Está en la página 1de 106

Cristian Pîrvulescu

Instituţii politice (partide şi sisteme de partide)

2001
CUPRINS

Introducere
Tema I. Partidele politice şi democraţia
Tema II. Originea şi definirea partidelor politice
Tema III. Clivaje politice şi sociale
Tema IV. Tipologii ale partidelor politice
Tema V. Sisteme de partide: bipolarism şi alternanţă la guvernare
Tema VI. Curente şi familii politice vest-europene
Tema VII. Sisteme de partide în Estul Europei
Tema VIII. Sistemul de partide în România –tradiţie, inovaţie, perspective
Anexe
Bibliografie

2
Introducere

Deşi activitatea şi organizarea partidelor politice sunt privite de multe ori cu reticenţă
rolul lor în societatea contemporană nu poate fi contestat. Ideea că ar putea exista o alternativă
la politică, şi mai ales la politica partidelor, este o iluzie periculoasă. A considera partidele
izolate de lumea reală, angrenate într-o dispută sterilă, iniţiind dezbateri ce induc ţinte false, în
vreme ce politicienii îşi urmăresc, fie interesele personale sau de grup, fie sunt depăşiţi de
complexitatea situaţiilor, reprezintă una din variantele contemporane ale teoriei conspiraţiei.
Acuza la adresa parlamentarismului şi a partidelor ca formă de exprimare a acestuia, nu este
nouă, ea a fost folosită încă din secolului XIX-lea, cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire.
Fiind unul din efectele perverse ale ideii raţionaliste că adevărul este manifest, teoria
conspiraţiei partidelor a avut consecinţe antidemocratice, fie că a contribuit la instaurarea unor
regimuri totalitare sau autoritare, fie la transformarea partidelor în forţe politice secundare.
Înscriindu–se în logica diviziunii muncii şi a diferenţierii sociale dezvoltarea politicii
ca meserie este o realitate a vieţii politice contemporane fiind strâns legată de existenţa
partidelor politice. În toate societăţile pot fi identificate grupuri de indivizi pentru care viaţa
politică a devenit o autentică profesie. Omul politic, prin natura activităţilor sale, trebuie să
facă faţa câtorva exigenţe: capacitatea de a reprezenta interesele alegătorilor şi a grupurilor de
interese ce îl susţin, mobilizarea susţinerii şi moderarea fenomenelor de respingere,
coordonarea proceselor decizionale şi contracararea adversarilor. Toate aceste activităţi sunt
forme ale vieţii de partid. Partidele devin nu doar principali actori politici, ci de multe ori
singurii actori politici reali. De aceea analiza partidelor constituie una din direcţiile cele mai
importante ale ştiinţei politice.

3
Tema I
PARTIDELE POLITICE ŞI DEMOCRAŢIA
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:
1. Democraţie şi partidism
2. Parlamentarism şi partidism

Originea parlamentară a partidelor politice pare a le transforma în actori indispensabili


ai democraţiei. Dar relaţia democraţiei cu fenomenul partidist nu a fost întotdeauna la fel de
strânsă. Poziţia diferiţilor autori faţă de raportul dintre partide şi democraţie este legată de
accepţiunea pe care aceştia o dădeau democraţiei. Democraţia a fost numele dat regimului
politic pe care în anul 508 î.Ch. Clistene l-a stabilit în Atena1. Dar această accepţiune a
regimului politic a fost mai puţin agreată în sec. al XVIII-lea, atunci când se forjau marile
teorii ce vor sta la baza evoluţiei viitoare a societăţii europene. Cuvântul democraţie, în sec. al
XVIII-lea, desemna o formă politică desuetă2. Pentru Jean-Jacques Rousseau care va realiza,
în paralel cu Montesquieu, o abordare mai atentă a democraţiei, acesta desemnează un tip-
ideal care ar putea fi analizat în cadrul unei tipologii, dar care nu poate fi aplicat lumii
moderne, şi care dealtfel nici nu a existat, căci doar “dacă ar exista un popor de zei s-ar
guverna democratic. Oamenilor nu li se potriveşte un guvernământ atât de perfect.”3
Rousseau accentuează mult mai intens pe noţiunea de suveranitate a poporului decât
pe cea de democraţie şi aceasta pentru că suveranitatea este calitatea care defineşte regimul pe
care îl viza. Astfel că democraţia devine la Rousseau mai degrabă o manieră de luare a
deciziei decât baza organizării societăţii.
Democraţia pe care o aveau în vedere teoreticienii secolului al XVIII-lea era o
democraţie directă. Rousseau respingea cu vehemenţă ideea prezenţei intereselor particulare
în actul de guvernare. “ Nimic nu e mai primejdios decât amestecul intereselor private în
treburile publice şi folosirea abuzivă a legilor de către guvernământ este un rău mai mic decât
coruperea legislatorului, consecinţă de neînlăturat a scopurilor practice.“4 Ori dacă nu se pot
coagula diferitele interese particulare, partidele nu pot să apară.
Dealtfel partidele ar trebui să-şi asume sarcina reprezentării intereselor. Dar în acest
punct Rousseau, în numele suveranităţii poporului respinge ideea legiferării prin
reprezentanţi. “Deputaţii poporului nu sunt deci şi nu pot fi reprezentanţii lui; ei nu sunt decât

1 John Dunn, Democratie : l’etat des lieux, în La pensee politique, Situation de la democratie. Hautes etudes, Gallimard, Seuil, Paris 1993, p 77
2 Pierre Rosanvallon, L’histoire du mot democratie a l’epoque moderne în La pensee politique... ed. cit., p11
3 Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1957, p 182
.

4
mandatarii lui şi nu pot să hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul
în persoană este nulă; nici nu e lege.”5
Şi pentru Montesquieu democraţia nu putea fi decât directă. “O lege fundamentală a
democraţiei este ca poporul să-şi facă singur legile.“6 Dar nici problema sufragiului nu poate
fi neglijată, căci şi acesta este în egală măsură “ o lege fundamentală a democraţiei “. Însă,
pentru a-şi realiza esenţa, democraţia trebuie să ofere suveranităţii poporului posibilitatea de a
se manifesta nemijlocit, astfel încât sufragiul devine secundar în raport cu dreptul poporului
de a legifera. Pentru a fi democratic, sufragiul, trebuie să se efectueze prin tragere la sorţi ca
în Atena antică; “ sufragiul prin alegere ţine de aristocraţie “7. De altfel, referinţa în epocă,
este numai la democraţia antică.
Influenţa acestor teorii va face deci ca între partide şi democraţie să se deschidă o
fractură. La începuturile sale, ştiinţa politică s-a dovedit extrem de critică la adresa partidelor.
Ostrogorski, de exemplu, judeca sever partidele considerându-le un obstacol în bunul mers al
democraţiei. Robert Michels schimbă oarecum modul de abordare, atrăgând atenţia că
funcţionarea partidelor, iar nu partidele ca atare, este nedemocratică ducând la oligarhie şi
personalizând liderii.
Făcând o analiză a activităţii partidelor în Marea Britanie şi S.U.A., Moisei
Ostrogorski, va ajunge la concluzia că, organizarea acestora este nedemocratică. Evoluţia spre
scrutinul universal a obligat partidele să-şi construiască secţiunea electorală ( caucus-ul ), însă
acesta, “ nu a reuşit să organizeze democraţia şi nici să doteze partidele cu o conducere cu
adevărat democratică; s-a realizat forma, dar nu esenţa ”8.
Organizarea partidelor în scopul câştigării alegerilor la care participă din ce în ce mai
mulţi cetăţeni, creează stereotipii, nivelează în egală măsură opinia publică, dar şi partidul în
interiorul său, până la nivelul conducerii. Dar în schimb, nu se realizează nici un progres; “
caucas-ul nu a înlăturat elementul plutocratic nici din consiliile partidelor, nici dintre
deputaţi”9.
Ori, dacă sistemul de partide analizat de Ostrogorski s-a dorit a fi expresia
democraţiei, propunându-şi să menţină, pe de o parte, la o cotă cât mai înaltă, puterea
cetăţeanului şi să permită, pe de altă parte, funcţionarea mecanismelor guvernării, rezultatele

4 ibidem., p 180
.
5 ibidem.. p 222
.
6 Montesquieu, De l’esprit des lois, 1, Garnier-Flammarion, Paris 1979, p.136
7 ibidem., p 134
8 Moisei Ostrogorski, La democratie et les partis politiques, Seuil, Paris 1979, p43
9 ibidem., p 51

5
s-au dovedit decepţionante. Puterea cetăţeanului s-a volatilizat, iar în ceea ce priveşte
guvernarea, succesul a fost relativ.
Pentru a restitui partidului caracterul său esenţial de grupare a cetăţenilor, Ostrogorski
crede că acesta trebuie să se transforme din partid-omnibus, rigid, incapabil să se adapteze la
fluxul vieţii politice, în partid ad-hoc, “ care se va baza pe adeziunea inteligenţelor şi
conştiinţelor la ceva bine determinat, la o cauză specifică “10.
Ideea că democraţia directă este, cel puţin teoretic, dezirabilă, se întâlneşte şi la
Michels. Dar el constată “imposibilitatea mecanică şi tehnică a guvernământului direct al
maselor “.11 Căci dacă deciziile adunărilor populare limitează extinderea principiului delegării
nu oferă însă “ nici o garanţie contra formării unui stat-major oligarhic “12. Guvernarea directă
permite, de fapt, apariţia unor indivizi care, mizând pe sugestibilitatea şi intoleranţa masei îşi
asumă conducerea.
Pentru Michels este evident că democraţia nu se poate consolida fără organizare, însă
principiul organizării care face posibilă concentrarea forţelor pentru realizarea unor interese
comune aduce cu sine alte pericole. “O organizaţie puternică are, din raţiuni tehnic
administrative şi tactice o conducere puternică.”13 Astfel începe procesul ascensiunii
conducerii profesionalizate în cadrul partidelor socialiste ( aceste fanatice ale organizării, ca
să-l parafrazăm pe Michels ), al înlocuirii. Vertramensmann-ului (care continua să-şi exercite
profesia şi nu se putea întreţine de pe urma funcţiei din partid) cu Bezirksleiter-ul
(politicianul profesionist care trăieşte de pe urma partidului). Însă “conducerea profesionistă
înseamnă pentru democraţie începutul sfârşitului “.14 Această conducere delegată a partidului
are tendinţa să considere , după un timp, delegarea ca pe o “ proprietate a sa”15, cu atât mai
mult cu cât cetăţenii ce dispun de drepturi politice sunt în marea majoritate a cazurilor
dezinteresaţi de treburile publice. Organizaţiile devin oligarhice şi blochează procesele
democratice. Şi Rousseau când acuza delegarea reprezentanţilor avea în vedere un fenomen
asemănător ”, mulţumită lenei şi banilor ei ( cetăţenii n.n.) sfârşesc prin a avea soldaţi pentru a
înrobi patria şi reprezentanţi pentru a o vinde.”16
Încă de la apariţia lor pe scena politică, partidele au fost discreditate, aceasta fiind
opinia dominantă a observatorilor care le considerau ca un obstacol ce se interpune între

10 ibidem., p 210
11 Robert Michels, Les partis politique Essai sur les tendances olgarchiquee des democraties, Flammarion, Paris 1919, p8
12 idem
13 ibidem., p 9
14 idem.
15 ibidem., p 26
16 J.J. Rousseau, op. cit., p 220

6
guvernanţi şi guvernaţi, ca o frână în exercitarea democraţiei. “Atunci când ştiinţa politică se
debarasează de considerentele ideologice sau normative, analiza fenomenului partizan va
privilegia judecăţile factuale.”17
Optica se schimbă, iar partidele sunt acum privite ca instituţii ale democraţiei. Între
partide şi democraţie pot exista două tipuri de relaţii. Relaţia pozitivă evidenţiază legătura
indisolubilă dintre democraţie şi partide; nicăieri în lume nu există o democraţie care să nu se
fondeze pe competiţia dintre partide. Chiar într-o democraţie directă, cum este cea elveţiană,
rolul partidelor se manifestă cu ocazia procedurilor referendare când, pentru a coagula
opiniile, se formează grupuri politice (cum este cazul ecologiştilor sau Partidul
automobiliştilor).
Într-un regim reprezentativ rolul partidelor este cu atât mai evident. Necesitatea
alegerii reprezentanţilor, a ocupării - deci - a locurilor din Parlament este posibilă doar prin
existenţa partidelor politice, care, punându-şi resursele în joc (atât simbolice cât şi materiale),
fac posibilă alegerea între candidaţi, asumându-şi responsabilitatea pentru evoluţia acestora.18
Sigur, reducând la absurd, se poate imagina un sistem de alegeri care să funcţioneze în
absenţa partidelor, dar organele reprezentative astfel desemnate nu ar mai putea lucra,
diversitatea opiniilor împiedicând procesul de legiferare.
Relaţia negativă dintre democraţie şi partide este ilustrată atunci când democraţiile se
prăbuşesc ca urmare a acţiunii unor partide cu vocaţie monopolistă care, ajunse la putere
abolesc pluripartidismul (ca în Germania hitleristă) sau reduc partidele la o obedienţă
mimetică (cum a fost cazul Partidului ţărănesc în Polonia comunistă).
John Dunn consideră că trei ar fi beneficiile pe care democraţia reprezentativă le poate
aduce: faptul că asigură guvernământ moderat, că oferă o doză de responsabilitate
guvernaţilor şi că asigură o protecţie eficientă economiei de piaţă.19
Legătura dintre partide şi democraţie, deşi discutabilă din anumite puncte de vedere,
nu poate fi contestată. Mai precis, în absenţa formaţiunilor partizane nu există joc politic şi
pluralism deci chiar esenţa regimului este anulată.
Daniel Louis Seiler considera că între partide şi democraţie există o legătură ce
implică două componente semnificative. “Aceasta (relaţia nn) este una pozitivă, pentru că nici
o democraţie nu funcţionează fără partide, şi una negativă pentru că (democraţia ) permite
ajungerea la puterea a unor partide cu vocaţie monopolistă.”20 Relaţia pozitivă este în măsură

17Daniel Louis Seiler, Les partis politiques, A.Colin, Paris 1993, p 26


18 P.P. Negulescu, Partidele politice, Editura Garamond, Buc. 1994, p 45
19 John Dunn, op. cit., p 84-85
20 Seiler, op. cit., pp. 28-33

7
să stabilească legătura evidentă care există între partide şi democraţie pentru că aceasta se
bazează pe competiţia liberă între partide. Partidele politice asigură reprezentarea cetăţenilor
şi conferă aleşilor legitimitatea necesară îndeplinirii funcţiei reprezentative. Rolul partidelor
este precis ilustrat într-un regim bazat pe reprezentativitate unde partidele asigură ocuparea
locurilor în instituţia parlamentară.
Aspectul negativ al relaţiei despre care pomenea Seiler se referă la faptul că există
situaţii în care partide cu fizionomie totalitară pot uzurpa regimul democratic odată ajunse la
putere. Pentru că “democraţia reprezentativă este regimul exclusiv al partidelor” orice criză a
partidelor traduce o criză a medierii şi, implicit, una a democraţiei. Modelul democraţiei
consociative21 care induce un rol esenţial partidelor este criticat ca facilitator al partitocraţiei.
În studiul său despre democraţia consociaţională, Lijphart arată că în realitate modelul pe care
l-a descoperit nu creează riscul ca puterea să fie folosită discreţionar de marea coaliţie
deoarece ea nu poate funcţiona fără opoziţie22.
Ceea ce astăzi defineşte regimul parlamentar este rezultatul asimilării unor moşteniri:
a Greciei şi a Romei antice (unde au fost experimentate in nuce instituţii politice direct legate
de cele contemporane: Ecclesia, Senatul, Tribunii) a Bisericii catolice (de unde derivă o serie
de proceduri: alegerile, procedurile juridice), sistemul pluralist al feudalismului occidental
(disputele Biserică-Regalitate, Regalitate-nobilime, sistemul celor trei stări) şi teoria dreptului
natural. Tribunii au reprezentat un mod de instituţionalizare a opoziţiei în Roma
republicană23, iar conciliile o primă formă de organizaţii reprezentative.
Ceea ce se numeşte generic sistem reprezentativ cuprinde trei funcţii esenţiale: crearea
legislaţiei şi controlul acesteia; exprimarea opiniei în mod liber atât de majorităţi cât şi de
minorităţi; numirea şi destituirea guvernelor24.Deşi acestea existau şi înainte, au fost unite
într-un ansamblu la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX.
Probabil cea mai importantă funcţie şi condiţie de realizare a unui regim parlamentar
este opinia publică, fără de care celelalte două funcţii rămân izolate de interesul şi voinţa
cetăţenilor. Pentru a exista, opinia publică trebuie să îndeplinească anumite condiţii
indispensabile: să aibă ca fundament posibilitatea ca un număr mare de indivizi să se pronunţe
asupra realităţii, ei bucurându-se de libera comunicare şi de accesul la informaţii şi nu în
ultimul rând, putând să profeseze concepţii care să depăşească localismul strict în favoarea

21 modelul democraţiilor consociative il regasim in : Austria, Belgia, Olanda. Elvetia; trasaturile lui sunt: guvernarea este asigurata de o mare colitie a liderilor celor mai
importnate segmente ale societatii, exista un drept reciproc de veto al subculturilor sau regula majoritatii concurente care protejeaza interesele minoritarilor, reprezentativitate
proportionala, grad ridicat de autonomie pentru fiecare segment in administrarea problemelor interne.
22 Arend Lijphart, Democracy in Plural Societies: A Comparative Exploration. Yale University Press, 1977, p. 25-103
23 Ghita Ionescu, Isabel de Madariaga, Opozitia, Humanitas, Buc. 1992, p21

8
intereselor comunităţii globale (stat sau societate). Aceste elemente definitorii ale opiniei
publice se agregă tot către sfârşitul sec. XVIII. In paralel cu procesul de formare a opiniei
publice se desfăşoară schimbarea esenţială a funcţiei parlamentelor care, treptat, se transformă
în autentice centre de putere.
Deşi instituţia parlamentară apare încă din sec. XII, purtând diferite denumiri (State
Generale, Cortesuri, Parlament), funcţia ei se limita la realizarea consensului dintre
guvernanţi şi forţele seculare sau religioase, fiind un organism consultativ.
La sfârşitul sec. XVII, pe fundalul schimbărilor sociale şi economice, în special în
Anglia şi în mod evident în sec. XVIII-XIX, parlamentele se manifestă ca sedii ale
suveranităţii, voinţa generală fiind exercitată prin dreptul de a legifera, ca organe de
reprezentare şi loc de desfăşurare a luptelor dintre partide25.
Legătura dintre parlamentarism şi partidele politice este una cauzală. Nemaifiind
posibilă renaşterea democraţiei directe, regimul reprezentativ, din motive funcţionale,
dezvoltă sistemul de partide.
Existenţa partidelor politice facilitează manifestarea opiniei publice, creând cadrul
pentru confruntarea paşnică a diferitelor concepţii şi interese. In principiu, indivizii pot
participa la dezbaterea publică, în realitate însă şansele lor de a influenţa opinia publică sunt
limitate de precaritatea mijloacelor pe care le au la îndemnă. Numai prin organizare
sistematică se pot crea condiţiile de manifestare a conflictului politic, iar succesul unei poziţii
trebuie să aibă la bază solidaritatea dintre indivizi având interese identice26.
Orice iniţiativă individuală în domeniul politic are nevoie, pentru a fi transpusă în
practică, de mijloacele de acţiune ale statului şi, pentru reuşita accederii la ele, soluţia constă
în câştigarea unor poziţii de influenţă reală (a majorităţii) în corpurile legiuitoare sau, cu mai
puţine şanse, exercitarea de presiuni asupra celor care deţin puterea politică. Ori, majorităţile
parlamentare se formează pe osatura partidelor concurente ce deţin influenţă.
Existenţa partidelor politice este necesară nu doar pentru realizarea principiului
reprezentativităţii, ci şi pentru funcţionarea mecanismelor parlamentare. Lipsa coeziunii
oferite de partide ar îngreuna enorm, dacă nu ar dezorganiza-o pur şi simplu, activitatea
legislativă27. Această bază de conlucrare poate fi doctrinară sau numai de oportunitate. Chiar
dacă forma de asociere va fi alta, grupurile politice prezente în Parlament vor funcţiona, în
esenţă, tot ca nişte partide.

24 ibidem.,p20
25 ibidem., p. 35
26 Robert Michels, op. cit., p. 6
27 P. P. Negulescu, op.cit., p. 49

9
Este un fapt indiscutabil că partidele politice, în accepţiunea lor actuală, ca
instrumente legitime ale activităţii politice, datează de la începutul sec. XIX, odată cu
acceptarea în sfera politicului a principiului reprezentării personale28.
Partidele au constituit soluţia necesară problemei ridicate de transformare democratică
a societăţii. Accepţiunea termenului de democraţie poate fi privită fie din perspectiva
regimului politic definit prin suveranitate populară, fie ca o stare a societăţii bazată pe
egalitate.
Dacă pentru Rousseau sau Montesquieu, democraţia era un regim al vremurilor
îndepărtate, iar cuvântul nu pătrunsese în limbajul comun, după Restauraţia franceză, noţiunea
de democraţie a început să pătrundă în limbajul politic obişnuit, desemnând însă starea
egalitară a societăţilor moderne. După călătoria sa în America, din 1832, Tocqueville constata
că “ starea socială a anglo-americanilor este eminamente democratică “29. Această stare
democratică îşi avea originea în condiţiile istorice specifice care au făcut ca între locuitorii
coloniilor britanice din nordul Americii să nu existe diferenţierile sociale de pe Vechiul
Continent.
Această egalitate “va sfârşi prin a pătrunde în lumea politică“30 , şi va duce la
acordarea de drepturi politice tuturor cetăţenilor. În democraţia de tip american, credea
Tocqueville, pericolele pe care regimul reprezentativ le putea prezenta nu se manifestau
tocmai datorită “ stării sociale democratice “. “ Poporul american participă la alcătuirea
legilor prin alegerea legiuitorilor şi la aplicarea lor prin alegerea agenţilor puterii executive; se
poate că el însuşi guvernează, într-atât este de slabă şi de restrânsă partea lăsată pe seama
administraţiei conştientă de originea ei populară şi dispusă să asculte de puterea de la care
emană. “31 Rolul esenţial al partidelor se relevă şi din perspectiva analizei democraţiei ca
regim. Raymond Aron foloseşte numărul partidelor existente într-un stat la un moment dat,
drept criteriu pentru construcţia celor două tipuri ideale de regimuri politice, regimul
constituţional-pluralist şi regimul monopolist. “ Din momentul în care mai multe partide au
legal dreptul să existe, ele sunt inevitabil în competiţie pentru exercitarea puterii. Un partid
are într-adevăr în definiţie drept obiectiv nu doar exercitarea puterii, ci participarea la
exercitarea puterii. Când sunt mai multe partide în concurenţă, sunt necesare reguli după care
aceasta se desfăşoară. Deci, un regim de partide multiple în concurenţă e constituţional;

28 Ghita Ionescu, Isabel de Madariaga, op. cit, p. 55


29 Alexis de Tocqueville, Despre democratie in America, Humanitas, Bucuresti 1992, p 92
30 ibidem., p 99
31 ibidem., p 104

10
diferiţii candidaţi la exerciţiul legitim al autorităţii, cunosc mijloace pe care au dreptul să le
folosească, şi altele care le sunt interzise.
Se poate deduce din pluralitatea partidelor legalitatea opoziţiei. Dacă mai multe
partide au dreptul să existe şi dacă nu sunt toate la guvernare în acelaşi timp, inevitabil unele
se află în opoziţie.”32 Regimurile specifice ţărilor occidentale prezintă din această perspectivă
o organizare constituţională a concurenţei paşnice pentru cucerirea şi exercitarea puterii, sau
măcar pentru influenţarea ei. Regimurile monopoliste se caracterizează prin monopolul
acordat unui partid asupra activităţii politice legitime, monopol justificat, în funcţie de
cazurile concrete, fie de necesitatea păstrării unităţii naţiunii, fie pentru a realiza obiectivele
unei clase. În afara acestor două tipuri de regimuri, Aron, ia în considerare şi un al treilea tip,
regimul tradiţional, care caracterizează acele state care au instituţii ce nu s-au transformat sub
impactul modernizării, cum ar fi Arabia Saudită.
Alegerea populară presupusă de suveranitatea populară cere acordul unui număr
considerabil de indivizi, iar acest acord nu se degajă spontan. Pentru prima oară problema
suveranităţii poporului a fost pusă într-un context concret de “părinţii fondatori“ ai
Constituţiei americane, fără însă a aprofunda mecanismul care ar putea pune de acord voinţele
individuale.33 Reprezentarea era privită ca un filtru care permitea delimitarea voinţei populare
de pasiunile care ar fi putut să o tulbure. Problema formării deciziilor colective nu le apărea “
părinţilor fondatori “ ca fiind de actualitate.
Al doilea aspect al democraţiei, egalitatea condiţiilor ( mai întâi a celor de participare
politică, mai apoi egalitatea şanselor ), se va produce mai întâi în S.U.A. şi apoi în Marea
Britanie.34 Apariţia democraţiei a distrus vechile cadre ale societăţii politice. Noi cadre
trebuiau stabilite ca să asigure noi legături între indivizi şi să organizeze masele electorale,
imprimând o nouă coeziune societăţii politice. Deşi cu traiectorii diferite, evoluţiile din
S.U.A. şi Marea Britanie vor determina apariţia unei forţe politice noi, partidul politic
modern.
I.Subiecte de verificare
1. Ce este democraţia în viziunea lui J. J. Rousseau?
2. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre Roussseau, Montesquieu, Ostrogorski, privind
viziunea lor asupra democraţiei?
3. Care este relaţia dintre democraţie şi partide politice la Robert Michels?
4. Care este legătura dintre parlamentarism şi partidele politice?
5. Care este criteriul folosit de Raymond Aron pentru construcţia tipurilor ideale de regimuri
politice? Explicaţi.

32 Raymond Aron, Democratie et totalitarisme, Gallimard, Paris 1965, p 74


33 Mosei Ostrogorski, op. cit., p 108
34 Pierre Avril, Éssais sur les partis politiques, Payot, Paris 1990, p 47

11
6. Care sunt regimurile monopoliste?

12
Tema II
ORIGINEA ŞI DEFINIREA PARTIDELOR POLITICE

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:


1. Originile partidelor politice
2. Dimensiunile definirii partidelor politice
3. Modele de clasificare

Preocuparea pentru cercetarea fenomenului partizan a debutat aproape în acelaşi timp


cu naşterea partidelor moderne. Rezultatele acestor eforturi de cercetare oferă astăzi o
descriere exhaustivă a sistemului partidist. Prin urmare, în acest capitol vor fi utilizate datele
ştiinţifice care relevă atât elementele care au stat la baza agregării formaţiunilor partizane
moderne cât şi traiectoria pe care au evoluat. Motivaţia cercetării porneşte de la premisa că
partidele politice sunt piese de bază în funcţionarea democraţiilor fiind principalele mijloace
de agregare ale intereselor şi valorilor diferitelor segmente sociale, modelând astfel intrările în
sistemul politic. Ele produc lideri şi mobilizează suportul public de care aceşti lideri au nevoie
constituind elementul central al întregului aşezământ politic iar în cele din urmă, partidele
impun direcţiile de acţiune ale aparatului guvernamental şi controlează cele mai importante
ieşiri din sistem.
Aflat în centrul vieţii politice a regimurilor reprezentative, partidul politic are atât o
preistorie cât şi o istorie de aproape două sute de ani. Se poate în acest sens vorbi de partide în
sens larg ( cele care au existat până în sec. XVIII ) şi de partide în sens restrâns ( specifice
epocii moderne şi contemporane ).35 Abordările teoretice sunt însă relativ recente, prima
lucrare de ştiinţă politică referitoare la partide fiind scrisă abia la începutul secolului XX
(Moisei Ostrogorski, La democratie et l’organisation des partis politiques, 1902).
Distincţia între istoria şi preistoria partidelor politice este productivă, ea permite
analizarea unor grupuri politice cu organizare, structură şi funcţionare diferite, dar desemnate
prin aceeaşi denumire. Încă Aristotel în "Statul atenian" vorbea despre “partide"36, fără însă a
da lămuriri în ce priveşte activitatea lor; era vorba mai degrabă de "facţiuni" decât de partide
în sensul contemporan al cuvântului.

35 Ovidiu Trăsnea, Conceptul de partid politic, in Revista de filosofie, Tom 19, Vol. 1, 1972, pp. 7-8
36 Aristotel, Statul atenian, Editura Agora, Iaşi, 1992, p. 27

13
Dacă datele despre secolul IV a. Chr. sunt sumare odată cu sfârşitul Evului Mediu,
informaţiile despre partide se înmulţesc. "In Italia, partidele se consolidează încă din secolul
XIII, în Franţa şi Şţările de Jos îşi fac apariţia în secolul XIV"37. Dispunând de o structură şi
organizare foarte slabe, aceste proto-partide, precum "Guelfii" şi "Ghibelinii" sunt implicate
totuşi direct în lupta pentru putere, ele nefiind strict conjuncturale, ci rezultate ale
schimbărilor din structura socială a societăţii occidentale. Căci un lucru este sigur, partidul
politic este un produs al Occidentului pornit pe drumul capitalismului, de exemplu, tentaţia de
a defini ca partide facţiunile boiereşti ce îşi dispută puterea în ţara Românească şi Moldova în
secolele XVI-XVII este mare, însă în realitate acestea nu corespund schemei clasice de
definire a partidului politic.
Dacă preistoria fenomenului este îndelungată, istoria sa este mult mai recentă, fiind
legată în mod intim de parlamentarism. Partidele moderne sunt produsul interacţiunii între
regim şi instituţii, elemente străine teoriei reprezentativităţii, de a cărei realizare depinde
legitimitatea regimului şi integrarea politică.
Problema legitimităţii regimului trebuie să fie rezolvată astfel încât să se poată
dezvolta competiţia între partide care, respectând “ regulile jocului “ să nu degenereze într-o
luptă a facţiunilor. Este tendinţa care se va dezvolta în Statele Unite şi în Marea Britanie, dar
care în Franţa va urma o evoluţie contrară.
Cu toată critica făcută de Ostrogorski, analiza evoluţiei partidelor în S.U.A. şi Marea
Britanie este exemplară pentru a putea examina transformarea relaţiilor dintre partide şi
democraţie. Dealtfel, chiar când Ostrogorski îşi publica lucrarea, în Statele Unite alegerile
primare deveneau o regulă a desemnării candidaţilor.
În Marea Britanie, revoluţia din sec. al XVII- lea, s-a încheiat prin reconcilierea
principiului legitimităţii cu cel al reprezentativităţii (King in Parliament ).38 Apariţia
partidelor parlamentare britanice, în sec. al XVIII-lea, s-a înscris în cadrul prestabilit şi a
determinat modalităţile de exercitare a suveranităţii sub forma partidului majoritar care
sprijinea guvernul.
În S.U.A., proclamarea independenţei şi adoptarea Constituţiei, fondate pe
suveranitatea poporului, au dus la o situaţie care a generat destul de repede apariţia partidelor.
Revoluţia franceză a pus însă, cele două condiţii - legitimitatea şi guvernământul
popular - simultan, astfel că dezvoltarea partidelor nu a putut urma aceeaşi traiectorie ca în
lumea anglo-saxonă.

37 Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1993, p. 29


38 Pierre Avril, op. cit., p 48

14
Geneza fenomenului partidist ne sugerează că acesta se dezvoltă clar în condiţiile unor
instituţii preexistente şi necontestate. Apărute în cadrul regimului reprezentativ, partidele
introduc aici, un element perturbator, atunci când depăşesc spaţiul parlamentarismului şi
capătă o organizare extraparlamentară. În aceste condiţii se punea problema articulării între
partidul parlamentar şi organizaţia extraparlamentară.
Din perspectiva instituţională propusă de Maurice Duverger emergenţa partidelor
moderne este legată de parlamentarism. În literatura de specialitate, autori precum Maurice
Duverger, sau LaPalombara şi Weiner, plasează momentul de apariţie a partidelor de tip
modern imediat după Reform Act, reforma electorală din Anglia, din 1823. Alţi autori însă,
cum ar fi Daniel Seiler, consideră că fenomenul partizan în forma în care este el cunoscut
astăzi începe mult mai devreme în SUA pe fondul luptelor politice care au pregătit războiul de
independenţă al coloniilor americane. Spre deosebire de modelul britanic care s-a născut din
parlamentarism, cel american a fost inspirat atât de realitatea socială a ţării cât şi de existenţa
unor grupări cu viziuni distincte în ceea ce priveşte guvernarea. Dacă, Anglia a experimentat
prin Whigs şi Tories primele partide, grupările federaliste şi cele democrat-republicane
americane au creat elementele primelor partide de reprezentare populară. De asemenea,
experienţa istorică şi politică franceză, alături de cea britanică şi americană, este cea de-a treia
care marchează debutul modern al fenomenului partizan.

