U N I V E R S I TAT E A D I N B U C U R E Ș T I

Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul

FUNDAMENTELE TEOLOGIEI ŞI ISTORIEI

ISIHASMULUI ROMÂNESC
[FUNDAMENTELE PATRISTICE ALE ISIHASMULUI
ROMÂNESC]

Rezumat

alcătuită de:
Pr. Cristian ANTONESCU
sub îndrumarea științifică a
Diac. Prof. Univ. Dr. Ioan CARAZA

București
2016

1
2
 CUPRINS

I.1. Introducere. Isihasmul în general și literatura patristică promovată de

acesta...........................................................................................................p. 7
I.2. Definirea termenului isihasm...............................................................p. 7
I.3. Originile isihasmului............................................................................p. 7
I.4. Tradiția isihastă filocalică.....................................................................p. 7
I.4.1. Apariția monahismului..............................................p. 8
I.4.2. Liniștirea....................................................................p. 8
I.4.3. Rugăciunea.................................................................p. 8
I.4.4. Rugăciunea neîncetată...........................................................p. 8
I.4.5. Meditația................................................................................p. 9
I.4.6. Trezvia...................................................................................p. 9
I.4.7. Războiul duhovnicesc............................................................p. 9
I.4.8. Asceza....................................................................................p. 9

II. O prezentare a isihasmului românesc pe epoci................................................p. 10

II.1. Isihasmul în Dobrogea, în timpurile vechi....................................................p. 10
II.2. Teologia Sfântului Ioan Casian. Prezentare a temelor filocalice...................p.10
II.2.1. Nevoința duhovnicească................................................................p. 10
II.2.1.1. Scopul..............................................................................p. 10
II.2.1.2. Rugăciunea neîncetată.....................................................p. 11
II.2.2. Lupta duhovnicească......................................................................p. 11
II.2.2.1. Rolul rugăciunii neîncetate în nevoința duhovnicească..p. 11
II.2.2.2. Căile de urmat..................................................................p. 11
II.2.2.3. Akkedia............................................................................p. 11
II.2.2.4. Înfrângerile duhovnicești.................................................p. 11
II.2.2.5. Urcușul duhovnicesc.......................................................p. 12
II.2.2.6. Despătimirea....................................................................p. 12
II.2.2.7. Nepătimirea.....................................................................p. 12
II.2.2.8. Îndumnezeirea.................................................................p. 12

3
 II.3. Legăturile isihaștilor români cu curentul isihasmului sud-est european.
Mărturii privind legăturile sihaștrilor români cu reprezentanții isihasmului balcanic din sec.
XIV-XIX. Izvoarele slavone............................................................................................p. 13
II.4. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. Viața...................................................p. 14
II.5. Sf. Paisie Velicicovski. Viața.......................................................................p. 14
II.6. Sf. Gheorghe de la Cernica. Viața................................................................p. 15

III. Circulaţia lucrărilor patristice isihaste în spaţiul românesc............................p. 17

IV. Filocalia românească......................................................................................p. 18

IV.1. Filocalie după filocalie....................................................................p. 18
IV.2. Iluminism și iluminare.....................................................................p. 18
IV.3. Trei etape ale elevării spirituale......................................................p. 19
IV.4. Tradiția filocalică românească.........................................................p. 19
IV.4.1. Filocalia de la Dragomirna...............................................p. 19
IV.4.2. Filocalia de la Prodromu...................................................p. 20
IV.4.3. Filocalia Părintelui Stăniloae............................................p. 20

V. Fundamentele teologico-patristice ale gândirii și practicii isihaste

românești..........................................................................................................................p. 21
V.1. Episcopul Macarie al Romanului......................................................p. 21
V.2. Sf. Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului..............................p. 21
V.3. Sf. Vasile de la Poiana Mărului........................................................p. 22
V.3.1. Importanța rugăciunii inimii.............................................p. 22
V.3.2. Meșteșugul rugăciunii minții.............................................p. 22
V.4. Sfântul Paisie Velicicovski...............................................................p. 22
V.4.1. Despre dreapta credință......................................................p. 22
V.4.2. Atitudinea Bisericii față de eretici.....................................p. 22
V.4.3. Rugăciunea minții..............................................................p. 23
V.4.3.1. Lucrări ale Sfântului Paisie referitoare la rugăciunea
minții.................................................................................p. 23
V.4.3.2 Învățătura Sfântului Paisie despre rugăciunea
minții.................................................................................p. 23

4
 V.4.3.3. Receptarea tradiției patristice..............................p. 23
V.4.3.4. Modul săvârșirii rugăciunii minții.......................p. 23
V.4.4. Ascultarea...........................................................................p. 24
V.4.4.1. Importanța ascultării............................................p. 24
IV.4.4.2. Modul în care se face ascultarea........................p. 24
IV.4.4.3. Rolul părintelui duhovnicesc.............................p. 24
IV.4.4.4. Neascultarea și consecințele ei...........................p. 24
V.4.5. Asceza................................................................................p. 24
V.5.5.1. Importanța ascezei...............................................p. 24
V.5.5.2.Modul în care se face asceza................................p. 25
V.5.5.3. Asceza trupească.................................................p. 25
V.5.5.4. Asceza duhovnicească.........................................p. 25
V.4.6. Comportamentul monahului..............................................p. 25
V.4.6.1. Petrecerea în chilie..............................................p. 25
V.4.6.2. Spovedania deasă................................................p. 25
V.4.6.3. Liniștea și armonia dintre frați............................p. 25
V.4.6.4. Apropierea de mireni..........................................p. 25
V.5. Școala paisiană (de traducere) patristică...........................................p. 26
V.5.1. Raportarea Sfântului Paisie la Sfinții Părinți.....................p. 26
V.5.2. Importanța scrierilor Sfinților Părinți.................................p. 26
V.5.3. Rezovlarea problemelor de natură teologică cu ajutorul cărților
patristice............................................................................p. 26
V.5.4. Folosul citirii cărților Sfinților Părinți................................p. 26
V.5.5. Povățuirea prin scrierile Sfințlor Părinți.............................p. 26
V.5.6. Catehezele de seară ale Sfântul Paisie................................p. 26
V.5.7. Păzirea poruncilor Sfinților Părinți....................................p. 27
V.5.7.1. Neascultarea față de poruncile Sfinților Părinți.p. 27
V.5.8. Începuturile școlii de traducere patristică...........................p. 27
V.5.8.1. Primele preocupări în spațiul literaturii
patristice – Ucraina..........................................................p. 10
V.5.8.2. Contactul cu marii duhovnici din Țările
Române și accesul la învățătura Părinților........................p. 27
V.5.8.3. Efortul de recuperare a scrierilor patristice –
Muntele Athos...................................................................p. 28

5
 V.5.8.4. Școala de traducere patristică de la
Dragomirna.......................................................................p. 28
V.5.8.5. Premisele operei de traducere a textelor
patristice, în gândirea Sfântul Paisie.................................p. 28
V.6. Sf. Gheorghe de la Cernica. Contribuția teologică...........................p. 29
V.6.1. Ascultarea...........................................................................p. 29
V.6.2. Asceza................................................................................p. 29
V.6.3. Comportamentul monahului...............................................p. 29
V.6.4. Despre rugăciunea minții...................................................p. 29

VI. Concluzii........................................................................................................p. 30

I. INTRODUCERE. ISIHASMUL ÎN GENERAL ȘI LITERATURA PATRISTICĂ

PROMOVATĂ DE ACESTA. NOȚIUNI ȘI INFORMAȚII LEGATE DE ISIHASM

6
 I.1. Introducere. Isihasmul în general și literatura patristică promovată de acesta
I.2. Definirea termenului isihasm
În ceea ce privește etimologia cuvântului isihie, Dictionnnaire de spiritualité oferă
următoarea explicație: „În greaca profană, desemnează starea de calm, pace, odihnă,
liniște, liniștire, care rezultă din încetarea cauzelor exterioare de agitare (tulburări, treburi,
războaie) sau lipsa agitației interioare într-un suflet în care echilibrul ierarhic al facultăților
este stabilit și menținut și care se manifestă prin placiditatea, liniștea, dulceața
comportamentului și a mișcărilor, liniștea păstrată în legătură cu acestea”1.
I.3. Originile isihasmului
Prima mărturie Scripturistică despre lucrarea isihiei o găsim în capitolul al doilea al
cărții Facerea: „Și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse și l-a pus în grădina
cea din Eden, ca s-o lucreze și s-o păzească”.
Despre acest citat mai mulți Părinți2 învață că lucrarea la care se referă aici autorul
cărții Facerea este de fapt rugăciunea. În acest sens, Avva Dorotei arată următoarele: „La
început, când a făcut Dumnezeu pe om, l-a așezat pe el în rai, cum spune dumnezeiasca
Scriptură, împodobindu-l cu toată virtutea. Și i-a dat lui poruncă să nu mănânce din pomul
din mijlocul raiului. Și el se afla în desfătarea raiului în rugăciune, în vedere
duhovnicească (s.n.), într-o slavă și cinste mijlocie, având simțurile întregi și nevătămate,
și aflându-se în starea cea după fire, precum a fost zidit”3.
I.4. Tradiția isihastă filocalică
Filocalia reprezintă cea mai bogată sursă de texte isihaste. Era și firesc să fie așa,
întrucât textele filocalice sunt cele care au fost folosite cel mai mult de-a lungul timpului,
în obștile monahale, dar și în familiile creștine, pentru a cunoaște în mod concret metodele
ascetice ale luptei duhovnicești și ale unirii cu Dumnezeu. Iar cum unirea deplină cu
Dumnezeu înseamnă aflarea celei mai depline și autentice liniștiri, era normal ca iubitorii
de isihie să caute în primul rând textele care învață cum se deprinde liniștea.
I.4.1. Apariția monahismului
Bineînțeles că asupra acestui aspect pot exista mai multe presupuneri, totuși, noi
vom prezenta aici explicația deosebit de importantă a unui părinte filocalic, Nil Ascetul:
1
Dictionnnaire de spiritualité, ascétique et mystique, doctrine et histoire, t. VII, Ed. Beauchesne, Paris, 1969,
p. 382.
2
Printre care Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Efrem Sirul, Avva Dorotei.
3
Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și
desăvârși, vol. IX, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2013, p. 551.

