referitoare la numărul acestuia;
- prezentarea activităţilor de cercetare la locul faptei a urmelor de mâini (forma sub care se află,
căutarea şi descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi transportul urmelor de mâini);
- expertiza dactiloscopică;
- generalităţi referitoare la urmele de picioare; descrierea acestei categorii de urme;
- prezentarea activităţilor de cercetare la faţa locului a urmelor de picioare(modul sub care se
prezintă, căutarea şi descoperirea, fixarea, ridicarea şi transportul urmelor de picioare);
- expertiza traseologică a urmelor de picioare;
- prezentarea unor aspecte generale vizând urmele de dinţi, cu precizarea proprietăţilor dinţilor
pentru identificarea criminalistică;
- descrierea activităţilor întreprinse în cadrul cercetării acestei categorii de urme, de descoperire,
fixare, ridicare şi transport;
- expertiza odontologică şi posibilităţile oferite de aceasta pentru identificare;
- generalităţi privind modul deformare, căutare şi fixare a urmelor de buze, nas, urechi, ş.a , cu
accent pe interpretarea acestor urme;
- posibilitaţile oferite prin expertiza criminalistică a urmelor mai sus arătate.
- o prezentare introductivă a urmelor biologice, de natură umană, produse prin secreţie, excreţie
şi resturi de ţesuturi rezultate în procesul săvârşirii unor fapte de natură penală;
- clasificarea urmelor biologice;

I. Noţiunea şi clasificarea urmelor

Idealul oricărui magistrat abilitat cu cercetarea penală sau judecarea unei infracţiuni este de
a obţine o declaraţie cât mai amplă şi reală din partea persoanei vătămate, declaraţii sincere de
recunoaştere a faptei din partea suspecţilor sau inculpaţilor, cât mai multe şi precise declaraţii ale
martorilor.
Dacă la acestea vor putea fi adăugate câteva expertize edificatoare, dispuse şi efectuate
pentru valorificarea urmelor materiale descoperite cu ocazia desfăşurării cercetării criminalistice a
infracţiunii, ne vom afla în faţa unei urmăririi penale sau judecăţi care a realizat scopul procesului
penal, în sensul aflării adevărului.
Criminalistica oferă mijloacele, tehnicile şi metodele care trebuie folosite cu ocazia
desfăşurării cercetărilor penale în general, dar şi focalizate la nivelul unor genuri de infracţiuni.
Una dintre direcţiile criminalisticii de importanţă majoră pentru stabilirea existenţei sau
inexistenţei infracţiunii, a împrejurărilor în care fapta a fost comisă şi la identificarea şi stabilirea
contribuţiei participanţilor la săvârşirea acesteia este cea de căutare şi valorificare a urmelor.
Această preocupare pentru căutarea, studierea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor
este justificată, pe de o parte, de distorsiunile care pot să apară în procesul formării declaraţiilor
părţii vătămate, martorilor, suspecţilor şi inculpaţilor care le conferă un grad mai mare sau mai mic
de relativitate, dar şi posibilităţilor tot mai largi oferite de ştiinţă în examinarea şi interpretarea
urmelor, pe de altă parte.

17
 Urme ale instrumentelor folosite pentru forţarea încuietorilor uşii, a cioburilor de geam
spart al ferestrelor prin care s-a făcut accesul, a obiectelor tăietoare-înţepătoare cu ajutorul cărora
s-a suprimat viaţa persoanei pot demonstra faptul că ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni.
De asemenea, urmele pot furniza informaţii asupra activităţii infracţionale desfăşurate, cu
referire la locul, timpul, fazele şi succesiunea operaţiunilor, a modului de operare folosit, a
instrumentelor utilizate, a raportului cauzal dintre anumite activităţi şi consecinţele acestora.
Identificarea persoanelor (participanţi, victime, cadavre, dispăruţi) se face în baza
semnalmentelor furnizate de către părţi sau persoanele ascultate pe parcursul procesului, a urmelor
papilare descoperite, a amprentei olfactive sau genetice, după scris, după urmele lăsate de corpul
uman, a obiectelor purtate ori a instrumentelor folosite.
Mijlocul legal de administrare ca probe a urmelor îl constituie constatarea tehnico-
ştiinţifică sau expertiza. Ca valoare probantă, aceste mijloace se situează la acelaşi nivel cu
celelalte mijloace de probă prevăzute de legea procesual penală.
Urmele şi mijloacele materiale de probă nu au valoare pentru cauză atâta timp cât nu au
fost analizate, interpretate şi valorificate în aşa fel încât să se obţină maximum de date menite să
contribuie la clarificarea diferitelor împrejurări legate de faptă şi făptuitori, în scopul aflării
adevărului în care ce se cercetează.
Prin urmă, sub aspect criminalistic, se înţelege orice modificare produsă la locul faptei ca
rezultat material al activităţii persoanelor implicate în comiterea acesteia şi utilă cercetării
criminalistice.
Întrucât prin natura lor, modul de formare, dimensiuni, formele sub care se prezintă la locul
faptei, urmele sunt o impresionantă varietate, o clasificare unică a acestora este foarte dificilă.
Pentru a realiza dimensiunile diversităţii urmelor, redăm câteva din clasificările făcute.
Astfel, cea mai simplă, şi cea mai veche clasificare, s-a făcut pe criteriul naturii obiectului
creator al urmei. După acest criteriu, urmele sunt: de mâini, de picioare, de dinţi, de buze, al
instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport, de animale, etc. Cu alte cuvinte, urme de
reproducere, create doar prin contactul nemijlocit a două obiecte.
O altă clasificare, împarte urmele în amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de
animale), urme (obiecte lăsate de autor, instrumente de spargere, fire de păr) şi pete.
În literatura noastră, urmele sunt împărţite în două mari categorii: urme formate prin
reproducerea construcţiei exterioare a obiectelor (urme de mâini, picioare, încălţăminte,
instrumente de spargere) şi urme formate cu resturi de obiecte şi de materii organice şi anorganice
(resturi de îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice). La rândul lor, acestea
se subdivid în funcţie de procesul de mişcare în care s-au format şi de modificările aduse
suportului lor.
O clasificare mai amplă a urmelor a fost făcută de către specialiştii din poliţie, şi anume:
- după factorul creator de urme (urme ale omului, ale animalelor, vegetalelor, ale
obiectelor, urme create de unele fenomene);
- după factorul primitor de urme (primite de om, de animale, de vegetale, de obiecte);
- după esenţa lor (urme formă, urme materie şi urme poziţionale cu subdiviziuni ale
acestora);
- după mărime (macro şi micro urme);
- după posibilitatea ce o oferă în procesul identificării (urme care furnizează elemente
pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârşirii infracţiunii, urme care ajută la stabilirea
apartenenţei de gen, urme care permit identificarea factorului creator).
O altă clasificare, având în vedere argumentarea care a stat la baza stabilirii drept criteriu
de împărţire modul de formare:
- urme de reproducere (create prin venirea în contact direct cu două corpuri dintre care unul
a creat urma, iar celălalt a receptat-o);
- urme formate din diferite obiecte ori substanţe (create prin pierdere, deteriorare ori
schimbare de poziţie, depuneri de substanţe diferite);

18
 - urme de incendiu.
Dacă din punct de vedere al teoriei criminalistice argumentarea pro sau contra unui criteriu
sau a altuia ar putea continua, din punctul de vedere al organului judiciar, problema care se pune
este cea a relevării, fixării, ridicării, studierii şi expertizării fiecărei urme cu cât mai mare precizie
pentru a se încerca să se stabilească cele întâmplate cu ocazia săvârşirii infracţiunii.

1. Urmele de mâini

Utilizarea în identificarea criminalistică şi în sistemul de probaţiune judiciară a urmelor de

mâini este rezultatul unor cercetări asidue, desfăşurate de diferite personalităţi din ţări diferite.
Urma mâinilor a fost sesizată de om din timpuri imemorabile, dovadă fiind prezenţa
acesteia pe diferite obiecte, picturi, rupestre sau documente.
O primă descriere a desenelor papilare şi a orificiilor glandelor sudoripare este făcută de
anatomistul italian Marcello Malpieni, la 1686, ori, o clasificare a amprentelor papilare este
concepută în 1923 de Jan Evanghelista Purkinje.
Herman Wellcker, profesor de antropologie la Universitatea din Halle, a efectuat două
studii asupra propriilor mâini la 34 şi, respectiv, 75 de ani, publicate în anul 1898, demonstrând
unele dintre proprietăţile desenului papilar.
În 1877, William Herschnell a solicitat printr-un memoriu conducerii închisorilor din
Bengal folosirea amprentelor pentru identificarea „preveniţilor”, rămânând prima personalitate
care a remarcat valoarea de identificare a amprentelor digitale.
În anul 1894, Argentina introduce sistemul dactiloscopic de identificare ca urmare a
cercetărilor efectuate de croatul Juan Vucetic care, în 1892, a reuşit elaborarea unui sistem propriu
de clasificare a desenului papilar, plecând de la patru tipuri de bază. Dactiloscopia avea să fie
recunoscută oficial ca modalitate unică de identificare în 1896, când avea să fie aplicată la nivelul
întregii ţări.
În 1887, dactiloscopia înlocuieşte bertillonajul şi în India, iar în 1898, amprenta digitală
este utilizată în justiţie pentru prima dată ca probă materială.
În 1900, în baza demonstraţiilor făcute de Edward Henry, Anglia devine prima ţară
europeană care introduce sistemul dactiloscopic de identificare.
Preocupări în domeniul dactiloscopiei au avut şi personalităţi din ţara noastră.
În 1894, profesorul Nicolae Minovici ia primele impresiuni digitale ale unor persoane
condamnate, reuşind primele identificări în 1896 şi 1906.
Tot profesorul Nicolae Minovici înfiinţează pe lângă Serviciul de antropometrie „Şcoala
antropologică” (Bertillon) pentru instruirea poliţiştilor, unde au fost predate şi noţiuni ştiinţifice
despre dactiloscopie.
Un pionier este şi dr.Andrei Ionescu care perfecţionează sistemul creat de croatul Vucetic şi
înfiinţează în 1911, la nivelul Parchetului Tribunalului Ilfov, un cazier de identificare
dactiloscopică, înlocuind serviciul antropometric, înfiinţat de prof. Nicolae Minovici.
În 1936, este creat pe lângă fiecare tribunal câte un birou judeţean de cazier şi identificare,
sub conducerea medicului legist şi autoritatea Ministerului Public.

Generalităţi privind urmele de mâini. Mod de formare

Prin urmele mâinilor, în sens criminalistic, se înţeleg modificări aduse elementelor

componente ale locului faptei, ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului şi victimei cu
aceasta în procesul săvârşirii infracţiunii.

19
 Formarea urmelor de mâini se explică prin existenţa permanentă pe suprafaţa palmei a
substanţei secretate de piele, formată din compuşi organici şi anorganici care nu se evaporă prin
trecerea timpului.
Pielea care acoperă mâna este formată din trei straturi: epidermul (partea exterioară),
dermul (care conţine vasele capilare arteriale şi venoase, precum şi terminaţiile nervilor senzitivi)
şi hipodermul (stratul cel mai profund ce conţine glandele sebacee).
La punctul de contact cu epidermul, dermul prezintă ridicături conice permanente,
denumite papile, în vârful cărora sunt situaţi porii care, printr-un canal, elimină transpiraţia.
Papilele conţin vase şi terminaţii nervoase şi sunt grupate liniar şi într-o succesiune
ordonată. La suprafaţa pielii, ele dau naştere unor ridicături paralele denumite creste papilare, între
care se formează şanţuri papilare (interpapilare).
Crestele papilare sunt orientate diferit la fiecare persoană, fiind grupate sub forma unor
torente de linii papilare, formând aşa-numitele desene papilare. Acestea, precum şi şanţurile de
flexiune ce despart diferitele regiuni ale palmei, pot duce, în urma examinării, la identificarea
individuală a persoanei.
În concluzie, impresiunea papilară este produsă de către depozitul de stropi microscopici de
sudoare, formată din apă, substanţe organice şi săruri minerale.
Astfel, sudoarea reprezintă unul dintre elementele importante de formare a urmelor pe
suprafeţele cu care pielea a venit în contact, afirmaţie valabilă şi în cazul celorlalte categorii de
urme lăsate de aceasta.

Descrierea urmelor de mâini

În procesul identificării criminalistice, urmele de mâini ocupă un loc important, având în

vedere prezenţa lor relativ frecventă la locul faptei, precum şi posibilitatea de identificare certă şi
rapidă a persoanei care le-a creat, având în vedere numeroasele elemente de comparaţie ce le
oferă.
Urmele de mâini conferă două posibilităţi de identificare a persoanei care le-a creat: una
prin utilizarea caracteristicilor desenului papilar şi a doua prin utilizarea moleculelor organice
conţinute de urmă în stabilirea ADN-ului.
Pentru descrierea urmelor de mâini, este necesară cunoaşterea structurii desenului papilar,
întrucât, la faţa locului, urma îl reproduce în întregime sau numai parţial.
Datorită diferenţei de formă a desfăşurării liniilor papilare după zonele în care se află,
ştiinţa criminalisticii face, în primul rând, o diferenţiere a reliefului papilar în regiuni, iar, în doilea
rând, clasifică relieful papilar de pe urmele falange ale degetelor, întrucât acesta este de mai variat.
Mâna este formată din degete şi palmă.
Degetele sunt împărţite în trei zone, departajate de şanţuri de flexiune şi anume: falangeta,
falangina şi falanga.
Palma este compusă din regiunea digito-palmară, tentară şi hipotenară.
Deşi fiecare dintre regiunile menţionate conţin suficiente elemente de identificare ce le fac
apte pentru comparaţii, cele mai variate desene papilare sunt prezente la nivelul falangetelor.
Desenul papilar al falangetei a fost, la rândul său, împărţit în trei zone: centrală (nuceclaul),
zona bazală (cuprinsă între nucleu şi şanţul de flexiune) şi zona marginală (care înconjoară
nucleul). Vârful degetului se numeşte zona distală, iar zonele laterale se numesc periferice.
La întâlnirea cretelor papilare limitante ale fiecărei zone se găseşte o deltă, după forma
literei greceşti care i-a dat numele.
Această deltă poate fi albă (când cele trei creste formează un triunghi) sau neagră (când
formează o bifurcaţie asemănătoare literei y). Centrul deltei îl reprezintă punctul deltic şi constituie
reperul de plecare în compararea unei urme cu o impresiune digitală (urma degetului luată
experimental) sau dactilograma (fotografia urmei sau a impresiunilor).

20
 Prezenţa deltelor în desenul papilar al falangei sau absenţa lor a oferit posibilitatea
clasificării amprentelor în cinci tipuri după desenul papilar (adeltic, monodeltic, bideltic, polideltic
şi amorf), subdivizate la rândul lor în subtipuri.
Individualitatea unei amprente este dată de tipul sau subtipul ei, dar şi de alte detalii care au
fost grupate (sistematizate) şi al căror număr şi reparaţie topografică conferă individualitatea
amprentei. Astfel, o falangetă conţine circa 150-200 de astfel de detalii (mai puţin tipul adeltic),
unele permiţând subclasificarea.
Această clasificare a fost necesară pentru sporirea rapidităţii căutării unei amprente
necunoscute în fişierul dactiloscopic. Totodată, ea oferă şi posibilitatea identificării generice a
persoanei, dar şi excluderea ei doar în baza comparării tipului de desen papilar.
Pentru a diferenţia două amprente de acelaşi tip sau subtip, a fost stabilit, pe lângă centrul
deltei, un al doilea reper, şi anume centrul desenului care trebuie stabilit.
Unirea celor două repere printr-o linie reală sau imaginară oferă un criteriu cifric de
clasificare a desenului papilar prin numărul de creste intersectate de respectiva linie.
Dacă în urma comparaţiei urmei cu amprenta clasificată în fişier numărul de creste obţinute
nu este acelaşi, urma este exclusă.

Proprietăţile desenului papilar

Utilizarea desenului papilar în identificarea persoanei care a creat urma a fost posibilă
datorită proprietăţii acestuia care-l fac apt pentru atingerea acestui scop.
Deşi în literatura de specialitate nu există un consens al autorilor cu privire la numărul
acestor proprietăţi, exemplificăm următoarele:
- fixitatea desenului papilar manifestată prin menţinerea trăsăturilor iniţiale, fără nici un fel
de schimbare de-a lungul întregii existenţe. Relieful papilelor se formează înainte de naştere
(definitivat în luna a şasea a fătului) şi continuă să existe şi după moartea persoanei, până la
descompunerea pielii prin procesul putrefacţiei.
- unicitatea înţeleasă prin faptul că fiecare persoană are relieful papilar propriu, ca existenţă
unică, irepetabil la alt om.
Cercetările întreprinse au stabilit, de pildă, că, pornindu-se de la patru caracteristici de
identificare, ar exista posibilitatea teoretică de repetare a două desene papilare la un număr de 64
de milioane de amprente. Cu cât numărul detaliilor caracteristice creşte, cu atât devine practic
imposibilă apariţia a două persoane cu amprente identice. Astfel, dacă se iau în calcul 20 de puncte
caracteristice tuturor celor 10 degete ale mâinilor, o atare posibilitate de apariţie a două persoane
cu amprente identice ar putea apărea la circa 400 milioane de secole.
- inalterabilitatea desenului papilar, proprietate ce constă în faptul că relieful nu poate fi
modificat sau înlăturat. În cazul unor intervenţii de natură fizică sau chimică asupra epidermei,
relieful papilar se reface, cu aceleaşi caracteristici, în măsura refacerii epidermei.
În situaţia lezării dermei, relieful papilar este distrus pentru totdeauna, fiind înlocuit cu un
ţesut scleros inform.

Urmele de mâini la locul faptei

În cadrul cercetării la faţa locului, organul de urmărire penală va desfăşura activităţi de

descoperire a urmelor de mâini, de relevare, interpretare, fixare şi ridicare a acestora în raport cu
modul în care acestea s-au format.

21
 Modul de prezentare a urmelor de mâini

Prin atingerea unor suprafeţe, se creează urme ale crestelor papilare, datorită depunerii de
substanţă de pe degete pe obiecte sau prin detaşare de substanţă de pe suprafaţa obiectelor ori prin
mularea crestelor în materii care prezintă oarecare plasticitate.
După plasticitatea materiei pe care se creează, urmele de mâini pot fi de suprafaţă sau de
adâncime.
Urmele de suprafaţă pot fi, la rândul lor, vizibile şi invizibile.
Urmele vizibile sunt create de mâinile murdărite cu substanţe colorate (sânge, vopsea,
cerneală, noroi, praf, ciment, funingine), iar valoarea lor în procesul de identificare va fi
dependentă de gradul de îmbâcsire a crestelor de substanţă colorată.
Datorită faptului că prin atingerea repetată a unor obiecte substanţa colorată dispare de pe
crestele papilare, urma se va reproduce va fi cea a şanţurilor papilare, fapt care poate produce
apariţia unor erori în procesul de comparare (prin compararea şanţurilor urmei cu crestele
modelului de comparare).
De aceea, se recomandă ca atunci când se descoperă şi se ridică o urmă colorată, mai întâi
să se compare urma aşa cum se găseşte, iar după aceea să se procedeze şi la inversarea sa
fotografică.
Urmele invizibile lăsate de mâini rămân prin depunerea sudorii şi a grăsimii umane de pe
piele, ca urmare a atingerii cu mâna, voluntar ori involuntar, a anumitor obiecte (de exemplu, când
făptuitorul a pus mâna pe geamul ferestrei, pe diferite cărţi sau s-a sprijinit cu mâna pe mobila din
încăpere, a băut apă dintr-un pahar etc). La crearea acestui gen de urme, pot să concure şi alte
substanţe invizibile, susceptibile transferului, cum sunt, mai ales, grăsimile (uleiurile), produsele
petroliere, cremele şi vaselinele incolore, sărurile de urină etc.
Urmele de adâncime sunt lăsate de mâini prin imprimarea crestelor papilare în diverse
materii plastice (argilă proaspătă, chit, vopsea proaspătă, ceară, unele alimente etc.).
Atât urmele de suprafaţă, cât şi cele de adâncime, în raport cu modul în care s-au format,
vor fi găsite la locul faptei, într-una din următoarele situaţii:
- urma este statică, clară şi bine imprimată pe suport, caracteristicile individuale ale acesteia oferă
suficiente elemente de identificare a mâinii creatoare;
- urma este statică, clară, bine imprimată, dar suportul pe care s-a creat nu permite reproducerea
exactă a desenului papilar şi când se vor putea stabili numai unele elemente generice ca: numărul
degetelor, lungimea, grosimea acestora, caracterele particulare ale unor negi, cicatrice ş.a.
- urma este dinamică – de pildă, mâna alunecă pe un obiect, pe un mâner, se scapă o sticlă din
mână ori alunecă mâna murdară de noroi pe zid etc. – se reproduc foarte puţin elemente
caracteristice.

Descoperirea urmelor de mâini

Descoperirea urmelor de mâini presupune căutarea acestora şi relevarea urmelor invizibile.

Activitatea de căutare presupune minuţiozitate, experienţă şi inspiraţie având în vedere
dimensiunile mici ale acestor urme (câteodată fragmentate) în raport cu dimensiunea locului faptei
şi a locurilor probabile pe care s-au format.
Pentru o cercetare sistematică a locului faptei, se impune ca măsură iniţială stabilirea
locului de acces şi a drumului parcurs de autori la locul faptei, urmând ca apoi să fie supuse unei
căutări amănunţite toate suprafeţele pe care ar fi fost posibil să rămână urme de mâini.
În funcţie de natura suportului pe care s-a format urma, ea se păstrează o perioadă mai
lungă sau mai scurtă de timp. Urmele papilare dispar foarte repede sub acţiunea aerului uscat şi

22
cald sau a razelor solare directe, fapt care face ca, la cercetarea locului faptei în aer liber, ele să
trebuiască să fie cât mai repede relevate sau apărate de lumina solară directă.

Relevarea urmelor

Relevarea urmelor este operaţiunea tehnico-criminalistică prin care urmele invizibile sunt
puse în evidenţă cu ajutorul unor substanţe sau procedee fizice ori chimice.
Pentru relevarea urmelor digitale invizibile (latente), în practica criminalistică se folosesc
frecvent următoarele metode fizice:
a) prăfuirea (pudrarea) care se aplică pentru colorarea urmelor digitale invizibile
folosindu-se, în acest scop, diferite substanţe (carbonat bazic de plumb roşu de sudan, pulbere de
carbon).
Înainte de a se trece la aplicarea colorantului, urma şi obiectul purtător sunt studiate pentru
că prima să fie uscată sau supusă unor operaţiuni de pregătire, iar obiectul purtător va trebui să
contrasteze cu culoarea substanţei alese pentru relevarea urmei.
Pudra va fi întinsă de urmă cu ajutorul unei pensule foarte bine, confecţionată din păr de
coadă de veveriţă, din puf de struţ ori din fire de carbon, fiind luate precauţiuni pentru a nu o
distruge.
În afara pensulei arătate, pentru relevarea urmelor de mâini se mai utilizează şi pensula
magnetică, formată dintr-un magnet fixat într-un mâner. Substanţa de relevare este o pulbere fină
de fier redus cu hidrogen care aderă la grăsimea din urmă când este plimbată cu ajutorul pensulei.
Pentru suprafeţele multicolore, relevarea urmelor papilare se face cu ajutorul substanţelor
fluorescente (praf galben fluorescent), care pot fi activate sub acţiunea razelor ultraviolete.
b) pulverizarea se aplică suprafeţelor care nu pot fi aduse în poziţie orizontală şi constă
într-o prăfuire la care, în locul pensulei, se foloseşte un pulverizator care aruncă substanţa pe urmă
pe care se lipeşte. Ulterior, urma este corectată.
c) relevarea urmelor digitale latente se face şi prin metode chimice: vaporizarea cu iod şi
relevarea cu reactivi chimici propriu-zişi.
Vaporizarea cu iod constă în colorarea urmei cu vapori condensaţi de iod şi este utilizată în
special atunci când urma se găseşte pe un suport de hârtie sau perete.
Utilizarea reactivilor chimici propriu-zişi (ninhidrina, nitratul de argint, acidul floric, acidul
osmic ş.a.) necesită cunoştinţe de specialitate care exced pregătirii generale a juriştilor.

Fixarea, ridicarea şi transportul urmelor de mâini

Prin operaţiunea de fixare a urmelor de mâini – ca, de altfel, a oricăror categorii de urme –
se înţelege activitatea procesuală prin care se menţionează locul unde au fost descoperite urmele,
poziţia acestora şi orientarea faţă de obiectele din jur în scopul de a dovedi că acestea au fost
descoperite cu ocazia unor activităţi de urmărire penală şi de tactică criminalistică: cercetarea la
faţa locului, percheziţia, reconstituirea etc. – întreprinse într-o anumită cauză penală.
Fixarea urmelor şi a obiectelor purtătoare de urme se face cu ajutorul procesului-verbal (de
cercetare la faţa locului, de percheziţie, de reconstituire etc.) şi cu ajutorul fotografiei judiciare
(care va reflecta urma, obiectul purtător al urmei, precum şi ambientul unde au fost descoperite).
La procesul-verbal se pot anexa, pe lângă planşa conţinând fotografiile efectuate, şi schiţe,
desene ori alte asemenea lucrări conform prevederilor Codului de procedură penală.
Prin ridicarea urmelor – în sens criminalistic – se înţelege luarea lor ca atare, a imaginii
acestora ori a obiectului sau înscrisului care le poartă ori le conţine din locul săvârşirii faptei
penale.

23
 Ridicarea urmelor de mâini se face prin fotografiere, transferare pe peliculă adezivă, cu
ajutorul mulajelor şi prin ridicarea obiectelor purtătoare de urme (dacă dimensiunile acestora o
permit).
Ambalarea şi transportul urmelor sunt operaţiuni care necesită o atenţie specială şi la care
trebuie să se ţină seama de posibilitatea alterării mesajului iniţial al acestora.
Ca regulă generală, urmele trebuie ambalate separat, în raport de locul în care au fost
descoperite şi în ambalaje corespunzătoare specificului urmei respective sau obiectului purtător
pentru a nu o altera.
Fiecare ambalaj trebuie să fie etichetat, menţionându-se: numărul de ordine; ce conţine;
data şi locul recoltării; calitatea, numele şi semnătura celui care a ridicat-o şi ale martorilor
asistenţi; viza organului de urmărire penală, după care se aplică sigiliul (cu scopul de a se reduce
posibilitatea deschiderii ambalajului şi înlocuirea conţinutului său).
Urmele de mâini se ambalează în raport cu mijlocul folosit la ridicarea lor, evitându-se
atingerea suprafeţei urmei cu mâna sau cu alte obiecte care ar putea să le modifice sau să le
distrugă.
Interpretarea urmelor de mâini descoperite la faţa locului şi posibilităţi oferite de expertiza
acestor urme.
Prin interpretarea urmelor descoperite la locul faptei se pot obţine informaţii privind
obiectul creator de urmă, persoana făptuitorului, activităţile desfăşurate de acesta în câmpul
acţiunii şi succesiunea desfăşurării acestora.
Interpretarea la faţa locului a urmelor papilare are drept scop următoarele:
- stabilirea acţiunilor întreprinse de făptuitor în câmpul infracţiunii;
- determinarea degetului sau a mâinii care a creat urma;
- stabilirea tipului de desen papilar digital;
- aprecierea valorii de identificare a urmei ş.a. (în cazul în care se apreciază că urma papilară nu
are valoare de identificare, nefiind aptă pentru comparaţie ea va putea fi totuşi valorificată în
vederea stabilirii ADN-ului).
Pentru a se putea trece în etapa dispunerii şi efectuării constatării tehnico-ştiinţifice sau a
expertizei dactiloscopice, pe lângă urmele ridicate de la faţa locului, organul de urmărire penală
trebuie să fie în posesia unor modele de comparaţie, preluate de la suspecţi pe care să le pună la
dispoziţia expertului.
Aceste modele de comparaţie se obţin prin amprentarea persoanelor suspecte de săvârşirea
infracţiunii, operaţiune care poate fi făcută anterior cu ocazia săvârşirii de către persoana suspectă
a unei infracţiuni sau ulterior descoperirii infracţiunii ce se cercetează.
Modelele pentru comparaţie poartă denumirea de amprente sau impresiuni de control şi
sunt obţinute atât de la persoanele în viaţă, cât şi de la cadavre prin metode corespunzătoare stării
din momentul respectiv al pielii, cea mai uzitată fiind amprentarea cu tuş tipografic.
Evoluţia tehnologiei informatice şi a rezultatelor obţinute în tratarea matematică a analizei
imaginilor a permis stocarea şi automatizarea identificării amprentelor prin sistemul „AFIS”
(Automated Fingerprint Identification System).
Cu posibilităţi remarcabile de stocare (impresiunile unui milion de persoane) şi o mare
viteză de verificare a urmelor, trebuie menţionat faptul că acest sistem restrânge foarte mult sfera
de verificare a impresiunilor pe care expertul va trebui în final să le examineze în vederea
identificării persoanei care a creat urma.
Prin examinarea urmelor papilare, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări:
a) când se prezintă numai urma sau obiectul în litigiu:
- dacă obiectul poartă urme şi câte anume;
- dacă urma este digitală sau palmară;
- care sunt tipul, subtipul şi varietatea urmei;
- de la ce mână şi de la ce deget provine urma;
- dacă urma prezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;

24
- care este mecanismul de formare a urmei;
- dacă urma este veche sau proaspătă;
- sexul, vârsta, talia aproximativă şi forţa musculară a făptuitorului.
b) când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie:
- dacă urma ridicată de la faţa locului şi amprenta prezentată sunt create de aceeaşi persoană;
- dacă amprenta pruncului şi a mamei presupuse autoare a pruncuciderii prezintă dermatoglife
caracteristice de rudenie;
- dacă amprentele cadavrului neidentificat şi amprentele presupuselor rude apropiate ale sale
prezintă dermatoglife caracteristice care să confirme rudenia;
- poziţia făptuitorului şi a victimei în momentul creării urmei.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză a urmelor papilare va avea forma
generală unui astfel de raport, concluzia specialistului putând fi cert pozitivă sau negativă, de
probabilitate sau de imposibilitate a identificării urmei.

Urmele de picioare

În literatură, apar în diferite locuri din lume, din vremuri îndepărtate, „cititorii de urme”,
adică oameni care avea capacitatea de a interpreta o urmă creată de om sau animal şi puteau să
extragă informaţii cu privire la cine sau ce a creat-o, în ce împrejurări, cu timp înainte, precum şi
diferite date privind persoana care a creat-o.
Cu toate că preocuparea omului pentru descoperirea mesajului ce poate fi transmis de
urmele de picioare s-au manifestat încă din cele mai vechi timpuri, în criminalistică, această
categorie de urme formează obiectul unui aparent paradox.
Astfel, deşi apariţia lor în câmpul infracţiunii este inevitabilă, infractorii neputând „pluti”
sau merge în mâini, ele ocupă un mic procent în totalul urmelor pe care criminaliştii le ridică de la
faţa locului şi sunt apoi utilizate în probarea faptelor penale.
Explicaţia marginalizării acestei categorii de urme, nedorită şi cu efecte negative asupra
ansamblului ştiinţific al probaţiunii, este următoarea:
- înregistrarea ponderii infracţiunilor în mediul urban, unde urmele de picior sunt mai puţin
vizibile;
- în procesul de dezvoltare a criminalisticii, studiul acestor urme nu s-a desprins ca o
ramură separată, asemenea celor papilare (care au format obiectul dactiloscopiei) sau ale armelor
de foc (balistică) şi au rămas în cadrul traseologiei, alături de alte multe tipuri de urme, fiind tratate
ca „examinări ocazionale” de specialiştii şi experţii criminalişti;
- cunoştinţele de specialitate legate de acest tip de urme au rămas mult timp în stadiul atins
de clasicii criminalisticii.

Generalităţi privind urmele de picioare

2.1.1. Mod de formare

Prin urmele de picior de înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului
faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculţe cu acestea în procesul săvârşirii infracţiunii.
Şi suprafaţa plantară este împărţită pe regiuni (metatorsofalangiană, metatorsiană şi cea a
călcâiului). În prima regiune, cea a degetelor piciorului sunt prezente creste papilare, de o mare
varietate, care pot prezenta toate formele existente pe falangele mâinilor.
Şi următoarele regiuni prezintă suficiente caracteristici individuale ale desenului papilar
care în mod logic le fac apte pentru identificare.

25
 Ca şi în cazul urmelor de mâini, sudoarea va reprezenta cel mai important element de
formare a urmelor pe suprafeţe cu care pielea a venit în contact.
Urmele de picioare confirmă posibilităţi de identificare a persoanei care le-a creat prin
utilizarea caracteristicilor desenului papilar (cel puţin din punct de vedere teoretic), dar şi pentru
utilizarea moleculelor organice conţinute de urmă în stabilirea ADN-ului persoanei creatoare a
urmei.
De asemenea, urmele de picioare pot indica direcţia de unde a venit infractorul şi în ce
direcţie s-a îndreptat după săvârşirea infracţiunii, iar în baza interpretării formei, dimensiunii şi
funcţiei locomotorii, se pot formula ipoteze cu privire la trăsăturile fizice ale creatorului lor.

Urme de picioare la locul faptei . Modul de prezentare a urmelor de picioare

La locul faptei urmele de picioare ce pot fi descoperite sunt ale piciorului desculţ, ale
piciorului semiîncâlţat sau cu ciorap ori ale piciorului încălţat, care sunt şi cele mai frecvente.
Ele pot fi descoperite ca urme singulare sau izolate ori sub forma cărării de urme ca
succesiune de urme formate consecutiv în timpul mersului sau în alergare.
După mecanismul de formare, urmele de picioare pot fi de suprafaţă sau bidimensionale (la
care pot fi măsurate două dimensiuni, respectiv lungimea şi lăţimea) care rămân pe suprafaţa unor
suporturi dure prin stratificare şi de adâncime sau tridimensionale (cele care permit măsurarea a
trei dimensiuni: lungimea, lăţimea şi adâncimea) şi se formează prin imprimarea piciorului într-un
material a cărui plasticitate permite mularea şi păstrarea fidelă a formei sale.
Tot după criteriul modului de formare urmele de picioare sunt statice şi dinamice. Primele
redau în volumul sau suprafaţa obiectului primilor din urmă trăsăturile generale şi uneori
particulare, de detaliu, ale încălţămintei ori ale piciorului desculţ. Secundele se prezintă sub formă
de dâre paralele. Din această cauză, urmele statice de picior sunt utile cercetării criminalistice,
ajutând chiar la identificarea obiectului creator, pe când cele dinamice contribuie cel mult la
stabilirea naturii obiectului creator şi la determinarea modului de săvârşire a infracţiunii.

Descoperirea urmelor de picioare. Fixarea, ridicarea şi transportul urmelor de

picioare

Urmele de picior desculţ se caută şi se pun în evidenţă prin metode similare celor folosite la
descoperirea urmelor papilare latente.
Celelalte urme de picioare sunt descoperite, în general, cu uşurinţă printr-o inspecţie
vizuală atentă a locului faptei, câteodată sprijinită de lumina unui reflector portabil.
Cu ocazia descoperirii urmelor de picioare acestea vor fi descrise în procesul-verbal de
cercetare la faţa locului. Descrierea acestei categorii de urme urmează regula generală a precizării
zonei în care se află urma, a naturii suportului pe care s-a creat, a numărului şi poziţiei fiecărei
urme în raport cu celelalte obiecte de la locul faptei.
Fiecare urmă va fi măsurată apoi conform regulilor de măsurare a urmei piciorului desculţ,
a urmei de încălţăminte sau a elementelor cărării de urme (linia mersului, lungimea pasului,
lăţimea pasului, unghiul pasului), iar rezultatul va fi consemnat în cuprinsul procesului-verbal.
Un alt procedeu de fixare a urmelor de picioare este fotografierea care se execută în
ansamblu, a obiectelor principale, şi în detaliu a fiecărei urme şi la scară.
Urmele de picioare de suprafaţă mai pot fi fixate şi cu ajutorul unei pelicule adezive, iar
cele de adâncime cu ajutorul mulajului.

26
 Ridicarea urmelor de picioare se face asemenea urmelor de mâini, prin fotografiere,
transferare pe peliculă adezivă, cu ajutorul mulajelor şi prin ridicarea obiectelor purtătoare de urme
(dacă dimensiunile acestora o permit).
Aceleaşi reguli trebuie respectate şi cu ocazia ambalării şi transportului acestei categorii de
urme.
Interpretarea urmelor de picioare în câmpul infracţiunii poate furniza trei mari categorii de
informaţii:
a) Informaţii care pot ajuta la cunoaşterea şi reconstituirea activităţilor întreprinse de
persoanele care au lăsat urme.
Astfel, prin interpretarea cărării de urme, se pot obţine informaţii de genul:
- dacă persoana care a lăsat urma se afla în mers sau staţiona;
- direcţia de deplasare;
- viteza de deplasare;
- stabilirea punctului de oprire şi a duratei de staţionare;
- stările de ebrietate, nelinişti şi chiar boală;
- starea de obezitate, de sarcină avansată (la femei);
- aprecierea numărului de persoane care au acţionat în locul faptei;
Şi prin interpretarea urmelor de picioare care nu sunt grupate sub formă de cărare pot fi
obţinute unele informaţii, în funcţie de cazul cercetat, astfel:
- efectuarea unor pânde în apropierea locului faptei;
- escaladarea unui gard, a unui balcon sau a unei ferestre etc.;
- pătrunderea prin acoperiş sau plafon în interiorul unui magazin sau al unei locuinţe;
- strangularea victimei;
- târârea cadavrului dintr-un loc în altul;
- controlarea (percheziţionarea) unor dulapuri sau încăperi în care se găseau bunurile sau valorile
ce constituie obiectul material al infracţiunii;
- înlocuirea încălţămintei uzate cu alta nouă luată din locul unde s-a comis fapta, etc.;
- reconstituirea unor mişcări ale persoanei care a lăsat urmele.
b) Informaţii care ajută la identificarea persoanei care a lăsat urmele privind: sexul
persoanei, vârsta, unele anomalii fizice în mersul persoanei, afecţiuni neuropsihice, caracteristicile
călcăturii, determinarea înălţimii persoanei.
În situaţia când în cauză există suspecţi şi se va impune compararea urmelor ridicare de la
faţa locului cu cele ale persoanei presupuse a le fi creat, se impune obţinerea metodelor de
comparaţie.
În funcţie de urma de picior singulară sau sub formă de cărare, ridicată de la locul faptei, se
va proceda la obţinerea modelului de comparaţie aplicându-se procedee corespunzătoare în funcţie
de caracteristicile urmelor ridicate de la locul faptei (de suprafaţă sau de adâncime, statică sau
dinamică) şi pe suport din hârtie, dar şi pe sol asemănător celui existent în locul în care urma a fost
descoperită.
În cazul în care urma de la locul faptei a fost ridicată cu ajutorul mulajului şi modelului de
comparaţie, va fi ridicat în aceeaşi modalitate, deoarece există regula conform căreia examinarea
comparativă se realizează pe obiecte de aceeaşi natură.
În urma examinării, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări:
1. Când se prezintă doar urma sau obiectul în litigiu:
- dacă urma prezentată spre examinare este de picior;
- dacă pe obiectul prezentat se găsesc urme de picior;
- dacă urma plantară prezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;
- care sunt sexul, greutatea aproximativă şi vârsta persoanei care a creat urma plantară;
- de la ce picior provine urma supusă examinării;
- care este mecanismul de formare a urmei;
- cu ce substanţă a fost creată urma;

27
- care este direcţia de mers a persoanei ce a creat urmele;
- ce particularităţi anatomo-patologice prezintă persoana care a creat cărarea de urme.
2. Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă urma ridicată de la faţa locului
şi modelul pentru comparaţie prezentat au fost create de aceeaşi persoană.

Urmele de dinţi

Examinarea probelor dentare şi a danturilor a fost consemnată pentru prima dată în jurul
anului 2500 î.e.n. când doi molari uniţi împreună cu ajutorul unui fir de aur au fost găsiţi într-un
mormânt din Giza în Egipt. Amprentele dentare au fost folosite ca sigiliu pentru identificarea
personală în urmă cu peste 900 de ani. În anul 66 î.e.n., Nero şi-a ucis nevasta şi i-a pus capul pe
un platou pentru a-l arăta amantei. Aceasta a identificat-o după un dinte cariat, iar exemplele ar
putea continua.
În 1837, Edmon Sanders a demonstrat Parlamentului Britanic cu ocazia unui discurs
referitor la legislaţia privind folosirea copiilor la muncă faptul să examinarea danturii este mult
mai exactă la stabilirea vârstei copilului decât măsurarea înălţimii acestuia.
Un prim caz major de utilizare a expertizelor dentare a fost ocazionat de incendiul de la
Bazar de la Charitee din Paris unde dr.O.Amodeo a luat parte la identificarea a 126 de victime,
devenind un expert şi unul dintre fondatorii odontologiei criminalistice. Experienţa dobândită a
făcut obiectul lucrării „L’Art Dentaire en Medicine Legale”, recunoscută în întreaga lume.
În 1906, în Anglia este condamnată prima persoană identificată cu ajutorul urmelor de dinţi
descoperite pe o bucată de brânză descoperită la locul crimei.
Un alt domeniu de investigaţii pentru odontologia criminalistică îl reprezintă leziunile şi
urmele lăsate pe buze şi pe gură, profesorul Suzuki din Tokyo fiind cel care a pus la punct
metodologia efectuării expertizei în acest domeniu în anul 1950.
Ultimele două decenii au adus progrese remarcabile în domeniul explorării criminalistice,
aceasta continuând să constituie o alternativă de studiere a probelor în vederea administrării lor în
instanţă.

3.1. Generalităţi privind urmele de dinţi

Prin urme de dinţi se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului
faptei ca rezultat al contactului dinţilor cu ele în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu
aceasta.
Forma şi dispunerea aparatului alveolo-dentar diferă de la individ la individ, constituind o
bază sigură de identificare a persoanei.
Utilizarea dinţilor în identificarea persoanei care a creat urma este posibilă datorită
proprietăţilor dinţilor: individualitatea şi stabilitatea relativ mare a caracteristicilor acestora.
Spre deosebire de desenul papilar asupra căruia intervenţia în vederea modificării este
destul de dificilă, posibilităţile stomatologice moderne oferă variante multiple de modificare a
danturii, fapt care poate afecta stabilitatea în timp şi, în consecinţă, posibilitatea de identificare a
persoanei.
Elementele care stau la baza individualizării fiecărei persoane sunt: lungimea şi lăţimea
dinţilor, modul cum sunt dispuţi în cele două maxilare, lipsa dinţilor sau a unor părţi din aceştia,
modificările ce le pot suferi din cauza uzurii, a accidentelor, a diferitelor boli, a tratamentului
medical, a lucrărilor de înfrumuseţare.
Este de menţionat că, în procesul de identificare, cele mai valoroase elemente sunt furnizate
de anomaliile aparatului dentar care afectează numărul, dimensiunea sau forma dinţilor.

28
 3.1.1. Modul de formare şi de prezentare a urmelor de dinţi

Urmele dinţilor se formează ca urmare a acţiunii persoanelor asupra obiectelor primitoare –

acţiuni care pot consta în: muşcarea din diferite produse alimentare, producerea de muşcături pe
corpul victimei ca rezultat al agresiunii făptuitorului sau pe corpul acestuia, create de victimă în
timpul luptei etc.
În funcţie de natura obiectului primitor şi de forma cu care dinţii acţionează asupra sa,
urmele formate pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Când dinţii pătrund în masa obiectului
primitor, urmele de adâncime sunt, în acelaşi timp, şi dinamice, mai ales când prin muşcare s-a
desprins o parte din obiectul respectiv, cum se întâmplă în cazul unor produse alimentare (brânză
topită, caşcaval, unt, ciocolată, marmeladă, unele fructe sau prăjituri).
Pe corpul omenesc, dinţii creează urme de adâncime care devin de suprafaţă din cauza
elasticităţii pielii, iar dacă muşcătura a fost mai intensă lezând şi derma, acestea cresc în volum
depăşind nivelul epidermei. De asemenea, pielea, din cauza elasticităţii, se strânge, micşorând
dimensiunile reale ale dinţilor şi ale tiparului muşcăturii, posibilităţile de folosire a urmei în
identificarea criminalistică fiind diferite, în raport cu zona din corp care a fost muşcată şi stratul
următor al ţesutului.

3.2. Urmele de dinţi la locul faptei

3.2.1. Descoperirea urmei

Descoperirea acestei categorii de urme nu ridică în general probleme şi nu necesită
mijloace tehnico-ştiinţifice de căutare, fiind observabile cu ochiul liber.
De obicei, alături de urma dinţilor, se evidenţiază urmele de salivă, care trebuie ridicate
înaintea acestora în vederea exploatării pentru stabilirea ADN-ului persoanei creatoare a urmei.

3.2.2. Fixarea, ridicarea şi transportul

Fixarea urmelor de dinţi se realizează prin descrierea lor în procesul-verbal, fotografiere şi
pentru cele de adâncime prin mulaje.
În descrierea acestei categorii de urme, în cazul când au fost descoperite pe suporturi relativ
stabile (ciocolată, fructe, unt, brânză etc.), regulile generale de descriere şi de ridicare sunt
aplicabile în totalitate.
Suportul tegumentar este exceptat aplicării regulilor generale, datorită modificării lui
imediat după agresarea prin muşcare, precum şi a devenirii sale ulterioare care îl transformă într-un
suport dinamic, instabil în raport cu stabilitatea în timp a caracteristicilor dentiţiei.
Descrierea distanţelor între urme în cazul muşcăturii cu ambele maxilare, lungimile sau
lăţimile dinţilor muşcăturii, adâncimile, toate sunt modificate în momentul efectuării măsurătorilor
din cauza plasticităţii suportului.
Aplicarea mulajelor pe suprafaţa tegumentelor este, în general, irelevantă, indiferent de
materialul folosit pentru aceasta, deoarece nu vor penetra în adâncimea muşcăturii, iar folosirea
unor metode de introducere în profunzimea urmei nu vor putea decât să o altereze, distrugându-i
valoarea.
Chiar şi în cazul când muşcătura a fost completă, cu detaşarea stratului cuprins în interiorul
ei, aplicarea mulajului se va face pe o suprafaţă deja modificată.
În practica de cercetare a infracţiunilor, sunt rare situaţiile în care s-a folosit ridicarea
urmelor de dinţi cu ajutorul mulajelor, fotografia judiciară constituind mijlocul de fixare cel mai
recomandat.

29
 Ridicarea urmelor de dinţi se face, de regulă, prin prelevarea obiectului purtător al urmelor,
iar ambalarea, urmând regulile generale, dar ţinând cont de natura suportului.
În funcţie de natura suportului, ridicarea, ambalarea şi transportul trebuie efectuate cu
precauţie pentru a nu se modifica sau distruge obiectul purtător al urmei (brânză topită, untul,
ciocolata etc.).
Dacă la persoana în viaţă urma muşcăturii nu poate fi ridicată împreună cu suprafaţa care o
poartă, această operaţiune poate fi întreprinsă în cazul cadavrelor, atunci când se apreciază că
aceasta este singura metodă în urma căreia urma ar putea fi exploatată.
În această situaţie, prin procedeul aplicat, pentru fixarea porţiunii extrase, trebuie să se
urmărească nemodificarea caracteristicilor iniţiale ale urmei, prezenta în momentul decupării
porţiunii purtătoare a urmei.
Pentru interpretarea urmelor de dinţi, la faţa locului se recomandă prezenţa unui medic
stomatolog, în lipsa unui odontolog criminalist.
Interpretarea urmelor va putea furniza date despre persoana care le-a creat în privinţa
modului de operare, plasamentului dinţilor, a distanţei între ei, a lipsei acestora etc.
De asemenea, prin acest proces, mai pot fi obţinute informaţii cu privire la tipul
constituţional şi a vârstei creatorului, iar prin analiza stării obiectului primitor, a duratei de timp
scursă de la momentul creării urmei.

3.2.3. Posibilităţi oferite de expertiza urmei

Pentru examinarea comparativă, organul de urmărire penală trebuie să pună la dispoziţia

expertului, pe lângă obiectul purtător sau urmă, fotografii şi/sau mulaje şi model de comparaţie.
În realizarea modelului, este necesară intervenţia odontologului criminalist sau a unui
dentist care va examina în prealabil dantura suspectului, comparativ cu materialele ce-i vor fi puse
la dispoziţie, procedând la o primă eliminare.
Atunci când excluderea nu poate fi făcută, acesta va proceda la obţinerea de modele pentru
comparaţie (mulaje), ţinând cont de poziţia maxilarelor la crearea urmelor, în aşa fel încât modelul
pentru comparaţie obţinut după pozitivarea mulajului să fie cât mai asemănător cu dantura
persoanei suspecte, în poziţia creării urmei.
La acesta, se vor adăuga şi muşcături pe hârtie indigo folosită în stomatologie, în special în
cazul urmelor de muşcătură fixate pe pielea umană.
Efectuând expertiza, specialistul va putea răspunde la întrebări cum sunt:

a) Când se prezintă numai urma:

- dacă urma a fost creată de dantura umană;
- care sunt sexul sau vârsta aproximativă a persoanei care a creat urma;
- care sunt caracteristicile danturii persoanei ce a creat urma;
- care este tipul antropologic al persoanei care a creat urma;
- dacă dentiţia care a creat urma a suferit tratament stomatologic;
- care a fost mecanismul de formare a urmei;
- dacă urma de dinţi prezintă suficiente elemente de identificare.
Se mai poate solicita expertului reconstituirea fizionomiei persoanei după urmele de dinţi.

b) Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă urma de dinţi a fost creată de
persoana de la care s-a prelevat modelul pentru comparaţie.

30
 4. Urme ale feţei şi corpului uman

4.1. Urmele buzelor

Utilizarea urmelor de buze în procesul identificării criminalistice a suscitat interes doar în
ultimul deceniu al secolului trecut, criminaliştii români putând fi consideraţi ca unii din pionierii
folosirii acestei metode (în 1969, s-a efectuat în laboratoarele criminalistice ale miliţiei prima
expertiză referitoare la urmele de buze).