Mecanismul genezei partidelor politice luminează în primul rând problema originii


electorale şi parlamentare a partidului. Din această perspectivă partidele sunt acele organisme
care realizează legătura dintre grupurile parlamentare şi comitetele de alegeri.
Ca apariţie, grupul parlamentar este anterior comitetelor electorale, ele desfăşurându-şi
activitatea atât în cadrul parlamentelor alese, cât şi în cele cu reprezentare ereditară (Dieta
poloneză). Problema coeziunii grupurilor parlamentare este una viu disputată la nivel teoretic.
Îndeobşte se consideră că motorul esenţial al apariţiei grupurilor parlamentare l-ar fi constituit
doctrinele dar faptele nu confirmă acest model.
Primele grupuri parlamentare au fost grupuri locale ce reuneau, pe baza vecinătăţii
geografice pe deputaţii care altfel se simţeau izolaţi. Aşa a fost cazul în Constituanta franceză
de la 1789 când deputaţii bretoni se organizează într-un partid incipient, mai degrabă un club.
Treptat, pe parcursul dezbaterilor se va manifesta şi o orientare doctrinară, iar în momentul în

15
care Constituanta se mută de la Versailles la Paris, membrii clubului se vor reuni în sala
conventului Sfântului Iacob39.
Alături de factorii locali şi doctrinari a existat, şi nu trebuie neglijat, factorul interes.
Anumite grupuri parlamentare au avut un caracter mai mult sau mai puţin clar de sindicat cu
scopul menţinerii membrilor săi în parlament, caz în care realegerea devine elementul
catalizator.
În fine, grupurile parlamentare s-au mai format şi prin sprijinirea unui ministeriabil,
fidelii săi din corpul legiuitor organizându-se spre a-şi impune favoritul, fie din motive
doctrinale, fie pentru a obţine compensaţii.
Apariţia comitetelor electorale este legată de extinderea sufragiului şi atragerea
electorilor, la care se adaugă dezvoltarea sentimentelor egalitare şi voinţa de a schimba elitele
societăţii tradiţionale.
Iniţiativă de stânga, apariţia comitetelor electorale a făcut posibilă prezentarea noilor
elite capabile să concureze cu cele tradiţionale. Dreapta nu a ignorat insă această tendinţă şi a
trecut la adoptarea modelului pentru a-şi conserva influenţa.40
Odată apărute cele două elemente, grupul parlamentar şi comitetul electoral, dezvoltă
o legătură permanentă. În această fază grupul joacă un rol esenţial; el coordonează activitatea
parlamentarilor săi, dar urmăreşte şi dezvoltarea contactelor cu propriile comitete electorale,
de care depinde reînnoirea mandatelor. De altfel, diversele comitete erau federalizate prin
intermediul aleşilor din cadrul grupului parlamentar. Treptat, raportul se transformă dintr-unul
personal intr-unul instituţional, ceea ce desemnează de fapt naşterea partidelor politice
moderne.
Odată ce aspectul instituţional prevalează şi în legătură directă cu dorinţa de exercitare
a puterii, partidele trec la extinderea influenţei prin crearea de noi comitete electorale în
zonele unde acestea nu existau. Comitetele se transformă din organizaţii periodice în
organizaţii cu caracter permanent şi iau forma filialelor. Din acest moment evoluţia partidelor
va depinde din ce în ce mai mult de activitatea filialelor.
Această perspectivă oferă posibilitatea estimării gradului de centralizare sau
descentralizare a partidelor, respectiv evaluarea influenţei exercitate de parlamentari în raport
cu "şefii interni" în conducere. Căci, din faza formării filialelor în toată ţara se naşte şi
conducerea extra-parlamentară a partidelor.

39 Maurice Duverger, op. cit. , p. 25-26


40 ibidem., p. 29

16
În afară de originea parlamentară şi oarecum posterioară acesteia, partidele politice se
mai pot origina şi în spaţiul extra-legislativ. Chiar şi în cazul partidelor cu origine
parlamentară şi electorală pot apare elemente exterioare precum societăţile de gândire,
cluburile populare sau gazetele cu influenţă41. Intr-un număr de cazuri, apariţia unui partid
este legată de preexistenţa unor instituţii care îşi vor orienta activitatea pe un făgaş electoral şi
parlamentar, fenomen numit de Maurice Duverger "originea exterioară a partidelor politice".
Cel mai citat caz pentru a exemplifica un asemenea tip de apariţie a partidelor este cel
al Partidului Laburist din Marea Britanie care se naşte drept urmare a deciziei luate la
Congresul din 1899 al Trade-Unions-urilor (moţiunea Holmes). Existau deja, dar cu influenţă
submodestă, două organizaţii politice muncitoreşti, Partidul Muncitoresc Independent şi
Societatea Fabiană, însă abia cu anul 1899 ele vor fuziona în Partidul Laburist şi mişcarea
socialistă va deveni una din componentele esenţiale ale bipartidismului englez în secolul XX.
O altă manieră de creare a unui partid este prin transformarea unui cenaclu intelectual,
însă acesta reuşeşte foarte rar să obţină o bază electorală în condiţiile sufragiului universal.
Cultele religioase pot de asemenea iniţia procesul de cristalizare a unui partid politic,
dar în general biserica se retrage din sfera confruntării politice încât popularitatea sa să nu
cunoască scăderi semnificative şi, în momente nodale, să poată interveni ca moderator între
diferiţi concurenţi.
Diferenţele dintre cele două tipuri de partide (cu origine parlamentară şi electorală)
sunt semnificative. In cazul primelor, influenţa grupurilor parlamentare este puternică,
partidele cu origine extra-parlamentară fiind mult mai centralizate, mai coerente şi mai
disciplinate.
Odată lămurit aspectul originii partidelor politice, este necesară definirea
corespunzătoare a acestora. Există, la acest punct, cel puţin două probleme esenţiale de
clarificat: ce este un partid politic, prin ce se diferenţiază de alte organizaţii şi care este scopul
şi misiunea asumată.
Definirea partidului politic cunoaşte o evoluţie continuă încă din primele decenii ale
secolului XIX. Benjamin Constant considera că un partid "este o reuniune de oameni care
profesează aceeaşi doctrină politică"42. Un asemenea tip de definiţie are un caracter vag,
corespunzând, în general, primelor decenii ale secolului XIX, în special pe continent.
Perioada contemporană privilegiază o definiţie "realistă" a partidelor, pornind de la
preocuparea esenţială a acestora, şi anume intenţia de a cuceri puterea. Din această

41 ibidem., p. 32
42 Apud Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1986, p. 201

17
perspectivă este secundar elementul doctrinar sau cel de reprezentare. Acest tip de definiţie
este mult mai satisfăcător, caracterizând partidul atât ca grup organizat pentru participarea la
viaţa politică, dar şi în funcţie de finalitatea sa-cucerirea totală sau parţială a puterii, astfel ca
interesele membrilor săi să se poată realiza.
Partidele sunt rezultatul unei lungi evoluţii şi riscul prezenteismului în analiza
activităţii lor poate duce la concluzii eronate.43
În definiţia pe care o dă partidului, Dimitrie Gusti după ce insistă asupra asocierii
libere a cetăţenilor în funcţie de interese şi idei comune şi accentuează pe obiectivul cuceririi
puterii, deosebeşte partidul de camarilă, clică şi facţiune.44
O importantă distincţie trebuie operată între conceptele de facţiune şi partid, concepte
care uneori au părut să semnifice acelaşi lucru.
Hume scria în eseul său asupra partidelor că facţiunile pot fi de două feluri: personale
şi reale. Cele personale sunt fondate pe prietenie sau pe ură
( sentimente ce nu pot fi neglijate în analiza coeziunii grupurilor politice ) şi se nasc cu mare
uşurinţă în statele mici. Facţiunile reale se bazează pe o contradicţie între sentimente sau
interese şi pot fi de trei feluri: de interes, de principii şi de acţiune. Cele care reprezintă
acţiunile par a fi cele mai rezonabile şi acceptabile pentru că iau în considerare diferenţele de
clasă sau de statut.45
Distincţia esenţială dintre facţiune şi partid ţine seama că prima reprezintă un fenomen
disfuncţional, pe când cel de-al doilea este un element necesar al unui sistem funcţional, fiind
strâns asociat parlamentarismului ca structură indispensabilă a democraţiei ce face posibilă
selecţia candidaţilor.
În Federalist 10, Madison, consideră facţiunea “ un număr de cetăţeni, reprezentând o
majoritate sau o minoritate, care sunt uniţi şi mânaţi de un impuls comun, de pasiune sau de
interes ( s.n. ) potrivnic drepturilor altor cetăţeni sau intereselor permanente şi generale ale
comunităţii “.46
Partidul poate redeveni facţiune când nu-şi mai îndeplineşte rolul şi când, în mod
obiectiv predomină caracterul său de “ parte “ în defavoarea exprimării unui interes mai suplu
şi mai larg.
Pentru o mai bună caracterizare a partidului politic se pot desprinde două criterii de
definire ce privesc aspectele sale juridice şi sociologice.

43 Ovidiu Trasnea, Probleme de sociologie politica, Editura Politica, Bucuresti 1975, p. 96


44 Dimitrie Gusti, Sociologia natiunii si a razboiului, Floare albastra, Bucuresti 1995, pp. 78-80
45 Apud Pierre Avril, op.cit., p28
46 R.F. Hassing, A.M. Hassing, Problemele republicanismului democratic, Bibl. Apostrof, Cluj 1994, p. 28

18
Din perspectivă juridică partidul apare ca un tip de asociere particular, a cărui
activitate se exersează în cadrul statului. In calitatea sa de asociaţie ce grupează un anumit
număr de persoane cu opinii asemănătoare asupra modului de realizare a Interesului General,
partidul are ca principal element concepţia comună care reuneşte indivizii pentru a face
posibilă victoria punctului lor comun de vedere. Această concepţie comună nu este obligatoriu
o doctrină, ea se poate rezuma la dorinţa de a face să parvină o anumită persoană la putere, în
calitatea sa de şef recunoscut47. Partidele se opun în ceea ce priveşte susţinerea unui tip sau
altul de perspectivă asupra Interesului General. Unele se dovedesc pluraliste, adică, dorind să
convingă electoratul, acceptă înfrângerea şi trag consecinţe din aceasta, altele sunt
monopoliste, neacceptând nici un fel de altă perspectivă - în afara celei proprii - asupra
modului de realizare a Interesului General.
Din perspectiva sociologică, partidul este privit ca organizaţie cu roluri şi funcţii
specifice, între care cucerirea şi influenţarea puterii rămâne esenţială. În teoria politicii există
mai multe ipoteze cu privire la definirea, din punct de vedere sociologic, a partidelor. Una din
cele mai influente are în vedere patru criterii, în acelaşi timp necesare şi suficiente, pentru a
stabili dacă avem a face cu un partid sau cu un alt fel de organizaţie politică48.
Fenomenul partizan are rădăcini adânci în istorie însă naşterea partidelor politice
moderne este rezultatul unui proces relativ recent, care s-a maturizat în cea de-a doua jumătate
a secolului XIX.
Apariţia partidelor politice în forma modernă a fost posibilă atunci când au existat
anumite condiţii cu valenţe constitutive. În funcţie de premisele formării partidelor ştiinţa
politică a propus trei tipuri de perspective pentru abordarea genezei formaţiunilor partizane.
Abordarea instituţională leagă procesul de formare a partidelor de extinderea sufragiului şi a
rolului adunărilor parlamentare; abordarea istorică atribuie apariţia partidelor unor situaţii de
criză; cea de-a treia perspectivă pune în evidenţă naşterea partidelor ca expresie a unui proces
general de modernizare (LaPalombara, Weiner, 1966). Preocuparea pentru geneza
formaţiunilor politice este esenţială pentru construirea întregului demers de cercetare a
partidelor şi sistemelor de partide. Traiectoria pe care au evoluat partidele stă sub semnul
momentului constitutiv. Într-o frază sugestivă, Maurice Duverger exprima astfel acest lucru:
“După cum oamenii poartă mereu amprenta propriei lor copilării, tot aşa partidele sunt
profund influenţate de originea lor”.49 Fără o deplină înţelegere a mecanismului care a generat

47 Charles Debbasch, Jean-Marie Pointier, op.cit., p. 204


48 Joseph LaPalombara, Myron Weiner, The Origin and Developement of Political Parties, în J. LaPalombara, Myron Weiner (ed.), Political Parties and Political
Development, Princeton University Press, 1966, p.6
49 Maurice Duverger, op cit, p. xxiii

19
emergenţa partidelor politice este imposibilă analiza diferenţelor structurale şi a cauzelor care
au determinat proliferarea lor în anumite spaţii. În pofida deosebirilor de abordare a
fenomenului partidist, există un consens al autorilor care s-au ocupat de studiul sistematic al
fenomenului partizan de a plasa geneza acestuia spre sfârşitul sec. XVII şi începutul celui
următor. Suplinitorul partidului în sens modern, protopartidul, reprezintă forma
neinstituţionalizată a cadrului de reglare a conflictelor şi divergenţelor exprimate la nivelul
societăţii. “Se poate afirma că naşterea lor (partidelor) este legată de sensul modern de partid
politic (înainte de apariţia lor). De fiecare dată când opinia publică este pusă în faţa marilor
probleme de bază, ea tinde să se cristalizeze în jurul a doi poli opuşi”.50 Însă structurarea
partidelor în forma actuală se stabileşte abia în a doua jumătate a secolului trecut.
Literatura de specialitate a consacrat numeroase definiţii ale partidului politic. Acestea
cunosc o evoluţie de la viziunea lui Benjamin Constant pentru care partidul politic era o
asociaţie de oameni ce profesau aceeaşi doctrină la Kelsen care în zorii secolului al XX-lea
considera partidul o grupare de oameni de aceeaşi poziţie politică care luptă pentru a-şi
asigura o influenţă veritabilă asupra gestionării afacerilor publice sau Max Weber ce se
apropie de ceea ce va fi perspectiva realistă când definea partidul ca o organizaţie structurată
politic care participă la lupta pentru putere. Mai aproape de zilele noastre Georges Burdeau
propunea ca prin partid să definim grupul de indivizi care promovează aceeaşi orientare
politică şi pentru aceasta fac efortul de a o impune cât mai multor cetăţeni urmărind să
cucerească sau cel puţin să influenţeze puterea politică.
În definiţiile date partidelor politice se remarcă prezenţa unor constante, Trei sunt
elementele care revin obsesiv în aceste definiţii: (1) partidul politic este o asociaţie de tip liber
voluntar, (2) având drept liant un proiect politic (ideologie, doctrină, credinţă, opinie, idei sau
vederi politice), (3) în numele căruia acţionează pentru a cuceri puterea (total sau parţial) prin
intermediul alegerilor şi pentru a o exercita în mod nemijlocit.
Inventariind trăsăturile definitorii ale organizaţiilor partizane, Joseph LaPalombara şi
Weiner au stabilit existenţa a patru trăsături ireductibile ale partidelor; astfel, trebuie ca
organizaţia să fie durabilă, în sensul ca ea ar trebui să aibă o durată de viaţă mai mare decât
durata de viaţă a liderilor săi: în acest fel, se elimină clicile, clientelele, facţiunile sau
camarilele; bineînţeles, partidele politice pot fi fondate de un şef charismatic, dar în această
situaţie ele trebuie să facă dovada că au capacitatea de a supravieţui şi după dispariţia
liderului; mai este nevoie ca organizaţia să fie completă în sensul că trebuie să se întindă de la
nivelul central pană la eşaloanele locale; acest criteriu realizează deosebirea dintre un partid

50 George Voicu, Pluripartidismul. Bucureşti, All, 1997, p. 9

20
politic şi un simplu grup parlamentar; partidele trebuie să dovedească voinţa deliberată de a
exercita în mod direct puterea, singur sau cu alte partide, la nivel local şi/sau naţional, în
sistemul politic existent sau într-un sistem politic nou; acest criteriu diferenţiază partidele de
grupurile de presiune, acestea din urmă căutând doar să influenţeze puterea nu s-o deţină; în
sfârşit, organizaţiile partizane manifestă dorinţa de a căuta sprijin popular atât la nivelul
militanţilor cât şi al alegătorilor; prin acest criteriu partidele se disting de cluburi, fie acestea
şi politice, care rămân în general închise în ele din punct de vedere organizaţional, chiar dacă
au multiple schimburi informaţionale cu exteriorul.
Dimensiunea formală. Analiza structurii partidelor politice a dimensiunii
organizaţionale, a fost o preocupare constantă în analiza fenomenului partizan. Schema
clasică de abordare a acestui subiect este cea propusă de Maurice Duverger care identifică
două criterii pentru clasificarea partidelor din această perspectivă: criteriul organizaţional şi
cel al participării individuale. Primul se referă la sistemul de instituţii complexe dispuse pe
verticală - (congrese, comitete naţionale, consilii, birouri, secretariate ) cât şi pe orizontală (
comitete, comisii) care instituie cel puţin statutar criteriul separării puterilor într-o manieră
care să limiteze folosirea puterii în mod discreţionar de către lider. Tipul de structură nu este
însă unic ci, se modifică de la un partid la altul.
În privinţa criteriului participării indivizilor la viaţa politică, Duverger propune
motivul cercurilor pentru analiza structurilor de partid51. El arată că există cercuri concentrice
care măsoară gradul de participare şi de solidaritate politică. Primul cerc este cel al
simpatizanţilor, identificaţi de către Duverger drept indivizii care sunt favorabili partidului
dar care rămân în afara lui. În el este inclus cercul aderenţilor – membri de partid - care îl
încorporează pe cel al militanţilor – cei care îşi asumă lupta partizană. Cel din urmă cerc este
al propagandiştilor, al liderilor, care reprezintă categoria profesionalizată a partidului.
Duverger mai identifică şi un cerc al electorilor arătând că, evoluţia numărului de electori şi a
numărului de aderenţi nu au obligatoriu o legătură, electorii fiind mai instabili decât aderenţii
pentru că ei sunt mai sensibili la felul în care partidul îşi îndeplineşte misiunea pentru care s-a
angajat în alegeri. Prin urmare, fidelitatea lor este limitată.
Paralel cu această distincţie se mai poate realiza încă una în funcţie de existenţa
diferitelor cercuri care luptă pentru putere în interiorul partidelor. Astfel, poate fi identificat
un cerc guvernamental – în condiţiile în care partidul se află la putere – cercul parlamentar –
când partidul are reprezentare parlamentară, cercul partizan care reprezintă maşina cu
personalul adiacent şi, în sfârşit, cercul local.

21
Dimensiunea teleologică este intrinsec legată de înţelegerea formelor de dominaţie şi
de legitimitate propuse de Max Weber. În tipologia propusă de sociologul german există trei
tipuri de dominaţie: tradiţională, charismatică, şi legal-raţională, ca ideal-tipuri destul de greu
de regăsit în realitatea socio-politică. Autorul consideră că există numai trei relaţii ale
cetăţeanului cu puterea pe care se fundamentează legitimitatea, şi anume, obişnuinţa de a
respecta rutina şi trecutul, încrederea într-un şef salvator şi supunerea faţă de un ansamblu de
reguli definite ca raţionale şi legale.52
Emergenţa şi legitimitatea puterii trebuie căutate în acest ultim tip de atitudine.
Conflictul politic intern se naşte dintr-o criză de legitimitate fapt ce determină partidele să
facă eforturi pentru a convinge că programele lor sunt cele mai bune şi, prin urmare, ele sunt
îndreptăţite să ia puterea.
Dimensiunea ideologică. Spre deosebire de dimensiunea structurală şi teleologică,
dimensiunea ideologică este într-un fel mai puţin edificatore pentru conceptul de partid
politic. Dar pe cât de inconsistentă poate fi ideologia la un partid sau altul totuşi partidele
capătă o identitate doctrinală pe care o folosesc în acţiunea politică.
Identitatea doctrinală se relevă însă mult mai clar prin aceea că fiecare partid se
poziţionează pe un eşicher ideologic din nevoia de delimitare faţă de un alt partid.
Partidele cu origine extraparlamentară sunt cercetate de Duverger pornind de la
analiza acţiunii pe care o exercită organizaţiile exteriore (politicului) : societăţile filosofice,
ziarele, cluburile. Se admite că distincţia dintre partidele cu origine electorală şi cele externe
nu se poate stabili foarte riguros, oricum ceea ce în teorie se dovedeşte a fi suficient de clar, în
practică nu se poate aplica întotdeauna.
Grupurile şi asociaţiile care stau la baza alcătuirii celei de-a doua categorii de partide
sunt destul de numeroase şi variate. De pildă, activitatea Sindicatelor este bine-cunoscută iar
majoritatea partidelor socialiste au fost create direct de acestea. Naşterea partidului Laburist
Britanic este un exemplu elocvent în acest sens. Structurile exterioare care au stat la baza
constituirii partidelor exercită o influenţă permanentă asupra partidelor pe care le-a creat. Dar
o influenţă asemănătoare celei exercitate de Sindicate au avut-o şi Cooperativele Agricole,
chiar dacă partidele agrariene, ca şi cele laburiste, au o răspândire limitată în general.
Activitatea Societăţii Fabiene a ilustrat influenţa pe care a exercitat-o societatea filosofică în
constituirea Partidului Muncii pornind de la un grup de intelectuali care au avut un rol
deosebit în constituirea partidului. Duverger aminteşte şi despre rolul masoneriei în

51 Ibidem, p. xviii
52 Max Weber, Politica ca profesie sau vocaţie. Bucuresti, Anima, 1992, pp. 25-27

22
constituirea Partidului Radical în Franţa, şi a multor partide liberale europene. De asemenea,
influenţa bisericii poate fi considerată semnificativă în anumite ţări. Poate fi luat în calcul şi
Serviciul Militar, precum şi faptul că grupurile şi asociaţiile secrete au stat la baza formării
anumitor partide.
Identificarea acestor două categorii de partide reprezintă piesa de rezistenţă a analizei
partidelor politice realizată de Duverger. Diferenţă dintre cele două nu este una de număr de
membrii, ci de structură. Deosebirea dintre partidele de masă si cele de cadre este ilustrată de
modalitatea de finanţare; În cazul partidelor de masă, filialele sunt vitale pentru acest scop
fiindcă finanţarea se face prin cotizaţii. În cazul partidelor de cadre, finanţarea este datorată în
primul rând notabililor şi nu cotizanţilor obişnuiţi.53
Deşi este uşor de făcut o astfel de deosebire în teorie, este greu de sesizat în practică o
realitate de acest gen. Adică, ele sunt ideal tipuri în sens weberian, greu de identificat în
realitate
Diferenţa între cele două tipuri de partide corespunde unei separări între substructuri
sociale si politice care a apărut o dată cu introducerea votului universal si corespunde în mare
parte distincţiei între stânga şi dreapta politică sau clasa de mijloc şi clase sociale.
La nivel structural, partidele bazate pe caucus-uri sunt partide de cadre, iar cele bazate
pe filiale sunt partide de masă.
Ca expresie a influenţei exercitate de clasele superioare, caucus-ul este format dintr-un
număr mic de membri dar ceea ce contează nu este mai ales numărul, ci calitatea lor. Ca
formă de organizare se apropie de un tip arhaic de structură de partid. La sfârşitul secolului al
XIX-lea existau două tipuri de caucusuri. Pe de o parte, cele ale partidelor conservatoare
formate din grupuri de aristocraţi industriaşi bogaţi, pe de altă parte, cele ale partidelor
radicale şi liberale formate din sindicalişti, mica industrie, avocaţi, jurnalişti, scriitori.
Filiala reprezintă, de asemenea, un element de bază dar care este mai puţin
independent în comparaţie cu caucusul; aceasta este doar o parte a unui întreg. Partidele
structurate pe filiale sunt mai centralizate decât cele bazate pe caucusuri. De asemenea, ele au
o capacitate maximă de extensie şi de recrutare de noi membri iar numărul membrilor este
mai important decât calitatea factorului uman. Filiala este mai redusă din punct de vedere
teritorial decât caucusul datorită legăturii pe care o stabileşte cu membrii; spre deosebire de
casucus, filialele au o structură permanetă şi nu semipermanentă. În sfarşit, ele au o funcţie de

53 Maurice Duverger, “Caucus and Branch, Cadre Parties and Mass Parties”. în Peter Mair (ed.) , The West European party System, Oxford University Press, 1990, p. pp.
40-45

23
educaţie politică dar şi de execuţie. Deşi este o inovaţie socialistă, filiala a fost preluată de
dreapta şi de centru.
Duverger a susţinut şi existenţa unui partid intermediar între partidele de masă şi
partidele de cadre şi acesta este partidul indirect.
În sfârşit, introducând criteriul modului de votare, Duverger a propus încă o clasificare
a partidelor în : partide suple (care nu au o disciplină de vot) şi partide rigide (care au o
disciplină de vot severă). Pornind de la ideile lui Duverger, Jean Charlot a propus o tipologie
mai simplă. El identifică trei categorii de partide: partidele de notabili, partidele de militanţi
şi partidele de alegători.
Tipologia lui Duverger a cunoscut îmbunătăţiri de-a lungul timpului. Astfel, Otto
Kirchheimer a semnalat existenţa unui nou tip de partid în perioada interbelică, partidul de tip
“catch-all”, adică un partid care “apucă”, “agaţă” tot, deci care încearcă să adune cât mai mult
electorat.54 Partidele de acest tip nu sunt partide de reprezentare individuală - ca cele de cadre
- sau de mare integrare socială - ca cele de masă. “Ele sunt mai degrabă partide inter-clase”55.
Din punct de vedere social sunt extrem de eterogene, fără o identitate ideologică
precisă, unică. Astfel, în formula “catch-all-parties” pot fi atat partide de stânga, cum este
cazul Partidului Social-Democrat German (SPD) cât şi de dreapta, ca Uniunea Democraţilor
pentru Republică (UDR). Kirchheimer a pus în evidenţă faptul că, în realitate, nici un partid
nu-şi recrutează membrii din rândurile unui singur strat social.
În primul rând, un partid se defineşte printr-o organizare durabilă, adică are o speranţă
de viaţă superioară celor a conducătorilor săi. Acest criteriu este util pentru a face distincţie
între partide moderne şi protopartide sau grupuri de clientelă.
Un al doilea criteriu îl reprezintă organizarea perfecţionată la toate eşaloanele. Nu este
un autentic partid acela care nu dispune de o organizare structurată la eşalonul local. Pot
exista, însă, partide ce dispun numai de eşalon local (partide regionale).
Voinţa deliberată a conducătorilor locali şi centrali de a exersa puterea defineşte al
treilea criteriu de caracterizare a partidului. Acest criteriu distinge un partid de un grup de
interese; totuşi, pot exista situaţii când grupuri de interese se transformă, în urma succesului,
în partide (cazul Partidului Laburist britanic).
Deţinerea sprijinului popular ca ultim criteriu permite realizarea distincţiei dintre
partide şi cluburi sau societăţi de gânditori.

54 Otto Kirchheimer. “The transformation of the Western European Party System”, in LaPalombara, Weiner (eds) Political parties and Political development, Princeton
University Press, 1966 pp. 177-200.
55 ibidem, p. 184

24
O definiţie minimală a partidului politic oferă Giovanni Sartori care consideră că “ un
partid este orice grup politic care se prezintă la alegeri şi este capabil ca prin intermediul
acestora să-şi plaseze candidaţii în funcţii publice.”56
Chiar dacă această organizare extraparlamentară a partidelor era exterioară ordinii
constituţionale, aceasta nu era mai puţin legitimă, fiindcă se considera expresia directă a
cetăţenilor reuniţi. Apărea atunci necesară concilierea celor două forme de manifestare astfel
încât să nu fie pusă în cauză legitimitatea regimului însuşi.
Experienţele S.U.A. şi Marii Britanii, merită a fi reţinute fiindcă aceste două ţări au
cunoscut acest tip de tensiuni şi le-au rezolvat prin integrarea politică a partidelor
extraparlamentare în instituţiile preexistente.
Astfel, partidele şi-au dobândit legitimitate integrându-se în regimul reprezentativ.
Legitimitatea pe care partidele au dobândit-o a contribuit la întărirea legitimităţii regimului
reprezentativ însuşi. Datorită partidelor, alegerile cetăţenilor pot fi făcute cu eficienţă.
Dacă ideea de partid apare în Marea Britanie (cum vom arăta mai jos, la problema
raportului partid-facţiune), realitatea sa se manifestă, în sens modern, în Statele Unite, dintr-o
raţiune practică şi anume, pentru că alegerea era modul normal de acces la funcţie. Alegerea
candidaţilor a creat o cerere la care organizaţia a răspuns prompt.
Procesul se derulează în trei timpi: apariţia Caucus-ului, a Convenţiilor şi a alegerilor
primare (Primaires).
Clivajul fondator al sistemului politic american a fost cel ce opunea federaliştii,
antifederaliştilor. Primii vor avea câştig de cauză în 1787, la votarea Constituţiei. În 1796,
preşedintele ales, Adams, era un federalist, iar vicepreşedintele, Jefferson, un antifederalist,
între cei doi existând un conflict*57. Pentru alegerile din 1800, Jefferson, îşi pregăteşte adepţii
astfel încât, situaţia din 1796 să nu se mai repete. Partizanii săi, care îşi ziceau republicani în
amintirea lui Platon şi a democraţiei greceşti, şi cărora adversarii le spuneau în derâdere
democraţi ( ei acceptând eticheta şi denumindu-se republicani-democraţi ) au votat atât
preşedintele cât şi vicepreşedintele. Aceste alegeri au marcat intrarea partidelor în cursa
pentru prezidenţiale şi au pus problema disciplinei de vot, astfel încât experienţa Adams -
Jefferson să nu se mai poată repeta.
Caucus ( care desemnează o reuniune politică, denumirea venind de la apariţia în 1763
a Caucus Club-ului din Boston-laborator al revoluţiei americane ) reprezintă o reuniune prin

56 Giovanni Sartori, Parties and party systems, Cambridge University Press, Cambridge 1976, p. 64
57 * Antifederaliştii nu erau adepţii modelului statului unitar, ci ai confederalismului, urmărind obţinerea unei cât mai largi autonomii pentru statele Uniunii şi o cât mai
mică putere pentru guvernul federal.

25
care se propunea electorilor, candidaţii la alegerile guvernatoriale şi prezidenţiale. Caucus-
urile devin organizaţii locale şi începând din 1824, acestea organizează convenţii pentru
desemnarea candidaţilor. În 1840, sistemul convenţiilor se impune definitiv, astfel încât,
Convenţia Naţională devine organul oficial al partidului, şi se întruneşte o dată la patru ani.
Critica democratică a caracterului oligarhic al Caucas-urilor, care a dus la apariţia
convenţiilor, s-au întors şi împotriva acestora. Sistemul desemnării directe a candidaţilor de
către electori, reacţie împotriva influenţei boss-ilor care coordonau activitatea partidului, va
duce la o democratizare a structurilor organizaţionale. Primarele, pentru că de ele este vorba,
sunt un tip de alegere în interiorul partidelor a candidaţilor la alegerile generale. Ele pot fi:
deschise-dacă toţi cetăţenii cu drept de vot pot participa indiferent de afilierea politică, şi
închise-dacă doar membrii de partid sunt admişi la vot.
Alegerile prezidenţiale din 1828 vor duce prin desemnarea lui Andrew Jackson ca
preşedinte, la consacrarea partidului democrat ( noua denumire pe care republican-democraţii
şi-o luau pentru a sublinia apropierea de problemele common-man-ului ). Federaliştii, care vor
grupa în jurul lor mai ales statele industrializate din nord, vor forma în anii ‘50 ai sec. XIX,
partidul republican, care va găsi în Abraham Lincoln liderul ideal.
Dacă în Statele Unite democraţia a fost cea care a avut o influenţă dominantă în
apariţia partidelor, în Marea Britanie, problema reprezentării a avut rolul de impuls, lărgirea
democraţiei venind mai târziu.
Este evident că problema participării la vot, forma cea mai generală de participare
politică, este un revelator al democraţiei. În S.U.A., votul universal masculin al populaţiei
albe era deja în vigoare în majoritatea statelor de la 1840.
În Marea Britanie procesul de apariţie al organizării extraparlamentare a partidelor
este legat de lărgirea accesului la vot, începută prin Reform Act-ul din 1832 când electoratul
ajunge să reprezinte 7% din populaţia ţării şi când celebrele oraşe putrede dispar din peisajul
politic englez, şi continuă prin legile din 1867 şi 1885, când se ajunge la votul universal
masculin.
Datorită lărgirii participării electorale partidele sunt obligate să se intereseze de
organizarea lor la nivel local. Cei dintâi vor fi liberalii, carte în 1877 vor înfiinţa Federaţia
Naţională Liberală, ce reunea organizaţiile locale ale partidului.
Problema sufragiului este strâns legată gradul de democratizare, dar chiar în cadrul
sufragiului universal, sunt de evidenţiat ratele scăzute ale participării la vot. Dealtfel, tipul de
sistem electoral adoptat, influenţează sistemul de partide. În cazurile analizate mai sus,
evoluţia sistemului de partide şi stabilitatea lui, este legată de sufragiul majoritar uninominal

26
într-un tur. Principalul impediment al acestui sistem electoral este legat de nereprezentarea
acelui segment din electorat care a votat contra candidatului învingător.
Dezbaterea privind sistemul de vot este strâns legată de lărgirea democraţiei.
Stabilitatea guvernelor ce rezultă ca urmare a aplicării scrutinului majoritar uninominal într-
un tur este evident injustă.
Dar dacă reprezentarea proporţională permite o mai bună reprezentare a stării de
opinie a electoratului, ea prezintă serioase inconveniente în ceea ce priveşte stabilitatea şi
autoritatea guvernelor.
Sistemul mixt care, în proporţii diferite, combină cele două tipuri de scrutine
enumerate mai sus, pare a rezolva într-o manieră acceptabilă atât problema reprezentării
alegătorilor în organele legislative, cât şi formarea majorităţilor necesare guvernărilor stabile.
Rolul tipului de sufragiu a fost considerat de Maurice Duverger ca putând defini “
aproape o lege sociologică “. El considera că “scrutinul majoritar într-un tur tinde spre
dualismul partidelor“58 iar “scrutinul majoritar în două tururi sau reprezentarea proporţională
tinde spre multipartdism“.59 Această clasificare a suferit mai ales în ultimele două decenii, din
perspectiva studiilor empirice dar şi dintr-o perspectivă metodologică, criticile unei părţi a
specialiştilor, dar, cu amendamentele de rigoare, ea rămâne încă de actualitate. Însă, sistemele
electorale sunt în fapt simple instrumente, buna lor funcţionare depinzând de numeroase alte
variabile cum ar fi: tradiţia, structura socială, clivajele specifice.
Pentru o analiză a rolului şi locului partidelor politice în interiorul sistemelor
democratice, tipologiile ştiinţifice constituie un element indispensabil. Unii autori60 consideră
că astfel se poate depăşi “ iluzia cunoaşterii imediate “, adică a acelei clasificări care împarte
în şapte categorii - comunişti, socialişti, liberali, agrarieni, conservatori şi extrema dreaptă -
partidele şi alianţele lor. Alţi autori, întrebuinţează aceste clasificări, dându-le mai multă
coerenţă şi integrând excepţiile.
II. Subiecte de verificare
1. Care este relevanţa analizei istoriei şi preistoriei partidelor politice?
2. Care este semnificaţia interacţiunii între regim şi instituţii? Problema legitimităţii.
3. Cum au apărut grupurile parlamentare?
4. Care sunt diferenţele dintre partidele cu origine parlamentară şi cele cu origine electorală?
5. Care sunt trăsăturile definitorii ale organizaţiilor partizane_
6. Descrieţi dimensiunile după care se pot analiza structurile partidelor politice.
7. Care este tipologia partidelor politice formulată de Duverger?
8. Ce este caucus-ul?
58 Maurice Duverger, Les partis politiques, A.Colin, Paris 1979, p307
59 ibidem., p331
59 Daniel-Louis Seiler, Partis et familles politiques, PUF, Paris 1983, ,pp.33-51