7
„Dar deoarece creștinii, care sunt toți datori să-și zugrăvească viața lor după acest chip
[adică după modelul vieții Mântuitorului Hristos], sau n-au vrut, sau au slăbit în dorința de
a-l imita, au rămas numai puțini care au putut să se ridice mai presus de tulburările lumești
și să fugă de zarva orașelor. Aceștia, ieșind afară din învălmășeală, au îmbrățișat viața
singuratică [sihăstrească/isihastă], făcându-se icoana virtuții apostolice”4.
I.4.2. Liniștirea
După cum arată și denumirea, cea mai mare dorință a isihaștilor dintotdeauna a fost
liniștea. Acest scop i-a condus spre cunoașterea amănunțită a sufletului omenesc și a
întregului univers duhovnicesc pentru a putea înțelege care sunt lucrurile pe care trebuie să
le îndeplinească un om care dorește să ajungă la liniștea desăvârșită.
I.4.3. Rugăciunea
Pentru Sf. Maxim Mărturisitorul, rugăciunea este cea mai importantă activitate
duhovnicească a unui creștin, pentru că prin ea el ajunge să se unească cu Dumnezeu, prin
dragoste: „Toate virtuțile ajută sufletul să câștige dragostea dumnezeiască. Dar mai mult ca
toate, rugăciunea curată. Căci prin aceasta zburând către Dumnezeu, iese afară din toate
cele ce sunt”5. Așadar, o dată ajuns la dragostea cea desăvârșită, la dragostea deplină față
de Dumnezeu, omul nu mai este deloc atras de nimic din lumea materială, ci toate puterile
lui sufletești se îndreaptă numai și numai către Dumnezeu.
I.4.4. Rugăciunea neîncetată
Permanenta chemare a numelui lui Iisus are rolul de a obișnui sufletul cu dragostea
lui Dumnezeu. În primă fază, sufletul este legat mai mult de lucrurile lumești și reușește cu
greu să pună în lucrare rugăciunea, dar, folosind rugăciunea minții ca un exercițiu cât mai
des practicat, sufletul ajunge să fie din ce în ce mai disponibil pentru dragostea
dumnezeiască și să se poată desface cu ușurință de lucrurile lumești, lucru care aduce după
sine o creștere din ce în ce mai mare în dragostea și bucuria dumnezeiască6.

I.4.5. Meditația
Această lucrare a constituit încă de la începuturile vieții isihaste o preocupare de
căpetenie. Întrucât omul a ratat menirea de a comunica permanent cu Dumnezeu, cei care
au dorit să urce pe calea care reface comunicarea desăvârșită cu Dumnezeu au înțeles că
trebuie să își obișnuiască mintea, care până la momentul hotărârii de a se dedica unei vieți

4
NIL ASCETUL, Cuvânt ascetic, în Filocalia, vol. I, p. 192.
5
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Capete despre dragoste (întâia sută), în Filocalia, vol. II, p. 66.
6
SF. ISIHIE SINAITUL, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute (suta întâi), p. 65.

8
de liniștire, se ocupase cu lucruri lumești, să gândească la sensurile mai înalte ale existenței
și să aprofundeze cuvintele Evangheliei și ale Părinților.
I.4.6. Trezvia
De fapt, de multe ori, trezvia se identifică cu rugăciunea neîncetată pentru că
trezvia este cea care susține rugăciunea neîncetată, nepermițându-i ascetului să se
risipească în activități și îndeletniciri contrare scopului pe care îl urmărește. Trezvia
înseamnă o încordare a minții prin care cel care se nevoiește ajunge să vadă cu ușurință
toate meșteșugirile uneltite de vrăjmași, având astfel posibilitatea de a se apăra de ele.
I.4.7. Războiul duhovnicesc
Întrucât dobândirea liniștii presupune o luptă de fiecare clipă, Părinții filocalici au
acordat o deosebită atenție modului în care trebuie abordată această luptă. De asemenea,
deși unele principii pot părea greu de împlinit pentru omul contemporan, vom observa că ei
tratează cu mult discernământ această problemă și că există răspunsuri adecvate fiecărei
persoane.
I.4.8. Asceza
Sf. Maxim Mărturisitorul arată că cel care Îl iubește pe Dumnezeu cu adevărat nu
poate să nu ducă o viață pe placul lui Dumnezeu, adică o viață în care păcatul să fie respins
și virtutea îmbrățișată. O viață în care și trupul, și sufletul sunt ferite de păcat și de întinare
este o viață în care se coboară asupra omului liniștea lui Dumnezeu. Pentru aceasta este
nevoie de o silire a trupului, care, prin post și prin nevoințe, trebuie adus la scopul pentru
care a fost creat, acela de a sluji sufletului în urcușul către Dumnezeu7.

II. O PREZENTARE A ISIHASMULUI ROMÂNESC PE EPOCI

II.1. Isihasmul în Dobrogea, în timpurile vechi

Una dintre primele mărturii despre existența unor mănăstiri în Scythia Minor este
cea a Sf. Epifanie de Salamina, care vorbește, în lucrarea sa Constra ereziilor despre
7
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Capete despre dragoste (întâia sută), în Filocalia, vol. II, pp. 70-71.

9
mănăstirile audienilor, care au existat în această zonă. De asemenea, există opinia
rezonabilă că pe locul unde au fost descoperite moaștele Sfinților Zotic, Kamasis, Atalos și
Filipos (Niculițel) ar fi existat și o mănăstire, mai ales că numele mai vechi al localității a
fost Mănăstiriște8.
Complexul monastic de la Dumbrăveni este de asemenea o mărturie a vieții
monahale din Scythia Minor. Acest complex a avut două faze de de dezvoltare, informațiile
fiind mai multe pentru cea de-a doua fază, de secol IX-X, când complexul a fost reabilitat
și reamenajat9
Existența unor monahi dobrogeni cunoscuți la nivel mondial, cum ar fi Sf. Ioan
Casian, Sf. Gherman din Dobrogea, Sf. Dionisie Exiguul, prezumă existența unor mănăstiri
de tradiție în Scythia Minor, unde aceștia să se fi format și să se fi ancorat în tradiția
adevărată a Bisericii.

II.2. Teologia Sfântului Ioan Casian. Prezentare a temelor filocalice10

II.2.1. Nevoința duhovnicească
II.2.1.1. Scopul
Cunoașterea cu exactitate a finalității vieții duhovnicești are două rezultate extrem
de importante: pe de o parte, îl ferește pe nevoitor de ocolișurile fără rost, ținându-l mereu
pe calea bătătorită de Părinți, iar pe de altă parte, îl ajută în nevoința sa, în sensul că
având mereu gândul ațintit la viața cea adevărată care se află în împlinirea virtuților,
ostenelile nevoinței isihaste nu i se mai par grele, ci chiar îi conferă, prin împlinirea lor, o
stare de bucurie și de mulțumire.
II.2.1.2. Rugăciunea neîncetată
Nevoința esențială dintotdeauna a asceților a fost rugăciunea neîncetată. Cunoscută
și sub formele de rugăciunea minții, rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus, ea a
constituit, și constituie, mijlocul absolut prin care asceții au înțeles că trebuie abordată
lupta duhovnicească.
II.2.2. Lupta duhovnicească
8
Arhim. Veniamin MICLE, „Despre monahismul ortodox român...”, p. 303.
9
Sebastian Dumitru CÂRSTEA, Monahismul ardelean..., p. 42.
10
Prezentul sub-capitol reprezintă o analiză a învățăturii teologice a Sf. Ioan Casian așa cum apare
ea în lucrările sale, publicate în vol. SF. IOAN CASIAN, Convorbiri duhovnicești, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004. Atenția noastră este îndreptată însă asupra a două
aspecte ale vieții duhovnicești, nevoința duhovnicească și lupta duhovnicească, aparent identice, și asupra
întregului complex de aspecte pe care ele le implică. Bineînțeles, pentru că încercăm să surprindem aspecte
filocalice ale gândirii teologice a marelui părinte al Bisericii, vom avea în vedere mai mult caracteristici ale
viețuirii isihaste. În tot cazul, nu trebuie uitat că o parte a operei sale a fost inserată de către Părinți lucrărilor
Filocaliei.