4.1.1. Noţiuni generale

Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului şi formelor exterioare ale buzelor (roşul
buzelor – n.n.) create pe diverse suprafeţe, în procesul săvârşirii infracţiunii.
Pentru utilizarea în procesul identificării, urma de buze trebuie să se realizeze pe un obiect
primitor neted, apt de a păstra detaliile desenului labial.
De asemenea, contactul cu obiectul primitor trebuie să se facă o singură dată pe aceeaşi
suprafaţă, suprapunerea urmelor făcând dificilă sau imposibilă identificarea.
Buzele îmbâcsite cu substanţe chimice străine (alimente, grăsimi, etc.) lasă pe obiectele cu
care vin în contact urme sub formă de mânjituri în care rar se disting doar fragmente ale reliefului
labial.
Suporturile rujoase sau îmbâcsite cu substanţe străine nu păstrează elemente suficiente,
identificarea fiind, de regulă, imposibilă.
Urmele pot fi reproduceri ale întregului relief al buzelor sau reproduceri parţiale ori a
formei în ansamblu şi pot fi, după mecanismul de formare, dinamice sau statice, de suprafaţă sau
de adâncime, colorate sa invizibile.
Datorită faptului că amprentele buzelor se creează prin depunerea pe obiectul primitor a
secreţiilor de natură biologică ce se găsesc în permanenţă pe tegument, pe lângă caracteristicile de
identificare proprii buzelor, acestea pot oferi şi posibilităţi de determinare a ADN-ului persoanei.

4.1.2. Căutarea, fixarea

În procesul de căutare a urmelor de buze, vor fi identificate obiectele care ar putea purta
astfel de urme care sunt relativ restrânse numeric, cu menţiunea că şi pielea corpului uman se poate
număra printre acestea.
Urmele de buze se descoperă cu uşurinţă dacă este sunt vizibile, iar pentru cele latente se
aplică procedeele cunoscute la urmele latente lăsate de mâini.
Atât la fixare, cât şi la ridicarea urmelor de buze deja evidenţiate se aplică procedeele
folosite la urmele de mâini, adică descrierea lor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului,
fotografierea, luarea de mulaje, unde este cazul, folosindu-se pentru ridicare pelicula adezivă.
Pentru examenul comparativ, organul de urmărire penală va trebui să pună la dispoziţia
expertului modele de comparaţie. Amprentele de buze se iau pe bucăţi de sticlă plane, curate şi
sterilizate, precum şi pe suporturi similare celor pe care s-a descoperit urma.
Pentru urme lăsate de ruj, suportul modelului de comparaţie se obţine pe coli albe de hârtie.
Persoana suspectă va trebui să-şi apese buzele în mod repetat pe suport, sub unghiuri şi cu o
intensitate diferită.
La faţa locului, prin interpretarea urmelor de buze, pot fi obţinute unele date referitoare la
sexul, vârsta, tipul antropologic, înălţimea persoanei, precum şi la activitatea desfăşurată de ea în
câmpul infracţiunii.

31
 4.2. Urmele de urechi, nas, ale ridurilor feţei, de bărbie, urmele de genunchi şi de cot,
urmele regiunii fesiere

Identificarea persoanelor după urmele de urechi, nas şi alte părţi ale corpului uman a făcut
obiectul unor cercetări de specialitate, ajungându-se la concluzia că „toate părţile corpului uman
pot lăsa urme, prin contact sau penetraţie pe alte obiecte”.
Prin aceste urme se poate ajunge în unele cazuri la identificarea persoanei care le-a lăsat,
iar în anumite situaţii, în coroborare cu alte categorii de urme găsite la faţa locului, ele contribuie
la stabilirea apartenenţei de gen ori a altor date cu privire la făptuitor sau fapta penală.
Urmele izolate ale piramidei nazale nu au fost încă folosite în procesul identificării, dar
asociate cu alte elemente anatomice ale figurii, pot servi la acestea. În acelaşi scop, pot fi folosite
şi urmele cotului, genunchiului, ale regiunii fesiere, bărbiei şi ridurilor etc., cel puţin în vederea
delimitării cercului de persoane care le puteau crea.
Prin această categorie de urme se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente
ale locului faptei ca rezultat al contactului urechilor, nasului şi altor părţi ale feţei şi corpului uman
cu ele, în procesul săvârşirii unei infracţiuni.
Făcând parte din categoria urmelor formă, acestea pot fi: statice sau dinamice, de adâncime
sau de suprafaţă, de stratificare sau de destratificare, vizibile şi invizibile.
În privinţa modului de formare, descriere, descoperire, fixare, ridicare, ambalare şi
transport cele expuse la urmele de mâini sau a celor de buze se aplică în mod similar.
Descrierea urmei nu constituie întotdeauna punctul forte al organului de urmărire penală,
fapt pentru care recomandăm colaborarea cu medicul legist sau specialistul criminalist aflat la faţa
locului care cunosc părţile componente a fiecărui element creator de urmă.
Prin interpretarea la faţa locului a acestor urme, se pot obţine date privind: vârsta,
înălţimea, sexul, numărul persoanelor, activităţi care au avut loc în câmpul infracţional.
Modelele de comparaţie pentru urechi, nas sau alte părţi ale feţei şi corpului uman vor fi
obţinute în raport cu situaţia concretă în care acestea au fost descoperite, folosind procedee
similare cu cele utilizate în cazul. Urmelor de buze.
În cazul dispunerii constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei criminalistice, specialistul
va putea fi întrebat:
a) Când se prezintă doar urma sau obiectul în litigiu:
- dacă urmele existente la locul cercetat sau pe obiectul prezentat au fost create de un corp
uman şi de care anume parte a acestuia (buze, ureche, nas, genunchi, coate, etc.);
- dacă urmele au fost create de una sau mai multe persoane;
- dacă urmele respective prezintă suficiente elemente de identificare;
- care sunt înălţimea aproximativă, vârsta şi sexul persoanei ce a creat urmele;
- care este mecanismul de formare a urmei şi vechimea ei;
- dacă partea din corpul uman creatoare de urmă prezintă malformaţii sau vreo maladie
congenitală.
b) Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă urma şi modelul pentru
comparaţie au fost create de aceeaşi persoană.

II. Urmele (biologice) de natură umană

Urmele de sânge, salivă, spermă, păr şi de ţesături sunt exploatate criminalistic şi în baza
unei componente comune: moleculele de sânge.
Primul test de identificare a sângelui a fost pus la punct de M. Orfiza, considerat şi
pionierul medicinii legale. Acesta a publicat între 1813 şi 1815 un „Tratat al otrăvurilor sau

32
toxicologie generală” şi a fost primul om de ştiinţă care a utilizat microscopul în detectarea
urmelor de origine biologică cum sunt sângele şi sperma.
Identificarea urmelor de sânge şi a persoanei care le-a creat a constituit preocuparea mai
multor oameni de ştiinţă, reuşindu-se diferenţierea sângelui uman de cel animal, dar nu şi stabilirea
persoanei care a creat urma.
În anul 1900, Karl Landsteiner, medic american de origine austriacă a pus în evidenţă
existenţa grupelor sanguine, sistemul ABO fiind utilizat în justiţie pentru prima dată în 1915 de
către profesorul italian de medicină legală Leone Lattes.
În 1983, Kary Mullis, biochimist american, reuşeşte punerea la punct a reacţiei de
polimetizare în lanţ a ADN-ului, posibilitatea obţinerii unei cantităţi suficiente de ADN dintr-o
singură moleculă de sânge pentru a putea fi utilizată la identificarea persoanei de la care provine cu
o marjă de eroare de 1/1061.
Această descoperire are acum o largă aplicabilitate de identificare criminalistică,
comparabilă cu cea a utilizării amprentelor digitale.
Şi părul uman a constituit obiect al preocupării oamenilor de ştiinţă din domeniul medicii
legale, având în vedere importanţa pe care acesta o poate avea într-o afacere judiciară.
Primul studiu cu acest obiect a fost efectuat în 1869, de către medicul german Rudolph
Vircnow, cercetările sale fiind continuate de către profesorii de medicină legală Victor Balthazard
şi Marcelle Lambert, eforturile lor regăsindu-se în lucrarea „Părul uman şi al animalelor”, apărută
în 1910, an când părul uman a şi fost folosit ca probă în condamnarea unei femei care a comis un
omor.
Urmele biologice de natură umană sunt produse de secreţie, excreţie şi resturi de ţesuturi
rezultate în procesul săvârşirii unor fapte de natură penală sau în legătură cu acestea.
După frecvenţa la faţa locului şi posibilităţile de valorificare criminalistică, urmele
biologice pot fi clasificate, după cum urmează:
- urme de sânge;
- de salivă;
- de spermă;
- de natură piloasă (urme de păr);
- de natură osteologică;
- ale unor ţesuturi moi;
- de miros (odorizante).
În practică, de multe ori, aceste urme sunt asociate, ceea ce impune folosirea unor metode
selective de descoperire, fixare, ridicare şi analiză.

1. Urmele de sânge

La faţa locului, urmele de sânge pot fi prezente ca urmare a vătămării persoanelor şi pot fi
găsite pe diferite obiecte, pe instrumentele folosite, pe sol, pe drumul parcurs de către persoane cu
leziuni sângerânde, pe corpuri şi îmbrăcămintea personală, sub formă de picături, bălţi, împroşcări,
cruste, mânjituri, în funcţie de mecanismul de formare.
Forma urmelor de sânge este influenţată de înălţimea de la care acesta a căzut, de unghiul
de incidenţă, de vechime, regiunea anatomică din care provine, de influenţa factorilor de mediu
exterior, de suportul pe care a căzut.
În general, urmele de sânge sunt observabile cu ochiul liber, utilizându-se când se apreciază
ca necesar surse puternice de lumină, cu menţiunea că, în funcţie de factorii externi şi de vechime,
culoarea sângelui poate evolua de la roşu la cenuşiu, brun închis şi chiar negru.
Mai dificilă este căutarea urmelor de sânge în cazul în care s-a încercat îndepărtarea lor prin
spălare, dar şi în acest caz ele pot fi puse în evidenţă folosind metode clasice sau substanţe
relevante (luminol).

33
 Urmele de sânge pot fi găsite pe îmbrăcămintea victimei sau făptuitorului (suspectului), la
locul unde s-a săvârşit infracţiunea şi în cel în care se găseşte victima pe traseul urmat de către
victimă sau autor, pe obiectul vulnerant etc.
Sângele lichid se recoltează cu ajutorul unei pipete sau seringi, după care se introduce în
recipiente curate şi închise ermetic.
În cazul în care urma se găseşte pe obiecte de mici dimensiuni, acestea se ridică împreună
cu urma.
Sângele uscat se ridică prin răzuire sau solubilizare cu ajutorul unei hârtii filtru, tifon, vată
îmbibate în apă şi trebuie examinat cât mai repede posibil, deoarece se alterează foarte repede.
Ambalarea şi transportul urmelor de sânge sunt operaţiuni pretenţioase, nerespectarea
regulilor privind aceste activităţi putând compromite proba (ambalarea urmelor în ambalaje de
plastic nu din hârtie, ambalarea urmei de sânge aflată pe suporţi umezi, ambalarea mai multor
urme în acelaşi plic sau ambalaj cu posibilitatea contaminării probelor etc.).
În urma examinării urmelor de sânge, se pot formula ipoteze cu privire la:
- numărul făptuitorilor, contribuţia fiecăruia la crearea leziunilor, deprinderile pe care le
posedă unele persoane în producerea leziunilor, uneori profesia făptuitorilor;
- obiectul creator, felul, natura, numărul, gradul de ascuţire a instrumentelor utilizate, forma
şi mărimea obiectelor contondente, direcţia din care s-a tras cu arma de foc, locul unde se găsea
făptuitorul;
- vechimea urmei;
- determinarea înălţimii şi a unghiului de scurgere a poziţiei victimei, în raport cu cea a
agresorului şi a altor acţiuni întreprinse;
- punctul din care a ţâşnit sângele;
- traseul parcurs de persoana care sângerează;
- unele „împrejurări negative”, constând în discordanţa dintre cantitatea de sânge
descoperită la faţa locului şi leziunile vasculare constante;
- acţiuni de ştergere, răzuire, spălare, etc.
Pentru obţinerea modelelor pentru comparaţie, recoltarea probelor de sânge se efectuează
de către mediul legist sau un alt cadru de specialitate.
La dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau expertizelor, specialiştii vor putea
răspunde la întrebări de genul:

a) Când se prezintă numai urme de sânge:

- care este natura urmei, dacă sângele este uman;
- care este grupa sanguină (sistemul clasic ABO, tipul de haptoglobină, factorul uman) şi,
eventual, sexul persoanei de la care provine;
- care este regiunea anatomică ce a sângerat şi starea de sănătate a persoanei (în cazul
sângelui proaspăt şi lichid);
- care este vechimea probabilă a urmei de sânge;
- care este poziţia persoanei care a sângerat în momentul creării urmei de sânge;
- dacă sângele conţine impurităţi şi de ce natură sunt acestea (alcool, medicamente, droguri
etc.).

b) Când se prezintă urma de sânge şi modele pentru comparaţie:

- dacă urma de sânge ridicată de la faţa locului are aceeaşi grupă sanguină cu proba de
sânge luată pentru comparaţie (de la victimă, făptuitor sau persoana suspectă);
- dacă există alte indicii de asemănare între urmă şi proba de sânge.

34
 2. Urmele de salivă

Prin urmă de salivă de înţelege lichidul de secreţie a glandelor salivare depus pe diferite
suporturi, în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu acesta.
Şi aspectul acestei urme poate fi influenţat de diferiţi factori dintre care unii pot avea
influenţă asupra degradării sau chiar dispariţiei urmei (natura şi forma suportului, distanţa între
cavitatea bucală şi suport, vechimea urmei, cantitatea de salivă, factorii de mediu, factori de ordin
intern, prezenţa unor boli sau vârsta).
Descoperirea urmelor se face, după caz, prin examinarea cu ochiul liber, prin folosirea
unor mijloace optice (lupa, radiaţiile ultraviolete etc.) sau prin ridicarea obiectelor pe care se
presupune că există urma de salivă şi trimiterea lor la laborator în vederea descoperirii şi
examinării.
Prin interpretarea urmelor de salivă la faţa locului, se pot obţine informaţii cu privire la
modul în care au fost create, numărul de persoane de la care provin urmele, vechime, starea de
sănătate a persoanei care le-a creat, dacă este fumător, unele obiceiuri ale acesteia (folosirea
scobitorilor, băutul direct din sticlă, băutul din farfurie, practica perversiunilor sexuale).
Pentru obţinerea modelelor de comparaţie se va apela la medicul legist, mai puţin pentru
mucurile de ţigară care pot fi recoltate prin fumatul în prezenţa organului de cercetare penală.
Cu ocazia examinării de către specialist a urmelor de salivă, acestuia i se vor putea adresa
întrebări de genul:
a) Când se prezintă numai urma de salivă sau obiectul pe care se presupune că există
această urmă:
- dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme de salivă;
- dacă urma de salivă este de natură umană;
- dacă urma de salivă provine de la o persoană secretoare sau nesecretoare;
- care este grupa sanguină a persoanei de la care provine urma de salivă;
- dacă există indicii care oferă posibilitatea să se stabilească după urma de salivă starea de
sănătate a persoanei care a creat-o, eventuale tratamente medicamentoase, unele vicii, mediul
profesional al persoanei creatoare şi vechimea urmei.
b) Când se prezintă urme de salivă şi modele pentru comparaţie:
- dacă urma de salivă are aceeaşi grup sanguină cu cea a persoanei de la care s-au recoltat
modelele pentru comparaţie;
- dacă există indicii de asemănare între urma de salivă şi modelele luate pentru comparaţie.

3. Urmele de spermă

Prin urmă de spermă se înţelege lichidul se secreţie al glandelor sexuale masculine,

exteriorizat din cauze fiziologice sau patologice, depus pe diferite suporturi în procesul săvârşirii
unei infracţiuni sau în legătură cu acesta.
Urmele de spermă se formează prin contactul spermei cu diferiţi suporţi în urma ejaculării
sau prin ştergerea locului în care aceasta există sau a fost depusă, forma şi aspectul lor fiind
influenţate de anumiţi factori (natura suportului, înălţimea de cădere, vechimea, mediul extern,
numărul ejaculărilor, prezenţa unor boli).
Descoperirea urmelor de spermă la faţa locului se poate face cu ochiul liber sau prin
folosirea unor mijloace optice ori, preferabil, prin utilizarea lămpilor cu raze ultraviolete.
Căutarea urmelor de spermă se va concentra în special spre corpul uman şi articolele de uz
vestimentar, lenjeria de pat, în locul în care se află victima, pe obiectele utilizate în scop igienic.

35
 Prin interpretarea urmelor la faţa locului pot fi obţinute informaţii cu privire la modul de
formare, vechime, numărul aproximativ de persoane de la care provin, unele stări de boală sau
vicii ale persoanei creatoare.
Şi în acest caz obţinerea modelelor de comparaţie se face prin intermediul laboratoarelor de
medicină legală.
Cu ocazia examinării urmelor de spermă, specialistul va putea răspunde la întrebări de
felul:
a) Când se prezintă numai urma de spermă ca atare sau obiectul purtător de urmă:
- dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme de spermă;
- dacă urma prezentată este spermă sau altă substanţă;
- dacă urma de spermă este de natură umană;
- care este grupa sanguină a persoanei care a creat urma de spermă;
- care este vechimea aproximativă a urmei de spermă;
- dacă urmele de spermă provin de la o singură persoană sau de la mai multe;
- dacă persoana de la care provine urma de spermă suferă de vreo boală venerică sau o altă
afecţiune patologică.
b) Când se prezintă urma de spermă şi modelele pentru comparaţie:
- când urma de spermă descoperită la faţa locului are aceeaşi grupă sanguină cu cea a
persoanei de la care s-au recoltat modelele pentru comparaţie;
- dacă există alte indicii de asemănare între urma de spermă şi modelele de comparaţie.

4. Urmele de natură piloasă

Prin urmă de natură piloasă se înţelege firul de păr provenit de pe corpul uman în procesul
săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Anatomic, firul de păr se compune din rădăcină şi tijă care prezintă caracteristici de
identificare, cum sunt: lungimea, grosimea, culoarea, ondulaţia, gradul de deteriorare datorat unor
factori externi ori modificări patologice.
Caracteristicile firului de păr sunt diferite în raport cu regiunea corpului, sexul persoanei,
starea de sănătate a persoanei (existenţa unor substanţe toxice în organism).
Prin cantitatea, starea şi locul unde sunt descoperite, raportul lor cu alte urme aflate la faţa
locului urmele de natură piloasă pot furniza informaţii asupra modului în care a fost săvârşită
infracţiunea şi uneori a identităţii persoanei de la care provin.
La faţa locului, urmele de natură piloasă sunt relativ greu de descoperit, datorită
dimensiunilor reduse, a formei şi culorii lor, a posibilităţii de a le confunda cu obiectele pe care se
află şi dificil de fixat din aceleaşi motive.
Prin interpretarea urmelor da natură piloasă, se pot obţine date privind regiunea corporală
de provenienţă, culoarea şi dacă aceasta este naturală, modalitatea şi împrejurările în care s-a
produs detaşarea, vârsta, sexul şi mediul profesional al persoanei, gradul de igienă corporală, unele
stări de boală, timpul aproximativ ce s-a scurs de la crea urmei, instrumentul tăietor folosit.
Pentru a obţine modelele de comparaţie firele de păr se recoltează, în laboratoarele de
medicină legală, prin smulgere sau tăiere în aceeaşi regiune a corpului cu cea din care provine
urma ridicată de la faţa locului.
În urma examinării criminalistice a firelor de păr în laboratoarele de medicină legală sau
criminalistice, specialistul va putea răspunde la întrebări cum sunt:
a) Când se prezintă numai urma:
- dacă firele de păr prezentate sunt de natură umană;
- dacă firele de păr sunt vopsite şi care este culoarea lor naturală;
- care este zona sau partea din corp de unde provine firul de păr;
- dacă firul de păr prezintă distrugeri, alteraţii patologice, urme de sânge sau de paraziţi;

36
 - care este modul de detaşare a firului de păr;
- care este sexul persoanei;
- care este vârsta probabilă a persoanei;
- ce substanţe sunt ataşate pe firele de păr.
b) Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă firul de păr descoperit la faţa
locului prezintă aceleaşi caracteristici generale şi individuale cu firul de păr ridicat pentru
comparaţie.
La faţa locului, pot fi descoperite şi alte urme biologice de natură umană, cum sunt cele de
natură osteologică sau urme ale altor ţesături moi.
Ca şi celelalte urme prezentate, şi acestea din urmă pot, în urma analizei specialiştilor, să
ofere date utile cercetării criminalistice a faptei cu privire la persoana victimei, a autorului,
vechimii urmei, a modului de formare etc.

5. Urmele biologice şi stabilirea profilului ADN

Urmele de sânge, de spermă, părul cu rădăcină (folicul), de salivă şi urină (cu celule
nucleate) de oase şi ţesuturi ridicate de la locul faptei sunt apte de izolarea şi analizarea ADN-
ului.
Alte materiale ce pot fi ridicate de la faţa locului cum sunt transpiraţia, lacrimile sau serul,
sunt materiale fără celule nucleate şi nu pot fi supuse analizei ADN.
Principalul avantaj al determinării profilului ADN îl constituie posibilitatea identificării
persoanei care a creat urma fără a mai fi nevoie de alte date despre aceasta, similar cu identificarea
persoanei în baza amprentei digitale.
Pe lângă aceasta, mai există şi alte avantaje, concretizate în posibilitatea păstrării şi analizei
urmelor după o perioadă îndelungată de timp de la formare sau ridicare (şi peste 10 ani), rezistenţa
lor în timp, cantitatea necesară pentru analiză foarte redusă şi gama largă a urmelor apte unor
asemenea determinări.
Pentru ca o urmă găsită la locul faptei să poată fi utilizată pentru determinarea profilului
ADN, ea nu trebuie să fi fost contaminată, adică amestecată cu alt ADN provenit dintr-o altă sursă.
Contaminarea urmei se poate produce înainte de descoperirea urmei dar şi pe parcursul
cercetării locului faptei cu ocazia recoltării şi ambalării urmei sau pe parcursul transportului ori a
conservării urmei (depozitării).
Consecinţa recoltării sau conservării incorecte a probelor ridicate de la faţa locului, dar şi a
celor de comparaţie este neîndeplinirea criteriilor de ordin ştiinţific şi legal de analiză a ADN şi, în
final, de imposibilitatea a utilizării acesteia ca probă în instanţă.
În cazul în care se va solicita expertului determinarea profilului ADN, acesta va putea
răspunde la întrebarea dacă urma găsită la faţa locului a fost creată de persoana X sau Y, în mod
similar cu identificarea prin amprenta digitală.

6. Urmele de miros (olfactive)

Prin urmă de miros uman se înţelege culoarul (dâra) format prin deplasarea unei persoane,
în care rămâne mirosul specific al corpului, îmbrăcămintei, încălţămintei acesteia sau al altor
obiecte aflate asupra sa.
Obiect de studiu al odrologiei judiciare, urmele de miros pot fi utilizate în cercetarea
criminalistică datorită posibilităţii de a fi depistate şi prelucrate cu ajutorul organului olfactiv al
câinilor special selecţionaţi în acest scop.
Urma de miros se formează ca un amestec între:

37
 - mirosul individual emis de organismul uman în cursul metabolismului şi diferă la aceeaşi
persoană în funcţie de intensitatea metabolismului, de îmbolnăvirea unor organe, de schimbarea
hranei, folosirea unor medicamente sau ingerarea de produse alcoolice etc.
Mirosul individual se imprimă în îmbrăcămintea sau încălţămintea persoanei purtătoare,
transformându-le şi pe acestea în obiecte purtătoare ale aceleiaşi urme de miros.
- mirosul general priveşte mirosurile cu care omul vine în contact, permanent sau ocazional
(mirosul locului de muncă, mirosul locului în care trăieşte, mirosuri ocazionale - parfum, săpun,
tutun, fum etc.).
- mirosul suportului care se adaugă celor mai sus descrise, în cazul în care acestea se depun
pe un suport sau se amestecă cu aerul înconjurător care, la rândul lor, au mirosul lor specific.
Pentru a descoperi urmele de miros, căutarea lor trebuie să înceapă la debutul cercetării
locului faptei din locurile în care se presupune că a stat infractorul sau pornind de la obiecte care i-
ar fi putut aparţine. Obiectul care este considerat izvor de miros se asigură imediat, nu se atinge, se
acoperă sau se ridică cu ajutorul unei pensete după care se introduc într-o pungă curată sau uscată.
Dintre factorii externi care modifică sau distrug urma de miros amintim: vântul
(dispersează uşor mirosurile), umiditatea (în cantitate mică conservă urma de miros, dar în
cantitate mai mare îl distruge), frigul (conservă mirosul chiar şi câteva zile), căldura (în ½ oră sau
o oră distruge urma de miros). Pe rol uscat (nisip, pietriş) mirosul dispare în maximum o oră, pe
când la solul umed (câmp, poiană) el se menţine între 24 şi 48 de ore.
Fixarea urmei de miros se face cu ajutorul procesului-verbal şi a schiţei traseului urmat de
câinele de urmă, menţionându-se punctele principale pe unde a trecut, urmele şi corpurile delicte
descoperite.
Urmele de miros se interpretează în raport cu celelalte urme descoperite, iar în urma
interpretării lor, se pot stabili date privind: lungimea şi întreruperile ei, legătura dintre urma de
miros şi celelalte urme descoperite la faţa locului, legătura dintre întreruperea definitivă a
prelucrării urmei şi posibilitatea ca persoana în cauză să fi folosit un mijloc de transport.
Câinii de urmă realizează mai multe scopuri criminalistice (căutarea substanţelor şi
materialelor chimice, droguri, material explozibil, urmărirea mirosului), printre care şi
identificarea mirosului.
Pentru a putea identifica mirosul, câinelui trebuie să i se pună la dispoziţie mostre sau
modele de comparaţie.
Acestea se preiau pe material textil sterilizat sau bare de metal inoxidabile de la persoana
suspectă şi se introduc în borcane (sticle) ermetic închise.
Identificarea trebuie să stabilească dacă urma de miros de la faţa locului a fost creată
(lăsată) de aceeaşi persoană de la care s-au prelevat modelele pentru comparaţie, iar operaţiunea
trebuie repetată de minimum cinci ori şi rezultatele se materializează într-un proces-verbal.
La faţa locului, mai pot fi descoperite şi alte genuri de urme biologice cum sunt: urme de
urină, de materii fecale, vomismente, spută sau de secreţii nazale ş.a. care prin modul de formare,
descoperire şi interpretare nu diferă de celelalte urme biologice arătate.

7. Urmele instrumentelor de spargere

Prin denumirea de instrumente includem toate uneltele, sculele, aparatele sau orice alte
obiecte care pot fi utilizate la săvârşirea unei infracţiuni.
Datorită varietăţii instrumentelor care pot fi folosite în săvârşirea unei infracţiuni şi a
urmelor pe care acestea se pot forma, a fost necesară o clasificare după modul de acţionare:
- urmele de tăiere se formează prin apăsare, alunecare, frecare şi despicare asupra unui
obiect sau corp, urma reproducând microrelieful exterior al tăişului şi al părţilor laterale.

38
 Prin examinarea urmelor de tăiere, pot fi obţinute date despre natura instrumentului utilizat,
direcţia în care s-a acţionat, lungimea, lăţimea sau diametrul instrumentului, iar în situaţia unei
urme care a păstrat striaţiile tăişului, există posibilitatea identificării obiectului creator.
b) urmele formate prin apăsare, denumite şi de „forţare”, sunt cel mai frecvent întâlnite la
faţa locului atât pe căile de acces, cât şi în interiorul locului faptei.
Ele se formează pe corpul uman sau pe diferite obiecte, cu condiţia ca materialul din care
este confecţionat obiectul primitor să nu fie mai dur decât materialul din care este confecţionat
instrumentul de spargere când urma de impregnare sau alunecare nu se formează.
c) urmele formate prin lovire cu un anumit instrument lasă pe obiectul primitor o urmă de
adâncime a instrumentului.
Prin urmele create în acest fel, se pot obţine date cu privire la modul lor de formare, a
naturii şi caracteristicilor de grup, iar dacă s-au imprimat şi detalii individuale ale instrumentului,
acestea pot duce până la identificarea lui.
d) urmele formate prin înţepare sunt urme de adâncime care nu redau suficiente detalii
care să ajute la identificarea instrumentului creator.
Prin interpretarea urmelor formate prin înţepare, se pot obţine date cu privire la genul
instrumentului folosit.
e) urmele materie create prin detaşarea unor fragmente din instrumente se formează prin
desprinderea cu ocazia operaţiunilor de lovire, apăsare, alunecare, frecare, tăiere, înţepare a unor
fragmente de diferite forme sau dimensiuni.
Aceste fragmente găsite pot duce la stabilirea apartenenţei de gen a obiectului creator şi
chiar la identificarea acestuia.
f) urmele formate prin frecare/alunecare pot avea importanţă în identificarea individuală
datorită striaţiilor caracteristice păstrate.
Acest gen de urme sunt tipice forţării sistemelor de închidere cu chei potrivite sau speciale.
O formă atipică a urmelor de frecare o constituie pilirea, dar aceste urme nu redau
caracteristicile obiectului creator datorită dinamicii formării urmei.
Căutarea urmelor instrumentelor se fac atât pe corpul uman (al victimei sau făptuitorului),
cât şi pe obiectele care poartă mecanismele de închidere, prin folosirea cu ochiul liber sau cu
ajutorul unor mijloace optice, folosind, dacă este cazul, surse de iluminare.
Prin interpretarea acestor urme, se pot obţine date privind instrumentul utilizat şi acţiunile
întreprinse la locul faptei de către făptuitor.
Pentru a obţine modele de comparaţie, se vor utiliza instrumente ce se presupun a fi fost
folosite cu ocazia săvârşirii infracţiunii şi suporturi asemănătoare cu cele pe care s-au găsit urmele
la faţa locului.
Cu ocazia dispunerii constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, specialistului i se pot
adresa întrebări de genul:
a) Când se prezintă numai urma sau obiectul purtător de urmă:
- dacă obiectul prezentat poartă urme formate cu vreun instrument;
- dacă este felul instrumentului care a creat urma;
- care este mecanismul de formare a urmei;
- care este succesiunea de creare a urmelor;
- dacă urmele prezentate sau câte dintre acestea au fost create cu acelaşi instrument;
- de la ce fel de instrumente provin fragmentele găsite la faţa locului;
- care este natura şi compoziţia chimică ale urmelor materiei descoperite la faţa locului;
b) Când se prezintă urma şi modelele de comparaţie:
- dacă urmele au fost create de acelaşi instrument cu care s-au realizat modelele de
comparaţie;
- dacă deteriorările de pe instrumentul prezentat s-au produs în timpul utilizării sale la faţa
locului sau ulterior;

39
 - dacă fragmentul descoperit la faţa locului a făcut corp comun cu instrumentul prezentat
spre examinare.

8. Urme create de vehicule cu tracţiune mecanică

Urmele create de vehiculele cu tracţiune mecanică fac parte din urmele mijloacelor de
transport prin care se înţeleg totalitatea transformărilor materiale produse de mijloacele de
transport ori părţi componente ale acestora ce apar pe unele obiecte şi corpuri sau în mediul
înconjurător, pe timpul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
La urma mijlocului de transport putem observa elemente de identificare, cum sunt
lungimea, lăţimea, grosimea, forma, culoarea, tipul şi modelul părţilor rulante, dar şi specifice,
privind uzura, găuri, tăieturi, adăugiri etc.
La faţa locului, pot fi identificate ansambluri sau subansambluri ale mijlocului de transport,
urme lăsate de sistemul de iluminare şi de sticlă şi alte urme specifice mijlocului de transport.
Descoperirea acestor urme la faţa locului nu ne ridică probleme deosebite. Prin
interpretarea urmelor create de mijloacele de transport, se pot stabili o serie de date şi indicii cu
privire la tipul, modelul, culoarea, marca, viteza şi direcţia de circulaţie ale acestora.
În cazul constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, specialistul va putea răspunde la
întrebări cum sunt:
a) Când se prezintă numai urmele:
- care este tipul, modelul, marca şi culoarea vehiculului;
- care porţiune a autovehiculului a creat urma;
- care este mecanismul de formare a urmei;
- care a fost direcţia de deplasare şi viteza de circulaţie ale vehiculului în momentul creării
urmei;
- dacă frânele au acţionat asupra tuturor roţilor;
- dacă vehiculul prezintă defecţiuni şi ce anume;
- dacă în momentul producerii impactului becurile vehiculului erau aprinse;
- care a fost mecanismul creării urmelor pe corpul victimei.
b) Când se prezintă urmele şi modelele pentru comparaţie:
- dacă urma şi modelul pentru comparaţie au fost create de acelaşi vehicul sau parte
componentă a sa;
- dacă leziunile victimei au fost create de vehiculul prezentat pentru comparaţie sau de
componentele sale.

9. Urmele obiectelor de îmbrăcăminte

Prin urme ale obiectelor de îmbrăcăminte se înţeleg modificările care apar pe corpul
omenesc sau pe suprafaţa unor obiecte ori pe alte componente ale mediului, ca urmare a
contactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau
în legătură cu aceasta.
Urma obiectelor de îmbrăcăminte poate fi găsită la faţa locului ca atare, dar poate, în
acelaşi timp, să fie la rândul ei, purtătoarea altor urme, cum sunt cele de natură olfactivă sau de altă
natură (fire de păr, praf, etc.).
Pe corpul uman, urmele obiectelor de îmbrăcăminte se pot crea prin imprimarea pe piele a
reţelei de fire din cuprinsul materialului textil ca urmare a unei presiuni exercitate asupra
obiectului de îmbrăcăminte, dar şi ca urmare a frecării.

40
 Urma de îmbrăcăminte se formează de obicei pe suprafeţe relativ plane, prin imprimarea
materialului textil pe suprafaţa obiectului care are proprietatea de a se modele şi a-i păstra forma.
Prin examinarea urmei, se pot obţine informaţii cu privire la structura ţesăturii materialului,
elemente specifice cusăturii, tăieturii, rupturii etc.
La locul faptei, alături de urmele de îmbrăcăminte, pot fi găsite obiecte de îmbrăcăminte,
fragmente sau accesorii ale acestora, precum şi fire sau fibre din îmbrăcăminte.
Descoperirea acestor urme când sunt vizibile nu ridică probleme deosebite, iar când sunt
latente, vor fi descoperite cu ajutorul lupei cu surse de iluminare corespunzătoare.
Prin interpretarea urmelor de îmbrăcăminte pot fi obţinute date referitoare la obiectul
creator al urmei (formă, aspect, dimensiune, natură), activităţi întreprinse la faţa locului de către
purtător, date privind purtătorul (sex, vârstă, talie etc.).
Pentru obţinerea modelelor de comparaţie, este necesară identificarea obiectului creator al
urmei sau eşantioane din materialul ce se presupune că a servit la confecţionarea acesteia.
Cu ocazia constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, specialistul va putea răspunde la
următoarele întrebări:
a) Când se prezintă numai urma de îmbrăcăminte:
- dacă urma a fost creată de un accesoriu al obiectului de îmbrăcăminte;
- dacă urma a fost creată de obiecte de îmbrăcăminte din categoria uniformelor sau
echipamentelor de protecţie;
- care este forma ţesăturii din care s-a confecţionat îmbrăcămintea ce a lăsat urma;
- ce alte particularităţi prezintă îmbrăcămintea care a creat urma.
b) Când se prezintă urma şi modelul de comparaţie:
- dacă urma putea fi creată de obiectul de îmbrăcăminte de la care s-a obţinut modelul de
comparaţie;
- dacă fragmentul textil descoperit la faţa locului a făcut corp comun cu obiectul de
îmbrăcăminte prezentat pentru comparaţie.

10. Urmele create prin folosirea armelor de foc

Balistica judiciară este o ramură a criminalisticii care elaborează metodele şi mijloacele

tehnico-ştiinţifice de studiere a armelor de foc de mână, a muniţiilor acestora şi a urmelor
împuşcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras.
Armele de foc sunt clasificate, după diferite criterii:
- după destinaţie, sunt arme militare, arme de apărare (pistoale, revolvere), arme de
vânătoare, arme sportive şi arme cu destinaţii speciale (pistoale de semnalizare, alarmă, start, cu
gaze lacrimogene);
- după modul de funcţionare, sunt arme simple (neautomate), semniautomate şi automate;
- după canalul ţevii, sunt arme cu ţeava lisă şi cu ţeava ghintuită;
- după calibru, sunt arme de calibru mic, mijlociu şi mare;
- după lungimea ţevii, sunt arme cu ţeavă lungă (puşti, carabine), mijlocit (pistoale
mitraliere) şi scurtă (pistoale, revolvere);
- după modul de fabricaţie, sunt industriale sau artizanale (de construcţie proprie sau
modificate);
- arme atipice (mascate) de timp special, disimulate (stilouri, bastoane, brichete, umbrele,
aparate de filmat, etc.).
Urmele armelor de foc sunt acele elemente materiale care apar pe corpul omenesc sau pe
diferite obiecte componente ale mediului, rezultate în urma producerii împuşcăturii cu ocazia
săvârşirii unei infracţiuni.
Armele de foc sunt construite cu ajutorul a trei componente principale: ţeava, mecanismul
de tragere şi patul sau mânerul.

41
 Lungimea ţevii asigură precizia şi distanţa de tragere, ţeava putând fi prevăzută cu ghinturi
(şanţuri care asigură glonţului o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe şi care imprimă viteza
glonţului) sau lisă.
În interiorul mecanismului de tragere,se introduce cartuşul, asigurându-se plecarea
glonţului şi scoaterea tubului rămas cu ajutorul componentelor sale – închizător, percutor, cameră
de explozie, ejector, gheara extractoare şi fereastra de ieşire.
Toate aceste componente vor lăsa urme caracteristice pe tuburile cartuşelor.
Cartuşele au caracteristici diferite, în raport cu ţeava (ghintuită sau lisă) armei care le vor
utiliza şi cu calibrul acesteia.
Pentru armele cu ţeavă ghintuită, cartuşele sunt compuse din glonţ (care, prin proiectare,
realizează destinaţia armei), tubul (cu o rozetă la capătul opus gloanţelor), capsa (conţinând o
substanţă explozivă), pulberea sau praful de puşcă (care, prin explozie, proiectează glonţul).
Cartuşele destinate armelor cu ţeavă lisă au aceleaşi părţi componente şi, în plus, bura
(pâslă sau hârtie care izolează pulberea de proiectile, alice sau mitralii) şi rondela (care se pune la
capătul tubului pentru a împiedica ieşirea proiectilelor din cartuş.
Deplasarea glonţului de la ieşirea din ţeavă până la ţintă (sau punctul de cădere) se face în
linie curbă (datorită gravitaţiei) şi se numeşte traiectorie.
Prin folosirea armelor de foc, se creează două categorii de urme: urme formă şi urme
materie, dare după importanţa pe care o pot avea în procesul de identificare pot fi:
a) urme principale:
- proiectilele, tuburile şi capsele, precum şi urmele armei de foc create pe acestea (pe tubul
cartuşului se imprimă urmele unor piese componente ale armei, cum sunt ale percutorului, ale
peretelui frontal al închizătorului, urmele camerei de explozie, ale ghearei extractoare, urmele
pragului aruncător);
- urmele de pătrundere şi ieşire ale proiectilului;
- urmele de ricoşare;
b) urme secundare:
- urme rezultate din acţiunea flăcării care se formează după ieşirea glonţului dacă distanţa
dintre orificiul ţevii şi ţintă este mică şi nu în cazul armelor moderne;
- urme rezultate din acţiunea gazelor care se formează tot în cazul tragerilor de la mică
distanţă sau cu ţeava lipită;
- urme de funingine care rămân mai mult sau mai puţin pronunţate, în funcţie de distanţa de
la care s-a tras în raport cu ţinta şi care se formează în jurul orificiului de intrare a glonţului;
- urme ale particulelor de pulbere nearsă;
- inelul de metalizare format tot în jurul orificiului de intrare;
- urmele de unsoare.
La tragerile cu arme de foc cu alice şi mitralii întâlnit atât urme ale proiectilelor, cât şi ale
factorilor suplimentari.
În cadrul activităţilor de cercetare a locului faptei, eforturile echipei se vor îndrepta spre:
- găsirea armelor de foc şi a urmelor de pe acestea;
- descoperirea tuburilor şi proiectilelor;
- descoperirea urmelor secundare de pe corpul şi hainele trăgătorului, dacă acesta a fost
identificat;
- descoperirea urmelor secundare de pe haine/şi corpul victimei (ulterior analizat în
laborator), dar şi a urmelor de pătrundere şi ieşire ale proiectilului (cu ocazia autopsiei cadavrului
sau examinării medico-legale).
Prin interpretarea urmelor principale ale împuşcăturii, se pot stabili următoarele date:
- direcţia şi unghiul de tragere;
- locul şi distanţa de unde s-a tras;
- determinarea tipului, mărcii, modelului şi calibrului armei.
Prin interpretarea urmelor secundare ale împuşcăturii se pot stabili:

42
- distanţa de la care s-a tras;
- identificarea persoanei care a utilizat o armă de foc.
Modelele de comparaţie pentru examinările în laborator se obţin de către expert prin trageri
experimentale, specialistului putându-i-se adresa întrebări cum sunt:
a) Când se prezintă arma, urmele principale şi secundare ale împuşcăturii şi obiectele
purtătoare:
- care sunt tipul, marca, modelul, seria şi calibrul arme;
- care este starea tehnică a armei;
- dacă arma cuprinde piese neoriginale;
- dacă arma poate declanşa o împuşcătură fără să se acţioneze pe trăgaci şi în ce condiţii;
- dacă cu arma respectivă se pot trage cartuşe de alt calibru;
- dacă tuburile şi proiectilele găsite la faţa locului sau în corpul victimei au fost trase cu
aceeaşi armă şi cu care anume dintre cele găsite la suspect;
- dacă tuburile şi proiectilele găsite au făcut parte din acelaşi cartuş;
- care sunt orificiul de intrare şi cel de ieşire al proiectilului;
- care este direcţia din care s-a tras;
- care sunt distanţa de la care s-a tras, numărul şi ordinea împuşcăturilor;
- care este vechimea aproximativă a împuşcăturii;
- care este compoziţia chimică a urmelor ridicate de pe arma şi muniţia prezentate expres
examinare;
- dacă pe mâinile şi hainele victimei sau ale suspectului există urme lăsate prin acţiunea
factorilor suplimentari ai împuşcăturii şi ce fel de urme;
- ce corpuri şi obiecte au fost lovite de gloanţe;
- dacă deteriorarea sau orificiul prezentat este cauzat de o armă de foc;
- ce poziţie aveau trăgătorul şi victima în timpul împuşcăturii;
- dacă pe armă, glonţ sau tub se găsesc amprente digitale sau urme materie.
b) Când se prezintă urma şi modelele pentru comparaţie:
- dacă proiectilul sau tubul descoperit la faţa locului a fost tras cu arma cu care s-au
executat modelele pentru comparaţie;
- dacă alicele sau burele descoperite la faţa locului au aceeaşi compoziţie cu modelele
ridicate de la suspecţi.
Armele găsite şi ridicate se descarcă, fiind interzis transportul şi trimiterea lor la laborator
încărcate.
Nu se trage şi nu se curăţă arma înainte de a fi examinată de către specialist în laborator şi
nu se introduc în gura ţevii obiecte pentru a proteja urmele.
Arma nu se dezmembrează, ci se plasează în suporturi specifice, în cutii de carton, bine
împachetată, pentru a se preveni mişcarea acesteia pe timpul transportului.
În cazul în care pe armă sunt descoperite urme de sânge, urme de mâini sau alte urme,
acestea se ridică cu ocazia cercetării locului faptei sau arma va fi învelită în hârtie curată, sigilată
pentru a preveni mişcarea armei şi alterarea urmelor pe timpul transportului la laborator.

Concluzii:
Căutarea, descoperirea urmelor, valorificarea acestora constituie o direcţie de importanţă
majoră pentru stabilirea existenţei sau nonexistenţei infracţiunii, a imprejurărilor în care aceasta a
fost săvârşită, a identificării şi stabilirii contribuţiei participanţiolr. Prin urmare, identificarea
criminalistică nu poate fi concepută fără studierea problematicii urmelor, în general.
Preocuparea pentru căutarea, studierea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor este
justificată, pe de o parte de distorsiunile care pot să apară în procesul formării declaraţiilor părţii
vătămate, martorilor suspecţilor şi inculpaţilor care le conferă un grad mai mare sau mai mic de

43
relativitate, dar şi posibilităţilor tot mai largi oferite de ştiinţă în examinarea şi interpretarea
urmelor, pe de altă parte.
De asemenea, urmele pot furniza informaţii asupra activităţii infracţionale desfăşurate, cu
referire la locul, timpul, fazele şi succesiunea operaţiunilor, a modului de operare folosit, a
instrumentelor utilizate, a raportului cauzal dintre anumite activităţi şi consecinţele acestora.
Mijlocul legal de administrare ca probe a urmelor îl constituie constatarea tehnico-
ştiinţifică sau expertiza. Ca valoare probantă, aceste mijloace se situează la acelaşi nivel cu
celelalte mijloace de probă prevăzute de legea procesual penală.
După frecvenţa lor la faţa locului, dar şi după posibilităţile de valorificare criminalistică, urmele
biologice, clasificate in urme se sânge, de salivă, despermă, de natură piloasă, osteologice, de
miros, sunt exploatate specific în baza unei componente comune, respectiv moleculele de sânge.
În practică, de multe ori, aceste urme sunt asociate, ceea ce impune folosirea unor metode
selective de descoperire, fixare, ridicare şi analiză.
Urmele biologice de natură umană sunt produse de secreţie, excreţie şi resturi de ţesuturi
rezultate în procesul săvârşirii unor fapte de natură penală sau în legătură cu acestea.

Întrebări de evaluare:
1. Precizaţi conţinutul proprietăţilor desenului papilar. 1 punct.
2. Care sunt procedeele de relevare a urmelor de mâini? 1 punct.
3. Ce posibilităţi oferă prin identificare expertiza dactiloscopică? 1 punct
4. Ce posibilităţi oferă pentru identificare expertiza urmelor de picioare? 1 punct.
5. Cum se prezintă urmele de dinţi in funcţie de natura obiectului primitiv? 1 punct.
6. Ce ştiţi despre A.D.N şi importanţa determinării profilului A.DN, pentru identificarea
criminalistică? 2 puncte
7. Sunteți expert criminalist. La ce răspunsuri ajungeți în cazul expertizei sângelui, firului de păr şi
salivă? 2 puncte.
8. Prezentați ipotezele ce se pot formula în urma examinării urmelor de sânge. 1 punct.

Teste grilă
1. Sunt proprietăţi ale desenului papilar:
a) inalterabilitatea;
b) stabilitatea;
c) dinamicitatea.

2. Fixarea urmelor de mâini:

a) se face numai cu ajutorul fotografiei judiciare;
b) se face numai prin prăfuirea, pulverizarea si relevarea acestora.
c) se face cu ajutorul procesului-verbal şi cu ajutorul fotografiei judiciare;

3. Pentru interpretatea urmelor de dinţi:

a) este obligatorie prezenţa unui medic stomatolog;
b) se recomandă prezenţa unui medic stomatolog;
c) se recomanda prezenţa unui medic stomatolog, în lipsa unui odontolog criminalist.

4. Sângele lichid:
a) se ridică cu ajutorul unei hârtii filtru;
b) se ridică cu ajutorul tifonului sau vată;

44
 c) se recoltează cu ajutorul unei pipete sau seringi.

5. Cum se recomandă să se recolteze firele de păr:

a) prin smulgere;
b) prin pieptănare;
c) prin recoltarea firelor de păr căzute în mod natural

45
 Modulul III.
CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A ACTELOR SCRISE. FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

Unitatea de învăţare:
1. Identificarea persoanei după scris;
2. Examenul tehnic al actelor scrise;
3. Identificarea semnăturii;
4. Identificarea scrisului şi a scrisului dactilografiat;
5. Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri.
6. Noţiunea şi importanţa fotografiei judiciare;
7. Aparatul de fotografiat;
8. Fotografia judiciara operativă;
9. Fotografia judiciară de la faţa locului;
10. Fotografia de percheziţie şi de ridicare de obiecte/înscrisuri;
11. Fotografia la reconstituire;
12. Fotografia cu ocazia prezentării pentru recunoaştere;
13. Fotografia semnalmentelor;
14. Fotografia de supraveghere operativă

Timp alocat: 4 h

Bibliografie:
1. C. Suciu, Criminalsitică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 487
2. Andre Athanasiu, Scris şi personalitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 22
3. D. Sandu, Falsul în acte, Editura Dacia, 1977, p. 21-22
4. L. Ionescu, Despre stabilirea vechimii actelor dactilografiate, în Probleme de medicină
judiciară şi de criminalistică, vol V, Bucureşti, Editura Medicală, 1966, p. 130
5. L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973, p. 213-225
6. C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 86-87;
7. Em. Stancu, Criminalistică, vol. II, T.U.B. , 1986, p. 136;
8. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Editura M.I., 1976, p. 69-70;
9. Mircea, Criminalistică, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994, p. 19 şi urm.

Obiective:
- enunţarea scopurilor cercetării criminalistice a actelor scrise;
- distincţia dintre grafoscopie si grafologie;
- examenul tehnic al actelor scrise (cu prezentarea modurilor în care acestea pot fi găsite la faţa
locului, cât şi a posibilităţilor oferite de expertiza scrisului (grafică) );
- identificarea semnăturii, cu prezentarea caracteristicilor acesteia şi rezultatul examinării
expertului;
- identificarea scrisului de tipar şi a scrisului dactilografiat, cu prezentarea caracteristicilor
individuale şi a aspectelor vizând interpretarea acestuia; expertiza scrisului tipărit sau
dactilografiat;
- cercetarea criminalistică a falsului, cu prezentarea metodelor de falsificare a scrisului,
rezultatele obţinute prin examinarea imitării, deghizării sau copierii scrisului.

46
- prezentarea importanţei fotografiei judiciare, rezultată din avantajele oferite de aceasta;
- prezentarea sumară a aparatului fotografic cât şi a procesului forografic;
- înţelesul fotografiei judiciare operative, cu aratarea metodelor de realizare;
- caracterizarea procedeelor de fotografiere operativă la faţa locului;
- fotografia executată cu ocazia percheziţiei şi ridicării de obiecte;
- fotografierea executată cu ocazia reconstituirii, a prezentării pentru recunoaştere;
- fotografierea semnalmentelor pentru identificarea persoanelor, a cadavrelor nerecunoscute;
- condiţiile de efectuare a fotografiei de supraveghere operativă.

Noţiuni generale privind înscrisurile.