27
Tema III
CLIVAJE POLITICE ŞI SOCIALE

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:


1. Clivajul stânga/dreapta
2. Stein Rokkan şi tipologia clivajelor
3. Originile familiilor politice

Tiplogiile ştiinţifice pot fi unidimensionale şi pluridimensionale, între cele


unidimensionale aflându-se clasica opoziţie stânga-dreapta, dar şi alternativa marxistă la acest
dualism, ce clasifică partidele în funcţie de dimensiunea-cadrul reprezentată de clasa socială.
Totuşi, cel mai popular clivaj, este cel stânga-dreapta.
În pofida relativităţii doctrinale, clivajul european stânga/dreapta este util pentru
înţelegerea democraţiilor occidentale. Acest clivaj unidimensional, deşi este cel mai cunoscut
şi cel mai folosit nu se bucură de cea mai mare precizie ştiinţifică. El se originează în
Revoluţia Franceză (1789) când, această formulă permitea distincţia între adepţii noului regim
(reformatori) şi cei ai regelui (conservatori). Utilizarea clivajului stanga/dreapta este de dată
recentă. În secolul trecut cei doi poli aveau o relevanţă parlamentară fără să fie delimitată şi o
semnificaţie socială. El a început să aibă şi o semnificaţie socială abia la sfârşitul secolului
XIX şi începutul secolului XX printr-o departajare tot mai accentuată a valorilor şi atitudinilor
politice pe axa respectivă. Clivajul este astăzi util pentru explicarea unei vieţi politice
diversificate. Dualismul are mulţi susţinători în literatura politologică, unul dintre aceştia fiind
Duverger. În acelaşi timp, există autori care îi contestă rolul absolut. Reluând critica făcută de
Alain61, Daniel Louis Seiler a subliniat faptul că folosirea clivajului nu trebuie absolutizată
deoarece implică un număr mare de excepţii.62 El arată că istoria politică americană traduce
dualismul profund al vieţii politice dar nu are nimic în comun cu binomul stânga/dreapta. În
opinia sa, sistemul de două partide şi jumătate identificat de Blondel este de asemenea un mod
de a nega dualismul pentru că, în afară de Germania în celelalte state cu un astfel de sistem,
partidul mai mic nu este de centru, ci din tabăra adversă. Seiler propune revizuirea
dualismului pornind de la felul în care Blondel a identificat cele şase mari familii politice.
Astfel, el consideră că poziţia centrală a liberalilor radicali este reală doar în Anglia,

61 O critică întemeiată pe trei dimensiuni: (1) etnocentrismul, deşi legat de tradiţia politică franceză nu trebuie extins fară rezerve; (2) dualismul creează ambiguitate ; (3)
presupune un număr mare de excepţii.
62 Daniel Louis Seiler, Les Partis Politiques, Paris, Armand Collin, 1993, p.38

28
Germania şi Scandinavia, că distincţia dintre conservatori şi creştin democraţi nu se verifică
decât în Germania pentru că dacă se aplică principiul concurenţă-complemetaritate, cele două
pot fi considerate complementare.63 Clivajul a fost utilizat în mod exagerat, de o manieră care
a condus la stabilirea unei clasificări a familiilor politice în şapte categorii – comunişti,
socialişti, creştin-democraţi, liberali, agrarieni, conservatori, extrema dreaptă. Analiza nu
poate fi considerată valabilă fiind exclusivistă şi punctată de ambiguităţi. Stânga şi dreapta nu
pot explica excepţiile numeroase care există şi care ţine de cultura şi atitudinea politică.
Folosirea clivajului stânga/dreapta pentru analiza sistemului de partide din est trebuie privită
cu prudenţă.64
Noţiune corelativă, stânga politică ( care nu poate fi gândită decât în raport cu o
dreaptă, la care face constant referire ) dă consistenţă unor clivaje cu o lungă existenţă în
viaţa şi cultura europeană. Dând expresie opoziţiei arhetipale dintre bine şi rău, într-o lume în
care schimbarea se accelera, iar problema înnoirilor punea faţă în faţă adepţii noului şi
vechiului regim, separaţia dintre stânga şi dreapta îşi are originea într-o şedinţă a
Constituantei franceze din august 1789, când, din raţiuni de simplificare a dezbaterilor, adepţii
conservării puterilor regelui au trecut în dreapta preşedintelui Adunării, iar adversarii lor în
stânga. Dintr-un început se va manifesta, deci, clivajul care Îi separa pe susţinătorii
transformărilor de cei ai ordinii. Tensiunea dintre modernizare ( cu apelul la progres, viitor
etc. ) şi conservare ( tradiţii, morală etc. ) va fi elementul constant al disocierilor dintre stânga
şi dreapta. Odată apărută aceasta distincţie, ea se va dovedi, cu toată ambiguitatea pe care o
conţine, ori poate tocmai de aceea, extraordinar de rezistentă, devenind cadru de referinţă al
dezbaterilor politice di democraţiile de tip european.
Evoluţia spre o diviziune bipolară a câmpului politic, corespunzând logicii bivalente
atât de bine înrădăcinată în conştiinţa europeană, deşi simplificatoare, exprimă conflictul
politic atât la nivelul confruntării dintre forţele politice, cât şi la cel al disputelor dintre
valorile asumate de indivizi sau de grupuri. Influenţa unor predispoziţii - condiţionate social,
economic şi mental - spre anumite atitudini intelectuale şi valorizarea politică a acestora, deşi
specific umană, a căpătat consistenţă în perioada tranziţiei de la medieval la modern. Paralel
cu deschiderile democratice din secolele XVII-XVIII, asemenea tendinţe cu valenţe asociative
au evoluat către construcţii ideologizante.

63 ibidem pp. 38-40.


64 Kitschelt, Herbert (1995). “The Formation of Party Cleavages in Post-Communist Democracies”. Party Politics 1:4, pp.447-448

29
Critica dualismului stânga-dreapta pleacă de la premisa că aceasta este strâns legată de
o tradiţie franceză. Bipartidismul, de exemplu, nu se pliază pe acest dualism decât cu foarte
mare dificultate.
Existenţa axei stânga dreapta rezultă dintr–o necesitate a introduce într–o piaţă de
opinii larg deschise, chiar anarhică, un principiu de ordine şi clasament. De altfel, tocmai de
aceea regimurile cu puternică tendinţă bipartidistă, (Marea Britanie, Statele Unite) ea este mai
puţin evidentă decât în altă parte. Din contră, în sistemele net multipartidiste (Franţa, Italia,
Spania, Elveţia, Olanda) i se acordă o mare atenţie. Aceasta se manifestă pe de o parte printr–
o identificare, în general uşoară şi familiară, a partidelor ca fiind de dreapta, de centru sau de
stânga sau de extreme, şi pe de o parte, în verificarea adeziunilor destul de concretă a
indicatorilor de proximitate partizană cu indicatorii de poziţionare pe scară.65 De exemplu, în
Franţa în 1987 59% din alegătorii care îşi zic apropiaţi de UFD se declară de dreapta şi 32%
de centru 71% din alegătorii PS se reclamau de la stânga sau de la centru stânga (contra 21%
de centru sau 2% de centru dreapta).
La nivel european distribuţia pe ţări a poziţiilor pe scară mapare în Jean Stozel,
Valeurs du tempes present, Paris, PUF, 1983, P.60. În medie 20 % din cei chestionaţi au
refuzat să se poziţioneze. După sondajul SOFRES–CEVIPOF (mai 1988) 67% dintre cei
anchetaţi considerau că noţiunile de stânga şi de dreapta nu spun mare lucru. Totuşi, dacă li se
prezenta un indicator cu şapte poziţii spaţiale (de la extrema stângă până la extrema dreaptă
trecând prin centru majoritatea acceptă să se autopoziţioneze pe scară, dacă nu există
răspunsuri de genul: “Asta nu înseamnă nimic” sau “Nu sunt nici de stânga nici de dreapta”.
Există corelaţii între poziţionarea indivizilor pe axa stânga dreapta şi adeziunea lor la
valori foarte generale. Explorând datele anchetei SOFRES–CEVIPOF Gerard Grumberg şi
Etienne Schweisguth au scos în evidenţă “legătura puternică a liberalismului cultural şi a
orientări de stânga, pe de o parte şi a liberalismului economic şi a orientări de dreapta per de
66
altă parte” Pentru Guy Michelat nu există nici o îndoială că autopoziţionarea acoperă
adeziunea la ansambluri structurate de opinii. Pe bază aceloraşi dat analizat prin metoda
analizei ierarhice autorul conchide “Sentimentul de a se situa la stânga, alegeri electorale şi
atitudini economico–sociale formează ansamblul de interrelaţii cel mai semnificativ al
comportamentelor şi atitudinilor ce pot fi calificate de stânga. Atitudinile etico–culturale se
asociază acestora dar într–un grad mai mic”67

65 Philippe Braud, Grădina deliciilor democraţiei, Bucureşti, Globus, p. 72.


66 Gerard Grumberg, Etienne Schweisguth “L’élécteur français en question,” în CEVIPOF, Le Français et la politique, Paris, Presses de al Fondation natioanale des sciences
politiques, 1990, p. 52.
67 Guy Michelat, “A la recherche de la droite” în CEVIPOF, op. cit. P 90.

30
Astfel, deci, atitudinile de stânga ar fi adeziunea la liberalismul cultural şi ostilitatea la
liberalismul economic, primul fiind totuşi mai discriminant decât al doilea. Ca să fim mai
precişi, o încredere mai mică în economia de piaţă, o mai puternică înclinaţie spre un rol
intervenţionist al statului, un ataşament mai mare faţă de cuceririle sociale caracterizează
stânga economico–socială în timp ce respingerea mai pronunţată a etnocentrismului şi a
autoritarismului, o mai mare permisivitate sexuală caracterizează stânga etico–culturală.
Acest gen de analize are meritul de a scoate în evidenţă reprezentări ce sunt
caracteristice culturii politice analizate. Rezultatele lor se cer însă interpretate cu prudenţă
deoarece o cunoaştere perfectă as atitudinilor politice şi că pot fi prin aceasta făcute previziuni
în legătură cu comportamentul electoral sau cu cel politic în general. Confruntaţi cu
chestionare anchetaţii ştiu, funcţie de gradul lor de educaţie şi de politizare, care sunt
răspunsurile bune în privinţa canoanelor în vigoare în universurile simbolice ale stângii şi ale
dreptei.68 Un individ care doreşte să îşi decline identitatea “de stânga” ştie, inconştient sau nu,
că nu trebuie să îşi afirme adeziunea la propoziţia “În societate trebuie să fie o ierarhie de
şefi”, nici să creadă despre şcoală “că ar trebui înainte de toate să dea sensul efortului şi al
disciplinei”. Dar de aici nu se poate deduce nimic asupra comportamentelor sale efective într–
o situaţie ierarhică, ca subordonat sau ca superior, nici asupra atitudinilor sale concrete ca
părinte al elevului. Ceea ce ancheta măsoară este gradul de cunoaştere a universurilor
simbolice ale stângii şi ale dreptei.
Axa stânga/dreapta nu permite decât o foarte aproximativă apropiere de opinii într–o
oarecare situaţie şi de posibile treceri la acţiune. Cel puţin trei motive explică fenomenul:
partidele sunt ele însele divizat în interior în privinţa analizei problemelor societăţii şi a
soluţiilor. Alegătorii la rândul lor nu au o viziune clară. Faţă de situaţiile concrete şi nu de
principiile generale simpatizanţii de stânga şi suporterii dreptei au de multe ori aceleaşi
reacţii. Pe de altă parte gradul scăzut de cunoaştere a doctrinelor, a platformelor şi
programelor partidelor lasă alegătorilor o marjă de eroare în aprecierea conduitei formaţiunii
politice favorite.
Referitor la clivajul stânga/dreapta Karl Popper îi răspundea 1991 lui Giancarlo
Bosetti la întrebarea “dreapta şi stânga îşi mai păstrează sensul, mai reprezintă o împărţire
permanentă a scenei politice…?” ca “marxismul impunea necesitatea unei ideologii
antimarxiste; din această cale exista o confruntare între două ideologii de–a dreptul
demenţiale. În spatele lor nu exista nimic real, ci numai false probleme. Ceea ce eu

68 Philippe Braud, op. cit., , p. 73.

31
nădăjduiesc … este să se reuşească restabilirea unei liste de priorităţi a lucrurilor ce trebuiesc
realizate în cadrul societăţii.”69
Sistemul două partide şi jumătate pus în discuţie de Jean Blondel, demonstrează, de
asemenea, inadecvarea acestui clivaj la anumite situaţii politice specifice. Ar trebui ca micul
partid-arbitru să fie de centru, dar în cele mai multe cazuri el este greu de interpretat din
această perspectivă.
Recursul la tipologiile multidimensionale nu însemnă abandonarea principiului dualist,
pe care acestea încearcă să-l completeze. O interesantă contribuţie în acest sens o reprezintă
teza celor patru clivaje fundamentale elaborată de Stein Rokkan. Politologul norvegian a
analizat clivajele din perspectiva a două revoluţii fondatoare: revoluţia naţională şi revoluţia
industrială. Din revoluţia naţională s-au născut clivajele centru-periferie şi Stat-biserică, iar
din revoluţia industrială au evoluat clivajele rural-urban şi patron-angajat.70
În general, stânga şi dreapta definesc două tipuri de atitudini, pe de o parte politice, pe
de altă parte economice. Dreapta a reprezentat de la început orientarea spre conservare, spre
păstrarea tradiţiilor, fiind reticentă la ideea de schimbare sau de reformare a societăţii. Deşi
semnificaţiile pe care ideea de conservare le-a avut s-au modificat, dreapta descrie un tip de
valori politice, economice şi sociale relativ stabile. În funcţie de tendinţă, una sau alta din
aceste valori poate fi privilegiată în raport cu celelalte. Specific dreptei economice ar fi
încrederea şi referinţa constantă la economia bazată pe liberă iniţiativă, la retragerea statului
din problemele societăţii, la privatizare - atunci când au avut loc naţionalizări. Dreapta
politică are ca teme predilecte naţiunea, statul, tradiţia. Individul este deasemenea o temă ce
caracterizează un tip de discurs de dreapta.
Diferenţierile dintre partidele politice, menite să permită realizarea competiţiei, a
schimbării paşnice a majorităţilor parlamentare şi a guvernelor, sunt multiple. Sunt invocate
deseori două tipuri de distincţii: ideologice şi organizaţionale. Ideologia desemnează aici o
gamă foarte mare de referinţe şi valori de la care se reclamă partidele politice. Este, de aceea,
poate mai indicat să vorbim de familii politice care caracterizează lumea contemporană .
Conceptul de familie politică are avantajul de a constitui o referinţă generică la un
ansamblu de valori şi de tradiţii comune pentru a explica dinamica la care jocul democratic şi
evoluţiile electoratului obligă partidele politice. Familia este un concept folosit în taxonomie
de mai multe secole. În secolul al XVIII-lea, în botanică, conceptul deja era acceptat; astfel, în
1763 Michel Adanson publica Familii de plante, pentru ca apoi acest concept să fie preluat de

69 Karl R. Popper , Lecţia acestui secol, Bucureşti, Nemira, 1998, p. 51


70 Stein Rokkan, Citizen, Election, Parties, New York, Oslo 1970, pp.101-107

32
Cuvier sau Darwin. În discursul ştiinţific metoda inventată va avea urmări; ea va deveni
model al oricărei clasificări posibile. În secolul al XIX-lea teoria cunoaşterii, pentru a clasifica
disciplinele culturii şi lingvistica au recurs la utilizarea conceptului de familie lingvistică. A
fost nevoie de încă un secol pentru ca modelul taxonomic al familiei să-şi găsească, abia în
anii ’80 ai secolului XX, utilizarea în domeniul studiului partidelor politice.71
Se pot identifica două tradiţii teoretice privind familiile politice: una explică
configurarea forţelor politice plecând de la structurile sociale, fiind ilustrată în mod strălucit
de Stein Rokkan cu teoria sa privind cele patru clivaje ce stau la originea partidelor vest-
europene, cealaltă, deja evocată de noi mai sus, pleacă de la analiza unidimensională (tip
stânga-dreapta), căreia îi ataşează diferite aspecte instituţionale. Pentru Rokkan partidul
devine o formă de organizare universală în strânsă legătură cu diviziunile sociale ce
caracterizează fiecare ţară la momentul demarării procesului de structurare a sistemului de
partide. Diferenţa între Rokkan şi Duverger constă în aceea că al doilea are tendinţa de a
deduce configuraţia sistemelor de partide plecând de la cadrul instituţional.72 Pentru Rokkan
apariţia şi dezvoltarea partidelor corespunde cu 4 perioade de modernizare din istoria
europeană, în special legate de apariţia statului-naţiune şi de revoluţia industrială. Aceste
clivaje sunt: centru-periferie, stat-biserică, rural-urban (land-industry) şi patron-angajat
(owner-worker) şi sunt expresia unor momente critice ce au apărut în procesul de
modernizare.73
Moment critic Clivaj Miză
Reforma- Centru-periferie Religie naţională -
contrareforma supranaţională, limbă
Secolele XVI-XVII naţională-latină
Revoluţia Stat-biserică Controlul secular-control
democratică, religios al educaţiei de
După 1789 masă
Revoluţia industrială, Rural-urban Nivel al tarifelor pentru
Secolul XIX produsele agricole,
controlul-libertate pentru
întreprinderile industriale
Revoluţia rusă, Patron-angajat Integrare naţională -
Secolul XX angajament revoluţionar
internaţional
Fig . 1 Cele 4 clivaje ale lui Stein Rokkan

71 Daniel -Louis Seiler, Classifications et taxonomies: essai de reconstruction, în La politique comparée en question, coordonată de Daniel-Louis Seiler, LyCoFac - L.C.F.
Édition, 1994,
72 Hanspeter Kriesi, , Les démocraties occidentales, Economica, Paris, 1994, p. 214.
73 Stein Rokkan, op. cit., p. 131.

33
Formarea partidelor politice, în sensul modern al termenului, se produce din momentul
în care concurenţa politică se orientează în funcţie de clivaje. Rokkan propune o clasificare a
forţelor politice ce decurg din confruntările produse de primele trei momente critice. Reforma,
prim moment critic, pune în evidenţă două tendinţe: fie statul controlează biserica naţională,
fie se aliază cu biserica catolică. Revoluţia democratică dezvoltă baza constituită de reformă:
astfel, în cazurile în care statul controlează biserica pot fi distinse state protestante sau state
mixte din punct de vedere religios. Pentru cazurile în care statul este aliat cu biserica catolică
se poate, de asemenea, face distincţia între statele care au cunoscut experienţa revoluţiei
secularizante şi cele ce nu au cunoscut o asemenea experienţă. Revoluţia industrială ilustrează
şi ea o dualitate ce se manifestă la nivelul forţelor care au contribuit la apariţia şi consolidarea
statului-naţiune. Aceste forţe pot cunoaşte o dominată rurală sau una urbană. Reforma,
revoluţia democratică şi revoluţia industrială au drept consecinţă opt modele teoretice ce pot fi
regăsite în sistemele de partide specifice diferitelor state europene.74
Diferitele familii politice ce îşi au originea în secolul XIX-lea au reuşit să se
implanteze, cu şanse diferite, în toate statele europene. Elemente active ale europenizării,
marile curente politice ale secolului XX - liberalii, conservatorii, ceştin-democraţii şi
socialiştii - constituie un ansamblu ce se recompune permanent. La acestea se mai adaugă, în
funcţie de autori, comuniştii (care pot fi clasificaţi ca o variantă radicală a socialismelor la
Yves Meny sau drept o familie politică aparte la Hugues Portelli), “partidele-teritoriu” sau
“partidele americane” (ultimele două reprezentând pentru Meny adaptarea clasificării
tradiţionale la critica pe care Seiler a făcut-o “iluziei cunoaşterii imediate “, prin includerea
ecologiştilor, regionaliştilor şi a “catch all parties”).
III.Subiecte de verificare
1. Care sunt criticile aduse dualismului de către Seiler?
2. Este importantă utilizarea axei stânga-dreapta în analiza sistemului de partide? De ce?
3. Descrieţi cele două tipuri de atitudini definite de clivajul stânga-dreapta?
4. Explicaţi schema clivajelor propusă de Stein Rokkan.

74 .ibidem, pp. 132 - 136

34
Tema IV
TIPOLOGII ALE PARTIDELOR POLITICE

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:


1. Fenomenul instituţionalizării partidelor politice
2. Tipologii clasice ale partidelor politice
3. Emergenţa partidului cartel
4. Clasificarea sistemelor de partide

Regrupând persoane de aceeaşi opinie, partidul se dovedeşte a fi o convenţie (un


contract) între acestea. Legăturile stabilite între membrii de partid pot fi mai mult sau mai
puţin stricte, diferite tipuri de raporturi graduale se disting, de la legături slabe la foarte
puternice.
Prima categorie de indivizi legaţi de un partid prin opiniile lor sunt electorii partidului.
Prin acest termen se desemnează forma cea mai slabă de ataşament faţă de partid. Aceşti
electori sunt persoane care de obicei votează cu partidul, dar care juridic nu sunt membrii şi
nu participă la viaţa de partid75.
A doua categorie de participanţi la viaţa de partid sunt simpatizanţii. Ei manifestă
interes faţă de partid, participă la reuniunile publice şi, ocazional, varsă o sumă în contul
partidului sau îşi depun semnătura pe anumite manifeste sau apeluri emanate de la acesta76.
Aderenţii reprezintă a treia formă de manifestare a identităţii de opţiuni dintre indivizi
şi organizaţiile partidiste. Aceştia sunt membri de partid, care posedă carnet şi plătesc
cotizaţie. Într-o perioadă mai îndepărtată, aderenţii erau consideraţi ca reprezentanţi ai
"partidelor de masă", dar evoluţia partidelor de cadre a făcut posibilă includerea acestora în
structura lor77.
Militanţii, a patra categorie de persoane cu rol în activitatea partidelor, sunt o parte a
aderenţilor, anume aderenţii activi. Ei consacră o parte a timpului lor liber pentru a executa
deciziile conducătorilor, pentru a vinde ziarele partidului ori pentru a recruta noi membri. În
campaniile electorale fac propaganda partidului (campanii de afişaje, scrisori de invitaţii la
reuniuni). Unii dintre militanţi devin adevăraţi funcţionari de partid, ei sunt în permanenţă în
serviciul partidului, dintre ei recrutându-se conducătorii partidului. Aceşti 'funcţionari' sunt
plătiţi în funcţie de criteriile proprii fiecărui partid78.

75 Maurice Duverger, op. cit., p. 152-153


76 ibidem., p. 165
77 Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, op.cit, p.205
78 Maurice Duverger, op.cit, p.174-176

35
A cincea, şi ultima, categorie de oameni legaţi de viaţa şi activitatea partidelor sunt
conducătorii. Nu totdeauna aceştia provin din rândurile militanţilor, uneori preferându-se
persoane cu influenţă, ce anterior nu acţionaseră în cadrul partidului. Conducătorii (dirigenţii)
sunt responsabili de activitatea partidului, determinând strategia pe termen lung şi tacticile
politice în probleme de politică curentă79. Aceştia reprezintă partidul în discuţiile cu alte
partide sau cu puterile publice. În ce priveşte structura sa, conducerea poate fi colectivă sau
individuală şi, poate mai important, reală sau aparentă. Astfel, unele partide beneficiază de o
conducere colectivă, însă puterea acesteia poate fi doar aparentă, în realitate decizia luându-se
la nivelul liderului. În măsura în care conducerea are stabilitate şi dispune de o oarecare
influenţă asupra sau chiar exercită puterea publică, dirigenţii apar ca o 'elită' sau 'clasă
politică'. Tendinţa lor naturală va fi aceea de reproducere a locului, rolului, funcţiei şi de
maximizarea a acestora.
Rolul partidelor a variat în scurta istorie de două sute de ani a acestor organizaţii. În
secolul trecut, rolul lor era redus deoarece participarea cetăţenilor la viaţa publică era minimă
iar funcţiile statului puţin numeroase. În epoca actuală, situaţia este inversă, activitatea
partidelor fiind esenţială pentru întreaga societate. Este necesar, însă, de observat, că funcţiile
partidelor politice depind de natura acestora şi de regimul politic. Deşi în privinţa funcţiilor
partidelor nu există unitate de gândire (David Apter propune trei funcţii: control asupra
executivului, reprezentarea intereselor, recrutarea candidaţilor; iar Neil McDonald cinci
funcţii: asigurarea periodică a guvernării, intermedierea între guvernanţi şi guvernaţi,
reprezentarea opiniei publice, selecţia candidaţilor, instrument de cucerire a puterii80), se
acceptă, în general, două funcţii primordiale: exprimarea clară a voinţei populare prin vot şi
educaţia politică.
Organizarea periodică a alegerilor permite exprimarea voinţei colective şi încadrarea
politică a opiniilor prin structurarea acestora spre temele de dezbatere politică şi doctrinară,
prin ajustarea decalajului inevitabil dintre opinia publică şi opinia de partid, cât şi încadrarea
aleşilor astfel încât ei să se găsească într-o relativă independenţă de alegători şi să respecte, cu
ajustările de rigoare, interesele care i-au propulsat. Influenţa asupra aleşilor la nivel central,
regional sau local este legată de tipul de scrutin. Se poate spune că, în general, sistemul
majoritar uninominal permite un control mai mare decât cel proporţional pe liste.

79 ibidem., p.200-225
80 apud Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, op.cit, p..210

36
Funcţia de educare politică are drept scop pregătirea alegătorilor pentru a-şi exercita
responsabilităţile. Ea presupune acţiunea de informare, formarea arhetipurilor în cadrul
opiniei publice şi integrarea socială a individului printr-un anumit tip de socializare politică.
Instituţionalizarea partidelor politice, fenomen prin care organizaţii mai mult sau mai
puţin structurate se transformă în veritabile partide, pregătite pentru cucerirea şi exercitarea
puterii, presupune conjugarea unor elemente 'obiective' (structurarea instituţională) şi
'subiective' (acceptarea şi legitimarea partidelor)81. Prin instituţionalizare, mai ales din
perspectivă juridică, se desemnează recunoaşterea şi integrarea constituţională a partidelor în
sistemul politic.
Există (apud Janda, Political Parties across National Survey, 1980) trei parametri ai
gradului de instituţionalizare: vechimea, depersonalizarea organizaţiei şi diferenţierea
organizaţională.
Vechimea este o formă de legitimare a partidelor prin experienţa şi rezultatele acţiunii
lor. Acest parametru are relevanţă în cazul sistemelor stabile în care instituţionalizarea s-a
produs relativ devreme iar partidele au o continuitate de existenţă. Astfel, revenirea partidelor
în centrul atenţiei se va face printr-o relegitimare, aşa cum este cazul Partidului Liberal
britanic sau, în România, cazul celor trei partide istorice.
Vechimea se repercutează negativ asupra instituţionalizării noilor partide, cărora le
este dificil să-şi dezvolte organizaţia în absenţa acceptărilor în cadrul spectrului politic.
Această caracteristică priveşte, însă, perioadele de stabilitate, căci emergenţa partidului lui
Silvio Berlusconi, Fortza Italia, la guvernare în doar două luni de la crearea sa, evident pe
baza unui sistem politic delegitimat şi relativ recent, (doar cincizeci de ani de funcţionare),
dovedeşte că marketingul politic poate propulsa, în anumite condiţii, partidele noi. Esenţială
este însă stabilitatea lor, care depinde inevitabil de modul de organizare.
Depersonalizarea partidului este un element important de continuitate a unei
organizaţii, în măsura în care ea permite depăşirea speranţei de viaţă a fondatorului său. Dacă
un partid nu poate surmonta criza de succesiune, dacă nu este dotat cu reguli de succesiune
legitime, instituţionalizarea sa este precară. 82
Diferenţierea organizaţională pe criteriile distincţiei între central/local şi pe tipurile de
aderenţi permite realizarea obiectivelor prin care se urmăreşte cucerirea puterii. Ca
organizaţii, partidele se afirmă drept câmpuri de luptă şi de forţă, drept sisteme mai mult sau
mai puţin închise de relaţii concurenţiale între agenţi interesaţi de posibilitatea de a folosi

81 Yves Meny, Politique comparee, Montchrestien, 1991, p.68


82 Monica et Jean Charlot, Les groupes politiques dand leur envirennment, în J. Lecca, M. Grawitz, Traitee de science politique, Tome III,PUF, Paris 1985, p437

37
resursele colective acumulate în organizaţie ca sub-câmpuri relativ autonome ale câmpului
politic. Între militanţii activi, (personalul auxiliar) şi profesionişti, între profesioniştii
permanenţi şi cei aleşi, se desfăşoară o competiţie care, fără să fie critică ori viscerală,
presupune o continuă ofensivă pentru ocuparea poziţiilor de decizie din partid83.
Accesul la aceste poziţii presupune controlul resurselor colective şi individuale ale
organizaţiei. Michel Offerle consideră că prima resursă a unui partid este chiar sigla sa, care
garantează, prin simplitate, prin vechime şi notorietate, un tip de identitate.
A discuta, însă, despre resurse înseamnă a avea în vedere mai întâi banii, cu ajutorul
cărora se poate organiza acţiunea politică a partidelor84. Problema finanţării partidelor, a
corupţiei şi a influenţelor oculte (interne sau externe) este una larg dezbătută în viaţa politică.
Multe din crizele politice ale deceniului actual au la bază dispute privind finanţarea ilegală a
partidelor, în special a celor de guvernământ (Italia, Japonia, Spania, recent Belgia).
Banii, atât de indispensabili competiţiei politice, nu constituie însă factorul capabil să
explice în totalitate reuşitele politice. Mediile de afaceri însoţesc reuşitele politice, dar
acţiunea lor nu le generează în întregime; dependenţa de alegători, autonomizează partidul în
raport cu finanţatorii săi.
Celelalte resurse al grupurilor politice, şi implicit ale partidelor, sunt: numărul
aderenţilor, etalat de o manieră mult mai categorică decât mijloacele financiare pentru a
evidenţia caracterul reprezentativ şi legitim al partidului; competenţa, respectiv asocierea
esenţială în epoca informaţională a unor grupuri de experţi; informaţiile, resurse legate de
competenţă, căci pe această bază experţii îşi pot elabora studiile; relaţiile, prin intermediul
cărora se realizează accesul la informaţie, dar şi influenţarea factorului de decizie;
combativitatea, dată de linia morală, mai ales când celelalte resurse sunt limitate85.
Consecinţele economice negative ale politicilor sociale aplicate de partidele socialiste,
cumulate cu prăbuşirea comunismului în răsăritul Europei, au produs un recul semnificativ al
socialiştilor la începutul anilor '90.
Comuniştii, derivaţi din socialismul embrionar al secolului XIX, ca şi
social-democraţii, sunt în declin. Evoluţia societăţilor democratice le-a redus, în mod
constant, spaţiul de manevră, iar dictatura din zona de influenţă sovietică şi eşecul economic
le-au amplificat degringolada. În Franţa, unde mai rezistă ca partid, comuniştii reuşesc scoruri
între şase şi opt procente. Partidul Comunist Italian, constant pe locul secund după al doilea

83 Michel Offerle, Les partides politiques, Press Universitarie de France, 1987, p.44
84 idem.
85 Monica et Jean Charlot, op.cit, p.498

38
război mondial, datorită scăderii susţinerii populare, a trecut la reformulări doctrinare
esenţiale şi la schimbarea denumirii în Partidul Stângii Democratice. Acesta, prin prăbuşirea
centrului creştin-democrat şi socialist, a devenit, în alianţă cu alte grupuri, o forţă politică
importantă. Alegerile parlamentare din martie şi cele europene din iunie 1994 dovedesc,
totuşi, că sprijinul lor rămâne undeva între 20 şi 30%.
Evoluţia reflexiei teoretice din ultimele decenii în raport cu problematica fenomenului
partizan a produs, pe lângă tipologiile clasice, şi trei noi perspective asupra partidelor:
partide-clivaj, partide-legătură şi partide-întreprindere86.
Partidul-întreprindere, concept folosit de Michel Offerle, dar cu antecedente la alţi
autori (Max Weber87 şi Joseph Schlesinger) este în fapt o analiză a partidului american,
respectiv a partidului ca formă de organizare a candidaturii. Conceptul este fertil, cu atât mai
mult cu cât recenta campanie electorală pentru parlamentarele din Italia îi dovedeşte intrarea
triumfală în spaţiul european.
Max Weber a definit primul partidul ca pe o asociaţie voluntară a cărei scop este
facilitarea accesului şefilor săi la putere. În această calitate, întreprinderea partizană este
expresia unui mod de “retribuire a militanţilor”.
În tipologia pe care o propune în funcţie de resursele partidelor, Offerle consideră că
partidul “intermediar” care funcţionează de o manieră episodică, permite candidaţilor să se
prezinte la alegeri graţie banilor obţinuţi sub egida partidului, acest tip reprezentând viitorul
organizării partidelor88.
Celelalte două tipuri de partide existente în raport cu resursele sunt partidele de
"patronaj", cu organizare structurată realizând o redistribuire a posturilor administrative în
favoarea aderenţilor, şi partidele de "militanţi", care, fără a avea acces la resurse financiare şi
la posturi remunerate, îşi constituie o structură puternică, ce le permite să dispună de bani din
cotizaţii şi subscripţii şi de personal permanent89.
Ideea partidului-legătură are în vedere partidele ce aspiră să realizeze o conexiune
între mase şi puterea politică şi să-şi plaseze reprezentanţii în posturi capabile să le susţină
exercitarea deciziei politice în numele masei90.
Teoria partidului-clivaj consideră că la originea partidelor concrete se găsesc
totdeauna conflicte sociale majore, rezultând din contradicţiile majore ale societăţii91.