10
 II.2.2.1. Rolul rugăciunii neîncetate în nevoința duhovnicească
Cel care se nevoiește pentru a ajunge la curăția inimii trebuie să cunoască în mod
amănunțit care este metoda prin care se poate ajunge acolo. Aceasta este o temă prezentă
adesea în teologia Părinților filocalici, în special a celor neptici, care pun în permanență
accentul pe rugăciunea neîncetată și pe trezvie.
II.2.2.2. Căile de urmat
Cele mai importante instrumente de care trebuie să se folosească ascetul sunt
citirea Sfintei Scripturi, trezvia și retragerea în singurătate11. Totuși, retragerea în
singurătate nu este recomandată începătorilor, ea fiind rezervată celor care mai întâi și-au
călit forțele în mediul de viețuire chinovitic.
II.2.2.3. Akkedia
Unul dintre cele mai mari pericole este cel al akkediei, care produce în om o tristețe
care pare a fi fără cauze, face sufletul să se simtă singur și pustiu și îl aruncă în deznădejde.
Această stare este atât de cumplită încât pare că nimic nu poate ajuta la izbăvirea de ea,
nici râvna pentru Împărăția cerurilor, nici frica de lipsirea veșnică de ea.
II.2.2.4. Înfrângerile duhovnicești
Pentru a fi în permanență conștient de propria persoană, cel care se nevoiește
trebuie să cunoască bine și cauzele care îi pot procura nereușite în viața duhovnicească,
pentru a ști și cum să le facă față, dar și pentru a nu avea impresia că acele ispite i s-au
întâmplat fără niciun motiv și să dea vina pe răutatea diavolului, având grijă să nu-și
vatăme prea mult egoismul.

II.2.2.5. Urcușul duhovnicesc

Conștiința faptului că mintea este în permanență într-o mișcare extrem de dinamică
trebuie să-i aducă ascetului dorința de a înainta permanent în dobândirea virtuților. În caz
contrar, este de la sine înțeles că dacă el nu face acest efort de înaintare, patimile și
păcatele îl vor trage în curentul acestei lumi.
II.2.2.6. Despătimirea
Pentru Sf. Ioan Casian, despătimirea constituie premisa de la care se pleacă pentru
începutul unei vieți cu adevărat duhovnicești. Sufletul a fost creat pentru a tinde în mod

11
Bineînțeles, tot acest program este isihast. Strict aceleași elemente alcătuiesc sistemul ascetic al
Sf. Grigorie Sinaitul. Și ne referim aici nu numai la așa-numită metodă a rugăciunii pe care a elaborat-o, ci la
întreg programul de viață pe care l-a instituit în Paroria.

11
natural către Dumnezeu, însă pentru că omul a ratat această menire se cere permanent un
efort voluntar pentru alungarea păcatelor și a patimilor.
II.2.2.7. Nepătimirea
Deși uneori se înțelege că acest pas este un scop în sine, totuși el rămâne doar un
mijloc care oferă unirea cu Dumnezeu. Aceasta este treapta de pe care omul ajunge să
poate avea intimitate reală cu Dumnezeu, Care poate coborî acum deplin în sufletul său,
curățit de păcate.
II.2.2.8. Îndumnezeirea
Privită de majoritatea credincioșilor ca un pisc imposibil de atins, se uită adesea că
aceasta este menirea omului. Chiar dacă încercările și păcatele îl îndepărtează permanent
de Dumnezeu, Părinții ne-au lăsat moștenire și instrumentele prin care să putem îndepărta
păcatele și să-L apropiem pe Dumnezeu. Îndumnezeirea nu este un deziderat, ci o poruncă.

II.3. LEGĂTURILE ISIHAȘTILOR ROMÂNI CU CURENTUL ISIHASMULUI

SUD-EST EUROPEAN. MĂRTURII PRIVIND LEGĂTURILE SIHAȘTRILOR
ROMÂNI CU REPREZENTANȚII ISIHASMULUI BALCANIC DIN SEC. XIV-XIX.
IZVOARELE SLAVONE

12
 În ceea ce privește legăturile isihaștilor români cu isihaștii sud-europeni, avem
mărturii, în primul rând, în Viața Sfântului Grigorie Sinaitul, scrisă de Patriahul Calist al
Constantinopolului: „Însuși Stăpânitorul și Domnul spune că lumina cea adevărată «care
luminează pe tot omul, care vine în lume» și cel ce învață poruncile Lui, pe acela îl
luminează. Căci, precum la Hristos, Dumnezeul meu, tot așa și acel ucenic alerga la el,
fiindu-i cu adevărat un învățăcel, și ce cei 12 ucenici pe care îi avea, ce s-au înmulțit până
la 70 și pe toată mulțimea monahilor îi învăța și îi lumina, zi și noapte, și în liniștea și în
rugăciunea cea curată, îi apropia cu sârguință de Dumnezeu. Căci, adunându-i pe toți la
sine, cu gând folositor, cu iubire de Dumnezeu, voia și dorea, pe cât îi era cu putință, să-i
aducă pe toți înăuntrun razei și strălucirii bunului și Preasfântului Duh, că niciun loc din
cele de aici n-a lăsat, cu ajutorul lui Dumnezeu, întărindu-se și împuternicindu-se, nu
numai norodul grecesc și cel bulgăresc, ci chiar și în sârbi se sârguia să sădească, împreună
cu ucenicii săi, sămânța bună a liniștii și a luminii”12.
O altă mărturie importantă a legăturilor Sf. Grigorie Sinaitul cu românii o constituie
un text edificator din Viața Sf. Maxim Cavsocalivitul: „Iar domnul Grigorie Sinaitul,
ajungând acolo la Paroria, a răsărit ca un soare strălucitor pentru cei aflați în întuneric și a
împărțit acolo tuturor celor flămânzi pâinea mântuitoare a vieții. Nu am cum să povestesc
și venerabilele isprăvi ale acelui bărbat care s-a făcut un izvor nesecat prin cuvânt, faptă și
comportare. Știe acest lucru Marele Oraș [Constantinopolul] și toată Tracia și Macedonia,
dar și tot pământul locuit de bulgari și cele de dincolo de Istru [Dunărea] și Serbia. Mulțimi
nesfârșite de aleși alergau spre el, căutau să se sature din izvorul învățăturilor lui pururea
vii, și se săturau. Și așa a făcut locuiți munții mai înainte nelocuiți și Paroria, astfel că erau
plini de turmele monahilor și care-i pecetluise cu mâinile sale. I-a făcut doritori de el prin
minunate scrisori de învățătură și pe împărații pământului: pe Andronic [III Paleologul,
1325-1341] și [Ioan] Alexandru [al Bulgariei, 1331-1371], pe Ștefan [Dușan al Serbiei,
1321-1355] și pe Alexandru [I al Valahiei, 1338-1364]. De aceea, prin virtutea și
comportamentul cuviosului Părinte Grigorie Sinaitul, haina monahilor se înmulțește în
locurile și orașele acestora. Iar el a ridicat la Paroria și mănăstiri, și ai putea vedea ca un alt
Munte Sfânt, veselie mântuitoare bine înrădăcinată [Psalmul 47, 2-3]. Și prin viața acelui
fericit învățător pământul locuit de bulgari s-a făcut cetate a monahilor. Iar după adormirea
și urcarea aceluia la Dumnezeu, mulți din învățăceii aceluia au răsărit ca niște stele

12
PATRIARHUL CALIST, Viața Sfântului Grigorie Sinaitul, în: Studii Teologice, V (2009), 2, p. 214.

13
strălucitoare și au împodobit marginile lumii. Aceste lucruri ale acelui fericit Grigorie
Sinaitul le-am menționat aici doar în parte din pricina lungimii cuvântului”13.

II.4. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. Viața

Născut în Ucraina în anul 1692, trăiește ca monah o perioadă în Munții Moșenski,
pentru ca, în urma prigoanei împotriva Bisericii Ortodoxe inițiate de Petru cel Mare, să se
refugieze în Țările Române, împreună cu alți monahi. Se stabilește, inițial, la Dălhăuți, în
1723, pentru ca, în anul 1730, să se se mute la Poiana Mărului.
În perioada petrecută în Moldova și Țara Românească este părinte duhovnicesc al
mai multor așezări monahale, iar la schitul Trăisteni îl cunoaște pe viitorul mare stareț
Paisie Velicicovski. Acesta venise aici special pentru a-l cunoaște pe Sfântul Vasile și
pentru a-i deveni ucenic. Sfântul Vasile este cel care, în anul 1750, în cadrul unui pelerinaj
la Sfântul Munte Athos, îl vizitează pe Sfântul Paisie și îl tunde în monahism14.

II.5. Sf. Paisie Velicicovski. Viața

Sf. Paisie Velicicovski s-a născut în orașul Poltava (Ucraina) la data de 21 dec.
172215. Când avea doisprezece ani, a fost dat la învățătură la Academia teologică Kiev,
unde s-a remarcat ca un elev sârguincios16.
După o perioadă de căutări în scopul de a găsi un loc potrivit pentru viața
duhovnicească, Sfântul Paisie vine în Moldova, unde viețuiește mai bine de trei ani. După
această perioadă Sfântul Paisie se hotărăște să plece la Muntele Athos, pentru a afla acolo
un părinte duhovnicesc iscusit căruia să i se predea în ascultare, lucru pe care îl face în vara
anului 1746. După trei ani și jumătate a venit în Sfântul Munte starețul Vasile de la Poiana
Mărului, care îl unde monah.
După trei luni de la tunderea sa, a venit la Sfântul Paisie un monah tânăr din
Valahia, pe nume Visarion, care căuta și el, cum căutase mai înainte și Paton, un părinte
duhovnicesc, dar nici el nu a găsit. Acesta ajunge și la Sfântul Paisie pe care îl roagă să-i
spună un cuvânt despre mântuirea sufletului și despre cum trebuie să fie un povățuitor
duhovnicesc adevărat. Paisie îi ține despre acestea un cuvânt din care Visarion își dă seama

13
TEOFAN, Viața și conduita, asceza și strălucitele lupte și minuni ale cuviosului și de Dumnezeu
purtătorului părintelui nostru Maxim, în Sfântul Maxim, Arzătorul de colibe – isihast și văzător cu Duhul din
Sfântul Munte (cca 1280-1375), Ed. Deisis, Sibiu, 2004, pp. 48-50.
14
SFÂNTUL STAREȚ VASILE DE LA POIANA MĂRULUI, Introduceri în rugăciunea lui Iisus și isihasm,
pp. 18-19.
15
Viața Cuviosului Paisie de la Neamț, după Manuscrisul nr. 154 din BMN, Ed. Trinitas, Iași, 1997,
p. 1
16
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Autobiografia, p. 92.

