Analiză „Ultima zi” în regia lui Gabriel Achim

„Ultima zi”(2016) este al doilea lung-metraj în regia lui Gabriel Achim. Un „thriller comic”
scris împreună cu co-scenaristul Cosmin Manolache îi prezintă pe Doru Ana, Mimi Brănescu,
Adrian Văncică și pe Adrian Ciglenean într-o ipostază satirică satirizată, filmul bazându-se pe
umor negru și pe absurd pentru a contura un univers parabolic apocaliptic minimalist. Este
important de menționat că acest film a fost realizat fără finanțare, de aceea complexitatea și
puterea mesajului pe care regizorul a vrut să o transmită reies tocmai din simplitatea pe care o
ilustrează.

Achim plasează povestea într-o cheie realistă, dar în atemporalitate în același timp. Acțiunea
este aproape inexistentă, principala interacțiune dintre personaje fiind dialogul, deseori
unidirecțional, cadrele sunt statice și lungi la limita cadrului secvență. Acest film de stare
pleacă din mister și ambiguitate, oferind puține, spre nicio informație despre personaje și se
dezvoltă treptat cu un crescendo spre final.

Filmul se împarte exact în două acte la jumătate: actul 1 este călătoria prin furtuna de zăpadă
din munți la mănăstire și înapoi și actul 2 reprezintă continuarea acțiunii la vila primarului.
Din punct de vedere al montajului, primul act oscilează între cadre largi de exterior, care
induc ideea de haos, pustietate, moarte, și cadre de interior ale vehiculelor cu care călătoresc
cele patru personaje. Spre deosebire de primul său lung-metraj „Visul lui Adalbert”(2011),
Achim alege să schimbe poziția camerei - spectatorul nu mai este situat în spatele
personajelor, pe banchetă, ci este situat față în față cu ele, generând astfel o senzație
accentuată de confuzie și discomfort prin ambiguitatea dialogului, ermetism și înghesuială.
Ritmul general al filmului este lent, iar lipsa coloanei sonore complementează starea de
tensiune și opresiune omniprezentă pe parcursul celor 105 minute. În primul act, liniștea
rezultată din tăcerea personajelor capătă greutate prin sunetul diegetic al mașinii care
înaintează cu greu prin zăpadă. Cadrele de exterior prezente în ambele acte - reprezentând de
fiecare dată furtuni - sunt în același timp „momente de respiro” pentru spectator cât și un
contrapunct menit să reprezinte starea interioară a personajelor sau a situației degradante
prezentate.
Mișcările de aparat sunt puține și modeste. „Ultima zi ” se conturează în jurul celor patru
personaje care reprezintă fiecare un clișeu al zilelor noastre. În urma unui act I înfășurat în
mister, urmează cel de-al doilea act, descris de Andrei Gorzo astfel:

(…) actul doi e căutat-teatral, de la momentul, de pe la început, cînd primarul

insistă să le arate celorlalţi ce puşcă are (filmul obligîndu-se astfel, prin legea
«puştii lui Cehov», să se termine cu nişte detunături de armă), pînă la cadrul
final, unul de tip tablou, cu masa de ospăţ abandonată cîinilor înfometaţi ai
primarului, în timp ce de-afară (sau din culise) vine zgomot de împuşcături.
(2017)

În acest sens, puținele mișcări de aparat prezente ( un număr redus de travellinguri și unul și
mai redus de panoramice, doar cu scop de încadrare a imaginii) au rolul de accentuare al
penibilului prezentat. În povestea personajului polițistului obedient interpretat de Adrian
Văncică, un travelling lent de apropiere care în punctul de final îl încadrează doar pe el
construiește tensiune spre dezvăluirea unei informații despre „dom’ primar” care pare că va
pune personajul de alminteri grosolan, grotesc și feudal interpretat de Doru Ana într-o altă
lumină în percepția spectatorului, se dovedește a fi înșelător, concluzia fiind una penibilă și
dezarmantă: „m-au handicapat pe viață1”.

Parcurgând firul narativ, Magda Mihăilescu punctează tranziția între mister și thriller:

Odată cu instalarea în locuința primarului, putem vorbi de un fior al promisului

thriller. Suntem pe terenul lui, acolo unde se poate desfășura în voie, cu
nerușinarea măruntului deținător de putere, a celui care dispune de tot ceea ce
îi trebuie pentru a pune la cale un spectacol, cu accente grotești, al supunerii,
umilirii, răzbunării. (2017)

Actul II este, cu câteva mici excepții din actul anterior (tabloul impunător cu patriarhul din
mănăstire), unde planul doi începe să capete o simbolistică care oferă o imagine de ansamblu
asupra personajului principal (primarul) și contribuie la dezvoltarea narațiunii. Cu toate că
atunci când menționez planul doi mă refer la elementele de scenografie sau la exteriorul din
spatele ușii terasei. Vila primarului este decorata cu animale împăiate, cu pușca și cu un
tablou impunător cu o fotografie editată cu el pe un elefant, precum un vânător de savană,
1
Extras din replica lui Adrian Văncică.
care vine , desigur, ca replică la tabloul patriarhului de la început. Aceste detalii accentuează
caracterul personajului lui Doru Ana de pradător, de „Dumnezeu” comparativ cu ceilalți
„miei” din jurul său. Exteriorul, respectiv câmpul larg care se întinde după ușă sub lumina
caldă a soarelui este în opoziția luminii reci din interior, se formează discrepanța dintre
libertate și captivitate. De asemenea se mai conturează discrepanța dintre natura vie din
exterior și cea moartă din interior. Încadratura trece de la general la prim plan pe monologul
primarului despre alegoria dintre Iepurașul de Paște și Isus Hristos. Acesta este momentul în
care personajul primarului se cufundă din ce in ce mai mult în nebunie.

Perspectiva subiectivă e realizată prin intermediul camerei digitale a primarului. Ea este o altă
unealtă prin care starea agonizantă în care Achim ține spectatorul, oferindu-i nicio altă
alternativă decât de a empatiza cu personajul lui Adrian (Mimi Brănescu) este prelungită și
chiar agravată.

Sunetul care acompaniază secvența este ticăitul unui ceas. Acest element alterează liniștea cu
care spectatorul a fost obișnuit, adăugând tensiunii apăsătoare note mortuare.

Ultimul cadru al actului II este static și este construit în totalitate pe sunet. Acțiunea din cadru
se desfășoară cu o normalitate chinuitoare (câinii care intră pentru că ușa a fost lăsată
deschisă) în vreme ce sunetul nondiegetic al celor patru împușcături (3 consecutive, urmate de
o a 4-a ulterior). Această alegere a lui Achim constituie ultimul element de mister, lăsând la
îndemâna spectatorului să decidă înspre cine a fost îndreptată pușca de vânătoare. După cum
descrie Magda Mihăilescu: „Doi câini, aproape hidoși, hăpăiesc resturile de carne rămase de
la ospăț. Planul este lung, sufocant de lung. O cortină care întârzie să fie trasă peste urâțenia
vieții căreia tocmai i-am fost martori.”
Bibliografie, surse

Gorzo, A. (2017). Un talent încă nedecantat - Ultima zi. Preluat pe:

http://agenda.liternet.ro/articol/21948/Andrei-Gorzo/Un-talent-inca-nedecantat-Ultima-zi-de-
Gabriel-Achim.html

Mihăilescu, M. (2017). O călătorie cu moartea: „Ultima zi” – cronică de film. Preluat pe:
http://aarc.ro/articol/o-calatorie-cu-moartea-ultima-zi-cronica-de-film