86 Jean Charlot, Pour une nouvelle synthese theoretique, în Ideologies, partides politiques et groupes sociaux, etudes reunies par Yves Meny, Presses de la Fondation
Nationale, Paris, 1991, pag.286
87 Max Weber, Politica, o vocatie si o profesie, Anima, Bucuresti 1992, p. 30
88 Michel Offerle, op.cit., p.48
89 ibidem., p.49

39
O tipologie deja clasică a partidelor politice a fost oferită de Maurice Duverger în
1951. Pornind de la tipul de organizare, el face distincţia între partide de masă şi partide de
cadre. Partidele de masă sunt cele care recrutează un număr cât mai mare de aderenţi, au o
structură piramidală (directă) pentru a adapta decizia la numărul mare de tendinţe ce pot apare
datorită mulţimii aderenţilor şi intereselor lor specifice. Acest tip de partid este centralizat şi
bine organizat pe verticală.
Partidul de cadre preferă, în ceea ce priveşte numărul, calitatea cantităţii, astfel că
atragerea aderenţilor nu constituie obiectivul principal. Fiind partide de notabili, adică de
indivizi ce dispun de o mare influenţă la nivel naţional, cât şi la nivel local, aceste grupuri
politice au o structură indirectă, fiind mai degrabă federaţii de filiale. Ele nu cunosc o ierarhie
piramidală, iar disciplina de partid este laxă, cu un grad mare de autonomie a comitetelor
locale92.
Alte tipologii fac distincţia între partide de opinie şi partide ideologice93. Partide de
opinie sunt acele organizaţii politice instituţionalizate care acceptă structura socială existentă
şi grupează indivizii indiferent de categoria socială de origine. Ele au organizare laxă şi
acordă o mare importanţă liderilor. Partidele ideologice sunt orientate către atragerea şi
reprezentarea unor categorii sociale bine determinate. Ele sunt autoritariste, nu tolerează
varietatea interpretărilor individuale şi, ajunse la guvernare, încearcă să controleze toate
mecanismele statului.
Sunt vehiculate şi alte tipologii, precum partidul-club, partidul-circumscripţie,
partidul-comitet, partidul de avangardă, partidul de clientelă94. Partidul-club este format prin
organizarea amatorilor atraşi în mod excepţional spre sfera acţiunii politice, având un caracter
tranzitoriu şi acuză relativ repede o pregătire insuficientă a personalului.
Partidul-circumscripţie este organizaţia ad-hoc cu scopuri electorale, ai cărei membri sunt
ocazional mobilizaţi pentru acţiuni decise de către lideri. Partidul de avangardă este
rezultanta dintre linia de acţiune impusă de conducători, dar susţinută prin mobilizarea
permanentă a militanţilor devotaţi cauzei, bine instruiţi şi disciplinaţi. Partidul-comitet,
caracteristic sistemelor descentralizate, este slab structurat, având însă posibilitatea de
adaptare la situaţiile în schimbare, şi reunind notabilităţi locale cu interese în menţinerea la

90 Jean Charlot, op.cit., p.289


91 ibidem., p.286
92 Maurice Duverger, op.cit., p.47-115
93 Georges Burdeau, Traite de science politique, Tome III, Vol. II, Les forces politiques, LGDJ, Paris 1982, pp. 296-301
94 Monica et Jean Charlot, op.cit., p.489

40
putere. Partidul de clientelă este legat de un anume sistem de vot şi permite alegerea
candidaţilor săi în funcţie de servicii, posturi sau subvenţii oferite alegătorilor.
Toate aceste tipologii prezentate nu au un caracter exclusiv, ele pot fi folosite în
paralel şi au darul de a exprima cât mai clar realitatea socială şi politica ce se ascunde sub
eticheta de partid.
După al doilea război, partidul burghez bazat pe reprezentarea individuala a devenit o
excepţie. De asemenea, partidul de integrare de masa, produs al unei perioade de mare
fragmentare clasială s-a transformat in partid de tip “catch-all”. Aceste partide sunt mult mai
direct orientate înspre scena electorală, încearcă să înlocuiască afectivitatea printr-o audienţă
mai mare pentru un succes electoral sigur, imediat.
Kirchheimer consideră că transformarea partidelor de masă s-a produs în trei etape. Un
prim factor determinant a fost regruparea forţelor politice după primul război mondial. Un
altul, eşecul experienţei guvernamentale a Republicii de la Weimer, care a fost nesatisfăcătore
atât pentru liderii partidelor de masă cât şi pentru adepţii acestora. Într-o ultimă etapă a avut
loc transformarea treptată într-o grupare mai mult sau mai puţin catch-all, în care partidele îşi
menţineau oarecum adresabilitatea în zona clasei muncitore. Este dificil de stabilit o anumită
regulă pentru precizarea cauzelor care au determinat transformarea. O explicaţie poate fi rata
dezvoltarii economice, dar ipoteza este infirmată de experienţa Franţei şi Marii Britanii.
Disconuităţile sistemului politic pot oferi o altă grilă de explicaţie. Însa nici această ipoteză nu
este universal valabilă. Cea mai plauzibila explicatie pare cea bazată pe tradiţie şi pe influenţa
exercitată de paternurile de stratificare socială şi profesională.
Regula de apariţie a partidelor de tip catch-all este aceea că doar partidele majoritare
se pot transforma în acest model. Un astfel de partid nu poate apărea într-o democraţie de mici
dimensiuni, nici măcar printre marile partide. Trecerea la partide de tip catch-all constituie un
proces competitiv între partidele unui sistem. De capacitatea de adaptare a unui partid depinde
succesul său electoral.95
Un partid poate deveni de tip catch-all dacă îndeplineşte câteva condiţii:
renunţă la bagajul ideologic propriu, întăreşte grupurile de lideri ale căror acţiuni sunt
judecate din punctul de vedere al eficienţei pentru întregul sistem social si mai puţin pentru
identificarea cu scopurile propriei organizaţii, scade rolul membrului individual, rol
considerat o relicvă care poate dăuna imaginii partidului, renunţă la delimitarea unei anumite
clase sociale ca şi clientelă politica, asigură accesul unui număr cat mai mare de grupuri de
interese, nu doar din interese materiale ci mai degrabă pentru asigurarea unui sprijin electoral.

41
Rezultatelor unei întreceri între partide de acest tip sunt foarte greu de stabilit. Cel mai mare
impediment este volatilitatea foarte largă a electoratului. Tocmai de aceea partidele de tip
catch-all sunt şi ele împinse spre o clientelă mai stabilă pe care o caută între grupurile de
interese. Însă în acelaşi timp trebuie sa manipuleze cu mare atenţie relaţia lor cu grupurile de
interese, astfel incit sa nu-i îndepărteze pe cei care nu se identifica cu interese similare. Pe de
alta parte grupul de interes nu trebuie sa mizeze totul pe o singura carte pentru ca astfel pot
leza interesele unor membrii cu alte relaţii politice.
Dezavantajul major al partidelor de tip catch-all consta în faptul că gradul angajării
faţă de un astfel de partid este limitat. Cea mai importantă contribuţie a partidelor de tip catch-
all este aceea de a mobiliza membrii pentru orice preferinţă de acţiune stabilită de către lider.
Din acest motiv, tema centrală În cazul partidelor de acest tip este selecţia liderilor.
Nominalizarea înseamnă posibilitatea deţinerii unei funcţii publice. Nominalizarea
candidaţilor pentru posturile publice este cea mai importantă funcţie a acestor partide. În
acelaşi timp, funcţia de a integra indivizii în viaţa naţională trebuie văzută într-o altă
perspectivă; legătura dintre partid şi cetăţean este mediată de grupurile de interes şi de
asociaţiile voluntare de natură non-politică, astfel încât partidul pare o organizaţie îndepărtată,
cvasi-oficială.96
Emergenţa partidului cartel
Apariţia partidului cartel este o consecinţă directă a relaţiei dintre stat şi formaţiunile
politice.97 Autorii care analizează apariţia noului tip de partid sunt adepţii ideii de “declin al
partidelor” pornind de la premisa că absolutizarea conceptului de partid de masă, aşa cum
fusese descris de Duverger, este o greşeală pentru că modelul este depăşit. Relaţia care
influenţează naşterea partidului cartel apare ca urmare a legilor privind subvenţionarea de
către stat a partidelor; “statul a devenit un fond de resurse ce face ca partidele să nu se mai
prezinte ca brokeri, ci ca un fel de agenţii semi-publice, absorbite de stat”.98
Principalele trăsături ale partidului cartel sunt: “au drept ţintă politica, ca şi profesie”;
“principalele resurse sunt legate capacităţile manageriale şi de eficienţa liderilor”; “principala
sursă de finanţare este subvenţia de stat”; “calitatea de membru nu incumbă obligaţii specifice
membrilor de partid;” “membrii sunt valorizaţi în funcţie de contribuţia adusă în organizaţie”;.
“stilul de reprezentare este cel al unui agent de stat; spre deosebire de cel al partidului de

95 ibidem, p. 189
96 ibidem, p. 197
97 Richard Katz, Peter Mair “Changing Models of Party Organisation and Party Democracy: the Emergence of the Cartel Party”. Party Politics 1:5, ,1995, p. 5
98 ibidem, p. 14

42
cadre (bazat pe încredere) de cel al partidului de masă (bazat pe delegare) şi de cel de tip
catch-all (antreprenorial).”99
Partidele de tip cartel pot exercita o influenţă dăunătoare asupra regimului democratic.
Acesta este afectat de maniera de funcţionare şi de structura unui astfel de partid care reduce
gradul în care votanţii pot sancţiona partidul ca urmare a nesatisfacerii intereselor lor, precum
şi datorită faptului că aceste partide impun limite şi control asupra societăţii civile, devenind,
în fapt, un serviciu pe care statul îl prestează în favoarea societăţii civile.
Dezbaterea despre modificarea sistemului occidental de partide a fost de mare
actualitate în secolul XX. Kirchheimer analizează principalele tendinţe ale acestuia prin
relevarea trăsăturilor specifice ale partidului de integrare de masă caracteristic perioadei
interbelice - dar în mod special prin ilustrarea modelului de tip catch-all100. Autorul subliniază
faptul că există un sens clar al schimbării sistemului de partide vest-european şi relevă pe
unităţi geografice şi temporale distincte acest lucru. Dezbaterea politologică contemporană
pune sub semnul întrebării “ipoteza îngheţării”101 şi evidenţiază faptul că sistemul de partid şi
activitatea partizană au o dinamică care contrazice ideea că modelul occidental ar fi imuabil şi
definitiv.
În acest sens, câteva puncte de vedere interesante au formulat Ronald Inglehart şi
Herbert Kitschelt.102 Pentru a urmări sensul transformării în sistemul occidental, Inglehart
propune următoarea ipoteză de lucru: schimbarea valorilor inter-generaţionale duce la
transformarea graduală a politicilor şi normelor culturale în cadrul societăţilor industriale
avansate. Ca urmare, are loc un fenomen de degradare a partidelor politice existente şi unul de
apariţie a noi tipuri de partide precum şi o viziune nouă de evaluare a binelui public.103
În viziunea sa, schimbarea valorilor intergeneraţionale se bazează pe efectul de
cohortă: schimbările în sistemul de valori sunt bazate pe vârstă.
Teoria schimbării valorilor se canalizează pe două direcţii: teza rarităţii şi teza
socializării. Ipoteza rarităţii este similară cu principiul utilităţii marginale din teoria
economică. Aceasta implică o distincţie clară între nevoile materiale de bază şi nevoia de
suport psihologic şi siguranţă vs. nevoile non-psihologice. Ipoteza socializării presupune că
prin relaţia între mediul socio-economic şi valorile prioritare nu se ajunge la o ajustare

99 ibidem, p. 16-19
100 Otto Kirchheimer, op. cit., p.178
101 Ipoteza îngheţării” formulată de Lipset si Rokkan (1966) acredita ideea ca sistemul actual de partide este cel care s-a format si maturizat in perioada interbelica
102Ronald Inglehart ,Culture Shift in Advanced Indusrtial Society, Princeton University Press ,1990. pp. 66-83. ; Herbert Kitschelt, “New Social Movements and the decline
of Party Organization”. în: Kuelcher and Dalton ( eds ), Callenging the Social Order: New Social and Political Movementes in Western Europe, Cambridge Polity Press,
1990. pp. 179-208
103Ronald Inglehart,, op.cit., pp. 67-68

43
imediată a valorilor deoarece este implicat un segment substanţial de timp, printr-o extensie a
acestui segment de timp se poate determina felul în care adulţii observă condiţiile în care s-au
format.104
Valorile postmaterialiste se răspândesc în general într-o perioadă de prosperitate
economică, evident declinul economic poate produce efect în sens invers. Cele două ipoteze
pot fi corelate. Împreună generează un set coerent de predicţii cu privire la schimbarea
valorilor. Concluzia la care ne conduce ipoteza rarităţii este aceea că prosperitatea conduce la
răspândirea valorilor postmaterialiste. Ea explică schimbul de valori prin schimbarea de
perioadă. La rândul ei, ipoteza socializării arată că valorile individuale şi societale nu se
schimbă peste noapte. Valorile fundamentale se schimbă în mod gradual, fiind în mare parte
ascunse de înlocuirea populaţiei adulte cu generaţiile tinere. Ea explică deci schimbul de
valori prin efectul de cohortă.157
La rândul sau, Kitschelt îşi susţine demonstraţia privind schimbarea în sistemul de
partid printr-o critică a stângii, mai precis a ceea ce el identifică în politica libertariană de
stânga (politicile libertariene de stânga nu au determinat instituţionalizarea clivajelor în
sistemul de partid, ele au fost preluate şi promovate de partide care nu sunt de stânga ceea ce a
influenţat mult atitudinea electoratului).158 Utilizarea conceptului de libertarianism de stânga
este similar celui de postmaterialism/neomaterialism, pe care Kitschelt evită să îl folosească
deoarece îl consideră prea vag.
În opinia sa, teza lui Duverger (1954) potrivit căreia partidele electorale vor suferi “o
contagiune a stângii” – preluarea proprietăţilor structurale specifice partidelor socialiste de
masă pentru asigurarea succesului electoral – nu s-a dovedit viabilă. La fel cum, nici predicţia
lui Epstein (1967) despre “contagiunea dreptei” – dizolvarea partidelor de masă prin creşterea
rolului mass media şi modificarea politicilor de finanţare a partidelor – nu s-a adeverit.159
Sensul conceptului de “declin al partidelor” nu trimite, aşa cum greşit s-a încercat să
se acrediteze, la ideea dispariţiei partidelor ca instituţii, ca elemente importante în jocul
democratic. Această viziune reuşeşte însă să spulbere iluzia unui “dat ultim” în evoluţia
sistemului de partid arătând că ceea ce marchează evoluţia activităţii partizane nu ţine
exclusiv de competiţia electorală şi competiţia partizană.
Partidele politice sunt singurele instrumente care le asigură competitorilor în lupta
pentru putere accesul la guvernare prin cucerirea puterii. De aceea, funcţia a organismelor

104 ibidem, pp. 69-78


157 ibidem, pp.82-83
158 ) ibidem, p. 203
159 ) ibidem, p. 204

44
partizane este presupusă de acţiunea de mediere pe care o realizează între cetăţeni şi stat, între
societatea civilă şi cea politică. Votul exprimă, chiar dacă uneori într-un mod diluat,
conţinutul opţiunii politice a cetăţenilor. Acest lucru se realizează plenar şi faptul că votul este
adesea “smuls” prin mijloace mediatice specifice nu diminuează cu nimic caracterul
democratic presupus de modalitatea scrutinului liber care stabileşte câştigătorii în alegeri.
Partidele oferă alegătorilor instrumentul eficient şi democratic de a organiza politic societatea
şi, independent de mijlocele auxiliare folosite în campaniile electorale, ele sunt cele care
îndeplinesc misiunea alegerii guvernanţilor. Între structurarea votului şi alegerea personalului
cu capacitate de guvernare există o relaţie strânsă pentru că partidul este în acelaşi timp o
şcoală de recrutare a celor care vor ocupa posturile guvernamentale.
Funcţia de mediere este depistabilă în aproape orice situaţie. Ea este cea mai
importantă fiind congruentă cu funcţia constituţională sau constituantă pe care partidul o
îndeplineşte într-un sistem politic.
O sinteză completă a funcţiilor partidelor politice se găseşte aproape în orice studiu
dedicat partidelor politice. În acest sens, o perspectivă interesantă propune Seiler.105 El
consideră că noţiunea de funcţie trebuie însă folosită cu măsură deoarece apreciază că teoriile
funcţionaliste sunt astăzi depăşite. Prin urmare în schema propusă, Seiler foloseşte tipologia
de tip neofuncţionalist (P.H. Merkl): (a) recrutarea şi selectarea personalului pentru funcţiile
de conducere (permite sistemului să fie mobil şi unidirecţionat, să se adapteze la schimbările
de mediu); (b) elaborarea programelor politice de guvernare; (c) coordonarea şi controlul
organelor guvernamentale; (d) integrarea societală prin satisfacerea şi concilierea cererilor
diferitelor grupuri sau printr-un sistem comun de credinţe sau ideologii; (e) integrarea
societală a indivizilor prin mobilizarea sprijinului lor şi prin socializare politică, participare
cetăţenească/partidul are un rol pedagogic; (f) contra-organizare sau subversiune: favorizează
consultarea şi acest fapt asigură supravieţuirea sistemului pentru că elimină “posibilităţile
revoluţionare”.106
Cum pot fi clasificate sistemele de partide? La această întebare un răspuns amplu a
oferit sociologul italian Giovanni Sartori.107 El face clasificarea sistemelor folosind două
criterii, numeric şi ideologic, aşa încat perspectiva propusă de el depăşeşte schema simplistă
de abordare de tip, sistem mono-, bi-, multipartit. Clasificarea numerică arată măsura în care
puterea politică este fragmentată sau nu, dispersată sau concentrată. Indică, de asemenea,

105 Daniel Louis Seiler, Les partis politques, ed. cit, pp. 28-33
106 idem
107 Giovani Sartori, “A Typology of Party Systems”, in Mair (ed) The West European Party Systems, Oxford University Press, 1990, pp. 316-349

45
fluxurile de interacţiuni care s-ar putea produce între partidele din sistem; competiţia între
partidele din sistem, organizarea activităţii opoziţiei, capacitatea de a forma coaliţii sunt, de
asemenea, influenţate de numărul partidelor din sistem. Nu întotdeauna este suficient de clar
dacă un sistem este bi- sau multipartit ghidându-ne după o simplă numărare. Autorul arată că
este dificil de stabilit relevanţa unui partid în sistem. De aceea a introdus un “criteriu de
relevanţă” care ia în calcul forţa partidului şi nu numărul de membri. Prin urmare, problema
care se ridică este cât de mare trebuie să fie forţa unui partid pentru ca el să fie considerat
relevant. Stabilirea relevanţei partidului este imporantă mai ales pentru: (1) a se vedea unde se
află pe axa stânga-dreapta (2) stabilirea rolului de balanţă în cadrul coaliţiilor. Forţa unui
partid este în primul rând (i) cea care se măsoară electoral pentru că voturile se transformă în
locuri în Parlament; număr mare de locuri înseamnă forţă multă; (ii) cea care transformă
partidul instrument de guvernare; cu cât un partid este mai numeros cu atât este mai mare
potenţialul său de guvernare şi capacitatea de a forma coaliţii.
Sartori asigură că, nu numai numărul de partide este important, ci şi felul în care se
realizează numărarea pentru că, un partid poate fi mic dar cu un potenţial ridicat de negociere,
înţelegere, în sânul coaliţiilor; în acelaşi timp, Sartori consideră că trebuie stabilite şi criteriile
pentru care partidele mici pot fi considerate irelevante.108
Pentru a decide care partid este important într-un sistem multipartit Sartori propune
două reguli de numărare: (regula 1) un partid poate fi considerat irelevant dacă nu poate fi
folosit în nici o situaţie pentru a crea coaliţii fezabile; (regula 2) se extrage din prima, şi caută
răspuns la întrebarea: cât de mare este capacitatea de şantaj a unui partid? Un partid poate fi
considerat ca relevant dacă existenţa sa reală determină în cadrul unei competiţii electoarale
sau lupte politice direcţia acesteia- în sensul schimbării de orientare prin tendinţe centrifuge
sau centripete - spre dreapta, stânga.
Pentru a completa analiza, Sartori adaugă variabila ideologică la cea numerică. În
acest fel, autorul “măsoară” distanţa ideologică dintre partide.
Rezultatele efortului de cercetare ale lui Sartori se concretizează în stabilirea unei
tipologii de sisteme: (a) unipartidiste; (b) cu partid hegemonic; (c) cu partid predominant; (d)
bipartidiste; (e) pluralism limitat; (e) pluralism extrem; (f) atomizat.109
O altă clasificare interesantă a sistemelor de partid a fost propusă de Jean Blondel.110
Analiza propusă admite existenţă sistemelor de partid în funcţie de existenţa a cinci variabile:

108 ibidem, pp .320-321


109 ibidem, p. 322
110 Jean Blondel, Party Sistems and Patterns of Government in Western Democracies, New York, Praeger, 1968, pp.155-160

46
numărul de partide, importanţa lor relativă, fundamentele lor ideologice, natura socială a
clientelei lor, caracteristicile privitoare la organizarea şi conducerea lor. Practic însă, doar
primele trei caracteristici sunt folosite de autor pentru a descrie sistemul de partide din vestul
occidental, pentru că numai acestea pot ilustra diferenţele între partide, minore oricum, care
există în acest spaţiu.
Blondel conchide că, democraţiile care s-au dovedit stabile de-a lungul istoriei au
consacrat patru tipuri de sisteme de partide:
Bipartidismul perfect – cu două partide care domină practic, prin alternanţă, întreaga
viaţă politică; cele două partide obţin împreună peste 90% din sufragii iar diferenţa dintre ele
nu este mai mare de două trei procente.
Bipartidismul imperfect – care mai poate fi numit şi sistemul
două partide şi jumătate, în care cele două partide totalizeză 75-80% din sufragiile exprimate,
al treilea partid fiind mult prea slab prin comparaţie cu primele două ( însă acest partid poate
să joace un rol important, chiar decisiv uneori ).
Multipartidismul cu partid dominant – un partid obţine la alegeeri un procentaj
considerabil, peste 30% din opţiunile electoratului; celelalte partide obţin împreună restul (de
exemplu, cazul FSN la alegerile din România).
Multipartidismul integral sau pur – unde cele două partide mai importante nu obţin
împreună decât jumătate din sufragii.
Există şi un alt tip de clasificare care foloseşte conceptele de multipartidism asimetric
- un partid majoritar este în competiţie cu multe formaţiuni politice mici şi mijlocii –Spania,
India, Norvegia; şi multipartidism simetric – două partide realizează vocaţia majoritară de
caută să obţină coaliţii cu al treilea pentru a lărgi coaliţia – Franţa , Germania.
Un alt punct de vedere care se remarcă prin introducerea de noi criterii de clasificare a
fost promovat de Alan Ware111. Alături de ideologie şi număr el adaugă încă două criterii (a)
măsura în care partidele penetrează în societate (b) poziţia partidelor faţă de legitimitatea
regimului. De asemenea, el introduce noi criterii de numărare.
Astăzi autorii consideră ca folosirea modelului occidental de sistem de partide pentru a
explica evoluţiile din viaţa sistemelor de partide are un caracter limitat. Schimbările care s-au
produs prin căderea comunismului au introdus o semnificativă schimbare de paradigmă,
explicaţiile neputând fi epuizate prin aplicare unei scheme explicative unice.
III.Subiecte de verificare
1. Care sunt categoriile de persoane legate de un partid politic?

111 Alan Ware, Political Parties and Systems, Oxford Univ.Press, 1995, pp.147-175

47
2. Care sunt parametrii gradului de instituţionalizare? Încercaţi să aplicaţi teoria la un partid
politic românesc.
3. Descrieţi resursele grupurilor politice. Încercaţi să le ierarhizaţi din punct de vedere al
importanţei şi argumentaţi-vă răspunsul.
4. Care este raportul dintre tipologiile clasice şi perspectivele noi asupra partidelor?
5. Ce este un partid de tip catch-all? Există asemenea partide în România de astăzi?
Explicaţi.
6. Ce este un partid cartel? Reluaţi analiza de la exerciţiul 5.
7. Care este clarificarea sistemelor de partide propusă de Sartori?

48
Tema V
SISTEME DE PARTIDE: BIPOLARISM ŞI ALTERNANĂ LA GUVERNARE

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:


1. Sisteme de partide
2. Regimuri politice şi sisteme de partide
3. Structura sistemelor de partide. Exemplificări esenţiale

Raportul de forţe stabilit între partide în cadrul statului defineşte sistemul de partide.
Dependente de baza socială, de tradiţiile şi clivajele specifice fiecărei societăţi, sistemele de
partide sunt împărţite în trei mari categorii: bipartidism, multipartidism, unipartidism, fiecare
dintre acestea cunoscând o serie de variante subordonate. În regimurile democratice
funcţionează doar primele două tipuri de sisteme de partide.
Bipartidismul poate fi perfect şi imperfect sau prin coaliţie. Bipartidismul perfect
există atunci când doar două partide participă la viaţa parlamentară, cel imperfect atunci când
două partide totalizează 75-80% din voturi, iar cel prin coaliţie atunci când cel puţin trei sau
patru partide cu influenţă se coalizează.
Cazul multipartidismului se referă la situaţiile în care există mai multe partide cu
reprezentare, fără să poată fi identificate două partide cu influenţă sau două coaliţii de trei sau
maximum patru partide. Multipartidismul poate fi integral sau cu un partid dominant. Dacă,
aşa cum s-a întâmplat în Polonia după alegerile din 1992, nu există nici un partid care să
depăşească 10-15% din preferinţele electoratului, avem de-a face cu un multipartidism
integral.
Sistemul de partide conectat la analiza structurii şi organizării partidelor cu influenţă
politică şi electorală este un bun indicator al modului de funcţionare a sistemului politic.
Stabilitatea şi echilibrul, prosperitatea şi securitatea unei societăţi democratice şi pluraliste
sunt direct dependente de eficienţa partidelor politice. Iată de ce, prin schiţarea cadrului
teoretic al studierii fenomenului partidist, se poate analiza modul în care mecanismele
democratice funcţionează.
Bipolarismul şi alternanţa la guvernare sunt caracteristicile cele mai importante ale
sistemului de partide vest-european în de anii ’80-’90. Totuşi nici bipolarismul şi cu atât mai
puţin alternanţa la guvernare nu acţionează în mod automat şi în toate cazurile. Manifestarea
celor două fenomene depinde de o serie de factori favorizanţi, ori din contră frenatori, precum
cei specifici regimului politic (sistem electoral, grad de structurare şi organizare al partidelor)

49
sau de cei ce privesc cultura politică (participarea politică, tradiţia istorică sau paternurile
prezente în opinia publică).
Alternanţa la guvernare presupune existenţa câtorva condiţii favorizante precum
pluralismul politic, alegerile libere şi regulate, guvernarea majorităţii şi respectul opoziţiei.
Dar alternanţa este un tip ideal. Considerată drept criteriu de măsurare al gradului de
democratizare ea îşi dovedeşte relativitatea. Pentru practica democraţiei de tip occidental
alternanţa este un element necesar, dar nu este o condiţie suficientă.112 Că alternanţa nu este
un element indispensabil democraţiei se poate demonstra. Cine ar putea considera, de
exemplu, Suedia ca nedemocratică chiar dacă între 1945 - 1997, deci în 52 de ani doar 5 ani s-
au aflat la guvernare şi alte formaţiuni politice, între 1980-1982, respectiv 1991-1994
(perioade în care social-democraţii au fost înlocuiţi cu o coaliţie formată din moderaţi,
centrişti şi populari). Franţa Republicii a V-a până la alegerea lui François Mitterand ca
preşedinte în 1981 a cunoscut 23 de ani de guvernare a aceleiaşi majorităţi prezidenţiale
gaulliste, chiar dacă numele partidelor care asigurau această majoritate s-au schimbat (UNR în
1959, UD Ve în 1967, UDR în 1968 sau RPR după 1976 - vezi Anexa 2-a). Situaţia
conservatorilor britanici aflaţi la guvernare din 1979 (vezi Anexa 4-b) sau a creştin-
democraţilor germani (Anexa 1-b) care nu doar guvernează din 1982, dar au şi acelaşi lider,
H. Kohl, demonstrează acelaşi lucru.
Realizarea alternanţei democratice la guvernare într-un sistem multipartidist (spre
deosebire de sistemele bipartidiste unde alternanţa rezultă din chiar “natura” sistemului de
partide - chiar dacă, după cum se poate observa din situaţia Marii Britanii, aceasta nu este
regulată) se bazează pe 3 condiţii: asigurarea, de principiu, a “biletului de întoarcere” pentru
cei ce părăsesc puterea, acordul asupra instituţiilor şi exerciţiul unei puteri limitate.113
Credibilitatea instituţiilor politice nu este în mod direct afectată de permanentizarea la
guvernare. Criza sistemului politic italian de la începutul anilor ’90 este consecinţă a crizei de
credibilitate a instituţiilor politice şi a modului lor de funcţionare, pe câtă vreme
permanentizarea la putere a social-democraţilor suedezi nu provoacă o situaţie asemănătoare.
Criza de încredere nu este o criză a instituţiilor cât neîncredere în deţinători puterii şi în modul
cum aceştia orientează instituţiile. Alternanţa sau permanenţa la guvernare rezultă din
caracteristicile regimului politic şi din modul în care partidele politice influenţează
funcţionarea acestuia.

112 Jean-Louis Quermonne, L’alternance au pouvoir, PUF, Paris, 1988, p.12.


113 .ibidem.pp 16-18.

50
Abordarea regimului politic nu este nici pe departe unitară în ştiinţa politică. Confuzia
cea mai des întâlnită este cea între regim şi sistem politic. Sistemul politic, model teoretic
introdus sub influenţa teoriei sistemelor şi folosit în special în anii ‘70-80, exprimă la nivel
conceptual, interacţiunile politice şi instituţionale ce determină deciziile cărora li se supun
colectivităţile şi indivizi. Pentru unii, de exemplu, sistemul reprezintă exerciţiul puterii ce
rezultă din practica instituţională dominantă114 pentru alţii (şcoala de politică comparată
americană, Gabriel Almond mai ales) acesta reprezintă rezultanta tuturor structurilor sub
aspectul lor politic. Almond, unul din reprezentanţii de marcă ai comparativismului, a
transformat analiza sistemică în suport teoretic al metodei comparative. Imposibilitatea de a
defini unitar, în cadrele analizei sistemice, conceptul de sistem a dus la apariţia a două
tendinţe teoretice. Almond se înscrie în orientarea ce se revendică de la Parsons, structuralo-
funcţionalistă, care privilegiază relaţiile între întreg şi părţi. Parsons deosebea patru elemente
relativ stabile care compuneau structura - rolurile, colectivităţile, normele şi valorile. Influenţa
lui Parsons este clar exprimată în definirea culturii politice prin utilizarea conceptelor de rol şi
structură în explicarea părţilor componente ale sistemului115. Easton reprezintă o a doua
tendinţă în analiza sistemică, inspirată din teoria informaţiei şi din cibernetică, care consideră
că cibernetica şi analiza de sistem sunt aspecte ale aceleiaşi construcţii teoretice.116
Cercetările lui Easton asupra socializării politice, care se integrau viziunii sale
sistemice, considerau socializarea ca pe un proces de integrare a indivizilor în sistemul social
global care corespunde cel mai adesea sistemului politic naţional. Aflat în continuarea lui
Parsons în ce priveşte teoria sistemică Easton a creat un cadru global de analiză a politicului
cu The Political Sistem (1953). Viaţa politică era în viziunea lui Easton un sistem de activităţi
aflate în relaţie ce influenţează modul în care deciziile imperative sunt formulate şi executate.
Sistemul politic se află în relaţii de schimb cu diverse elemente din mediul său. Sistemul
politic este supus unor impulsuri din exterior, input-urile. Acestea iau forma cererilor şi
susţinerile. La cealaltă extremitate se află output-urile, care măsoară producerea sistemului,
respectiv politicile publice, dar şi producerea lor simbolică. Aceste output-uri exercită un
feedback asupra cererilor externe şi interne, care sunt fie satisfăcute, fie eludate, fie
combătute. Într-o asemenea abordare rolul individului era mai degrabă pasiv. Dar departe de a
produce o socializare uniformă societatea este locul unde se află în competiţie mai multe
sisteme de valori între care individul poate alege.

114 Olivier Duhamel, Les démocraties, Seuil, Paris, 1996, p.276. 114
115 Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică, DuStyle, Bucureşti, 1996, p. 45.
116 Madelaine Grawitz, Méthodes des sciences sociales, 10e édition, Dalloz, Paris, 1996, p.395.

51
Clasificarea tradiţională a regimurilor politice a cunoscut, începând cu Aristotel
numeroase variante care nu au adus însă modificări importante, astfel că numărul de titulari ai
puterii rămâne încă, pentru mulţi autori, un criteriu valabil.117 Pe de altă parte tendinţa de a
aborda problema regimului doar din perspectivă juridică lasă numeroase şi importante aspecte
neclarificate. Încă din 1924 Dimitrie Gusti observa în prelegerea inaugurală a ciclului
Doctrinele partidelor politice că regimul constituţional este puternic influenţat de partidele
politice şi de credinţele politice care “formează o forţă motrice socială, o causa movens a
oricărui regim constituţional”118. Chiar în interiorul perspectivei juridice există diferenţe de la
autor la autor, astfel că regimul politic este fie forma pe care o ia într-o societate raportul între
guvernanţi şi guvernaţi119, fie ansamblul regulilor constituţionale120, fie un ansamblu de
mecanisme ce repartizează puterea între diferitele organe şi fixează modul lor de
relaţionare121. Pentru a depăşi cantonarea într-o definiţie strict instituţională, fără însă a lărgi
prea mult un-ghiul de abordare, Jean-Louis Quermonne propune o definiţie intermediară a
regimului politic ca “ansamblu de elemente de ordin ideologic, instituţional şi sociologic care
concură la formarea guvernământului într-o ţară dată şi într-o perioadă determinată”.122 Dintr-
o asemenea perspectivă analiza regimului politic trebuie să privească legitimitatea, structura
instituţiilor, sistemul de partide şi forma şi rolul statului.
Permanenţa la putere poate duce la situaţii de criză a sistemului politic. Cazul Italiei
este în acest sens un bun exemplu, dominaţia creştin-democrată, fie monolită, fie în coaliţie a
dus la creşterea corupţiei şi la prăbuşirea sistemului de partide postbelic. Dacă alternanţa s-a
impus în cele din urmă în Italia prin alegerile din 1996 aceasta s-a făcut dificil, scandalurile de
corupţie afectând în prima jumătate a deceniului suprafaţa, iar nu esenţa fenomenului. Forza
Italia sau Partidul Democratic al Stângii sunt, doar eticheta diferă, continuatoarele vechiului
sistem de partide. Departe de a fi doar un fenomen politic, alternanţa la putere este dependentă
de anumite determinaţii sociale şi culturale. Deşi tipul de scrutin influenţează alternarea la
guvernare, iar scrutinul majoritar uninominal într-un tur şi bipartidismul favorizează mai mult
decât alte tipuri de scrutin ce au drept consecinţă multipartidismul schimbarea deţinătorilor
puterii, nu se poate vorbi de o simplă transpunere mecanică a ecuaţiei electorale. Clivajele
sociale, etnice sau religioase însoţesc şi subliniază confruntările dintre partide.