Prin act scris sau document, în criminalistică, se înţelege orice scris tipărit, dactilografiat,
manuscris, schiţă, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea şcolară
ori profesională, încheierea pe diferite contracte, felurile declaraţii, precum şi biletele de călătorie,
de bancă, timbre etc.
Cercetarea judiciară a actelor scrise cuprinde, pe lângă cercetarea criminalistică, şi alte
genuri de examinare, cum sunt cele contabile, financiare, cercetarea criminalistică restrângându-se
la atingerea unuia sau mai multor dintre următoarele scopuri:
- identificarea autorului unui manuscris;
- examinarea materialului din care este confecţionat actul – documentul respectiv;
- reconstituirea actelor deteriorate de acţiunea unor agenţi chimici sau fizici;
- stabilirea vechimii unor documente;
- determinarea ordinii şi a succesiunii executării diferitelor scrisuri din cuprinsul unui act;
- citirea scrisurilor executate cu cerneluri invizibile, precum şi a scrisorilor codificate ori
cifrate;
- identificarea maşinii de scris;
- cercetarea sigiliilor, ştampilelor, timbrului sec şi a biletelor de valoare;
- examinarea înscrisurilor în scopul stabilirii autenticităţii lor şi depistării falsurilor ş.a.

1. Identificarea persoanei după scris

Ramura tehnicii criminalistice care are ca obiect studierea elementelor de conţinut şi de

formă a scrisului în scopul identificării scriptorului sau stabilirii falsului în documente este
cunoscută sub numele de grafoscopie judiciară.
Termenul nu trebuie confundat cu cel de grafologie care studiază, pe baza scrisului,
caracterul şi aptitudinile unei persoane neurmărind identificarea scriptorului.

2. Examenul tehnic al actelor scrise

Pentru a putea fi examinate de către un specialist, organul de urmărire penală trebuie să

pună la dispoziţia acestuia documentul sau actul scris după ce el a fost ridicat, în general, în urma
unei activităţi de urmărire penală (cercetarea la faţa locului, ridicarea de înscrisuri, percheziţie,
constatarea infracţiunii flagrante etc.).

47
 Actul scris poate fi descoperit integru sau distrus în mod intenţionat (tăiat, rupt, ars) sau
prin acţiunea factorilor externi, prin trecerea timpului (putrezit), bine sau mai puţin corespunzător
conservat (umezit, prăfuit, mucegăit, etc.)
Ca regulă generală, ridicarea documentelor trebuie făcută luând precauţiunile necesare
pentru a nu distruge urmele existente (papilare, sânge ş.a.) şi, în acelaşi timp, să nu se creeze urme
noi.
Pentru acesta, actele scrise vor fi ridicate cu penseta sau purtând mănuşi chirurgicale atunci
când urmele de mâini existente pot fi utile cauzei care se cercetează.
Pe documentele scrise nu se fac menţiuni (adnotări), nu se îndoaie pentru a nu se altera
scrisul şi nu se îndosariază, ci se protejează prin introducerea într-un plic de mărime
corespunzătoare care va fi legat (capsat) în dosarul cauzei.
Pentru ridicarea documentelor din categoria distruse, organele de urmărire penală vor apela
la serviciile specialistului criminalist.
Prin interpretarea urmelor de hârtie se pot obţine date referitoare la:
- natura şi destinaţia firească dată hârtiei din care provine urma;
- întrebuinţarea dată de făptuitor hârtiei;
- mecanismul de formare a fragmentelor de hârtie rămase ca urme la faţa locului;
- factorii externi care au acţionat asupra urmei de hârtie, modificându-i aspectul;
- dacă hârtia din care provine urma era un act, o carte sau un alt înscris;
- activităţile şi acţiunile ce s-au petrecut la faţa locului;
- lupta dintre infractor şi victimă, încercarea de înlăturare a unor urme, declanşarea unui
incendiu, încercarea de a distruge anumite documente etc.
În cazul actelor scrise, prin interpretarea urmelor, se pot obţine date referitoare la natura
traseului, petei sau mânjiturii (cerneală, tuş, pastă, creion):
- instrumentul sau alt obiect cu care s-a executat traseul ori mânjitura;
- modificarea prin adăugirea ori suprapunerea de noi trasee de cerneală, tuş sau pastă de
scris;
- timpul aproximativ scurs de la formarea traseului petei sau mânjiturii.
Prin examinarea actelor scrise, expertul se poate pronunţa asupra vechimii şi autenticităţii
acestora în cazul înscrisurilor falsificate în care data reală ori momentul redactării nu corespunde
cu data indicată în act sau când anumite părţi din înscris sunt redactate în perioade diferite de timp,
contrar aparenţelor, multe dintre acestea fiind tipice pentru falsul prin adăugare de text.
În cadrul examinării pentru stabilirea vechimii expertul îşi va concentra atenţia asupra
formei şi conţinutul, caracteristicile de fabricaţie ale hârtiei şi ale cernelii (pastei sau creionului),
precum şi gradul lor de îmbătrânire.
Pentru stabilirea autenticităţii actului scris, specialistul va avea în vedere:
- îndeplinirea cerinţelor legale privind forma şi conţinutul actului scris;
- corespondenţa dintre actul autentic şi cel în litigiu sub aspectul formei şi conţinutului;
- stabilirea termenului real de valabilitate a actului scris;
- concordanţa între înfăţişarea persoanei şi fotografie;
- stabilirea realităţii datelor de identificare înscrise în document;
- starea elementelor de protecţie (securitate) conţinute de actul scris;
- autenticitatea ştampilei.
Identificarea persoanei după scris se bazează pe caracteristicile scrisului de mână şi anume
stabilitatea şi individualitatea sa.
În intervalul de vârstă de 20-25 ani, scrisul unei persoane devine format, caracterizându-se
prin prezenţa unor construcţii grafice specifice persoanei respective care rămân, în tip, relativ
stabile.
Individualitatea scrisului reprezintă acea calitate a scrisului care îi stabileşte apartenenţa la
o anumită persoană.
În analiza scrisului, sunt avute în vedere caracteristicile generale şi individuale ale acestuia.

48
 Caracteristicile generale ale scrisului sunt:
- gradul de evoluţie şi forma scrisului;
- dimensiunea scrisului;
- înclinarea scrisului sau a literelor;
- viteza scrisului;
- presiunea scrisului;
- coeziunea şi continuitatea scrisului;
- spaţierea , direcţia şi forma rândurilor;
- orânduirea scrisului;
- plasarea altor elemente ale textului (titlul, semnătura, data).
Caracteristicile individuale ale scrisului se referă la:
- construcţia semnelor grafice (literelor), numărul elementelor constitutive, forma acestora,
precum şi direcţia mişcărilor de execuţie;
- modul de începere şi finalizare a semnelor grafice, legarea acestora şi elementele
componente;
- modul de scriere a unor componente şi accesorii a semnelor grafice;
- modul de scriere a unor menţiuni.
Stabilitatea scrisului unei persoane în timp este relativă, în sensul că ea poate fi influenţată,
mai mult sau mai puţin, prin intervenţia pe care o pot avea unii factori cum sunt:
- schimbarea instrumentului de scris şi/sau a materialului pe care se face scrierea;
- schimbarea poziţiei scriptorului şi a suportului pe care se depune scrisul;
- condiţiile deosebite de lumină, temperatură şi ţinută vestimentară a scriptorului;
- starea psihică deosebită a persoanei (emoţia puternică);
- schimbări survenite în organismul scriptorului (îmbătrânirea, consumul unor substanţe
toxice sau medicamente);
- factori de ordin patologic (afecţiuni neuropsihice);
- modificarea intenţionată a scrisului.
Prin examinarea scrisului cursiv, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări:
a) Când se prezintă numai scrisul în litigiu:
- numărul de persoane care au scris;
- stabilirea cu aproximaţie a sexului;
- stabilirea cu aproximaţie a vârstei şi profesiei;
- dialectul, subdialectul sau graiul folosit în scris.
b) Când se prezintă scrisul în litigiu şi modelele de comparaţie, dacă scrisul în litigiu a fost
executat de persoana de la care s-au prelevat modelele de comparaţie.
Expertul se va putea pronunţa şi asupra scrisului executat prin imitarea caracterelor
tipografice, scrisului cursiv deghizat, scrisului cursiv alterat din cauza unor stări psihologice.

3. Identificarea semnăturii

Semnătura persoanei prezintă caracteristici similare cu cele ale scrisului, generale şi

individuale, fiind astfel aptă pentru identificare.
Prin examinare, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări:
a) Când se prezintă numai semnătura în litigiu:
- dacă falsul a fost executat prin imitarea liberă a semnăturii;
- dacă falsul a fost executat de pe un model;
- dacă falsul a fost executat prin deghizarea propriei semnături;
- dacă falsul a fost executat prin copierea semnăturii;
b) Când se prezintă semnătura în litigiu şi modelele de comparaţie, dacă semnătura în
litigiu a fost executată de persoane de la care s-au prelevat modele de comparaţie.

49
 În urma examinării, expertul va putea formula concluzii de genul:
- certă pozitivă (scrisul… aparţine, a fost executat de …);
- certă negativă (scrisul …nu aparţine, nu a fost executat de …);
- de probabilitate (scrisul… aparţine, a fost executat probabil de …);
- de imposibilitate (nu se poate stabili dacă scrisul aparţine, a fost executat de…).

4. Identificarea scrisului de tipar şi scrisul dactilografiat

Scrisul de tipar şi cel dactilografiat prezintă caracteristici individuale de identificare.

Prin interpretarea scrisului de tipar, se pot obţine date şi indicii referitoare la:
- forma, caracterul şi modul de realizare a imprimării, precum şi procedeul de reproducere
şi multiplicare;
- caracterul literelor, al semnelor, de punctuaţie şi al cifrelor folosite în executarea scrierii;
- forma şi caracterul clişeelor zincografice (ilustraţiilor);
- procedeul de culegere a textului (mecanic sau manual);
- originalitatea textului (original sau copie xerografiată);
- provenienţa textului (text provenit dintr-o lucrare deja tipărită sau în curs de tipărire –
şpalt).
Prin interpretarea scrisului dactilografiat se pot obţine date şi indicii referitoare la:
- tipul şi marca maşinii cu care s-a dactilografiat textul;
- caracterul literelor şi particularităţile determinate de uzura acestora;
- distanţa dintre rândurile unui text;
- originalitatea textului (dacă este un exemplar original ori o copie cu plombagină sau
multiplicată la xerox sau în altă modalitate).
În vederea efectuării expertizei, se vor putea formula întrebări de genul:
a) Când se prezintă doar textul tipărit sau dactilografiat:
- care este caracterul literelor sau al cifrelor folosite la executarea textului tipărit;
- prin ce procedeu a fost cules textul (mecanic sau manual);
- dacă textul reprezintă un original sau este o copie şi prin ce mod a fost realizat acesta;
- dacă textul provine dintr-o lucrare tipărită sau reprezintă un şpalt;
- dacă clişeele zincografice sunt autotipii sau liniare;
- care sunt tipul, marca şi modelul maşinii de scris folosite la dactilografierea textului în
litigiu;
- ce uzură specifică prezintă maşina de scris cu care a fost executat textul;
- dacă textul a fost executat prin imprimarea cu pamblica maşinii de scris sau prin
plombagină;
- dacă textul a fost scris în întregime la aceeaşi maşină sau o parte din el a fost executat în
alt mod;
- dacă textul prezintă ştersături sau adăugiri şi prin ce procedee tehnice au fost executate
acestea;
b) Când se prezintă textul incriminat şi modelele pentru comparaţie prelevate de la literele
de tipar sau maşina de scris, dacă textul descoperit la faţa locului a fost executat cu literele, matriţa
sau cu maşina de scris de la care s-au prelevat modelele pentru comparaţie.
La fel cu scrisul de mână, scrisul dactilografiat are implementate caracteristicile
personalităţii scriptorului, prezentând, în consecinţă, caracteristici generale şi individuale care pot
fi utilizate de expert în procesul identificării dactilografului.
Caracteristicile generale vizează stabilirea gradului de clasificare a dactilografului şi
tehnica de utilizare a tastaturii, cele individuale fiind date de utilizarea semnelor de punctuaţie şi
alte repere cum sunt sfârşitul de pagină, omogenitatea scrierii, modul de dispunere a textului în
pagină, modul de corectare a greşelilor, modul de punere în evidenţă a titlului şi semnelor auxiliare

50
folosite pentru aceasta, modul de realizare a numerotării paginilor şi semne auxiliare folosite,
greşelile de dactilografiere ş.a.
Şi elementele de redactare (stilul), limbajul sau ortografia pot fi utilizate în identificarea
dactilografului, dar numai cu condiţia ca acesta să fi conceput şi textul redactat.
Expertiza scrisului dactilografiat, în scopul identificării dactilografului poate stabili
următoarele:
a) Când se prezintă numai scrisul în litigiu:
- dacă documentul este scris la una sau mai multe maşini;
- tipul, modelul şi marca maşinii de scris;
- gradul de pregătire profesională a dactilografului.
b) Când se prezintă scrisul în litigiu şi modelele de comparaţie, dacă scrisul de maşină în
litigiu a fost sau nu dactilografiat de persoana de la care s-au prelevat modelele de comparaţie.
Modelele de scris pot fi obţinute experimental, la cererea organului de urmărire penală,
adresată persoanei suspecte, sau pe alte căi când persoana de la care emană înscrisul pe care l-a
creat anterior cererii nu este informată cu privire la destinaţia acestuia.
Modelele de scris experimentale pot fi obţinute prin scriere liberă sau prin dictare, când
persoanei i se va dicta textul pe care l-a scris anterior liber.
Textul scris liber sau la dictare trebuie să cuprindă şi cuvintele utilizate în textul în litigiu.
Din practica de expertiză criminalistică şi literatura de specialitate reies următoarele reguli:
- este cu desăvârşire interzise să i se solicite persoanei să copieze textul în litigiu;
- pe cât posibil persoanei de la care se iau modelele de scris pentru comparaţie trebuie să i
se creeze condiţii asemănătoare celor în care se presupune – ori există date – că a fost executat
scrisul în litigiu: condiţii de luminozitate, instrumentul scriptural, suport, poziţie de scriere; în
cazul în care scrisul în litigiu conţine şi cifre, modelul de scris trebuie să conţină şi cifre, pentru
evitarea încercărilor de deghizare, solicitându-se persoanei să efectueze anumite operaţii
matematice;
- în textul conceput pentru modelele de scris, trebuie introduse şi cuvinte scrise greşit în
textul în litigiu, dictarea făcându-se într-un ritm egal, fără accentuarea unor cuvinte şi fără a se da
indicaţii cu privire la semnele ortografice şi de punctuaţie;
- în cazul în care persoana, deşi are un scris evoluat, încetineşte ritmul scrierii, se va
accelera ritmul dictării, fără a se reveni la cuvintele nescrise, după o anumită perioadă se va
proceda la luarea altor modele de scris;
Modelele de scris libere care pot fi ridicate pe parcursul cercetărilor de la persoanele care le
deţin trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie de dată şi de provenienţă certă;
- scrisul să fi fost executat cu acelaşi instrument scriptural, cu aceeaşi substanţă de scris şi
pe acelaşi suport ca şi scrisul în litigiu;
- să conţină pe cât posibil aceleaşi caractere şi să aibă aceeaşi destinaţie ca şi scrisul în
litigiu;
- să fie ridicate cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi individualizate în cuprinsul
actului procedural încheiat;
- să fie suficiente din punct de vedere cantitativ.

5. Cercetarea criminalistică a falsului

Falsul este întâlnit relativ frecvent în practica organelor judiciare atât pentru realizarea unor
scopuri infracţionale, cât şi pentru stingerea unor interese în cauzele civile.
Din punct de vedere al calităţii sale, falsul porneşte de la cel grosolan, observabil aproape
de către oricine, ajungând la cele executate cu ajutorul unor mijloace perfecţionate, greu sesizabil
chiar de către cei iniţiaţi.

51
 Din punct de vedere criminalistic, falsul este parţial şi total, denumit şi contrafacere când
înscrisul este total alterat.
Pentru realizarea falsului se folosesc diferite metode:
a) Falsul prin înlăturarea de text. Înlăturarea sau ştergerea de text reprezintă o modalitate de
falsificare care se realizează pe cale mecanică sau pe cale chimică.
b) Falsul prin adăugare de text. Porneşte de la simpla modificare a unor caractere (cifre,
litere) până la introducerea unor rânduri întregi.
c) Falsul prin imitarea, deghizarea ori copierea scrisului, omiterea scrisului constă în
reproducerea caracteristicilor grafice specifice aparţinând altei persoane.
Imitarea scrisului unei persoane poate fi o imitare liberă când este utilizat un model sau
după memorie.
Deghizarea scrisului este utilizată în special când autorul înscrisului intenţionează să-şi
ascundă identitatea şi se realizează prin deformarea sau modificarea unor caracteristici proprii,
scrierea cu mâna stângă sau scrierea cu majuscule sau cu caracter de tipar.
Copierea textului sau a semnăturii poate fi realizată prin: copiere prin apăsare, copierea
prin transparenţă (la geam), copierea cu ajutorul hârtiei copiative (indigo) şi copierea cu ajutorul
sistemelor optice de proiecţie.
Prin expertiza criminalistică se pot identifica şi alte categorii de falsuri:
- falsul prin acoperire de text;
- falsul executat prin decupare şi reconstituire;
- falsul executat cu ajutorul copiatoarelor şi tehnicii de calcul;
- reconstituirea seriilor şi inscripţiilor ştanţate pe metale;
- falsul în actele de identitate şi călătorie;
- falsul în cărţile de credit şi în alte mijloace de plată.

Fotografia judiciară. Noţiunea şi importanţa fotografiei judiciare

Fotografia judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice care adaptează şi elaborează

metodele de fixare, prin fotografiere, a rezultatelor şi modului de desfăşurare a unor activităţi de
urmărire, precum şi modelele corespunzătoare cercetării de laborator a probelor materiale.
Importanţa fotografiei judiciare rezultă din avantajele pe care le prezintă utilizarea
acesteia:
- fotografia judiciară înregistrează informaţia completă, cu privire la obiectul cercetat, atât
cu ocazia desfăşurării unor activităţi procedurale şi de tactică criminalistică, cât şi demonstrative,
în laborator, având în vedere fidelitatea ei;
- fotografia permite înregistrarea rapidă, spontană, a unui număr mare de stări de fapt şi
împrejurări;
- fotografia judiciară prezintă şi o evidenţă probatorie, deoarece „o imagine valorează mai
mult decât 10.000 de cuvinte” (Confucius);
- are şi o eficienţă deosebită în prevenirea comiterii unor fapte antisociale;
- are şi calitatea de a avea o anumită influenţă psihologică atât asupra suspectului sau
inculpatului, cât şi asupra instanţelor de judecată.

2. Scurtă prezentare a aparatului de fotografiat şi a procesului fotografic

Construcţia şi modul de funcţionare a aparatelor de fotografiat sunt asemănătoare cu cele

ale ochiului uman.
Toate aparatele de fotografiat au în comun următoarele componente:

52
 - obiectivul, destinat permiterii pătrunderii luminii în aparat, direcţionată pe materialul
fotosensibil (filmul);
- diafragma, care controlează deschiderea obiectivului şi, prin aceasta, a cantităţii de
lumină care va ajunge pe materialul fotosensibil;
- obturatorul care controlează timpul (durata) de expunere a materialului fotosensibil la
lumină;
- corpul aparatului, care nu trebuie să permită pătrunderea luminii în interior, cu excepţia
celei lăsate de obiectiv. În interiorul său, se află o cameră obscură unde se găseşte şi materialul
fotosensibil;
- vizorul, care permite vizualizarea subiectului înainte ca imaginea să fie înregistrată şi
corectarea poziţiei în funcţie de dorinţă.
Pentru a fixa imaginea preluată prin obiectiv, este necesar un material fotosensibil (filmul)
atât în cazul imaginilor alb-negru, cât şi color.
Întregul proces de obţinere a imaginii negative, alb-negru sau color şi apoi a celei pozitive
se numeşte developare.
Camerele digitale se deosebesc de aparatele clasice doar prin mediul de stocare al imaginii,
acesta nemaifiind filmul, ci un senzor alcătuit din milioane de diode fotosenzitive numite
fotoelemenţi sau pixeli. Fiecare fotoelement va căpăta un singur pixel din viitoarea fotografie şi-l
va păstra în memorie într-un card de memorie flash.
Camerele digitale prezintă următoarele avantaje, în detrimentul celor clasice:
- costul scăzut al imaginii fotografice în raport cu preţul filmului, al substanţelor chimice
necesare şi al developării;
- facilitatea prelucrării şi distribuirii imaginii în raport cu dificultăţile determinate de
developarea în laborator al fotografierii clasice;
- o mai bună calitate a imaginii;
- posibilitatea transmiterii imaginii de îndată, în orice colţ al lumii cu ajutorul reţelelor de
calculator;
- posibilitatea îmbunătăţirii imaginii prin prelucrare cu ajutorul unor programe speciale de
calculator.

3. Fotografia judiciară operativă (de fixare)

Prin formularea de fotografie judiciară operativă (de fixare) înţelegem toate fotografiile
executate de organul de urmărire penală cu ocazia desfăşurării activităţilor procedurale şi de tactică
criminalistică sau în legătura cu acestea.
Astfel sunt fotografiile executate cu ocazia cercetării locului faptei, percheziţiilor,
reconstituirilor, prezentării pentru recunoaştere, fotografia semnalmentelor.
Pentru a putea realiza fotografia judiciară operativă, sunt utilizate mai multe metode:
a) Metoda fotografiei unitare, cel mai frecvent utilizată când subiectul de fotografiat poate
fi redat, datorită dimensiunilor şi poziţiei sale, cu ajutorul unei singure imagini.
b) Metoda fotografiei panoramice care se aplică în cazul în care subiectul de fotografiat nu
poate fi redat în totalitatea sa cu ajutorul unei singure fotografieri datorită dimensiunilor sale.
Pentru realizarea fotografiei dorite, organul de urmărire penală poate opta la unul dintre
următoarele procedee:
- procedeul fotografiei panoramice liniare care constă în fotografierea succesivă a subiectului pe
porţiuni mai mici;
- procedeul fotografiei panoramice circulare se realizează prin fotografierea succesivă a
subiectului pe porţiuni mai mici.

53
 c) Există situaţii când fotografia unitară executată dintr-un singur loc nu poate reda toate
amănuntele subiectului sau nu poate cuprinde tot spaţiul de interes.
Soluţia este cea de a executa fotografia de pe poziţii contrare sau de pe poziţii încrucişate,
utilizată în special în cazul fotografiei schiţă de la faţa locului.
Măsurătorile fotografice s-au impus ca necesare pentru redarea dimensiunilor subiectului
de fotografiat, a distanţei între el şi alte obiecte (urme), precum şi dimensiunilor altor obiecte
preluate cu ajutorul imaginilor fotografice.
În cazul în care trebuie fixată distanţa dintre obiecte, se utilizează metoda metrică de
fotografiere, prin utilizarea unei benzi special concepute, cu pătrate (dreptunghiuri) de culoare alb-
negru, care se succed.
Există şi posibilitatea executării fotografiei metrice prin utilizarea metodei stereometrice.

4. Fotografia judiciară de la faţa locului

Are ca scop fixarea locului faptei şi ale împrejurimilor acestuia, precum şi urmelor
descoperite cu ocazia cercetării, completând cu imagini procesul-verbal de cercetare la faţa locului
din care face parte.
La faţa locului, sunt executate fotografii:
a) Fotografia de orientare care cuprinde tabloul general al locului faptei, cu toate
împrejurările sale, astfel încât cu ajutorul ei să se poată face la nevoie orientarea în teren.
Fotografia de orientare poate fi executată şi prin metoda fotografiei unitare sau panoramice.
b) Fotografia schiţă care oglindeşte locul săvârşirii faptei, cu toate particularităţile sale, fără
împrejurimi, având în prim plan obiectul central al cercetării criminalistice, adică obiectul asupra
căruia s-a îndreptat nemijlocit acţiunea infractorului.
c) Fotografierea obiectelor principale se face de către organul de urmărire penală tot în faza
statică a cercetării la faţa locului. Cuprinde numai o parte din locul faptei, numai unul dintre
obiectele principale aflate în perimetrul său. Fiecare obiect nu se fotografiază izolat, ci în corelaţie
cu obiectele şi urmele din imediata lui apropiere, astfel încât după imaginea fotografică să se poată
stabili poziţia sa în raport cu celelalte obiecte.
d) Fotografia detaliilor se execută în faza dinamică a cercetării locului faptei când există
posibilitatea mişcării obiectelor şi poziţionării lor cât mai favorabile pentru fotografiere.

5. Fotografia la percheziţie şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Ca şi în cazul cercetării locului faptei, în cazul efectuării percheziţiei. Fotografia este utilă
pentru ilustrarea locului în care aceasta a fost efectuată, a bunurilor, valorilor descoperite, dar şi
pentru fixarea locurilor în care respectivele bunuri au fost ascunse.
Fotografiile se execută în modalităţi foarte apropiate cu cele efectuate cu ocazia cercetării
locului faptei, vizând fotografia locului percheziţionat, fotografia ascunzătorii obiectelor
descoperite şi fotografia obiectelor descoperite sau predate la cererea organului de urmărire penală.
Fotografia locului unde va fi efectuată percheziţia este similară cu fotografia de orientare
şi are ca scop fixarea ansamblului locului unde se va face percheziţia şi a împrejurărilor sale.
Fotografia ascunzătorii obiectelor descoperite redă locul în care au fost găsite obiectele
căutate, fără împrejurimile locului respectiv. Numărul acestor fotografii depinde de numărul
ascunzătorilor în care sunt descoperite şi nu de numărul obiectelor.
Fotografia obiectelor descoperite sau predate în vederea ridicării se va efectua pentru
fiecare obiect în mod izolat.

54
 Scopul acestei fotografii de detaliu a obiectelor găsite cu ocazia percheziţiei este acela de a
reda mărimea exactă, forma şi diferitelor lor particularităţi.

6. Fotografia la reconstituire

Prin reconstituire, organul de urmărire penală urmăreşte verificarea posibilităţii de

observare şi a perceperii auditive a părţilor sau persoanelor, verificarea posibilităţilor de efectuare
a unor acţiuni în condiţiile date, precum şi pentru verificarea unor împrejurări controversate de la
locul faptei.
În cazul reproducerilor experimentale şi a reconstituirii în vederea clasificării unor
împrejurări controversate de la locul faptei, fotografia va constitui mijlocul de fixare şi ilustrare a
celor consemnate în procesul-verbal de reconstituire.
Prin fotografia executată cu ocazia reconstituirii, se urmăreşte ilustrarea ansamblului
locului şi condiţiilor în care se efectuează reconstituirea, a principalelor momente prin care se
realizează scopul acestuia.
Fotografia locului reconstituirii în ansamblul său va fi sau nu necesară, în funcţie de faptul
că în cauza cercetată s-a efectuat sau nu cercetarea locului faptei.
În cazul în care cercetarea locului faptei nu a fost iniţial efectuată, se vor executa fotografii
de orientare şi schiţă.
Fotografia secvenţelor reconstituirii are ca scop redarea celor mai importante momente ale
activităţilor prin care se realizează scopul percheziţiei, cel de verificare a unor probe sau pentru
descoperirea unor noi probe.
În cazul verificării posibilităţii de observare, fotografia secvenţelor va consta în
fotografierea locului în care se va afla subiectul de fotografiat din locul în care s-a făcut
observarea.
Fotografia reconstituirii va trebui să cuprindă secvenţe privind locul pătrunderii, traseul
urmat şi locul de ieşire din perimetrul infracţional, precum şi activităţile a căror verificare sa
întreprinde.

7. Fotografia cu ocazia prezentării pentru recunoaştere

Alături de procesul-verbal, fotografia reprezintă mijlocul prin care se fixează şi ilustrează

modul de desfăşurare al activităţii.
Prin fotografie, se poate demonstra îndeplinirea condiţiilor cerute (sex, îmbrăcăminte,
vârstă, înălţime) pentru formarea grupului de persoane aşezat în odinea cerută şi indirect
obiectivitatea recunoaşterii.
În cazul în care recunoaşterea va fi făcută de o altă persoană, dar vizând acelaşi suspect şi
utilizându-se acelaşi grup de persoane, ambele fotografii se vor repeta, întrucât suspectul îşi va
schimba poziţia în grup.
Fotografii se pot executa şi la prezentarea pentru recunoaştere a animalelor în caz că
acestea vor fi considerate ca elemente, cu menţiunea că ele, de regulă, nu se prezintă pentru
recunoaştere din grup.

55
 8. Fotografia semnalmentelor

În practica organelor de urmărire penală, fotografia judiciară este utilizată şi în facilitatea

altor activităţi, cum sunt cele de recunoaştere, urmărire şi identificare a persoanelor, identificare
a cadavrelor necunoscute.
În acest scop, sunt executate fotografii:
- pentru identificarea persoanelor sunt efectuate fotografii faţă şi profil dreapta, iar când se
apreciază necesar, şi în picioare
- pentru identificarea cadavrelor sunt utilizate fotografiile executate imediat după găsirea
cadavrului, dar, în special, fotografii bust-faţă şi bust-profil realizate după toaletarea şi restaurarea
cadavrului.

9. Fotografia de supraveghere operativă

În cadrul fotografiei de supraveghere operativă efectuată în condiţiile prevederilor Codului

de procedură penală, subiectul este o persoană care nu ştie că este fotografiată, supravegherea şi
fotografierea sa având drept scop documentarea activităţii infracţionale.
Înregistrările video pot fi utilizate cu succes în activităţile de tactică criminalistică, în
special la cercetarea la faţa locului, reconstituire, ascultarea persoanelor etc.

Concluzii:
Cercetarea judiciară a actelor scrise se face în scopul identificării unui manuscris, a
examinări materialului din care ete confecţionat actul (sau documentul), al reconstituirii unui act
deteriorat, al stabilirii vechimii acestuia, e.t.c. , iar ramura criminalisticii care se ocupă cu studiul
scrisului în scopul identificării scriptoriului sau al stabilirii falsului, se numeşte grafoscopie
judiciară.
Fotografia judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice care adaptează şi elaborează
metodele de fixare, prin fotografiere, a rezultatelor şi modului de desfăşurare a unor activităţi de
urmărire, precum şi modelele corespunzătoare cercetării de laborator a probelor materiale.
Avantajele pe care le prezintă utilizarea sa, impun fotografia juduciară ca un auxiliar
indispensabil al organelor de urmărire penală, aceasta stând la baza majotităţii activităţolor
specifice criminalistice.

Întrebări de evaluare:
1. În ce scop se face cercetarea judiciară a actelor scrise? 2 puncte.
2. Ce se înţelege prin grafoscopie? Dar prin grafologie? 2 puncte
3. Care sunt caracteristicile scrisului de mână? 2 puncte.
4. Care sunt avantajele fotografiei judiciare? 2 puncte
5.Care sunt procesele de fotografiere operativă? 2 puncte

56
 Teste grilă.
1. Pentru stabilirea autenticităţii unui înscris, specialistul va avea în vedere:
a) modalitatea de plasare a titlului, semnăturii şi datei;
b) coeziunea şi continuitatea scrisului.
c) îndeplinirea cerinţelor legale privind forma şi conţinutul actului scris;

2. Înclinarea scrisului sau a literelor reprezintă o componentă a:

a) individualităţii scrisului de mână;
b) stabilităţii scrisului de mână;
c) autenticităţii scrisului de mână.

3. În cazul în care trebuie fixată distanța între obiecte se utilizează:

a) metoda fotografiei panoramice;
b) metoda fotografiei unitare;
c) metoda metrica de fotografiere.

4. Fotografia care redă scena infracțiunii intr-un singur cadru este denumită:
a) fotografia schiță incrucișată;
b)fotografia schiță panoramică;
c) fotografia schiță unitară

5. Fotografia de detaliu nu este specifică:

a)fazei dinamice a cercețării locului faptei;
b)fazei statice a cercetării la fața locului;
c)încăperilor mari.

57
 Modulul IV.
CONSTATAREA TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ ŞI EXPERTIZA. CERCETAREA LA FAŢA
LOCULUI

Unitatea de învăţare:
1. Generalităţi privind constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza;
2. Sistemul unităţilor si laboratoarelor de expertiză criminalistică;
3. Dispunerea constatărilor şi expertizelor;
4. Aprecierea concluziilor specialistului/expertului.
5. Cercetarea la faţa locului;
6. Pregătirea cercetării la faţa locului(la sediul organului judiciar,la faţa locului);
7. Reguli privind activităţile de cercetare la faţa locului(în faza statică şi în faza dinamică);
8. Redactarea procesului verbal;
9. Reluarea sau repetarea cercetării la faţa locului.

Timp alocat: 4 h

Bibliografie:
1. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Editura M.I., Bucureşti, 1976,p.19;
2. Em. Mihuleac, Expertiza judiciară, Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 20;
3. R. Constantin. P. Drăghici, M. Ioniţă, Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 2000, p. 114 şi urm.
4. G. Antoniu, în Colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală,
vol. I, Editura Academia Romană, Bucureşti, 1975, p. 293Ş
5. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. M.I., Bucureşti, 1976, p. 25-27;
6. A. Ciopraga, Criminalistică-Tratat de Tactică, Ed. GAMA, Iaşi, 1996, p. 44;
7. Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001, p. 325 şi urm.

Obiective
- prezentarea unor aspecte generale vizând constatarea tehnico-ştiinţifică, cu referire la normele
procesului ce reglementează materia;
- expertiza criminalistică, mijloc de probă valoros, clasificarea noţiunii de expertiză, cu referire
la dispoziţiile procesuale aplicabile materiei;
- expertiza complexa, noţiune şi domeniu de aplicare, cu precizarea nevoii unei reglemantări
proprii;
- prezentarea sistemului unităţilor si laboratoarelor cu activitate de expertiză criminalistică;
- reguli tactice ce trebuie să stea la baza dispoziţiilor de efectuare a constatărilor si expertizei;
- prezentarea raportului de constatare/expertiză;
- aspecte vizând aprecierea concluziilor specialistului/expertului;
- valorificarea raportului şi valorificarea concluziilor de către organele judiciare.
- prezentarea unor aspecte generale privind cercetarea la faţa locului, etapă de debut a urmăririi
penale în care se dispun unele măsuri pregătitoare; apoi,
- vor fi arătate primele măsuri de pregătire luate la sediul organului judiciar şi la faţa locului;
- arătarea activităţilor întreprinse în cele două faze ale cercetării propriu-zise (statică şi

58
 dinamică);
- conţinutul procesului verbal de cercetare după redactarea acestuia (art. 195 Cpp.);
- condiţiile în care se reia sau se repetă cercetarea la faţa locului, situaţii specifice ce pot
interveni.

1. Generalităţi privind constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza

Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează de către specialişti sau tehnicieni care

funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţie de care aparţine organul de urmărire penală, dar poate
fi efectuată şi de specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.
Astfel, în cadrul Ministerului Public, funcţionează serviciul de criminalistică din cadrul
Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
La nivelul Parchetelor de pe lângă Curţile de Apel şi Tribunalele judeţene, îşi desfăşoară
activitatea cabinete de criminalistică, încadrate cu procurori şi tehnicieni criminalişti, dar care nu
desfăşoară activităţi în domeniul constatării tehnico-ştiinţifice şi expertizei.
În cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, îşi desfăşoară activitatea
Institutul de Criminalistică din structura Inspectoratului General al Poliţiei.
Şi la nivelul inspectoratelor judeţene de poliţie funcţionează laboratoare de criminalistică
încadrate cu experţi criminalişti care desfăşoară activităţi în domeniul constatării tehnico-ştiinţifice
şi expertizei în funcţie de specializarea pe care o au poliţiştii şi de dotarea laboratoarelor.
Atât Institutul de Criminalistică, cât şi laboratoarele judeţene dispun de aparatură
performantă în domeniul identificării după urmele papilare, al analizei fizico-chimice, al falsurilor
materiale în înscrisuri, documente de identitate sau bancnote, a urmelor lăsate de armele de foc.
La nivelul Institutului de Criminalistică poate fi determinat şi profilul ADN.
Pentru efectuarea constatării medico-legale, organul judiciar trebuie să se adreseze unuia
dintre cabinetele medico-legale din reţeaua Institutului de Medicină Legală „Prof.dr.Mina
Minovici” din Bucureşti.
În centrele medicale universitare Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Târgu Mureş şi Craiova
funcţionează institute zonale de medicină legală sau laboratoare exterioare la nivelul municipiilor
reşedinţă de judeţ servicii de medicină legală, iar în 11 municipii funcţionează cabinete de
medicină legală.
Expertizele se dispun, conform art. 172 din Codul de procedură penală când, pentru
constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ale cauzei, ce prezintă importanţă
în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert.
La dispunerea expertizei, organul judiciar este obligat să cheme părţile, subiecţii procesuali
principali precum ţi expertul, dacă acesta a fost desemnat, părţile putând face observaţii cu privire
la întrebări, în sensul modificării sau completării lor.
Părţile şi subiecţii procesuali principali pot cere numirea unui expert recomandat de fiecare
dintre ele care să participe la efectuarea expertizei şi pot participa la efectuarea expertizei dacă
organul judiciar o dispune.
În structura Ministerului Justiţiei, funcţionează Institutul Naţional de Expertize
Criminalistice care îşi desfăşoară activitatea prin laboratoarele interjudeţene de Expertize
Criminalistice Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara.
Laboratoarele interjudeţene efectuează prima expertiză în domeniul traseologiei, balisticii
judiciare, cercetării înscrisurilor, datiloscopiei, iar Institutul Naţional de Expertize Criminalistice
efectuează orice expertiză criminalistică, precum şi prima expertiză în cadrul accidentelor de
circulaţie, incendiilor şi exploziilor.

59
 2. Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor.

Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor reprezintă finalul unui proces

de apreciere a probelor existente în cauză şi a utilizării expertizei sau constatării tehnico-ştiinţifice
în cauza cercetată.
Oportunitatea unei constatări tehnico-ştiinţifice sau a unei expertize trebuie apreciată
ţinând cont de timpul necesar efectuării ei şi a costurilor pe care aceasta le presupune.
Obiectul expertizei trebuie precis delimitat la mijloacele de probă sau situaţiile de fapt ori a
faptelor sau împrejurărilor cauzei care trebuie lămurite cu ajutorul cunoştinţelor specialistului sau
expertului.
Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică este unul din mijloacele de probă prevăzute de
lege cu valoare probantă egală cu a celorlalte.
Odată stabilit obiectul expertizei, organul judiciar trebuie să formuleze întrebările la care
specialistul va trebui să răspundă prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau expertiză.
Organul de urmărire penală trebuie să pună la dispoziţia specialistului materialele şi datele
necesare efectuării constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei sau scriptele de comparaţie (la
infracţiunile de falsuri în înscrisuri).
După aceste operaţiuni, organul judiciar va întocmi actul prin care dispune efectuarea
expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice şi care va avea următorul conţinut:
- o parte introductivă ce cuprinde denumirea organului judiciar, numărul cauzei, denumirea
laboratorului de expertiză sau numele şi prenumele expertului numit;
- o parte descriptivă, conţinând descrierea faptei pe scurt, a materialelor puse la dispoziţia
expertului, menţionându-se data descoperirii, condiţiile ridicării, ce schimbări a suferit din
momentul ridicării până la momentul înaintării spre examinare;
- o parte dispozitivă, cuprinzând întrebările la care specialistul va trebui să răspundă,
precum şi termenul de depunere a raportului.
Actul de dispunere a constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei se înaintează împreună cu
tot materialul stabilit specialistului.

3. Aprecierea concluziilor specialistului

Activitatea desfăşurată de expert, specialist sau tehnician se va materializa într-un raport de

expertiză sau de constatare tehnico-ştiinţifică cu următoarea structură:
- în partea introductivă se menţionează date despre data şi organul care a dispus efectuarea
constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, numele şi prenumele expertului, data şi locul
executării lucrării, data întocmirii raportului, obiectul şi întrebările la care au fost dispuse,
materialele puse la dispoziţie şi dacă părţile sau expertul numit de acestea a participat la efectuarea
activităţilor;
- în partea descriptivă sau expozitivă sunt descrise mijloacele şi metodele de lucru folosite,
analiza obiecţiilor sau explicaţiilor date de părţi;
- în final sunt prezentate concluziile specialistului prin răspunsul la întrebările stabilite,
precum şi aprecieri ale expertului referitoare la obiectul expertizei.
Concluziile pot fi:
- categorice sau certe care pot fi pozitive sau negative;
- de probabilitate (când există un grad de incertitudine);
- de imposibilitate a rezolvării problemei, de formulare a unor concluzii.
În aprecierea raportului, organul judiciar va parcurge două etape:

60
 În prima etapă vor fi analizate următoarele:
- dacă au fost respectate condiţiile legale de numire a specialistului şi dacă există eventuale
motive de recuzare a acestuia;
- dacă au fost formulate răspunsuri clase şi complete la toate întrebările din actul
procedural;
- dacă au fost respectate condiţiile de citare a părţilor şi dacă s-au dat lămuririle necesare,
atât specialistului, cât şi a părţilor;
- participarea la expertiză a expertului numit de părţi;
- dacă raportul a fost datat şi semnat potrivit regulilor procedurale;
În etapa a doua se va analiza:
- dacă expertul a examinat întregul material pus la dispoziţie;
- logica raţionamentului şi concordanţa dintre concluzii şi conţinutul raportului de
expertiză;
- dacă metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de investigare au fost cele mai adecvate.
În cazul în care în urma analizei raportului există neclarităţi sau inadvertenţe se vor solicita
lămuriri suplimentare specialistului care, în funcţie de natura lor, va putea da explicaţii orale, prin
ascultare sau scrise, sub forma unor precizări la raportul de expertiză.
Dacă expertiza este incompletă, organul judiciar va dispune efectuarea unui supliment de
expertiză.
O expertiză poate fi apreciată ca incompletă când, organul judiciar nu a formulat întrebările
cu suficientă claritate ori nu a pus la dispoziţia expertului toate materialele necesare, părţile nu au
dat expertului toate lămuririle care se impuneau, expertul a omis să verifice sau să se pronunţe
asupra uneia dintre problemele dispuse sau le-a verificat parţial.
Suplimentul de expertiză va fi efectuat de către expertul care a efectuat expertiza.
Dacă organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de
expertiză, se va dispune, în cazul constatărilor tehnico-ştiinţifice, o expertiză, iar în cazul
expertizei, o nouă expertiză.
Noua expertiză va fi efectuată la structura ierarhic superioară celei care a efectuat prima
expertiză, iar în cazul experţilor judiciari, de către alţi experţi recomandaţi.

Generalităţi privind cercetarea la faţa locului

Cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu
privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii,
să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care
infracţiunea a fost comisă și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
Prin această activitate, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată urmăreşte:
- să constate situaţia locului săvârşirii infracţiunii;
- să descopere şi să fixeze urmele infracţiunii;
- să stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă;
- să stabilească împrejurările în care infracţiunea a fost comisă.
Cercetarea la faţa locului este o activitate de debut a urmăririi penale şi cuprinde măsurile
pregătitoare ce se întreprinde, după sesizarea săvârşirii faptei penale, la sediul organului de
urmărire penală şi la faţa locului, activitatea de cercetare propriu-zisă, interpretarea urmelor şi
întocmirea actelor procedurale.
Prin loc al faptei se înţelege perimetrul în limitele căruia se află probele materiale create cu
ocazia săvârşirii infracţiunii.
Dimensiunile locului faptei sunt diferite în funcţie de genul de infracţiune ce se cercetează,
dar şi de particularităţile specifice fiecărei infracţiuni în parte.

61
 Pe tot parcursul procesului de cercetare la faţa locului îşi au aplicabilitatea unele reguli, de
natură să asigure organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi, în conformitate cu principiile
generale de tactică criminalistică:
a) Nelimitarea anticipată, în timp, a duratei cercetării la faţa locului.
b) Efectuarea cercetării complete la faţa locului, independent de orice ipoteză
preconcepută sau alte anticipări.
c) Caracterul organizat al executării sarcinilor de către participanţii la cercetare.
d) Utilizarea aparaturii şi tehnicii criminalistice în raport cu natura şi particularităţile
locului faptei.
e) Consemnarea în cursul efectuării cercetării la faţa locului a tuturor constatărilor făcute
şi a celorlalte elemente ce prezintă interes în cauză.
f) Observarea comportamentului făptuitorului prezent la cercetarea la faţa locului.

Pregătirea cercetării la faţa locului

a. Pregătirea la sediul organului judiciar.

După sesizarea organului de urmărire penală cu săvârşirea unei infracţiuni, acesta trebuie să
ia măsurile necesare asigurării bunei desfăşurări a cercetării locului faptei.
Organul de urmărire penală trebuie să deţină date cât mai complete cu privire la faptă, loc şi
timpul când aceasta s-a produs, fapt pentru care ia măsuri de anunţare a celei mai apropiate unităţi
sau echipaj de poliţie în scopul verificării informaţiilor, dar şi pentru a asigura prezenţa la faţa
locului în vederea luării primelor măsuri.
Primele măsuri ce trebuie luate de organul de cercetare penală sosit la faţa locului:
- luarea măsurilor necesare pentru salvarea victimelor aflate la locul faptei;
- identificarea şi luarea măsurilor necesare pentru înlăturarea pericolelor iminente (gaz,
electricitate, explozie, intoxicaţii);
- luarea măsurilor pentru conservarea urmelor aflate la locul faptei prin împiedicarea
pătrunderii a oricărei persoane;
- identificarea martorilor oculari şi a altor persoane ce se găsesc la faţa locului şi
dialogarea cu acestea.
La sediul organului de urmărire penală sunt stabilite:
- componenţa echipei care va efectua cercetarea la faţa locului;
- dotarea tehnică necesară în sensul utilizării trusei criminalistice sau a laboratorului
criminalistic ori a altor dotări;
- stabilirea mijlocului de transport şi deplasarea spre locul faptei.

b. Măsuri pregătitoare luate la faţa locului

Ajunsă la faţa locului, prin şeful ei, se va informa asupra modului în care au fost luate
primele măsuri, modificările aduse locului faptei, existenţa martorilor oculari şi ce se cunoaşte
despre autori.
Sunt selecţionaţi martorii asistenţi, explicându-le ce se urmăreşte prin activitatea ce
urmează a fi desfăşurată şi că au dreptul de a cere explicaţii şi de a face observaţii care vor fi
consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului.
După vizualizarea locului faptei, şeful echipei repartizează sarcinile:
- în cazul în care mai există victime la locul faptei, medicul legist va verifica starea
acestora, luând măsurile necesare; în cazul decesului, acesta va stabili cauza morţii, în baza
examinării urmelor aparente existente la cadavru; ridică urmele de natură biologică în scopul
examinării în laborator;

62
 - dacă la cercetare participă şi câinele de urmă, conducătorul acestuia va pătrunde în
perimetrul locului săvârşirii infracţiunii prin locul stabilit, urmând traseul urmei olfactive;
- ofiţerii de poliţie judiciară ascultă martorii oculari, identifică victima şi efectuează
investigaţii;
- specialiştii criminalişti vor efectua toate operaţiunile de căutare, relevare, fixare, ridicare
şi transport a urmelor găsite cu ocazia cercetării.

3. Reguli privind activităţile de cercetare la faţa locului

Activitatea de cercetare propriu-zisă a locului săvârşirii infracţiunii se desfăşoară în două

faze: faza statică şi faza dinamică.
1. Faza statică are ca obiect constatarea stărilor de fapt, a urmelor şi mijloacelor materiale
de probă, fără a proceda la atingerea sau schimbarea poziţiei în care acestea au fost descoperite.
Vor fi întreprinde următoarele activităţi:
a) Orientarea de ansamblu care are ca scop delimitarea locului faptei, stabilirea metodelor
şi procedeelor tactice şi tehnice ce se vor adopta, precum şi a modului de desfăşurare efectivă a
cercetării;
b) Stabilirea şi marcarea drumului de acces în locul săvârşirii infracţiunii.
Stabilirea drumului se va face prin studierea prealabilă a locului faptei şi identificarea
traseului cel mai accesibil;
După stabilirea drumului de acces, locul faptei va fi fotografiat din afara lui, va fi marcat cu
jetoane, rulete sau benzi din material plastic sau alt material.
c) Sectorizarea locului faptei este necesar atunci când un imobil are mai multe încăperi sau
suprafaţa de cercetat este mare. Se va proceda la stabilirea sectoarelor şi a ordinii în care vor fi
cercetate.
d) Examinarea cu prioritate a urmelor şi obiectelor care prezintă un pericol iminent de
modificare sau dispariţie.
e) Descoperire aşi fixarea prin fotografiere (filmare a poziţiei obiectelor corp delict şi a
urmelor (fără ca acestea să fie atinse);
f) Interpretarea urmelor în această fază se face pe măsură ce ele sunt descoperite, în
vederea stabilirii eventualelor corelaţii cu alte urme care ar trebui să existe, urmând a fi căutate;
g) Ridicarea topografică a caracteristicilor de relief ale terenului în vederea efectuării
schiţei locului faptei (ca accidente de circulaţie ş.a.).
2. Faza dinamică se procedează la examinarea amănunţită şi în mişcare a fiecărei urme sau
alt mijloc material de probă prin folosirea mijloacelor tehnice adecvate:
a) Excluderea prin compararea la faţa locului, a urmelor ce aparţin victimei sau altor
persoane, dacă este posibil;
b) Înaintarea urgentă a urmelor la cartotecile (fişierele) criminalistice pentru identificarea
făptuitorului şi a unor obiecte.
c) Ridicarea şi ambalarea obiectelor şi urmelor în vederea trimiterii lor la laboratorul de
expertiză criminalistică.

4. Redactarea procesului verbal

Cuprinsul şi forma procesului-verbal sunt prevăzute în art. 195 din Codul de procedură
penală, coroborat cu art. 199 și următoarele din același cod, iar pentru cel întocmit cu ocazia
cercetării la faţa locului, trebuie menţionate:
- de regulă, procesul-verbal va fi întocmit la faţa locului sau la sediul organului judiciar;

63
 - în conţinutul său se consemnează doar constatările fără concluziile, ipotezele sau părerile
formulate;
- în procesul-verbal se consemnează toate activităţile desfăşurate, în ordinea desfăşurării,
făcându-se menţiuni cu privire la ora începerii şi terminării cercetării, a condiţiilor meteo şi de
luminozitate, precum şi la parametrii tehnici ai aparaturii folosite;
- descrierea va fi detaliată, completă, clară, explicită, organizată şi exactă.
La procesul-verbal, se vor anexa planşe cuprinzând fotografiile judiciare executate la faţa
locului, schiţele sau desenele întocmite, precum şi procesul-verbal şi schiţa traseului urmat de
câinele de urmă.