14
că are în fața lui omul pe care îl caută și îl roagă să-l primească sub ascultare. Paisie este
foarte surprins de această cerere a lui Visarion, ca unul ce căuta el însuși un povățuitor și
mai mult ca sigur, în smerenia sa, nu se gândise niciodată că ar putea fi învățătorul cuiva, și
nu acceptă să-l primească. Visarion nu renunță însă și vreme de trei zile l-a rugat cu lacrimi
pe Paisie să-l primească. Acesta, văzând smerenia lui Visarion, s-a înduplecat să-l
primească, dar nu ca ucenic, ci ca împreună nevoitor.
Înmulțind-se numărul fraților, Sfântul Paisie se hotărăște să vină în Țările Române
și se așază în Mănăstirea Dragomirna.
În anul 1775, soborul paisian s-a mutat la Mănăstirea Secu, în urma invitației pe
care starețul de aici i-a făcut-o, iar în 1779 obștea se mută la Mănăstirea Neamț.
După o activitate plină de roade duhovnicești, Sfântul Paisie trece la Domnul în
data de 15 noiembrie 1794.

II.2.6. Sf. Gheorghe de la Cernica. Viața

Sf. Gheorghe de la Cernica s-a născut în Săliștea Sibiului, în jurul anului 1730 17.
Părinții lui erau români creștin-ortodocși. Încă de mic avea înclinație spre lucrurile lui
Dumnezeu, iar chemarea sa către viața monahală s-a manifestat încă din această perioadă.
Din cauza frământărilor prin care trecea toată Transilvania în acea perioadă, și am numit
aici presiunile de uniatism din partea autărităților habsburgice, Sfântul Gheorghe trece în
Țara Românească.
Păstrându-și râvna de a intra în monahism, Sfântul Gheorghe se hotărăște să plece
la Muntele Athos. El va ajunge mai întâi la Constantinopol, împreună cu părintele său
duhovnicesc, pe care îl cunoscuse la Mitropolia din București, mitropolitul grec Grigorie
Roșca18. La Constantinopol rămân timp de trei ani, după care pleacă împreună la
Mănăstirea Vatoped19. Aici Starețul Gheorghe va rămâne timp de trei ani, fiind deja
hirotonit întru ierodiacon. Pe tot parcursul celor patru ani pe care i-a petrecut la Vatoped,
Starețul Gheorghe intră în contact cu viața duhovnciească a marilor mănăstiri din Sfântul
Munte. Probabil nemulțumit de ceea ce văzuse în aceste mănăstiri, după moartea părintelui
său duhovnicesc, Starețul Gheorghe intră sub ascultarea Starețului Paisie20.
17
Arhim. Mihail FILIMON, „Prea cuviosul Părinte Gheorghe, Starețul mănăstirilor Cernica și
Căldărușani. Propuneri pentru canonizare”, în: Sfântul Cuvios Gheorghe Arhimandritul Starețul Cernicăi și
Căldărușanilor (1730-1806), înnoitor al isihasmului românesc, Mănăstirea Cernica, 2006, p. 189.
18
Acest mitropolit îl va hirotoni mai târziu întru preot pe Starețul Paisie la Sfântul Munte.
19
Arhim. Atanasie GLADCOVSKI, „Gheorghe arhimandritul, starețul Mănăstirii Cernica”, în: Glasul
Bisericii, XV (1956), 12, p. 717.
20
Vezi Mihail FILIMON, „Prea cuviosul Părinte Gheorghe...”, în: Sfântul Cuvios Gheorghe
Arhimandritul, p. 190.

15
 După câțiva ani, Sfântul Gheorghe se mută la Mănăstirea Cernica,în ziua de 1
septembrie a anului 178121.
Într-un intreval de numai cinci ani de la venirea sa la mănăstirea Cernica, numărul
ucenicilor Sfântului Gheorghe a ajuns la 103. Înmulțindu-se din nou obștea și ajungând
numărul fraților la 130, Sfântul Gheorghe a primit de la Mitropolitul Filaret și mănăstirea
Căldărușani.
Aflându-se într-o vizită la mănăstirea Căldărușani, Sfântul Gheorghe a simțit că îi
vine sfârșitul acesta pământesc și, chemându-i la sine pe ucenicii săi din această mănăstire,
și-a luat rămas-bun de la ei și a plecat la mănăstirea Cernica. Aici i-a strâns la sine pe
ucenicii săi și le-a grăit multe cuvinte de folos, după care și-a dat sufletul în mâinile lui
Dumnezeu. Acest lucru s-a petrecut într-o zi de duminică, pe data de 3 decembrie a anului
1806.

III. CIRCULAȚIA LUCRĂRILOR PATRISTICE ISIHASTE ÎN

SPAȚIUL ROMÂNESC

Textele cuprinzând teologia și învățăturile Părinților isihaști au avut o mare căutare

în Țările Române, datorită mulțimii de călugări dornici să cerceteze, să aprofundeze și să
aplice aceste învățături, dar și datorită oamenilor de cultură și chiar a unor domnitori care

21
După altă variantă, la 1 aprilie 1781 (PROTASIE IEROMONAHUL, „Viața Starețului Gheorghe de la
Cernica”, în: Sfântul Cuvios Gheorghe Arhimandritul, p. 80).

16
au încurajat răspândirea manuscriselor cuprinzând texte isihaste fie pentru uzul lor
personal, fie pentru propășirea duhovnicescă a supușilor lor.
Primele locuri unde a început să se dezvolte tradiția manuscrisă pe teritoriul țării
noastre au fost mănăstirile Tismana și Neamț, secondate de alte ctitorii importante –
Moldovița, Bistrița, Probota, Putna. Activitatea culturală a copierii de manuscrise a fost
foarte dezvoltată în Moldova secolului al XIV-lea. Astfel, doar pentru perioada 1399-1452
au fost identificați cu numele mai mult de 50 de copiști, iar în perioada Sf. Ștefan cel Mare
au fost identificați 40 de copiști, în afara celor care copiau cărți bisericești 22. Acest lucru
arată o dezvoltare deosebită a răspândirii textului scris în această perioadă, atât a celui laic,
de cancelarie, cât, mai ales, și a celui teologic.
De asemenea, în bibliotecile de stat și în vechile mănăstiri din Moldova și din
Transilvania se păstrează mai bine de 1600 de manuscrise slavone. Baza culturii în limba
slavă a fost pusă la noi în seculul al XV-lea, când au fost copiate în spațiul românesc cele
mai importante texte patristice care circulau în spațiul balcanic23.

IV. FILOCALIA ROMÂNEASCĂ

IV.1. Filocalie după filocalie

Sf. Ioan Gură de Aur spunea, în incipitul comentariilor la Evanghelia după Sfântul
Apostol și Evanghelist Matei: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor
Scripturi, ci să avem o viață atât de curată incit harul Duhului să fi ținut locul Scripturilor
în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi
trebuit ca și inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfînt.Dar pentru că am îndepărtat
harul acesta, haide să pornim pe o nouă cale, ca să-l dobîndim iarăși. Prima cale era
22
Paulin POPESCU, „Manuscrise slavone din mănăstirea Putna”, în: Biserica Ortodoxă Română,
(1962) 1-2 sau 7-8, p. 106.
23
Ioan IUFU, Zl. IUFU, „Colecția Studion”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXXVII (1969), 7-8, p.
817.

17
negreșit mai bună; și Dumnezeu a arătat aceasta și prin spusele Sale, și prin faptele
Sale.Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam și cu urmașii lui, cu Iov și cu
Moise, ci a vorbit cu ei față către față, pentru că a găsit curat sufletul lor. Cînd însă întregul
popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de
însemnarea în scris a tuturor faptelor și cuvintelor lui Dumnezeu”24.
IV.2. Iluminism și iluminare
Cu privire la secolul al XVIII-lea, când a avut loc fenomenul „renașterii isihaste” 25,
Olivier Clément observa că motivul principal al tipăririi Filocaliei la Veneția a fost
interdicția publicării cărților creștine în Imperiul otoman. Editarea acestei culegeri de
scrieri ale părinților neptici apare în contextul unui reviriment spiritual ivit în lumea greacă
și în Moldova, concentrat pe „reluarea conștiinței teologiei, spiritualității și vieții
sacramentale ortodoxe”26. Un motiv secundar, în mențiunea aceluiași autor, al apariției
Filocaliei a fost contrapunerea acestui demers tocmai ideologiei raționaliste a
iluminismului francez, care a avut un impact major în rândurile grecilor stabiliți în Europa
ca urmare a exodului bizantin din secolul al XV-lea. Astfel că, pretențiilor filosofiei
luminilor, Filocalia răspundea cu teologia luminii necreate27.