117 De exemplu criteriul numărului de deţinători ai puterii este utilizat de Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, Dalloz, 1987,
care deosebesc între democraţii, monocraţii, oligarhii şi regimuri mixte, sau în Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Ricci, Droit
constitutionnel et institutions politiques, Paris, Economica, 1983, pentru care există două mari tipuri de regimuri politice: democraţia şi celelalte regimuri.
118 Dimitrie Gusti, Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic , în Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Garamond, 1996, p7.
“ ”
119 Maurice Duverger, Les régimes politiques, Paris, PUF, 1981, p7
120 Olivier Duhamel, op. cit., p.275.
121 Phillippe Parini, Les institution politiques, Paris, A. Colin, 1984, p.43.

52
Permanenţa sau alternarea la putere se raportează la tipul de cultură politică. Există o
cultură politică a alternanţei, a competiţiei care face ca “regulile jocului” democratic să capete
consistenţă. Un regim multipartit concurenţial asigură diferiţilor candidaţi la exerciţiul legitim
al autorităţii cadrul disputei dar este necesară totodată şi delimitarea, juridică dar şi reală, a
mijloacelor permise şi a celor interzise. Dacă sistemul de reguli nu este dublat de o cultură
politică a concurenţei alternanţa se realizează rar. Mexicul, unde Partidul Republican
Instituţional guvernează neîntrerupt de peste o jumătate de secol, ilustrează o astfel de situaţie.
Pentru ca regula alternanţei să funcţioneze trebuie garantată posibilitatea revenirii
ulterioare la putere a formaţiunii politice ce părăseşte guvernarea. Alternanţa se bazează pe un
consens minimal între forţele politice în competiţie în ce priveşte politica externă, politica de
apărare şi instituţiile politice. Astfel se garantează continuitatea statului. Alternanţa presupune
din partea noii majorităţi de a accepta să gireze societatea fără a renunţa la reforme, dar şi fără
a depăşi angajamentele electorale.
În practică, alternanţa poate afecta total sau doar parţial guvernarea. Se poate vorbi de
alternanţă relativă atunci când schimbare afectează doar un segment al puterii şi de
alternantă absolută atunci când transferul de putere se aplică atât în ce priveşte guvernul cît şi
parlamentul. Regimul politic parlamentar permite mai curând alternanţa absolută faţă de cel
prezidenţial. În Statele Unite, spre exemplu, alternanţa absolută este un fenomen rar; ea
presupune corespondenţa între majoritatea din Senat, cea din Camera Reprezentanţilor şi
preşedinte. Până la alegerile congresionale din 1994 Partidul Democrat reuşea să domine cel
puţin una dintre camere, alternanţa absolută realizându-se, după 1944 doar în 1952 când
Eisenhower şi Partidul Republican domină cele trei instituţii. Puterile preşedintelui în raport
cu parlamentul pot deasemenea influenţa alternanţa la putere. După ce în 1986 coaliţia RPR-
UDF câştigase alegerile impunând ceea ce s-a numit “coabitarea” între un guvern liberal
condus de Jacques Chirac şi un preşedinte socialist, François Mitterand, alegerile
prezidenţiale din 1988 au schimbat situaţia, victoria ultimului atrăgând dizolvarea Adunării
Naţionale, prerogativă prezidenţială considerată legitimată de rezultatul alegerilor şi care a
condus la o schimbare de majoritate şi de guvern. Cazul Germaniei Federale prezintă unele
particularităţi, rolul de agent al alternanţei jucat uneori de Partidul Liber-Democrat (1969,
1982), participant la toate guvernările în coaliţie fie cu creştin-democraţii, fie cu social-
democraţii (cu excepţia “marii coaliţii” dintre creştin democraţi şi social-democraţi dintre
1966-1969), potenţând orientările opiniei publice.

122 Jean-Louis Quermonne, Les régimes politiques occidentaux, Paris, Seuil, 1986, p. 12.

53
Teoria alternanţei la putere nu poate neglija, în condiţiile creşteri gradului de
autonomie locală, modul în care se structurează pe criterii partidiste administraţia locală. În
fond, faptul că în vreme ce socialişti francezi erau la guvernare gaulliştii conduceau Parisul
reprezintă o variantă de contrabalansare a puterii, un mod de manifestare al contraputerii ca
posibilitate de limitare a puterilor guvernanţilor. La ideea alternanţei absolute ar trebui, deci,
adăugată dominaţia la nivel local a uneia din formaţiunile politice aflate în competiţie. Totuşi
între nivelul local şi cel naţional-statal al puterii există nu doar diferenţe de competenţe
instituţionale, ci şi de dimensiune a politicii. Aşteptările şi alegerile cetăţenilor ţin cont de
această deosebire. Participarea electorală la alegerile locale cunoaşte rate de prezenteism
diferite de la stat la stat, dar, de regulă, acestea sunt sub cele de la alegerile parlamentare sau
prezidenţiale.
Participarea şi alternanţa politică se intercondiţionează doar în măsura în care sunt
dublate atitudini şi comportamente politice de tip concurenţial. Simpla prezenţă la vot nu este
prin sine o formă de participare, aşa cum absenţa nu este o neparticipare. Alternanţa la putere
cere o participare critică la viaţa politică ca dimensiune a vieţii sociale şi nu doar o participare
electorală, episodică.
Pluripartidismul este regula în statele Europei Occidentale. Dar acest multipartidism
care este redus deseori la distincţia între sistem bipartidist şi sistem multipartidist sau bipolar
şi multipolar este în mutaţie permanentă. El este rezultatul variabil al unei serii de factori.
Istoria politică a fiecărui stat este elementul decisiv, urmat de instituţiile care sunt
caracterizate printr-o mare stabilitate sau prin crize numeroase (revoluţii , războaie civile), de
succesiuni de regimuri care au efecte asupra vieţii partidelor. Astfel înfruntările între
monarhişti şi republicani, au influenţat viaţa Franţei în secolul al XIX-lea ca şi a Italiei unde a
funcţionat opoziţia între liberali şi republicani sau între monarhişti şi fascişti. Sau înfruntările
ce s-au produs în Franţa la începutul Republicii a V datorită regimului parlamentar şi a
puterilor prezidenţiale puternice care au divizat partidele aparţinând aceleiaşi familii politice (
fenomen ce s-a produs şi în Portugalia după revoluţia garoafelor roşii) 123.
Istoriei politico-instituţionale îi pot fi adăugate efectele istoriei ideologice. După 12
ani de totalitarism nazist, dar şi drept consecinţă a instalării comunistmului în RDG,
formaţiunile extremiste nu au avut aderenţă în Germania Federală. Reprezentanţii fran-
chismului şi comunismului, judecaţi responsabili de războiul civil în Spania nu au avut nici ei

123 Martin J.Bull, James L. Newell, Italy Changes Course? The 1994 Elections and the Victory of the Right , în Parliametary Affairs, vol.48, no.1, january 1995, Oxford
“ ”
University Press, p 75.

54
o pondere politică importantă după 1975 (vezi Anexa 5-b). Preluarea guvernării de către
Partidul Popular Spaniol, condus de José Maria Aznar, în 1996, partid considerat continuator
al franchismului, trebuie privită în contextul prăbuşirii creştin-democraţiei spaniole în anii ’80
şi a apropierii popularilor de poziţiile centriste. Neîncrederea generată de moştenirea
franchistă, concretizată într-o majoritate relativă la alegerile din 3 martie 1996, a obligat PPS
la o alianţă de guvernare cu partidele regionaliste moderate. O situaţie evoluţie cunoaşte şi
Alianţa Naţională Italiană, partid ce tinde la onorabilitatea conservatorismului, dar care
continuă MSI -partid de orientare neo-fascistă (cofondatorul acesteia, Giorgio Almirante, al
cărui trecut se leagă de Republica de la Salo, fiind mentorul liderului AN Gianfranco Fini).
Istoria internă de partid intervine pentru a face partidele să surmonteze sau să se
supună clivajelor. Opoziţia între partizanii şi adversarii Revoluţiei din octombrie a produs o
fractură în interiorul partidelor socialiste europene care a fost urmată de cea dintre susţinătorii
şi adversarii alianţei cu comuniştii. Partidele comuniste s-au divizat şi ele în funcţie de
orientarea prosovietică sau eurocomunistă ( Grecia, Spania, Finlanda). Acelaşi diviziuni se
regăsesc la liberali între partizanii alianţei cu dreapta şi cei ai alianţei cu stânga (care
divizează multe partide în nordul Europei). Invers, forţa marilor partide social democrate
(Austria, Germania, Suedia) sau a marilor partide creştin democrate (Germania, Italia până în
1994) a ţinut de posibilitatea acestora de a menţine sudată baza socială şi electorală şi de a
converti în dezbatere internă clivajele ce riscau să ducă la fisuri.
Istoria comunităţii naţionale structurează viaţa politică într-o manieră diversă.
Partidele se pot clasifica din această perspectivă fie în funcţie de natura unităţii naţionale
(existenţa unor comunităţi specifice, dând naştere, ca urmare a regăsirii identităţii, unor
partide regionale), fie ca urmare a supravieţuirii unor caracteristici distinctive (regionalizarea
partidelor belgiene în urma disputei lingvistice). Aspectul confesional reprezintă de asemenea
o formă de manifestare a solidarităţii şi unităţii, partidele confesionale fiind partide de apărare
a identităţii unei comunităţi religioase. Mişcările de apărare a identităţii religioase au
dezvoltat o serie de organizaţii de autogestionare a comunităţilor de credinţă. S-au creat astfel
nu doar partide ci şi şcoli, sindicate, cluburi sportive sau organizaţii de tineret. În Olanda acest
proces de autogestiune a cunoscut cea mai largă dezvoltare. Clivajul stat-biserică se manifestă
cel mai pregnant în ţările catolice sau mixte din punct de vedere religios.124 Instituţiile,
preluând o parte din presiunea acestor clivaje, contribuie la structurarea sistemului de partide.
Influenţa tipului de scrutin este una din formele prin care instituţiile influenţează structurarea
sistemului de partide. Scrutinul majoritar favorizează regruparea sau fuzionare partidelor sau

55
eliminarea altora (sub efectul votului uninominal într-un singur tur sau al pragului fixat pentru
a se prezenta la al doilea); scrutinul proporţional, facilitează dispersia voturilor şi permite
emergenţa unor noi partide ca şi divizarea sau dispariţia celor altora. În Italia sau în Belgia
scrutinul de listă a dus la situaţia în care carierele politice ale parlamentarilor să depindă mai
mult de partide decât de electorat. Fostul prim-ministru belgian Léo Tindemans arăta că
partitocraţia bruxelleză s-a dezvoltat în măsura în care puterea suverană nu mai emană de la
naţiune ci de la conducerile partidelor care dictează guvernului ce are de făcut.125 Dar modul
de scrutin nu contribuie singur la structurarea sistemului de partide; el accelerează şi
facilitează tendinţele care operează asupra opiniei şi a viaţii interne de partid. Dar efectele sale
nu se văd imediat. A fost nevoie de trei alegeri consecutive(1958, 1962, 1967) pentru ca
electoratul şi partidele să-şi schimbe comportamentul în funcţie de noul sistem electoral şi
instituţional inaugurat în 1958 în Franţa. Când reprezentarea proporţională a fost introdusă, în
1986, doar pentru un scrutin, ea nu a modificat comportamentul majoritar al politicienilor şi
electoratului. O altă formă de influenţare a sistemului de partide are în vedere dreptul public,
mai ales prevederile constituţionale. Dispoziţiile constituţionale din 1949 şi jurisprudenţa
Curţii Constituţionale germane au contribuit la limitarea competiţiei politice prin înlăturarea
partidelor anti-sistem. Scrutinul universal, introdus progresiv în Marea Britanie, a permis
(cumulat cu efectul scrutinului majoritar uninominal într-un tur) partidelor tradiţionale să-şi
educe noii electori şi să împiedice dispersia voturilor. Invers, introducerea instantanee a
sufragiului universal şi a reprezentării proporţionale a condus în Italia la multipartidism şi la
instabilitate guvernamentală (Anexa 3-b).
În funcţie de combinaţiile posibile sistemul de partide poate lua mai multe forme.
Principala distincţie opune sistemele bipolare celor multipolare. În primul caz două curente
politice se înfruntă, fie sub forma a două partide, fie - cel mai adesea - sub forma a două
coaliţii. O variantă suplimentară apare dacă există un partid dominant care împiedică
alternanţa (sistem bipolar) sau care organizează coaliţiile în jurul său (sistem multipolar).
Sistemul bipolar este regula în toate statele unde funcţionează sistemul majoritar
uninominal într-un tur sau cu două tururi: în Marea Britanie mai toate alegerile au permis
degajarea unei majorităţi în favoarea unui partid., fie şi de trei locuri cum a fost cazul în 1974
cu laburiştii. În Franţa, după 1962, sub presiunea bipolarizării, provocate de alegerile
prezidenţiale, alegerile legislative au luat forma unei înfruntări între stânga şi dreapta,

124 Hanspeter Kriesi, op. cit., p.218


125 Dominique Pélassy, Qui gouverne en Europe?, Fayard, Paris, 1992, P.23.

56
eliminând partidele intermediare sau obligându-le să se alinieze126 (Anexa 2-c). Alegerile
legislative italiene din 1994, desfăşurate pe baza unui scrutin majoritar într-un tur pentru 75%
din locurile fiecărei camere, au ilustrat constrângerile la care sunt supuse partidele în trecerea
de la sistemul proporţional integral la sistemul majoritar. Alt efect cumulat ţine de respingerea
vechilor partide percepute ca legate de corupţie rezultatele fiind devastatoare: dispariţia
micilor partide, redimensionarea drastică a partidelor de centru, construcţia dificilă a
coaliţiilor de dreapta şi de stânga cu candidat unic pentru fiecare circumscripţie127 (vezi şi
Anexa 3-c).
Bipolarizarea este de asemenea regula în multe state cu scrutin proporţional sau mixt.
În Germania competiţia este limitată la două mari partide şi câteva forţe minore (liberalii,
verzii, iar după 1990 ex-comuniştii din fosta RDG). Social democraţii şi creştin democraţii
alternează la guvernare fie singuri, fie - de cele mai multe ori - în coaliţie cu liberalii (Anexa
1-c). Regulile constituţionale limitează competiţia electorală la zona moderată a spectrului
politic german. Bipolarizarea germană a fost facilitată şi de poziţia dominantă a CDU-CSU în
anii ’50, perioadă în care democrat creştinii ai absorbit toate curentele ce se aflau la dreapta
lor128 şi nu au avut o puternică concurenţă din partea social democraţilor consideraţi
insuficient moderaţi - situaţie ce se va schimba după congresul de la Bad Godesberg din 1959
când aceştia se vor alinia la economia socială de piaţă.
După 1974 situaţia partidelor din Peninsula Iberică poate fi încadrată bipolarismului
cu sistem multipartid, favorizat şi de reprezentarea proporţională, două partide dominante
caracterizând atât viaţa politică spaniolă cât şi portugheză. În Spania Partidul Socialist şi
Partidul Popular obţin împreună peste 70% din sufragii şi alternează la guvernare (vezi Anexa
5-c). În Portugalia socialiştii (Partidul Socialist al lui Mario Soares) şi liberalii (Partidul
Social-Democrat) se constituie în cei doi poli ai sistemului de partide portughez.
Modelul bipolar poate permite alternanţa la guvernare, fie a partidelor, fie a coaliţiilor,
dar nu poate împiedica permanentizarea la guvernare a unui partid pentru o perioadă mai
lungă, cum a fost în Italia între 1945-1994 (vezi Anexa 4-c), Franţa între 1958-1981, Marea
Britanie după 1979 sau RFG după 1982. În statele în care reprezentarea proporţională este
modul de scrutin, multipolarismul este regula, prezent fiind în două variante: multipolarism cu
coaliţie la centru sau multipolarism cu coaliţie de tip bipolar. Coaliţia la centru pot fi pusă în
evidenţă în Benelux sau în Italia între 1947-1993 unde creştin democraţii antrenează în coaliţii

126 Olivier Duhamel, Le pouvoir politiques en France, Seuil, Paris, 1995, pp. 128-130.
127 Hugues Portelli, Les régimes politique européens, Libraire Générale Française, Paris, 1994, p. 88
128 ibidem., p. 92.

57
atât socialiştii cât şi liberalii. Coaliţiile bipolare se constituie în jurul unui pol sau în funcţie de
acesta, cum este cazul în ţările scandinave unde coaliţiile se stabilesc fie cu partidele social-
democrate ca elemente centrale, fie între partidele “burgheze”.129 În funcţie de existenţa sau
nonexistenţa unui partid dominant aceste guvernări de coaliţie cunosc două variante. Puterea
partidului dominant se poate manifesta prin prezenţa sa permanentă ca element central al
guvernării, cum s-a întâmplat cu Democraţia Creştină italiană între 1945-1994 (vezi Anexa 3-
b). Sistemele de partide ce nu cunosc partidul dominant sunt fragmentate, formarea
guvernelor depinzând mai mult de abilitatea de a negocia decât de rezultatele electorale -
situaţie specifică sistemelor de partide din Benelux ce nu cunosc preponderenţa socialiştilor
sau creştin-democraţilor:130
Un bilanţ al guvernărilor şi înfruntărilor electorale din ultimii 50 de ani arată că
alternanţa caracterizează majoritatea statelor, dar existenţa partidului dominant creează
particularisme care se exprimă în menţinerea lor la guvernare perioade mai însemnate.
Partidul dominant imprimă până şi adversarilor săi esenţialul valorilor sale şi a viziunii sale
politice.131
V.Subiecte de verificare
1. Cum se realizează alternanţa democratică într-un sistem bipartidist?
2. Dar într-unul multipartidist?
3. Care sunt efectele permanenţei la putere?
4. Care sunt efectele alternanţei la putere?
5. Cum se intercondiţionează participarea şi alternanţa politică?
6. Care sunt influenţele tipului de scrutin în structurarea sistemului de partide?
7. Care este distincţia dintre sistemele bipolare şi multipolare?

129 ibidem., p. 94.


130 Daniel-Louis Seiler, Les partis politiques dans le Benelux, Institut de Ciéncies Politiques i Socials, WP núm.48, Barcelona, 1992, p. 7.
131 Hugues Portelli, op. cit., p. 95.

58
Tema VI
CURENTE ŞI FAMILII POLITICE EUROPENE

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:


1. Familia politică liberală
2. Familia politică conservatoare
3. Familia politică democrat-creştină
4. Familia politică socialistă
5. Alte familii politice

Diferenţierile dintre partidele politice, menite să permită realizarea competiţiei, a


schimbării paşnice a majorităţilor parlamentare şi a guvernelor, sunt multiple. Se pot deosebi
două tipuri de distincţii: ideologice şi organizaţionale. Ideologia desemnează aici o gamă
foarte mare de referinţe şi valori de la care se reclamă partidele politice. Este, de aceea, poate
mai indicat să vorbim de familii politice care caracterizează lumea contemporană132.
Din această perspectivă pot fi deosebite patru familii ideologice cu oarecare pondere:
liberalii, conservatorii, democrat-creştinii şi socialiştii. La acestea se mai pot adăuga
comuniştii, 'partidele-teritoriu', şi eventual partidele 'americane', care nu corespund clivajului
stînga/dreapta şi au caracteristici specifice.
Având cea mai îndelungată istorie şi exercitând o influenţă covârşitoare asupra vieţii
politice, curentul liberal a fost cel mai important şi mai dinamic curent politic al secolului al
XIX-lea. Apărut în Europa ca urmare a revoluţiilor liberale, preluând principiile afirmate de
acestea - laicizarea statului, apărarea libertăţilor individuale, dreptul la proprietate sau regimul
parlamentar - liberalismul nu îşi va reînnoi programul iniţial în acord cu schimbările sociale şi
politice ce îi vor însoţi traseul.133 Odată cu secolul XX, şi sub o dublă influenţă, cea a
sufragiului universal şi cea a apariţiei mişcărilor totalitare, liberalii devin o forţă politică
secundară. Simptomatică a fost în acest sens scăderea constantă, iar apoi dispariţia, din prima
134
linie politică, a partidului liberal britanic după primul război mondial. Whigs-ii au
reprezentat, alături de conservatori, unul din polii bipartidismului britanic în secolul XIX-lea.
Dar dizidenţele, precum cea din 1886 a liberalilor unionişti, sau diviziunile ce separau aripile
partidului cu privire la problema irlandeză sau la cea socială, au zdruncinat din interior
partidul. Noul bipartidism - laburişti şi conservatori - s-a instaurat după o tranziţie tripartidistă
de peste un deceniu, în care disensiunile din interiorul partidului liberal, dintre partizanii
alianţei cu conservatorii (aripa Lloyd George) şi adversarii acesteia (Asquith), cumulate cu

132 Yves Meny, op.cit, p.50-67


133 Hugues Portelli, op. cit., p.98.

59
efectul scrutinului majoritar uninominal, vor accelera căderea. Din 1918 liberalii s-au divizat
electoral din această cauză ceea ce a făcut ca din 1935 ei să nu mai participe la guvernare.
După 1945 liberalii vor oscila între 2% din voturi în 1951,19 % în 1974 şi chiar 25% în 1983
(vezi Anexa 4-c), dar doar 3% din locuri, respectiv 22. 135
Liberalii de pe continent au avut de asemenea o evoluţie electorală descendentă în
secolul XX, realizând rezultate electorale chiar mai modeste decât colegilor lor britanici. Cu
toate acestea ei au reuşit să devină parteneri în coaliţii de guvernare în Franţa, Italia sau
Germania. În Franţa, liberalismul Republicii a III-a a fost reprezentat într-o formă
nestructurată de radicali şi republicani, un tip de partide de cadre ce urmăreau să consolideze
rezultatele Revoluţiei. Exprimând politic clivajele biserică/stat şi monarhie/republică, variante
suprapuse ale clivajului stânga-dreapta - afirmând, deci, laicitatea şi republicanismul ca valori
politice fundamentale - aceste formaţiuni politice nu vor reuşi să se adapteze la problematica
socială în schimbare de după primul război mondial. Partid de guvernământ în Republica a
III-a, Partidul Republican Radical şi Radical-Socialist s-a înfiinţat în 1901, fiind primul mare
partid francez organizat la scară naţională.136 Partid dominant, participând la formarea
majorităţii guvernelor, între 1900 şi 1914 trimiţând în mod constant aproximativ 250 de aleşi
într-o Cameră ce număra 590 de deputaţi, radicalii se vor alia pentru a guverna cu socialiştii.
Scăderea influenţei lor după al doilea război mondial va fi consecinţă a delegării puterilor, la
10 iulie 1940, la Vichy, mareşalului Pétain (când doar 27 de radicali au votat împotrivă, iar
170 au votat pentru).137 Eşecul electoral ce a urmat imediat după 1945 a fost parţial depăşit ca
urmare a ruperii coaliţiei de guvernare dintre MRP, socialişti şi comunişti. Reprezentanţi ai
centrismului, radicalii vor fi în măsură să gliseze în funcţie de conjuncturi. În 1948 radicalii
dau primul lor prim ministru postbelic şi vor reuşi să participe la majoritatea guvernelor
Republicii a IV-a. La congresul din 1949 liberalismul este afirmat clar: “Nu, liberalismul nu
este o doctrină a facilităţii: libera concurenţă şi libera întreprindere sunt dominate de legea
efortului; este o luptă fără oprire în care incapabilii şi mediocrii sucombă, iar cei mai buni
triumfă.”138 Republica a V-a nu va fi la fel de uşor accesibilă curentelor liberale care vor
participa la guvernare doar după victoria la prezidenţiale al lui Valery Giscard d’Estaing din
1974. În 1978 formarea UDF (vezi Anexa 3-a) în care radicalii sunt reprezentaţi, alături de
Partidul republican – de asemenea de orientare liberală - va crea premisele participării

134 Yves Meny, op. cit., p.50


135 Olivier Duhamel, op. cit., p.68.
136 Jean Touchard, La gauche en France depuis 1900, Seuil, Paris, 1977, p.42.

137 ibidem, p. 240

60
liberalilor francezi la guvernare. Dreapta republicană şi liberală are în Franţa o lungă
existenţă. Caracteristica republicanismului constă în aceea că este un liberalism de dreapta,
ceea ce îl deosebeşte de liberalismul radical cu puternicele sale accente de stânga. Asimilat cu
liberalismul politic francez mai mult chiar decât partenerii săi radicali, şi datorită ponderii sale
mai mari, Partidul Republican, format pe 19 mai 1976, a reunit diferitele organizaţii ce îl
sprijineau pe Giscard d’Estaing, continuatoare ale Centrului naţional al independenţilor şi
ţăranilor din Republica a IV-a, din care, în 1962, cu ocazia referendumului pentru alegerea
prin scrutin direct a preşedintelui, s-a desprins gruparea republicanilor independenţi condusă
de fostul preşedinte francez.139 Membru activ al UDF, alături de CDS, PR participă la
guvernare în coaliţie cu conservatorii RPR, atât în perioada preşedinţiei giscardiene (în
guvernul Barre), cât şi în cele două coabitări mitterandiene dintre 1986-1988 şi 1993-1995.
Imaginea sa de partid ultra-liberal a fost accentuată de prezenţa în rândurile republicanilor a
lui Alain Madelin, probabil politicianul cel mai apropiat de neo-liberalism de pe scena politică
franceză actuală. Rolul central al PR în cadrul UDF este dovedit şi de alegerea lui François
Leotard, preşedintele PR, ca preşedintele al UDF în 1996.
Liberalismul italian, creator al unităţii şi modernizării din secolul al XIX nu s-a putut
acomoda condiţiilor de după primul război mondial. Dominaţia fascistă dintre cele două
războaie mondiale a afectat influenţa liberalismului politic care nu reuşeşte după 1945 să
depăşească maxim 5% din voturi. Reprezentat pe plan politic de PLI, liberalismul a fost în
prima Republică aliat constant al democraţiei creştine (vezi Anexa 3-b) îndurând consecinţele
prăbuşirii acesteia (cu amendamentul că dacă democraţia creştină a reuşit să supravieţuiască
ca partid sub forma PPI, liberalismul nu a reuşit acest lucru). După 1994 liberalismul italian
nu nici o expresie politică organizată autonom, elemente ale fostului partid liberal regăsindu-
se în cele două alianţe importante. Polul Libertăţii şi Forza Italia nu pot fi considerate ca
urmaşe ale liberalismului italian. De altfel faptul că Forza Italia are un grup parlamentar
separat la Parlamentul European (vezi Anexa 6) dovedeşte ambiguitatea înrădăcinării politice
a acestei formaţiuni.
Cu o pondere electorală redusă, dar totuşi al treilea partid politic al Germaniei, FDP,
constituit în 1948 prin fuzionarea în urma congresului de la Heppenheim a diverselor mişcări
liberale ce reapăruseră după 1945 la nivelul landurilor. În FDP se regăsesc, de fapt, cele două
tradiţii ale liberalismului german: tradiţia antimilitaristă şi antiprusiană a Partidului democrat

138 François Borella, Les partis politiques dans la France d’aujourd’hui, Seuil, Paris, 1980, p.117.
139 ibidem, p.130.

61
german dintre 1919-1933 şi tradiţia naţionalistă şi proprusiană a Partidului Poporului din
timpul Republicii de la Weimar. Personalitatea primului preşedinte al Germaniei federale
între 1949-1959, Theodor Heuss, în jurul căruia s-a cristalizat noul partid a contribuit la
influenţa pe care liberalismul politic german a exercitat-o la începutul anilor ’50.14034 Afectat
de o scurtă sciziune în 1956-1957 FDP a devenit un partid cu rezultate electorale modeste.
Din 1969 când FDP se asociază cu SPD la guvernare Ministerul german de externe a fost
deţinut de preşedinţii partidului, mai întâi de W. Scheel, apoi de D. Genscher, iar în prezent de
K. Kinkel. Cu toate acestea FDP nu are o reală influenţă asupra vieţii politice germane.
Liberalismul iberic a fost curentul ce a contribuit la democratizarea peninsulei după
prăbuşirea, la mijlocul anilor ’70, a regimurilor autoritariste. În Spania, Uniunea de Centru
condusă de Adolfo Suarez a reunit mai multe grupări liberale şi a asigurat guvernarea până în
1982.141 După această liberalii spanioli vor cunoaşte o continuă diminuare a rezultatelor
electorale, dispărând de pe scena politică spaniolă (vezi Anexa 5-c) .
Familia conservatore a avut ca origine reacţia antiliberală şi respingerea schimbărilor
(prea rapide şi nesăbuite) produse de revoluţiile burgheze. Caracterizaţi, mai mult de o stare
de spirit (o neîncredere în raport cu individul, cu ideea de progres), conservatorii au dat
dovadă de pragmatism în ce priveşte apărarea intereselor considerate fundamentale. După al
doilea război mondial, obiectivele lor s-au modificat. Participând la guvernare, conservatorii
au practicat un pragmatism constant, acceptând compromisuri sau împrumutând din strategiile
adversarilor lor.142.
În anii '80, sub influenţa doctrinei liberale şi a crizei statului asistenţial, conservatorii
au promovat o energică poziţie în favoarea economiei de piaţă, şi ajunşi la guvernare au
dezvoltat programe de privatizare şi reducere a deficitelor bugetare. În Marea Britanie în anii
guvernării Thatcher (1979-1990), elementele doctrinare au prevalat, contrar tradiţiei
pragmatice a conservatorismului britanic, reluată însă de John Major. Astfel în anii ’80
conservatorismul devine pentru prima dată un pol de referinţă, ceea ce a contribuit la
transformarea conservatorsmului britanic într-un model pentru curentele caracteristice dreptei
tradiţionale, mai ales în ţările Europei sudice.143 Sub această influenţă gaulliştii şi aliaţii lor
din UDF şi-au pregătit reîntoarcerea la guvernare. În 1985, RPR şi UDF, în Manifest pentru a
guverna împreună anunţau intenţia de a privatiza băncile, companiile de asigurări, sectorul
audio-vizual şi marile grupuri industriale. Pe această platformă la alegerile parlamentare din

140 François Borella, Les partis politiques en Europe, Seuil, Paris, 1984, p.85
141 Hugues Portelli, op.cit., p.101
142 Yves Meny, op. cit., p.52
143 Hugues Portelli, op. cit., p.103.

62
1986 dreapta franceză a revenit la guvernare. Timpul scurt rămas lui Jacques Chirac până la
alegerile prezidenţiale din 1988 a făcut ca ritmul privatizărilor din Franţa să fie mult mai rapid
decât a fost în Marea Britanie.144
Originile democraţiei creştine se găsesc în clivjele rezultate ca urmare a Reformei (în
sensul lui Rokkan), dar curentele care au influenţat direct apariţia şi consolidarea acestei
familii politice au fost catolicismul social (care, deşi precede enciclica lui Leon al XIII-lea din
1891 De rerum novarum, s-a raportat constant la doctrina socială a bisericii catolice) şi cel
liberal (ce a încercat să concilieze urmările revoluţiilor liberale cu biserica). În Germania
Zentrum-ul (care a rezistat presiunilor lui Bismark) a reprezentat o forţă politică catolică
importantă, dar abia după primul război mondial Partidul Popular din Italia condus de Sturzo
a constituit, prin caracterul său de masă şi a-confesional, modelul reluat după al doilea război
mondial de partidele creştin democrate. Reprezntând rezistenţa antifascistă, influenţate de
doctrina socială a bisericii catolice şi de filosofia personalistă dintre cele două războaie,
partidele democrat creştine au avut imediat după încheierea războiului succese electorale
importante, şi ca urmare a compromiterii partidelor conservatoare interbelice. Influenţa
majoră a democraţiei creştine se găseşte în ţările catolice, chiar dacă partide aparţinând
acestui curent există şi în lumea protestantă. Naşterea şi dezvoltarea partidelor demo-creştine
a fost condiţionată în primul rând de existenţa partidelor liberale şi radicale ce atacau în
general biserica şi catolicismul. Este motivul pentru care democraţia-creştină nu a prins în
Spania post-franchistă sau în Irlanda, unde toate partidele îşi manifestă simpatia faţă de
biserică. 145
Iniţial democraţia creştină a fost adepta unei a treia căi, exprimată prin formule de
tipul “nici-nici”, (“nici socialism, nici liberalism”, “nici economie de piaţă, nici dirijism”).
Ajunsă la guvernare ea va evolua spre o variantă liberală.
Democraţia Creştină italiană, constituind una din cele două tendinţe dominante, a
reunit mai multe tendinţe, de la conservatorism la sindicalism catolic, astfel că dificilul
echilibru necesar stabilităţii interne a fost indus de liderii de orientare centristă precum De
Gasperi, Fanfani sau Aldo Moro. După moartea lui De Gasperi în 1954 puterea în partid a
aparţinut mai puţin instanţelor oficiale, cât curentelor organizate.146 Forţa şi slăbiciunea
democraţiei creştine a stat în eterogenitatea ei şi în participarea neîntreruptă la toate
guvernările postbelice până în 1994. Slăbită ca urmare a scandalurilor de corupţie din

144 Ezra N. Suleiman, Les ressorts cachés de la réussite française, Seuil, Paris, 1995, pp.100-101.
145 Yves Meny, op. cit., p.56.
146 François Borella, Les partis politiques en Europe, ed. cit., p. 174.

