ACTUL DIDACTIC - ACT CREATOR

Este depășită ideea conform căreia actul creației este un fapt ocazional pe care îl
manifestă un număr restrâns de oameni de geniu și artiști în momentele lor de inspirație.
Activitatea creativității vizează coborârea din turnul de fildeș al geniului, producându-se
astfel, o „domesticire” a ei. În fapt, noi toți suntem creativi, într-un domeniu sau altul.
Lumea de azi este „o lume a creativității” și este necesar ca elevul să învețe să fie creativ
pentru a fi în consonanță cu el însuși și cu mediul în care trăiește.
Profesorul este cel care dăruiește fiecărui om, la pornirea lui pe drumul spre lumină,
călăuzindu-i pașii spre marele titlu de „om” . El este acela care modelează materialul cel mai
de preț, copilul, tinzând să realizeze o ființă cu cele mai frumoase trăsături, un om care să
înmănuncheze calitățile morale cele mai înalte. El este acela care îl face pe copil să descopere
„tainele dumnezeirii” .
Termenul de creativitate a fost introdus de Gordon W. Allport și se referea la cine are
calitatea de a crea, dar și la aptitudine, talent, imaginație creatoare, inteligență, genialitate;
etimologic, cuvântul latin „creare” înseamnă a naște, a făuri, a zămisli, a crea.
O definiție a creativității se referă la procesul prin care se focalizează într-o sinergie de
factori ( biologici, psihologici și sociali ) întreaga personalitate a individului și care are drept
rezultat o idee, o atitudine, un comportament nou, original, cu sau fără utilitate și valoare
socială. A. Cosmovici consideră creativitatea „o structură caracteristică a psihicului, care
face posibilă realizarea unor producții, opere, noi”.
Creativitatea se caracterizează prin noutate, originalitate, utilitate socială și aplicativitate
vastă, relevanță, valoare, armonie, spontaneitate, condensare.
Cultivarea creativității la orele de religie nu poate fi subiect de controversă; Creatorul
ne-a făcut creatori. S-a contestat posibilitatea învățământului de a contribui la dezvoltarea
creativității, observându-se că astăzi el cultivă mai mult gândirea critică, disciplina,
conformismul, incompatibil cu climatul de libertate favorabil imaginației creatoare. În ultimii
ani,evoluțiile sociale, rapide și imprevizibile, au impus o reconsiderare a rolului și funcțiilor
profesorului. Suntem tot mai conștienți de necesitatea utilizării strategiilor și materialelor
instructive auxiliare, necesare depășirii obstacolelor cognitive. Este imperios necesar să
încorporăm în activitățile practice rezultatele teoriilor recente ale cogniției și inteligenței; este
necesară motivarea elevilor pentru învățare, precum și menținerea interesului chiar și în
situații de eșec temporar; se impune ca activitățile didactice „să vină în sprijinul diversității și
dinamicii rapide a vieții sociale, să fie centrate pe soluționarea de situații-problemă din viața
reală”, având ca scop reducerea ponderii eșecului școlar.
Reforma învățământului în România subliniază importanța comutării accentului de pe
latura informativă a procesului educațional pe cea formativă. Învățământul de tip tradițional se
focalizează pe aspecte cognitive ale elevului, urmărind pregătirea lui secvențială în cadrul
disciplinelor școlare.
Una dintre orientările principale în cadrul reformei în învățământ este aceea a necesității
optimizării relației profesor-elev. Dacă în cadrul didacticii tradiționale predomină formația
livrescă și orientarea intelectualistă, didactica modernă pune în centrul atenției îmbinarea
învățăturii cu activități aplicative și de investigație. În consensualitate cu principiile didactice
moderne, procesul ce predare-învățare îmbină un act de comunicare și apropiere, elevul trece
drept partener în derularea actului didactic. De aceea, „credem că învățământul românesc
trebuie să aibă ca scop nu doar formarea unor specialiști bine informați, ci și formarea de