IV.3. Trei etape ale elevării spirituale

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul formulează un amplu comentariu la
definiția trezviei dată de Sfântul Isihie. Vom stărui mai jos asupra acestui text, întrucât, pe
lângă faptul că este poate cea mai amplă explicare a trezviei, face referire la triada
ascetico-gnoseologică a Sfântului Maxim.
„Trezvia este metodă duhovnicească durabilă care, urmărită cu râvnă, izbăvește cu
totul pe om, cu ajutorul lui Dumnezeu, de înțelesuri și gânduri pătimașe și de fapte rele;
urmărită astfel, ea îi dăruiește, apoi, cunoștința sigură a lui Dumnezeu cel necuprins, atât
cât e cu putință, și dezlegarea tainelor dumnezeiești și ascunse”28.
24
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, I, 1, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, trad.
Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 15.
25
Cf. PF DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, „Filosofia Luminilor și lumina
Filocaliei. Rațiune suficientă și rațiune rugătoare în secolul al XVIII-lea”, în vol. Comori ale Ortodoxiei, Ed.
Trinitas, Iași, 2007, pp. 363-385.
26
Philocalie des Pères Neptiques, introduction par Olivier Clément, notices et traduction par
Jacques Touraille, Desclée de Brouwer, J-C Lattes, Paris, t. 1, 1995, p. 7.
27
IPS KALLISTOS WARE, „St. Nikodimos and the Philokalia”, în vol. The Philokalia: Exploring the
Classic Text of Orthodox Spirituality, B. BINGAMAN, B. NASSIF, Oxford University Press, Oxford–New York,
2012, p. 12.
28
CUV. ISIHIE SINAITUL, Cuvânt despre trezvie și virtute, în Filocalia, vol. IV, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 54-55; cf. Arhim. EMILIANOS SIMONOPETRITUL, Cuvânt despre
trezvie..., pp. 15-42.

18
 IV.4. Tradiția filocalică românească
Întrucât s-a vorbit despre un destin filocalic al românilor 29, putem spune că neamul
românesc, dacă s-a născut creștin, s-a născut și filocalic. Am văzut din capitolul al doilea al
lucrării de față că interesul pentru o viață creștină autentică, centrat în jurul învățăturilor
cuprinse în textele patristice, a existat pe teritoriul românesc încă din perioada marilor
isihaști (Sf. Ioan Casian, Sf. Dionisie Exiguul) din Scythia Minor. De asemenea, odată cu
dezvoltarea tradițiilor culturale și bisericești românești, am văzut că interesul pentu tot ce a
însemnat literatură patristică, prin receptarea curentului filologic de la Târnovo, prin
cultivarea și adaptarea lui de-a lungul secolelor, mai ales în Moldova, la filonul românesc,
pentru ca totul să culmineze în fascinanta sinteză paisiană, a fost unul deosebit de mare.
Acest lucru s-a întâmplat, în mare măsură, și pentru că modul de viață promovat de
duhul filocalic s-a potrivit foarte nimerit cu modul de a fi al românilor. Bineînțeles, credem
că nu putem vorbi aici doar de o simplă întâmplare, ci trebuie să avem în vedere și o
probabilă influențare a modului românesc de a fi de către ethosul filocalic.
IV.4.1. Filocalia de la Dragomirna
Manuscrisul nr. 2.597 BAR este cel mai vechi manuscris românesc cunoscut care
conține opere care au fost mai târziu editate în cadrul Filocaliei de la Veneția editată de Sf.
Nicodim Aghioritul. Acest manuscris are ca datare 4 mai 1769 și a fost alcătuit și scris de
un copist celebru, monahul Rafail de la Horezu. Manuscrisul acesta are o importanță
deosebită pentru că el constituie prima Filocalie realizată într-o limbă de circulație30.
IV.4.2. Filocalia de la Prodromu
Filocalia de la Prodromu reprezintă varianta românească a ediției editate de Sf.
Nicodim Aghioritul la Veneția în anul 1782. Această variantă nu reprezintă propriu-zis o
traducere a textului publicat de învățatul grec, ci doar o organizare a textului conform
principiilor Filocaliei grecești. Acest lucru s-a întâmplat deoarece până în 1782 existau deja
traduse în obștea paisiană cele mai multe dintre scrierile publicate de Sfântul Macarie31.
IV.2.3. Filocalia Părintelui Dumitru Stăniloae
Creație providențială a unui teolog de excepție, traducerea Filocaliei în limba
română modernă a constituit o lucrare providențială editată, în prima ei parte, în primii ani
29
IPS DANIEL, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, „Vocație și destin filocalic la români”, în:
Românii în reînnoirea isihastă, Ed. Trinitas, Iași, 1997, pp. 5-16.
30
Arhim. Ciprian ZAHARIA, „Biserica Ortodoxă și traducerile patristice și filocalice în limbile
moderne”, în vol. Dan ZAMFIRESCU, Paisianismul. Un moment românesc în istoria spiritualității europene,
Ed. Roza vânturilor, București, 1996, p. 50.
31
Virgil CÂNDEA, „Filocalia în literatura română veche”, în vol. Filocalia, versiunea în limba
română a antologiei în limba greacă publicată la Veneția, în 1782, de Sfântul Nicodim Aghioritul și Sfântul
Macarie mitropolitul Corintului, la care s-au adăugat și alte texte, vol. I, Ed. Universalia, 2001, p. 13.

19
de instalare a celei mai cumplite dictaturi care a stăpânit vreodată România. Astfel, acest
efort deosebit al Părintelui Stăniloae pare un act providențial prin care Dumnezeu a vrut să
aducă puțină mângâiere celor care erau asupriți de totalitarismul ateu.

V. FUNDAMENTELE TEOLOGICO-PATRISTICE ALE GÂNDIRII

ȘI PRACTICII ISIHASTE ROMÂNEȘTI

V.1. Episcopul Macarie al Romanului

Pentru a ne face o idee despre profunzimea teologică a lui Macarie, redăm
următorul text, pe care l-a scris ca prefață la traducerea în slavona medio-română a
Sintagmei lui Matei Vlastares: „Cred că cel ce trece cu duh mărginit și neiscoditor și cu
mintea grăbită și superficială prin cele ce se află în scrierile de Dumnezeu inspirate și caută
să le prindă înțelesul, acela întotdeauna s-a deprins să culeagă roadele neînțelepciunii, a
căror asprime o sporește întunecarea minții și aduce mânia lui Dumnezeu cea de pe urmă.
Iar cel ce se ocupă de acestea cu însetare și cu dragoste de muncă și atenție repede capătă
aripi în activitatea sa, și-n înaltul minții cuprinde vederea (lui Dumnezeu). De aceea cred
că, dându-și seama unii ca și treziți din somn, i-au amintit țarului despre aceasta. Iar țarul
Ioan Alexandru, domn a toată țara Moldovei – O, bunătatea Ta, Doamne! – cu înțelepciune
și chibzuință, de-ndată ce ai aflat m-ai și chemat pe mine, smeritul și ultimul între episcopi,
Macarie al Romanului, cu voia celui ce stă în fruntea noastră, mitropolitul chir Grigorie, și

20
mi-ai cerut pravilele alcătuite și rânduite de pururea pomenitul, fericitul și sfințitul Matei
după articolele grecești – care au ajuns ascunse și închise în limba bulgară și în cele
înrudite cu ea –, la fel și noi, după puterea noastră anume să facem și pe cele asemenea cu
cele asemenea să le potrivim dar, împreună hotărând, să le așezăm după literele, adică după
articolele ce sunt la noi [...]. Și a socotit să lase asupra noastră această greutate”32.

V.2. Sf. Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului33

Acesta s-a născut la Gledin, în jurul anului 1674. După ce a activat pentru o scurtă
perioadă (doi ani) ca stareț al Mănăstirii Neamț, auzind de faima Sf. Dimitrie al
Rostovului, pleacă într-un pelerinaj de doi ani în Rusia. Aici vizitează mai multe mănăstiri
încărcate de istorie și spiritualitate, printre care Lavra Pecerska din Kiev, unde se închină la
moaștele Sf. Grigorie Țamblak. Cea mai mare parte a pelerinajului său a constituit-o
împreună-șederea cu Sf. Dimitrie al Rostovului, de la care a învățat tainele vieții isihaste.
Întors în Moldova, întemeiază Schitul Pocrov, pe care îl organizează după învățăturile
isihaste deprinse de la marele ierarh al Rostovului și unde ucenicii săi dezvoltă o școală de
traducere din autori isihaști și de copiști ai vechilor manuscrise. Totuși, nu apucă să se
bucure prea multă vreme de liniștea schitului său, întrucât la 18 ianuarie 1707 este hirotonit
în treapta de arhiereu. Totuși, întrucât structura sa de fin isihast nu se potrivea prea mult cu
obligațiile scaunului episcopal, la 10 aprilie 1714 se retrage din scaun, mergând din nou la
liniștitul său schit. Totuși, în urma unor evenimente neplăcute întâmplate la curtea
domnească, este nevoit să plece Kiev, unde stă din 1717 până la moartea sa, în 1724.