63
perioada 1991 -1994, democraţia creştină italiană, chiar dacă nu mai constituie cel mai mare
partid, sub sigla PPI, revine la guvernare în 1996 sub semnul Măslinului. Eterogenitatea sa,
însă, a făcut ca democraţia creştină să se găsească scindată după 1994 între orientarea de
centru stânga (care a constituit împreună cu PDS Măslinul) şi orientarea proliberală (care sub
forma CCD face parte din Polul Libertăţii).
A doua tendinţă dominantă este reprezentată de varianta germană a creştin-
democraţiei încarnată mai ales de CDU, dar şi de CSU, mai ale după dispariţia liderului
conservator al social creştinilor bavarezi, Franz Josef Strauss. Rezultând din unirea, la
sfârşitul anilor ’40, a partidelor regionale preexistente (CSU, expresie a acestui regionalism,
este, de fapt, cel mai vechi partid regionalist european cu importanţă politică şi parlamentară),
CDU este un partid interconfesional, ceea ce îl deosebeşte atât de creştin-democraţia italiană,
cât şi de tradiţia Zentrum-ului. Totuşi aproximativ 70% din aderenţi sunt catolici, iar
caracterul descentralizat al partidului face ca în unele landuri dominaţia catolică să fie
absolută.147 Ajuns la guvernare în 1949, CDU s-a orientat, o serie de factori contribuind la
aceasta - ocupaţia sovietică a Berlinului de Est şi comunizarea RDG, tendinţa conservatoare a
lui Strauss, concurenţa SPD - spre o variantă moderată a liberalismului. Economia socială de
piaţă propusă Erhard a însemnat tocmai acceptarea, mai întâi în domeniul economic, a liniei
liberale. Dominând viaţa politică germană postbelică (vezi Anexa 1-c) CDU nu a cunoscut
dificultăţile democraţiei creştine italiene şi datorită alternanţei la guvernare pe care prezenţa
SPD, ca pol al competiţiei politice, a făcut-o posibilă.
Experienţa creştin-democrată franceză dă seama despre un eşec. În 1946 MRP, partid
democrat creştin ieşit din rândurile rezistenţei catolice, era cel mai important partid al Franţei
cu aproximativ 30% din voturi, pentru ca la sfârşitul deceniului să coboare la jumătate.
Confruntarea stânga-dreapta a afectat încă de la început centrismul creştin-democraţiei
franceze. Afectată de schimbarea regimului politic în 1958, creştin-democraţia franceză nu va
mai regăsi rol important de la începutul Republicii a IV-a. Încercând să se integreze în
organisme mai largi, de tipul Centrului Democrat, MRP, fără a se fi dizolvat a dispărut din
viaţa politică franceză în deceniul şapte. În 1976, constatând eşecul experienţei Centrului
Democrat de a constitui o Federaţie a Reformatorilor, creştin-democraţii francezi vor
reconstitui sub un nume nou vechiul MRP - CDS. Integrat din 1978 în UDF, CDS, cu
ambiţiile sale sociale şi planificatoare se aliază greu cu liberalismul PR. Ataşamentul CDS la

147 ibidem, p.84.

64
ideea Statelor Unite ale Europei îl predispune la ostilitate gaulliştilor în faţa oricărei forme de
supranaţional, ostilitate în faţa căreia giscardienii cedează concesivi.148
Creştin-democraţia dispune de o organizaţie, Partidul Popular European, (creat pe 29
aprilie 1976) ce grupează formaţiunile creştin democrate din statele Uniunii Europene. PPE
este cel mai bine conturat partid din Parlamentul European. Preconizând instituirea Statelor
Unite ale Europei ca uniune de popoare libere şi cetăţeni responsabili, PPE dovedeşte o voinţă
federală ce îi conferă - alături de afirmarea viziunii creştine asupra omului, fondată pe justiţie
socială şi familie - o identitate ce nu se regăseşte la celelalte partide din Parlamentul
European.149
Familia socialistă îşi află de asemenea originile în secolul al XIX-lea. Încă de la
apariţia lor partidele socialiste s-au dorit organizaţii de clasă care luptau împotriva instituţiilor
burgheziei, şi pentru a colabora eficient în realizarea acestui scop s-au constituit în ceea ce s-a
numit Internaţionala Socialistă.
Din acest conglomerat s-au desprins la sfârşitul secolului XIX două tipuri de partide:
partidele reformiste şi partidele revoluţionare. Partidele reformiste, socialiste sau
social-democrate, şi-au propus obiective care se puteau obţine în cadrul sistemului existent;
partidele revoluţionare (comuniste) şi-au propus, în schimb, schimbarea integrală a sistemului.
Apărea astfel, separaţia, atât de bogată în consecinţe politice între reformişti şi revoluţionari.
Anticipând această fractură ce-l va afecta, încă din faza iniţială, socialismul s-a divizat
în funcţie de direcţia mişcării, de origine şi instrucţia actorilor. Au apărut două socialisme:
socialismul “de sus” sau cel “de jos”. Această diviziune a determinat atât direcţia -
socialismul “de sus” vizând în primul rând acţiunea politică, în raport cu cel “de jos”, care
privea acţiunea economică - cât şi apartenenţa promotorilor, în primul caz intelectuali, în cel
de-al doilea muncitori. Cele două curente se vor înfrunta în cadrul primei Internaţionale, fără
însă a se ajunge la un deznodământ.
Adepţii acţiunii politice se vor organiza în partide şi vor urmări cucerirea puterii. În
1875, la Congresul de la Gotha, social-democraţii germani s-au unificat într-un singur partid,
care a devenit un exemplu de organizare. Această direcţie de acţiune a militat pentru
afirmarea primatului partidului în raport cu organizaţiile muncitoreşti şi sindicale.
Susţinătorii acţiunii economice au urmărit în schimb păstrarea autonomiei sindicatelor
sau, nemulţumiţi de orientarea etatistă a partidelor, au optat pentru anarhism. Soluţia anarhistă
a fost exclusă din Internaţionala a II-a încă de la constituirea sa în 1889, dar prin aceasta

148 Jean Charlot, La politique en France, Le livre de poche, Paris, 1994, p. 101.
149 Jean-Louis Quermonne, Le systéme politique européen, Montchrestien, Paris,1993, p.89.

65
conflictul dintre cele două socialisme nu s-a aplanat. Ruptura s-a produs la Congresul de la
Londra din 1896 când linia politică s-a impus ca strategie a mişcării socialiste.150 Socialismul
celei de-a doua jumătăţi a sec. al XIX-lea a stat sub semnul marxismului, dar spre sfârşitul
secolului, sub influenţa scrierilor lui Bernstein, în interiorul celei de-a doua Internaţionale
socialiste s-a produs o sciziune. Din aceasta au apărut două tipuri de partide, cel ale luptei
electorale în cadrul statului şi cele ale luptei violente împotriva statului burghez şi a înlocuirii
acestuia cu statul socialist. Fractura între cele două curente s-a amplificat după ce bolşevicii
au cucerit puterea în Rusia, şi mai ales după ce din 1919 au constituit o Internaţională a III-a
comunistă.
Socialismul ca fenomen politic european desemnează trei tipuri de socialism:
socialismul zis real, de tip sovietic, care are ca principale coordonate colectivismul şi
planificarea şi ca agenţi partidul unic şi ideologia de stat; social-democraţia, care s-a rupt de
ideea iniţială, referitoare la socializarea mijloacelor de producţie, şi caracterizată prin ideea
compromisului cu capitalismul; socialismul de al treilea tip (expresie aparţinând lui Maurice
Duverger), care respinge atât leninismul cât şi revizionismul social-democrat, propunându-şi
să rămână fidel ideii centrale a socialismului, anume divorţul de principiu cu capitalismul,
fără a pierde însă din vedere libertatea şi democraţia.151
Plecând de la ultimele două, şi luând în considerare specificitatea înrădăcinării
socialismului în diferitele regiuni ale Europei de Vest s-a făcut o clasificare trinară ce
deosebeşte social-democraţia nord-europeană de laburismul britanic sau de socialismul
latin.152
Social-democraţia se caracterizează printr-o organizare politică de masă, dotată cu o
vastă reţea de militanţi, prin reformism, care se transformă sub influenţa participării la
guvernare în reformism de gestiune, şi, rezultând din reformism, cultura compromisului.
Laburismul este puternic marcat de cultura politică britanică, cu valorizarea
compromisului, pragmatismul şi progresului prin schimbări graduale cumulate.153 De la
originile sale laburismul a avut câteva caracteristici originale: puternica tutelă sindicală,
autonomia grupului parlamentar, în condiţiile în care conducerea partidului este relativ slabă
şi organizarea laxă. Aceste caracteristici nu au fost modificate odată cu trecerea timpului
decât în sensul în care participarea la guvernare şi declinul sindicalismului au dus la creşterea

150 Michel Winock, Le socialism en France et en Europe, Seuil, Paris 1992, p. 61


151 ibidem, p. 11.
152 Hugues Portelli, op. cit., pp. 114-121.
153 Monica Charlot, La parti travailliste britanique, Montchrestien, Paris, 1992, p. 9.

66
şi mai mult a autonomiei grupului parlamentar. O altă deosebire iniţială, actualmente element
de concordanţă, faţă de social-democraţie, constă în slaba influenţă a marxismului chiar în
momentele în care acesta era la apogeu. Cu social-democraţii, laburiştii au împărţit
consecinţele crizei statului asistenţial de după anii ’70.
Socialismul latin, exprimat de partidele socialiste sud europene, nu dispune, comparat
cu social-democraţia, de o bază socială solidă pe care să o poată organiza, şi comparat cu
laburismul, nu dispune de legături strânse cu mişcarea sindicală. Aceste lipsuri sunt
accentuate de prezenţa unei puternice concurenţe comuniste.
Fundamentul politic şi social al socialismului s-a constituit în jurul aspiraţiilor
democratice, a încercării de conciliere a libertăţii şi egalităţii, în spiritul revoluţiei franceze
care propunea fraternitatea - solidaritatea am spune noi astăzi - ca o legătură între cele două,
astfel încât să aibă loc o distribuire echitabilă a avuţiei naţionale către toţi cetăţenii pe
fundalul creşterii numerice a proletariatului industrial.
Succesul electoral al partidelor social-democrate din perioada interbelică - social-
democraţia suedeză venind la putere în 1932, iar laburiştii britanici devenind în 1929, primul
partid din Regatul Unit cu 37% din voturi şi 46% din locurile Camerei Comunelor154 - va fi
reconfirmat imediat după cel de-al doilea război mondial, dar începând cu mijlocul deceniului
8, acesta se va diminua, pe fondul întăririi curentelor conservatoare. Laburiştii britanici, deşi
obţin rezultate onorabile (vezi Anexa 4-c) nu reuşesc între 1979-1997 să acceadă la
guvernare.
Programele de securitate socială şi politica bugetară de dezvoltare a sectorului public
impuse de social-democraţi au contribuit la apariţia şi dezvoltarea statului asistenţial.
Funcţiile pe care statul şi le-a asumat pentru realizarea redistribuirii veniturilor s-au bazat pe
legitimitate legată de ideea superiorităţii morale a socialismului. Treptat însă baza socială a
social-democraţiei s-a redus chiar ca rezultat al aplicării politicilor sociale şi a schimbării
structurii sociale. Clasa de mijloc devenită majoritară şi-a identificat alte interese,
corespunzând noii poziţii sociale. Conflictul de clasă pe temeiul căruia social democraţia s-a
impus, s-a transformat în mobilitate socială şi individuală.155
Socialismul s-a născut în secolul XIX pe fundalul unei rupturi între partide clasice şi
electorat. Aceste partide s-au dorit organizaţii ale unei clase şi şi-au propus lupta împotriva

154 François Borella, Les partis politiques en Europe, ed. cit., p. 109

155 Ralf Dahrendorf, Reflecţii asupra Revoluţiei din Europa, Humanitas, Bucureşti 1993, pp. 49-51.
.

67
instituţiilor burgheziei, motiv pentru care s-au constituit în ceea ce s-a numit Internaţionala
Socialistă.
La sfârşitul secolului XIX, din acest conglomerat, două tipuri de partide s-au desprins:
partidele reformiste şi partidele revoluţionare. Primele, reformiste, socialiste sau
social-democrate, şi-au propus obiective în cadrul sistemului existent, pe când cele
revoluţionare (comuniste) şi-au propus schimbarea integrală a sistemului.
Progresia socialismului a avut ca urmare scăderea continuă a forţei partidelor liberale.
În Marea Britanie, laburiştii au înlocuit liberalii în 1920; la fel şi în Suedia. După al doilea
război mondial, partidele socialiste au devenit partide de guvernământ, mai devreme în
Germania (RFG), iar din anii '80, în majoritatea statelor europene necomuniste (Franţa,
Spania, Grecia, Italia, Portugalia).
Concept concurent stângii, termenul de socialism a apărut în Anglia în anul 1822,
trecând spre sfârşitul deceniului trei al secolului trecut în Europa continentală şi cunoscând o
carieră dintre cele mai remarcabile. În ceea ce priveşte socialismul, ca fenomen politic, sunt
discutate cel puţin pe continentul european, trei tipuri de socialism: socialismul zis real, de tip
sovietic, care are ca principale coordonate colectivismul şi planificarea şi ca agenţi partidul
unic şi ideologia de stat; social-democraţia, care s-a rupt de ideea iniţială, referitoare la
socializarea mijloacelor de producţie, şi caracterizată prin ideea compromisului cu
capitalismul; socialismul de al treilea tip ( expresie aparţinând lui Maurice Duverger ), care
respinge atât leninismul cât şi revizionismul social-democrat, propunându-şi să rămână fidel
ideii centrale a socialismului, anume divorţul de principiu cu capitalismul, fără a pierde însă
din vedere libertatea şi democraţia.156
În căutarea unui ideal de egalitate şi de justiţie între oameni, socialismul a luat mai
întâi forma utopiei, debutând ca o autentică doctrină modernă odată cu revoluţia industrială,
pe ale cărei clivaje se şi construieşte.
În acelaşi timp, aportul revoluţiei franceze la reflecţia socialistă a constat în elaborarea
a trei tehnici: o tehnică a puterii-guvernământul revoluţionar; o tehnică a contraputerii-
momentul sanculot; o tehnică de luare a puterii-Babeuf.157
Baza politică a socialismului s-a constituit în jurul aspiraţiilor democratice şi a
modului în care pot fi conciliate libertatea şi egalitatea astfel încât să aibă loc o distribuire
echitabilă a avuţiei naţionale către toţi cetăţenii. Baza socială a acestui curent şi a partidelor
care se revendică de la el a depins de creşterea numerică a proletariatului industrial.

156 Michel Winock, Le socialism en France et en Europe, Seuil, Paris 1992, p. 11


157 ibidem., p. 21

68
Încă de la începuturile sale, mişcarea socialistă, care până astăzi rămâne cel mai
important element al stângii, s-a divizat între două tipuri de socialism: unul “ de sus “ şi altul “
de jos “. Prin aceasta s-a determinat atât direcţia-socialismul “ de sus “ vizând în primul rând
acţiunea politică, în raport cu cel “ de jos “, care privea acţiunea economică-cât şi apartenenţa
promotorilor, în primul caz intelectuali iar în cel de-al doilea muncitori. În România, de
exemplu, Partidul Social Democrat al Muncitorilor, a fost creat în 1893 de către un grup de
intelectuali, care în 1899 au trecut în masă la Partidul Naţional Liberal (“ trădarea generoşilor
“).
Cele două curente se vor înfrunta în cadrul primei Internaţionale (1864-1878), fără
însă a se ajunge la un deznodământ. Adepţii acţiunii politice se vor organiza în partide şi vor
urmări cucerirea puterii angajându-se în confruntările electorale. În 1875, la Congresul de la
Gotha, social-democraţii germani se vor unifica într-un singur partid, care va deveni un
exemplu de organizare, căpătând astfel un important sprijin electoral. Această direcţie de
acţiune va milita pentru afirmarea primatului partidului în raport cu organizaţiile muncitoreşti
şi sindicale. Birocratizarea partidelor social-democrate va face obiectul analizei prin care
Robert Michels va identifica “legea de fier a oligarhiei“.
Susţinătorii acţiunii economice vor urmări păstrarea autonomiei sindicatelor sau,
nemulţumiţi de orientarea etatistă a partidelor, vor opta pentru anarhism.
Anarhismul va fi exclus din Internaţionala a II-a încă de la constituirea sa ( 1889 ), iar
ruptura dintre cele două socialisme se va produce la Congresul de la Londra din 1896, când
linia politică se va impune ca strategie a mişcării socialiste.158
Dar învingătorii nu vor rămâne prea multă vreme laolaltă. Dacă socialismul celei de-a
doua jumătăţi a sec. al XIX-lea va sta sub semnul lui Marx, spre sfârşitul secolului, sub
influenţa scrierilor lui Bernstein, în interiorul celei de-a doua Internaţionale socialiste se va
produce o sciziune între revoluţionari şi reformişti. Se vor naşte deci două tipuri de partide,
cel ale luptei electorale în cadrul statului şi cele ale luptei violente împotriva statului burghez
şi a înlocuirii acestuia cu statul socialist. Fractura între cele două curente se va lărgi şi mai
mult când bolşevicii, după cucerirea puterii în Rusia, vor constitui, din 1919, o Internaţională
comunistă.
Evoluţiile stângii necomuniste occidentale au stat sub semnul “ revizionismului “.
În 1923, după bulversarea produsă în mişcarea socialistă europeană de apariţia Komintern-
ului, s-a reconstituit Internaţionala socialistă, care îşi va înceta activitatea la începutul celui
de-al doilea război mondial. Aceasta se va reface în 1951 la Frankfurt am Main.

69
Susţinând programe de securitate socială şi practicând o politică bugetară de
dezvoltare a sectorului public, social-democraţii au contribuit la apariţia şi dezvoltarea statului
asistenţial. Funcţiile pe care statul şi le-a asumat pentru realizarea redistribuirii veniturilor s-
au bazat pe legitimitate legată de ideea superiorităţii morale a socialismului. “ La nivelul
mentalităţilor, nicăieri nu s-a înrădăcinat atât de precoce şi puternic, ca în acest loc de pe
Pământ (Europa n.s.), ideea că este o îndatorire a statului să asigure pentru fiecare verigă din
structura societăţii o totală vigilenţă “.159
Justificată de baza socială, victoria stângii social-democrate a produs, prin aplicarea
politicilor sociale specifice, transformarea structurii sociale. “ Apariţia unei clase majoritare
(numită clasă de mijloc, deşi termenul este înşelător în absenţa unei clase superioare şi a unei
clase muncitoare capabilă de coeziune) a însemnat în primul rând că baza socială tradiţională
a social-democraţiei se topea...Conflictul de clasă a fost transformat în mobilitate socială şi
individuală. “160
Comuniştii, derivaţi din socialismul embrionar al secolului XIX, sunt în declin.
Evoluţia societăţilor democratice le-a redus, în mod constant, spaţiul de manevră, iar dictatura
din zona de influenţă sovietică şi eşecul economic le-au amplificat degringolada. În Franţa,
unde mai rezistă ca partid, comuniştii reuşesc, în anii ’90, scoruri între şase şi opt procente.
Partidul Comunist Italian, cel mai puternic partid comunist occidental, constant pe locul
secund după al doilea război mondial (vezi Anexa 4-c) a trecut, după eşecul “compromisului
istoric”, printr-o rapidă social-democratizare ce a dus în ultimă instanţă la schimbarea numelui
partidului în Partidul Stângii Democratice. Aliat cu creştin-democraţii din PPI sub semnul
Măslinului, PSD, ca urmare a câştigării alegerilor din aprilie 1996 participă la guvernare.
Partidele-teritoriu din clasificarea lui Yves Meny se împart în două categorii distincte:
partide regionale şi ecologiste, fiecare practicând doctrine specifice. Familia politică a
partidelor autonomiste se înscrie, în tipologia clivajelor rokkaniene în cadrul clivajului
centru-periferie. Actul de conştientizare a identităţii regionale ce a dus la rezistenţa periferiei
în raport cu tentativele de centralizare ale statului a luat trei forme succesive. Ca reacţie
legitimistă la procesul de edificare a statului-naţiune se manifestă prin opoziţia la schimbările
comandate de la centru. Politica centrului de a trece peste obstacole, privilegiile şi cutumele
societăţilor locale vizează impunerea unei limbi şi a unei religii comune grăbeşte conflictul.
Toate reacţiile legitimiste au eşuat, iar represiunea a făcut ca mişcarea autonomistă să-şi

158 ibidem. p. 61
159 Mattei Dogan, Dominique Pellassy, Economia mixta, Alternative, Bucuresti 1992, p. 63
160 Ralf Dahrendorf, Reflectii asupra Revolutiei din Europa, Humanitas, Bucuresti 1993, p. 50

70
revină greu.161 Al doilea tip de mobilizare a periferiei în raport cu centrul a fost naţionalismul
populist. Acesta se dezvoltă într-un context impus de centru: naţionalismul. Naţionalismul,
prin identificarea unui ideal în viitor, constituie o ruptură cu faza legitimistă orientată
preponderent spre trecut. Această fază a produs partide politice ce au contribuit la apariţia
unor state noi precum Norvegia, Irlanda sau Islanda. Pe de altă parte naţionalismul nu a fost
capabil să frâneze imperialismul cultural sau să depăşească dependenţa economică faţă de
centru. Eşecul naţionalismului populist şi acţiunea factorilor economici au avut drept
consecinţă naşterea celei de-a treia forme de conştientizare: regionalismul-naţionalitar.
Negând naţionalismul clasic al populiştilor regionaliştii-naţionalitari îşi descoperă tradiţiile
culturale, limba sau specificul modului de viaţă. 162
Conştiinţa apartenenţei la o comunitate autonomă conduce la apariţia partidelor
regionale, în creştere de influenţă. Astfel de partide există în Italia, Spania, Belgia, Marea
Britanie, acolo unde diferenţele economice şi culturale (în primul rând lingvistice) sunt
puternice şi unde existenţa statului-naţiune este văzută ca un obstacol în calea realizării
depline a regiunilor. Este evident, din enumerare, că partidele regionale nu sunt specifice
statelor federale, chiar dacă ne referim la cazul Elveţiei, stat multicultural şi multilingvistic.
Partidele ecologiste reprezintă expresia refuzului faţă de un mod de dezvoltarea
tehnologică considerat periculos pentru planetă şi pentru umanitate. Cu o bază neomogenă,
cuprinzând de la marxişti la ruralişti de dreapta, ecologiştii, după succesele din anii '80, sunt
în scădere.
Problema partidelor de tip american face posibilă conectarea tipologizării ideologice
cu cea organizaţională. Pentru că această categorie de partide cunoaşte o organizare specifică,
legată de inexistenţa, în SUA, a revoluţiei sociale sau a războaielor religioase, ceea ce face
puţin operantă distincţia între stânga şi dreapta politică163.
Sfârşitul secolului XX găseşte partidele politice în plin proces de transformare.
Tranziţia de la un bipolarism la altul a acţionat la nivelul fiecărui sistem de partide în parte
impunând exigenţele unui spaţiu al competiţiei restrâns. Familiilor politice tradiţionale li s-au
ataşat altele noi corespunzând evoluţiei societăţii europene. Tensiunea dintre tradiţie şi
inovaţie dă nota distinctivă fenomenului partidist european.
VI. Subiecte de verificare
1. Clarificaţi curentele şi familiile politice europene.
2. Care sunt trăsăturile caracteristice ale familiei liberale?

161 Daniel Louis Seiler, Les partis autonomistes, PUF, Paris, 1994, p.19.
162 ibidem, p. 20-21
163 Yves Meny, op.cit, p.66

71
3. Relevaţi asemănările şi deosebirile dintre liberalii europeni.
4. Care sunt trăsăturile caracteristice ale familiei conservatoare?
5. Relevaţi asemănările şi deosebirile dintre conservatorii europeni.
6. Care sunt trăsăturile caracteristice ale familiei democrat-creştine?
7. Relevaţi asemănările şi deosebirile dintre democrat-creştinii europeni.
8. Care sunt trăsăturile caracteristice ale familiei socialiste?
9. Relevaţi asemănările şi deosebirile dintre socialiştii europeni.

72
Tema VII
SISTEME DE PARTIDE ÎN ESTUL EUROPEI

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:


1. Renaşterea pertidismului în Europa de Est
2. Tipologia partidelor postcomuniste din Europa Răsăriteană

Trecerea de la totalitarismul comunist la democraţie este, fără îndoială, un proces pe


cât de complex pe atât de dificil. Construirea vieţii politice plurale şi adoptarea unui set de
valori specific democraţiilor liberale au constituit imperative ale societăţilor post-comuniste
după ’89. Refacerea competiţiei partizane, în acest context, a căpătat o importanţă majoră.
În urma schimbărilor politice care au avut loc în Europa de Est imediat după ‘89,
rezultatul procesului de tranziţie nu era previzibil. Analiştii se întrebau dacă ţările comuniste
aveau să îmbrăţişeze un model “clasic” de democraţie, de tip vestic, sau urmau să-şi găsească
calea proprie de dezvoltare, menţinând trăsături de la vechiul regim. Răspunsurile oferite
astăzi, chiar dacă nu satisfac în totalitate, sunt în măsură să configureze o imagine
multidimensională a Estului.
Maniera în care s-au constituit - şi traiectoria pe care au urmat-o - partidele în fostul
spaţiu comunist i-a îndreptăţit pe autorii care au analizat fenomenul să aprecieze că evoluţia
fenomenului partizan în acest spaţiu este sensibil diferită de cea existentă în democraţiile
consolidate. Mediul politic este caracterizat prin existenţa unui electorat volatil şi
nediferenţiat, prin frecvente schimbări ale regulilor politice; de asemenea, comportamentul
elitelor este diferit, liderii dovedind un ataşament limitat faţă de organizaţie, lucru încurajat de
lipsa sancţiunilor electorale pentru scindări şi alianţe. O altă trăsătură distinctă a noilor
democraţii a fost determinată de faptul că, în perioada în care s-au pus bazele noilor
constituţii, miza electorală a avut un coeficient ridicat. Partidele au fost create de sus în jos
fiind orientate către stat ca singur furnizor de resurse substanţiale.164
Formularea noului model politic a fost influenţată de aceste trăsături într-un mod
semnificativ. În primul rând, gradul înalt de atomizare socială, lipsa culturii politice
democratice, costul social al reformelor economice, au creat premise în primii ani ai tranziţiei
pentru instalarea unui regim caracterizat printr-un “autoritarism blând”, bazat pe un partid

164 Peter Mair, “What is Different About Post-Communist Party Systems”. Studies in Public Policy no. 259, Centre for the Study of Public Policy, University of Strathclyde,
Glasgow, 1996, pp. 6-7

73
dominant. Partidele au fost reduse la funcţia învăţării politice şi mai puţin la cea de actori
importanţi în luarea deciziilor.
În al doilea rând, fragmentarea extremă a spectrului politic şi reţeaua clientelară pe
care partidele au dezvoltat-o au sugerat posibilitatea configurării unui fel de cale ”italiană” de
democratizare, marcată de instabilitate şi dezechilibre. De aceea, s-a enunţat adesea teoria că,
deschiderea spre Vest nu trebuie văzută ca ceva periculos în sine dar s-a acreditat ideea că,
există variante vestice de sisteme care ar trebui să fie evitate.165
În sfârşit, această idee a găsit o dezvoltare radicală în sensul în care nu numai anumite
modele vestice ar trebui evitate, ci întregul model ca atare. Sistemul de partide nu mai este
considerat o cale pentru participarea autentică a cetăţenilor la viaţa publică. El ar trebui să fie
înlocuit cu o reţea de mişcări civice şi de asociaţii non-profit. Rolul partidelor s-a diminuat în
noile democraţii unde electoratul a trecut printr-un proces de “dezaliniere” fapt care reclama
impunerea unor noi moduri de acţiune. Însă partidele tradiţionale nu au putut fi considerate
depăşite. Formaţiunile civice fie au dispărut la scurt timp după ce apăruseră, fie nu au reuşit să
se impună. Imensele formaţiuni umbrelă s-au descompus aproape peste tot în Est; mai mult,
partidele politice par mai atractive pentru public decât mişcările civice, sau sindicatele, şi au o
bază socială care corespunde profilului lor declarat.166
Profilul politic şi organizaţional al partidelor din Est poate fi definit urmând sugestiile
de clasificare ale lui Michael Waller, care propune cinci tipuri de partide delimitate în funcţie
de condiţiile de emergenţă.167
Partidele post-comuniste. Partidele comuniste au supravieţuit şi s-au transformat în
formaţiuni noi peste tot cu excepţia celor din Cehia şi România. Aceste excepţii sunt
explicabile. În România gradul de ostilitate şi aversiune faţă de Ceauşescu şi partidul
comunist a fost extrem de ridicat după ’89 nu a mai fost posibilă nici un fel de conciliere între
PCR şi populaţie. Interzicerea prin lege, ianuarie 1990, a PCR era un gest care consfinţea o
realitate existentă deja, PCR fusese condamnat la moarte deja de public.
Partide tolerate, ca sateliţi de către vechiul regim. În Polonia, Cehoslovacia şi
Bulgaria, regimul comunist a încercat să păstreze o aparenţă de democraţie şi a tolerat
existenţa altor câtorva partide.168 Astfel, mişcările Agrariene din Polonia şi Bulgaria sau
partidul creştin democrat cu adresabilitate în segmentul ţărănesc din regiunile mai înapoiate

165 ibidem, p. 9
166 Herbert Kitschelt, “The Formation of Party Cleaveges in Post-Communism Democracies”. Party Politics 1:4, 1995, p. 452
167 Michael Waller, “Partis inheritances and parties identity”, în Pridham and Lewis, Stabilizing Fragile Democracies: Comparing New Party Sistems in Southern and
Esthern Europe. London, Routledge, 1996, pp.124-131
168 Vladimir Tismaneanu,, Reinventarea politicului. Europa Rasariteana de al Stalin la Havel, Iasi, Polirom, 1997, pp. 161-168

74
ale Cehiei au fiinţat într-o formulă care s-a impus prin voinţa conducerilor de partid din aceste
ţări. Regimul încredinţase acestor organizaţii funcţia de sindicate cu intenţia de a coopta
diverse categorii care trebuiau aduse în interiorul sistemului. Această strategie a fost dublată
de concesii majore în cazul partidului agrarian din Polonia unde colectivizarea a fost
abandonată în anii ’50, ţăranii păstrându-şi o anumită independenţă după aceea. Aceste
partide, anterior sateliţi, care aveau o bază ţărănească s-au dovedit o formulă de succes după
1989.
Partidele istorice. Câteva dintre partidele politice existente în perioada interbelică au
continuat să funcţioneze normal şi după 1948-1949, ca mişcări tolerate care le apropie mai
mult de cea de-a doua categorie din clasificarea lui Waller. În această grupă se află creştin-
democraţii cehi (CSL) sau Blocul Agrarian Bulgar (BZNS). În România, spre exemplu,
refacerea partidelor istorice a avut o pondere mai mare decât în alte ţări foste comuniste, de
vreme ce două dintre formaţiunile cele mai importante ale trecutului PNL şi PNŢCD s-au
reorganizat, ca de altfel şi PSDR.
Partide care îşi au originea în grupuri culturale şi de interese dizidente. Cea mai
mare mişcare de acest gen a fost Solidarnosc dar cea mai veche rămâne Confederaţia pentru o
Polonie Independentă (KPN) condusă de Lech Moczulski. În Polonia deci, au funcţionat
mişcări anticomuniste care, spre deosebire de Cehoslovacia care a cunoscut şi ea dizidenţa
politică, au reuşit să se insituţionalizeze. În 1988 unii intelectuali liberali proveniţi din
Solidarnosc au fondat KLD ( liberali pro-piaţă) care va avea un rol deosebit după ’89. În
Ungaria, ţară care a avut un mediu politic mai tolerant decât alte ţări comuniste, s-au dezvoltat
două linii de opoziţie una populist conservatoare alta liberal cosmopolită. În Bulgaria,
mişcarea de opoziţie s-a formulat în lupta dusă de minoritatea turcă împotriva campaniei de
bulgarizare promovată de Jivkov. A existat însă şi o reţea de organizaţii civice, SDS, care a
funcţionat între 1988-1989. În Slovenia, opoziţia faţă de regim a îmbrăcat forme naţionaliste
dar au existat mişcări de tineret care au adoptat o fizionomie liberală.169
Partidele apărute după 1989. Reprezintă categoria cu cel mai mare număr de partide
care au o bază socială extrem de eterogenă. Multe dintre acestea sunt facţiuni ale unor mişcări
mai largi. În Cehia, forumul Civic a dat naştere la ODS, ODA şi OH, iar în Polonia
Solidarnosc a creat multiple fragmentări care au dus la formarea AW-S. În Bulgaria tabăra
care s-a fragmentat a fost cea post-comunistă ( ca şi în România ). În Slovenia, clivajul pro şi
antifederaţie a împărţit VPN în ODU, pro-federaţie şi HZDS, naţionalistă antifederaţie. Au
luat naştere în întregul spaţiu comunist partide extremiste, de regulă conduse de un personaj

75
zgomotos, partide regionale ca cele din Moravia partide ale minorităţilor naţionale. Sistemul
partidist estic a împrumutat şi “exotisme”, de genul partidelor pensionarilor sau
automobiliştilor, care nu au avut forţă politică pentru intra în Parlament.
Din această scurtă expunere rezultă că ţările comuniste nu au pornit toate de la aceeaşi
moştenire politică, situaţia se prezintă diferit în ţări ca Cehia, Polonia, Ungaria care au
experimentat formule politice şi civice dizidente înainte de ’89. Acest lucru este important
pentru că au fost experimentate anumite reforme şi deschiderile propuse de Gorbaciov au avut
un alt impact. Ungaria kadaristă experimentase un fel de “socialism de piaţă”, socialismul
gulaşului, Polonia comunistă recunoscuse sindicatul liber care coalizase în jur nu numai
muncitorii din Gdansk, ci şi o elită intelectuală în frunte cu Adam Michink, Jacek Kuron,
Leszek Kolakowski. În Cehoslovacia Charta 77 fusese o formă amplă de protest
anticomunist. Este evidentă constituirea unei “societăţi alternative” la cea oficială, politică,
realitate care avea să-şi pună amprenta asupra modului de derulare a evenimentelor din ’89
din aceste ţări, şi mai târziu, până astăzi , asupra coordonatelor de recuperare a valorilor
democratice şi asupra procesului de implementare a reformelor economice.
Factorul hotărâtor pentru reconstrucţia democratică în Est este partidul politic. De
aceea, are o mare importanţă calitatea partidelor şi implicit a sistemelor.
Partidele est-europene par extrem de preocupate de activitatea la bază. Liderii de la
centru îşi exercită influenţa în ceea ce priveşte recrutarea dar stabilirea listelor electorale este
de regulă subiectul unor intense negocieri între centru şi filiale.
Descrierea fenomenului partizan ilustrează ca valabilă teoria slabei instituţionalizări
dar, în acelaşi timp, sugerează că ea nu pare a fi un obstacol de nedepăşit. Există semnale care
anunţă o insituţionalizare mai mare a partidelor, evoluţie care poate fi explicată prin
autonomia faţă de mediu, centralizare accentuată şi existenţa tendinţelor centripete. Există
semne că partidele evoluează în această direcţie. Actorii dezvoltă aşteptări şi comportamente
care stau la baza organizării societăţii viitoare.
Deşi procesul de instituţionalizare nu s-a derulat coerent în Est, se poate sesiza faptul
că a existat permanent un efort în acest sens. Ceea ce nu se poate preciza însă, este măsura în
care creşterea gradului de insituţionalizare va determina consolidarea democraţiilor în Est.
Evoluţia sistemului est-european a fost influenţată de mai mulţi factori exogeni. Aflaţi
în interacţiune, aceşti factori au acţionat semnificativ în direcţia stabilirii tipului de competiţie
politică între formaţiunile partizane. Mediul extern a contribuit la uniformizarea sistemelor
politice prin exemplul democraţiilor vestice. Democraţia şi economia de piaţă au fost impuse

169 Vladimir Tismaneanu, op.cit. p. 211

76
ca singurele norme legitime conducând la convergenţa partidelor estice în direcţia celor
occidentale.
Instituţiile sunt influenţate de către mediul extern şi determină competiţia de partid.
Elitele au un comportament influenţat de mediul extern, în sensul că în funcţie de atitudinea
faţă de setul de valori occidentale, pe de o parte, s-a formulat o grupare pro-occidentală, iar pe
de altă parte una autohtonistă, chiar naţionalistă.
Situaţia post - comunistă a determinat adoptarea schemelor electorale proporţionale,
fapt care a determinat fragmentarea mediului politic. Societatea civilă nu a fost în măsură să
ofere o alternativă viabilă partidelor, acestea din urmă evoluând în direcţia cartelizării şi a
partitocraţiei. Pe de altă parte particularităţile naţionale ale regimului comunist au influenţat
semnificativ competiţia politică postcomunistă. În aceste condiţii ofensiva mediatică a
influenţat şi chiar modificat tipul de acţiune şi organizare a partidelor suplinind absenţa unui
modul al tranziţiei clar.