5. Reluarea sau repetarea cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului începută se continuă, de regulă, până la terminare. Totuşi, în

anumite situaţii, datorită unor motive obiective, ea trebuie întreruptă.
Astfel de situaţii pot fi: un loc al faptei foarte vast sau care datorită particularităţilor nu
poate fi cercetat decât într-o unitate mare de timp, schimbarea condiţiilor de iluminat (lăsarea
nopţii), condiţii meteo deosebite (ploi torenţiale), descoperirea unor surse de pericol, necesitatea
prezenţei unor specialişti.
La reluarea cercetării, va participa aceeaşi echipă, întocmind un singur proces-verbal în
care se va menţiona întreruperea, cauza acesteia şi măsurile luate pentru paza locului faptei şi
conservarea urmelor neexaminate, ora întreruperii, precum şi a reluării cercetării.
Cercetarea la faţa locului poate fi repetată în anumite situaţii:
- prima cercetare s-a desfăşurat în condiţii neprielnice;
- în raport cu fapta săvârşită, se presupune, că la faţa locului trebuie să se găsească urme şi
alte mijloace materiale de probă a căror prezenţă nu a fost încă constată în prima cercetare;
- este necesară verificarea de noi ipoteze.

Concluzii:
În condiţiile în care cunoştinţele devin tot mai întinse, iar specializarea capătă forme din
cele mai diverse, este firesc sa expertiza (constatarea tehnico-ştiinţifică) să aibă un rol deosebit în
cadrul procesului judiciar.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează de către specialişti sau tehnicieni care
funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţie de care aparţine organul de urmărire penală, dar poate
fi efectuată şi de specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.
Expertizele se dispun când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în
vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert şi când legea o prevede.
La dispunerea expertizei, organul judiciar este obligat să cheme părţile şi expertul, părţile
putând face observaţii cu privire la întrebări, în sensul modificării sau completării lor.
Activitatea de cercetare la fața locului este foarte importantă, întrucât „locul faptei” este cel mai
bogat în urme şi date despre faptă si făptuitor.
Conform art. 192 din Codul de procedură penală cercetarea la fața locului se dispune de
organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este
necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce
prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu
privire la decesul unei persoane

64
 Întrebări de evaluare:
1. Ce este constatarea tehnico-ştiinţifică? Dar expertiza? 2 puncte
2. Care sunt regulile ce stau la baza dispunerii constatărilor/expertizelor? 2 puncte
3. Ce unităţi cu activitate de expertiză criminalistică cunoaşteţi? 2 puncte
4. Care sunt părţile raportului de expertiză? 2 puncte.
5. Ce trebuie să cuprindă procesul verbal ce cercetare? 2 puncte

Teste grilă
1. Odată stabilit obiectul expertizei, organul judiciar:
a) nu este obligat să formuleze întrebările la cere trebuie să răspundă expertul;
b) nu este obligat să formuleze întrebările la care trebuie să răspundă expertul, dar dacă,
acesta din urma, le solicită în mod expres, atunci organul judiciar, sub sanctiunea amenzii,
este obligat să formuleze întrebările la care trebuie sa răspundă expertul.
c) este obligat să formuleze întrebările la care trebuie să răspundă expertul;

2. Certificatul medico-legal:
a) are valoarea unui raport de constatare;
b) are valoarea unei expertize extrajudiciare;
c) are valoarea unui raport de expertiză.

3. Atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau neclare se dispune:
a) refacerea expertizei;
b) întocmirea unui supliment la expertiză;
c) efectuarea unei noi expertize.

4.La cercetarea la faţa locului:

a) prezenţa medicului legist este obligatorie;
b) prezenţa medicului legist este necesară;
c) prezenţa medicului legist se poate dispune doar dacă aceasta este necesară.

5. Prima măsură ce trebuie luată de organul de cercetare penală sosit la faţa locului este:
a) identificarea martorilor oculari;
b) luarea măsurilor necesare pentru salvarea victimelor aflate la locul faptei;
c) componenţa echipei ce va efectua cercetarea la faţa locului.

65
 Modulul V.
ASCULTAREA PERSOANEI VĂTĂMATE. ASCULTAREA MARTORILOR

Unitatea de învăţare:
1. Ascultarea persoanei vătămate;
2. Pregătirea ascultării;
3. Ascultarea primară;
4. Ascultarea în afara sediului organului de urmărire penală;
5. Folosirea Tehnicii Poligraf;
6. Ascultarea repetată;
7. Fixarea declaraţiilor părţii vătamate.
8. Cadrul general al ascultării martorului;
9. Desfăşurarea ascultării.

Timp alocat: 4 ore

Bibliografie:
1. I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 223 ;
2. Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 121-122;
3. Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 146;
4. A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iaşi, 1979, p. 10-11.
5. A. Ciopraga, I. Iacobuţă, Criminalistică, Ed. „Chemarea”, Iaşi, 1997, p. 293;
6. I. Neagu, Drept procesual penal, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1988, p. 271;
7. A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale, Ed. Junimea, Iaşi, 1979, p. 10-11;
8. Em. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1970, p.
255 şi urm

Obiective:
- cum se desfăaşoară procesul de formare a declaraţiilor persoanelor, în raport cu principalele
momente, respectiv: percepţia, memorarea şi reproducerea faptelor;
- prezentarea principalelor aptitudini ce trebuie avute de persoana care urmează sa efectueze
ascultarea;
- în ce constă pregătirea ascultării, cu prezentarea etapelor: studierea cauzei, cunoaşterea
personalităţii persoanei ascultate, referirea la locul în care se desfăşoară ascultarea;
- conţinutul activităţii de ascultare primară, cu prezentarea fazelor de ascultare: discuţii
prealabile, relatare liberă, întrebări şi răspunsuri;
- cum se procedează în cazul ascultării în afara în afara organului de urmărire penală;
- prezentarea rezultatelor folosirii tehnicii poligraf;
- în ce constă ascultarea repetată a persoanei vătămate;
- care sunt mijloacele de fixare a declaraţiilor cu prezentarea cuprinsului acestora.
- prezentarea unor elemente specifice psihologiei martorului, cu accent pe factorii care pot
denatura declaraţia, pe cauzele ce determină mărturia de rea credinţă;
- prezentarea elementelor de psihologia mărturiei, cu descrierea momentelor depunerii
jurământului, al citării martorului;
- fazele ascultării martorului, cu prezentarea procedeelor tactice folosite.

66
 Generalităţi privind ascultarea persoanelor.

Ascultarea părţilor şi a persoanelor în procesul penal atât în faza de urmărire penală, cât şi
în cea a judecăţii constituie un proces complex şi delicat.
Fiecare persoană este diferită, fiecare ascultare este, de asemenea, diferită, precum şi
fiecare ascultare a respectivei persoane este unicat.
Există reguli de abordare diferită a suspectului sau inculpatului, reguli de ascultare a
victimei sau a martorului.

Procesul formării declaraţiilor persoanelor

Pentru a aprecia obiectivitatea unor informaţii furnizate de o persoană pe timpul ascultării,

cel care ascultă trebuie să cunoască modul în care informaţia percepută ajunge să fie transmisă pe
timpul ascultării, precum şi unii dintre factorii care o pot distorsiona.
Pentru a-şi putea explica ceea ce poate fi considerat corect sau fals, precis sau eronat, unde
se desparte ceea ce în mod real s-a produs şi perceput de eroare, inexactitate sau minciună atunci
când evenimentul este redat, criminalistica a apelat la cunoştinţele din psihologie şi anume
psihologia judiciară.
Procesul formării declaraţiilor s-a canalizat, în special, spre cele ale martorilor, dându-le
falsa impresie că acest proces este specific doar mărturiei şi că nu poate explica şi formarea
declaraţiilor suspectului, inculpatului sau părţii vătămate (civile). A fost descris separat pentru
fiecare categorie de participanţi la procesul penal şi pentru martori, încercându-se o personalizare a
acestuia în funcţie de calitatea procesuală a persoanei.
Procesul formării declaraţiilor este unic pentru toate persoanele şi părţile participante la
procesul penal, percepţia, memorarea şi reproducerea supunându-se aceloraşi legi pentru toţi, fără
un anumit specific legat de calitatea pe care o are persoana respectivă în cadrul procesului.
Percepţia, memorarea şi reproducerea ca momente în formarea declaraţiei persoanei
interesează organul de urmărire penală, în special, în ceea ce priveşte limitele şi faptele de
distorsiune ale fiecărei etape cu scopul determinat de stabilire a tacticii de ascultare ce sa va aplica.
Toate aceste procese urmează sistemul de funcţionare a unui calculator – alimentare,
memorare, redare.
Contactul elementar al omului cu mediul înconjurător se face prin senzaţii care constituie
semnale senzoriale prelucrate în creierul uman, reflectând însuşiri primare ale obiectelor şi
fenomenelor.
Persoana va percepe activitatea autorului şi mediul ambiant cu ajutorul senzorilor aflaţi pe
suprafaţa pielii, ochilor, nasului, urechilor şi stimulilor gustativi aflaţi în cavitatea bucală.
Obiectele sau fenomenele vor fi analizate de către fiecare dintre organele de simţ conform
specializării respectivului organ, transmiţând creierului date despre presiune, lezare, temperatură,
culoare, distanţă în raport cu receptorul sau şi cu alte obiecte, luminozitate, gust, miros, sunet etc.
Această reflectare directă şi unitară a ansamblului însuşirilor şi structurii obiectelor şi fenomenelor
se numeşte percepţie şi constituie un proces complex influenţat de calitatea organelor de simţ şi de
starea generală a persoanei.
Capacitatea de acomodare a organelor de simţ care este specifică fiecăruia dintre ele şi
caracteristică fiecărei persoane, mai evidentă în cazul ochiului, dar existentă şi la ceilalţi receptori,
influenţează procesul percepţiei.

67
 Cantitatea informaţiei primită în unitatea de timp, stimulii foarte puternici, pot, la rândul
lor, să scadă capacitatea de receptare şi interpretare a informaţiei, cu consecinţe negative asupra
percepţiei.
Procesul percepţiei particularităţilor obiective ale ambientului poate fi tulburat mai mult
sau mai puţin pasager, având drept consecinţă deformarea realităţii în cazul în care subiectul se
află în condiţii critice de oboseală, febrilitate creându-se iluzii.
Ereditatea, vârsta şi stare sănătăţii influenţează fenomenul de percepţie, alături de alte
cauze specifice: gradul de maturitate, experienţa, nivelul culturii generale şi profesionale, gradul de
socializare al persoanei, şi de acţiunea unor factori, cum sunt biserica, familia dar şi de momentul
în care a intervenit.
Deşi depăşeşte cadrul percepţiilor, atenţia, ca expresie a instinctului se conservare şi
condiţie a existenţei, prezintă importanţă în procesul formării declaraţiilor.
Proces cerebral constând în amplificarea stării de vigilenţă a individului, făcându-l capabil
de performanţe optime în receptarea şi prelucrarea informaţiei, dar şi în efectuarea de judecăţi şi
raţionamente materializate în luarea de decizii şi intervenţia practică în situaţia dată, aceasta va
putea influenţa valoarea declaraţiilor victimei.
Atenţia este o caracteristică ce ţine de individualitatea persoanei şi îmbracă forme diferite
chiar la acelaşi individ în momente succesive ale existenţei sale.
Copii şi femeile, precum şi spiritele uşuratice nu sunt capabile de atenţie decât un timp
foarte scurt, problemele complexe sau profunde nereprezentând pentru ei un interes deosebit.
Atenţia direcţionată spre un anumit eveniment este un proces complex, obositor, dar şi
canalizator în formarea declaraţiilor în măsura în care persoana este mai mult sau mai puţin
adaptată în general ca sistem psihosocial.
Se evocă şi existenţa altor factori care pot influenţa calitatea reflectării care ţin mai mult de
condiţiile ambientului, unde aceasta are loc, în sensul vizibilităţii datorate condiţiilor artificiale sau
meteo, distanţele faţă de evenimentul de interes, precum şi zgomotele care pot avea consecinţe la
nivelul tuturor receptorilor cu rol în formarea declaraţiilor.
Informaţiile achiziţionate în procesul de percepţie sunt stocate şi destocate de creierul
uman în cadrul a două etape: cea a întipăririi şi conservării, urmată de cea de reactualizare sub
forma recunoaşterii sau reproducerii.
Durata şi sfera memoriei se structurează în trei nivele: imediată, care persistă doar câteva
secunde sau minute, asigurând continuitatea acţiunii începute; scurtă sau mijlocie, cu durată de
câteva ore, cu rolul asigurării continuităţii activităţilor cotidiene; de lungă durată, care asigură
continuitatea conştiinţei şi unitatea personalităţii.
Timpul necesar comiterii unei infracţiuni corespunde, în general, memoriei imediate sau de
scurtă durată, dar anumite secvenţe pot fi selectate şi clasificate şi în memoria de lungă durată.
În cadrul procesului de stocare, se produce un proces negativ care constă în scoaterea din
stoc a informaţiei având ca efect pierderea amintirilor cu cele achiziţionate cel mai recent spre cele
mai vechi sau invers.
Dacă procesul de uitare este apreciat ca pozitiv şi necesar în funcţionarea generală a
mecanismului de memorare, organul de urmărire penală nu este întotdeauna favorizat de acest
proces.
La majoritatea oamenilor, memoria figurilor şi a numerelor este foarte puţin dezvoltată şi
instabilă, ca rezultat al unei sinteze mentale destul de complicate pe care acestea o presupun,
făcând frecventă uitarea.
Memorarea figurilor se supune legii contiguităţi, adică legăturii figurii de locul în care se
găseşte de obicei, de multe ori având siguranţa cunoaşterii persoanei respective, dar, lipsind
asocierea cu locul, nu o putem identifica. Odată stabilit locul, imediat se încadrează şi figura în
spaţiu, recunoscând-o.
Şi procesul de memorare este dependent de factorii care influenţează percepţia, în sensul că
stocarea informaţiei se face prin raportarea la trecut, prin comparaţie cu experienţele trăite anterior.

68
Cunoştinţele generale, exerciţiul memoriei, emoţiile precum şi aprecierea proprie subiectului
referitoare la obiectele şi fenomenele percepute, influenţează la rândul lor acest proces.
În cadrul memoriei se produce reactualizarea segmentelor din experienţa subiectului printr-
un proces de reconstrucţie numit reproducere.
Prin reproducere se transpune obiectivul în subiectiv, materialul în ideal, trezind spre
reflectare subiectivă ce caută să surprindă obiectul cu care nu se suprapune, cu ocazia procesului
de percepţie au fost culese informaţii care, în urma aprecierii, selectării, comparării, au fost
clasificate spre păstrare în memorie, iar prin reproducere, aceste informaţii sunt reconstituite
pentru a putea fi transmise verbal sau în scris.
Nu este lipsită de interes evidenţierea unor inadvertenţe între informaţia care este redată de
persoana ascultată şi în modul în care organul de urmărire penală o poate percepe.
În cazul constrângerilor prin folosirea forţei fizice, percepţia persoanei se va exprima
printr-un complex de senzaţii denumite durere. Intensitatea durerii este specifică fiecărei persoane
în raport cu sensibilitatea proprie a receptorilor cutanaţi, dar şi cu experienţele dureroase anterioare
la care sa raportează durerea resimţită în momentul comiterii infracţiunii.
Redarea de către persoana ascultată a intensităţii acestor senzaţii va fi receptată de către
organul de urmărire penală sau un alt auditor prin prisma propriilor experienţe dureroase, fără a
exista vreun raport valoric sau cantitativ între ceea ce se expune şi ceea ce se percepe.
Se pune problema perceperii şi a redării timpului în care s-a comis infracţiunea, precum şi
durata scursă între diferite etape ale activităţii materiale ce ţin de latura obiectivă a acesteia.
Aprecierea duratei este diferită în cazul lipsei de activitate sau aşteptării, când atenţia fiind
fixată asupra timpului îl fac pe acesta din urmă să se scurgă extrem de anevoios (dilatat). În cazul
mişcărilor executate în viteză, sub presiunea săvârşirii unei infracţiuni, intervalul de timp dintre
diferite acţiuni se comprimă sau chiar se elimină, totul părând că s-a petrecut într-o clipă.
Cel care face ascultarea persoanei trebuie să cunoască modul în care aceasta percepe timpul
în condiţii de maxim stres, caracteristice suportării activităţii infracţionale, să ia act de duratele
declarate, verificându-le ulterior prin alte mijloace de probă sau prin experimente.
Organul de urmărire penală nu poate trece la ascultarea persoanei fără a cunoaşte procesul
formării declaraţiilor acesteia, pe motiv că nu va putea înţelege ceea ce acesta relatează, cu
consecinţe negative asupra finalităţii ascultării.

Consideraţii asupra persoanei care urmează să efectueze ascultarea

Se spune că cel care efectuează activităţile de urmărire penală trebuie să aibă înţelepciunea
regelui Solomon, răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel şi inventivitatea lui Edison, adică să fie
un bun cunoscător al legislaţiei penale, să aibă capacitatea de a folosii oricare dintre tehnicile şi
tacticile tradiţionale, dar şi a celor mai moderne integrate în criminalistică, la momentul propice,
dar şi o conduită morală impecabilă atât pe timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, dar şi în afara
lui.
Pentru a putea desfăşura activităţile de tactică criminalistică cu un bun randament, se impun
următoarele aptitudini cum sunt: perspicacitatea de a sesiza realul de imaginar, a ceea ce este
relevant de ceea ce nu este folositor în cercetare, o memorie care să îi poată permită reţinerea
informaţiilor utile cauzei, o stare de sănătate generală şi senzorială corespunzătoare nevoii unei
bune percepţii, echilibru emoţional, rezistenţă fizică şi psihică la desfăşurarea unor activităţi
prelungite în condiţii de stres.
Contactul zilnic pe care cel ce efectuează urmărirea penală îl are cu diferite persoane
participante la procesul penal, în varii calităţi procesuale, îşi va pune amprenta asupra personalităţii
sale, dezvoltându-şi calităţile şi formându-i un anumit „ stil” care, pe măsură ce va fi perfecţionat,
ne va putea permite încadrarea sa într-o anumită tipologie anchetatorului.

69
 Tipul temperat, caracterizat printr-un comportament firesc, care îşi va asculta cu atenţie şi
interes interlocutorul, răbdător, calm, analitic. Intervine oportun şi eficient, cu tactul corespunzător
situaţiei.
Cel amabil, care manifestă o anumită transparenţă şi jovialitate în relaţia cu persoana
ascultată şi nu ezită să îşi trateze interlocutorul cu o cafea sau o ţigară. Dacă amabilitatea sa nu este
constantă, echilibrul anchetei se poate rupe, producându-se inhibarea persoanei şi compromiterea
ascultării.
Stilul autoritar, particularizat printr-o atitudine rigidă, gravă, cu accent de solemnitate,
impunându-şi voinţa în faţa interlocutorului. Nu studiază persoana aflată în faţa saşi, din această
cauză nu găseşte modalităţile optime de a stimula pozitiv convorbirea. Mizează mai mult pe
intimidarea persoanei decât pe stimularea psihologică a acesteia spre cooperare.
Vorbăreţul este un tip complexat de necesitatea afirmării sau cea de a sa descărca de o
tensiune afectivă, iar logoreea este modalitatea de a se elibera de aceste stări. Din aceste cauze, el
intervine inoportun şi este lipsit de eficienţă, compromiţând cercetarea.
Tipul cabotin este cel care exagerează utilizarea procedeelor actoriceşti, extravaganţele
sale putând prejudicia cercetarea prin crearea unor stări improprii desfăşurării
acesteia,(amuzamente, dispreţ, penibilitate).
Cel patern adoptă un comportament blând, manifestând uneori compasiune pentru cel din
faţa sa, chiar dacă este suspect sau inculpat, atitudine ce va putea fi fructificată de către persoanele
mai abile, cum ar fi recidiviştii.
Tipul violent, brutal care, în niciun caz, nu este de dorit într-un sistem judiciar modern.
În cercetarea agresiunilor sexuale din toate categoriile se pune problema folosirii femeilor
în activitatea de urmărire penală.
Pentru a putea trece bariera ridicată de simţul de pudoare al victimei care o împiedică să fie
sinceră, ea va trebui să fie ajutată de către persoana care face ascultarea, succesul acestei activităţi
depinzând în mare măsură de personalitatea organului de urmărire penală, dar şi de ambianţa
locului în care ascultarea se desfăşoară.
Victima va putea fi mai uşor determinată să facă declaraţii sincere dacă va fi audiată de un
anchetator femeie în cazul cercetării infracţiunilor la viaţa sexuală.
În cazul unui viol, femeia se teme de o eventuală sarcină, iar o primă ascultare efectuată de
un ofiţer bărbat adesea lasă să se întrevadă că însăşi victima poartă o parte din vină. Autorităţile cu
care victima va intra ulterior în contact sunt, de obicei, reprezentate tot de bărbaţi, faţă de care
femeia are o neîncredere aproape instinctivă şi numai în cazul unei disperări fără margini ea se va
confesa în faţa acestora.
În ciuda inferiorităţii în care a fost menţinută femeia în raport cu bărbatul în diferite
perioade din istoria umanităţii, bărbaţii, ca reprezentanţi exclusivi sau preponderenţi numeric ai
autorităţilor, au încercat, în timp, reprimarea actelor infracţionale ale căror victimă au fost femeile.
Personalitatea determinată de sexul persoanei care face ascultarea, nu poate avea o
relevanţă determinantă în reuşita ascultărilor efectuate în cazul infracţiunilor de viol.
Experienţa, tactul, răbdarea, aptitudinea de a cucerii încrederea persoanei ascultate şi a
răspunde aşteptărilor acesteia stabilind adevărul, precum şi evaluarea profesională periodică a celui
care face ascultarea prin prisma soluţiilor propuse şi ulterior admise de către filtrele judiciare
ierarhice constituie un criteriu obiectiv de apreciere a personalităţii anchetatorului, în special în
varianta în care victima a fost bărbat.
Ideea de echipă este cea de care trebuie avută în vedere ca o soluţie care se impune în cazul
ascultărilor, echipă care poate fi formată din bărbaţi, femei sau mixtă.
Munca în echipă este mai eficientă în raport cu cea desfăşurată individual, randament pe
deplin dovedit în timp. Avantajul unei echipe bine constituite şi experimentate poate fi tocmai
posibilitatea pe care o are în crearea atmosferei necesare pentru obţinerea unor declaraţii cât mai
aproape de adevăr de la persoana vătămată.

70
 Două persoane de sexe şi de vârste diferite prezintă un plus de încredere în raport cu cel pe
care îl poate prezenta o singură persoană.
Şi membrii echipei, aflându-se în prezenţa unui coleg, îşi vor alege cu mai multă grijă
limbajul, gesturile şi atitudinea, nepermiţându-şi liberalităţi faţă de persoana ascultată şi, în cazul
unei plângeri ulterioare referitoare la modul de comportare a unuia dintre membri, celălalt coleg va
putea confirma sau infirma situaţia pusă în discuţie.
Pe timpul ascultării, unul dintre membrii echipei va purta dialogul cu persoana, acordându-i
întreaga atenţie, celălalt având astfel disponibilitatea de a reţine şi nota informaţiile necesare
consemnării declaraţiei, a problemelor care urmează a mai fi lămurite, dar şi să îi observe
comportamentul.
Existenţa unui psiholog ca membru al echipei va putea fi benefică cercetării şi aprecierii a
atitudinii, dar şi a credibilităţii celor relatate de persoana ascultată.

2. Pregătirea ascultării

2.1. Studierea cauzei care se cercetează

Succesul oricărei activităţi depinde întotdeauna de modul în care respectivul demers a fost
pregătit. A miza pe intervenţia hazardului sau pe inspiraţia de moment în obţinerea rezultatului
dorit nu constituie o greşeală, dar cel care o face trebuie să îşi asume de la început riscul
insuccesului.
În domeniul ascultării persoanelor, se impune ca orice audiere să fie minuţios pregătită
oricât de simplă ar părea la prima vedere.
În fapt, se vor desfăşura activităţi în sensul cunoaşterii temeinice a cauzei care se
cercetează, a persoanei care urmează să fie ascultată, precum şi a stabilirii strategiei de ascultare a
respectivei persoane ( întocmirea eventuală a planului de ascultare, stabilirea materialelor care vor
fi stabilite pe timpul ascultării, alegerea momentului şi locului efectuării ascultării).
Organul de urmărire penală cunoaşte în urma studierii plângerii prealabile sau a actului de
sesizare datele necesare privind timpul, locul şi condiţiile în care fapta a fost săvârşită, existenţa
unor persoane care au perceput fapta şi, uneori, identitatea făptuitorului sau a participanţilor.
În raport cu specificul infracţiunii pe care o cercetează la dosar pot exista procese-verbale
de cercetare a locului faptei şi planşe, procese-verbale de percheziţie, constatări medico-legale şi
criminalistice sau expertize de diferite genuri, declaraţii ale altor părţi sau persoane ascultate de
către acelaşi organ de urmărire penală sau de altele, procese-verbale de constatare a infracţiunii
flagrante etc.
Înainte de efectuarea ascultării persoanei, conţinutul tuturor acestor mijloace de probă
trebuie cunoscut în detaliu de către cel care urmează să efectueze activitatea.

2.2. Cunoaşterea personalităţii persoanei

Organul de urmărire penală culege informaţii privind personalitatea persoanei care urmează
să fie ascultată.
Având în vedere principiul operativităţii urmăririi penale, aceste verificări necesită urgenţă
în efectuarea şi finalizare, realizându-se concomitent în mai multe direcţii.
Prima, la îndemâna organului de urmărire penală, constă în consultarea propriilor evidenţe:

71
 - evidenţa dosarelor cu autori cunoscuţi şi cea a autorilor neidentificaţi, în scopul de a
verifica dacă persoana a mai reclamat o astfel de infracţiune şi, în caz pozitiv, se va studia urma
dosarului aflată la evidenţa operativă a organului judiciar;
- evidenţa cazierului judiciar, în cazul în care o persoană a mai fost condamnată,
continuându-se, dacă se apreciază ca util, cu studierea dosarului de penitenciar, prin intermediul
căruia se vor putea obţine date privind comportarea pe timpul executării pedepsei, persoanele care
au vizitat-o, eventualele conflicte şi cu cine etc.;
- evidenţa informatizată a persoanei care ne va putea furniza datele de stare civilă,
existenţa dreptului de a conduce autoturisme pe drumurile publice şi proprietatea asupra
acestora, existenţa paşaportului, eventuale interdicţii şi cauza acestora, vecinii locului de reşedinţă
din exemplarul 2 al cărţii de imobil.
În afara evidenţelor mai pot fi verificate şi altele stocate la diferite instituţii, cum sunt
debitele de la secţiile financiare de pe lângă consiliile locale, a cauzelor civile de la instanţe, ale
achitării impozitelor şi taxelor de la direcţiile teritoriale financiare şi asociaţiile de proprietari, ale
spitalelor cu profil neuro-psihiatric şi dermatologic, bilanţul societăţii comerciale de la registrul
comerţului.
O altă direcţie de desfăşurare a investigaţiilor având ca scop cunoaşterea persoanei este cea
a locului în care aceasta îşi desfăşoară activitatea şcolară sau profesională şi/sau unde şi le-a
desfăşurat anterior comiterii faptei.
În cazul când aceste locuri nu pot fi investigate, se vor stabili locurile pe care le
frecventează, precum şi anturajul pe care îl are, investigaţiile efectuându-se în locul şi mediile
respective şi având ca obiect cunoaşterea personalităţii persoanei.
Investigaţiile efectuate la domiciliul sau reşedinţa persoanei, extinse şi la mediul ei familial,
vor putea fi edificatoare în ceea ce priveşte cunoaşterea personalităţii sale, deoarece, de regulă,
persoana este cel mai bine cunoscută de către apropiaţii din familie, dar şi de vecinii săi, având în
vedere timpul petrecut de persoană la domiciliu.

2.3. Referiri asupra locului în care se desfăşoară ascultarea

Un factor care poate influenţa calitatea ascultării şi, implicit, importanţa pe care o poate
avea declaraţia persoanei în cadrul cercetării criminalistice a infracţiunilor este cel al condiţiilor în
care aceasta va fi făcută.
Tactica ascultării persoanelor, în general, s-a concentrat în stabilirea regulilor de audiere
mai ales asupra suspecţilor, inculpaţilor şi martorilor şi la sediul organului judiciar, deoarece Codul
de procedură penală nu face nici un fel de precizare cu privire la locul în care trebuie să se
desfăşoare această activitate.
Practica criminalistică a stabilit că rezultatele ascultării sunt superioare atunci când locul de
desfăşurare a acestor activităţi este sediul organului de urmărire penală, recomandându-se,
ascultarea persoanelor la locul săvârşirii faptelor în cazul unor infracţiuni grave.
Încăperea în care se face ascultarea ţine de autoritatea şi prestanţa organului judiciar şi
modul în care acesta se prezintă poate sau nu să impună respect persoanelor ascultate.
În cazul în care nu există o încăpere special destinată şi ascultarea se va desfăşura în
cabinetul sau biroul organului de urmărire penală, trebuie să avem în vedere că spaţiul respectiv,
pe lângă faptul că aparţine şi reprezintă organul judiciar, caracterizează, în acelaşi timp, şi
persoana care urmează să desfăşoare ascultarea, fiind cartea sa vizită.
Un spaţiu sobru, bine întreţinut şi curat modelează comportamentul persoanei care urmează
să fie ascultată, pregătind-o în vederea acestei activităţi.
O încăpere neglijată, cu mobilierul şi zugrăveala scorojite, în care coşul de gunoi este prea
plin şi biroul apăsat de tot felul de documente şi corpuri delicte va constitui un handicap pentru
organul de urmărire penală, distrugându-i prestanţa.

72
 Pentru victimele care sunt traumatizate psihic de infracţiunea al cărui subiect pasiv au fost,
o astfel de atmosferă constituie un motiv în plus de dezamăgire care se va repercuta prin
neîncredere şi va afecta latura psihologică cu persoana care efectuează ascultarea şi rezultatul
acestei activităţi.
Posibila asigurare în camera de ascultare a aparaturii de înregistrare video va constitui un
avantaj pentru organul judiciar, în sensul că va avea posibilitatea analizei ulterioare a ascultării şi a
sesizării în condiţii de calm a gesturilor şi mimicii persoanei ascultate în context cu cele relatate de
aceasta.
Înregistrarea vocii şi analiza stresului din vocea persoanei suspecte care ascunde adevărul
vor oferi organului judiciar indicii asupra tacticilor de ascultare care urmează să le folosească în
următoarele etape ale cercetării.

2.4. Alte activităţi pregătitoare

Se referă la asigurarea prezenţei persoanelor la data, ora şi locul ascultării prin folosirea
modului de citare sau aducere prezentate de art. 257-267 din Codul de procedură penală sau în
urma altor activităţi ale organului de urmărire penală desfăşurate anterior ascultării şi care au ca
final ascultarea persoanei (reţinerea, arestarea, percheziţia domiciliară etc.).
În cazul părţilor care sunt asistate de apărător ales sau când există obligaţia organului de
urmărire penală de a asigura prezenţa apărătorului, în situaţia asistenţei juridice obligatorii,
apărătorul va fi la rândul său încunoştinţat cu privire la data, ora şi locul unde se va efectua
ascultarea.
În raport cu vârsta sau situaţia concretă a persoanei ascultate, se va asigura cu ocazia
efectuării ascultării prezenţa părinţilor, a altor reprezentanţi ai minorului ori a delegatului
autorităţii tutelare, a unui traducător autorizat sau a unui interpret etc.
Organul de urmărire penală trebuie să aibă la îndemână toate obiectele necesare fixării
declaraţiilor persoanei ascultate.
În funcţie de calitatea procesuală a persoanei care urmează să fie ascultată, se vor lua şi
măsurile de precauţie necesare prevenirii unor evenimente nedorite pe timpul efectuării activităţii,
cum sunt agresarea organului de urmărire penală sau a persoanelor prezente, autovătămarea
persoanei ascultate, fuga din locul ascultării a suspectului sau inculpatului cercetat în stare de
reţinere sau arest preventiv ori distrugerea unor bunuri din incinta locului de desfăşurare a
ascultării sau a probelor care s-au administrat.

3. Ascultarea primară

3.1. Fazele ascultării primare

3.1.1. Discuţiile prealabile

Organul de urmărire penală sau echipa care urmează să instrumenteze cazul, având
condiţiile de ascultare ideale în camera special destinată, va trebui să desfăşoare această activitate
atingând concomitent două obiective: rapiditate şi calitate, dar, în nici un caz, unul în detrimentul
celuilalt.
În faţa organului de urmărire penală se va afla o persoană în stare de surescitare şi inhibiţie,
urmare a şocului nervos postagresiune suferit, în cazul victimei, sau la care a asistat, în cazul
martorilor oculari persoana a cărei capacitate de verbalizare este diminuată.

73
 După prezentarea şi legitimarea persoanei, se vor iniţia discuţii cu totul colaterale
infracţiunii care face obiectul ascultării, care se pot referi la locul de muncă sau de învăţământ,
condiţiile în care locuieşte, relaţiile cu familia, colegii, prietenii, pasiuni ş.a., făcându-se legătura
între rezultatele investigaţiilor întreprinse în scopul cunoaşterii personalităţii sale şi subiectele puse
în discuţie.
Aceste discuţii au un dublu scop, cel de cunoaştere a personalităţii prin propriile simţuri şi
de completare sau de precizare a celor cunoscute deja şi altul de stabilire a raportului psihologic,
persoana ascultată, în sensul creării unei baze de colaborare pentru activitatea care se va desfăşura.
Abordarea persoanei în privinţa temelor care vor fi puse în discuţie, va fi dependentă de
vârsta persoanei, nivelul de educaţie, pasiuni, starea de sănătate anterioară sau posterioară
infracţiunii.
Cu ocazia discuţiilor prealabile, trebuie stabilit cu precizie dacă persoana poate fi ascultată
în sensul că este aptă din punct de vedere fizic şi psihic pentru desfăşurarea acestei activităţi în
condiţii bune, în caz contrar, ascultarea fiind amânată.
Oboseala sub toate formele este fatală pentru memorie, producând consecinţe atât cu ocazia
percepţiilor care rămân nefixate, cât şi cu ocazia reproducerii care devine chinuitoare şi, adesea,
imposibilă.
Consumarea anterior ascultării a unor medicamente din gama tranchilizantelor, alcoolului,
stupefiantelor sau altor substanţe toxice face, pe moment, persoana inaptă pentru această activitate,
motiv pentru care se recomandă să fie amânată.
În situaţia în care persoana este suferindă, în special în cazul stărilor febrile, se va aprecia
dacă există posibilitatea amânării ascultării sau aceasta va fi efectuată cu riscul strecurării unor
inexactităţi în declaraţia luată în aceste condiţii.
Se mai pune problema duratei acestei faze a ascultării care, bineînţeles, va fi raportată la
starea de emotivitate a persoanei care urmează să fie ascultată.
Persoana hiperemotivă sau emotivă în faţa autorităţii reprezentată de organul de urmărire
penală, poate face blocajul de memorie care este posibil să fie evitat printr-o inspirată alegere a
subiectelor care se discută în timpul fazei pregătitoare, în caz contrar, existând riscul repetării
ascultării.
Un criteriu care ar putea fi avut în vedere în stabilirea duratei fazei discuţiilor prealabile
este cel al unei dispute între soţi care vor putea relua un dialog normal, conform părerii
specialiştilor după trecerea unei perioade variind între 5 şi 20 minute măsurate da la dialogul
violent, perioadă în care se va produce restabilirea sistemului nervos.

3.1.2. Relatarea liberă

Discutând liber cu persoana, organul de urmărire penală sesizează că atmosfera este propice
pentru a se putea trece la obiectul ascultării. Persoana este relaxată, a fost deja capabilă să atingă
subiecte care ţin de viaţa sa socială, are încredere în interlocutorul său, în cazul participării unei
echipe, şi-a manifestat deja preferinţa pentru unul dintre membrii ei.
Dacă în această fază intervenţia organului de urmărire penală pe parcursul relatărilor
persoanei este nerecomandată, totuşi, în anumite cazuri, ea se impune.
Este cazul persoanelor care nu pot furniza date cu privire la desfăşurarea activităţii
infracţionale şi pentru care relatarea liberă trebuie redirijată spre ceea ce pot furniza.
În aceeaşi situaţie se află minorii care, în general, nu au capacitate de verbalizare necesară
povestirii evenimentului de la un capăt la altul fără intervenţia celui care îi ascultă, prin întrebări
ajutătoare.
Dificultăţi în faza relatării libere pot să apară şi în cazul ascultării persoanelor vătămate în
vârstă, care vor fi redirecţionate spre eveniment ori de câte ori se îndepărtează de la subiect.

74
 Întrebările folosite în această fază a ascultării trebuie să asigure derularea corectă a relatării,
nu să se lămurească situaţiile sau afirmaţiile controversate sau anumite detalii.
La ascultarea minorilor, trebuie să se ţină seama de faptul că aceştia sunt meşteri în a minţi,
sofistică adevărul din proprie pornire, fie sub influenţa unei sugestii directe ori indirecte.
Minciuna copilului poate avea cauze care trebuie identificate pe parcursul ascultării şi care
pot fi: ascunderea unei greşeli, răzbunare pe o persoană, minte din plăcerea de a mistifica, de a
deveni centrul atenţiei prin întâmplarea povestită, mascarea urmelor observabile ale masturbaţiei
printr-un atentat asupra sa ş.a.
Cu ocazia ascultării minorilor, organul de urmărire penală va trebui să ţină seama de
sugestibilitatea marcată a copiilor care aderă cu uşurinţă la relatările celor interesaţi într-o stare
conflictuală oarecare.
Examenul psihologic sau psihiatric al minorului este câteodată necesar, raportul
specialistului fiind un instrument de valoare în mâna organului de urmărire penală pentru alegerea
unei tactici de ascultare corespunzătoare cazului pe care îl instrumentează.
Existenţa şi folosirea unei camere de ascultare special destinate şi amenajată corespunzător
va da posibilitatea părintelui, în caz că se apreciază ca necesar, să vizioneze modul de desfăşurare
al ascultării din camera alăturată, fără a fi văzut sau auzit de către subiectul ascultat.
În ascultarea minorilor, organul de urmărire penală trebuie sa aibă în vedere
particularităţile psihocomportamentale specifice vârstei, concretizate în lipsa posibilităţilor fizice
şi psihice de apărare, capacitatea redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale
altora, în special ale adulţilor, capacitate redusă de înţelegere a efectelor, a consecinţelor unor
acţiuni proprii sau ale altor persoane, capacitate redusă empatic, imposibilitatea lor de a discerne
între intenţiile bune şi rele a altor persoane, nivelul înalt de sugestibilitate şi al credulităţii,
sinceritatea şi puritatea sentimentelor, gândurilor şi intenţiilor lor.
Minorii pot fi manevraţi, minţiţi, determinaţi să comită acte ale căror consecinţe negative
pentru ei sau alţii le ignoră, în special de către persoanele adulte care le inspiră încredere şi
securitate emoţională, iar sarcina celui care ascultă devine mai dificilă.
Starea de stres post traumatic în cazul victimelor minori este mai mult accentuată în raport
cu cea suferită de majori. Această stare se manifestă prin vise înspăimântătoare, fără vreun
conţinut exact, treziri bruşte în timpul nopţii. Victima are impresia că agresiunea ar putea avea loc
din nou, mai ales în urma unui stimulent exterior sau ideatic, ea va evita situaţiile în care îi
amintesc în vreun fel de agresiune.
În cazul minorilor, o ascultare repetată nu ar face decât să îi agraveze aceste stări care pot
avea consecinţe în viaţa viitorului adult, iar confruntarea victimei cu autorul devine total
nerecomandată.
Întrebările pentru minori trebuie să ţină seama de faptul că aceştia sunt mai puţin capabili
să îşi aducă aminte în mod spontan evenimentele trăite, iar evaluatorul trebuie să pună întrebări
pertinente, dar nesugestive. Nu trebuie în niciun caz să fie puse întrebări care se referă la un
agresor, la un act sau un detaliu particular, decât după ce copilul a mărturisit spontan şi trebuie
evitate întrebările al căror răspuns este afirmativ sau negativ.
În raport cu vârsta minorului, organul de urmărire penală va putea cere concursul unui
psiholog care să îl asiste la ascultare şi prin intermediul căruia să treacă mai uşor peste dificultăţile
de verbalizare pe care le are minorul. Acesta va putea indica şi un tratament pe care victima va
trebui să îl urmeze pentru depăşirea consecinţelor pe care actul infracţional l-ar putea avea asupra
dezvoltării viitoare a personalităţii sale.
Cunoaşterea unor aspecte specifice victimelor în vârstă va uşura mult alegerea conduitei
organului de urmărire penală în ascultarea persoanelor vătămate din această categorie.
În primul rând, bătrâneţea începe cronologic de la 65-70 de ani cu o perioadă de adaptare,
continuând între 70-80 de ani cu bătrâneţea propriu-zisă, între 80-90 de ani, cu bătrâneţea avansată
şi peste 90 de ani, marea bătrâneţe.

75
 Nu există întotdeauna o concordanţă între vârsta cronologică şi cea psihologică, procesul de
îmbătrânire fiind puternic individualizat.
Bătrâneţea se caracterizează prin predominarea proceselor involutive, prin reducerea
treptată a potenţialului energetic şi a capacităţii vitale, adaptive, diminuarea capacităţii de efort
fizic, a rezistenţei la suprasolicitare şi la acţiunea factorilor perturbatori din mediul extern,
accentuarea fenomenelor de sclerozare, scăderea labilităţii funcţionale a organelor de simţ şi a
sistemului nervos, a mobilităţii şi rapidităţii mişcărilor.
Din punct de vedere psihologic se produc mutaţii în concentrarea şi stabilitatea atenţiei,
vivacitatea şi spontaneitatea imaginaţiei, flexibilitatea gândirii, stabilirea emoţională, rezistenţa la
stres etc.
Persoanele în vârstă au un puternic sentiment de insecuritate, în special când locuiesc
singure, dublat adesea de credulitate, neglijenţă, uitare, confuzie, caracteristici care le fac victime
facile atât pentru cei din jurul lor, dar şi pentru cele îndepărtate, infractori.
Ascultarea persoanelor din această categorie va trebui să se facă de către un organ de
urmărire penală cu experienţă, având în vedere tendinţa persoanei vătămate de a raporta
evenimentele din prezent la experienţele pa care le-a avut a căror relatare va prelungi durata
ascultărilor.
Vârsta psihologică a persoanei va fi determinată în privinţa tacticii care sa va adopta, dar şi
în privinţa informaţiilor pa care le va furniza.
Atenţia sporită şi răbdarea organului de urmărire penală vor putea constitui un avantaj în
obţinerea unor declaraţii complete şi reale.
Relatarea liberă şi spontană ca fază obligatorie a ascultării persoanei prezintă avantaje:
- evidenţiază limitele cunoştinţelor persoanei sau a informaţiilor pe care aceasta este
dispusă să le ofere cu privire la împrejurările cauzei şi participanţi;
- reduce influenţa pe care organul judiciar care întreprinde ascultarea o poate exercita
asupra persoanei ascultate;
- evidenţiază posibilităţile de ascultare ale persoanei, expresiile particulare folosite,
intonaţia, gestica, evaluare care poate fi ulterior folosită în timpul ascultării şi în procesul aprecierii
declaraţiilor;
- organul judiciar are astfel posibilitatea de a face aprecieri asupra nivelului de dezvoltare a
proceselor psihice, temperament, stare de emotivitate, grad de cultură ale persoanei ascultate.

3.1.3. Întrebări şi răspunsuri

Planul de ascultare a persoanei în cazul în care s-a apreciat ca oportună întocmirea lui,
conţine un set de întrebări prestabilite a i se adresa, întrebări destinate să lămurească problemele
neclare care au rezultat din studiul dosarului de urmărire penală, dar şi a investigaţiilor efectuate
pentru cunoaşterea personalităţii acesteia.
La aceste întrebări mai pot fi adăugate cele formulate pe parcursul relatării libere a
persoanei, întrebări de verificare a unor situaţii sau afirmaţii ale persoanei.
Faza întrebărilor şi răspunsurilor poate să lipsească în situaţia în care persoana vătămată a
făcut declaraţii complete, dar şi în cazul în care s-a folosit în ascultare procedeul progresiv prin
punctarea relatării libere din loc în loc cu întrebări ale căror răspunsuri au lămurit toate aspectele.
Trecerea la această fază necesită din partea organului de urmărire penală, o bună experienţă
profesională, dar şi o totală detaşare şi obiectivitate în raport cu persoana ascultată şi evenimentul
neplăcut pe care aceasta l-a suferit, deoarece persoana vătămată va putea fi destul de uşor
sugestionată.
Sugestibilitatea ca tendinţă ce acceptare necritică a unor idei, cerinţe, relatări, este specifică
minorilor în vârstă de sub 10 ani, când se dezvoltă spiritul critic, dar şi adulţilor mai puţin
inteligenţi sau dependenţi ca personalitate de alţi adulţi, conformişti.

76
 Sugestibilitatea se poate manifesta mult mai elocvent prin întrebările care îi pot fi adresate
persoanei vătămate, mai precis prin modul în care acestea sunt concepute, obligând la un anumit
răspuns sau la alegerea unei variante din două, dintre care una falsă în mod mai mult sau mai
puţin evident.
O altă formă de sugestibilitate poate fi considerată presiunea efectuată de organul de
urmărire penală asupra victimei, când mai mult sau mai puţin conştient şi după ce şi-a făcut o
părere asupra cazului pe care îl cercetează, acesta emite concluzii ferme. În această situaţie, o
victimă conformistă va face depoziţia în direcţia dorită de cel care o ascultă, declaraţie care,
ulterior, în faţa instanţei de judecată nu va fi susţinută pe motiv că aşa i s-a spus să declare de către
organul de urmărire penală, iar cele susţinute nu au corespondat în realitatea infracţiunii.
Întrebarea în sine dă posibilitatea persoanei vătămate să previzioneze existenţa unor
variante de răspuns, şi dacă în faza relatării libere a afirmat fără echivoc o idee, în momentul
punerii întrebării, certitudinea dispare imediat. În această situaţie este foarte probabilă alegerea
răspunsului presupus ca dorit de organul de urmărire penală în defavoarea adevărului afirmat
anterior.
În cazul persoanei prezente la comiterea infracţiunii(victimă, suspect, inculpat, martori
oculari), întrebările care i se pot pune cuprind o arie vastă de probleme care pot fi sistematizate în
trei grupe, vizând ceea ce s-a întâmpinat înainte de momentul comiterii infracţiunii, procesul
comiterii infracţiunii şi ceea ce s-s produs după aceea.
Diversitatea în care se prezintă cazuistica infracţională face imposibilă stabilirea unei grile
de întrebări aplicabile într-un caz dat, fapt care constituie încă un argument în favoarea pregătirii în
vederea ascultării, în fiecare caz în parte, indiferent de experienţa sau calităţile profesionale ale
persoanei care urmează să efectueze ascultarea victimei.
În această fază, pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei, dar şi pentru împrospătarea
memoriei persoanei, se pot folosi planşe foto, prezentarea unor obiecte, urme găsite la faţa
locului, albume foto etc.
În cazul minorilor de vârste mici care nu întotdeauna pot să facă legătura între cele văzute
şi obiecte cunoscute lor şi care au probleme în verbalizare, se recomandă folosirea desenelor, în
sensul că minorilor li se va cere să prezinte grafic diferite obiecte despre care nu pot povesti sau pe
care le asociază în denumire cu altele cunoscute lor. Aceste desene vor fi anexate la declaraţie,
făcându-se menţiune în cuprinsul acesteia cu privire la momentul şi ce s-a încercat să se prezinte
prin desen.
În cadrul fazei de întrebări şi răspunsuri, în cazul autorilor neidentificaţi, organul de
urmărire penală va putea aprecia dacă partea vătămată sau martorii sunt capabili să recunoască
autorul sau să contribuie la întocmirea unui portret computerizat al acestuia.
În acest context, lor li se vor prezenta albumele cu infractori aflaţi în libertate care
corespund principalelor referinţe din descriere(vârstă, înălţime, conformaţie, particularităţi etc.)
sau va fi redată specialistului criminalist care se ocupă cu întocmirea portretului vorbit.
În ciuda discuţiilor privind eventuala sugestibilitate a întrebărilor care se adresează
persoanei ascultate, aceasta nu are decât foarte rar nivelul de educaţie necesară producerii
evenimentului cu maximă precizie şi fără lacune, faza întrebărilor şi răspunsurilor se impune ca
necesară.
În cadrul unor amnezii datorate surprizei, şocului psihic suferit de victimă în urma acţiunii
autorului, a unor eventuale leziuni, faza întrebărilor şi răspunsurilor se parcurge chiar putând fi
concomitentă cu relatarea liberă.
Buna pregătire a activităţii de ascultare, respectarea regulilor de conduită de către organul
de urmărire penală în raport cu persoana care este ascultată, precum şi a celor privind formularea şi
ordinea punerii întrebărilor în cadrul tacticii generale de ascultare a persoanelor vătămate vor
constitui factori decisivi în obţinerea unei bune colaborări cu persoana ascultată şi, în consecinţă, a
unor declaraţii de calitate.
Concluzii rezultate din evaluarea ascultărilor au arătat erori cu ocazia efectuării acestora:

77
 - în general, iniţiativa pe parcursul ascultărilor s-a constatat a fi de partea organului de
urmărire penală, în scopul vădit de a obţine răspunsuri cât mai precise la întrebările formulate de
acesta;
- nu în toate ascultările a fost parcursă faza discuţiilor prealabile;
- dacă, în general, în faza discuţiilor prealabile s-a conturat strategia ascultării, în faza
relatării libere şi a întrebărilor şi răspunsurilor s-au creionat elemente care vor fi consemnate;
- iniţiativa generală de ascultare a organului de urmărire penală se pierde în cazul
victimelor care sunt capabile să îşi formuleze singure declaraţiile, constatându-se şi o siguranţă a
primului, în acest caz.
Aceste concluzii sunt valabile pentru cei consideraţi cu experienţă şi scot în evidenţă unele
dintre regulile prestabilite a căror încălcare poate duce la insuccese sau ezitări în ascultare.