V.3. Sf. Vasile de la Poiana Mărului

V.3.1. Importanța rugăciunii inimii
Rugăciunea minții este superioară rugăciunii obișnuite care se săvârșește în general
de către credincioși și chiar și rugăciunii care se săvârșește în cadrul programului liturgic.
Acest lucru nu înseamnă că serviciul liturgic al Bisericii nu ar avea o importanță mare, ci
că el trebuie înțeles, interiorizat și ridicat la o treaptă superioară și să nu rămână doar o
rugăciune exterioară, care să-i dea nevoitorului satisfacția că a îndeplinit o datorie și că
astfel se poate considera moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu.
V.3.2. Meșteșugul rugăciunii minții

32
Sorin ULEA, „O surprinzătoare personalitate...”, p. 33.
33
Datele din această succintă prezentare sunt preluate de la Pr. Irineu CRĂCIUNAȘ, „Episcopul Pahomie al
Romanului (c. 1674-1724)”, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXV (1959), 9-12, pp. 628-635.

21
 Asemenea celorlalți Părinți care s-au ocupat cu învățătura despre rugăciunea inimii,
și Sfântul Vasile arată cum poate fi ea săvârșită în mod concret. Întrucât lucrarea ei nu este
una cunoscută de toată lumea, este necesar ca înainte de a purcede la punerea ei în practică,
nevoitorul să cunoască aspectele esențiale care țin de acest meșteșug. Cel mai important
aspect pentru un începător în practica rugăcinii minții este trezvia.

V.4. Sfântul Paisie Velicicovski

V.4.1. Despre dreapta credință
În materie de credință, Sfântul Paisie nu face niciun pogorământ. Cine nu crede
după cum învață Biserica Ortodoxă nu se poate mântui. Această sentință poate apărea,
pentru noi, cei de azi, ca fiind determinată de o mentalitate cam îngustă, dar ea nu este o
inovație a secolului al XVII-lea sau a Sfântului Paisie, ci este o învățătură statornicită de
Sfinții Părinții.
V.4.2. Atitudinea Bisericii față de eretici
Sfântul Paisie atrage atenția asupra faptului că cea de-a cincea poruncă
bisericeaască interzice credincioșilor să citească scrierile ereticilor sau să stea de vorbă cu
ei34. De asemenea, și Sf. Ap. Pavel învață ca, de omul eretic, după prima și a două
mustrare, să ne depărtăm35. Biserica totuși, nu le interzice tuturor credincioșilor să stea de
vorbă cu ereticii sau să le citească scrierile, ci numai celor care nu cunosc Sfânta Scriptură
și nu au „socotința lucrurilor”36.
V.4.3. Rugăciunea minții
V.4.3.1. Lucrări ale Sfântului Paisie referitoare la rugăciunea minții
În prima lucrare Sfântul Paisie își concentrează atenția pentru a opri răspândirea
ereziei unui monah din Munții Moșenski și scrie în acest sens lucrarea Alcătuire despre
rugăciunea minții.
A doua lucrare despre rugăciunea minții, Adeverire pentru rugăciunea minții, a fost
scrisă de Sfântul Paisie la rugămintea monahilor de la Poiana Voronei, care erau supărați de
un ieromonah din obște, Teopempt, pe care Sfântul Paisie îl numește „al doilea Calavrit” 37,
hulitor al acestei rugăciuni.
V.4.3.2 Învățătura Sfântului Paisie despre rugăciunea minții

34
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Cuvinte… I, p. 111.
35
Cf. Tit 3, 10.
36
Prin socotința lucrurilor, Sfântul Paisie înțelege înțelepciunea firească ajutată însă și de o cunoaștere a
științelor profane, în special de filosofie.
37
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Cuvinte... II, p. 190.

22
 Rugăciunea minții nu trebuie lucrată în niciun chip fără povățuirea unui părinte
duhovnicesc pentru că altfel, ispitele îl vor birui pe cel care ar îndrăzni să facă acest
lucru.38 Chiar și dascălul rugăciunii minții, Sf. Grigorie Palama, a petrecut „în desăvârșită
ascultare și în neîncetată îndeletnicire cu rugăciunea minții”39.
V.4.3.3. Receptarea tradiției patristice
Sfântul Paisie arată o desăvârșită cunoaștere a literaturii patristice prin raportarea la
numeroși Sfinți Părinți în ceea ce privește problematica rugăciunii minții.
V.4.3.4. Modul săvârșirii rugăciunii minții
Rugăciunea minții este o lucrare duhovnicească, dar pentru că ea se deprinde în
timp, cu efort deosebit și cu ertfă, ea poate fi considerată și un meșteșug. Ca urmare, ea
trebuie învățată de ucenic de la părintele său duhovnicesc, după cum orice meserie o învață
cineva de la un meșter40.

V.4.4. Ascultarea
V.4.4.1. Importanța ascultării
Importanța pe care Sfântul Paisie o acordă ascultării se poate obseva din faptul că în
obștea paisiană nu putea fi primit nimeni dacă nu lua hotărârea adâncă de a se supune cu
sufletul și cu trupul și cu toată voința sa ascultării
V.4.4.2. Modul în care se face ascultarea
Sfântul Paisie arată că „temelia tuturor poruncilor lui Dumnezeu este ascultarea” 41.
Dumnezeu a rânduit ascultarea încă de la început pentru îngeri, iar cei care nu au păzit-o au
căzut și s-au făcut diavoli. Și lui Adam i-a rânduit Dumnezeu ascultare, dar nici acesta nu a
păzit-o, făcând să cadă din acest motiv tot neamul omenesc.
V.4.4.3. Rolul părintelui duhovnicesc
Greutatea ascultării nu cade numai pe umerii celui care este în ascultare, ci ea
trebuie purtată și de duhovnic prin străduința și capacitatea lui de a-l îndruma bine pe
ucenicul său.

38
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Cuvinte... II, pp. 134-135.
39
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Cuvinte..., II, p. 131.
40
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Cuvinte...,II, p. 151.
41
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Cuvinte... II, p. 228.

23
 Duhovnicul trebuie să fie și un împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu pentru că
cunoașterea meșteșugului luptei duhovnicești este un dar pe care Dumnezeu îl dă numai
celor ce fac voia Lui.
V.4.4.4. Neascultarea și consecințele ei
Primul semn al ieșirii din ascultare este mustrarea cugetului. Neîndeplinirea
ascultării, chiar dacă uneori acest lucru este mascat sub pretextul evlaviei sau al oricărei
fapte bune, atrage după sine moartea duhovnicească. Nici nu s-ar putea altfel, din moment
ce omul alege cu voința sa liberă să refuze cuvintele dătătoare de viață pe care Dumnezeu i
le trimite prin duhovnic.
V.4.5. Asceza
V.5.5.1. Importanța ascezei
Pe tot parcursul vieții sale și în multe dintre scrierile sale, Sfântul Paisie subliniază
importanța ascezei. El le spunea adeseori ucenicilor săi: „Să piară ale noastre toate, și
trupul nostru, fără numai să se păzească de noi poruncile lui Dumnezeu, și pentru dânsele
și sufletele noastre”42.

V.5.5.2. Modul în care se face asceza

V.5.5.3. Asceza trupească
În ceea ce privește regimul alimentar, Sfântul Paisie arată în Așezământul de la
Dragomirna că toți frații trebuie să mănânce la trapeză, inclusiv starețul, în afară de faptul
în care un frate ar fi foarte bolnav sau foarte bătrân.
V.5.5.4. Asceza duhovnicească
Sfântul Paisie atrage atenția în legătură cu o atitudine prea relaxată, în care monahii
și-ar permite să apeleze la mijloace de relaxare folosite în spațiul laic, arătând foarte clar că
din cauza glumelor se depărtează harul de la om: „Păziți-vă și de îndrăzneală, de glume și
de râs, care depărtează darul lui Dumnezeu din om”43.
V.4.6. Comportamentul monahului
V.4.6.1. Petrecerea în chilie
Monahul nu trebuie să-și părăsească chilia decât dacă acest lucru nu poate fi evitat
în niciun fel. Totuși, dacă a fost nevoit să iasă din chilie, el nu trebuie să se irosească în

42
Viața Cuviosului Paisie, p. 45.
43
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Cuvinte...II, p. 229.

24
cuvinte deșarte, bineștiind faptul că omul va da socoteală la judecată pentru orice cuvânt
deșert. Orice cuvânt deșert este cel care nu aduce folos nici trupului, nici sufletului și care
îi aduce multă pagubă celui care dorește să se liniștească44.
V.4.6.2. Spovedania deasă
Sfântul Paisie considera că este foarte important ca începătorii și cei mai puțin
întăriți să facă mărturisirea găndurilor în fiecare zi. De asemenea, și frații mai vechi în
monahism trebuiau să se mărturisească foarte des, o dată la trei zile. Deși se cerea o
spovedanie atât de deasă, accentul nu cădea pe cantitate, ci pe calitate.
V.4.6.3. Liniștea și armonia dintre frați
Monahii trebuiau să păstreze în mănăstire și între ei o tăcere desăvârșită. Frații nu
aveau voie să vorbească între ei fără binecuvântarea duhovnicului. Chiar și cu
binecuvântare, monahii nu trebuiau să vorbească între ei decât dacă avea nevoie unul
nevoie de ceva de la celălalt, iar discuția nu trebuia să se prelungească mai mult de un sfert
de oră.
V.4.6.4. Apropierea de mireni
Sfântul Paisie cunoștea foarte bine toate pericolele care s-ar fi putut ivi dintr-o prea
mare apropiere a monahilor față de mireni. El căuta ca ucenicii săi să nu iasă din mănăstire
decât dacă era absolut necesar
V.5. Școala paisiană (de traducere) patristică
V.5.1. Raportarea Sfântului Paisie la Sfinții Părinți
Pentru a înțelege motivele care l-au determinat pe Sfântul Paisie Velicicovski să se
angajeze într-o acțiune atât de anevoioasă cum este aceea de a călăuzi o întreagă școală de
traducere patristică, trebuie să vedem care sunt elementele prin care opera patristică este
importantă pentru marele stareț.
V.5.2. Importanța scrierilor Sfinților Părinți
Pentru Sfântul Paisie cărțile cu învățăturile Sfinților Părinți sunt atât de importante
și are atât de multă dragoste către ceea ce se află în ele încât el afirmă că pentru credința
ortodoxă și pentru cărțile sfinte este gata de a-și da și viața 45. Importanța scrierilor
patristice este atât de mare în teologia Sfântul Paisie pentru că el vede mântuirea ca fiind
condiționată de citirea și cunoașterea lor.
V.5.3. Rezovlarea problemelor de natură teologică
cu ajutorul cărților patristice

44
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Cuvinte...II, p. 231.
45
SFÂNTUL PAISIE VELICICOVSKI, Cuvinte…II, p. 82.