Tipul de sistem de partide care s-a constituit în fostele ţări comuniste este diferit de
modelul occidental la care aceste ţări au aspirat. Explicaţiile legate de originea lor şi, apoi, de
factorii care i-au modelat evoluţia pun în evidenţă acest lucru. În răspunsul pe care l-a găsit la
întrebarea “ce este nou în noile democraţii?”, Peter Mair a apreciat că sistemele post-
comuniste sunt marcate de patru mari trăsături care stabilesc “frontiera politică” dintre Est şi
Vest.170 Procesul de democratizare este unul “sui generis” în care rolul fondator al societăţii
civile lipseşte. “Europa estică reprezintă singurul caz din istoria europeană unde
democratizarea se produce în absenţa unei societăţii civile reale”.171
Fără a neagă rolul societăţii civile consideră că aceasta s-a dezvoltat insuficient
adăugând analizei variabila economică şi susţinând, în termenii lui Klaus Offe, că Estul are
nevoie de o triplă tanziţie: democratizare, reforme economice, piaţă liberă. Trecerea de la un
regim totalitar la unul democratic nu se poate realiza pur şi simplu, prin dorinţa de asimilare a
unui model. Aceasta a fost sfidarea căreia statele estice trebuie să îi facă faţă. Democratizarea
reală şi reconstrucţia nu pot fi realizate până ce nu se realizează restructurarea întregului
sistem.
Electoratul este predispus la volatilitate deoarece nu există clivaje sociale puternice.
Procentajul voturilor care şi-au schimbă direcţia între două alegeri consecutive arată cât de
stabil/instabil este sprijinul pentru fiecare partid. Cele mai multe ţări estice manifestă o

170 Peter Mair, op.cit. pp.6-9


171 idem

77
volatilitate electorală mai ridicată decât a celor vestice chiar şi după schimbările suferite de
mişcările-umbrelă care prin dezagregare au determinat ulterior multiple regrupări.172
Există condiţii prielnice pentru ruperea partidelor, precum şi pentru apariţia de noi
partide. Practic, nici una dintre formaţiunile partizane importante care s-a afirmat pe scena
politică în primii ani ai tranziţiei nu mai există astăzi în forma iniţială.
În sfârşit, “moştenirea comunistă” în ceea ce priveşte comportamentele politice face ca
partidele să opteze mai degrabă pentru relaţii conflictuale decât pentru cele consensuale.
Pentru a stabili tipul de sistem de partide specific Estului criteriile stabilite de Sartori
nu sunt suficiente.173 Analizarea partidelor relevante în funcţie de potenţialul de şantaj sau de
coalizare nu se dovedeşte utilă. Potenţialul de şantaj se referă la partidele anti-sistem suficient
de puternice astfel încât să influenţeze deciziile politice. Potenţialul de coaliţie se referă la
partidele minore, moderate, a căror importanţă este mai mare decât forţa lor electorală. Cât
despre potenţialul de coaliţie, nu se poate aprecia pe o unitate de timp atât de scurtă, pentru că
aşa după cum aprecia însuşi Sartori, trebuie să se poată verifica cât de des este necesară
prezenţa unui partid minor într-o coaliţie guvernamentală.
Formal şi funcţional, sistemele de partide din aceste ţări au avut mai ales în prima
etapă postcomunistă configuraţii apropiate. Au fost la un multipartide pure, apoi multipartide
cu defect, având o opoziţie divizată, slabă. Chiar şi partidele care au câştigat majorităţile
relative de voturi au avut o geneză cumva asemănătoare. Astfel, ele s-au desprins din mari
blocuri eterogene: Forumul Civic, Solidaritatea.
Orice analiză, oricât de sumară cu privire la sistemele de partide în lumea post-
comunistă, impune câteva concluzii: (a) în Polonia, Ungaria, Cehia, şi într-o anumită măsură
şi Bulgaria, forţele politice alternative la partidele comuniste au luat naştere înainte de ’89 –
Solidaritatea, Opoziţia Democratică, Uniunea Forţelor Democrate; (b) calea democratică a
dus la dezintegrarea acestor blocuri politico-civice, (c) multipartitismele instalate în Est se
deosebesc structural şi funcţional de modelul occidental (d) dinamica internă a
pluripartitismului este diferită în Est unde are loc o simplificare a eşicherului politic pe fondul
unei mari volatilităţi electorale (e) guvernele care se constituie în urma alegerilor sunt prin
excelenţă guverne de coaliţie.
Evoluţiile din Est par să certifice conturarea unei personalităţi distincte a sistemelor de
partid, care nu se identifică la un mod exemplar cu cele occidentale. Acest aspect nu trebuie
privit cu tragism, nu anunţă obligatoriu o perspectivă catastrofală. În ultimă instanţă, este

172 ibidem, p. 15
173 Giovani Sartori, op. cit., p. 319

78
vorba despre ceea ce fostele ţări comuniste nu au reuşit să devină încă, nu despre ceva care în
mod fatal nu poate fi realizat niciodată. Evident că experienţă democraţiilor consolidate este
valoroasă dar procesul de consolidare a noilor sisteme ale Estului este departe de a se fi
încheiat.

VII. Subiecte de verificare


1. Care sunt trăsăturile ce au influenţat noul model politic în Europa de Est?
2. Descrieţi tipologia partidelor formulată de Michael Waller?
3. Cum influenţează mediul extern instituţiile politice?
4. Caracterizaţi sistemul de partide specific Europei de Est.

79
Tema VIII
SISTEMUL DE PARTIDE ÎN ROMÂNIA –TRADIŢIE, INOVAŢIE, PERSPECTIVE

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:


1. Premizele formării partidelor moderne
2. De la bipartidism la pluripartidism
3. Sistemul partidului unic
4. Renaşterea şi evoluţia pluripartidismului după 1989
5. O clasificare a partidelor şi configuraţia sistemului de clivaje

Retrospectiva istorică încearcă să fixeze cronologic originea fenomenului şi evoluţia


pe coordonatele democraţiei liberale dar obiectivul principal al studiului este analiza
sistemului actual de partide. În acest sens, interesul cercetării este canalizat în direcţia
identificării relaţiei dintre partide şi electorat şi a măsurii în care această legătură contribuie la
consolidarea regimului democratic.

III.1 Din istoria partidelor

III.1.1 Premisele formării partidelor moderne

Emergenţa primelor formaţiuni politice în cea de-a doua jumătate secolului trecut nu
s-a realizat spontan, ci a fost pregătită de preambulul intrării României pe coordonatele
modernizării politice şi instituţionale după 1829.174 Formarea României moderne – aici, cu
menţiunea că referirea indică un secol de permanente acumulări şi nu doar la unirea politico-
administrativă a celor două Principate (1859) – reprezintă cadrul în care s-au conturat
principalele clivaje care au pregătit naşterea partidelor politice. Deoarece “copilăria
partidelor” în accepţiunea propusă de Maurice Duverger - identificarea cauzelor şi condiţiilor
de formare a acestora - are o relevanţă specială pentru înţelegerea evoluţiei generale a

174
Semnarea Tratatului de la Adrianopol ( 2/14 septembrie 1829 ) între Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman a avut
consecinţe semnificative pentru Principatele Romane; înlăturarea monopolului otoman asupra comerţului
românesc, precum si consolidarea autonomiei administrative, a deschis calea pentru pătrunderea Principatelor

80
fenomenului partizan,175 decuparea în context istoric a fenomenului partizan românesc este
deosebit de utilă.
Experienţa genezei partidelor în societatea românească este semnificativă din cel puţin
două motive. Pe de o parte, ea relevă evoluţia ideilor politice şi formarea cadrului ideologic
care a prefaţat un secol de reforme iar, pe de altă parte, ilustrează o dimensiune constitutivă
“foarte apropiată de cea britanică şi continentală, şi destul de sincronă”.176
Dacă acceptăm ca regulă faptul că, originea partidelor moderne este legată de
parlamentarism atunci se poate remarca faptul că ea se aplică în condiţii specifice şi în spaţiul
românesc.
În interiorul primelor adunări reprezentative care s-au constituit în Principate –
Adunarea Electivă, Adunarea Obştească, Obişnuita Obştească Adunare - s-au structurat
nuclee primare, distincte din punct de vedere ideologic, care urmau să pregătească cadrul
pentru dezvoltarea fenomenului partizan de mai târziu.177
Prima jumătate secolului trecut, a consacrat conflictul intern pentru putere asociat cu
elemente de participare internaţională fiind determinat într-o bună măsură de acestea din
urmă. Consecinţele care au fost generate de o astfel de interdependenţă s-au canalizat pe trei
direcţii.
Mai întâi, s-a realizat instaurarea domniilor pământene care a consolidat puterea
oligarhică a marii boierimi pe fondul unui curent de ostilitate împotriva străinilor care se aflau
în conducerea statului şi a bisericii;
Apoi, s-a accentuat lupta de poziţii dintre marea boierime şi boierimea mică şi
mijlocie de o manieră în care împărţirea beneficiilor puterii şi înfăptuirea progresului social,
economic şi politic se asociau cu un sistem de privilegii exclusive;
În sfârşit, efectul implicării elementului extern a fost ascendentul pe care l-a dobândit
marea boierime sprijinită de Rusia care acceptă înfăptuirea programului politic naţional
propus de reprezentanţii boierimii cu condiţia instalării în Principate a Protectoratului ţarist,
ce se anunţa iniţial ca un sprijin pentru modernizare.
Instituţia “Regulamentelor Organice”(1831, 1832), instalată în cele două Principate
prin voinţa Adunărilor Obşteşti Extraordinare a făcut un serviciu real procesului de înnoire şi
în plan politic. Practic, a marcat instalarea principiului separării puterilor în stat, prin

dunărene in marele circuit economic european, ceea ce avut drept urmare accelerarea ritmului de dezvoltare a
capitalismului românesc şi formarea burgheziei autohtone.
175
Maurice Duverger, Partis Politiques, A. Colin, 1976, p. xxiii.
176
George Voicu, Pluripartitismul. Bucureşti, Editura All, 1998, p.19

81
individualizarea segmentului executiv reprezentat de instituţia domnească, a celui legislativ
desemnat de Adunare şi delimitarea competenţelor judecătoreşti prin înfiinţarea tribunalelor
judeţene şi a instanţelor de apel. În pofida unor limite, Regulamentele – văzute în epocă chiar
ca prime aşezăminte constituţionale – au permis modernizarea şi, în acelaşi timp, au
consolidat puterea politică şi economică a marii boierimi. Totuşi, chiar dacă se poate afirma
că regimul instituit de regulamentele organice a inaugurat principiul reprezentativităţii
politice, sincronizându-le astfel cu fenomenul politic occidental el a frânat apariţia
formaţiunilor partizane deoarece principiul opoziţiei parlamentare nu era recunoscut” şi
“procesul de diferenţiere ideologică în sânul Adunării era sensibil îngreunat. De asemenea,
componenţa socială unitară a corpurilor legiuitoare nu permitea diferenţierea intereselor şi nu
crea cadrul pentru o dezbatere parlamentară în care să se fi pus în lumină conflictele sociale.
Trebuie precizat faptul că, chiar fără a determina o cristalizare instituţională, diferenţierile de
opţiuni politice existau atât în interiorul Adunărilor cât şi în afara lor. Prin urmare, conflictul
politic şi ideologic dintre marea şi mica boierime s-a accentuat. Cele două îşi disputau nu
numai viziunea cu privire la modernizare, ci şi cea privind adoptarea unei strategii pentru
reformarea societăţii. Faţă de prudenţa marii boierimi, care era în mod justificat atentă cu
sensibilităţile Porţii şi Rusiei Ţariste cu privire la tema unităţii şi independenţei naţionale, s-a
opus un spirit mai liberal promovat de boierimea mică şi mijlocie. Lipsită de privilegii şi de
averi garantare prin tutela puterilor suzerană şi protectoare, această categorie s-a pronunţat
mai ferm pentru introducerea programelor de modernizare în spirit liberal.
Epoca regulamentară a pus bazele – imperfect şi incomplet, e drept – vieţii politice,
întemeiate pe principii moderne, adică pe confruntarea unor grupări(”partide”) reprezentative
pentru diverse forţe social-politice în vederea obţinerii unei reprezentări în forul legislativ,
pentru a impune acolo interesele acelor forţe ale căror exponenţi erau. Privită din acest unghi,
perioada regulamentară a însemnat un început pe drumul vieţii politice constituţionale.
Mişcarea politică prepaşoptistă şi paşoptismul au pus într-o lumină clară conflictul
între două facţiuni, care pot fi numite generic liberală şi conservatoare. Preocuparea pentru
unitate naţională a mers paralel cu cea pentru modernizare în spirit burghez. De aceea,
separarea facţiunilor avea iniţial la bază clivajul unionist/ antiunionist.
Trebuie precizat însă că, pe măsură ce ideea unionistă a câştigat tot mai mult teren
spre mijlocul veacului trecut, clivajul nu a mai avut aceeaşi relevanţă. Adepţii mişcării
unioniste nu erau riguros separaţi pe categorii de avere, nu se poate afirma că marea boierime
a fost consecvent şi integral ostilă unirii, fapt care avea să contribuie decisiv la efortul intern
pentru formarea statului român modern. Însă principiile “pentru reformarea patriei” vor separa

82
clar grupările interne, fapt care în cele din urmă a dus la formarea partidelor liberal şi
conservator.
Ideile înscrise pe cele două coordonate preced cu decenii bune apariţia partidelor şi s-
au maturizat înainte de înfiinţarea acestora. În context paşoptist, liberalii sunt consemnaţi în
epocă sub formula “partid neastâmpărat” fiind identificaţi în gruparea tinerilor intelectuali
romani care au studiat în Occident şi au asimilat experienţa revoluţionară a Parisului.178
Chiar dacă mişcarea politică ce a prefaţat unirea Principatelor nu a avut suport
partizan, în sensul definiţiei restrânse a partidului politic, merită să fie reţinut faptul că, au
existat grupări care fie că s-au autointitulat “partide naţionale” – o alianţă între boierimea
liberală şi starea a treia - sau “frăţii”, au pregătit din punct de vedere instituţional naşterea
partidelor moderne.
Ideologia paşoptistă integrează valorile liberal-burgheze, fapt semnificativ pentru
configurarea viitorului partid liberal.
Studiile istoriografice româneşti nu clarifică pe deplin subiectul formării şi dezvoltării
burgheziei româneşti. Există opinia potrivit căreia, “ca pretutindeni în Europa, revoluţia
burgheză a fost precedată şi la noi de revolta aristocratică. Întocmai ca în Franţa de dinaintea
lui 1789, unde nobilimea a fost cea care s-a opus absolutismului monarhic, sau, mai aproape
de noi, ca în Rusia, unde nobilii decembrişti s-au ridicat împotriva autocraţiei, şi în spaţiul
românesc, marii boieri au acţionat sau complotat pentru eliminarea structurilor socio-
economice şi politice perimate şi pentru triumful idealurilor Revoluţiei franceze.”179 Este
vorba despre unii dintre exponenţii “marii boierimi”, cum a fost, de pildă, marele boier
muntean Ion Câmpineanu fruntaş al partidei naţionale autor al programului “Act de unire şi
independenţă”. Sau un alt boier muntean, Dimitrie Mitică Filipescu care a propus un program
radical pe coordonatele revoluţiilor liberale. Oricum, teza “importului de experienţă” în ceea
ce priveşte transformarea burgheză a societăţii romaneşti este favorită în literatura socio-
politică.
Preparativele pentru unire, constituirea divanurilor ad-hoc (1857-1859), au adâncit
separarea între grupările rivale care se pronunţau deschis pentru unificare şi pentru
schimbarea ordinii existente (liberalii) s-au pentru prezervarea ei fără a exclude însă vehement
unirea (conservatorii).
Realizarea unirii Principatelor din 1859 a anulat clivajul unionist/antiunionist însă
curentele liberal şi conservator au continuat să existe şi să se diferenţieze nu numai ca unitate

178
A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice. De la origini pana la 1866, vol. I, Bucureşti, 1910, p. 260.
179
Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1997, p. 219

83
doctrinală dar şi din punctul de vedere al suportului social. Mai mult, necesitatea înfăptuirii
reformelor care a precedat relativul consens politic ce fusese necesar pentru realizarea unirii şi
a dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza ( 1859 ) a aşezat taberele rivale pe
poziţii greu de conciliat.
Ieşirea din impas, în fond o lovitură dată conservatorilor, a fost aleasă de către Cuza
printr-un exerciţiu autoritar. El a impus printr-un plebiscit Statutul Dezvoltător al Convenţiei
de la Paris – legea fundamentală - prin care îşi sporea considerabil prerogativele. Astfel, putea
numi un sfert dintre membrii Senatului – Corpul Ponderator – pe preşedintele Camerei şi
scădea în mod spectaculos drepturile Adunării al cărei regulament era numit de către guvern.
În acest fel, Cuza a reuşit să impună două legi de maximă însemnătate – legea electorală şi
legea rurală (1864) – care au avut consecinţe semnificative în ceea ce priveşte stabilirea
identităţii partizane a politicienilor din epocă.
Acţiunea politică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care a acţionat autoritar, merită
să fie reţinută pentru câteva semnificaţii. În primul rând, pune în evidenţă structura
conservatorilor care pot fi identificaţi ca antireformişti; în al doilea rând, ilustrează
slăbiciunile Adunării şi reclamă necesitatea înfiinţării partidelor politice.
După venirea prinţului străin, Carol I de Hohenzollern, prin adoptarea Constituţiei
(1866) diversificarea politică s-a adâncit. Alături de liberali şi conservatori, îşi fac loc şi
reprezentanţii unor noi curente republicane şi/sau naţionaliste. Dar primele partide înfiinţate
în cadrul democratic constituţional, şi singurele care au participat la guvernare printr-un
sistem de “rotativă guvernamentală” au fost Partidul Naţional Liberal ( 1875 ) şi Partidul
Conservator ( 1880 ). După cum s-a remarcat însă, experienţa unei activităţi organizate de
partid precede apariţia formaţiunilor politice. În termenii propuşi de ştiinţa politică, cele două
partide sunt creaţii interioare, cu origine parlamentară.
În ceea ce priveşte clivajele deşi se diferenţiaseră o stângă şi o dreaptă în Adunare în
câteva împrejurări, acestea erau labile din cauza altor deputaţi a căror identitate politică era
instabilă. Se conturase şi un segment de centru, prin constituirea “partidului tronului” alcătuit
din liberalii moderaţi.
Viaţa politică partizană a fost frustrată în primii ani de existenţa unei legi electorale
care să dea consistenţă fenomenului politic prin lărgirea dreptului de vot, votul censitar fiind
pentru mult timp o limitare a vieţii politice.
Oglinda stării de drept a societăţii o constituia în fapt sistemul electoral statornicit prin
Constituţie. Prin acest sistem s-a operat o discriminare flagrantă care anula în fapt egalitatea
cetăţenilor în sfera politicului.

84
În România a funcţionat un regim parlamentar reprezentativ dar, faţă de situaţia din
alte ţări la momentul respectiv, sistemul electoral era unul dintre cele mai înguste. Variantele
electorale din 1866 şi 1884 privilegiau pe reprezentanţii marii proprietăţi şi marginalizau alte
categorii sociale. Nu exista numai limitarea cenzitară. Prin dispoziţiile legii electorale ţăranii
votau indirect prin delegaţi, dreptul de vot era condiţionat de absolvirea integrală a cursului
primar şcolar, legea nu permitea reprezentarea ţăranilor în Legislativ.
Adevăratul centru de greutate al puterii politice era însă nu Parlamentul, ci guvernul
care îşi asigura întotdeauna (după 1871) prin organizarea alegerilor majorităţi convenabile în
Parlament. Consultarea electorală avea o importanţă secundară şi nu făcea decât să acrediteze
un fapt împlinit. Jocul se făcea la nivelul consultării politice cu monarhul, care, atunci când
înţelegea că este cazul să schimbe formaţia politică la putere numea un nou guvern iar acesta
organiza alegeri parlamentare pe care le câştiga cu o exactitate aproape matematică.
Sistemul democraţiei parlamentare este, în această ipostază unul simulat, fapt care a
îndreptăţit pe unii analişti, romani şi străini, să considera cazul romanesc caracteristic pentru
tipul democraţiei mimate.

III.1.2 Trecerea de la bipartidism la pluripartidism.

Promotori ai schimbării sistemului electoral încă de la sfârşitul secolului XIX, liberalii


au reuşit să impună o nouă lege electorală în contextul frământat al primului război mondial.
Schimbarea prin reforma electorală, propusă de Parlament încă înainte de sfârşitul războiului,
a stipulat introducerea votului universal, fapt care va fi garantat de Legea fundamentală în
1923.
Cu toate imperfecţiunile – frauda electorală a fost o constantă în perioada interbelică;
de asemenea, sistemul primei electorale favoriza excesiv partidul care câştiga în alegeri -
instituirea votului universal a realizat un pas uriaş în direcţia democratizării României care a
trecut, astfel, de la etapa liberală la cea democratică.180
Una dintre cele mai semnificative consecinţe ale acestei reforme va fi trecerea de la un
sistem bipartidist la unul multipartidist. Această schimbare reprezintă cel mai relevant
exemplu privind impactul legii electorale asupra sistemului partizan. Consecinţele modificării
de sistem au fost multiple. Instabilitatea politică şi guvernamentală care a caracterizat

180
Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din România (1862-
1994 ) Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995, pp.180-182.

85
societatea politică în perioada interbelică, fărâmiţarea partizană, exacerbarea extremismului şi
a politicianismului au fost, în parte, expresia instalării noului sistem de partid.
Folosind avantajele unui program adaptat la nevoile şi realităţile româneşti PNL a
continuat să domine scena politică şi după constituirea statului unitar. În parte, succesul
politic s-a datorat şi personalităţii de excepţie a liderului Ionel I.C. Brătianu care a fondat
practic o epocă liberală. Un alt fapt care a favorizat succesul liberalilor a fost dispariţia
principalului său competitor, Partidul Conservator. Noile partide nu au reuşit de la început să
se impună.
Rivalul liberalilor, PNR din Transilvania, condus de Maniu, a reuşit să se impună abia
după fuziunea cu Partidul Ţărănesc (1926).
Instalarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea (1938) autorul instalării unui
partid “mamut”, Frontul Renaşterii Naţionale, în arena politică a marcat “începutul
sfârşitului” pentru activitatea partizană în România
Renaşterea partidelor după intrarea României în războiul antifascist alături de
Naţiunile Unite, la 23 august 1944, a fost însă de scurtă durată şi aproape formală. Instalarea
regimului comunist a însemnat, după cum se ştie, distrugerea vieţii democratice deci, implicit
a activităţii partizane.

III.1.2 Sistemul partidului unic


Regimul comunist a perfecţionat un nou tip de partid, partidul-stat, care controla
întreaga societate în cele mai lăuntrice dimensiuni, anulând societatea civilă şi orice formă sau
idee de opoziţie. Felul în care acest partid a apărut şi a acaparat puterea, modul de funcţionare
şi finalităţile pe care şi le-a propus, îi îndreptăţeşte pe unii autori să considere abuzivă
folosirea conceptului de partid politic pentru formaţiunile politice ale regimurilor totalitare.
Partidul comunist n-a avut nimic de a face cu raţiunile fenomenului partizan, ci “s-a dovedit a
fi un corp străin în interiorul unei societăţi pe care a stăpânit-o cu o atotputernicie
nemaiîntâlnită în istorie”181, tocmai de aceea, atunci când au apărut factori favorabili
societatea s-a debarasat de aceste creaţii diabolice, ostile corpului social.
Determinismul căderii regimurilor comuniste comportă o atenţie specială. Este greu de
acceptat ideea că totalitarismul comunist a sucombat exclusiv datorită efortului şi voinţei
populare. Fără o uzurpare din interior a partidului comunist, a structurilor interne ale
regimurilor, sfârşitul totalitarismului nu ar fi fost posibil. O ilustrare plastică a acestei situaţii
se regăseşte în următoarea descriere a partidului ca “parazit viu”(caracterizarea a fost făcută în

86
anii ’70) : “Partidul n-a semănat niciodată mai mult decât acum cu o sectă muribundă din care
cea mai mare parte a membrilor săi continuă să fie practicanţi, dar lipsiţi de credinţă. Practica
formală, punctată de riturile specifice ale unei liturghii imuabile (cultul secretarului general,
sărbători, ceremonii, defilări…) este prezidată cu vanitate de un înalt cler orb sau cinic”.182
Autorul descrierii, istoricul francez Soulet a apreciat că, partidele comuniste şi-au sporit
constant numărul de membri dar gradul de convingere în politica oficială nu a crescut în
acelaşi ritm pentru că întotdeauna noii intraţi deveneau comunişti numai pentru a accede la un
sistem special de privilegii. Între această “birocraţie tentaculară” şi “aparatcik” s-a derulat o
competiţie care, în cele din urmă, a determinat slăbirea din interior a partidului. De asemenea,
elitele comuniste şi-au pierdut orice formă de legitimitate, iar începând cu anii ’80 distanţa
dintre conducătorii comunişti şi naţiunile pe care le dirijau a devenit tot mai mare. Pe acest
fundal, apariţia unor forţe sociale ca alternative politice a devenit iminentă.
Dictatura unui singur partid a avut drept rezultat anularea exprimărilor pluraliste cu
scopul de a accelera fuziunea claselor sociale într-una singură. Sistemul electoral, în maniera
în care funcţiona în sistemul partidului unic, a consolidat legătura dintre partid şi stat.
Partidul a exprimat ideologia “statului partizan” acaparând toate instituţiile.183

II.2 Renaşterea şi evoluţia pluripartidismului după 1989

După prăbuşirea regimului totalitar, acţiunea de “reinventare a politicului”, folosind o


expresie consacrată a politologului Vladimir Tismăneanu, s-a dovedit pe cât de necesară pe
atât de dificilă. În acest proces, imperativul formării partidelor politice în cadrul unei logici
plurale, ca şi refacerea întregului edificiu instituţional democratic, a găsit societatea
românească nepregătită. ”Existau speranţe că naşterea instituţiilor democratice, inclusiv a
parlamentelor şi partidelor politice, va avea loc fără convulsii, aproape ca un proces natural.
Au fost doar iluzii încurajate de repeziciunea evenimentelor din 1989. Una din principalele
iluzii era cea a comunismului urmat în mod necesar de forme democratice de organizare
politică şi socială”.184

181
George Voicu, op.cit., pp. 192-193
182
Jean-Francois Soulet, Istoria comparata a statelor comuniste din 1945 pana in zilele noastre, Iaşi, Polirom,
1998, p. 225
183
Jean-Marie Copperet, Claude Emeri, Les Sistemes Electoraux. Paris, PUF, 1988, pp. 102-103
183
Vladimir Tismaneanu, Reinventarea politicului.Europa rasariteana de la Stalin la Havel. Iaşi, Polirom, 1997, p. 156

87
Asimilarea valorilor democratice a fost privită cu prea multă uşurinţă în Est dar s-a
dovedit că dilema est –europeană (a integrării) a fost agravată de speranţele nerealiste în
privinţă a ceea ce însemna adoptarea valorilor Occidentului.
Trecerea de la dictatură la un regim democratic a fost puternic marcată de moştenirea
comunismului. Decapitarea regimurilor totalitare nu a însemnat şi distrugerea culturilor
politice comuniste, a obiceiurilor, mentalităţilor, atitudinilor, simbolurilor şi valorilor care s-
au construit într-o jumătate de secol. Societatea românească nu a avut acel “potenţial de
democratizare” care să îi coordoneze mişcările pe coordonatele tranziţiei. Atomizată, fără
structuri civice anterioare momentului, care să se transforme apoi în formaţiuni partizane de
tipul forurilor cehoslovac şi ungar, ea nu a putut evita improvizaţia ca trăsătură cvasi-generală
a emergenţei pluripartidismului. Chiar dacă am accepta teza care susţine că în România
185
comunistă a existat totuşi o formă de manifestare a societăţii civile, fie şi fragilă, evoluţia
evenimentelor post-decembriste arată că acest element nu a contribuit la structurarea cadrului
democratic.
Analizând contextul socio-politic şi mediul cultural de la finele anului 1989 şi
începutul celui următor se poate afirma că, la temelia constituirii formaţiunilor partizane
româneşti au fost aşezate câteva dintre imperativele cel mai des invocate în dezbaterea
politică şi publică a timpului. Astfel, pe de o parte, îşi făceau loc deziderate , de genul,
“delimitarea de comunism”, “refacerea legăturii cu tradiţia democratică”, “proiectarea unui
viitor legat de valorile democraţiilor occidentale”; iar, pe de altă parte, se proiecta un viitor
care ar fi trebuit să recupereze “partea bună” a comunismului şi a valorilor “profund
româneşti” de o manieră în care finalitatea urma să fie “o democraţie originală”. Aceste idei
au fost promovate, destul de incoerent, în acord cu tipurile de aşteptare pe care românii păreau
că le exprimă la momentul respectiv. Identificarea lor poate fi utilă, deşi linia de separare
între cele două direcţii nu a fost întotdeauna păstrată riguros, pentru a înţelege premisele care
au stat la baza formării principalelor clivaje în România.

III.2 O clasificare a partidelor


Profilul politic şi organizaţional al partidelor din România este un subiect în privinţa
căruia literatura de specialitate nu a pronunţat încă ultimul cuvânt. Pentru a distinge istoricul
fiecărui partid şi dinamica care i-a determinat scindările şi opţiunile pentru coaliţii este
interesant de urmărit clasificarea pe care Michael Waller o face partidelor apărute în fostul

185
Vladimir Tismaneanu, op.cit. p. 215

88
bloc comunist. În viziunea sa, există cinci categorii ale sistemul de partid est-european,
clasificarea fiind realizată în funcţie de stabilirea originii partidelor.186
1. Partidele post-comuniste – ca urmaşe ale partidului hegemon din fostul regim,
partidele neocomuniste s-au format şi au adoptat o “ţinută” dezirabilă pentru Occident
pretinzând că s-au reformat (cu o singură excepţie, partidul comunist ceh).
2. Partidele tolerate ca sateliţi către vechiul regim, “partide de bloc” în descrierea lui
Waller, care sunt identificate în doar câteva foste ţări comuniste: Polonia, Cehoslovacia şi
Bulgaria; acestea nu au o autonomie reală faţă de partidul comunist.
3. Partidele istorice care au funcţionat în perioada dintre cele două războaie şi s-au
refăcut după ’89;
4. Partide care îşi au originea în grupurile culturale şi de interese sau dizidente care s-
au format înaintea căderii comunismului; Waller precizează însă că aceste partide nu au fost
prezente peste tot în spaţiul comunist
5. Partidele create după 1989 care au apărut ca răspuns la noile condiţii şi care, fie sunt
actori noi, fie sunt formaţiuni desprinse din partidele mari şi care cel mai adesea au funcţionat
sub umbrela unor formaţiuni civice.
Este evident faptul că cele cinci categorii nu se regăsesc în întregime în spaţiul
românesc, lucru acceptat chiar de autor însuşi. Dar, partidele care au apărut în acest spaţiu pot
fi cu uşurinţă clasificate folosind categoriile 1, 3 şi 5.
Cadrul juridic favorabil înfiinţării partidelor politice a fost pregătit prin Decretul-Lege
nr. 8 din 31 decembrie 1989. Condiţiile stabilite de lege nu au fost în măsură să evite
anomaliile constitutive şi funcţionale în interiorul fenomenului partizan. Faptul că pentru a
institui o formaţiune politică era nevoie doar de 251 de membri, până la urmă de semnăturile
acestora care nu erau niciodată verificate de Tribunalul Municipal Bucureşti, a permis
improvizaţia partizană, diletantismul şi impostura. S-a ajuns chiar până la situaţii aberante în
care un anumit partid ajunsese să fie o creaţie de familie, cu rude de toate gradele şi membri
care aveau vârsta potrivită pentru înscrierea la grădiniţă şi în nici un caz într-un partid politic.
Fenomenul partizan a luat o amploare fără precedent ajungându-se la o adevărată inflaţie de
partide de la cele care au devenit actori politici semnificativi, la cele care au avut o viaţă
scurtă sfârşită în anonimat. Inflaţia de partide a fost un fenomen specific pentru ţările fostului
bloc comunist. În România, ritmul de înregistrare a partidelor în prima lună după adoptarea

186
Michel Waller, “Parties inheritances and party identies”. In: Pridham and Lewis, Stabilising Fragile
Democracies: Comparing New Party Systems in Southern and Estern Europe. London, Rotledge. 1996.