4. Ascultarea în afara sediului organului de urmărire penală

Dacă urgenţa ascultării martorilor, în cazul infracţiunilor grave, la locul săvârşirii

infracţiunii este impusă de însăşi gravitatea faptei şi de necesitatea stabilirii cât mai clare şi în timp
minim a ceea ce s-a întâmplat, ascultarea victimei acolo unde se găseşte este determinată şi în baza
altor argumente.
Când ne gândim la infracţiuni grave ne referim, în sensul prevederilor legii, la omor,
tentativa la omor, loviri cauzatoare de moarte, dar şi la infracţiunile care au avut sau pot să aibă ca
rezultat moartea victimei, cum sunt cele de tâlhărie sau viol.
Pe lângă acestea, trebuie avută în vedere şi posibilitatea sinuciderii victimei ca urmare a
săvârşirii infracţiunii, act care poată să reuşească sau nu. În alte situaţii, victimele nu sunt
transportabile, având în vedere vârsta sau traumatismele fizice suferite, sau nu au putut fi încă
transportate pentru a li se acorda îngrijiri medicale de specialitate, aflându-se, după caz, în spital
sau chiar la locul săvârşirii infracţiunii.
În aceste situaţii, organul de urmărire penală este pus în situaţia să asculte persoana
vătămată în cu totul alte condiţii decât cele de la sediul său, denumite condiţii speciale, şi de a
aplica o altă abordare tactică determinată atât de starea psihofizică a victimei, cât şi de condiţiile
tipice locului în care se va face ascultarea.
Ascultarea părţii vătămate în condiţii speciale este destul de frecventă în cazul
infracţiunilor comise cu violenţă şi se va desfăşura în saloanele spitalelor sau la domiciliul
victimelor sau martorilor, în special în cazul acţiunilor asupra unor persoane în vârstă, când
locuinţa este şi locul săvârşirii infracţiunii.
În efectuarea unei astfel de ascultări, organul de urmărire penală trebuie să ţină cont de
faptul constatat de către specialişti că starea de stres post-traumatic apărută ca urmare a unui act de
agresiune poate fi deosebit de intensă şi că nivelul maxim al acesteia se atinge la puţin timp după
incident, atenuându-se apoi progresiv.
În cazul în care starea fizică a victimei, timpul prognozat ca fiind la dispoziţie, precum şi
condiţiile concrete (prezenţa familiei, vecinilor, altor persoane) o vor permite se va încerca
detensionarea victimei conform celor menţionate pentru faza discuţiilor libere, trecându-se ulterior
la ascultare.
Dacă persoana vătămată urmează a fi ascultată în spital, relatarea pe care o face, va putea fi
influenţată în plus, de tratamentul medicamentos care i s-a administrat.
În aceste condiţii, se impune ca ascultarea să fie făcută după ce în prealabil s-a discutat cu
medicul în a cărui îngrijire se află victima care trebuie informat cu privire la activitatea ce se
intenţionează să se efectueze şi care, eventual, să o monitorizeze personal.
Discuţiile ulterioare cu medicul vor putea constitui punctul de plecare al verificării celor
relatate de către persoană, în special cu privire la implicaţiile pa care le-ar putea avea afecţiunea
asupra declaraţiilor făcute, precum şi a rezervelor care se impun cu privire la acestea.

78
 Ascultarea în asemenea situaţii se rezumă la relatări sumare, întrebările trebuie să fie
scurte, concise şi puţine la număr, unele cu caracter general, iar altele nemijlocit legate de fapta
săvârşită.
Problemele care urmează să fie lămurite prin întrebări vor fi dependente în privinţa
conţinutului şi numărului de starea medicală a victimei, diferită de la caz la caz. Această
împrejurare va influenţa şi ordinea adresării acestor întrebări în funcţie de importanţa problemelor
ce urmează să le clarifice.
La faţa locului, persoana va putea fi ascultată cu privire la identitatea făptuitorului, direcţia
de deplasare a acestuia, explicarea dinamicii de formare a unor urme, precum şi a prezenţei unor
obiecte descoperite cu ocazia cercetării locului faptei etc.
Organul de urmărire penală va avea posibilitatea de a repeta ascultarea la sediul său sau
chiar în spital, dar în condiţiile unei persoane din punct de vedere psihofizic şi, deci, cu o
capacitate superioară primei ascultări.
O atenţie cu totul specială trebuie să se acorde declaraţiilor luate persoanelor care au suferit
traumatisme grave şi este de presupus că într-un timp relativ scurt va intervenii decesul acestora,
indiferent de locul în care acestea se află.
Starea de agonie intervenită în urma unor afecţiuni ale zonelor vitale sau hemoragiile
deteriorează discernământul şi, deşi aparent, victima se orientează bine în spaţiu şi se exprimă
coerent, ea este totuşi tributară unor fenomene afazice, agnozice sau amnezice care vor influenţa
obiectivitatea celor relatate, fără a fi luată în calcul şi o eventuală rea-credinţă.
Avizarea persoanei care efectuează ascultarea asupra unor factori care pot avea influenţă
asupra proceselor de memorare şi redare nu trebuie interpretată de plano ca o atenţionare asupra
lipsei de valoare a depoziţiei făcute.
Dacă victima a decedat până la sosirea organului de urmărire penală desemnat să efectueze
ascultarea la locul în care se afla persoana vătămată, dar cea din urmă a discutat în schimb cu alte
persoane sau a fost auzită de către acestea.
În acest caz, discuţiile avute de către persoana vătămată sau cele auzite vor fi reconstituite
cât mai exact prin ascultarea persoanelor cu care aceasta a ajuns să discute sau care au auzit cele
spuse.

5. Folosirea tehnicii poligraf

În cazul depoziţiilor victimelor se folosesc mijloace tehnico-ştiinţifice de constatare a

sincerităţii sau nesincerităţii declaraţiilor persoanelor sau testarea tip poligraf.
În raport cu metoda observării directe a persoanei ascultate, care nu se materializează sau
fixează în vreun fel, rămânând în intimidarea anchetatorului, interpretarea datelor obţinute în urma
examinării subiectului capătă forma unor concluzii scrise care pot sluji ca argumente în faţa oricui.
Deşi rezultatul examinării nu are valoare de probă, el constituie un mijloc de investigare al
sincerităţii persoanei şi un indiciu care poate avea importanţă în stabilirea tacticii de abordare
ulterioară a subiectului sau în direcţionarea cercetărilor.
În literatura de specialitate, testarea poligraf este recomandată în special în verificarea
declaraţiilor suspecţilor şi inculpaţilor fără referiri speciale cu privire la ascultarea persoanelor
vătămate,
Verificarea declaraţiei părţii vătămate prin metoda poligraf se întâlneşte foarte rar, poate şi
din cauză că cele concluzionate de către psiholog nu au valoare de probă ori că nu întotdeauna
aceste concluzii au fost confirmate de cercetările efectuate ulterior.
Parchetele şi instanţele de judecată nu dispun folosirea aparatelor tip poligraf, fiind deja în
momentul respectiv al procesului penal în posesia unor probe care nu mai fac acest „ indiciu”
necesar.

79
 În faza de cercetare penală care are ca obiectiv tocmai strângerea probelor, folosirea unor
astfel de mijloace poate avea importanţă, cu atât mai mult în momentele de dificultate.
Tehnica poligraf este o tehnică care are la bază implicarea şi relaţionarea directă între
fiziologic şi psihologic. Aparatul în sine recepţionează modificările fiziologice ale persoanei.
Aceste modificări apar datorită trăsăturilor subiective ale acesteia, adică ale proceselor şi
fenomenelor psihice care apar pe parcursul testării.
Această dualitate ar putea să nedumerească, dar pentru a o înţelege mai bine, trebuie
realizată o prezentare a modului de funcţionare a celor doi factori implicaţi în detecţia
comportamentului simulat cu ajutorul poligrafului.
Vom prezente succint sistemul nervos central. Acesta are două componente, sistemul
nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ. Prima componentă este cea răspunzătoare de
coordonarea activităţii somatice, iar a doua este cea care coordonează şi controlează activitatea
viscerelor (organelor interne). Cea din urmă, are la rândul ei două pârghii prin care se reglează,
sistemul nervos simpatic şi cel parasimpatic, primul cu rol de excitaţie, iar cel de-al doilea cu rol
de inhibiţie.
Toate manifestările emoţionale pe care le are o persoană au şi o componentă vegetativă
care se manifestă atunci când cineva este dominat de o emoţie. Unele dintre aceste modificări sunt
observabile: eritemul facial, tremurul mâinilor etc. Cele mai multe dintre aceste modificări rămân
nesesizabile pentru simţurile umane, dar, în schimb, sunt detectabile de aparat care reuşeşte să
sesizeze modificările la nivel vegetativ.
Activitatea de detecţie a comportamentului simulat se bazează pe existenţa la nivel mintal a
două matrice: cea infracţională şi cea morală. Matricea infracţională este cea care deţine totalitatea
informaţiilor referitoare la trăirile emoţionale ale persoanei înaintea, în timpul şi după consumarea
actului infracţional. Matricea morală conţine totalitatea informaţiilor referitoare la conduita etică,
morală a subiectului. Cea de-a doua matrice există chiar şi la infractorii aşa-numiţi înrăiţi.
Cele două câmpuri infracţionale, intrând în conflict, duc la apariţia unei reactivităţi
specifice, din momentul aşezării senzorilor pe corpul subiectului.
Supunerea victimei testului poligraf trebuie să se facă cu consimţământul acesteia,
consimţământ care este de presupus că va fi mai uşor dat în vedere că, în general, victima este
iniţiatoarea acţiunii penale.
În cazul în care persoana vătămată nu va fi de acord cu folosirea acestui mijloc,
credibilitatea ei în faţa organului de cercetare penală va avea din nou de suferit, pentru
considerentul că ar putea ascunde ceva.
Persoana vătămată sa va afla în aceeaşi situaţie şi în cazul în care, în urma interpretării
reacţiilor pe care le-a avut cu ocazia testării, psihologul a concluzionat că este nesinceră,
cercetările putând fi redirecţionate.
Această formă de examinare nu trebuie să reprezinte soluţia extremă la care să se recurgă
după ce au fost epuizate celelalte posibilităţi de investigare. Se consideră că aceasta este aplicabilă
suspecţilor sau inculpaţilor care nu trebuie ascultaţi în această calitate anterior examinării, ci abia
după efectuarea ei, când organul de urmărire penală este deja în posesia concluziilor psihologului.
Pentru examinarea persoanei vătămate, în schimb, ascultarea acesteia este necesară pentru
iniţierea şi direcţionarea activităţilor de cercetare penală, momentul şi necesitatea examinării
urmând a fi apreciat de către organul de urmărire penală în conformitate cu probele administrate
până la acel moment.

6. Ascultarea repetată
Reascultarea persoanei este o activitate nerecomandată din punct de vedere tactic, dar,
câteodată, necesităţile cercetării criminalistice o impun.
Ascultarea repetată prezintă câteva inconveniente care trebuie cunoscute de organul de
urmărire penală pentru ca aceasta să îşi poată stabili tactica de ascultare în mod corespunzător.

80
 În primul rând, remarcăm posibila apariţie a fenomenului de repetiţie prin care informaţiile
stocate iniţial în memoria de scurtă durată sunt trecute spre memoria de durată medie sau lungă
prin realizarea de noi conexiuni şi raportări la informaţiile stocate deja la acel nivel.
Persoana ascultată cu ocazia primei ascultări efectuate de organul de urmărire penală nu se
află de fapt la prima relatare a celor întâmplate. Astfel, după producerea evenimentului, ea va
povesti întâmplarea celor care-i sunt apropiaţi în vederea primirii unui sfat. În măsura în care şi
alte persoane au aflat despre comiterea infracţiunii, ele o vor chestiona la rândul lor, obligând-o la
repetarea relatării.
Şi după ascultarea de către organul de urmărire penală şi, mai ales, a întrebărilor acestuia,
vizionarea unor obiecte, planşe sau materiale ridicate cu ocazia cercetărilor, acest proces de
perfecţionare logică şi completarea declaraţiei va continua.
În completarea lanţului logic al întâmplării, verigilor care lipsesc li se vor adăuga altele,
create în baza asemănării cu evenimente memorate deja, dar care nu mai au legătură cu cele
întâmplate în realitate.
Pentru a exemplifica reflectarea acestui proces în declaraţia persoanelor, constatăm că,
acestea nu pot fi explicate sub raportul apariţiei lor inconştiente sau conştiente, în scop de inducere
în eroare a organului de urmărire penală, dar nici nu putem stabili cu exactitate şi în baza unor
criterii cât de cât acceptabile din punct de vedere al rigurozităţii ştiinţifice unde începe şi unde se
termină ceea ce s-a perceput şi ceea ce s-a creat ulterior.
Reascultarea, dar şi contactul prea des al organului de urmărire penală cu persoana, în afara
activităţilor stricte de cercetare criminalistică, sub pretextul de a afla ce s-a mai făcut în cauză, pot
duce la aşa numitul fenomen psihologic al schimbării de rol, manifestat, în special, în cazul
victimelor.
Probabilitatea apariţiei fenomenului este mai mare la persoanele despre care spunem că
sunt şterse, trăind în anonimat şi care, dintr-o dată, în urma infracţiunii al căror subiect au fost,
devin personaje centrale cărora organele de urmărire penală, medici, specialişti criminalişti,
psihologic, etc. le acordă toată atenţia lor.
Prieteni, rude, ziarişti o contactează pentru a se interesa ce s-a întâmplat, cei din jur îi
acordă o grijă care până în momentul evenimentului i-a fost cu totul străină. Soarta autorului este
total în mâinile ei şi va putea dispune conform bunului plac, toţi cei din jur părând a i se supune.
În cazul în care prin anturajul ei există şi o persoană mai influentă sau un apărător care să-i
faciliteze accesul spre superiorii ierarhici ai organului de cercetare penală în scopul de a se informa
despre stadiul cercetărilor, convingerea că este cineva dobândeşte o confirmare oficială.
Comportamentul procesual al persoanei se va schimba în sensul că declaraţia iniţială va fi
susţinută printr-o mai bună conturare a constrângerii la care devine evident că nu ar fi putut în nici
un fel rezista, suferinţele fizice şi morale se acutizează, atitudinea generală se schimbă intrând în
rolul victimei traumatizate psihic, cu urme ireparabile pe care toată lumea le poate vedea.
Schimbarea de rol se reflectă în cercetarea criminalistică printr-o reevaluare a probatoriului
administrat în raport cu noua situaţie şi redirecţionarea cercetărilor în sensul demonstrării
adevărului obiectiv şi, în acelaşi timp, a faptului că noua situaţie care se suprapune este falsă.
În reconstrucţia logică a fiecărei etape a săvârşirii infracţiunii, în urma repetării
evenimentului, logica săvârşirii se completează cu propriile judecăţi sau judecăţi apreciate cu
valoare a celor cu care se dialoghează.
Amestecul opiniilor cu faptele este un fenomen inconştient, fără legătură cu buna credinţă a
persoanei care, în planul ascultării, este greu de diferenţiat, întrucât opiniile vor fi susţinute ca
fapte, ceea ce nu este conform cu realitatea.
În cazul posibilităţii administrării altor probe referitoare la faptul în sune, organul de
urmărire penală va putea prin coroborarea acestora să tragă concluzii cu privire la ceea ce s-a
gândit şi nu s-a întâmplat, dar, în lipsa suportului probator, operaţiunea de identificare a opiniilor
va fi aproape imposibilă.

81
 Dacă distorsiunile care pot să apară în redarea unor evenimente de către persoană duc la
concluzia că ascultarea repetată este bine să fie evitată pe cât posibil, reascultarea minorilor este,
de asemenea, nerecomandată dar ţinând cont şi de alte argumente.
Minorii victime se comportă diferit din punct de vedere psihologic în comparaţie cu
persoanele majore din cauza specificităţii etapelor pe care le parcurg spre completa dezvoltare a
personalităţii lor.
Declaraţiile minorilor sunt privire cu rezerve de organele judiciare, cu superioritate de către
învinuiţi şi inculpaţi, fără credibilitate de către ceilalţi participanţi la procesul penal.
Totuşi, spiritul de observaţie şi atenţia pe care minorii şi-o îndreaptă spre diferite obiecte,
întâmplări, de cele mai multe ori neobservate de către adulţi, pot aduce elemente valoroase în
relatările pe care aceştia le fac cu ocazia ascultării.
În cazul infracţiunilor la viaţa sexuală a cărei victimă a fost minorul, acesta, fiind violentat
mai ales fizic, dar şi psihic, când poate conştientiza ce i s-a întâmplat, este profund traumatizat de
însăşi consecinţele evenimentului.
Parcurgerea etapelor cercetării criminalistice prin examinarea medico-legală în atmosfera
de spital, a ascultării sale în atmosfera generală creată de activitatea organului de urmărire penală
la sediul sau sediile acestora sunt experienţe care acutizează starea psihică a minorului.
Reascultarea şi chiar o reexaminare medicală vor constitui noi motive de reactivare a
întâmplărilor traumatizante pe care le-a suferit, cu posibile consecinţe în dezvoltarea psihică
ulterioară a acestuia.
La un rău suferit, reascultarea minorului la poliţie, parchet şi apoi la instanţa de judecată va
avea consecinţe mai mari în agravarea acestuia decât în realizarea scopului procesului penal.
Din cele expuse, s-ar putea trage concluzia că reascultarea persoanei nu numai că trebuie
evitată, ci este total nerecomandată tactic, ceea ce este fals.
Reascultarea persoanei trebuie considerată ca admisibilă, necesară şi chiar obligatorie odată
cu apariţia pe parcursul cercetărilor a unor situaţii care efectiv o impun.
Persoanele ascultate iniţial sumar datorită situaţiei medicale concrete în care se găseau, la
spital sau la faţa locului ori în alte împrejurări, vor fi reascultate în mod amănunţit de îndată ce
starea sănătăţii lor o va permite.
Apariţia pe parcursul urmăririi penale a unor împrejurări care nu au fost cunoscute iniţial
şi care, în mod logic, trebuie lămurite cu persoana ascultată, în vederea stabilirii adevărului în
cauza care se cercetează, justifică decizia de reascultare a acesteia.
O altă situaţie care necesită clarificarea prin reascultare este cea a contradicţiei dintre
declaraţia persoanei şi concluziile care rezultă din probatoriul administrat până la un moment dat şi
chiar în diferenţe de abordare a aceleiaşi probleme între două declaraţii ale persoanei, în cazul în
care aceasta a fost reascultată deja.
O ultimă situaţie care dacă apare justificată reascultarea este aceea în care persoana se
prezintă aparent, din proprie iniţiativă, cu dorinţa de a face unele precizări sau de a completa sau
îndrepta anumite erori strecurate în cuprinsul declaraţiei iniţiale.
Cu ocazia ascultării în completare, declaraţia poate fi luată sub formă de chestionar, cu
întrebări şi răspunsuri.
Dacă în 58% din cazurile chestionate s-a considerat că poliţiştii au avut un aport pozitiv în
ascultarea victimelor, în celelalte, ascultările fiind repetate, persoanele vătămate au avut senzaţia
unui dezinteres a organelor judiciare faţă de organul cercetat.
Inadvertenţele sesizate în primele declaraţii nu înseamnă întotdeauna că acestea sunt
eronate sau date cu rea credinţă şi nici nu trebuie modificate printr-o nouă ascultare în cazul în care
restul probatoriului este suficient şi elocvent pentru situaţia dată.

82
 7. Fixarea declaraţiilor părţii vătămate

Mijloacele de fixare a declaraţiilor persoanei vătămate vor fi diferite în raport cu locul şi

mijloacele tehnice aflate la dispoziţia organului de urmărire penală.
Specificul infracţiunii obligă atât persoana să relateze, iar organul de urmărire penală să
consemneze anumite acţiuni şi părţi anatomice participante, precum şi unele procese fiziologice. În
această situaţie obiectivă, detaliile activităţii infracţionale vor fi consemnate, evitându-se folosirea
de expresii nelalocul lor, ireverenţioase sau vulgare, utilizându-se terminologia consacrată de
dicţionarul explicativ al limbii române sau cea de notorietate.
Se va avea în vedere ca terminologia stabilită să fie folosită în mod unitar, regăsindu-se atât
în toate declaraţiile părţii vătămate, cât şi în ale suspecţilor, inculpaţilor, martorilor, celorlalte părţi
şi persoane participante la procesul penal, precum şi în cuprinsul tuturor celorlalte piese din dosar.
Declaraţiile se consemnează cuvânt cu cuvânt, nu în sinteză, cu ocazia consemnării
persoana vătămată putând fi ajutată să formuleze fraze scurte, concise şi clare.
Depoziţiile unor victime ale brutalizării în mod obişnuit sunt însoţite de plânsete, mimică
agitată mai deosebită, bâlbâială etc., elemente care urmează să fie descrise în mod amănunţit în
procesul-verbal, deoarece ele sunt, de obicei, autentice şi îndepărtează bănuiala de a ne afla în faţa
unor false anunţuri.
Recomandarea consemnării şi a stărilor persoanelor ascultate pe parcursul ascultării este
apreciată ca utilă, deşi mai dificil de utilizat şi cu relevanţă şi putere de convingere reduse.
Întrucât procesele-verbale de ascultare sau declaraţiile nu înregistrează aspectele de
comunicare nonverbală, în condiţiile dezvoltării şi perfecţionării unor evaluări ale proceselor
psihofiziologice, se consideră că folosirea mijloacelor de înregistrare acustică şi video trebuie să
devină pe parcursul timpului, o necesitate. Mai mult, dispoziţiile art. 111 alin. 4 din Codul de
procedură penală dispune ca în cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate să se
înregistreze prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală
consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar
înregistrarea este posibilă.
În cunoştinţa avantajelor şi dezavantajelor create de folosirea acestor mijloace asupra
psihologiei persoanei, ele oferă perspectiva de înlocuire în timp a clasicelor dosare mai mult sau
mai puţin voluminoase instrumentate de organele judiciare.
Toate activităţile de tactică criminalistică permit video filmarea şi transferul imaginii pe
suporturi utilizate de computere.
Cetăţenii şi, bineînţeles, părţile şi persoanele, precum şi organele participante la procesul
penal sunt din ce în ce mai obişnuiţi cu existenţa acestor mijloace tehnice care fac tot mai mult
parte din existenţa zilnică a fiecăruia, perspectivă în care considerăm că impedimentele actuale nu
vor mai avea importanţă într-un viitor relativ apropiat asupra psihologiei persoanei, regula
devenind înregistrarea video.
Înregistrarea declaraţiilor, urmată de analiza pluridisciplinară (organ de cercetare penală –
psihologic – psihiatru), alături de rezultatele oferite de analizatori tehnici ai reactivităţii psihice,
vor putea oferi practicilor de ascultare noi dimensiuni şi perspective.
În concret, depoziţiile făcute de către persoane cu ocazia ascultării sale la faţa locului sau
când acestea se află la domiciliu sau internate în spital, cu ocazia cercetării locului faptei sau după
faza întrebărilor şi răspunsurilor, vor fi consemnate de organul de urmărire penală într-un proces-
verbal.
Procesul-verbal trebuie să cuprindă atât întrebările puse cât şi răspunsurile date ori
relatarea făcută în urma iniţierii ei prin întrebare.
Înregistrarea discuţiilor cu ajutorul unui reportofon va putea fi utilă şi pentru a fi folosită în
fidelizarea consemnărilor din cuprinsul procesului-verbal.

83
 Declaraţiile luate cu ocazia ascultării primare se consemnează pe formularele consacrate şi
unitare, aflate în utilizarea organelor de urmărire penală, cu menţiunea că faza relatării libere va fi
consemnată coerent, aşa cum a fost expusă, conform logicii şi cronologiei de desfăşurare a
activităţii infracţionale.
Pentru faza de întrebări şi răspunsuri, consemnarea este util a fi făcută în sistemul întrebare-
răspuns la întrebare, în ordinea punerii întrebărilor. Această formă de consemnare permite
următoarelor eşaloane judiciare să poată aprecia exact ce s-a urmărit a se clarifica prin faza
respectivă, dar şi corectitudinea întrebărilor sub aspectul posibilităţilor de sugerare a persoanei
vătămate.
Reascultarea uninominală va fi consemnată prin formula „urmare la declaraţia
numitului...din data de…” ori de câte ori aceasta va fi efectuată, iar cea simultană sau confruntarea,
prin procesul-verbal de confruntare în formă cunoscută.
Folosirea diferitelor mijloace tehnice de înregistrare a declaraţiei persoanei presupune
avizarea acesteia verbală, dar şi identificarea organului de urmărire penală şi a persoanei care se
ascultă în mod similar cu datele care se înscriu în declaraţia sau procesul-verbal de ascultare a
persoanei, cu menţiunea că suportul înregistrării se va anexa la actul de bază al fixării declaraţiei.
În unele cazuri, este utilă menţionarea orei la care a început şi s-a sfârşit activitatea, având
în vedere calitatea de act autentic al mijloacelor de fixare.
Având în vedere o evaluare a erorilor de consemnare făcută prin compararea înregistrărilor
declaraţiilor pe bandă magnetică şi a celor redate pe formulare, s-au constatat neconcordanţe de
genul:
- modificarea sensului unor cuvinte, omisiunea unor fapte sau adăugarea la ceea ce s-a
declarat;
- modificarea sensului relaţiilor anterioare între victimă şi autor;
- modificarea ordinii stării de fapt relatate prin omiterea sau modificarea unor elemente din
cadrul desfăşurării faptei.
În general, organele de urmărire penală experimentate au tendinţa de a-şi face prea repede o
imagine asupra persoanei ascultate şi a faptelor pe care urmează să le relateze, încercând să le
suprapună unui anumit tipar, pe care îl vor urma în consemnarea declaraţiei, fără a mai da
posibilitatea părţii vătămate de a exprima ceea ce s-a întâmplat de fapt, mergându-se pe „tipicul
cunoscut” şi omiţându-se astfel secvenţe din relatare.
Cei neexperimentaţi au probleme în redare, tot prin omiterea unor secvenţe, datorită
capacităţii de concentrare şi a celei de selecţie reduse.

1. Cadrul general al ascultării martorilor.

1.1. Elemente specifice psihologiei martorului

Aproape că nu există cauză penală în care declaraţiile martorilor să nu fie utilizate ca
mijloc de probă pentru stabilirea împrejurărilor în care a fost comisă infracţiunea.
Deşi una dintre preocupările infractorilor este clandestinitatea, totuşi, rareori o activitate
infracţională se poate desfăşura la adăpostul unor nedoriţi spectatori, fapt care explică de ce în
procesul penal apare întotdeauna un număr oarecare de martori.
În raport cu persoana vătămată asupra căreia se răsfrâng consecinţele săvârşirii infracţiunii
sau autorului angrenat în executarea faptei, în special în cazul celor unde există contactul direct
între victimă şi autor, poziţia psihologică a martorului este favorizată.
Nefiind sub tensiunea psihică ridicată datorită participării la săvârşirea infracţiunii, din
punctul de vedere al percepţiei evenimentului ca etapă a formării declaraţiilor persoanelor,
martorul, în raport cu părţile, beneficiază de condiţii mai apropiate de cele considerate optime.

84
 Admiţând faptul că şi percepţia evenimentului de către martor se situează în categoria
percepţiilor influenţate de stresul produs de săvârşirea unei infracţiuni, impactul psihologic al
evenimentului asupra martorului va fi mult redus în intensitate şi în consecinţele asupra proceselor
psihologice de formare a mărturiei, comparativ cu cel asupra persoanei vătămate sau autorului.
Poziţia favorabilă a martorului, cel puţin din punct de vedere teoretic, în raport cu persoana
vătămată sau autorului în perceperea evenimentului justifică frecvenţa utilizării declaraţiilor
martorilor ca mijloc de probă în cauzele penale, conştienţi fiind, totuşi, de faptul că o mărturie
corectă, fidelă este o excepţie şi nu constituie regula.
Această rezervă în aprecierea valorii declaraţiilor martorilor este impusă de faptul că erorile
şi denaturările care apar în relatările subiecţilor martori, învinuiţi sau inculpaţi ori persoane
vătămate pot să fie consecinţa fie a unei percepţii eronate sau lacune, fie a unei atitudini care poate
orienta atât percepţia, cât şi reproducerea într-o anumită direcţie, fie a unui interval mai lung de la
percepţie la relatare, fie a unor întrebări sugestive.
Totuşi, în afara factorilor care pot influenţa calitatea percepţiei, memorării sau redării
menţionaţi cu ocazia ascultării părţii vătămate sau suspectului ori inculpatului, se impun în cazul
martorilor câteva menţiuni.

1.1.1. Factori care pot denatura declaraţia martorului

În general, în cercetarea criminalistică a infracţiunilor şi, în special, a celor pentru care

punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aceasta
este prima ascultată, iar suspectul sau inculpatul după ce a fost strâns un minim de probe sau
indicii temeinice necesare începerii urmăririi penale.
Între aceste momente, sunt identificaţi şi ascultaţi martorii care, în mod obişnuit, sunt
indicaţi de persoana vătămată cu ocazia depunerii plângerii sau identificaţi din oficiu de către
organul de urmărire penală prin desfăşurarea activităţilor de cercetare sau prin alte mijloace.
Identificarea martorilor este o activitate care are continuitate pe tot parcursul desfăşurării
urmăriri penale, uneori solicitând durate de timp considerabile, iar între momentul identificării
martorului şi cel al ascultării pot exista de asemenea diferenţe de durată.
În această situaţie, se pune problema influenţei pe care o are trecerea timpului în procesul
formării declaraţiilor martorului şi a stabilirii momentului optim al ascultării.
Cunoscând legităţile care guvernează uitarea şi influenţa factorului timp asupra mărturiei,
trebuie menţionat că acestea nu acţionează uniform asupra persoanelor, diferenţele individuale
fiind datorate tipului memorial al martorului, atitudinii sale subiective, interesului faţă de
informaţiile percepute etc., care fac ca momentul cel mai propice obţinerii mărturiei să se situeze
fie la o dată mai apropiată, fie la una mai îndepărtată de momentul percepţiei.
Organul de urmărire penală va avea cu greu posibilitatea unei opţiuni atât de largi şi relativ
nedeterminate, acţiunea sa în acest sens fiind dependentă atât de momentul identificării martorului,
dar şi de etapa concretă sau stadiul efectuării cercetărilor.
Martorii identificaţi cu prilejul cercetării locului faptei vor fi ascultaţi cu ocazia efectuării
acesteia sau imediat după terminare, cei propuşi de persoana vătămată prin actul de sesizare sau cu
ocazia ascultării, de îndată ce va fi posibil, iar în cauzele în care învinuiţii se află sub puterea
mandatelor de arestare preventivă provizorii, vor fi ascultaţi de urgenţă.
În condiţiile concrete de cercetare criminalistică a cauzelor penale şi ţinând cont de
influenţa pe care o are trecerea timpului asupra mărturiei, credem că ascultarea repetată după
trecerea unui interval de timp de la prima ascultare, constituie o posibilă soluţie în obţinerea unor
declaraţii care pot realiza mai bine scopul urmăririi penale.
Ascultarea martorilor imediat după identificarea lor este impusă şi de consecinţele pe care
fenomenul de repetiţie îl poate avea asupra depoziţiei sale.

85
 Fenomen datorat caracterului activ al psihicului uman, prin care faptele percepute sunt
completate şi reconstruite logic, acesta se manifestă atât la persoana care încearcă să îşi explice
singură ceea ce s-a întâmplat, dar şi la cea care are posibilitatea de a discuta subiectul cu alte
persoane.
Martorul ocular schimbă impresii, opinii, cu ceilalţi martori oculari, completând propria
informaţie atât cu informaţii percepute de ceilalţi, dar şi cu păreri ale acestora, propria
personalitate interacţionând cu a celorlalţi, care îi pot corecta percepţia iniţială.
Influenţa fenomenului de repetiţie poate fi mai evidentă la infracţiunile comise în cadrul
comunităţilor mici unde un astfel de eveniment capătă o amploare deosebită, fiind comentat de
către toţi membrii, situaţie în care, prin ascultarea martorului, se poate diferenţia cu dificultate ceea
ce s-a perceput de ceea ce este aflat din zvon public.
Deoarece este puţin probabil ca organul de urmărire penală să fie primul care să discute cu
martorul pentru a putea aprecia corect cele relatate de către acesta, cu ocazia ascultării, se
recomandă stabilirea amplorii discuţiilor avute, dar şi a persoanelor cu care a discutat.
Denaturarea declaraţiilor martorilor se poate explica prin distorsiunile care pot să apară în
procesul formării declaraţiilor acestora de natură obiectivă, dar destul de des se constată şi
denaturări pe care le putem considera ca subiective.

1.1.2. Cauze care pot determina mărturia de rea credinţă

În literatura juridică, s-au făcut numeroase încercări de enumerare a principalelor cauze

care pot determina mărturia de rea credinţă, dar, avându-se în vedere aria extrem de largă a
motivaţiilor acţiunilor umane, o astfel de încercare are o valoare relativă.
Cele mai frecvente motive ar putea fi sintetizate în modul următor:
a) calitatea de martor într-un proces penal produce persoanei care urmează să aibă această
calitate un disconfort psihic datorat, în primul rând, normelor procedurale care îl obligă pe martor
să se prezinte ori de câte ori este chemat în faţa organului judiciar care l-a citat.
Desfăşurarea procesului penal în două faze în care sunt implicate trei organe judiciare,
precum şi perspectiva judecăţii în căile de atac previzionează prezentări repetate în vederea
ascultării, timp considerat ca pierdut, cheltuieli nu întotdeauna rambursate, precum şi venituri
nerealizate. Sistemul de apărare a martorului se declanşează, indiferent de nivelul de dezvoltare a
simţului civic al persoanei ori de cel de dezvoltare culturală, materializându-se prin dorinţa de a
evita depoziţia prin încercarea de a convinge organul judiciar de inutilitatea prestaţiei sale. În acest
sens, deşi după logica faptelor el trebuie să perceapă anumite fapte sau împrejurări, martorul le va
evita cu tărie, susţinând că nu le-a sesizat şi încercând să-şi motiveze lipsa informaţiei.
O variantă a acestei atitudini este cea a martorilor care sunt de acord să îşi facă depoziţia,
cu condiţia dea nu fi consemnată, de a nu şti nimeni că a declarat respectivele informaţii şi de a nu
mai fi chemat în faţa altui organ judiciar.
În ambele cazuri, organul judiciar va folosi întregul său arsenal pentru a convinge martorul
de importanţa mărturiei sale, dar nu îi va putea promite ca după consemnarea declaraţiei sale
martorul nu va mai fi chemat în faşa unui alt organ judiciar.
b) denaturarea mărturiei poate fi urmare a resentimentelor martorului faţă de infracţiunea
comisă sau faţă de autorul acesteia şi se manifestă prin exagerarea concomitentă cu diminuarea
unor împrejurări care se vor repercuta în mod invers asupra suspectului sau inculpatului, în sensul
că împrejurările care i-ar fi favorabile nu vor fi relatate sau vor fi diminuate şi invers, în privinţa
celor defavorabile care vor fi exagerate. În această situaţie, explicarea consecinţelor pe care le
poate avea această poziţie asupra însuşi martorului şi suspectului sau inculpatului se poate lovi de
rezistenţa acestuia, prin apariţia fenomenului de persistenţă în eroare sau de convingerea sa fermă
că aşa s-au întâmplat lucrurile. Dacă prin celelalte mijloacele de probă împrejurările declarate de

86
către martor au fost stabilite, aceste mijloace vor putea fi utilizate în orientarea martorului în
formularea depoziţiei.
c) pentru infracţiunile comise în participaţie, în special în faza iniţială a cercetărilor când
încă nu s-a stabilit cu precizie calitatea fiecărui participant şi a persoanelor care nu au participat la
săvârşirea infracţiunii, perspectiva calităţii de suspect va determina martorul să prezinte faptele
denaturate, diminuându-şi propria participare, dar şi pe cea a celorlalţi protagonişti. După
clarificarea tuturor împrejurărilor faptei, organul de urmărire penală va avea la îndemână suficiente
argumente pentru a convinge martorul în adoptarea unei atitudini sincere, relaxarea martorului în
privinţa perspectivei sale procesuale fiind pasul iniţial.
d) existenţa unor resentimente ale martorului faţă de organul judiciar sau persoana care îl
reprezintă, datorate unor raporturi anterioare sau altor motive, poate fi o cauză de modificare a
depoziţiilor care poate fi surmontată cu destulă dificultate de către martor şi organul judiciar. În
cazul în care organul de urmărire penală, în urma dialogului cu martorul, realizează faptul că
problema nu are perspectiva de a fi depăşită, el trebuie să se retragă urmând a fi înlocuit de un alt
organ judiciar. Una dintre variantele ascultării încrucişate o constituie ascultarea succesivă a
persoanei de către două organe de urmărire penală. Deşi nerecomandată, ascultarea succesivă de
către două organe de urmărire penală poate prezenta avantajul că, în faţa unuia dintre organele de
urmărire penală, martorul poate deveni mai cooperant, inspirându-i mai multă încredere şi
atenuându-i resentimentele avute faţă de celălalt. Retragerea organului judiciar în favoarea celui
de-al doilea constituie şi un moment psihologic favorabil următorului, fie şi numai prin aparenţa
unei mici victorii asupra celui neacceptat.
e) sentimentul de teamă al martorului faţă de suspecți sau inculpaţi, de familia acestora, de
alţi participanţi la săvârşirea infracţiunii lăsaţi în libertate, a propriei familii sau de alte persoane şi
convingerea sa că organul judiciar care îi solicită depoziţia nu-i va putea asigura protecţia în viitor
constituie o motivaţie serioasă pentru o declaraţie neconformă realităţii. Nu avem aici în vedere
posibilităţile de protecţie a martorilor pentru infracţiunile din sfera crimei organizate şi
infracţiunile grave, întrucât majoritatea martorilor sunt ascultaţi în cauze cu anvergură mai redusă.
Din această perspectivă, intensitatea temerii şi presiunea exercitată asupra martorului este mai
mare în comunităţile mici, dar în metropole posibilităţile de convingere sunt mult mai largi, dar şi
mult mai uşor de detectat. Teama martorului poate fi atenuată sau învinsă de către organul de
urmărire penală prin explicarea măsurilor care s-au luat sau cele de perspectivă, dar şi a
posibilităţilor reale de protecţie a martorului respectiv, stabilindu-se o modalitate concretă în acest
sens.
f) martorul a fost ori urmează a fi stimulat într-o anumită modalitate şi declară ceea ce i se
cere de către persoana care este interesată de aceasta. În această situaţie, organul judiciar are în faţă
un potenţial suspect, pe care în funcţie de informaţiile ori probatoriul în posesia căruia se află sau a
personalităţii martorului, îl va determina la o mărturie sinceră sau îl va asculta ca atare.
În toate aceste situaţii, utilizarea tacticii ascultării repetate şi a detalierii declaraţiilor vor
putea oferi organului de urmărire penală posibilităţi largi de obţinere a unor declaraţii sincere, dar
şi de a verifica susţinerile martorului şi a proceda în consecinţă.
Din această perspectivă, poziţia martorului în procesul penal este total diferită în raport cu
cea a suspectului sau inculpatului care poate să recunoască fapta săvârşită sau să nu declare nimic
ori îşi poate reconsidera punctul de vedere, schimbând cele declarate ori nerecunoscându-le.
Persoanei vătămate i se cere o justificare a unei eventuale schimbări de atitudine în
declaraţii. Martorul, în schimb, este obligat să declare tot ceea ce ştie, împrejurările despre care a
luat cunoştinţă, este ascultat sub prestare de jurământ şi, în principiu, nu îşi poate schimba
declaraţiile.
Atât persoana vătămată, cât şi martorul poartă răspunderea celor declarate sub sancţiunea
denunţării calomnioase şi, respectiv, mărturiei mincinoase.

87
 Rigoarea tratamentului martorului în procesul penal este justificată de consecinţele pe care
le are depoziţia sa asupra suspectului, dar şi de rolul său în stabilirea adevărului ca scop al
procesului penal.

1.2. Elemente de psihologia mărturiei

a) Momentul psihologia al depunerii jurământului. Atenţia de care se bucură martorul în

procesul penal este reflectată şi prin reglementarea legală a ascultării acestuia, dar şi prin crearea
prin procedura penală a momentului psihologic al depunerii jurământului, act destinat, în primul
rând, prevenirii mărturiei mincinoase.
Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplineşte multiple funcţiuni:
- o funcţie informaţional-cognitivă, în sensul că martorului i se transmite să spună adevărul
şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştie, prin aceasta indicându-i-se limitele legale ale mărturiei;
- o funcţie de avertizare-prevenire, în sensul că neîndeplinirea obligaţiei legalmente
datorate este susceptibilă de pedeapsa corespunzătoare infracţiunii de mărturie mincinoasă;
- o funcţie axiologică, în sensul că, prin jurământ, martorului i se cere să se refere la
împrejurările cu valoare de adevăr pe care le ştie;
- o funcţie juridică, în sensul că jurământul leagă pe martor de cauza în care acesta a depus
mărturia, iar, în calitate de participant la stabilirea adevărului, martorul va fi ţinut să răspundă
penal pentru relatările sale făcute cu rea credinţă care duc la inculparea sau disculparea nedreaptă a
unor persoane implicate într-o cauză penală.
Dacă acest moment este creat prin legea procesual penală, utilizarea lui cu eficienţa
scontată de legiuitor este problema organului de urmărire penală, care trebuie să îl adapteze la
personalitatea martorului pe care îl ascultă.
Atitudinea de respect şi sobrietate sau de solemnitate a jurământului, adaptat la nivelul de
educaţie civilă, cultural, religios şi al trăsăturilor personalităţii martorului va asigura sau nu
eficienţa acestui moment important al declaraţiei martorului.
b) Momentul psihologic al citării persoanei.
Încunoştinţarea martorului asupra datei şi organului judiciar în faţa căruia acesta urmează
să se prezinte declanşează o anumită stare emoţională, care poate fi accentuată semnificativ prin
utilizarea de către organul de urmărire penală a mandatului de aducere, în cazul urgenţei ascultării
şi pentru prevenirea schimbului de opinii între martori sau între martor şi alte persoane.
Pregătirea ascultării martorului, ca etapă menită să asigure buna desfăşurare şi rezultatul
acesteia, oferă organului de urmărire penală şi posibilitatea anticipării unor momente psihologice
pe care le va putea sau nu concepe, în raport cu situaţia în cauza pe care o cercetează.
Una dintre aceste posibilităţi o reprezintă stabilirea ordinii şi modalităţii de chemare a
martorilor.
De obicei, martorii sunt chemaţi prin citare sau mandate de aducere, succesiv, la intervale
de timp diferite, care să asigure desfăşurarea ascultării în condiţii optime de timp, evitându-se
suprapunerea orelor de chemare.
În funcţie de cele prevăzute în planul de cercetare a cauzei, martorii vor fi chemaţi în
aceeaşi zi sau în mai multe zile, în funcţie de numărul şi de urgenţa cu care se impune ascultarea
lor.
Totuşi, în situaţia în care se apreciază că în cauza cercetată prezenţa la organul de urmărire
penală a mai multor sau a tuturor martorilor ar putea fi oportună se va apela la chemarea lor
simultană.
Chemarea simultană nu înseamnă că ascultarea martorilor se va face cu toţi de faţă, ci în
mod separat, similar ascultării suspectului sau inculpatului, dar ascultarea se va putea desfăşura
simultan, de către mai multe organe de urmărire penală, dacă situaţia o impune.

88
 Prezenţa simultană a sediul organului de urmărire nu înseamnă că martorii vor fi lăsaţi
nesupravegheaţi, creându-se astfel condiţiile necesare apariţiei fenomenului de repetiţie.
Prezenţa mai multor martori la sediul organului de urmărire penală în acelaşi timp poate fi
un mijloc de prevenire a mărturiei mincinoase, niciunul dintre martori necunoscând conţinutul
declaraţiei celuilalt şi astfel fiind creată nesiguranţa specifică şi cercetării suspecţilor şi inculpaţilor
care au săvârşit infracţiuni în grup sau echipă.
În privinţa ordinii în care trebuie chemaţi martorii, aceasta poate fi stabilită numai cu
condiţia de cunoaştere a împrejurărilor care vor putea fi lămurite prin ascultarea fiecărui martor şi,
mai frecvent, cu ocazia repetării ascultării.
Chemarea unuia sau mai multor martori şi vizualizarea acestora de către suspect sau
inculpat poate constitui şi o punere în practică a modalităţii tactice a întâlnirilor – surpriză, folosite
în ascultarea suspectului sau inculpatului.
Tot din raţiuni ce vizează ascultarea suspectului sau inculpatului, este posibilă chemarea
mai multor martori, simultan sau pe rând, atunci când se impune confruntarea între aceştia şi
învinuiţi sau inculpaţi ori între anumiţi martori sau prezentarea pentru recunoaştere.
Locul ascultării martorului poate fi utilizat şi el ca element care poate influenţa psihologic
mărturia.
Deşi locul ascultării persoanelor este, în mod obişnuit, la sediul organului judiciar,
ascultarea martorului într-un loc ales de organul de urmărire penală poate constitui un avantaj, al
surprizei, în cazul în care există temerea că martorul este tentat să declare mincinos sau, în cazul
persoanelor emotive, ca un element în plus în sprijinul stabilirii atmosferei propice ascultării
martorului.
Locul ales de organul de urmărire penală poate fi domiciliul martorului sau un alt loc în
care martorul se simte sigur pe el, în raport cu scopul care se urmăreşte prin ascultarea în locul
respectiv.
Alegerea unui alt loc de ascultare decât sediul organului judiciar poate fi utilă şi în cazul în
care organul de urmărire penală doreşte ca martorul respectiv să nu fie cunoscut, iar declaraţia lui
să fie păstrată în secret până în momentul respectării materialului de urmărire penală.

2. Desfăşurarea ascultării

Ascultarea martorului se va desfăşura urmând cele trei faze ale ascultării persoanelor, cu
menţiunea necesităţii stabilirii relaţiilor în care se află martorul cu învinuiţii sau inculpaţii, dar şi
cu persoana vătămată.
Verificările care se întreprind cu privire la persoana martorului, în special în cazul unui
martor important ale cărui declaraţii pot influenţa profund cauza cercetată, vor avea în vedere şi
cele declarate de către acesta cu privire la natura eventualelor lor relaţii cu persoana vătămată ori
cu suspectul sau inculpatul, rezultatul acestora constituind un prim indiciu de sinceritate a
martorului.
Atmosfera generală de ascultare a martorului trebuie să fie una de colaborare, organul de
urmărire penală trebuind să sesizeze momentele şi problemele care necesită intervenţia sa în
ajutorul unei expuneri cât mai complete a celor percepute.
Tactica ascultării martorului presupune folosirea unor procedee tactice asemănătoare cu
cele utilizate în ascultarea suspecţilor sau inculpaţilor, cu scopul forţării capacităţii de redare a
memoriei.
Ascultarea repetată, întâlnirile – surpriză, tactica complexului de vinovăţie, relatarea unor
aspecte de certitudine rezultate din probatoriul administrat şi care, în mod logic, trebuie sesizate şi
de martor, constituie opţiuni care vor fi avute în vedere de către organul de urmărire penală în
raport cu personalitatea martorului ascultat.

89
 Depoziţia va urma firul logic şi cronologic al faptei pe care a perceput-o, pe parcursul
acesteia putând fi utilizate probele existente la dosar, dar numai în măsura în care acestea pot
contribui la reamintirea unor secvenţe.
În faza relatării libere, martorul nu trebuie limitat cu privire la timpul sau amploarea
declaraţiei, răbdarea organului de urmărire penală fiind uneori recompensată prin volumul şi
importanţa informaţiilor care i se furnizează.
Contradicţiile apărute cu ocazia relatării vor fi lămurite prin întrebări, în aceeaşi notă
dominată de dorinţa de a lămuri problemele, întrebările sugestive sau care presupun răspunsuri
alternative fiind excluse.
Etapa verificării depoziţiei martorului. Având în vedere importanţa pe care declaraţiile
martorilor o au în procesul penal, activitatea organului de urmărire penală nu trebuie considerată ca
încheiată în momentul consemnării şi semnării declaraţiilor, ci acesta constituie doar cel a trecerii
în etapa verificării depoziţiei martorului.
Verificarea relatărilor martorilor constituie o etapă obligatorie a ascultării şi trebuie
realizată cu minuţiozitate, în special pentru martorii consideraţi importanţi.
Procesul de verificare presupune şi alte activităţi, cum sunt confruntările, ascultările sau
reconstituirile, utilizarea tehnicii de detectare a comportamentului simulat şi nu numai, activităţi
care presupun uneori eforturi mai mari decât cele făcute de organul de urmărire penală cu ocazia
ascultării.
Şi după epuizarea tuturor posibilităţilor de verificare, organul de urmărire penală trebuie să
aibă în vedere câteva idei de valoare referitoare la mărturiile judiciare, aparţinând reputatului jurist
Philippe Quare, care sintetizând studiile criminologilor Vidal şi Magnol a concluzionat că:
- „o mărturie integral fidelă este o excepţie”;
- „un martor sincer se poate afla în eroare”;
- „întinderea şi fidelitatea unei mărturii judiciare se diminuează proporţional cu vechimea
faptelor destăinuite”;
- „valoarea depoziţiilor nu este proporţională cu numărul martorilor, iar o minoritate poate
avea dreptate împotriva unei puternice majorităţi”;
- „un mare număr de anormali, necunoscuţi ca atare sunt ascultaţi ca martori şi deformează
adevărul ca urmare a tulburărilor şi handicapurilor personale”.

Concluzii:
Întrucât fiecare persoană este diferită, abordarea acestora trebuie facută diferit, sens în care
s-au creat reguli aplicabile de la caz, la caz.
Ascultarea părţilor şi a persoanelor în procesul penal atât în faza de urmărire penală, cât şi
în cea a judecăţii constituie un proces complex şi delicat. Fiecare persoană este diferită, fiecare
ascultare este, de asemenea, diferită, precum şi fiecare ascultare a respectivei persoane este unicat.
Există reguli de abordare diferită a suspectului sau inculpatului, reguli de ascultare a
victimei sau a martorului.
Ascultarea persoanei vătămate este o activitate obligatorie şi necesară, ţinând cont de
bogăţia şi precizia informaţiei pe care aceasta o poate deţine şi care poate avea o contribuţie
importantă în realizarea scopului procesului penal
Ascultarea persoanei vătămate este o activitate obligatorie şi necesară, ţinând cont de
bogăţia şi precizia informaţiei ce aceasta o poate deţine şi care poate avea o contribuţie importantă
în realizarea scopului procesului penal.
Întrucât partea vătămată are un interes în soluţionarea cauzei penale care poate să îi
diminueze valoarea, apare ca necesară ascultarea acesteia în condiţii cât mai bune, care dau
posibilitatea celui care o face să obţină declaraţii de cât mai bună calitate.
Acelaşi interes face necesară şi justifică o verificare a declaraţiei persoanei vătămate cât
mai atentă.