25
 Tot în legătură cu importanța scrierilor Sfinților Părinți Sfântul Paisie atrage atenția
asupra unui fapt deosebit de important: necesitatea acestora pentru a putea dezlega
diferitele probleme teologice.
V.5.4. Folosul citirii cărților Sfinților Părinți
Sfântul Paisie îndeamnă ca lectura cărților patristice să fie făcută cu sârguință
pentru că numai în acest mod mintea se luminează datorită lucrurilor pe care le află din ele
și se aprinde de râvnă spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu46.
V.5.5. Povățuirea prin scrierile Sfințlor Părinți
După ce încercările sale de a găsi un povățuitor duhovnicesc au eșuat, Sfântul
Paisie s-a îndreptat cu totă puterea și încrederea către scrierile Sfinților Părinți, pe care le-a
luat drept călăuze sigure spre mântuire.
V.5.6. Catehezele de seară ale Sfântul Paisie
O metodă celebră prin care Sfântul Paisie i-a făcut cunoscuți pe Sfinții Părinți
tuturor fiilor săi duhovnicești au constituit-o catehezele pe care el le ținea la trapeză pe
timpul iernii, începând cu data de 15 noiembrie și terminând cu Sâmbăta lui Lazăr a anului
următor47.

V.5.7. Păzirea poruncilor Sfinților Părinți

O metodă esențială pe care Sfântul Paisie a folosit-o în ceea ce privește călăuzirea
ucenicilor săi a fost îndemnul permanent adresat acestora de a păzi învățăturile Sfinților
Părinți. Mitrofan chiar ne spune despre Sfântul Paisie că: „Temelia învățăturii lui era aceea
că, din toată inima și sufletul lor toți trebuie să se silească cu osârdie să păzească
poruncile dumnezeiești și predaniile Sfinților Părinți”48.
V.5.7.1. Neascultarea față de poruncile Sfinților Părinți
Sfântul Paisie trata cazurile în care se încălca porunca Sfinților Părinți cu cea mai
mare atenție. Spre exemplu, la un moment-dat, el nu a mâncat o zi întreagă pentru că i-a
dat blagoslovenie unui ieromonah care îl sâcâia să bea un pahar de vin într-o zi de post.
V.5.8. Începuturile școlii de traducere patristică
Începutul efectiv al școlii de traducere întemeiată și coordonată de Sfântul Paisie
poate fi pus în legătură cu perioada în care obștea paisiană se afla la Muntele Athos, mai
exact, la Chilia Sfântul Constantin.
V.5.8.1. Primele preocupări în spațiul literaturii patristice – Ucraina
46
Cuvinte despre ascultare, p. 222.
47
MITROFAN SCHIMONAHUL, Viața..., p. 226.
48
MITROFAN SCHIMONAHUL, Viața..., p. 229.

26
 Primul contact pe care Sfântul Paisie l-a avut cu textele patristice s-a produs încă de
la o vârstă fragedă, când nu avea mai mult de șapte ani. De asemenea că o mare influență
asupra gândirii teologice de mai târziu a Sfântul Paisie și asupra dorului său pentru cărțile
patristice a avut-o relația sa cu ieroschimonahul Pahomie, care i-a fost povățuitor cât timp
el a fost elev la Academia teologică din Kiev. Despre acest părinte, Sfântul Paisie ne mai
spune un lucru deosebit de important, și anume că avea și câteva scrieri patristice.
V.5.8.2. Contactul cu marii duhovnici din Țările Române și accesul la învățătura
Părinților
Despre prima perioadă în care Sfântul Paisie a stat în Țările Române nu avem prea
multe informații și cu atât mai puțin cunoaștem despre activitatea sa, dacă a existat, în
sensul dobândirii de texte patristice. Știm totuși că Sfântul Paisie s-a străduit să acumuleze
și să asimileze învățătura patristică din cuvintele marilor stareți de atunci din Moldova și
din Țara Românească: Sf. Vasile de la Poiana Mărului, ieroschimonahul Mihail – „bărbat
foarte priceput în înțelegerea dumnezeieștilor Scripturi, a învățăturilor de-Dumnezeu-
purtătorilor Părinților noștri și în judecata duhovnicească, care locuia în liniștire [isihie]
într-un schit nu departe de mănăstirea aceea”49 –, monahul Dositei, de la Dălhăuți – „un
bărbat preaiscusit în judecata duhovnicească și în înțelegerea învățăturilor de-Dumnezeu-
purtătorilor Părinților noștri”50 –, monahul Proterie și monahul Ioan51, amândoi de la
Trăisteni, schimonahul Onufrie52 – împreună cu care Sfântul Paisie a mers la Schitul Cârnu
și care era „foarte mângâietor în cuvinte” 53 –, ieromonahul Alexie, viețuitor la Cârnu –
„care uneori ne citea din cărțile Sfinților Părinți și ne arăta puterea cuvintelor citite printr-o
discuție mai întinsă, însă, alteori discuta cu noi după înțelegerea dată lui de Dumnezeu și
ne povățuia cu sfatul său duhovnicesc spre tot lucrul bun nu numai cu cuvântul, ci și cu
fapta”54.
V.5.8.3. Efortul de recuperare a scrierilor patristice – Muntele Athos
Ajuns la Sfântul Munte, Sfântul Paisie arată o mare dorință de cunoaștere a
scrierilor Sfinților Părinți. Încă de pe vremea când se afla singur la Chilia Chiparis, Sfântul
Paisie a început să studieze în amănunt învățăturile patristice despre rânduielile vieții
monahale, împrumutând pentru acest lucru cărți de la mănăstirile Zografu și Hilandar55.

49
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Autobiografia, p. 170.
50
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Autobiografia, pp. 172-173.
51
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Autobiografia, pp. 174-175.
52
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Autobiografia, p. 192.
53
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Autobiografia, p. 196.
54
SF. PAISIE VELICICOVSKI, Autobiografia, p. 195.
55
Scrisoarea către preotul Dimitrie din Poltava, în: Cuvinte despre ascultare, p. 205.

27
 V.5.8.4. Școala de traducere patristică de la Dragomirna
La numai șase ani de la stabilirea la Dragomirna, în condițiile în care a fost nevoie
de o muncă fizică extenuantă din patrea monahilor paisieni pentru organizarea mănăstirii,
monahul Rafail realizează prima Filocalie în limba română. Aceasta este de altfel prima
Filocalie realizată într-o limbă modernă, limba română precedând cu nouăzeci și opt de ani
următoarea ediție în altă limbă modernă, cea rusească.
V.5.8.5. Premisele operei de traducere a textelor patristice, în gândirea Sfântului
Paisie Velicicovski
Cele mai importante greutăți pe care Sfântul Paisie le-a luat în considerare au fost
cele cu referire strictă la actul de traducere. El nu s-a gândit la oarecare piedici de natură
materială care ar putea interveni, ci la faptul că pentru un astfel de demers este nevoie de o
pregătire cu totul deosebită, atât duhovnicească cât și intelectuală. În acest sens, Sfântul
Paisie arată câteva obstacole la care el s-a gândit că ar putea apărea în procesul de
traducere realizat în obștea sa. Aceste obstacole menționate de el ar putea, și ar trebui să se
constituie într-un vademecum pentru orice traducător al operelor Sfinților Părinți.

V.6. Sf. Gheorghe de la Cernica. Contribuția teologică

V.6.1. Ascultarea
Ascultarea aduce după sine toate faptele bune întrucât cel care face ascultare
împlinește toate poruncile lui Dumnezeu. Ascultarea este cea care aduce buna înțelegere
între membrii aceleiași comunități, pentru că cel care face ascultare de aproapele său nu are
cum să nu fie în armonie cu el.
V.6.2. Asceza
Sfântul Gheorghe arată că singura avuție pe care omul trebuie să o agonisească în
viața aceasta este o viață nepătată. Acest lucru însă nu se dobândește cu ușurință, ci este
nevoie de multe osteneli, dar monahul nu trebuie să se lase abătut de la ținta sa, indiferent
de ispitele care vin asupra lui.
V.6.3. Comportamentul monahului
Sfântul Gheorghe acordă o mare importanță modului în care trebuie să se poarte un
monah, lucru moștenit, bineînțeles, de la părintele său duhovnicesc, starețul Paisie. El știe

28
foarte bine că orice faptă a călugărului poate să-i provoace lui tulburare sau să devină
sminteală pentru ceilalți.
V.6.4. Despre rugăciunea minții
Deși Starețul său, Sf. Paisie Velicicovski, a vorbit foarte mult despre rugăciunea
inimii și s-a străduit din răsputeri să o cultive, Sf. Gheorghe de la Cernica aproape că s-a
ferit să vorbească despre ea și nici în cadrul obștii sale nu avem informații că lucrurile ar fi
stat altfel, în sensul unei practicări asidue a acestei rugăciuni.