89
Decretului arată că în fiecare zi se mai năştea o formaţiune nouă; înaintea alegerilor din mai
1990 existau deja 80 de partide, apoi creşterea a continuat mai lent ajungând pană la 161 de
partide la finele anului 1994.
Emergenţa partidelor a urmat două coordonate distincte. Aşa după cum arăta Waller,
pe de o parte, s-au refăcut vechile partide de tradiţie istorică, Partidul Naţional Liberal ( 1875
) cel mai vârstnic dintre ele, Partidul Social Democrat Român ( 1992 ) şi Partidul Naţional
Ţărănesc (1926); acest lucru a fost posibil datorită faptului că unii dintre liderii şi
simpatizanţii acestora au supravieţuit închisorilor comuniste şi au iniţiat o activitate de
refacere a vechilor formaţiuni; cele trei partide interzise de comunişti au cunoscut o cruntă
campanie de represiune iar căderea comunismului i-a îndreptăţit pe continuatorii idealurilor
de partid să considere legitimă şi firească refacerea legăturii cu trecutul; mai mult, a existat
chiar o opinie potrivit căreia, în perioada de prigoană comunistă partidele istorice s-ar fi aflat,
de fapt, în opoziţie, opinie care în termenii propuşi de ştiinţa politică nu se susţine.
Iar, pe de altă parte, au apărut partidele noi, care sunt, firesc, şi cele mai numeroase.
Fie că sunt partide care s-au revendicat de la idealurile revoluţiei, cum a fost Frontul Salvării
Naţionale şi derivatele pe care le-a generat, fie că este vorba despre formule partizane
europene neexperimentate până atunci în România., cum a fost cazul verzilor.
În ordine cronologică, primul partid care a reuşit să se reorganizeze a fost un “partid
istoric”, Partidul Naţional Ţărănesc - Creştin Democrat, care începuse o acţiune de
reorganizare încă dinainte de 1989 şi care fusese admis cu doi ani înainte de revoluţie în
Internaţionala Creştin Democrată.

III.3 Sistemul de clivaje

În pofida inconsistenţei doctrinare, eşicherul politic românesc care a rezultat după


constituirea celor mai importante partide se suprapune teoretic peste edificiul doctrinal,
constituit pe baza clivajului stânga-dreapta. În funcţie de principiile pe care au pretins că le
susţin existau partide care revendicau fără echivoc anumite doctrine: social-democraţia
(Frontul Salvării Naţionale, Partidul Social Democrat Român), liberalismul (Partidul Naţional
Liberal, Uniunea Liberală Brătianu, Partidul Liberal Democrat chiar Partidul Republican care
ulterior a virat la stânga), creştin-democraţia (Partidul Naţional Ţărănesc - Creştin Democrat,
Uniunea Democrat Creştină), ecologismul (Mişcarea Ecologistă din Romania, Partidul
Ecologist Român), agrarianismul (Partidul Democrat Agrar din România), naţionalismul
(Partidul de Uniune Naţională a Românilor din Transilvania devenit PUNR). Dincolo de

90
asemenea clasificări, folosirea clivajului stânga/dreapta ca instrument ştiinţific trebuie făcută
cu multă prudenţă în România. O tipologie stabilită în funcţia de axa stânga/dreapta este greu
de realizat deoarece categoriile utilizate au semnificaţii diferite de la o ţară la alta. Clivajul nu
are o semnificaţie universală. Spaţiul politic românesc este sensibil diferit de cel occidental,
de pildă, atât în ceea ce priveşte cultura politică cat şi sistemul de clivaje. Prin urmare este
greu de admis că folosirea acestui clivaj unidimensional ar avea o relevanţă absolută în
analiza vieţii politice romaneşti.
În ultimii ani el a fost folosit în exces de către nespecialişti, în special de către
jurnalişti care au acreditat public imagini incorecte despre ceea ce înseamnă stânga şi dreapta
în spaţiul politic.
Nici folosirea clivajulului stânga/dreapta şi nici paradigma celor patru clivaje
fundamentale – Rokkan şi Lipset - nu pot satisface cerinţele explicării fenomenului partidist
din Estul Europei.187 De altfel, utilizarea lor este criticată şi de autori care consideră că nu
reuşeşte să explice tendinţele actuale din sistemele de partide occidentale.188
Procesul de formare a clivajelor în societăţile post-comuniste este privit într-o manieră
diferită de Herbert Kitschelt, care a evaluat modul în care noile democraţii şi-au formulat
direcţiile politice în funcţie de tipul de relaţie care s-a contribuit între partide şi public. În
viziunea lui Kitschelt, analiza sistemului de partide în spaţiul estic trebuie să ofere răspunsuri
la două categorii de întrebări. Prima, încearcă să verifice măsura în care sistemul de partide se
structurează în jurul unor clivaje programatice ori dacă, dimpotrivă, are la bază doar opţiunile
unor partide clientelare sau charismatice.
A doua, urmăreşte corelaţia care poate exista între o competiţie programatică reală şi
conţinutul principalelor clivaje reprezentate de către partide.
Fireşte că această modalitate nu este în măsură să ofere un răspuns sigur sau unic dar,
analiza se impune ţinând cont de specificul aparte al societăţilor est-europene. Studiile de
profil relevă faptul că, la alegerile din România după ’89 au funcţionat patru modele care ar
putea fi considerate relevante pentru descrierea şi analiza comportamentului electoral în anii
tranziţiei: modelul afectual emoţional, modelul legitimist, modelul identitar-comunitar,
modelul uzual de habitus; această tipologie care a fost uşor modificată la ultimul scrutin prin
manifestarea câtorva elemente specifice unui model de tip raţional.189

187
H. Kitschelt,“The Formation of Party Cleavages in Post-Communist Democracies” Party Politics 1: 4, 1995, pp. 447-472.
188
Daniel Louis Seiler, Les Partis Politiques, Paris, Armand Colins, 1993, pp. 62-68
189
ibidem, p. 301

91
Specificul alegerilor din România a stat sub semnul experimentului comunist. În
sistemul totalitar, alegerile funcţionau formal fără a avea o semnificaţie politică reală,
contextul electoral era absent. Toalitarismul a reprezentat prin excelenţă antipodul alegerilor;
chiar dacă exista un spectacol electoral regizat de aparatul de partid el era doar un ecran
pentru legitimarea, de fapt, pseudo-legitimarea puterii. Primele alegeri libere s-au derulat
imediat după căderea comunismului suplinind din punctul de vedere al practicii spectacolul
scrutinului democraţiilor populare. Preponderenţa votului exercitat în funcţie de simpatia
pentru un lider, în acord cu teoria lui Kitschelt, a fost o trăsătură a primelor alegeri libere.
“Simpatia pentru candidat” este un element care, potrivit statisticilor electorale, se
regăseşte în modelul afectual de comportament electoral, model care a fost dominant în
structurarea modalităţilor de participare la campania electorală şi a conduitei alegătorilor, şi a
decis rezultatul electoral în special la primele două scrutinuri după ’89. Criteriul principal al
comportamentului alegătorului se bazează pe credinţa sentimentală în anumiţi lideri – Ion
Iliescu, Petre Roman, Corneliu Coposu - şi pe anumite atribute ale acestora – onestitate,
sinceritate, atracţie determinare, competenţă. Alegătorul este prins într-o identificare partizană
foarte puternică şi se exprimă emoţional dovedind o înaltă loialitate sentimentală faţă de lideri
şi nu faţă de un anumit program. În acest sens, un exemplu relevant îi oferă alegerile din mai
’90, când 85% din electorat a votat pentru Ion Iliescu, şi FSN.
În viziunea lui Kitschelt, partidele de tip charismatic şi cele de tip clientelar reprezintă
în societăţile post-comuniste o punte de trecere spre veritabile partide de program. Mai precis,
el avertizează că este posibil ca după un astfel de interludiu, electoratul din ce în ce mai
familiarizat cu scopurile politicii şi cu ceea ce ar trebui să aştepte si să spere ar putea să-şi dea
votul în favoarea unor partide care, deşi se construiesc mai greu decât cele charismatice sau
clientelare sunt singurele capabile să reinstaureze regimul democratic. În acelaşi timp, partidul
programatic deschide drum liber perspectivei raţionale în exprimarea opţiunii electorale.
Alegerile din 1996 şi 2000 au pus în evidenţă evoluţia spre o un model raţional de
comportament electoral. Electoratul poate identifica acele interese, individuale sau
comunitare, care îşi pot găsi virtual expresia prin intermediul politicului. Nu este vorba însă
decât despre faptul că, evoluţiile tranziţiei au dus treptat la erodarea tipurilor afectiv şi
identitar al deciziei de vot locul lor fiind luat de un model identitar-raţional. Dar ipoteza
raţionalizării accentuate a votului trebuie privită cu prudenţă, pentru că este nevoie de un
interval de cel puţin două alegeri pentru a se verifica. Votul în funcţie de “Aşteptări şi
avantaje individuale” reprezintă un criteriu care indică un început de raţionalizare a
comportamentului de vot

92
Transformarea formaţiunilor politice în partide programatice este influenţată de
sistemul de timp. Cu cât jocul politic este mai mult jucat, cu atât şansa partidelor politice de a
deveni programatice este mai mare. Partidele tind să fie mai organizate în jurul competiţiei
programatice dacă regulile jocului politic depersonalizează puterea politică şi în felul acesta
se suprimă legătura client-patron sau relaţia charismatică în favoarea echipelor politice.

VIII. Subiecte de verificare


1. Explicaţi geneza partidelor româneşti în raport cu parlamentarismul.
2. Cum au devenit facţiunile paşoptiste partide politice?
3. Descrieţi clivajul unionist/antiunionist.
4. Care sunt cauzele ce au dus la apariţia pluripartitismului în România?
5. Care sunt caracteristicile partidului unic din România? Analizaţi asemănările şi
deosebirile dintre acesta şi celelalte partide unice din restul Europei.
6. Utilizaţi clarificarea lui Michael Weller pentru identificarea profilului politic şi
organizaţional al partidelor din România.
7. Explicaţi de ce nu se poate aplica schema clivajelor lui Rokkan în cazul fenomenului
partidist din România.

93
ANEXA 1
GERMANIA
Anexa 1-a: partide politice germane
CDU Christlich Demokratische Union Uniunea Creştin Democrată
CSU Christlich Soziale Union Uniunea Creştin Socială (varianta
bavareză a CDU)
FDP Freie Demokratische Partei Partidul Liber Democrat
SPD Sozialdemokratische Partei Deutschland Partidul Social-democrat
PDS Partei des Demokratischen Sozialismus Partidul Socialismului Democratic
(apărut în 1990 ca urmare a unirii
cu Germania de Est, moştenitor al
partidului comunist est-german)
Bündnis 90/Grüne Alianţa 90/Verzii

Anexa 1-b: guverne şi partide de guvernământ în RFG


Prim ministru Partid (coaliţie) anii de guvernare
Adenauer CDU+FDP 1949-1956
Adenauer CDU 1956-1961
Adenauer CDU+FDP 1961-1963
Erhard CDU+FDP 1963-1966
Kiesinger CDU+SPD 1966-1969
Brandt SPD+FDP 1969-1974
Schmidt SPD+FDP 1974-1982
Kohl CDU+FDP 1982-1998
Schroder SPD+ Grüne 1998 - prezent

Anexa 1-c: componenţa Bundestagului


A 11 legislatură 1987-1990 (după The German Bundestag, Le Pére Verlag, Bonn, 1993)
Partid % Locuri
CDU-CSU 45,1% 234
SPD 37,2% 193
FDP 9,3% 48
Verzii 8,4% 44

A 12 legislatură 1990-1994 (după Deutscher Bundestag - Weg der Gesetzgebung, Le Pére Verlag, Bonn,
1994)
Partid % Locuri
CDU-CSU 48% 318
SPD 36,1% 239
FDP 11,9% 79
PDS 2,4% 16
Verzii 1,2% 8
Independenţi 0,4% 2

A 13 legislatură 1994-1998 (Olivier Duhamel, Les démocraties, Seuil, Paris, 1995, p.145)
Partid % Locuri
CDU-CSU 43,7% 294
SPD 37,5% 252
FDP 7% 47
PDS 4,5% 30
Verzii 7,3% 49

94
A 14 legislatură 1998-2002
Partid % Locuri
CDU-CSU 35,1% 244
SPD 40.9 % 298
FDP 6.2 % 43
PDS 5.1% 36
Verzii 6.7% 47

95
ANEXA 2 FRANŢA
Anexa 2-a: partide şi familii politice franceze
Gaulliştii (Dreapta)
UNR Union pour la Nouvelle République Uniunea pentru Noua Republică (1958-
1967)
UD Ve Union des démocrates pour la Ve Uniunea Democraţilor pentru a V-a
République Repubilcă (1967-1968)
UDR Union des démocrates pour la République Uniunea Democraţilor pentru Republică
(1968-1976)
RPR Rassemblement pour la République Adunarea pentru Republică (1976-
prezent)
Centriştii
MRP Mouvement républicaine populaire Mişcarea Repubicană Populară (1943-
1965) partid democrat-creştin a cărui
existenţă se leagă de Republica a IVa.
Les radicaux - Parti républicaine radical et Partidul republican radical şi radical -
radical-socialiste socialist, moştenitor al vechii tradiţii
radicale a Republicii a III-a, cunoscut şi
sub numele de Partidul radical valoisian
(cu sediul în Place de Valois)
RI Républicaine indépendents Republicanii Independenţi (1962-1977)
ce se vor transforma în PR (Parti
Républicaine), Partidul Republican
CDS Centre des démocrates sociales Centrul Democraţilor Sociali creat în
1976, moştenitor al tradiţiei democrat-
creştine
UDF Union pour la démocratie française Uniunea pentru Democraţie Franceză
alianţă fondată în 1978 care federează
PR, CDS şi Partidul radical valoasian şi
clubul “Perspective şi Realităţi”
Stânga
SFIO Section française de l’Internationale Secţiunea Franceză a Internaţionalei
ouvréire Muncitoreşti(1905-1969), transformat
în 1969 în PS - Partidul Socialist
PCI Parti communiste française Partidul Comunist Francez (1921-
prezent)
MRG Mouvement des radicaux de gauche Mişcarea radicalilor de stânga,
desprinsă în 1972 din Partidul radical

Anexa 2-b: guverne şi partide de guvernare în Franţa Republicii a V-a

Preşedinţia lui Charles de Gaulle 1958-1969


Prim ministru Partid (coaliţie) anii de guvernare
Debré UNR+MRP+Ind 1959-1962
Pompidou UNR+MRP+Ind 1962
Pompidou UNR+RI 1962-1967
e
Pompidou UD V 1967-1968
Couve de Murville UDR+R 1968-1969

Preşedinţia lui Georges Pompidou 1969-1974


Prim ministru Partid (coaliţie) anii de guvernare
Chaban-Delmas UDR+RI+CDP 1969-1972
Messmer UDR+RI+CDP 1972-1974

Preşedinţia lui Valéry Giscard d’Estaing 1974-1981


Prim ministru Partid (coaliţie) anii de guvernare
Chirac UDR+RI+CDS 1974-1976
Barre RPR-UDF 1976-1981

96
Preşedinţia lui François Miterand 1981-1995
Prim ministru Partid (coaliţie) anii de guvernare
Mauroy PS+PCF+MRG 1981-1984
Fabius PS+MRG 1984-1986
Chirac RPR+UDF 1986-1988
Rocard PS+MRG 1988-1991
Cresson PS+MRG 1991-1992
Bérégovoy PS+MRG 1992-1993
Balladur RPR+UDF 1993-1995

Preşedinţia lui Jacques Chirac1995-prezent


Prim ministru Partid (coaliţie) anii de guvernare
Jupé RPR+UDF 1995-1997
Jospin PS+PC+EC 1997 - prezent

Anexa 2-c: rezultate electorale în Franţa

1. Alegerile parlamentare
PC PS UDF RPR FN
Alegerile din 1978:
în voturi 20,6% 25% 20,6% 22,6%
în locuri 17,5% 23% 25,3% 31,4%
Alegerile din 1981:
în voturi 16,1% 37,8% 19,2% 20,9%
în locuri 9% 47,7% 12,6% 17,9%
Alegeri din 1986*:
în voturi 9,7% 33% **45% 9,8%
în locuri 6% 38% 50,4% 5,7%
Alegerile din 1988:
în voturi 11,3% 37,8% 20,4% 20,2% 12,4%
în locuri 4,3% 47,7% 22,5% 22,5% -
Alegerile din 1993:
în voturi 9,2% 19,2% 18,6% 19,9% 12,4%
în locuri 4,2% 10% 37% 44,5% -
Alegerile din 1997:
9.9% 23.5 % 14.2% 15.7% 14.9%
6,6% 42,3% 18,8% 23,3% -

*pentru alegerile din 1986 s-a folosit scrutinul proporţional


**UDF-RPR împreună
2. Alegerile prezidenţiale (după Olivier Duhamel, La pouvoir politique en France, p. 126 şi 323)
3.
PC PS UDF RPR FN
1981
primul tur 15% 26% 28% 21%
al doilea tur 52% 48%
1988
primul tur 7% 34% 17% 20% 15%
al doilea tur 54% 46%
1995
primul tur 9% 23% 19% 21% 15%
al doilea tur 47% 53%

97
ANEXA 3 ITALIA

Anexa 3-a: partidele politice italiene

Vechiul sistem de partide-Republica I (1945-1994)


DC Democrazia Cristiana Democraţia Creştină
PLI Partito Liberale Italiano Partidul Liberal Italian
PSI Partito Socialista Italiano Partidul Socialist Italian
PSLI Partito Sociale Liberale Italiano Partidul Social Liberal Italian
P d’A(zione) Partidul Acţiunii
PRI Partito Republicano Italiano Partidul Republican Italian
PSDI Partito Socialista Democratico Italaiano Partidul Social Democrat
Italian
PCI Partito Comunista Italiano (transformat în 1990 în Partidul Comunist Italian
PDS)

Noul sistem de partide şi alianţe–Republica a II-a (după 1994)


Partide
PDS Partito Democratico di Sinistra Partidul Democratic al Stângii
RC Rifondazione comunista Refondarea comunistă
PPI Partito Popolare Italiano Partidul Popular Italian (demo-creştinii)
La Rete Reţeaua
LN Lega Nord Liga Nordului
FI Forza Italia
AN Alleanza Nazionale Alianţa Naţională
MSI Movimento Sociale Italiano Mişcarea Socială Italiană
SVP Süd-Tyroler Volkspartei Partidul sud-tirolez (reprezentant al
minorităţii germane din Tirolul de Sud;
există din perioada primei Republici)

Alianţe
Polo della Liberta Polul Libertăţii (în 1994 era format din FI,
LN şi AN, pentru ca în 1996 LN să nu mai
facă parte din această alianţă de partide)
Progressisti Progresiştii (denumire sub care au participat
forţale de stânga la alegerile din 1996)
Patto per Italia Pactul pentru Italia
L’Ulivo Măslinul (alianţă formată în 1995 care
reuneşte 16 formaţiuni politice dintre care
PDS, PPI, PS - moştenitorul PSI, La Rete, RI
- Rinovamento italiano partidul fostului
premier Dini, Verzii - I Verdi etc.)

Anexa 3-b: guvernări şi partide de guvernare în Italia după 1945

Prima Republică

Prim ministru Partid (coaliţie) anii de guvernare


Parri DC+PCI+PSI+PLI+P d’A 1945
De Gasperi DC+PCI+PSI+PLI+P d’A 1945-1946
De Gasperi DC+PCI+PSI+PRI 1946-1947
De Gasperi DC+PLI+PSI 1947
De Gasperi DC+PLI+PRI+PSLI 1947-1950

98
De Gasperi DC+PSLI+PRI 1950-1951
De Gasperi DC+PRI 1951-1953
Pella DC 1953-1954
Fanfani DC 1954
Scelba DC+PSDI+PLI 1954-1955
Segni DC+PSDI+PLI 1955-1957
Zoli DC 1957-1958
Fanfani DC-PSDI 1958-1959
Segni DC 1959-1960
Tambroni DC 1960
Fanfani DC 1960-1962
Fanfani DC+PSDI+PRI 1962-1963
Leone DC 1963
Moro DC+PSI+PRI+PSDI 1963-1968
Leone DC 1968
Rumor DC+PSI+PRI 1968-1969
Rumor DC 1969-1970
Rumor DC+PSI+PSDI+PRI 1970
Colombo DC+PSI+PSDI’PRI 1970-1972
Andreotti DC 1972
Andreotti DC+PSDI+PLI 1972-1973
Rumor DC+PSI+PSDI+PRI 1973-1974
Rumor DC+PSII+PDSI 1974
Moro DC+PRI 1974-1976
Moro DC 1976
Andreotti DC 1976-1979
Andreotti DC+PSDI+PRI 1979
Cossiga DC+PSDI+PLI 1979-1980
Cossiga DC+PSI+PRI 1980
Forlani DC+PSI+PSDI+PRI+PLI 1980-1981
Spadolini DC+PSI+PSDI+PRI 1981-1982
Fanfani DC+PSI+PSDI+PLI 1982-1983
Craxi DC+PSI+PSDI+PRI+PLI 1983-1987
Fanfani DC 1987
Goria DC+PSI+PSDI+PRI+PLI 1987-1988
De Mita DC+PSI+PSDI+PRI+PLI 1988-1989
Andreotti DC+PSI+PSDI+PRI+PLI 1989-1991
Andreotti DC+PSI+PSDI+PLI 1991-1992
Amato DC+PSI+PSDI+PLI 1992-1993
Ciampi DC+PSI+PSDI+PLI 1993-1994

Republica a II-a

Prim ministru Partid (coaliţie) anii de


guvernare
Berlusconi Forza Italia+Liga Nord+AN 1994-1995
Dini Guvern de tehnicieni sprijinit de 1995 -1996
antiberlusconieni: PDS, RC, La Rete,
PPI, LN.
Prodi L’Ulivo 1996 - 1998
D’Alema L’Ulivo 1998- 2000

ANEXA 3-c:ponderea electorală şi parlamentară a partidelor italiene.

Alegerile din 1992 - sfârşitul pentapartidismului (după Diario d’Italia- Due secoli di storia giorno per giorno,
1990-1994, nr.32, il Giornale, Compact DeAgostini, 1994, p. 764)

99
Partidul Camera Senatul
Deputaţilor Republicii
% Locuri % Locuri
DC 29,7 206 27,3 107
PDS 16,1 107 17,1 64
PSI 13,6 92 13,6 49
LN 8,6 55 8,2 25
Refondarea comunistă 5,6 35 6,5 20
MSI 5,4 34 6,5 16
PRI 4,4 27 4,7 10
PLI 2,9 17 2,8 4
Federaţia verzilor 2,8 16 3,1 4
PSDI 2,7 16 2,6 3
La Rete - Mişcarea pentru democraţie 1,9 12 0,7 3
Lista Panella 1,2 7 0,5 -
Partidul sud-tirolez 0,5 3 0,5 3
Partidul sard de acţiune 0,4 1 0,4 1

Grupurile parlamentare după alegerile parlamentare din 27 martie 1994: emergenţa noului sistem de
partide (după Diario d’Italia- Due secoli di storia giorno per giorno,1990-1994, nr.32, il Giornale,
Compact/DeAgostini, 1994, p.775)
Grupuri parlamentare Camera Senatul
Deputaţilor Republici
i
Progresiştii - federaţie 167 74
Progresişti - PSI - 10
Progresişti verzi - La Rete - 13
Stânga democratică - 10
Liga Nordului 115 59
Forza Italia 113 37
Alianţa Naţională 109 48
Refondarea comunistă- progresişti 39 17
PPI 33 33
Centrul creştin democratic 27 12
Grup mixt 28 12

Rezultatele alegerilor din 21 aprilie 1996 pe orientări politice dominante (după L’Express, no.2338, 15 avril-
1 mai 1996, p.11)
Camera Senatul Republicii
Deputaţilor
Stânga (Măslinul, Renaşterea comunistă)
în voturi 50,65% 53%
în locuri 319 167
Dreapta (Polul Libertăţii - FI, AN, CCD - Centul
Creştin Democrat)
în voturi 39,05% 36,85%
în locuri 246 116
Liga Nordului
în voturi 9,45% 8,23%
în locuri 59 27
Alţii
în voturi 0,85% 1,92%
în locuri 6 5

100
ANEXA 4 MAREA BRITANIE
ANEXA 4-a: partide politice britanice
LP (Labor Party) Partidul Laburist
SDP (Social Democratic Party) Partidul Social Democrat
LIB (Social and Liberal Party) Partidul Social şi Liberal, cunoscut mai ales sub
numele de Liberal Democrat; până în 1988 s-a
numit Partidul Liberal)
CON (Conservative Party) Partidul Conservator

ANEXA 4-b: guvernări şi partide de guvernare în Marea Britanie după 1945


Prim ministru Partid Anii de guvernare
Attelee LP 1945-1951
Churchill Con 1951-1955
Eden Con 1955-1959
Macmillan Con 1959-1964
Wilson LP 1964-1970
Heath Con 1970-1974
Wilson LP 1974-1976
Callaghan LP 1976-1979
Thatcher Con 1979-1990
Major Con 1990-1998
Blair LP 1998 - prezent

ANEXA 4-c:ponderea electorală şi parlamentară a partidelor britanice


Anul Con LP Lib* Alţii
alegerilor
1979
în voturi 43,9% 37% 13,8% 5,3%
în locuri 339 269 11 16
1983
în voturi 42,4% 27,6% 25,4% 4,6%
în locuri 397 209 23 21
1987
în voturi 42,3% 30,8% 22,6% 4,3%
în locuri 376 229 22 23
1992
în voturi 41,9% 34,4% 17,8% 4,2%
în locuri 336 271 20 23
1997
în voturi 30,06% 43,09% 22,44% 4,41%
În locuri 165 419 46 29
*Între 1983 şi 1987 a funcţionat alianţa liberalilor cu social-democraţii

101
ANEXA 5 SPANIA
ANEXA 5-a: partide politice spaniole
UCD-CDS Uniunea de centru
PPE Partido Popular Espanol Partidul Popular Spaniol
PSOE Partido Socialista Obrero Espanol Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol
IU Izquierda Unida Stânga Unită (partidul comunist)
PNV Partido Nacionalista Vasco Partidul Naţionalist Basc
EE Euskadiko Ezkerra Stânga bască (unit în 1993 cu PSOE cu
care a format Partidul socialist basc)
HB Herri Batasuna Unitate Populară (partid naţionalist basc
apropiat de ETA- Euskadi Ta
Askatasuna – Bascia şi libertate)
EA-EOE Eusko Alkartasuna Naţionalişti başti
PAR Partido Aragonés Regionalista Partidul Aragonez Regionalist
(naţionalişti aragonezi)
CIU Convergencia i Unio Convergenţă şi unitate (naţionalişti
catalani)
ERC Esquerra Republicana de Catalunya Stânga Republicană Cataloneză
(independentişti catalani)
CC Colaición Canariana Coaliţia canariană
UV Unió Valenciana Uniunea Valensiană (Regionalişti
valencieni anti-castilieni)
UPN Unión de Pueblo Navaro Uniunea Poporului Navarez (partid
navarez regionalist anti-basc)
PA Partido Andalucista Partidul Andalusian (partid regionalist
afirmând o identitate euro-arabă)
BNG Bloque Nationalista Galego Blocul Naţionalist Galician
CG Coalición Galega Coaliţia galiciană
PSG-EG Partido Socialista Galego-Esquerda Partidul Socialist Galician-Stânga
Galega galiciană

ANEXA 5-b: guvernări şi partide de guvernare în Spania după 1976


Suarez UCD 1976-1981
Calvo Sotelo UCD 1981-1982
Gonzales PSOE 1982-1996
Aznar PPE, Partidul Naţional Catalan CIU, 1996-prezent
Coaliţia Canariană CC, Partidul
Naţionalist Basc PNV.

ANEXA 5-c: ponderea electorală a partidelor spaniole


Anul PP CSD PSOE IU Regionalişti
alegerilor
1977 9% 35% 29% 9% 5%
1979 7% 37% 32% 11% 9%
1982 25% 10% 46% 4% 8%
1986 26% 9% 44% 5% 14%
1989 26% 8% 40% 9% 11%
1993* 35% 2% 39% 9,5% 10%
1996** 39% - 37% 11% -
2000 44.6 - 34.1% 5.5% 11%
*La alegerile din 1993 CIU a obţinut 4,9% din voturi, ERC 0,8%,PNV 1,2,
HB 0,9%, EE-EOE 0,6%, PAR 0,6%, UV 0,5%, iar CC 0,9%.
** La alegerile din 1996 CIU a obţinut 5%, iar PNV 1,3%.

102
ANEXA 6
Compoziţia Parlamentului European
Grup parlamentar 1989 1994 1999
Locuri % Locuri % Locuri %
518 567 626
Partidul Socialist European 198 38,2% 198 35% 180 28,7%
Partidul Popular European 162 31,4% 157 28,7% 233 37,3%
Liberalii şi Reformiştii 46 8,8% 43 7,6% 51 8,3%
Democraţi
Confederaţia Stângii Unite 28(nou) 5% 42 6,7%
Europene
Forza Italia 27(nou) 4,7% regrupat
Independenţi 21 4,1% 27 4,7% 26 4,2%
Alianţa democratică 20 3,9% 26 4,6% 16 2,6%
Europeană
Verzi 28 5.4% 23 4,1% 48 7,7%
Alianţa Radicală Europeană 19(nou) 3,4% regrupat
Grupul Naţiunilor Europei 19(nou) 3,4% 30 4,8%
Grupul Tehnic al Dreptei 14 2,55% regrupat
Grupul Curcubeul 16 2,7% regrupat
Stânga Unită 13 2,5% regrupat

103
BIBLIOGRAFIE

Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică, DuStyle, Bucureşti, 1996.


Jean Blondel, Party Systems and Patterns of Government in Western Democracies, Praeger, New York, 1968.
François Borella, Les partis politiques en Europe, Seuil, Paris, 1984.
François Borella, Les partis politiques dans la France d’aujourd’hui, Seuil, Paris, 1980.
Jean Charlot, La politique en France, Le livre de poche, Paris, 1994.
Monica Charlot, Le parti travailliste britanique, Montchrestien, Paris,1992.
Jean Marie Copperet, Claude Emeri, Les sistemes electoraux, PUF, Paris, 1988.
Ralf Dahrendorf, Reflecţii asupra Revoluţiei din Europa, Humanitas, Bucureşti 1993.
Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Ricci, Droit constitutionnel et institutions
politiques, Economica, Paris, 1983.
Olivier Duhamel, Les démocraties, Seuil, Paris, 1995.
Olivier Duhamel, Le pouvoir politique en France, Seuil, Paris, 1995.
Maurice Duverger, Les partis politiques, A. Colin, Paris, 1981.
Maurice Duverger, Les régimes politiques, PUF, Paris, 1981.
Maurice Duverger, , “Caucus and Branch, Cadre Parties and Mass Parties”. în P. Mair, The West European Party
Systems, Oxford Univsity Press, 1990.
Tom Gallagher, Allan M. Williams (editors), Southern European socialism, Manchaster University Press, 1989.
Madelaine Grawitz, Méthodes des sciences sociales, 10e édition, Dalloz, Paris, 1996.
Dimitrie Gusti, “Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic”, în Doctrinele partidelor politice,
Garamond, Bucureşti, 1996.
Roland Inglehart, Culture Shift in Advanced Industrial Society, Princeton University Press, 1990.
Richard S. Katz, Peter Mair, Party Organizations, Sage, London, 1992.
Richard Katz, Peter Mair, “Changing Models of Party Organisation and Party Democracy: the Emergence of
Cartel Party”, în Party Politics, vol 1, no1, 1995.
Otto Kirchheimer, “The Transformation of the Western European Party Systems”, în LaPalombara, Weiner (eds)
Parties and Political Development, Princeton Univsity Press, 1966.
Herbert Kitschelt, “The Formation of Party Clevages in Post-Communist Democracies”, Party Politics 1:4,
1995.
Herbert Kitschelt, ”New Social Movements and Decline of Party Organisation” în Kuechler and Dalton (eds),
Challenging the Social Order: New Social and Political Movements in Western Europe. Cambridge Polity Press,
1990.
Hanspeter Kriesi, Les démocraties occidentales, Economica, Paris, 1994.
Jacques Leruez, Le systéme politique britanoque depuis 1945, A. Colin, Paris, 1994.
Arendt Lijphart, Democracy in Plural Societies, Yale University Press, 1977.
Peter Mair, “What Is Different About Post-Communist Party Systems?”, Public Policy, no. 259, Univsity of
Strathclyde, Glasgow, 1996.
Yves Meny, Politique comparée, Montchrestien, Paris, 1991.
Jean-Louis Quermonne, L’alternance au pouvoir, PUF, Paris, 1988.
Jean-Louis Quermonne, Les régimes politiques occidentaux, Seuil, Paris, 1986.

104
Jean-Louis Quermonne, Le systéme politique européen, Montchrestien, Paris, 1993.
Phillippe Parini, Les institution politiques, A. Colin, Paris, 1984.
Dominique Pélassy, Qui gouverne en Europe?, Fayard, Paris, 1992.
Hugues Portelli, Les régimes politique européens, Libraire Générale Française, Paris, 1994.
Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1987.
Stein Rokkan, Citizens, Elections, Parties, David McKay Company, New York/Oslo, 1970.
Giovanni Sartori, “A Typology of Party Systems”, în P. Mair (ed) The West European Party System, Oxford
University Press, 1990, ( versiune prescurtata a cap. 5,6 si 9 din Sartori,1976. “Parties and Party System: A
framework for Analysis” Cambridge Univ. Press)
Daniel-Louis Seiler, Les partis autonomistes, PUF, Paris, 1994.
Daniel-Louis Seiler, „Classifications et taxonomies: essai de reconstruction”, în La politique comparée en
question, coordonată de Daniel-Louis Seiler, LyCoFac - L.C.F. Édition, Bordeaux, 1994.
Daniel-Louis Seiler, Partis et familles politiques, PUF, Paris, 1980.
Daniel-Louis Seiler, Les partis politiques dans le Benelux, Institut de Ciéncies Politiques i Socials, WP núm. 48,
Barcelona, 1992.
Ezra N. Suleiman, Les ressorts cachés de la réussite française, Seuil, Paris,1995.
Jean Touchard, La gauche en France depuis 1900, Seuil, Paris, 1977.
Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Polirom, Iaşi, 1997.
George Voicu, Pluripartidismul, All, Bucureşti, 1997.
Michael Waller, “Parties inheritances and parties identities”. în: Pridham and Lewis, Stabilising Fragile
Democracies: Comparing New Party Systems in Southern and Eastern Europe, Routledge, London, 1996.
Alan Ware, Political Parties and Systems, Oxford Univsity Press, 1995.
Michel Winock, Le socialism en France et en Europe, Seuil, Paris 1992.

105
106