90
 Diferitele atitudini ale persoanelor vătămate pe timpul ascultării în sensul susţinerii unor
variante, conform interesului pe care îl au, nu trebuie să abată pe cel care face cercetarea de la
folosirea tuturor mijloacelor legale pe care la are la dispoziţie pentru aflarea adevărului, pe care
este obligat să îl demonstreze prin probatoriul administrat, chiar dacă, sub raportul finalităţii
judiciare, eforturile în acest sens par câteodată că nu se justifică.
Administrarea probei testimoniale, constând în ascultarea persoanelor chemate să depună
mărturie într-un proces, aprecierea declaraţiilor şi valorificarea acestora, fac parte dintre activităţile
judiciare în care este pusă pregnant în evidenţă necesitatea respectării, în egală măsură, atât a
prevederilor procesuale, cât şi a regulilor tactice criminalistice.
În întreaga literatură de specialitate juridică, criminalistică sau de psihologie judiciară se
subliniază că veridicitatea declaraţiei unui martor, chiar şi de bună-credinţă fiind, ca şi aprecierea
forţei lor probante, nu pot fi concepute fără cunoaşterea mecanismelor psihologice care stau la
baza formării mărturiei.

Întrebări de evaluare:
1. În ce constă procesul formării declaraţiilor? 2 puncte.
2. Ce reprezintă ascultarea repetată? Prezentaţi inconvenientele folosirii acestei metode de
ascultare. 2 puncte.
3. C este tehnica poligraf? Detaliaţi procedură de ascultare prin această tehnică. 2 puncte.
4. Care sunt factorii ce pot denatura declaraţia martorului? 2 puncte.
5. Ce procedee tactice sunt aplicate în ascultarea martorului? 2 puncte.

Teste grilă
1. Valoarea probantă a testării poligraf:
a) are valoarea unei constatări tehnico-ştiinţifice;
b) are valoarea unei expertize criminalistice;
c) nu face parte din mijloacele de probă prevăzute de lege.
2. Având în vedere tipologia anchetatorului, aparţine tipului cabotin:
a) anchetatorul care manifestă o anumită transparenţă şi jovialitate în relaţia cu persoana
ascultată;
b) anchetatorul complexat de necesitatea afirmării sau cea de a se descărca de o tensiune
afectivă;
c) anchetatorul care exagerează utilizarea procedeelor actoriceşti.
3. Actul procedural pe care se regasesc relatarile persoanelor vătămate cu ocazia ascultării
acestora se numete:
a) declaratie parte vătămată;
b) proces-verbal de ascultare a părţii vătămate;
c) ordonanţă de ascultare a părţii vătămate.
4. Funcţia de avertizare/prevenire, este o functie ce caracterizează:
a) momentul psihologic al citării persoanei;
b) momentul psihologic al dpuneii mărturiei;
c) momentul psihologic al depunerii jurământului.
5. Martorii pot răspunde pentru:
a) mărturie mincinoasa;
b) denunţare calomnioasă;
c) mărturie mincinoasă şi/sau denunţare calomnioasă.

91
 Modulul VI.
ASCULTAREA SUSPECTULUI SAU INCULPATULUI. PERCHEZIŢIA, RIDICAREA
DE OBIECTE ŞI DE ÎNSCRISURI.

Unitatea de învăţare:
1. Importanţa declaraţiei suspectului sau inculpatului (importanţa, mărturisirea sau
recunoaşterea);
2. Pregătirea ascultării suspectului sau inculpatului;
3. Efectuarea ascultării;
4. Ascultarea în prezenţa apărătorului.
5. Noţiunea şi scopul percheziţiei;
6. Clasificarea percheziţiei;
7. Importanţa acestei activităţi;
8. Noţiunea şi importanţa ridicării de obiecte şi inscrisuri;
9. Pregătirea percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi inscrisuri;
10. Deplasarea şi pătrunderea echipei la locul percheziţiei;
11. Primele măsuri luate;
12. Desfăşurarea propriu-zisă a percheziţiei;
13. Fixarea rezultatelor percheziţiei şi ridicării de obiecte şi înscrisuri

Timp alocat: 4 h

Bibliografie:
1. N. Mitrofan, Psihologie judiciară, Ed Sausa, Bucureşti, 2000, p. 130;
2. Gr. Teodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pdegogică,
Bucureşti,1972, p. 130;
3. C. Bulai, Drept penal român. Partea generală, vol I, Ed. Saua, Bucureşti, 1992, p. 164-
165;
4. Alexandru Roşca, Metodologie şi Tehnici experimentale în psihologie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, p.151 şi urm.
5. Tratat de tactica criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 90 şi urm.
6. I. Mircea, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 165;
7. Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001, p.502-503;
8. N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideea, Bucureşti, 1997, p. 169;
9. C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 540

Obiective
- prezentarea importanţei declaraţiei suspectului sau inculpatului;
- mărturisirea sau recunoaşterea, ca scop al ascultării suspectului sau inculpatului;
- cum se pregăteşte ascultarea, cu stabilirea profilului psihologic
- în ce constă ascultarea, cu stabilirea cadrului adecvat ascultării, punerea întrebărilor,
- ascultarea suspectului sau inculpatului în prezenţa apărătorului, fixarea declaraţiei.
- important de definit aceasta activitate întricât legea procesual penală nu dă o definiţie
percheziţiei; în acest sens, vor fi prezentate mai multe opinii exprimate în literatura de
specialitate;

92
- în raport cu anumite criterii, va fi încercată o clasificare a felurilor percheziţiei;
- ca procedeu auxiliar de descoperire a mijloacelor de probă, percheziţia prezintă importanţă
deosebită în procesul penal;
- definirea „ridicării de obiecte şi înscrisuri” ca instituţie de sine stătătoare nu se confundă cu
percheziţia;
- prezentarea unor aspecte referitoare la pregătirea percheziţiei;
- enunţarea regulilor de bază ale desfăşurării activităţii, cu arătarea importanţei acestora;
- prezentarea măsurilor luate de echipă la locul percheziţiei;
- cum se fixează rezultatele activităţii, cu prezentarea cuprinsului procesului verbal.

1. Importanţa declaraţie suspectului sau inculpatului şi valoarea ei în procesul penal

Suspectul sau inculpatul este considerat subiectul primar al procesului penal, organele
judiciare fiind obligate să constate temeinic motivat că acesta a săvârşit fapta care formează
obiectul cauzei penale şi dacă este vinovat pentru acea faptă sau persoana în jurul căreia se
răsuceşte ca o spirală toată activitatea de administrare a probelor, ridicându-se treptat până ce se
ajunge, în cele din urmă, la stabilirea adevărului.
Reprezentanţii şcolii criminale pozitive au fundamentat teoretic poziţia pe care delincventul
trebuie să o ocupe în procesul penal, plecând de la necesitatea aplicării regulii delictului care
include aplicarea normei juridice penale de incriminare a faptei, cu consecinţe juridice, dar mai
ales, expansiunea acesteia asupra personalităţii delincventului.
Această poziţionare în procesul penal a delincventului este justificată de necesitatea
personalizării cuantumului iniţial, dar şi a celui de executare a pedepsei, întrucât după
individualizarea cuprinsă în sentinţă, delincventul vine predat la una dintre instituţiile prevăzute în
sentinţă şi, deci, vine supus unui tratament igienic, educativ, disciplinar, juridic şi economic care să
răspundă cât mai mult personalităţii sale, care să fie mai mult sau mai puţin adaptat vieţii sociale
sau neîndreptat ori nevindecat.
Prin această inovaţie metodică şi funcţională se realizează condiţii mai prielnice pentru o
eficacitate apărare socială împotriva criminalităţii şi o mai prevăzătoare educare socială a
delincventului.
Respectiva idee a generat numeroase preocupări, în sensul cunoaşterii personalităţii
autorului infracţiunii, jurişti, psihologici îndreptându-şi eforturile spre a putea determina cât mai
exact care trebuie să fie tratamentul personalizat al acestuia, neglijându-se astfel personalitatea
persoanei vătămate.
Mişcarea pentru afirmarea drepturilor fundamentale ale omului, prin grija de a proteja
drepturile şi interesele cetăţeanului faţă de intervenţiile etatice abuzive, a marcat evoluţia
legislaţiilor penale, instituind un sistem de garanţii procesuale, unanim reclamate, dar focalizate
exclusiv sau preponderent asupra infractorului.
Între calitatea de inculpat şi cea de parte vătămată în procesul penal există un dezechilibru
care este mai vădit în cazul infracţiunilor pentru a căror punere în mişcare a acţiunii penale este
necesară plângerea prealabilă a părţii vătămate, caz în care victima este iniţiatoarea şi susţinătoarea
procesului penal.
Acest dezechilibru este agravat şi de monopolul exclusiv al statului în promovarea şi
exercitarea acţiunii penale, disjuncţia acţiunii civile de acţiunea penală şi aplicarea unor sancţiuni
predominant punitiv-represive în defavoarea celor reparatorii.
Pedeapsa aplicată autorului în urma condamnării lasă victima într-o situaţie mult
defavorabilă în raport cu cea pe care a avut-o înainte de săvârşirea infracţiunii, în sensul
cheltuielilor pe care le-a ocazionat procesul şi care rămân, în general, nerecuperate, dar şi cu

93
privire la bunul sustras ori costul îngrijirilor medicale necesitate pentru vindecare în urma
suportării infracţiunii, fără a mai adăuga consecinţele morale sau timpul aparent pierdut.
Dacă acţiunea civilă a fost disjunsă, în ciuda avantajelor oferite de existenţa unei hotărâri
penale, ea trebuie să facă faţă unor noi eforturi financiare ocazionate de procesul civil pe care îl va
putea câştiga, dar hotărârea pronunţată nu va avea nici un efect împotriva unei persoane lipsite de
bunuri.
Ca urmare a acumulării treptate a unor constatări, reflecţii şi opinii cu privire la rolul
victimelor în condiţionarea sau chiar în determinarea comportamentului infracţional, a apărut o
nouă ştiinţă, victimologia, având ca obiect studiul acesteia.
Cercetările şi opiniile din literatura juridică a ultimilor ani readuc în planul scenei penale
victima, căreia i se atribuie un rol sporit fie în desfăşurarea procesului penal, fie propunând soluţii
pentru dezdăunarea ei de către inculpat sau stat, reconstituirea rolului acesteia în procesul penal
fiind privită favorabil în literatura de specialitate europeană.

1.2. Importanţa declaraţiei suspectului sau inculpatului

Obiectul ascultării suspectului sau inculpatului îl constituie relatarea unor fapte sau
împrejurări de fapt referitoare la activitatea infracţională pe care a desfăşurat-o personale.
Ascultarea persoanei vătămate sau a martorilor are, în general, acelaşi obiect, respectiv
relatarea faptelor sau a împrejurărilor de fapt referitoare la activitatea desfăşurată tot de către
suspect sau inculpat cu privire la fapta comisă.
În privinţa procesului de formare a declaraţiilor, nu există deosebiri esenţiale între
momentele de percepţie, memorare sau redare la persoanele ascultate, faptul că suspectul relatează
propria activitate făcându-l să fie considerat ca un martor sui generis, martorul propriei activităţi,
al propriei cauze.
Suspectul este considerat, ca găsindu-se în condiţii optime de percepţie şi memorare în
raport cu celelalte persoane ascultate în cadrul procesului penal şi, în consecinţă, posibila sursă a
celor mai ample şi fidele informaţii cu privire la activitatea desfăşurată.
Nivelul emoţiilor inerente comiterii unei activităţi cu grad de risc ridicat, ritmul alert al
succesiunii activităţilor, reacţia surprinzătoare a victimei, posibilitatea nu întotdeauna eventuală de
a fi surprins sau urmărit, atenţia îndreptată permanent spre o altă direcţie situează percepţia
făptuitorului în condiţii departe de a fi optime, cu consecinţele cunoscute în privinţa exactităţii sau
fidelităţii declaraţiei sale.
La infracţiunile săvârşite în condiţiile premeditării, există bune premise pentru
reproducerea fidelă a momentelor premergătoare săvârşirii faptei, iar în situaţia infracţiunilor
săvârşite în mod spontan, sub imperiul impulsului de moment, declaraţiile pot fi lacunare şi
inexacte în privinţa acestor momente.
Deci, mai apropiate de obiectiv, pot fi redare în declaraţii doar momentele care au precedat
săvârşirea infracţiunii şi nici aceasta întotdeauna în raport de condiţiile concrete.
Dacă în momentele arătate declaraţiile pot fi influenţate din cauza condiţiilor de percepţie
sau posibilităţilor de memorare, învinuiţii sau inculpaţii pot interveni asupra informaţiilor pe care
le relatează, conştient, prin posibilitatea legală pe care o au de a se apăra.
În aceste condiţii similare şi procesului de formare a declaraţiilor persoanei vătămate sau a
martorilor, declaraţiei suspectului nu trebuie să i se acorde o premisă de valoare probatorie
superioară celorlalte declaraţii ale persoanelor ascultate în procesul penal, ele putând avea o
valoare probatorie deosebită numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări
desprinse din ansamblul probelor existente în cauză.

94
 Mărturisirea sau recunoaşterea, scop al ascultării suspectului sau inculpatului.

Doctrina, ca şi legislaţia mai ales din ţările occidentale folosesc expresia de „mărturisire a
inculpatului”, înţelegând prin aceasta „recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei sale”.
Într-adevăr, mărturisirea sau recunoaşterea are o dimensiune psihologică importantă pentru
toţi participanţii la procesul penal, inclusiv pentru organele judiciare.
Mărturisirea suspectului sau inculpatului într-o cauză în care probatoriul administrat este
incipient sau prea puţin relevant, iar identitatea autorului este relativ incertă va reda încrederea
organului judiciar în faţa căruia se află.
Dorinţa de a nu greşi este specifică oricărui om responsabil, iar în momentul mărturisirii, indiferent
de metodele pe care le-au folosit, cel puţin aparent, se simţeau justificaţi în faţa lui Dumnezeu şi a
oamenilor cu privire la cea ce urma să se întâmple, prin faptul că a mărturisit.
Ce poate determina pe un suspect sau un inculpat să îşi recunoască fapta în condiţiile în
care în mod obiectiv această mărturisire va fi folosită în primul rând împotriva lui şi numai
probabil ca circumstanţă atenuantă în viitoarea hotărâre a unei instanţe de judecată?
Câteva variante de răspuns, după cum urmează:
a) nevoia de a-şi găsi pacea sufletească pierdută din cauza remuşcării, regretului, părerii de
rău sau mustrărilor de cuget;
b) nevoie de a explica şi a se explica, atunci când recunoaşterea este făcută în scop
defensiv, cu intenţia de a atenua consecinţele faptei;
c) mărturisirea provocată din raţiuni logice, atunci când infracţiunea săvârşită este evident
probată, iar nerecunoaşterea, pe lângă faptul că este inutilă, ar crea o discrepanţă între probatoriul
administrat şi atitudinea făptuitorului faţă de fapta comisă;
d) mărturisirea provocată din considerente strategice sau de apărare a altuia, când unul
dintre participanţi recunoaşte săvârşirea întregii acţiuni sau inacţiuni a laturii obiective, inclusiv
acţiunile celuilalt (celorlalţi) participant, făcută în scopul de a sustrage pe acela de la tragerea la
răspundere penală. Această mărturisire o întâlnim când sentimentele sau raporturile dintre
participanţi sunt apropiate din motive de rudenie sau altele, nefiind exclus interesul ca participantul
rămas în libertate să-l sprijine material pe timpul executării pedepsei;
e) mărturisirea poate fi făcută şi din cauza orgoliului sau vanităţii, când făptuitorul, prin
recunoaştere, vrea să îşi pună în valoare personalitatea de „profesionist” în domeniu sau pentru ca
fapta sa să poată fi cât mai bine mediatizată.
Dacă motivele arătate pot determina mărturisirea şi în cazul infracţiunii comise de autor
unic sau în coautorat, în cazul ultimei variante se mai poate adăuga ca motiv al recunoaşterii faptei
şi teama de ceea ce au declarat ceilalţi participanţi.
Acceptând ideea că mărturisirea inculpatului este adevăratul şi unic scop al interogatoriului,
trebuie menţionat faptul că, prin ea însăşi, aceasta nu are nicio putere legală decisivă în materie
penală.
Mai mult, mărturisirea făcută încă de la prima ascultare sau pe tot parcursul urmăririi
penale nu obligă instanţa de judecată să ia act de ea, aceasta putând fi retractată pe tot parcursul
procesului penal, fără ca inculpatul să fie ţinut să îşi motiveze în vreun fel schimbarea de atitudine.
Judecătorul va aprecia în mod suveran probatoriul administrat atât în faza de urmărire
penală, cât şi în faţa sa cu ocazia judecăţii, putând ţine cont şi de mărturisirea făcută pe parcursul
urmăririi penale.
Mărturisirea va fi acceptată integral ca având valoare probatorie atunci când întreg
conţinutul său de informaţii esenţiale se coroborează cu restul probatoriului ori parţial, în măsura
în care numai anumite fapte sau împrejurări relatate se coroborează cu probatoriul administrat
datorită caracterului ei divizibil în raport cu mărturisirea reglementată de legislaţia procesual
civilă.

95
 Deşi mărturisirea este uneori decisivă în cercetarea criminalistică a infracţiunilor, încă de
pe vremea romanilor s-a înţeles că ea nu poate să fie absolut decisivă pentru existenţa infracţiunii,
Pravila lui Andronache Donici sfătuind la rândul ei judecătorii nici să nu creadă lesne aceluia ce de
o dată mărturiseşte că este vinovat, căci poate de frică şi de sfială să mărturisească pentru sine
fapte ce nu le-a făcut, recomandări pertinente şi în ziua de azi.

2. Pregătirea ascultării suspectului sau inculpatului

Preliminarii. La cele trei organe judiciare implicate succesiv în ascultarea suspecţilor sau
inculpaţilor, activitatea de pregătire a ascultării se focalizează asupra unor puncte comune, vizând
studierea minuţioasă a materialului cauzei şi a cunoaşterii personalităţii suspectului sau
inculpatului, sub aspectul antecedentelor penale şi a unor eventuale date vizând starea familială şi
de sănătate a acestuia.
Pentru a aduce la un numitor comun datele privind cunoaşterea personalităţii suspectului
sau inculpatului, apreciem ca utilă în perioada premergătoare prezentării sale la instanţă, în vederea
confirmării mandatului de arestare preventivă provizorie, ca acestuia să i se întocmească un profil
psihologic.
Întocmirea profilului psihologic al suspectului sau inculpatului, ca etapă premergătoare
ascultării sale, prezintă avantajul personalizării trăsăturilor caracteristice ale personalităţii
delincventului, la cel care urmează să fie ascultat şi la pregătirea ascultării de către organul judiciar
care o va efectua.
Este de preferat ca utilizarea metodelor de detectare a comportamentului simulat să fie
realizată în această etapă, deoarece repetarea declaraţiilor poate avea consecinţe negative.
Astfel, o primă evaluare a personalităţii suspectului sau inculpatului însoţit de o verificare a
declaraţiilor acestuia prin intermediul folosirii metodei de detectare a comportamentului simulat
vor constitui documente de lucru utile pentru alegerea tacticii care se va folosi în ascultarea
persoanei, în condiţii de timp corespunzătoare unei ascultări de calitate.
Pregătirea întrebărilor care vor constitui parte a planului de cercetare penală va fi uşurată
atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, fapt care se va reflecta în conţinutul declaraţiei.
Ascultarea în sine va fi facilitată prin uşurinţa cu care se va opera cu întrebările, cu
procedeele tactice a căror oportunitate de oportunitate va fi mai uşor de apreciat având în vedere
experienţa în cercetarea acestui gen de infracţiuni.
Ca dezavantaj al specializării, putem remarca influenţa negativă pe care o poate avea
apariţia rutinei, tipologizarea suspecţilor sau a cazurilor, aspecte pe care organul judiciar trebuie
să le domine.
Cu respectarea regulilor generale de stabilire şi de formulare a acestora, trebuie subliniată
necesitatea simplităţii lor, în aşa fel încât suspectul sau inculpatul să le poate înţelege sensul şi să
aibă posibilitatea de a răspunde corespunzător.
Considerăm că trebuie evitate întrebările capcană sau viclene, al căror mesaj poate fi
recepţionat distorsionat de către suspect sau inculpat, punându-l în dificultate, iar redarea
evenimentului este indicat să fie făcută cu respectarea cronologiei faptelor.
Etapa pregătitoare a ascultării este încheiată după ce au fost stabilite problemele esenţiale
care trebuie să rezulte din ascultarea, principalele întrebări care vor fi folosite, procedeul tactic ce
va fi utilizat cel puţin iniţial.

96
 3. Efectuarea ascultării

Pentru reuşita ascultării, este esenţială crearea atmosferei propice, care va depinde de locul
în care aceasta se va desfăşura, de ţinuta în care se prezintă organul judiciar, dar, mai ales, modul
în care acesta va reuşi să atragă pe suspect sau inculpat la colaborare.
Locul ascultării. Suspectul sau inculpatul poate fi ascultat în locul în care acesta se află, ori
de câte ori el se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat în faţa organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
Deci, regula în privinţa locului de desfăşurare a ascultării o constituie sediul organului
judiciar, dar, atunci când suspectul sau inculpatul se află în imposibilitate de a se prezenta în
respectivul lor, ascultarea se va efectua în locul în care acesta se găseşte.
Cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească locul ascultării, menţionăm că
acestea sunt identice cu cele prezentate cu ocazia ascultării persoanei vătămate.
Dacă ţinuta pe care o poartă organul de urmărire penală cu ocazia ascultării persoanei
vătămate trebuie să răspundă anumitor rigori instituţionale, în cazul ascultării suspecţilor sunt
necesare unele corecţii.
Ţinuta poate fi un element de apropiere psihologică între organul judiciar şi persoana
suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, de intimidare, umilire, îndepărtare a acestuia încă de
la primul contact.
Mediul, vârsta, starea materială a suspecţilor sau inculpaţilor pentru infracţiunea de viol
trebuie să sugereze că un costum cu cravată este purtat de o persoană dintr-o altă lume decât cea
din care vin ei, o lume inaccesibilă şi, în acelaşi timp, ostilă, care necesită un tratament
corespunzător.
Pe fondul frustrărilor caracteristice preexistente, o astfel de ţinută se va dovedi ca fiind
ostilă, având o atitudine de revoltă, improprie atmosferei necesare ascultării, aşa cum o ţinută
modestă va face o proastă impresie celor din segmentul social al favorizaţilor.
Prin urmare, cu ocazia ascultării suspectului sau inculpatului, pregătirea unei ţinute
adaptate la personalitatea acestuia este un factor care nu trebuie neglijat, dar nici împins spre
extrema contrară, în sensul de a te îmbrăca ca un cerşetor când asculţi un suspect de această
condiţie.
Îmbrăcămintea caracterizează personalitatea fiecăruia, iar mici retuşuri de moment vor
putea fi un ajutor în realizarea scopului propus, fără ca personalitatea organului judiciar să aibă de
suferit.
Stabilirea cadrului adecvat ascultării. Referitor la comportarea cu suspectul sau inculpatul
în vederea stabilirii cadrului adecvat discuţiei, pot fi avute în vedere câteva sugestii:
- organul judiciar care efectuează ascultarea persoanei întreprinde această activitate în
scopul obţinerii unor informaţii cât mai complete cu privire la infracţiunea comisă şi, în nici un
caz, în scopul de a trage la răspundere suspectul sau inculpatul pentru fapta comisă. Situarea
organului judiciar pe o poziţie superioară suspectului sau inculpatului pe timpul ascultării va
obstrucţiona transmiterea informaţiei între cei doi;
- pe parcursul ascultării, suspectul sau inculpatul trebuie să fie cât mai relaxat, sens în care
organul de urmărire penală va evita ca prin comportarea sa să îl intimideze sau să îl enerveze.
Suspectul poate fi lăsat să fumeze dacă este fumător sau chiar să bea o cafea ori un pahar cu apă
minerală pentru a-l determina să uite locul în care se află şi pentru a-l stimula să se simtă în largul
său;
- pe timpul ascultării, organul de urmărire penală trebuie să evite orice promisiune făcută în
scopul de a obţine o recunoaştere sau pentru realizarea unor alte obiective ale cercetării
(denunţarea altor participanţi, a locului în care sunt ascunse bunuri sau persoane etc.). Dacă, totuşi,
astfel de promisiuni au fost făcute, atunci organul de urmărire penală va fi ţinut să le îndeplinească.
Seriozitatea în realizarea a ceea ce s-a promis este deosebit de importantă atât pentru cazul care se

97
cercetează, dar şi pentru creditul viitor al organului de urmărire penală în raport cu persoanele care
vor avea calitatea de suspect sau inculpat;
- organul de urmărire penală nu trebuie să se prezinte cu atitudinea celui care ştie tot,
întrucât, dacă este crezut, ascultarea suspectului sau inculpatului devine fără sens pentru acesta, şi
pe parcursul ascultării colaborarea va fi redusă. Pe parcursul ascultării vor fi puse întrebări la care
răspunsul este cunoscut de organul judiciar, de control şi, câteodată, se poate sugera că la
întrebarea pusă răspunsul este cunoscut, dar atitudinea care i se induce suspectului sau inculpatului
că se ştie totul despre el poate fi riscantă în ascultare, deoarece printr-un răspuns eronat acceptat,
verificarea a ceea ce ştie este făcută, şi centrul, de forţă al ascultării se deplasează pe terenul
suspectului sau inculpatului. În această situaţie, cu un suspect sau inculpat inteligent, în ciuda unei
bune pregătiri a ascultării, organul de urmărire penală poate ajunge într-o poziţie în care stima
interlocutorului său va fi vizibil scăzută şi o redresare în raportul de forţe va solicita eforturi
deosebite. Trebuie avut în vedere faptul că, aşa cum organul judiciar încearcă să cunoască cât mai
bine personalitatea suspectului sau inculpatului, şi acesta, la rândul lui, face acelaşi lucru şi o
atitudine impresionantă pentru început, fără suport probator, se va putea transforma, în timp, într-
un handicap;
- limbajul folosit de către organul de urmărire penală trebuie să fie la nivelul celui folosit de
suspect sau de inculpat. Pe parcursul ascultării, nu se folosesc termeni juridici sau tehnici,
necunoscuţi suspectului şi nici cuvinte din argoul infractorilor, ci un limbaj simplu, adaptat
comunicării, schimbului de idei. Atunci când suspectul sau inculpatul foloseşte termeni de jargon,
el va fi întrebat care este semnificaţia pe care o dă acestora, chiar dacă terminologia îi este
cunoscută organului judiciar;
- organul judiciar este obligat ca înainte de a începe ascultarea suspectului sau inculpatului
să îl încunoştinţeze despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică, dreptul de a avea un
apărător şi de a nu face nicio declaraţie, precum şi să îi atragă atenţia că ceea ce se declară poate fi
folosit împotriva sa. Pentru aceasta, organul judiciar trebuie să explice suspectului sau inculpatului
încadrarea juridică a faptei, dar şi semnificaţia pe care o are declaraţia sa, inclusiv prin prisma
circumstanţelor atenuante sau agravante, şi să îi dea posibilitatea de opţiune. Totodată, dacă
suspectul sau inculpatul apreciază că în momentul ascultării nu-şi poate face apărarea, aceasta va fi
întreruptă după ce prima declaraţie scrisă personal a fost luată şi s-a consemnat împrejurarea
apărută cu ocazia ascultării. În acelaşi timp, suspectul sau inculpatul trebuie să precizeze durata de
timp care îi este necesară pentru pregătirea apărării şi data când se va prezenta pentru ascultare.
Întrucât în faza relatării libere intervenţia în expunerea suspectului sau inculpatului a
organului judiciar este nesemnificativă, se abordează câteva aspecte caracteristice fazei
întrebărilor şi răspunsurilor.
Ascultarea suspectului sau inculpatului se desfăşoară în condiţiile unui interviu luat din
surse incomode sau evazive şi ostile, adică unor subiecţi care sunt, în general, intimidaţi de organul
judiciar în faţa căruia se află şi care îşi fac griji asupra celor pe care le declară şi a succesiunii în
timp a acestor declaraţii în privinţa consecinţelor.
Având în vedere atitudinea de neîncredere şi chiar ostilă a suspecţilor şi inculpaţilor,
prima sarcină a organului judiciar este aceea de a-l face să vorbească, evitându-se, pe cât posibil,
exercitarea dreptului la tăcere.
Organul de urmărire penală va fi jovial sau prietenos adaptându-şi comportamentul şi
înfăţişarea la personalitatea suspectului sau inculpatului în scopul de a-l atrage de partea sa.
Se vor angaja discuţii pe subiecte de interes pentru suspect sau inculpat subiecte rezultate
în urma activităţii de cunoaştere a acestuia.
În cazul în care ascultarea nu a putut fi pregătită suficient, se vor pune întrebări biografice,
dar manifestând prudenţă cu privire la cele referitoare la relaţiile de familie, arătând interes pentru
răspunsurile primite care vor genera alte întrebări.
Nu se va trece la ascultarea propriu-zisă până în momentul în care organul judiciar nu
consideră că atmosfera necesară a fost creată. Aprecierea greşită a acestui moment sau graba de a

98
se ajunge la el prin întrebări formale ale căror răspunsuri nu sunt ascultate, constituie greşeli care
pot genera din partea suspectului sau inculpatului atitudini nedorite.
Discuţia se orientează apoi spre începutul evenimentului sau chiar către momentele
dinaintea lui, suspectul sau inculpatul fiind invitat să povestească fiecare etapă pas cu pas.
Organul de urmărire penală, în urma expunerii făcute de către suspect sau inculpat, poate
reconstitui întregul film al infracţiunii, minut cu minut, caz în care ascultarea se încheie,
nemainecesitând întrebări, şi declaraţia putând fi consemnată.
Atunci când declaraţia este lacunară sau neclară, ea va fi completată, eventualele neclarităţi
urmând a fi lămurite prin întrebări.
Organul de urmărire penală trebuie să pună atâtea întrebări până când întregul film al
infracţiunii a fost reconstituit, fără a considera că prin numărul întrebărilor şi solicitarea unor
lămuriri şi-ar pierde din autoritate sau poziţie, arătând în permanenţă interes pentru faptă şi
făptuitor.
Dacă există dubii cu privire la o împrejurare, organul de urmărire penală trebuie să expună
suspectului sau inculpatului modul în care a înţeles cele expuse şi să-l lase să se explice.
Răspunsurile date de suspect sau inculpat trebuie ascultate până la sfârşit, căutându-se
semnificaţia pe care o au şi doar după ce aceasta este clară organul judiciar va pune altă întrebare.
Faza de întrebări şi răspunsuri nu trebuie să înceapă cu întrebările a căror răspunsuri sunt
cele mai importante pentru cauză, ci cu întrebări generale şi chiar cu unele la care răspunsul este
cunoscut, pentru verificarea sincerităţii.
Convins că suspectul sau inculpatul răspunde sincer, organul judiciar va trece la întrebările
de interes, iar la primirea răspunsurilor dorite sau aşteptate, trebuie să manifeste o atitudine liniară,
de indiferenţă, ca şi când aceste răspunsuri le cunoştea, dar a aşteptat o confirmare din partea
acestuia.
O schimbare de atitudine, în sensul manifestării bucuriei din partea organului judiciar, va
genera, la rândul său, o schimbare de atitudine din partea suspectului sau inculpatului, care ar
putea consta în retractarea celor spuse, ameliorarea răspunsului sau chiar o încetare a colaborării,
întrucât va considera că s-a predat spunând ceea ce nu trebuie.
Pentru verificarea unora dintre elementele afirmate de suspect sau inculpat după primirea
unor răspunsuri, organul de urmărire penală poate face o pauză însoţită de un cuvânt dubitativ, de
natură a-l face pe suspect să întărească cele afirmate sau să le modifice în sensul adevărului.
Rutina manifestată cu ocazia ascultării suspectului sau inculpatului, chiar în cazul unei
vaste experienţe a organului judiciar, va prejudicia calitatea activităţii şi va determina suspectul
sau inculpatul la un interes scăzut în furnizarea informaţiilor necesare soluţionării cauzei.
În cazul suspecţilor timizi sau care refuză să dea declaraţii, organul de urmărire penală va
angaja discuţii străine cauzei, menţionând dialogul şi sugerându-i suspectului sau inculpatului că
este suficient de documentat, iar declaraţia sa este o simplă formalitate.
Pentru a-l determina să se angajeze în discuţia de fond, se pun întrebări de genul „ce nu am
înţeles este de ce aţi procedat aşa, şi nu …”, iar dacă suspectul sau inculpatul se angajează în
discuţie, organul de urmărire penală îşi va păstra atitudinea neutră, continuând să întrebe dacă
acesta nu începe să declare din proprie iniţiativă.
Pentru învinuiţii sau inculpaţii în stare de şoc, surescitaţi, agitaţi, tulburaţi, organul de
urmărire penală trebuie să acţioneze în sensul calmării lor, după care, prin întrebări, să ajungă la
problemele de interes, calmând în permanenţă discursul şi încercând să obţină cât mai multe
amănunte cu privire la ceea ce s-a întâmplat în fiecare moment (ce au văzut, simţit, culori,
mirosuri, zgomote, cu ce erau îmbrăcaţi etc.).

99
 În cadrul acestui context general, se menţionează câteva repere care caracterizează
psihologia recidivistului în raport cu cea a infractorului primar, pentru a facilita, într-o măsură,
stabilirea unei tactici corespunzătoare în ascultarea sa.
Recidivistul este perceput de membrii societăţii şi de organele judiciare ca un delincvent
deosebit, foarte periculos şi adesea irecuperabil.
Ascultarea recidiviştilor necesită o pregătire aparte şi experienţă profesională mai bogată,
deoarece şi unele dintre caracteristicile personalităţile delincventului recidivist sunt mai accentuate
şi mai complex reprezentate.
Nota dominantă a personalităţii recidivistului este o accentuată neacceptare a colectivităţii
şi percepţia socială falsă a celor din jur, manifestată prin lipsa de încredere în organele judiciare,
împletită cu teama faţă de acestea. În mod concret, acestea se manifestă prin tendinţa de a ascunde
săvârşirea infracţiunii prin abordarea unei atitudini de falsă docilitate.
Învinuiţii sau inculpaţii care au comis infracţiuni de violenţă consideră că recunoaşterea
faptei reprezintă principala piesă în acuzare, fapt care îi face să îşi nege cu încăpăţânare şi
câteodată inexplicabil participarea la săvârşirea infracţiunii.
Atitudinea recidiviştilor în confruntarea cu organele judiciare, prezintă o gamă foarte largă
de autoapărări, plecând de la refuzul de a face declaraţii sau de a le semna, la recunoaşteri fără
echivoc, dar care nu au nici un suport în probatoriul administrat, la automutilare sau atacarea
organului de urmărire penală.
Spre deosebire de infractorul primar, recidivistul caută să stabilească cu ocazia fiecărei
ascultări probatoriul care ar putea fi folosit pentru incriminarea lui şi în ce măsură îl poate anihila
sau îl poate transforma în dubiu, pregătindu-se la rândul lui pentru ascultare.
Recidiviştii sunt, în general, cercetaţi în stare de arest, iar după o perioadă de claustrare, ca
orice persoană în asemenea situaţie, cad în anumite stări de melancolie sau agitaţie, caracteristice
psihozei de detenţie.
În această situaţie, ei pot face mai uşor mărturisiri cu privire la faptele săvârşite, dar
datorită stării psihice în care se află declaraţiile lor pot fi neadevărate.
Pe parcursul ascultării, recidivistul va evita să dea răspunsuri clare cu privire la fondul
problemelor, insistând în relatare asupra celor care nu au importanţă pentru cercetare, pe care le
detaliază, conştient că vor fi dificil sau imposibil de verificat ulterior.
Nu în ultimul rând, infractorii experimentaţi vor provoca organul judiciar prin manifestări
de sfidare, ireverenţioase, încercări de negociere sau chiar de mituire, necesitând o atenţie sporită
pe parcursul ascultării.
Având în vedere experienţa de penitenciar, recidivistul are reprezentarea perfectă a
perspectivelor sale judiciare, iar ipoteza condamnării, deşi neconvenabilă, nu îl sperie, iar
declaraţiile pe care le va da vor purta încărcătura corespunzătoare unei strategii de apărare
concepute în perspectiva folosirii ei atât în faţa primei instanţe, cât şi în căile de atac.
În cadrul ascultării suspectului sau inculpatului, elemente ale comportamentului
recidivistului se poate constata şi la un infractor primar, în special cele de atitudine sau specifice
claustrării cauzate de cercetarea în stare de arest preventiv, fapt pentru care această activitate
trebuie privită cu maximum de seriozitate.
Pe parcursul ascultării, în general, nu se iau notiţe, dar dacă totuşi aceasta se impune,
organul de urmărire penală, după ascultarea integrală a răspunsului, va preveni suspectul sau
inculpatul că problema necesită a fi notată pentru a fi verificată sau în alt scop, dacă este posibil,
de interes comun.
Cu ocazia consemnării declaraţiilor suspecţilor sau inculpaţilor, răspunsurile date pe
parcursul ascultării se reverifică, după care se consemnează şi se citesc suspectului. Această
verificare se face în scopul asigurării rigurozităţii consemnării, dar şi pentru a se utiliza în

100
conţinutul declaraţiei, pe cât posibil limbajul folosit de suspect sau inculpat, astfel ca fiecare
declaraţie să fie personalizată.

4. Ascultarea suspectului sau inculpatului în prezenţa apărătorului

În cursul urmăririi penale, apărătorul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la
efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi poate depune memorii. Lipsa
apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală dacă există dovada că apărătorul a
fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului.
Dreptul de asistenţă al suspectului sau inculpatului se referă în concret la posibilitatea
participării apărătorului la efectuarea următoarelor acte de urmărire penală: ascultarea părţii pe
care o apără, cercetări la faţa locului, percheziţii şi autopsii, prelungirea duratei arestării. Pentru
participarea la efectuarea altor acte de urmărire penală, dreptul de a asista al apărătorului este
dependent de încuviinţarea dată de organul de urmărire penală care trebuie să aprecieze
oportunitatea participării sale.
Participarea apărătorului din oficiu sau ales la cercetarea locului faptei, deşi posibilă, este
mai puţin probabilă, din cauza caracterului iniţial şi de urgenţă al acestei activităţi, la care se
adaugă împrejurarea că, în majoritatea cazurilor, ea este efectuată înainte ca autorul să fi fost
identificat şi, în consecinţă, să existe suspect sau inculpat în cauză.
Suspectul poate fi asistat şi cu ocazia efectuării percheziţiei, reconstituirii, prezentării
pentru recunoaştere şi a altor activităţi, ocazii cu care poate face observaţii, dar rolul său în modul
de desfăşurare al acestor activităţi tactice este mai redus, mai mult contemplativ.
Dreptul inculpatului de a fi asistat de un apărător pe timpul interogatoriului este un drept
consacrat în legislaţia franceză încă din anul 1789, avocatul având pe timpul audierii suspectului
sau inculpatului rolul unui controlor mut care ascultă, dar nu intervine. El poate lua cuvântul numai
când este autorizat de magistrat, refuzul fiind consemnat.
Această prezenţă a apărătorului cu ocazia ascultării suspectului sau inculpatului poate fi
condiţionată de acesta începând cu momentul primei ascultări, continuând cu fiecare ascultare în
parte, până la prezentarea materialului, precum şi la toate şedinţele de judecată.
Dreptul de a-şi asista clientul suspect sau inculpat constă în dreptul de a acţiona în interesul
acestuia, de a-l sfătui, de a pleda pentru el şi de a-i susţine cauza. Dreptul de a asista clientul se
limitează la două operaţiuni distincte, consultanţa juridică acordată şi pledoaria în cazul dedus
judecăţii.
Dacă pe parcursul efectuării ascultării suspectului sau inculpatului, apărătorul trebuie să se
abţină de la orice intervenţie care i-ar putea perturba desfăşurarea, conform principiului potrivit
căruia avocatul îndeplineşte atât o funcţie de interes privat, cât şi una de interes public pusă în
slujba adevărului şi a justiţiei, se pune problema prin ce mijloace va putea acesta asigura
consultanţa juridică.
Pe parcursul urmăririi penale, oferirea consultanţei juridice calificate presupune accesul la
dosarul cauzei şi contactul cu suspectul sau inculpatul. În privinţa accesului la întreg materialul
cauzei, în măsura în care apărătorul a participat la efectuarea tuturor actelor de urmărire penală la
care este îndrituit, nu se vor ridica probleme decât în privinţa actelor la care organul de urmărire
penală i-a interzis asistarea.
Dacă apărătorul nu a participat decât la asistarea suspectului sau inculpatului, ocazie cu
care a putut deduce aspecte ale probatoriului administrat, momentul în care va avea acces deplin la
întregul material administrat va fi cel al prezentării materialului de urmărire penală cât şi
suspectul sau inculpatul îl va putea accesa.
Pentru a se asigura exercitarea asistenţei juridice, au fost propuse diferite modalităţi,
inclusiv cea de a comunica materialele de urmărire penală, după sistemul procedural civil sau de a

101
se pune la dispoziţia apărătorului şi a celorlalte părţi dosarul cauzei o anumită durată de timp al
cărei debut să fie dependentă de stadiul procesului.
Apărătorul va avea acces la dosarul cauzei doar deodată cu suspectul sau inculpatul pe care
îl asistă, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală şi, apoi, permanent la arhiva
instanţei de judecată.
Totuşi, existând dreptul de a formula cereri şi de a depune memorii, apărătorul pe
parcursul urmăririi penale poate solicita accesul la unul sau la anumite acte de urmărire penală,
chiar înainte de prezentarea materialului, urmând ca organul de urmărire penală să aprecieze
oportunitatea soluţionării favorabile sau să respingă formulat cererea.
În privinţa contactului dintre suspect sau inculpat şi apărător, considerăm că acesta este
legat de dreptul de a nu face nicio declaraţie şi de posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării
conferite suspectului sau inculpatului.
Ca alegere în apărare, suspectul sau inculpatul va putea opta la recunoaşterea totală a
faptei, la o recunoaştere parţială, la nerecunoaşterea învinuirii care i se aduce sau la exercitarea
dreptului de a nu face nicio declaraţie.
În condiţiile în care, înainte de a fi ascultat, suspectului trebuie să i se asigure posibilitatea
pregătirii apărării, aceasta include şi posibilitatea de a lua contact cu apărătorul din oficiu sau ales
în vederea stabilirii atitudinii pe care o va avea cu privire la învinuirea care i se aduce.
Dacă dreptul inculpatului arestat de a lua contact cu apărătorul său a fost recunoscut şi
exercitat şi până la această dată şi inculpatului trebuie să i se asigure acelaşi regim.
Atitudinea pe care o va avea suspectul în urma consultării sale cu apărătorul se va reflecta
în conţinutul primei declaraţii scrisă personal de către acesta şi, în raport cu această atitudine, se va
face pregătirea ascultării dirijate de către organul de urmărire penală la care va participa şi
apărătorul suspectului.
Prezenţa apărătorului la efectuarea activităţilor de urmărire penală, deşi nu este acceptată
fără rezerve, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna evidenţiate, trebuie privită de organul de
urmărire penală în lumina unui posibil avantaj.
Asistarea suspectului sau inculpatului la activităţile de urmărire penală de către apărătorul
ales sau din oficiu, în afară de garanţia suplimentară că activitatea s-a desfăşurat în conformitate cu
legea şi cu respectarea regulilor de tactică criminalistică, poate conferi prin consiliere şi o
facilitate în desfăşurarea acestor activităţi, cu referire în special la ascultări.
O strategie de apărare prin recunoaşterea învinuirii care i se aduce va uşura prima ascultare
a suspectului. Aceasta va reduce atât numărul ascultărilor care vor urma, cât şi conţinutul
ascultărilor obligatorii, precum şi eventualele confruntări ori alte posibile activităţi.
Nerespectarea obligaţiei apărătorului de a apăra interesele clientului său în mod onorabil şi
în limita legii constituie o atitudine care poate atrage răspunderea disciplinară a acestuia, în
condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1995, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi
a Statutului profesiei de avocat.
Concluzionând, trebuie să remarcăm faptul că asistarea apărătorului în activităţile de
urmărire penală constituie o realitate şi, probabil, în timp, aceasta va fi din ce în ce mai consistentă.
Respectarea de către organul judiciar şi de către apărător a regulilor deontologice specifice
fiecărei profesii se impune ca o necesitate pentru ambele părţi, contribuind astfel la îndeplinirea
actului de justiţie şi la modernizarea acestuia.
Ascultarea persoanelor este una dintre cele mai dificile activităţi din cadrul cercetării
criminalistice.
Procedeele de intervievare, manipulare şi coercitive, pot avea consecinţe negative,
constând în mărturii false, subminarea încrederii publice în sistemul justiţiei penale, resentimente
şi ostilitate printre acuzaţi. În acest sens, deşi legea procesual penală nu stabileşte un termen în
care cercetările penale trebuie definitivate şi nicio clasificare a cauzelor în mai simple sau mai
complexe, în interiorul organelor de urmărire penală sunt urmăriţi astfel de indicatori.

102
 Dorinţa proprie de performanţă a unor organe de urmărire penală care se manifestă în
scopul unei ascensiuni profesionale cât mai rapide, combină cu lipsa de specializare şi de
experienţă, pot fi, de asemenea, cauze generatoare ale abuzului în cercetarea penală.
Bineînţeles că ascultarea persoanelor de către organele judiciare constituie pentru fiecare
dintre acestea şi, în special, pentru suspect sau inculpat o experienţă psihică traumatizantă.
Prin însăşi procedeele clasice de ascultare se creează un disconfort psihic al cărui nivel va fi
în raport cu procedeul adoptat, dar şi cu propria personalitate a suspectului sau inculpatului
ascultat.
Prezenţa apărătorului în activitatea de urmărire penală, precum şi evoluţia ascultării
persoanelor spre un interviu – cu scopul aflării unei cantităţi cât mai mari de informaţie despre
faptă şi făptuitori, inclusiv prin demonstrarea celor susţinute prin elemente ale probatoriului
administrat – în prejudiciul obţinerii mărturisirii sau recunoaşterii, se va putea atenua din reputaţia
avută până acum din ceea ce înţelegem prin interogatoriu.
O mai bună cunoaştere a regulilor de tactică a ascultării persoanelor de către organele
judiciare şi apărători, precum şi respectarea codurilor deontologice specifice pot constitui, o largă
bază de plecare în înfăptuirea cât mai corectă a actului de justiţie.
De-a lungul timpurilor, personalităţi din domeniul psihologiei şi psihiatriei au încercat să
perfecţioneze clasificarea făcută de Hipocrate semenilor săi în cele patru categorii, conştientizând
faptul că relaţia iniţială într-o caracteristică biologică şi o trăsătură de personalitate nu putea să
caracterizeze o persoană, întrucât tipul pur nu există.
Studii statistice făcute pe un număr mare de persoane au arătat că relaţiile existente între
tipul fizic şi personalitate nu erau câtuşi de puţin atât de clare pe cât s-a crezut, concluzionându-se
că specia umană, întrucât este prea variată, nu poate fi redusă la câteva categorii de clasificare.
Constatându-se inaplicabilitatea acestor categorii s-a recurs la o nouă clasificare prin
dimensiuni. Prin studii laborioase şi îndelungate, s-au stabilit 32 de altfel de dimensiuni, cu trepte
de minim spre maxim pentru fiecare pereche.
Nici aceste dimensiuni nu au reuşit să satisfacă pretenţiile psihologilor de clasificare a
infinităţii secvenţelor identificate în comportamentul şi manifestările umane, fapt care a dus la
întrebarea dacă metodele folosite corespund scopului de descoperire a personalităţii umane.
Pentru organul de cercetare penală, reperele furnizate de psihologie constituie bază a
elaborării tacticilor de ascultare şi comportament în desfăşurarea activităţilor impuse de cercetarea
criminalistică.
Nivelul cunoaşterii personalităţii umane se repercutează în mod direct în activitatea de
aflare a adevărului în procesul penal, făcând ca tactica ascultării persoanelor să poată fi apreciată
ca cea mai dificilă întreprindere din cadrul acestuia şi, în acelaşi timp, cel mai greu de evaluat din
punct de vedere al preciziei rezultatelor.

Noţiunea, scopul, clasificarea şi importanţa percheziţiei

Una dintre cele mai vechi metode de găsire a unor bunuri, valori sau înscrisuri, chiar în
afara sistemului judiciar, în scopul recuperării acestora, dar şi pentru a se face dovada că ele sunt
deţinute de către persoana la care s-au găsit, este percheziţia.
Dacă activitatea de căutare a unor categorii de urme necesită din partea celui care o execută
anumite cunoştinţe referitoare la modul în care acestea se prezintă, cum se formează şi evoluează
şi pe această bază ce interpretare i se poate da mesajul lor, cunoştinţe care, în timp, prin acumulare
şi diversificare, au fost însumate în ceea ce numim tactica cercetării locului săvârşirii infracţiunii şi
percheziţia, ca activitate de căutare a unor bunuri, valori sau înscrisuri, au avut o evoluţie finalizată
cu stabilirea unui cadru legal, dar şi a unei tehnici care i sa aplică în efectuare.
Întrucât în Codul de procedură penală nu există o definiţie a percheziţiei, teoria a încercat
definirea acesteia, rezultând mai multe formulări.