VI. CONCLUZII

Referitor la mesajul pe care învățătura isihastă promovată de înaintașii noștri îl

oferă ca răspuns la problemele societății contemporane și care au fost analizate în amănunt
în lucrarea noastră, considerăm că se impun următoarele considerații.
Omul a fost creat de Dumnezeu pentru ca acesta să se poată bucura de comuniunea
veșnică și desăvârșită a dragostei creatorului său. Încă de la creație, omul a fost menit
rugăciunii. Totuși, întrucât omul nu a reușit să împlinească de la început această menire,
Dumnezeu a vegheat permanent la calea omului către desăvârșire.
Foarte importantă pentru asumarea vieţii duhovniceşti este înţelegerea cu precizie a
sensului ei. Poate şi acesta este un motiv pentru care în zilele noastre se observă că viaţa

29
monahală şi viaţa creştină angajată sunt asumate în mod real de un număr din ce în ce mai
mic de credincioşi.
Necunoaşterea importanţei scopului vieţii duhovniceşti are ca efect reţinerea multor
oameni de a se apropia de ea. Cauzele sunt ori părerea că se poate accede la mântuire şi
prin căi mai puţin aspre cum pare a fi nevoinţa pusă înainte de viaţa duhovnicească, ori
simplul fapt că oamenii nu mai sunt atraşi de viaţa cea adevărată care urmează vieţii de pe
pământ, chiar dacă sunt creştini botezaţi. Pentru cea de-a doua categorie lucrurile sunt,
cumva, mai clare, în sensul că fără o convertire reală la principiile vieţii adevărate, orice alt
demers în încercarea de a-i atrage la Hristos rămâne o simplă vorbă în vânt. Vorbim aici de
libertatea omului, care nu poate fi ignorată niciodată. În ceea ce-i priveşte pe cei care şi-ar
dori accederea la viaţa din Împărăţia cerurilor, dar nu le este deloc la îndemână să îşi
asume o viaţă cu adevărat evanghelică, trebuie spus că şi aici este nevoie de o convertire.
Chiar dacă ei sunt botezaţi şi merg la Biserică, trebuie înţeles că acest lucru nu-i face
moştenitori ai Împărăţiei cerurilor. Doar împropierea cuvintelor lui Hristos îl face pe om
fiu al lui Dumnezeu. Din acest motiv spunem că este nevoie şi în acest caz de o convertire:
o converire de la starea de om care împlineşte în mod mecanicist anumite tradiţii – bune şi
ele, dar nu suficiente prin ele însele – la starea omului care are în sine focul dorului şi al
dragostei de Dumnezeu. Iar acest lucru nu se poate realiza decât prin acceptarea adevărului
că singura cale care poate duce către Împărăţia cerurilor este urmarea lui Hristos.
Bineînţeles că acest lucru se poate face în diferite modalităţi („În casa Tatălui Meu multe
locaşuri sunt”), conform fiecărui mod de viaţă creştin: viaţa de familie sau monahism. Nu
va putea ajunge, decât în cazuri deosebite, cineva căsătorit, care are de purtat grijile zilei
pentru el şi pentru familia sa, la liniştea sufletului la care poate ajunge un pustnic lucrător
al isihiei. Cu toate acestea, nimeni și nimic nu-l poate opri pe cel căsătorit să urmeze
îndemnul Sfântului Apostol Pavel, „Rugaţi-vă neîncetat”, îndemn care, nu trebuie să uităm,
nu a fost adresat, la acea vreme, monahilor.
În cuprinsul scrierilor Sfinţilor Părinţi găsim explicaţii şi remedii pentru bolile
sufleteşti ale omului contemporan. După cum am amintit la un moment-dat în teza noastră,
Sf. Ioan Casian analizează problema descurajării sau a deznădejdii. Se ştie faptul că lipsa
de curaj duhovnicesc este foarte răspândită în zilele noastre. Iată însă că Părinţii nu au lăsat
nimic tăinuit din lucrurile de care ar avea nevoie oamenii, rămânând însă în
responsabilitatea noastră să putem înţelege mesajul lor şi să-l adaptăm problemelor lumii
contemporane. Considerăm că aceasta este una dintre cele mai importante datorii ale
teologiei din zilele noastre, întrucât teologia nu este doar o disciplină de studiu, care s-ar

30
cere realizată doar ca un exercițiu academic, ci ea este, în primul rând, o deschidere a
inimii către celălalt, ca urmare a participării personale la dragostea care izvorăște din harul
lui Hristos. Iar acest lucru este iarăși o temă extrem de importantă în isihasm. Trebuie să nu
uităm faptul că, deși isihasmul presupune în mare măsură o izolare socială, au fost și
Părinți care au încercat să aducă isihasmul cât mai aproape de societate. Dacă în primele
secole ale isihasmului, el presupunea o viață de retragere, sfinți ca Paisie Velicicovski sau
Gheorghe de la Cernica au încercat o adaptare a viețuirii isihaste în cadrul mănăstirilor de
obște, cu sute de viețuitori.
Cu toate că multe dintre povăţuirile duhovniceşti par a fi adresate numai monahilor,
ele pot şi trebuie să fie adaptate şi la viaţa duhovnicească a mirenilor. Chiar dacă mirenii
nu poartă aceleaşi responsabilităţi în ce priveşte asumarea luptei duhovniceşti, sunt
anumite lucruri de care trebuie să ţină şi ei cont. Viaţa mireanului, pentru a fi închinată lui
Dumnezeu, nu se poate limita la mersul la biserica duminica. A fi creştin înseamnă că fi
alături de Dumnezeu în fiecare clipă, pentru că numai așa se poate realiza în mod real
adevărata unire cu Dumnezeu, unire care nu este cerută doar monahilor, ci și mirenilor.
Chiar dacă există părerea foarte răspândită conform căreia cele mai multe dintre
sfaturile care se regăsesc în scrierile Părinţilor niptici se adresează numai monahilor, ar
trebui să ajungem la redescoperirea valorilor isihaste chiar şi pentru mireni. Chiar dacă prin
viaţa în lume mirenii nu pot face abstracţie de la unele lucruri materiale, care pe monahi
nu-i mai împiedică în săvârșirea ascezei, nu trebuie să uităm că Mântuitorul nu a spus către
mireni cuvintele: „Nu duceţi grijă spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne
vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile: ştie doar Tatăl vostru cel
ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate
acestea se vor adăuga vouă” (Matei, 6, 31-33). Aşadar, menirea creştinului simplu este una
deosebit de înaltă.
Nu în mod întâmplător traducerea în limba română a Filocaliei în circulaţie la ora
actuală în România a fost realizată de un preot de mir. Deşi până în secolul al XX-lea opera
de traducere a scrierilor patristice, cu atât mai mult a celor neptice, a fost rezervată în
special monahilor, observăm că tocmai Filocalia, lucrarea care ar părea că se adresează
prin excelenţă monahilor, este adusă pe grai românesc de Părintele Dumitru Stăniloae.
Bineînţeles că Părintele ştia că ea va fi citită de mulţi monahi, dar a avut şi conştiinţa că va
fi de folos şi multor mireni.
De asemenea, am văzut că Părinții isihaști, în mod firesc, vorbesc foarte mult
despre liniște, iar lipsa liniștii știm că este o stare de lucruri care creează multe probleme

31
pentru omul contemporan. Acest lucru se întâmplă pentru că, de cele mai multe ori, omul
caută această liniștire în lucrurile cu care vine în imediată interacțiune, în lucrurile create,
iar acest lucru se dovedește de fiecare dată insuficient. Și acest aspect ar fi de ajuns să îi
dea fiecărui om în parte de gândit, în urma concluziei că orice metodă căutată în lucrurile
lumești de a ajunge la o mulțumire care să asigure liniștea după care tânjește atât de mult
mintea a dat greș. Din păcate, de cele mai multe ori însă omul nu are curajul necesar să
tragă învățămintele necesare dintr-o astfel de concluzie, ci se avântă, de obicei cu și mai
multă fervoare, într-o altă căutare a liniștii în lucrurile înconjurătoare. Acest lucru nu poate
aduce după sine decât nașterea unor alte frustrări, din ce în ce mai mari, care nu vor mai
putea fi ascunse decât cu prețul unor compromisuri din ce în ce mai dăunătoare. În schimb,
dacă omul ar avea sinceritatea să constate că nu își poate găsi liniștea în niciun fel de
atracție lumească, ar putea ajunge la concluzia că este necesară o reorientare și o sondare și
a spațiului spiritual al existenței, nu doar al celui pământesc. Din păcate, societatea de azi
oferă omului o multitudine de tentații, iar industria divertismentului, una din ce în ce mai
agresivă în căutarea ei disperată de clienți cât mai mulți și cât mai fideli, pare a avea în
sarcină distragerea cât mai susținută a omului de la lucrurile cu adevărat importante și de la
căutarea unor răspunsuri oneste la întrebările fundamentale pe care și le pune, sau ar trebui
să și le pună fiecare om.

32