103
 Prin stricta interpretare a art. 157 alin.1 din C. proc. pen., rezultă că percheziţia se va
efectua atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către
o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se
presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire la această
infracţiune, a conservarea urmelor săvâşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori
inculpatului.
Percheziţia constă în căutarea asupra persoanei, în locuinţa sau locul ei de muncă, în
autoturism ori în locurile deschise publicului, a obiectelor, valorilor şi înscrisurilor a căror
existenţă ori deţinere este tăgăduită, în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare
soluţionării juste a cauzelor penale.
Prin percheziţie pot fi descoperite persoane care se sustrag urmăririi penale sau executării
pedepselor ori au evadat, dar, cu aceeaşi ocazie, pot fi identificate şi bunuri, valori sau înscrisuri cu
ajutorul cărora se va asigura recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
Percheziţia reprezintă o activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică, constând
în căutarea în locuinţă sau asupra unei persoane, la locul ei de muncă ori în locurile deschise
publicului etc. a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror experienţă sau deţinere este tăgăduită,
în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare unei juste soluţionări a cauzelor penale.
Ca activitate tactică, percheziţia reprezintă un mijloc eficient de descoperire a obiectelor,
valorilor şi înscrisurilor de mare importanţă în evidenţierea vinovăţiei infractorului, dar constituie,
în acelaşi timp, şi o oarecare imixtiune în drepturile fundamentale, constituţionale, ale cetăţenilor
(inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei sau libertatea individuală), iar, uneori, o
constrângere temporară a dreptului de folosinţă asupra unei clădiri sau terenuri.
Aceste considerente impun organului judiciar ca, înainte de a lua decizia efectuării
percheziţiei, acesta să se afle în posesia a suficiente date cu privire la existenţa şi caracteristicile
obiectelor, valorilor sau înscrisurilor căutate, asupra personalităţii persoanelor urmărite ori a celor
care deţin bunurile vizate, a locurilor în care acestea pot fi ascunse, urmând ca apoi să stabilească
procedeele tactice de efectuare în concret a percheziţiei, mijloacele necesare, momentul propice
efectuării, persoanele care vor participa etc., fără a pierde din vedere faptul ca întreaga activitate să
se desfăşoare în condiţiile şi formele prevăzute de lege.

Clasificări

Deşi din punct de vedere procesual penal se recunoaşte, având în vedere dispozițiile art.
156 existenţa a patru categorii de percheziție (cea domiciliară, corporală, informatică sau a unui
vehicul), privite însă din prisma unor particularităţi tactice, percheziţiile pot fi împărţite în mai
multe categorii:
- după natura locului în care se efectuează, percheziţia se clasifică în percheziţia locurilor
deschise şi percheziţia locurilor închise sau a spaţiilor locuite;
- în funcţie de numărul de persoane care urmează să fie percheziţionate, ea poate fi
individuală sau de grup, aceasta din urmă fiind întâlnită în special la infracţiunile săvârşite în
participaţie;
- avându-se în vedere locul efectuării percheziţiei, se distinge percheziţia corporală,
domiciliară, la locul de muncă sau în locurile publice sau într-un vehicul;
- după temeiul legal, pot exista percheziţii efectuate în baza autorizaţiei emise de procuror,
percheziţii efectuate în baza consimţământului scris al persoanei percheziţionate şi percheziţii
efectuate în caz de infracţiune flagrantă;
- după temeiul legal, există percheziții dispuse de judecaătorul de drepturi și libertăți în
cadrul urmăririi penale în baza cererii procurorului, percheziții dispuse în cursul judecății de
judecătorul care judecă cauza pe fond, din oficiu sau la cererea procurorului.

104
 - după calitatea persoanelor participante, putem delimita percheziţii la care participă
numai organele de urmărire penală, dar şi percheziţii la care alături de acestea vor lua parte şi
specialişti din diferite domenii necesari descoperirii unor anumite categorii de bunuri, valori sau
înscrisuri;
- după numărul persoanelor la care se efectuează percheziţia, sunt percheziţii efectuate la o
singură persoană sau mai multe persoane, în ultimul caz acestea putând fi executate simultan.

Importanţa percheziţiei

Indiferent de felul ei, percheziţia trebuie să se desfăşoare în strictă conformitate cu

dispoziţiile legale, cu respectarea demnității, fără a constitui ingerință disproporțională în viața
privată.
Clasificarea percheziţiilor are utilitate din punct de vedere practic prin existenţa unor
metode de cercetare diferite, specifice fiecăreia.
Literatura de specialitate remarcă faptul că importanţa percheziţiei este determinată de rolul
său decisiv uneori în soluţionarea cauzelor penale prin obţinerea de probe absolut necesare
stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârşită o infracţiune, precum şi a identificării
autorului.
Percheziţia reprezintă o activitate cu pondere deosebită în instrumentarea cauzelor penale,
în majoritatea dosarelor organele de urmărire penală recurgându-se la această activitate atât pentru
descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori necesare probării activităţii infracţionale, cât şi pentru
dovedirea vinovăţiei făptuitorului.
Totodată, percheziţia se prezintă ca o activitate deosebit de complexă şi dificilă,
numărându-se printre cele mai delicate întreprinderi desfăşurate de organele de urmărire penală,
implicând pătrunderea în cele mai intime detalii ale vieţii personale şi de familie, în dreptul de
proprietate asupra imobilelor, terenurilor ş.a., acţionându-se asupra unor drepturi şi libertăţi
fundamentale ale persoanei.
În cadrul procesului penal, percheziţia constituie un procedeu auxiliar de descoperire şi
strângere a unor mijloace de probă în vederea atingerii scopului acestuia, pentru descoperirea
altor mijloace de probă decât cele căutate, conservarea mijloacelor de probă descoperite cu prilejul
desfăşurării percheziţiei, dar şi a celor pe care persoanele în cauză la predau de bunăvoie la cererea
organelor judiciare.

2. Noţiunea şi importanţa ridicării de obiecte şi înscrisuri

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este activitatea prin intermediul căreia organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată asigură obiectele şi documentele care pot servi ca mijloc de probă
în procesul penal.
Este o instituţie de sine stătătoare şi nu trebuie confundată cu percheziţia, dar nici cu
activitatea de căutare, relevare, fixare şi ridicare a urmelor desfăşurată cu ocazia cercetării faptei.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este reglementată de dispozițiile art. 169-171 din Codul de
procedură penală și se deosebeşte de percheziţie prin următoarele:
Scopul percheziţiei este acela dea se descoperii obiecte care poartă urmele infracţiunii,
obiecte care au fost folosite sau destinate să servească la săvârşirea infracţiunii, de găsirea
obiectelor rezultat al infracţiunii, de găsirea obiectelor rezultat al infracţiunii, descoperirea
bunurilor, valorilor proprietate a suspectului, inculpatului sau părţii civilmente responsabile care
urmează a fi indisponibilizate pentru asigurarea recuperării pagubelor materiale cauzate prin

105
infracţiune, găsirea obiectelor procurate cu ajutorul sumelor de bani sau a bunurilor însuşite prin
aceasta, descoperirea unor bunuri deţinute contrar legii, descoperirea suspecților sau inculpaţilor
care se sustrag da la urmărirea penală sau judecată, ori a condamnaţilor evadaţi, precum şi găsirea
persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau a părţilor din acestea.
Scopul ridicării de obiecte şi înscrisuri este mult mai restrâns în comparaţie cu cel al
percheziţiei, referindu-se doar la obiectele şi înscrisurile care au folosit ori au fost destinate
săvârşirii infracţiunii, obiectele rezultat al acesteia, înscrisurile sau obiectele care poartă urmele
faptei comise, precum şi orice alte obiecte sau înscrisuri necesare pentru aflarea adevărului în
cauza cercetată sau judecată.
Activitatea de căutare a obiectelor şi înscrisurilor sau persoanelor pe timpul percheziţiei nu
vizează întotdeauna obiecte precis determinate al căror deţinător şi loc de depozitare sunt
cunoscute ca în cazul ridicării de obiecte şi înscrisuri.
Percheziţia se referă la orice obiecte, câteodată necunoscute iniţial organului de urmărire
penală, iar alteori care nu au nicio legătură cu cauza penală care se cercetează, pe când în cazul
ridicării de obiecte şi înscrisuri, obiectul, persoana şi, câteodată, locul sunt de la început cunoscute,
şi priveşte strict obiecte, înscrisuri sau valori necesare cauzei concrete aflate în cercetare sau
judecată.
În raport cu ridicarea de obiecte sau înscrisuri care precede un act voluntar a celui care
predă bunul, valoarea sau înscrisul, percheziţia este un act evident de constrângere, care intervine
în cazul negării deţinerii bunului ori refuzul de a-l preda şi care aparenţa unei sancţiuni a
respectivei negaţii ori a refuzului.
Cercetarea locului faptei se deosebeşte de ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi de
percheziţie prin scopul pe care şi le propune, adică cel de cunoaştere nemijlocită la locul faptei, al
descoperirii, fixării şi ridicării urmelor create cu ocazia săvârşirii infracţiunii, precum şi pentru
ascultarea martorilor oculari, a victimelor sau chiar a făptuitorilor.
Scopul ridicării de obiecte şi înscrisuri sau al percheziţiei se referă în primul rând, la
obiecte care pot fi purtătoare de urme, pe când cel al cercetării locului faptei este focalizat de
descoperirea şi ridicarea urmelor, deşi aceasta se poate face cu obiectul care o poartă ca procedeu
de ridicare şi nu ca ţintă a activităţii.
La ridicarea de obiecte şi înscrisuri, în schimb, se cunoaşte obiectul căutat, persoana care
îl deţine şi, câteodată şi locul unde este amplasat, pe când la percheziţie aceste repere nu sunt
întotdeauna foarte precis determinate.
Situaţia existenţei sau inexistenţei urmelor în cazul cercetării locului faptei, este, în general,
total necunoscută organului de urmărire penală, însă scopul cercetării este tocmai acela de căutare,
studiere, fixare şi ridicarea acestor urme.
În privinţa întinderii locului în care se află obiectele care trebuie ridicate sau care constituie
suprafaţa de căutare în cazul percheziţiei şi cercetării locului infracţiunii, cele trei instituţii pot fi
reprezentate prin trei cercuri concentrice, în care cercul central îl reprezintă ridicarea de obiecte şi
înscrisuri, iar cel marginal cercetarea locului faptei, percheziţia aflându-se la mijlocul acestora.
Dacă în cazul ridicării de obiecte şi înscrisuri se cunoaşte persoana şi, uneori, locul în care
se găseşte obiectul căutat, percheziţia, pentru realizarea scopului propus, se execută, în general, pe
o suprafaţă mai mare, dar totuşi determinată de folosinţa exclusivă a unei persoane.
Limitele spaţiale ale locului săvârşirii faptei sunt date de suprafaţa purtătoare a urmelor
infracţiunii care, practic, nu este delimitată iniţial şi poate să varieze, de la caz la caz, între mică şi
imensă.
Sub aspectul desfăşurării lor, activitatea de ridicare de obiecte şi înscrisuri, precum şi cea
de cercetare la faţa locului, pot fi executate şi pe parcursul actelor premergătoare în vederea
începerii urmăririi penale, pe când percheziţia se va efectua numai după începerea acesteia.
Dacă repetarea cercetării la faţa locului constituie o excepţie, repetarea percheziţiei şi a
ridicării de obiecte şi înscrisuri poate fi făcută până la realizarea scopului lor.

106
 Atât cercetarea la faţa locului, cât şi percheziţia, din punctul de vedere al psihologiei
organului judiciar, necesită un simţ de observaţie bine dezvoltat, o mare putere de concentrare şi
stabilire a atenţiei, o intenţie rapidă, precum şi o mare capacitate de analiză şi sinteză.
Examinarea minuţioasă şi observarea atentă întemeiată pe raţionamente riguroase
reprezintă reguli de bază în desfăşurarea acestor activităţi.
Observarea, ca proces psihic, înseamnă mai mult decât a privi pur şi simplu ceva. Înseamnă
a vedea şi examina atent, a direcţiona atenţia spre o percepţie mai amplă şi mai fidelă a obiectelor
sau urmelor căutate.
Pe timpul efectuării percheziţiei sau a cercetării locului faptei, dar şi a ridicării de obiecte şi
înscrisuri, organul de urmărire penală trebuie să adopte o anumită conduită tactică comună tuturor
actelor procesuale desfăşurate, dar şi să respecte unele reguli destinate prevenirii oricărui incident
care s-ar putea ivi pe parcursul desfăşurării activităţilor sau unor obiecţii ulterioare.

3. Aspecte referitoare la pregătirea percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri.

Preliminarii

Reuşita percheziţiei implică, înainte de a se proceda la începerea acesteia, luarea unor

măsuri de natură a-i atribui un caracter organizat, descoperirea mijloacelor materiale de probă
putând fi realizată doar printr-o organizare atentă şi o pregătire riguroasă a întregii activităţi.
Lipsa de pregătire sau superficialitate în efectuare pot avea consecinţe dăunătoare pentru
cauză: imposibilitatea efectuării percheziţiei, nerealizarea obiectivelor propuse, pierderea unor
mijloace materiale de probă necesare aflării adevărului.
Pregătirea temeinică a percheziţiei se impune cu atât mai mult cu cât acesta reprezintă o
activitate de echipă în care sunt implicate mai multe persoane care acţionează în vederea atingerii
aceluiaşi scop, unic pentru toţi.
Fiecare formă a percheziţiei va parcurge în desfăşurarea ei trei etape principale: luarea
măsurilor preliminare, premergătoare percheziţiei, adică stabilirea obiectivelor percheziţiei,
cunoaşterea locului ce urmează a fi percheziţionat şi a persoanelor care îl utilizează, stabilirea
momentului începerii percheziţiei, stabilirea participanţilor la percheziţie, asigurarea mijloacelor
tehnice necesare şi a modalităţilor de a pătrunde în locuinţa percheziţionatului; o a doua etapă se
referă la efectuarea propriu-zisă a percheziţiei, adică la repartizarea sarcinilor de cercetare şi de4
pază a obiectelor găsite sau a persoanelor căutate; a treia etapă, la examinarea detaliată şi fixarea
rezultatelor obţinute în urma percheziţiei.

Stabilirea obiectivelor

Precizarea scopului percheziţiei în raport cu cauza cercetată presupune atât o reprezentare

exactă a rezultatului acesteia, cât şi o cunoaştere temeinică a tuturor datelor şi materialelor cauzei.
Natura infracţiunii în legătură cu care se efectuează percheziţia reprezintă întotdeauna un indiciu
important cu privire la felul obiectelor sau înscrisurilor căutate, astfel conturându-se finalitatea
urmărită prin efectuarea percheziţiei.
Determinarea cu precizie a scopului percheziţiei se face în funcţie de infracţiunea cercetată,
fapt ce presupune că organul judiciar are o reprezentare suficient de clară asupra naturii
obiectivelor şi înscrisurilor căutate, a oricărui produs al faptelor investigate sau a obiectelor
folosite la săvârşirea infracţiunii.
Caracteristicile obiectelor căutate prin percheziţie determină natura locului în care pot fi
ascunse, persoana percheziţionată fiind nevoită să ţină seama de volumul obiectelor, de materialul
din care acestea sunt fabricate, de posibila lor distrugere sub influenţa nocivă a anumitor factori de

107
mediu, precum şi de caracteristicile lor de construcţie, unele obiecte putând fi apoi ascunsă separat
sau asamblată sub forma altor obiecte.
Este important să se cunoască destinaţia şi valoarea obiectelor căutate, unele obiecte care
pot fi ascunse cu greu şi care nu au o valoare prea mare fiind deseori distruse sau ascunse în locuri
îndepărtate.
În practică, există numeroase situaţii în care obiectele căutate nu sunt cunoscute cu
exactitate sau pot fi cunoscute obiecte total necunoscute iniţial, fapt care nu diminuează rolul
pregătirii acestei activităţi.

Cunoaşterea locului

Cunoaşterea prealabilă a locului în care urmează să se efectueze percheziţia se referă în

general la dispunerea şi destinaţia locului, la caracteristicile de construcţie sau topografice, la
persoanele care locuiesc sau care au acces în spaţiul percheziţiei etc. De regulă, se ţine seama dacă
locul percheziţiei este închis sau deschis.
Informaţii asemănătoare trebuie obţinute şi atunci când ridicarea de obiecte sau înscrisuri
sau percheziţia urmează a fi efectuate în sediile unor persoane juridice, agenţi economic, unităţi
comerciale sau de deservire.
În vederea obţinerii informaţiilor necesare cunoaşterii locului percheziţionat, se va proceda
cu maximă discreţie, evitându-se alertarea persoanelor vizate, acestea putând fi furnizate de
organele locale ale administraţiei publice, de conducerea unităţii sau de colegii de serviciu ai
persoanei percheziţionate, cunoştinţele, prietenii sau chiar vecinii acesteia.

Cunoaşterea persoanei

Pentru cunoaşterea persoanei trebuie avute în vedere datele în legătură cu personalitatea

acesteia, gradul său de cultură, profesia şi funcţia exercitată, viaţa sa de familie, raporturile sale cu
ceilalţi membri ai familiei, cu vecinii, cu colegii de serviciu ş.a., relaţiile pa care la întreţine cu
diverse alte persoane, îndeosebi cu prietenii apropiaţi, pasiunile sau viciile acesteia, muncile din
gospodărie şi alte activităţi pe care la desfăşoară în calitate de amator (mecanică, fotografiere,
înregistrări muzicale).
Vor interesa persoanele care locuiesc împreună cu cel percheziţionat, indiferent dacă
acestea sunt membrii de familie sau chiriaşi şi ale rudelor sau prietenilor cu care persoana
percheziţionată întreţine relaţii strânse şi pe care le vizitează mai des. Importanţa acestor informaţii
rezidă în posibilitatea ca, aceasta să se soldeze cu un eşec, obiectele căutate fiind ascunse la
domiciliul persoanei, aceasta să se soldeze cu un eşec, obiectele căutate fiind ascunse la domiciliul
sau locuinţa rudelor sau prietenilor apropiaţi ai persoanei percheziţionate.
Informaţiile necesare unei bune cunoaşteri a persoanei percheziţionate, asemenea celor care
privesc locul desfăşurării percheziţiei pot fi obţinute de la autorităţile publice, de la conducerea
unităţii în care îşi desfăşoară activitatea sau de la colegii săi de serviciu, de la cunoştinţe, prieteni,
vecini.
Pentru a sta şa baza convingerilor organelor judiciare, toate aceste informaţii trebuie
verificate, în primul rând, prin prisma raporturilor existente între cei la care se referă. Aceste
investigaţii trebuie să aibă un caracter secret, pentru a se evita o eventuală prevenire a persoanei
care va fi percheziţionată.

108
 Stabilirea momentului

Precizarea celui mai potrivit moment de efectuare a percheziţiei nu priveşte determinarea

acelor limite de timp înăuntrul cărora această activitate este permisă, deoarece însăşi legea le
stabileşte. Necesitatea identificării momentului propice efectuării percheziţiei este impusă de
considerente de ordin tactic şi vizează asigurarea finalităţii urmărite prin realizarea acestei
activităţi.
Conform art. 159 alin. (3) din Codul de procedură penala, percheyiția domiciliară nu poate
fi începută înainte de ora 6:00 sau după 20:00, cu excepția infracțiunii flagrante sau când
percheziția urmează să se efectueze într-un local deschis publicului la acea oră.
Posibilitatea continuării percheziţiei după orele 20.00 este lăsată la aprecierea organului de
cercetare penală care a început efectuarea acesteia, tocmai pentru a nu compromite realizarea
scopului urmărit.
În ceea ce priveşte planificarea în timp a percheziţiei se vor avea în vedere anumiţi factori:
pericolul dispariţiei obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, necesitatea urgenţei şi asigurarea
caracterului inopinat conferit activităţii; momentul în care se pătrunde mai uşor la locul
percheziţiei şi condiţiile cele mai bune de găsirea obiectelor căutate; intenţiile cunoscute sau cel
puţin presupuse ale celui percheziţionat etc.
Există situaţii care impun urgenţa efectuării percheziţiei când prin aceasta se obţine
mijlocul principal de probă, în special la infracţiuni cum sunt cele de speculă, luare sau dare de
mită etc. Uneori însă, din perspectiva investigaţiei criminalistice, în scop tactic, percheziţia trebuie
amânată, deşi se deţin date sigure cu privire la persoana sau locul în care au fost ascunse
obiectele, deoarece, prin natura împrejurărilor existente, descoperirea lor ar fi dificilă sau ar
implica un anumit grad de risc privind reuşita percheziţiei, alarmându-l pe infractor şi făcând astfel
ca o repetare eventuală a percheziţiei să poată fi făcută în condiţii mult mai grele, infractorul având
timp să-şi ia toate măsurile de precauţie pe care le crede necesare.
Sunt cazuri când precizarea timpului efectuării percheziţiei presupune nu numai alegerea
celui mai potrivit moment, ci şi sincronizarea operaţiilor de percheziţionare. Este cazul
percheziţiilor simultane, efectuate concomitent în locuri diferite şi al percheziţiilor în grup, asupra
bunurilor persoanelor implicate în aceeaşi cauză. În aceste situaţii, reuşita acţiunii implică
sincronizarea operaţiilor de căutare a obiectelor, adică efectuarea percheziţiei în acelaşi timp, în
diferite locuri şi la toate persoanele, indiferent dacă percheziţia are loc în aceeaşi localitate sau în
localităţi diferite, tocmai pentru a înlătura riscurile legate de posibilitatea de a se încunoştinţa unii
pe alţii, periclitând astfel atingerea obiectivelor percheziţiei.
Se impune efectuarea concomitentă a percheziţiei atât la locul de muncă, cât şi la domiciliu
ori a percheziţiei corporale în acelaşi timp cu cea domiciliară.
Timpul efectuării percheziţiei presupune şi alegerea celei mai potrivite ore pentru realizarea
acestei activităţi. Zorii zilei oferă condiţii optime pentru pătrunderea fără dificultate la locul
percheziţionat şi condiţii de căutare şi descoperirea obiectelor folosind lumina naturală, dar
recomandarea nu este general valabilă.
În concluzie, putem afirma că alegerea momentului propice percheziţiei se va face în
funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, de necesitatea efectuării ei în mod inopinat, cât mai
operativ şi în condiţii de natură să asigure descoperirea obiectelor sau mijloacelor materiale de
probă pe care organul de urmărire penală se aşteaptă să le descopere.

109
 Pregătirea mijloacelor tehnice necesare

Pentru efectuarea percheziţiei, se apelează, de regulă, la aceleaşi mijloace tehnice folosite

în cercetarea la faţa locului, majoritatea acestora găsindu-se în trusele criminalistice universale sau
în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile.

Formarea echipei

Gradul sporit de dificultate şi complexitate şi caracterul său laborios imprimă percheziţiei

trăsăturile unei activităţi de echipă, a cărei realizare implică atât prezenţa, cât şi cooperarea
persoanelor participante la efectuarea ei, dar şi a acelora asupra cărora asupra cărora se răsfrânge.
Componenţa echipei care va efectua percheziţia va fi determinată de o seamă de factori,
cum sunt: natura şi întinderea locurilor percheziţionate, natura obiectelor căutate, gradul de
dificultate implicat de descoperire a acestora, datele ce caracterizează personalitatea celui ce
urmează a fi percheziţionat etc.
Aceste persoane sunt: organul de urmărire penală care efectuează percheziţia, reprezentat
de un număr de lucrători ai poliţiei sau procuraturii; martorii asistenţi la desfăşurarea percheziţiei;
persoana la care se efectuează percheziţia sau, atunci când este reţinută sau arestată, un
reprezentant, un membru de familie sau un vecin al acesteia, cu capacitate de exerciţiu; specialişti
din diferite ramuri tehnice, dacă prezenţa lor este socotită indispensabilă; precum şi personalul
ajutător, format, de obicei, din cadre ale poliţiei, menit să caute obiectele sau să asigure paza.
Din categoria organelor care participă la efectuarea percheziţiei fac parte procurorul şi
organele de cercetare penală, primul urmând să coordoneze toate operaţiile legate de îndeplinirea
acestei activităţi, alături de un număr suficient de poliţişti, care vor participa fie la activitatea
propriu-zisă de căutare, fie la asigurarea pazei locului percheziţionat.
Numărul persoanelor planificate să ia parte la percheziţie nu trebuie să rămână fix, ci, după
caz, acesta poate fi completat cu alte persoane ori de câte ori situaţia o impune.
Când pentru descoperirea unor obiecte se impune utilizarea unei aparaturi speciale de
detectare care nu există în dotarea organelor de urmărire penală, dar şi atunci când determinarea
sau descrierea particularităţilor obiectelor descoperite impune participarea unor specialişti, aceştia
sunt invitaţi să participe la efectuarea percheziţiei.
Potrivit prevederilor art.159 alin. 4 din Codul de procedură penală, în cazul percheziției
domiciliare, când este necesar, organele judiciare pot restricționa libertatea de mișcare a
persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziția, pe durata
efectuării acesteia. Iar conform alin. 11, când persoana la care se face percheziția este reținută ori
arestată, va fi adusă la percheziție, iar dacă nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte sau înscrisuri
precum și percheziția domiciliară se fac în prezența unui reprezentant ori martor asistent.
Dispoziţiile legale instituie dreptul persoanei percheziţionate de a fi asistată ori reprezentată de o
persoană de încredere, dispoziţie inexistentă în vechiul Cod, care permitea reprezentarea numai în
lipsa acesteia.
Martori asistenţi vor selecţionaţi dintre persoanele majore cu capacitate de exerciţiu şi care
nu au nicio legătură cu cei implicaţi în săvârşirea infracţiunii şi nici un anume interes în cauză. Se
consideră a fi contraindicat a se proceda la alegerea martorilor asistenţi din rândul persoanelor care
se află întâmplător la faţa locului, mai ales că acestea pot fi chiar complici la săvârşirea
infracţiunii, tactica criminalistică recomandând ca alegerea şi verificarea îndeplinirii condiţiilor
legale cerute calităţii de martor asistent să se facă înainte de intrarea echipei la locul percheziţiei,
în felul acesta evitându-se irosirea timpului sau apariţia unor incidente nedorite.

110
 Nu vor putea fi utilizaţi martori asistenţi din categoria persoanelor care au formulat
pretenţii civile în cauza respectivă, a victimelor infracţiunii, a martorilor oculari, persoanele care
sunt rude sau complici ai suspectului sau alte persoane care au vreun interes în cauză.
Organul de urmărire penală care conduce percheziţia are îndatorirea de a explica martorilor
asistenţi care le sunt drepturile. Martorii asistenţi au dreptul de a fi prezenţi la toate acţiunile
percheziţiei, de a cunoaşte toate obiectele descoperite şi ridicate, putând cere să se noteze în
procesul-verbal propriile observaţii, totodată fiind obligaţi să asiste pe întreaga perioadă de
efectuare a percheziţiei şi să semneze procesul-verbal întocmit de către organul de urmărire penală
cu ocazia efectuării percheziţiei.
Pentru că martorii asistenţi nu au cunoştinţele necesare pentru a servi la soluţionarea cauzei
penale cercetate, ei pot face declaraţii numai cu privire la constatările şi la modul de efectuare a
actului procedural la care au asistat, observaţiile fiind consemnate în procesul-verbal încheiat şi
constituind mijloc de probă doar pentru activitatea procesuală desfăşurată, nu şi unul care vizează
fondul cauzei cercetate.
În ipoteza în care organele judiciare decid efectuarea percheziției, persoanelor la care se
efectuează li se aduce la cunostinţă că au dreptul ca la efectuarea percheziţiei să participe un
avocat. Dacă se solicită prezenţa unui avocat, începerea percheziţiei este amânată până la sosirea
acestuia, dar nu mai mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat, luându-se
măsuri de conservare a locului ce urmează a fi percheziţionat. În cazuri excepţionale, ce impun
efectuarea percheziţiei de urgenţă, sau în cazul în care avocatul nu poate fi contactat, percheziţia
poate începe şi înainte de expirarea termenului de două ore.
Organul de urmărire penală are obligaţia de a-l încunoştinţa pe apărător cu privire la data şi
ora desfăşurării percheziţiei.
Persoana căreia i se face percheziţia domiciliară sau reprezentantul ei au dreptul să asiste la
efectuarea percheziţiei, pentru a-şi asigura respectarea deplină a tuturor drepturilor lor procesuale.
Persoana percheziţionată va asista la toate acţiunile din cadrul percheziţiei, va putea
cunoaşte obiectele sau înscrisurile descoperite şi ridicate, pentru ca în cadrul procesului-verbal
întocmit să-şi poată exprima toate observaţiile.
Uneori, din considerente de ordin tactic, este posibil ca o parte din rezultatele percheziţiei
să nu-i fie aduse la cunoştinţă de îndată, pentru ca astfel să se asigure o mai bună desfăşurare a
cercetărilor.
La percheziţiile efectuate în cadrul unor instituţii sau autorităţi publice, vor lua parte şi
reprezentanţii instituţiilor sau a-i organelor imediat superioare.
Percheziţiile efectuate în unităţile militare se vor desfăşura numai în prezenţa
comandantului unităţii sau a delegatului acestuia, iar, în cazul când locul de percheziţionat îl
constituie locuinţa reprezentanţilor diplomatici, percheziţia se efectuează cu încuviinţarea
Ministerului de Externe al României şi numai cu consimţământul persoanei percheziţionate.

4. Reguli tactice de efectuare a percheziţiei

Deplasarea şi pătrunderea echipei la locul percheziţiei

Deplasarea echipei la locul de efectuare a percheziţiei se va pregăti cu multă atenţie,
avându-se în vedere asigurarea caracterului de surpriză al acţiunii, justificat prin cerinţa de a nu i
se da timp persoanei percheziţionate să înlăture obiectele sau înscrisurile vizate de către organul
judiciar ori să dispară de la domiciliu.
Când deplasarea echipei s-a făcut cu un autovehicul, în localităţile mai mari, este
recomandabil ca parcarea maşinii să se facă la o distanţă mai mare faţă de intrarea în imobil,
prezenţa autoturismului în faţa imobilului în care se va desfăşura percheziţia putând alerta
persoana vizată. În localităţile mici, autoturismul va fi oprit în faţa sediilor administraţiei de stat, a

111
unor întreprinderi, firme sau magazine etc., în funcţie de distanţa până la locul efectuării
percheziţiei.
Pentru percheziţiile care se efectuează în blocurile cu mai multe etaje, se recomandă ca
liftul să fie oprit cu un etaj mai sus sau mai jos de palierul la care este amplasat apartamentul vizat,
preferabil fiind ca o parte a echipei să urce pe scări, dar fără ca astfel să se formeze un grup
compact.
În eventualitatea în care se remarcă existenţa unor câini de pază, înainte de intrarea echipei,
trebuie găsită o modalitate potrivită de liniştire a acestora, prin invitarea, în acest scop, a unui
vecin sau a unei persoane care îi cunoaşte, folosind un pretext oarecare, recomandabil fiind ca la
poartă să se prezinte doar o singură persoană din echipa de percheziţie.
Înainte de pătrunderea echipei la locul percheziţionat vor fi luate măsuri necesare de: pază
a tuturor căilor de acces în imobil, la nevoie folosindu-se schiţa topografică, înlăturând astfel orice
posibilitate de părăsire a locului percheziţiei de către persoana vizată.
Pătrunderea în domiciliu de percheziţionat reprezintă începutul percheziţiei domiciliare,
aceasta realizându-se prin folosirea oricărei împrejurări favorabile menite să prevină acţiunile
percheziţionatului, în sensul degradării sau chiar distrugerii totale a obiectelor căutate, spre
exemplu, momentul ieşirii sau intrării unui membru al familiei ori a altor persoane a căror prezenţă
nu este de natură a trezi suspiciuni.
Intrarea la locul percheziţiei se va face potrivit particularităţilor fiecărui caz în parte.
De obicei, se sună sau se bate la uşă, iar membrii echipei se vor aşeza într-un mod în care,
prin vizor, să nu poată fi observată decât o singură persoană.
În cazul în care uşa nu va fi deschisă, se va proceda în consecinţă: dacă în locuinţă nu este
sesizat nici un zgomot, se vor cere informaţii de la vecinii cei mai apropiaţi, organul de urmărire
penală având posibilitatea să procedeze fie la sigilarea uşilor, fie la pătrunderea forţată în imobil şi
la efectuarea percheziţiei în prezenţa unui vecin, a administratorului de bloc sau a unui delegat al
autorităţii publice locale. Pentru a se evita apariţia unei asemenea situaţii, în funcţie de programul
de activitate a celui percheziţionat, se va alege cel mai potrivit moment pentru pătrunderea fără
complicaţii în locul în care urmează să se efectueze percheziţia.
Când persoana percheziţionată este reţinută, aceasta va fi adusă la locul percheziţiei de
către echipa de percheziţie.
În situaţia în care se constată că în locuinţă există totuşi cineva, dar refuză să permită
intrarea echipei de percheziţie în imobil, forţarea uşii se va face numai după ce, în prealabil, s-a
atras atenţia asupra luării acestei măsuri şi s-a făcut prezentarea calităţii şi numelui organului care
efectuează percheziţia.
Uneori, cel aflat în locuinţă nu deschide imediat, din diferite motive, care nu presupun rea
credinţă cum sunt: dorinţa de a se îmbrăca adecvat sau de a verifica temeinic calitatea organelor
judiciare ş.a., după cum pot exista şi situaţii în care întârzierea se datorează încercării persoanei de
a se debarasa de obiectele căutate pe care le deţine, de a le ascunde sau chiar de a părăsi domiciliul.
Atunci când din datele existente la dosar sau din informaţiile adunate în vederea pregătirii
percheziţiei rezultă că persoana percheziţionată face parte din categoria indivizilor periculoşi sau
recidivişti, se va proceda la pătrunderea forţată, fără întârziere, ori de câte ori există indicii că
aceasta tergiversează prea mult deschiderea uşii.
Deosebit de important este ca întreaga operaţie de pătrundere forţată să se facă numai în
prezenţa martorilor asistenţi şi, eventual, a apărătorului.

Primele măsuri luate la locul percheziţiei

Înainte de inceperea percheziţei, organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a

mandaului emis de judecător persoanei la care se va efecua percheziţia, reprezentantului acesteia
sau unui membru al familiei, iar, în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu

112
care cunoaşte persoana la care se va efectua percheziţia şi, dacă este cazul, custodelui. În cazul
percheziţiei efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziţie se înmânează
reprezentantului acesteia, sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu capacitate deplină
de exerciţiu care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice respective.
În mod excepţional, percheziţia poate începe fără înmânarea copiei mandatului de
percheziţie, fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor, precum şi fără
informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenţei unui avocat ori a unei persoane de
încredere, în următoarele cazuri:
a) când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori
a elementelor ce prezintă importanţă pentru cauză;
b) dacă există suspiciunea că în spaţiul în care urmează a se efectua percheziţia se află o persoană a
cărei viaţă sau integritate fizică este pusă în pericol;
c) dacă există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage procedurii.
Organele judiciare care efectuează percheziţia pot folosi forţa, în mod adecvat şi proporţional,
pentru a patrunde într-un domiciliu:
a) dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistenţă armată sau alte tipuri de violenţă ori
există un pericol cu privire la distrugerea probelor;
b) în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările organelor judiciare de
a pătrunde în domiciliu.
Persoanelor la care se efectuează percheziţia li se solicită, înainte de începerea percheziţiei,
predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor cautate. Percheziţia nu se mai efectuează dacă
persoanele sau obiectele indicate în mandat sunt predate.
Înainte de începerea percheziţiei propriu-zise, se impune luarea unor măsuri cu caracter
preliminar:
- inspectarea rapidă a locului ce urmează a fi percheziţionat, îndeosebi a WC-urilor,
sobelor, maşinilor de gătit, tuburilor de aruncat gunoiul şi a oricărei instalaţii sau aparaturi ce ar
putea fi folosită în vederea distrugerii rapide a obiectelor sau înscrisurilor căutate. Se va preveni
orice încercare de semnalizare sau comunicare cu exteriorul prin mijloacele de comunicare
obişnuite sau prin manevre de genul mutării unor glastre de flori din/în geam sau balcon, tragerea
storurilor sau jaluzelelor până la o anumită înălţime, aranjarea perdelelor într-o poziţie dinainte
stabilită etc.;
- prevenirea oricărei acţiuni violente îndreptată împotriva organului de urmărire penală
sau a celorlalte persoane. Din momentul începerii percheziţiei şi pe întreaga durată a desfăşurării
sale, organul de urmărire penală trebuie să fie pregătit pentru a neutraliza orice acţiune violentă
venită din partea persoanei percheziţionate sau a altei persoane aflate la locul percheziţiei, mai ales
în cazurile în care sunt deţinute date din care reiese că aceasta ar putea fi înarmată, că ar încerca să
scape sau că este violentă. Aceste măsuri sunt menite să prevină orice eventuală încercare de
sinucidere, incident posibil mai ales în cazul descoperirii unor obiecte care probează indubitabila
participare a persoanei percheziţionate la săvârşirea unei infracţiuni;
- dispunerea tuturor persoanelor găsite la locul percheziţiei într-o singură încăpere sau
într-un spaţiu limitat, excepţie făcând numai preşcolarii, bolnavii sau alte persoane aflate în
imposibilitatea de a se deplasa, părăsirea acestui spaţiu neputând fi făcută decât cu încuviinţarea
organului de urmărire penală însărcinat cu supravegherea acestora. Persoanele aflate sau sosite la
locul supus percheziţiei domiciliare ulterior începerii percheziţiei vor fi legitimate, cerându-li-se
date cu privire la calitatea şi scopul vizitei lor. Sunt exceptate de la această măsură persoanele
venite în interes de serviciu, cărora li se interzice să ia contact direct cu oricare dintre persoanele
aflate la locul percheziţiei;
- studierea atentă şi familiarizarea echipei cu locul ce urmează a fi percheziţionat, în
vederea cunoaşterii exacte a topografiei şi caracteristicilor sale, prilej cu care se verifică şi datele
iniţiale deţinute de organul de urmărire penală. Persoanei percheziţionate i se vor cere informaţii
referitoare la destinaţia fiecărei încăperi, persoanele care o folosesc, mobilierul, aparatele sau

113
instalaţiile existente, bunurile depozitate etc. După recunoaşterea locului percheziţionat şi până la
verificarea lui efectivă, încăperile vor fi încuiate, procedând în acelaşi fel şi cu mobilierul prevăzut
cu încuietori, cheile fiind păstrate de organul judiciar, până la terminarea percheziţiei;
- imediat după luarea măsurilor premergătoare, pe baza datelor obţinute de organul judiciar,
întregite cu constatările deprinse în urma examinării nemijlocite a locului care urmează a fi
percheziţionat, va fi stabilită metodologia de lucru, fiecărui membru ai echipei revenindu-i
atribuţii bine determinate.

Desfăşurarea percheziţiei

Indiferent de particularităţile locului percheziţionat sau de natura obiectelor căutate,

percheziţiilor le sunt comune câteva elemente, câteva reguli cu caracter tactic.
Percheziţia se efectuează cu minuţiozitate, întinderea şi profunzimea cercetării fiind
dependente de natura obiectelor care trebuie descoperite. Într-un fel se procedează în ipoteza unor
obiecte furate, de genul autoturismelor, motocicletelor, casetofoanelor etc., şi altfel în ipoteza unor
obiecte de volum foarte redus sau a unor înscrisuri.
Percheziţia se desfăşoară metodic, sistematic, fapt ce presupune cercetarea detaliată a
fiecărei încăperi, a oricărei piese de mobilier, instalaţii sanitare sau obiecte casnice care ar putea
servi ca ascunzătoare potrivit particularităţilor fizico-chimice ale obiectelor căutate.
Comportamentul persoanei percheziţionate va fi permanent observat.
Observarea va fi făcută de către organul de urmărire penală care conduce percheziţia, iar în
cazul în care se constată accentuarea tensiunii emoţionale sau o anumită deconectare, se va insista
la cercetarea locurilor respective.
Percheziţia trebuie efectuată în strictă conformitate cu prevederile legii, începând cu
pătrunderea la faţa locului şi terminând cu ridicarea obiectelor şi fixarea rezultatelor, organul de
urmărire penală sub conducerea căruia se desfăşoară activitatea fiind cel care va urmări
îndeplinirea acestor cerinţe.
Magistratul sau poliţistul va impune o atmosferă de calm, de obiectivitate, dirijând cu
competenţă activitatea membrilor echipei, pentru evitarea unor atitudini necorespunzătoare,
operaţii abuzive, în sensul intimidării persoanelor percheziţionate, distrugerii sau degradării unor
obiecte.
Se va manifesta o grijă deosebită pentru ca percheziţia să decurgă normal, fără deranjarea
vecinilor sau, în ipoteza în care se desfăşoară la locul de muncă, fără perturbarea activităţii.
Regulile tactice cu respectarea cărora trebuie efectuată percheziţia depind de o serie de
factori: natura faptei în legătură cu care se realizează această activitate, particularităţile locului ce
urmează a fi cercetat, natura obiectelor a căror găsire se urmăreşte, informaţiile deţinute de organul
judiciar în legătură cu obiectele căutate ş.a.
Când organul judiciar deţine informaţii verificate cu privire la natura obiectelor şi persoana
care le deţine, dar nu se cunoaşte cu exactitate locul unde au fost ascunse, mai înainte de a se
proceda la operaţia de căutare propriu-zisă, celui percheziţionat i se va cere să predea obiectele
căutate.
Atunci când informaţiile în posesia cărora se află organul judiciar sunt vagi, se va proceda
la efectuarea unei percheziţii minuţioase, pentru descoperirea ascunzătorilor, în funcţie de
particularităţile locului cercetat şi se vor folosi cele mai adecvate metode şi mijloace de
investigare.

114
 5. Fixarea rezultatelor percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri

Potrivit prevederilor art.108 Cod procedură penală, despre modul de efectuare a

percheziţiei şi rezultatele sale se întocmeşte un proces-verbal. Alături de procesul-verbal, ca
mijloace auxiliare de fixare a rezultatelor percheziţiei, se mai folosesc: fotografierea, înregistrarea
video-magnetică, filmare şi, atunci când este cazul, schiţe sau desene ale locului percheziţionat.
Locul în care se desfășoară percheziția, precum și persoanele sau obiectele găsite pe
parcursul percheziționării pot fi fotpgrafiate ori inregistrate audiovideo. Înregistrarea audiovideo
sau fotografiile efectuate sunt anexate procesului-verbal de percheziție și fac parte integrantă din
acesta.
Procesul-verbal constituie principalul mijloc de consemnare a modului în care s-a
desfăşurat percheziţia, precum şi a rezultatelor la care s-a ajuns, fiind întocmit de către organul
judiciar aflat la locul percheziţiei, imediat după terminarea acestei activităţi.
Procesul-verbal de percheziţie va cuprinde:
O parte introductivă care conţine următoarele menţiuni:
a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
b) numărul şi data mandatului de percheziţie;
c) locul unde este încheiat;
d) data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea percheziţiei, cu menţionarea
oricărei întreruperi intervenite;
e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor ce au fost prezente la efectuarea percheziţiei,
cu menţionarea calităţii acestora;
f) efectuarea informării persoanei la care se va efectua percheziţia cu privire la dreptul de a
contacta un avocat care să participe la percheziţie;
Partea descriptivă a procesului-verbal va cuprinde:
g) descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele
infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea
fi recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul a fost prins;
h) obiecţiile şi explicaţiile persoanelor care au participat la efectuarea percheziţiei, precum şi
menţiunile referitoare la înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate;
i) menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate în păstrare;
j) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Se vor descrie, în ordinea desfăşurării lor, toate operaţiunile întreprinse de echipă în
vederea descoperirii obiectelor căutate, iar în cazul găsirii acestora, ele vor fi descrise amănunţit,
insistându-se şi asupra ascunzătorilor.
Obiectele şi urmele descoperite vor fi descrise sub raportul tuturor însuşirilor care le
individualizează: formă, dimensiuni, culoare, felul producţiei, natura materialului din care sunt
alcătuite, elemente ce indică modul de fabricare şi urmele de uzură provenite din întrebuinţare, fără
a se face vreo observaţie privind valoarea acestora.
Dacă descrierea exactă nu poate fi făcută, pe respectivul obiect se va lipi un bilet, purtând
semnăturile componenţilor echipei, ale persoanei percheziţionate şi ale martorilor asistenţi.
Obiectele se vor fotografia, indicându-li-se un număr de ordine, iar dacă pentru descrierea
sau demontarea acestor piese este nevoie de un specialist, urmează ca în perioada următoare să se
apeleze la serviciile acestuia, fapt ce trebuie menţionat în procesul-verbal.
În cadrul procesului-verbal se consemnează situaţiile în care în cursul efectuării
percheziţiei, au fost forţate anumite obiecte ori s-au spart încuietori, uşi, ziduri, motivând
necesitatea efectuării acestora.
În procesul-verbal se vor înscriere observaţiile persoanei percheziţionate privind activitatea
desfăşurată, se notează dacă persoanele prezente au fost supuse unei noi percheziţii corporale şi

115
rezultatele acesteia, precum şi menţiunea dacă în cursul percheziţiei s-au ivit incidente, arătându-se
modul în care au fost soluţionate.
Finalul procesului-verbal va cuprinde menţiuni cu privire la ora de începere şi terminare a
percheziţiei, obiectele ridicate, menţionându-se şi acele obiecte, care din diferite motive
(cantitatea, greutatea, dimensiunile) au fost lăsate în păstrarea persoanei percheziţionate sau a unui
custode, în urma aplicării sechestrului.
Tot aici vor fi menţionate şi eventualele obiecţii ale persoanelor în prezenţa cărora s-a
desfăşurat percheziţia, ale martorilor asistenţi şi ale persoanei percheziţionate, cu privire la modul
de efectuare a percheziţiei sau la conţinutul procesului-verbal încheiat, se precizează dacă anumite
împrejurări legate de efectuarea percheziţiei au fost fixate cu ajutorul fotografiei, filmului,
înregistrării video-magnetice.
O atenţie deosebită se va acorda locurilor în care au fost ascunse obiectele, iar atunci când
au fost locuri special amenajate, acestea vor fi fixate obligatoriu prin fotografiere.
Procesul verbal se semnează pe fiecare pagina şi la sfârşit de cel care îl încheie, de persoana
la care s-a făcut percheziţia, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent, precum şi de persoanele care
au fost prezente la efectuarea percheziţiei, dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză
să semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau
refuzului de a semna.
O copie a procesului-verbal va fi înmânată persoanei percheziţionate, reprezentantul
acestuia ori un membru al familiei sale ori, în lipsa acestora, oricărei alte persoane cu capacitatea
deplină de exerciţiu care cunoaşte persoana la care s-a efectuat percheziţia, si, dacă este cazul
custodelui.
În cazul în care persoana percheziţionată refuză sau nu poate să semneze, se va face
menţiunea despre aceasta, arătându-se motivaţia susţinută de persoana în cauză.
Cu privire la modul de redactare a procesului-verbal, data fiind calitatea sa de mijloc de
probă, este necesară consemnarea cât mai exactă, mai clară şi precisă a celor consemnate din
momentul pătrunderii la locul percheziţiei şi până la terminarea activităţii.

Concluzii:
Potrivit art. 77 din Codul de procedură penală, suspectul este persoana cu privire la care,
din datele şi probele existente în cauză, rezultă banuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală. Iar articolul 82 stipulează că inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în
mişcare acţiunea penală.
Astfel, suspectul sau inculpatul este considerat subiectul primar al procesului penal,
organele judiciare fiind obligate să constate temeinic motivat că acesta a săvârşit fapta care
formează obiectul cauzei penale şi dacă este vinovat pentru acea faptă sau persoana în jurul căreia
se răsuceşte ca o spirală toată activitatea de administrare a probelor, ridicându-se treptat până ce se
ajunge, în cele din urmă, la stabilirea adevărului.
Declaraţiile suspectului sau inculpatului cunoscute şi sub denumirea de mărturisire,
reprezintă un mijloc important de probă care serveşte, mai mult sau mai puţin direct la aflarea
adevărului în procesul judiciar. Chiar şi în eventualitatea unei mărturisiri nesincere, aceasta are o
anumită utilitate permiţând cunoaşterea atitudinii fată de fapta comisă.
În literatura de specialitate este învederată importanţa percheziţiei, determinată de faptul că,
în multe împrejurări, ea devine decisivă în soluţionarea cauzei penale, prin obţinerea de probe
absolut necesare stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârşită o infracţiune, precum
şi a identificării autorului.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri reprezintă o activitate procedurală mai puţin complexă
decât percheziţia deoarece se cunosc obiectele şi însemnările, locurile în care se află, precum şi
persoana care le deţine. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri poate fi însoţită de percheziţie, atunci
când se neagă existenţa şi deţinerea obiectelor şi înscrisurilor solicitate ori se refuză predarea.

116
 Întrebări de evaluare:
1. Care sunt motivele ce pot determina un suspect sau înculpat să îşi recunoască fapta? 2 puncte.
2. Ce prevederi tactice sunt aplicabile în cazul ascultării suspectului sau inculpatului? 2 puncte
3.Ce este percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri? 2 puncte.
4. Care sunt criteriile după care se clasifică percheziţia? 2 puncte.
5. Cum se fixează rezultatele percheziţiei?2 puncte.

Teste grilă
1. Întocmirea profilului psihologic al suspectului sau inculpatului:
a) este obligatorie;
b) este o etapă premergătoare ascultării sale;
c) este o etapă obligatoria doar dacă procurorul decide trimiterea în judecată a inculpatului

2. Dacă există mai multţi suspecţi sau inculpaţi, vor fi ascultaţi primii:
a) cei care prezintă alibiuri;
b) cei care nu recunosc faptele de care sunt suspectaţi;
c) cei care sunt consideraţi de către anchetatori veriga cea mai slabă.

3. Percheziţia domiciliară poate fi efectuată:

a) la orice oră în cazul unei infracţiuni flagrante;
b) numai în prezența unor martori asistenţi;
c) prin emiterea din oficiu a mandatului de percheziţie de către judecătorul de drepturi şi
libertăţi;

4. Când persoana percheziţionată este reţinută:

a) aceasta va fi adusă la locul percheziţiei;
b) nu va fi adusă la locul percheziţiei, aceasta putând fi reprezentată;
c) nu va fi adusă la locul percheziției deoarece obligatoriu la percheziţie asista martorii
asistenţi.

5. Percheziţia:
a) se efectuează chiar dacă obiectele indicate în mandatul de percheziţie sunt predate;
b) se efectuează în prezenţa unui martor asistent dacă în spaţiul unde urmează să se
desfăşoare expertiza nu se află nicio persoană;
c) este doar o activitate de urmărire penală.

117
 Modulul VII.
PREZENTAREA PENTRU RECUNOAŞTERE. RECONSTITUIREA

Unitatea de învăţare:
1. Factorii care pot influenţa prezentarea pentru recunoaştere;
2. Pregătirea pentru recunoaştere;
3. Efectuarea prezentării pentru recunoaştere;
4. Recunoaşterea după fotografie;
5. Prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor, cadavrelor;
6. Fixarea rezultatelor activităţii respective.
7. Generalităţi privind reconstituirea;
8. Pregătirea reconstituirii;
9. Activităţile ce se desfăşoră la locul reconstituirii, înainte de desfăşurarea acestora;
10. Efectuarea reconstituirii;
11. Fixarea regulilor tactice.

Timp alocat: 4 h

Bibliografie:
1. V. Dongoroz ş.a., Noul cod de procedură penală şi Codul penal anterior, prezentare
comparativă, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, p. 81;
2. C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 528.
3. I.Mircea, Criminalistică, Ed. Fundaţiei Chemarea, 1994;
4. C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972.

Obiective
- activitatea de prezentare pentru recunoaştere are drept scop stabilirea versiunilor elaborate pe
parcursul urmăririi penale referitoare la identificarea unei persoane, obiect, fenomen;
- prezentarea factorilor care influenţează procesul declaraţiilor persoanelor;
- care sunt activităţile pregătitoare prezentării pentru recunoaştere;
- cum se efectuează această activitate, cu arătarea regulilor tactice;
- recunoaşterea după fotografie;
- prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor, cadavrelor, etc.
- cum se fixează rezultatele activităţii de recunoaştere;
- prezentarea conţinutului activităţii de reconstituire, cu definirea acestei activităţi;
- ce măsuri se iau în vederea pregătirii reconstituirii;
- cum se fixează rezultatelereconstituirii

1. Factori care pot influenţa rezultatul prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere este o metodă proprie tacticii criminalistice, apărută ca

răspuns la necesitatea identificării unei persoane, animal sau obiect de către persoanele care le-au
văzut anterior.

118
 Această activitate tactică se întreprinde în orice fază a procesului penal, având drept scop
stabilirea probelor administrate în cauză ori a versiunilor elaborate pe parcursul urmăririi penale cu
privire la identitatea acestora.
Ca mod de realizare a identificării după memorie, bazat pe caracteristicile esenţiale ale unui
obiect, fenomen sau fiinţe percepute anterior de către o persoană în anumite condiţii de loc şi de
timp şi reţinute până în momentul reîntâlnirii sale cu acel obiect, fenomen sau fiinţă.
Având la bază percepţia, memorarea şi reproducerea în condiţiile declaraţiilor persoanelor,
prezentarea pentru recunoaştere ca examen comparativ se efectuează în condiţiile oferirii unui
suport celui care a văzut anterior obiectul, persoana sau animalul, care va fi comparat cu ceea ce
acesta a perceput.
Aceasta constituie o simulare a legăturilor nervoase realizate cu ocazia perceperii obiectului
sau fiinţei, cu scopul aducerii lor în actualitate pentru a fi suprapuse pe caracteristicile ce pot fi
observate la obiectul sau fiinţa ce constituie stimulul şi în funcţie de rezultatului procesului de
comparaţie persoana, obiectul sau animalul va fi sau nu identificat.
Prezentarea pentru recunoaştere, constituind o forţare a memoriei, trebuie făcută în condiţii
cât mai apropiate de cele existente în momentul percepţiei, condiţii care sunt cel mai frecvent
artificial create, ceea ce necesită o pregătire din partea organului de urmărire penală.
Prezentarea pentru recunoaştere, nu se face imediat după ascultarea persoanei care a
perceput anterior fiinţa sau obiectul care trebuie recunoscut, ci după scurgerea unei perioade mai
mari sau mai mici de timp, depinzând de găsirea persoanei sau obiectului, de identificat.
Distanţa în timp între momentul identificării şi ascultării persoanei care poartă informaţia
de interes şi cel al momentului efectuării prezentării pentru recunoaştere poate să fie măsurată în
ore, zile, luni şi chiar ani.
Factorii care influenţează procesul formării declaraţiilor persoanelor îşi vor manifesta şi de
această dată influenţa.
a) Astfel, trebuie în primul rând evocată posibila influenţă a procesului de uitare. Etapa
optimă a ascultării unui martor este chiar după consumarea actului la care a asistat sau în perioada
cât mai apropiată posibil, deci atunci când pierderile nu sunt încă prea mari.
Uitarea nu este influenţată numai de trecerea timpului, ci şi de alţi factori, cum sunt,
cantitatea şi, mai ales, calitatea informaţiei percepute şi memorate.
Astfel, informaţiile cu sens sunt uitate într-o durată mai mare de timp decât informaţiile
fără sens, iar fapte crezute uitate sunt, de fapt, păstrate la nivelul memoriei secundare sau de lungă
durată unde acestea pot fi reactivate.
Reactivarea informaţiilor este un proces psihic dificil, dar posibil, hipnoza, visul sau
procedee psihanalitice constituind dovezi în acest sens.
Mai mult, conform opiniilor adepţilor psihologiei lui S.Freud, informaţiile stocate în
memoria de lungă durată, dar şi faptele jenante, compromiţătoare sau ruşinoase sunt mai greu de
reactualizat în comparaţie cu celelalte.
De asemenea, memoria de recunoaştere ca o capacitate a persoanei de a decide în sens de
„da” sau „nu” cu privire la faptul că ceea ce i se arată este o informaţie „veche sau nouă”
funcţionează mai bine şi mai uşor decât memoria reproductivă.
La nivelul memoriei, aşa cum s-a arătat mai sus, există informaţii care nu sunt
contabilizate în conştient, fapt care ne poate reda optimismul în folosirea prezentării pentru
recunoaştere a persoanelor şi obiectelor ca metodă de identificare criminalistică.
b) Efectul halo. Un alt element care poate avea influenţă asupra declaraţiilor de descriere a
caracteristicilor de identificare a persoanei sau obiectului de identificat este efectul halo. Acesta
constă în tendinţa de a extinde un detaliu în mod neadecvat asupra întregului şi îl putem întâlni în
cauzele privind infracţiunile la care autorul a avut contact direct cu victima.
În aceste situaţii, talia, statura persoanei reprezintă, o caracteristică cu valoare redusă de
identificare, nu numai pentru că aceasta poate fi comună mai multor persoane, ci şi pentru că, în
condiţiile în care aceasta a fost percepută iniţial, poate da naştere unor erori.

119
 Violenţele aplicate victimei, viteza de acţiune a autorului, poziţia victimei, ideile pe care le
avem despre un agresor vor influenţa talia şi constituţia acestuia, părând în ochii victimei sau
martorului mai înalt, mai corpolent şi mai fioros ca notă dominantă în descrierea autorului.
Această exagerare care poate fi pozitivă sau negativă şi nu are întotdeauna o raportare cu
înălţimea şi robusteţea persoanei care face descrierea.
O astfel de descriere va avea consecinţe asupra activităţilor de stabilire a persoanelor care
pot face parte din cercul de suspecţi, dar şi asupra credibilităţii făcute, a identificării raportate la
modul în care a fost descrisă respectiva persoană şi cel în care se prezintă această realitate.
Apariţia şi influenţa acestor iluzii fac ca activitatea de descriere a persoanei să se
concentreze în mod deosebit asupra trăsăturilor feţei şi a privirii, culorii părului, pigmentaţia pielii
şi, mai ales, asupra semnelor particulare a căror valoare de identificare este net superioară în raport
cu celelalte caracteristici.
Trebuie menţionat faptul că o descriere lacunară a unor trăsături datorată momentului în
care persoana a fost ascultată, capacităţii de verbalizare a acesteia sau a altor factori care
influenţează procesul de formare a declaraţiilor nu influenţează certitudinea identificării în urma
prezentării pentru recunoaştere.
Prezentarea pentru recunoaştere trebuie pregătită în condiţiile respectării legii contiguităţii
căreia i se supune memorarea figurilor, în sensul că acestea sunt memorate în legătură cu locul în
care acestea au fost observase sau în care se găsesc de obicei.
Organul de urmărire penală trebuie, cu ocazia activităţilor pregătitoare, să analizeze
oportunitatea efectuării prezentării pentru recunoaştere în locul în care persoana a fost percepută,
pentru a putea facilita astfel reactivarea memoriei şi să uşureze sarcina persoanei care va efectua
recunoaşterea.
Realizarea pe cale artificială sau efectuarea prezentării pentru recunoaştere în condiţii de
loc, timp, luminozitate etc., cât mai asemănătoare cu cele în care s-a realizat percepţia persoanei
sau obiectului de recunoscut este o condiţie determinantă a asigurării obiectivităţii acesteia.
Dominanta alegerii locului şi momentului efectuării acestei activităţi trebuie să fie facilitatea
recunoaşterii şi obiectivitatea ei.
c) Fenomenul asemănării persoanelor sau obiectelor. Un alt factor care poate influenţa
rezultatul activităţii de prezentare pentru recunoaştere este atitudinea organului de urmărire penală
în ceea ce priveşte fenomenul semănării persoanelor sau obiectelor.
În baza descrierilor făcute de către persoana vătămată şi/sau martori, organul de urmărire
penală începe activitatea de investigare criminalistică a infracţiunii cu scopul stabilirii autorului
acesteia.
Prin mijloacele legale avute la dispoziţie se ajunge la stabilirea unui cerc de suspecţi şi
persoane bănuite, asupra căreia, pentru moment, nu există alte probe de vinovăţie decât
asemănarea ei cu descrierea făcută şi alte elemente sau indicii care îl fac pe organul de urmărire
penală să gândească că acesta este autorul.
Pe parcursul activităţii de verificare a persoanei bănuite apărând şi alte indicii
„incriminatoare”, activitatea de investigare se va concentra numai asupra acestei persoane, organul
de urmărire penală devenind tot mai convins că aceasta este autorul faptei, urmând a o prezenta
pentru recunoaştere persoanei vătămate, martorilor sau suspectului ori coinculpatului.
Trăsăturile apropiate ale persoanelor care le fac să fie asemănătoare, condiţiile în care s-a
efectuat percepţia şi cele în care se va face recunoaşterea, intervenţia factorilor care pot influenţa
capacitatea de recunoaştere, transmiterea certitudinii că una dintre persoanele care se prezintă este
autorul faptei vor influenţa atitudinea persoanei care o efectuează, împiedicând-o spre o falsă
recunoaştere.
Prin modul în care a fost săvârşită infracţiunea, autorul realizează ce împrejurări i-ar putea
fi defavorabile în cazul în care va fi prins şi, în mod normal, va lua măsurile pe care le va crede de
cuviinţă pentru înlăturarea lor.

120
 Reacţia suspectului de ascundere a faptei comise se poate manifesta prin ajustarea unor
elemente de fizionomie, prin lăsarea sau îndepărtarea mustăţilor sau bărbii ori a părului,
schimbarea culorii părului şi chiar apariţia unor semne particulare cum sunt tatuajele, împrejurări
care vor ridica probleme atât cu ocazia prezentării sale pentru recunoaştere, dar şi cu privire la
credibilitatea persoanei care a făcut descrierea.
Cunoaşterea procesului de formare a declaraţiilor persoanelor şi a factorilor obiectivi şi
subiectivi care îl pot influenţa, precum şi a celor specifici recunoaşterii este necesară organului de
urmărire penală care urmează să desfăşoare o astfel de activitate.
Odată efectuată recunoaşterea persoanei sau a obiectului, consecinţele care se declanşează
şi în cazul uneia sau a celuilalt sunt de extremă importanţă, persoana urmând a fi supusă
răspunderii penale, iar obiectul recunoscut ca purtat de către o persoană va atrage aceleaşi
consecinţe pentru posesorul său.
Şi respectarea cu stricteţe de către organul de urmărire penală a procedeelor tactice de
efectuare a prezentării pentru recunoaştere, începând cu pregătirea activităţii şi a grupului de
persoanei sau obiecte, a condiţiilor de loc şi luminozitate şi continuând cu modul în care aceasta se
desfăşoară şi se fixează, constituie o activitate cu un înalt grad de răspundere, neglijenţa sau
superficialitatea putând determina consecinţe de natura celor arătate.
Ca orice alt procedeu de identificare, prezentarea pentru recunoaştere poate fi privită şi ca o
metodă de eliminare, de verificare a suspecţilor sau bunurilor în urma căreia atenţia organului de
urmărire penală se va îndrepta spre alte persoane sau bunuri până la găsirea celor utile realizării
scopului urmăririi penale, aflarea adevărului.
Prezentarea pentru recunoaştere reprezintă un mijloc şi o etapă de apreciere a muncii de
investigaţie criminalistică desfăşurată de organul de urmărire penală, iar rezultatul obiectiv al
acestei activităţi se constituie şi ca o evaluare a calităţii activităţilor desfăşurate de către acesta
până la momentul respectiv.

2. Pregătirea pentru recunoaştere

Pregătirea pentru recunoaştere începe cu studierea dosarului de urmărire penală în scopul

stabilirii persoanelor, cadavrelor, obiectelor sau animalelor care urmează să fie recunoscute,
precum şi a persoanelor care pot să le recunoască.
Tot în cadrul activităţii pregătitoare, persoana care urmează să facă recunoaşterea va fi
reascultată cu privire la condiţiile în care s-a făcut prima observare şi cu privire la caracteristicile
persoanei, cadavrului, obiectului sau animalului de recunoscut.
În situaţia în care persoana nu poate oferi detalii foarte bogate sau precise cu privire la
caracteristicile de identificare, nu trebuie să renunţăm la efectuarea prezentării pentru recunoaştere.
În funcţie de condiţiile în care s-a făcut percepţia, se vor stabili locul şi timpul efectuării
prezentării pentru recunoaştere.
Locul de desfăşurare a prezentării pentru recunoaştere este la sediul organului de urmărire
penală unde există camere special destinate acestui scop, separate prin oglindă.
În cazul în care un alt loc ar putea oferi mai uşor condiţiile necesare recunoaşterii, acesta va
putea fi folosit cu luarea precauţiunilor necesare (măsuri de pază, eventuale amenajări).
O ultimă etapă a pregătirii pentru recunoaştere o constituie stabilirea grupului de persoane,
de obiecte sau de animale care va fi utilizat la prezentarea pentru recunoaştere sau pregătirea
cadavrului care urmează să fie prezentat.
În privinţa persoanelor care vor forma grupul, acestea trebuie alese în aşa fel încât
recunoaşterea să aibă un grad cât mai mare de obiectivitate. Pentru aceasta, ele trebuie să fie de
aceeaşi statură, vârste aproximative, corpolenţă asemănătoare, de aceeaşi culoare a părului, coafura
să nu difere mult de la o persoană la alta, îmbrăcămintea să fie pe cât posibil, asemănătoare.

121
 De asemenea, persoanele să nu se cunoască între ele, dar mai ales, să nu fie cunoscute
persoanei care urmează să facă recunoaşterea.
Pentru obiecte, vor fi aduse la sediul organului judiciar, unde se va desfăşura prezentarea.
În cazul în care obiectele nu pot fi procurate, organul de urmărire penală va apela la serviciile unui
magazin de specialitate unde se va efectua prezentarea pentru recunoaştere.
În funcţie de specie, animalele pot fi prezentate într-un grup format din trei. În cazul în care
acestea pot fi găsite în crescătorii, ferme, magazine prezentarea pentru recunoaştere se va desfăşura
în respectivul loc.
Unele animale care reacţionează la vederea sau apelul stăpânului nu trebuie neapărat
prezentate dintr-un grup de animale de aceeaşi specie.
Cadavrele nu se prezintă la recunoaştere dintr-un grup de cadavre şi nici mai multor
persoane în acelaşi timp. Cadavrul trebuie să fie toaletat, adică pregătit prin spălare, pieptănare,
rujare, retuşare, în aşa fel încât să existe o cât mai mare asemănare cu persoana în viaţă. Această
pregătire se face prin grija medicului legist şi a organului de urmărire penală.

3. Efectuarea prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere poate fi întreprinsă în orice fază a procesului. În vederea

atingerii scopului urmărit, pregătirea pentru recunoaştere trebuie să fie organizată şi condusă prin
respectarea unor reguli generale:
- înainte de începerea prezentării pentru recunoaştere, organul judiciar trebuie să cunoască
împrejurările în care a fost cunoscută, văzută persoana supusă recunoaşterii, care sunt trăsăturile
sale distincte;
- fiecare obiect sau persoană se prezintă în grup de cel puţin trei; persoanele să fie de acelaşi sex,
îmbrăcămintea la fel în privinţa culorii, croielii, de aceeaşi vârstă şi înălţime, pe cât se poate.
Obiectele să aibă trăsături de gen similare, să fie de aceeaşi culoare, formă şi mărime, precum şi
grad de uzură apropiat;
- prezentarea pentru recunoaştere se face în prezenţa martorilor asistenţi, după ascultarea în
prealabil şi în prezenţa lor a persoanei care urmează să facă recunoaşterea.
- toată activitatea de prezentare pentru recunoaştere se consemnează în procesu-verbal, iar dacă
este necesar, se fixează prin folosirea unor procedee tehnice cum este fotografierea.

4. Recunoaşterea după fotografie (de la fotografie la imaginea de pe calculator)

Recunoaşterea după fotografii este mijlocul cel mai la îndemâna organului de urmărire
penală.
Eficienţa acestei modalităţi va fi dependentă de numărul de persoane introduse în albumele
fotografice, indiferent de suportul imaginilor.
Fotografierea şi introducerea în albume a fotografiilor persoanelor la data săvârşirii unei
infracţiuni sau a suspectării de săvârşirea ei prezintă dezavantajul că, cel puţin până la executarea
pedepsei, acestea nu sunt operative din punctul de vedere al identificării. În albume sunt introduse
în special persoanele cercetate pentru infracţiuni comise prin folosirea violenţei care, având în
vedere pedepsele aplicate de către instanţele de judecată, urmează ca timp de câţiva ani de la
introducere să fie private de libertate.
Revenirea acestor persoane în libertate şi săvârşirea din nou a unor fapte penale în care
autorul a avut contact vizual cu victima face ca descrierea lor să aibă corespondenţă relativă în
raport cu fotografiile păstrate în album, datorită evoluţiei în timp a semnalmentelor fizionomiei.

122
 O excepţie de la această judecată o constituie fotografiile care prezintă şi cicatrice, tatuaje
şi alte asemenea semne particulare care, nu se schimbă în timp şi care pot fi folosite în activitatea
de identificare.
Pe lângă cele două fotografii bust clasice – faţă, profil dreapta -, trebuie să fie executate
două fotografii: una până la brâu, în poziţie semi-întoarsă şi alta în picioare. În acest caz, cel
fotografiat va fi îmbrăcat ca în momentul infracţiunii sau cum este îmbrăcat de obicei pentru a
putea fi mai uşor recunoscut de către victimă, martori, participanţi.
De asemenea, trebuie executate separat şi fotografii ale urmelor aflate pe corpul uman, cum
sunt cicatricele, tatuajele, petele din naştere sau dobândite.
În această situaţie, pe lângă fotografiile persoanelor îmbrăcate, se vor efectua şi fotografii
cu persoana dezbrăcată în zona în care se află semnul sau urma, precum şi fotografia de detaliu a
caracteristicii.
Moda tatuajelor care persistă şi se amplifică în ultimii ani – a cuprins în mare parte
populaţia tânără şi nu numai. Tatuajele sunt executate artistic, plecând de la mici semne executate
pe porţiuni ascunse ale corpului uman şi ajungând la mari suprafeţe de piele personalizată în acest
fel.
De asemenea, dimensiunile fotografiilor la scară de 1/7 sau 4/7 nu mai satisfac pe deplin
necesităţile prezentării pentru recunoaştere în baza fotografiei de identificare.
Regulile de bază ale fotografiei de identificare a persoanelor au fost stabilite de F.Bertillon
şi şi-au dovedit valabilitatea pe parcursul a peste 100 de ani.
În această perioadă, au fost studiate efectele luminii asupra subiectului, perfecţionându-se
în permanenţă calitatea imaginii fotografice. Tot în această perioadă a apărut fotografia color, cu
consecinţa unor rezultate mai bune în activitatea de identificare a persoanelor.
Aparatele de fotografiat s-au perfecţionat continuu, devenind specializate pentru fotografia
de identificare, la fel şi materialele fotosensibile şi sursele de iluminare.
Ultimii ani au adus în fotografia judiciară un salt calitativ prin apariţia aparatelor digitale şi
prin utilizarea acestora cu ajutorul tehnicii de calcul. O aplicare a acestei tehnologii va avea un
impact în constituirea unor albume computerizate şi, implicit, a prezentării pentru recunoaştere
după fotografia persoanei. Unele avantaje ale formării albumelor foto prin folosirea tehnicii de
calcul constau în diversitatea opţională folosirii imaginii fotografice care poate fi mărită,
micşorată, apropiată sau îndepărtată după dorinţă.
Tehnica de calcul oferă posibilitatea selecţiei imaginilor din întregul stoc sau numai a celor
care ar prezenta importanţă pentru cazul cercetat, spre deosebire de albume, unde sunt prezentate
toate fotografiile, crescând posibilitatea de eroare în recunoaştere, datorită instalării oboselii celui
care o face.
O propunere care ar putea îmbunătăţi activitatea de prezentare pentru recunoaştere a
persoanei în baza imaginii fotografice este utilizarea imaginilor în triplu plan. Aceasta presupune
folosirea fotografiei faţă, profil dreapta şi stânga prezentate în planuri diferite, faţă de planul doi,
profilul dreapta în prim plan şi cel stânga în planul trei şi necesit utilizarea calculatoarelor.
Fotografia în triplu plan oferă un suport în plus declanşării proceselor psihice de recunoaştere,
constituind un stimul mai puternic în declanşarea acestora în comparaţie cu fotografia clasică.
Indiferent de suportul imaginii, hârtie sau ecranul monitorului, prezentarea pentru
recunoaştere a persoanelor este o activitate prin intermediul căreia organul de urmărire penală
trebuie să ajute persoana vătămată sau martorul să-şi amintească şi să decidă.
Activitatea de pregătire în vederea prezentării pentru recunoaştere trebuie să vizeze şi
selecţionarea imaginilor, întocmirea planşei cu imaginile selecţionate sau stabilirea celor care vor
fi prezentate în cazul folosirii tehnicii de calcul.
La dosar, alături de procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere, se va anexa şi planşa
foto folosită sau discheta cu înregistrarea tuturor imaginilor prezentate persoanei care o va
cuprinde, bineînţeles şi pe cea recunoscută.

123
 Momentul în care se va face prezentarea pentru recunoaştere trebuie, de asemenea, ales cu
grijă. Astfel, criminalistul şi psihologul polonez Pawel Horoszowski constată că reproducerea este
mai completă după trecerea a două, trei zile, în raport cu depoziţiile care succes imediat percepţiei
şi aceasta mai ales în cazul acelor infracţiuni a căror săvârşire este de natură a provoca celor care
le-au perceput anumite stări afective, depoziţiile obţinute imediat după percepţie sunt mai demne
de încredere.
Un alt aspect este cel a repetabilităţii prezentării pentru recunoaştere după fotografia
persoanei.
Repetarea se impune în situaţia în care prezentarea s-a făcut după sesizarea faptei, apariţia
în urma investigaţiilor a unor persoane a căror imagini nu au făcut parte din cele prezentate cu
prima ocazie sau în cazul în care autorii au fost identificaţi, iar banca de imagini s-a îmbogăţit între
timp.

5. Folosirea spaţiilor special destinate prezentării pentru recunoaştere

Folosirea unor camere special amenajate pentru diferite activităţi tactice criminalistice
prezintă dezavantaje din punct de vedere al gestionării spaţiului total pe care îl are la dispoziţie
organul de urmărire penală sub raportul eficienţei, dar şi prin faptul că necesită o anumită investiţie
financiară.
Utilizarea unor spaţii constituie un pas înainte în ameliorarea condiţiilor generale în care se
desfăşoară activitatea de urmărire penală, dar şi un factor de creştere a eficienţei şi calităţii
acesteia.
La infracţiunile la care victima a avut contact fizic cu autorul sau autorii, în situaţiile în care
victima, pe lângă eventuale lovituri, a fost umilită fizic, cât şi psihic, expunerea acesteia în faţa
autorului este nerecomandată.
Pentru aceste infracţiuni, utilizarea unor încăperi special amenajate considerăm că nu mai
trebuie argumentată.
O astfel de încăpere, împărţită în două de o oglindă specială care permite vizualizarea doar
dintr-un sens, cu iluminare reglabilă, cu posibilităţi de transmitere a semnalului sonor în ambele
sensuri sau, după dorinţă, într-un singur sens, cu posibilităţi de înregistrare a imaginilor şi
sunetelor, va facilita unele activităţi de pregătire şi de desfăşurare a prezentării pentru recunoaştere
a persoanelor. Astfel, încă de la început, persoana care urmează să facă recunoaşterea va fi
introdusă în încăpere împreună cu martorii asistenţi şi, eventual, apărătorul persoanei care va fi
prezentată pentru recunoaşterea din grup.
Grupul format va fi introdus în camera alăturată, eventualele accidente organizatorice sau
suspiciuni cu privire la observarea anterioară de către persoana care urmează să facă recunoaşterea
a unuia dintre componenţii grupului fiind excluse.
Grupul format cu îndeplinirea condiţiilor cunoscute va fi prezentat în spaţiul destinat,
fiecare component având aplicat un număr pe piept sau în altă modalitate, în funcţie de ceea ce
trebuie recunoscut în mod concret, procedându-se la recunoaşterea persoanei.
Identificarea persoanei după recunoaştere se va face prin prezentarea orală a acesteia
imediat după indicarea numărului pe care îl poartă de către persoana care a efectuat
recunoaşterea.
O ascultare a persoanei recunoscute imediat după prezentarea pentru recunoaştere va putea
aduce organul de urmărire penală într-o poziţie avantajoasă în raport cu acesta, care ar putea să
recunoască total sau parţial fapta.
Măsurile de pază şi supraveghere a persoanelor care fac parte din grup, în special în cazul
suspectului sau inculpatului arestat, vor fi mult mai uşor de realizat, în sensul că se va face
economie de energie şi de personal.

124
 Prezentarea pentru recunoaştere poate fi efectuată şi fără folosirea unor spaţii special
destinate acestui scop, prin măsurile de pregătire, trebuie să se evite contactul vizual dintre
persoana care va face recunoaşterea şi componenţii grupului până la momentul prezentării. Astfel,
persoana care urmează să facă recunoaşterea va fi introdusă împreună cu martorii asistenţi într-un
spaţiu separat de încăperea unde se află grupul de persoane care urmează să îi fie prezentat.
După ce grupul de persoane este introdus în încăperea unde se va face prezentarea pentru
recunoaştere împreună cu martorii asistenţi, organul de urmărire penală le va explica persoanelor
prezente activitatea care urmează a fi întreprinsă, scopul acesteia, fără a pronunţa numele persoanei
ce urmează a fi recunoscută. De asemenea, va atrage atenţia persoanelor participante că nu au voie
să vorbească, să îşi facă semne, iar dacă vor avea de făcut observaţii, acestea vor avea posibilitatea
să le facă la sfârşit.
Se solicită ca persoanele să se aşeze în linie, cu spatele la perete, iar persoanei subiect al
recunoaşterii să ia loc unde doreşte între persoanele din grup. În încăpere se introduc persoanele
care urmează să facă recunoaşterea, cărora, dacă au calitatea de martor, li se va atrage atenţia că au
obligaţia de a declara adevărul, solicitându-i-se să declare dacă recunosc vreuna dintre persoanele
care li se prezintă. În situaţia unui răspuns afirmativ, li se solicită să indice persoana din grup pe
care o recunoaşte, prin atingerea acesteia cu mâna.
Momentul imediat următor ocupării locului în grup al persoanei care urmează să fie
recunoscută, precum şi momentul recunoaşterii prin atingerea cu mâna se fixează prin fotografie.
Persoana care a făcut recunoaşterea va fi întrebată pe ce se bazează recunoaşterea pe care a
făcut-o în declaraţia ei cu privire la semnalmentele care au stat la baza recunoaşterii, urmând să fie
consemnate în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere.
La rândul ei, persoana care a fost recunoscută, după ce este legitimată, va fi întrebată ce are
de declarat cu privire la faptul că a fost recunoscută, declaraţia acesteia urmând să fie consemnată
în procesul-verbal.
În situaţia în care persoana care face recunoaşterea nu a putut recunoaşte nici una dintre
persoanele care i-au fost prezentate în grup, se va menţiona împrejurarea în procesul-verbal
întocmit.
În situaţia când aceeaşi persoană trebuie prezentată pentru recunoaştere mai multor
persoane, prezentările pentru recunoaşte vor fi efectuate pe rând, cu fiecare persoană care urmează
să facă recunoaşterea, utilizând acelaşi grup, urmând ca la fiecare prezentare în parte persoana a
cărei recunoaştere se doreşte să ocupe poziţia pe care o doreşte.
Dacă aceleiaşi persoane urmează să îi fie prezentate mai multe persoane în vederea
recunoaşterii, este necesară prezentarea fiecărei persoane, separat, într-un nou grup.

6. Prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor

Prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor este precedată de o ascultare prealabilă a

persoanei care urmează să facă identificarea obiectului, scop în care i se cere să arate natura
obiectului, destinaţia, forma, dimensiunile, culoarea, gradul de uzură, precum şi unele caracteristici
de detaliu, individuale.
Obiectul de recunoscut va fi prezentat împreună cu 2-3 obiecte de acelaşi gen, dar
asemănarea între obiectele prezentate nu trebuie să fie perfectă ca în cazul produselor de serie. În
cazul unicatelor, cum sunt operele de artă, acestea nu trebuie prezentate în grup, deoarece, acestea
prezintă suficiente detalii caracteristice pentru a putea fi recunoscute.

125
 7. Prezentarea pentru recunoaştere a cadavrelor

Cu ocazia prezentării pentru recunoaştere a cadavrelor, organul de urmărire penală va

trebui să ţină cont de posibilitatea pe care o au majoritatea persoanelor la vederea unui cadavru,
precum şi de specificul locului în care aceasta urmează să fie întreprinsă.
Având în vedere această împrejurare, este de preferat ca prezentarea pentru recunoaştere să
se efectueze în baza fotografiilor cadavrului.
Fotografia va putea prezenta toate detaliile existente pe cadavru care vor putea fi analizate
în condiţii optime de către persoana care face recunoaşterea.
Datorită posibilităţii de păstrare a cadavrelor, dar şi a stării în care cadavrele se găseau la
descoperire, fotografia prezintă unica posibilitate de prezentare pentru recunoaştere a cadavrelor.
În situaţia în care este posibilă prezentarea cadavrului, el nu va fi prezentat în grup de
cadavre, dar nici tuturor persoanelor care l-ar putea recunoaşte în acelaşi timp, ci fiecăreia pe rând,
în cazul prezentării pentru recunoaştere a persoanelor.

8. Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere

Şi rezultatul prezentării pentru recunoaştere va fi executat cu ajutorul procesului-verbal de

prezentare pentru recunoaştere la care se va anexa planşa cuprinzând fotografiile efectuate cu
ocazia desfăşurării acestei activităţi.
Procesul-verbal va cuprinde datele comune tuturor proceselor-verbale, cu câteva menţiuni
specifice, cum sunt:
- numele şi prenumele, seria şi numărul actului de identitate a persoanelor care au făcut
parte din grupul prezentat pentru recunoaştere sau datele de identificare a persoanelor juridice sau
fizice de la care au fost procurate obiectele care au fost utilizate pentru prezentare;
- modalitatea în care a decurs recunoaşterea – fără ezitări, cu dificultate etc.;
- declaraţiile persoanei recunoscute şi a celei care a efectuat recunoaşterea.

Generalităţi privind reconstituirea

Alături de constatările şi expertizele medico-legale şi criminalistice ale căror rezultate sunt

extrem de utile, uneori determinante pentru aflarea adevărului în cauzele penale, reconstituirile
sunt, din punct de vedere criminalistic, de o importanţă cel puţin egală cu cea a cercetărilor la faţa
locului, câteodată devenind un corolar al tuturor probelor administrate până în acel moment.
În practica judiciară, de multe ori reconstituirile au avut rezultate spectaculoase, lămurind
probleme şi versiuni care altfel nici nu ar fi fost lămurite sau care ar fi fost considerate imposibile.
În cercarea criminalistică a unor infracţiuni de omor, viol, furt din buzunare şi altele,
organul de urmărire penală nu cunoaşte întotdeauna locul săvârşirii acestora. În această situaţie,
avându-se în vedere valoarea pe care o are cercetarea locului faptei în probaţiunea infracţiunii, una
dintre activităţile prioritare este stabilirea locului în care s-a săvârşit infracţiunea. Pentru atingerea
acestui scop, organul de urmărire penală poate apela, la persoana vătămată, martori sau suspect ori
inculpat, iar activitatea de identificare a locului faptei se face prin aşa-numita conducere, deplasare
şi ieşire la locul faptei.

126
 Prin conducere, se va putea astfel stabili locul în care fapta a fost săvârşită, locul în care a
fost deplasat şi ascuns cadavrul sau bunurile rezultat al infracţiunii ori care au fost utilizate pentru
săvârşirea ei, iar urmarea imediată este cercetarea criminalistică a locului respectiv.
Pe timpul sau ulterior cercetării, suspectul sau inculpatul prezent la faţa locului, persoana
vătămată sau martorii vor putea fi întrebaţi asupra unora dintre problemele constatare, cerându-li-
se lămuriri, pentru ca organul de urmărire penală să îşi poată explica mai corect mecanismul
săvârşirii infracţiunii.
Conducerea la faţa locului se poate situa în cadrul activităţilor pregătitoare ale cercetării
locului faptei destinate identificării acestuia, activitate fără întreprinderea căreia cercetarea la faţa
locului nu poate fi întreprinsă.
În concluzie, scopul conducerii sau deplasării este identificarea locului în care s-a săvârşit
infracţiunea şi cercetarea criminalistică, iar nu cel de a verifica printr-un experiment concluzia la
care s-a ajuns prin cercetarea criminalistică a faptei.
Reconstituirea a fost legată, în teorie, de cercetarea locului faptei, fiind considerată ca o
formă auxiliară a acesteia, prin care se poate verifica dacă faptele sau împrejurările infracţiunii
care formează obiectul cercetării s-au săvârşit sau nu într-un anumit mod.
Apreciem că cele două activităţi procesual criminalistice reprezintă entităţi separate,
deosebite între ele, ambele fiind necesare şi importante în realizarea scopului procesual penal,
aflarea şi verificarea unor constatări pentru a afla adevărul.
Scopul cercetării la faţa locului, ca activitate probatorie, este cel de percepere nemijlocită a
locului unde s-a săvârşit fapta, a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, spre a fi în măsură să
desprindă o concluzie justă cu privire la modul în care infracţiunea a fost comisă şi la identitatea
făptuitorului.
Din punct de vedere criminalistic, cercetarea locului faptei îşi propune să rezolve
următoarele sarcini: examinarea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea; căutarea,
descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi altor mijloace materiale de probă;
determinarea drumului parcurs de infractor, a obiectelor asupra cărora a acţionat şi a
instrumentelor folosite; determinarea locurilor de unde se puteau percepe în total sau în aparte
anumite faze ale săvârşirii infracţiunii; identificarea unor persoane care au tangenţă cu fapta
cercetată; adunarea altor date care se referă la obiectul probaţiunii de natura infracţiunii săvârşite;
efectuarea unor constatări tehnico-ştiinţifice de specialitate; luarea unor măsuri de limitare a
pagubelor şi de prevenire a altor urmări dăunătoare.
Reconstituirea nu este întotdeauna în mod necesar legată de locul faptei.
Astfel, reproducerea unor secvenţe, petrecute la locul săvârşirii infracţiunii, nu trebuie
neapărat să se producă la locul faptei, odată că este permis refacerea pe care artificială a secvenţei
respective în orice alt loc.
Principalele categorii de reconstituiri nu au întotdeauna legătură cu locul faptei, ci cu
verificarea pe cale experimentală a împrejurărilor, a faptelor sau episoadelor privind o anumită
acţiune.
De asemenea, se verifică posibilităţile de percepţie sau de săvârşire a anumitor acţiuni în
condiţiile date, activităţi care în funcţie de situaţie, pot avea sau nu legătură cu faţa locului.
Posibilitatea obţinerii unor probe noi, chiar dacă se va face din locul în care s-a efectuat
cercetarea, nu se transformă într-o repetare sau reluare a cercetării la faţa locului, ci se relevă
semnificaţia nouă a unor bunuri care, în momentul cercetării, nu puteau fi privite ca mijloace de
probă.
Dacă cercetarea locului faptei se rezumă la descoperirea, înregistrarea, studierea şi
interpretarea urmelor, reconstituirea oferă, în acţiunea organului de urmărire penală, posibilitatea
de a verifica, activitate care nu se referă doar la materialul ridicat cu ocazia cercetării locului
faptei, ci şi a informaţiei provenite de la persoanele care au fost ascultate sau obţinute cu ocazia
altor activităţi tactice criminalistice.

127
 Reconstituirea trebuie să fie efectuată doar în situaţia în care necesităţile de verificare a
unor probleme o impun, pe când cercetarea locului faptei este obligatorie la toate infracţiunile la
care este posibilă.
În situaţiile în care cercetarea locului faptei nu a fost făcută, reconstituirea ca activitate de
sine stătătoare va putea reda imaginea locului faptei în mod global sau secvenţial, înlocuind
perceperea nemijlocită a acestuia cu un experiment, în mod artificial.
Apropierea dintre noţiunea de cercetare a locului faptei şi reconstituire a avut ca sursă
literatura de specialitate sovietică care reglementa experimentul judiciar, pentru desfăşurarea
căruia trebuiau respectate regulile referitoare la cercetarea locului infracţiunii. Tot aceeaşi sursă a
introdus şi noţiunea de experiment judiciar cu semnificaţie similară cu reconstituirea.
Noţiunea de experiment o întâlnim şi în planul cercetării ştiinţifice şi constă în
reproducerea pe cale artificială a unor fenomene în condiţiile adecvate pentru studierea lor şi a
legilor care le guvernează.
Reconstituirea se realizează prin reproducere artificială a unor secvenţe ale infracţiunii
folosind ca metodă experimentul, iar suprapunerea sensului celor doi termen creează confuzia
dintre o instituţie procedurală şi procedeul sau metoda prin care acesta se realizează.
Reconstituirea, ca activitate procedurală auxiliară, este un procedeu probator destinat
realizării scopului procesual penal, prin a cărei utilizare anumite probe îndoielnice sau simple
indicii pot să fie reţinute ca probe serioase sau lipsite de valoare.

2. Pregătirea reconstituirii

La fel ca orice activitate tactică criminalistică şi reconstituirea trebuie pregătită. În

pregătirea modului în care se va desfăşura reconstituirea, organul de urmărire penală va trebui să
cunoască împrejurările care nu pot face obiectul reconstituirii.
Aceste fapte sau împrejurări sunt de cele de natură să lezeze demnitatea ori să pună în
pericol viaţa sau sănătatea persoanelor participante la reconstituire, să prejudicieze patrimoniul.
Nu pot face obiectul reconstituirii faptele cu un anumit grad de pericol (incendii, explozii,
tragedii cu arme de foc, catastrofe rutiere, de cale ferată sau aeriene).
În cazul unor infracţiuni cum ar fi violul, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, este
interzisă reproducerea actelor prin care se aduce atingere demnităţii ori onoarei participanţilor,
moralei publice. În asemenea cazuri, nu numai că nu se reproduc scenele propriu-zise, dar nici
lupta dintre inculpat şi victimă, reconstituirea privind doar posibilitatea de a se vederea, de a auzi,
de a pătrunde într-un anumit loc.

Pregătirea la sediul organului judiciar

La sediu, organul de urmărire penală va efectua pregătirea reconstituirii:

a) scopul reconstituirii. În raport cu obiectul reconstituirii – verificarea declaraţiilor
martorilor şi a suspecților sau inculpaţilor, verificarea posibilităţii săvârşirii unei anumite acţiuni -
se va stabili în concret ce se doreşte să se demonstreze prin reconstituire;
b) locul unde se va desfăşura reconstituirea. Locul unde se va efectua reconstituirea este
dependent de felul reconstituirii. Reconstituirea efectuată pentru stabilirea posibilităţii de
observare, percepere, memorare sau reproducere a unui fapt sau cea privind unele împrejurări
controversate de la locul faptei. Reconstituirea organizată în vederea verificării posibilităţilor de
săvârşire a infracţiunii într-un anumit mod, verificări dacă în urma unor activităţi determinate se
produc anumite rezultate sau pentru verificarea faptului dacă suspectul sau inculpatul posedă

128
deprinderile profesionale necesare pentru săvârşirea unei fapte oarecare, poate fi organizată în
orice alt loc care oferă condiţiile necesare realizării scopului reconstituirii;
c) principalelor activităţi care se vor desfăşura şi ordinea desfăşurării lor;
d) recunoaşterea locului unde se va desfăşura reconstituirea în vederea stabilirii
modificărilor apărute de la data săvârşirii infracţiunii sau a corespondenţei sale cu scopul propus.
În cazul reconstituirii efectuate pentru a demonstra dacă în urma unor activităţi determinate
se produc anumite rezultate, verificarea locului unde se va desfăşura reconstituirea va avea în
vedere condiţiile necesare pentru realizarea rezultatului dorit, amenajări necesare;
e) persoanelor participante. La stabilirea persoanelor care vor participa la reconstituire,
trebuie cunoscut faptul că prezenţa părţilor la această activitate este facultativă. Apărătorul
suspectului sau inculpatului va putea asista, dar absenţa sa, în cazul în care a fost încunoştinţat, nu
împiedică desfăşurarea reconstituirii.
Suspectul sau inculpatul care nu recunoaşte fapta nu poate fi obligat să participe la
reconstituire. Acesta va putea participa, în schimb, atunci când reconstituirea are ca scop
verificarea propriilor sale declaraţii.
Persoana sau partea vătămată poate participa la reconstituire, dar ea poate fi înlocuită de o
altă persoană care să acţioneze în locul ei, persoană asemănătoare din punct de vedere al sexului,
vârstei şi constituţiei fizice.
Martorii oculari şi partea vătămată vor participa la reconstituire atunci când se verifică
posibilităţile de percepţie sau relatările acestora ori succesiunea desfăşurării unor secvenţe.
Specialiştii când se apreciază că prezenţa lor este necesară, vor participa în scopul de a
contribui la aprecierea rezultatelor reconstituirii în cazurile când nu au mai putut fi reproduse
condiţiile de desfăşurare a evenimentelor ale căror împrejurări se verifică.
În funcţie de natura locului în care se va desfăşura reconstituirea şi de calitatea procesuală a
participanţilor, vor fi luate şi alte măsuri (de pază a inculpaţilor arestaţi, de deviere a traficului
rutier, de asigurare a prezenţei apărătorului).
f) asigurarea mijloacelor materiale de probă şi a obiectelor care vor fi utilizate pentru
realizarea scopului reconstituirii. Nu se vor utiliza obiecte originale în cazul în care acestea ar
putea fi utilizate pentru a primejdui viaţa sau sănătatea participanţilor la reconstituire.
g) stabilirea mijloacelor de transport şi a celor tehnice care vor fi utilizate pentru fixarea
rezultatelor reconstituirii sau ţinerea legăturii între participanţi.
O ultimă problemă de care organul de urmărire penală va trebui să ţină seama la stabilirea
datei efectuării reconstituirii o reprezintă cea a condiţiilor de timp (vizibilitatea, audibilitate,
atmosferice etc.).
De regulă, reconstituirea se efectuează la o distanţă de timp, mai mare sau mai mică, în
raport cu momentul săvârşirii infracţiunii. Anotimpul, luminozitatea, condiţiile meteo, dacă
prezintă importanţă, trebuie să fie cât mai apropiate de cele existente la data săvârşirii infracţiunii.

Activităţi ce se desfăşoară la locul reconstituirii înainte de declanşarea acesteia

La locul desfăşurării reconstituirii, organul de urmărire penală va lua următoarele măsuri:

- asigurarea prezenţei martorilor asistenţi;
- asigurarea măsurilor de pază a locului reconstituirii, în sensul desemnării locului pe care îl va
ocupa fiecare participant şi a sarcinilor pe care acesta trebuie să le realizeze;
- verificarea locului în care se va face reconstituirea, sub aspectul modificărilor apărute în timp şi a
îndeplinirii condiţiilor care au existat în momentul săvârşirii infracţiunii în funcţie de scopul
urmărit.
- stabilirea modului în care participanţii la reconstituire vor ţine legătura între ei, precum şi între ei
şi cel care conduce activitatea.

129
 3. Efectuarea reconstituirii

După ce întregul dispozitiv de pază şi-a ocupat poziţia stabilită, persoanele participante –
suspecți, inculpaţi, martori oculari sau persoane vătămate – vor fi întrebate dacă condiţiile de la
locul desfăşurării reconstituirii corespund cu cele de la data săvârşirii infracţiunii.
În cazul reconstituirii efectuate pentru stabilirea posibilităţilor de observare, percepere,
memorare sau reproducere a unui fapt sau fenomen, sunt importante condiţiile de vizibilitate,
audibilitate, meteo care trebuie să fie similare cu cele existente cu ocazia primei perceperi.
La reconstituirea efectuată în vederea verificării posibilităţilor de săvârşire a infracţiunii
într-un anumit mod sau a verificării dacă, în urma unor activităţi determinate, se produc anumite
rezultate, condiţiile de vizibilitate, audibilitatea şi meteo nu sunt întotdeauna atât de importante ca
cele privind locul şi obiectele cu ajutorul cărora se va face demonstraţia.
Pentru reconstituirea efectuată în vederea verificării faptului că suspectul sau inculpatul
posedă deprinderile profesionale necesare pentru săvârşirea unei fapte oarecare, trebuie asigurate
condiţiile necesare pentru ca acesta să îşi dovedească respectivele deprinderi.
Despre existenţa condiţiilor de desfăşurare a reconstituirii, obiecţiunile făcute şi măsurile
luate se va face menţiune în procesul-verbal.
În desfăşurarea reconstituirii, se pune problema ritmului în care se va derula activitatea şi
cea a numărului de repetări necesare pentru ca rezultatul să fie edificator. Ritmul în care trebuie
desfăşurate activităţile trebuie să asigure observare optimă, permiţând emiterea unor concluzii
obiective.
Cu ocazia reconstituirii, se poate proceda şi la complicarea ori simplificarea acţiunilor, la
desfăşurarea lor pe diferite etape pentru asigurarea posibilităţilor de observare, notare, fixare şi
comparare a rezultatelor.
Pentru obţinerea unui rezultat cert, se impune ca fiecare activitate să fie repetată de mai
multe ori. Repetarea este necesară pentru a se demonstra că într-adevăr secvenţa reconstituită s-a
desfăşurat aşa cum a rezultat şi nu este o întâmplare care poate interveni în cazul unei simple
simulări.
Pe tot parcursul desfăşurării reconstituirii, organul de urmărire penală care conduce
activitatea îşi va nota observaţiile pentru a putea fi în măsură să întocmească procesul-verbal.

4. Fixarea rezultatelor

Şi reconstituirea se fixează cu ajutorul procesului-verbal, precum şi cu ajutorul fotografiei

judiciare operative. Procesul-verbal întocmit cu această ocazie va avea forma şi conţinutul
consacrat al proceselor-verbale, conţinând câteva menţiuni specifice vizând scopul şi locul în care
s-a desfăşurat activitatea, activităţile efectuate, numărul de repetări şi rezultatul fiecăreia, condiţiile
de vizibilitate, meteo etc., metodele şi obiectele utilizate, observaţiile făcute de către participanţi şi
măsurile luate în urma acestora.
În afara fotografiilor, ca mijloc de fixare a reconstituirii este recomandată utilizarea
filmărilor video care sunt mai sugestive pentru fixarea acestei activităţi.

Concluzii:
Prezentarea pentru recunoaştere este o metodă proprie tacticii criminalistice, apărută ca
răspuns la necesitatea identificării unei persoane, animal sau obiect de către persoanele care le-au
văzut anterior.

130
 Această activitate tactică se întreprinde în orice fază a procesului penal, având drept scop
stabilirea probelor administrate în cauză ori a versiunilor elaborate pe parcursul urmăririi penale cu
privire la identitatea acestora.
Este necesară pentru stabilirea împrejurărilor de la locul unde s-a săvârşit infracţiunea.
Alături de constatările şi expertizele medico-legale şi criminalistice ale căror rezultate sunt
extrem de utile, uneori determinante pentru aflarea adevărului în cauzele penale, reconstituirile
sunt, din punct de vedere criminalistic, de o importanţă cel puţin egală cu cea a cercetărilor la faţa
locului, câteodată devenind un corolar al tuturor probelor administrate până în acel moment.

Întrebări de evaluare:
1. În ce constă prezentarea pentru recunoaştere? 2 puncte
2. Cum se efecuează această activitate, după ce reguli tactice? 2 puncte
3. Cum se desfăşoară prezentarea pentru recunoaştrea a obiectelor? Dar a cadavrelor? 2 puncte.
4.Care sunt diferențele dintre cercetarea la fața locului și reconstituire? 2 puncte.
5. Care sunt măsurile pe care trebuie sa le ia organul judiciar atunci când pregătește reconstituirea?
2 puncte.

Teste grilă:
1. Prezentarea pentru recunoaştere a unei persoane dintr-un grup se face:
a) după ce anterior cel care face recunoaşterea a dat o declaraţie în care a descris-o;
b) după ce anterior cel ce face recunoaşterea a văzut-o în biroul organului de urmărire
penală;
c) după ce anterior celui care face recunoaşterea i s-a descris persoana şi i s-a indicat locul
în grupul de persoane.
2. Tendinţa de a extinde un detaliu în mod neadevărat asupra întregului tablou al locului
faptei aparţine:
a) fenomenului asemănării persoanelor sau obiectelor;
b) fenomenului exagerării;
c) efectului halo.
3. Regulile de bază ale fotografiei de identificare a persoanelor au fost stabilite de :
a) F. Bertillon;
b) K. Landsteiner;
c) K. Mullis.
4. Reconstituirea constă în:
a) reproducerea unei fapte așa cum declară persoana cercetată;
b) reproducerea cu caracter experimental a faptelor cercetate, în condiții și circumstanțe
asemănătoare celor din momentul comiterii faptei;
c) reproducerea întregii desfășurări a faptei așa cum este convins organul de urmărire
penală că s-a produs.
5. Care este faza procesului penal în care se poate dispune reconstituirea:
a) la debutul procesului penal;
b) în orice moment al desfășurării procesului penal;
c) numai după ce au fost administrate toate probele în procesul penal.

131
 Rezolvarea testelor grilă.

M1 M2 M3 M4 M5 M6 M7

1. C A C C C B A

2. A C A A C C C

3. C C C C B A A

4. B C C C C A B

5. C A B B C B B

M1...M14 = nr. modul

1,2,3,4,5 = nr. grilă

132