Ce înseamnă „ţara“?

- Andrei Plesu

Ce nu pricep e de ce crede preşedintele că reacţia normală şi soluţia la rău e un juvenil

puseu erotic. Că exasperarea se tratează cu pupături.

Deunăzi, aflat pe teren într-o zonă inundată, domnul preşedinte a spus unei jurnaliste că
lucrurile vor merge bine în România numai dacă ne vom iubi toţi ţara. Lucrurile merg
prost, pentru că o înjurăm. Întrebarea căreia Traian Băsescu îi răspundea în acest fel se
referea la o altă declaraţie a sa, potrivit căreia România, trăind din împrumuturi, e o „ţară
de mâna a doua". Ni se sugerează, deci, că dacă ne vom îndrăgosti de această ţară de mâna
a doua, iubirea noastră o va transforma peste noapte, ca în basme, din broscuţă
răpciugoasă în prinţ. Soluţia e originală şi nu lipsită de un oarecare nimb mistic. O ţară nu
se pune pe picioare prin efort, prin legi, prin justiţie, prin sobrietate şi seriozitate, ci prin
iubire. E destul să-i faci ochi dulci, „să te simţi bine" în ea, să o lauzi şi să o cânţi, ca ea să se
redreseze cătinel, din propria ei cenuşă. Nu pun la îndoială patriotismul domnului
preşedinte. Şi, mai ales, nu vreau să iau în derâdere sentimentul naţional. Pe de altă parte,
nu cred că declaraţiile de amor făcute în piaţa publică, fluturarea drapelului la mitingurile
electorale şi înfierarea ciobănească a celor care nu practică iubirea oarbă, sunt manifestări
de zel patriotic nobile şi eficiente.

Dl. preşedinte a mai făcut, în timp, aluzie la necesitatea dragostei de ţară. Uneori însă, mi-e
greu să înţeleg la ce anume se gândeşte când spune „ţară". Să fie simplă emotivitate
ostăşească dinaintea tricolorului? Umezirea pupilei când se intonează imnul de stat?
Celebrarea unui noroc geografic, care ne-a înzestrat cu atâtea plaiuri frumoase şi mănoase?
Umbra strămoşilor care s-au ocupat secole întregi cu decimarea turcilor? N-aş crede să fie
vorba de o amplă cultură istorică, de natură să provoace durabile inflamaţiuni sufleteşti.
Nici de o solidaritate profundă, cu „grădina Maicii Domnului", îngrijită de duhul
ortodoxiei. Trebuie să fie altceva. Aşa cum îl cunosc, dl. preşedinte e sensibil la oameni.
Ţara înseamnă românii, cărora li se şi adresează, în mod explicit, când ţine discursuri
politice. Rămâne să ne întrebăm despre care români e vorba. Despre toţi? Nu. De pildă,
medicii nu prea intră în discuţie: dau diagnostice proaste, iau şpagă, emigrează (chiar dacă
emigraţia lor nu ne afectează, căci avem destui). Profesorii? Dar ei nu muncesc decât 16 ore
pe săptămână şi, ca atare, sunt mai bine plătiţi decât însuşi preşedintele. În plus, scot pe
bandă „tâmpiţi". Scriitorii şi actorii? Să fim serioşi. Trebuie taxaţi drastic, împuţinaţi,
trecuţi la pagina de divertisment, care, în fond, nu e indispensabilă. Intelectualii? Sunt nişte
caraghioşi, buni, în cel mai bun caz, pentru decor. Pensionarii? N-avem ce le face. Ghinion.
Le micşorăm veniturile. Clasa politică? E ticăloşită. Ţăranii? Nu ştiu nici măcar să se
asigure împotriva inundaţiilor. Ziariştii? Vânduţi. Atunci cine? S-ar zice că pentru Traian
Băsescu iubirea de ţară e un sentiment peisagistic. Îi place locul, cu dansurile lui mândre, cu
veselia lui inexplicabilă. Fără oameni. Dar cu mult „popor". Poporul acela care, în
proporţie de 99%, iubeşte manelele. Ce-i de făcut? Să ne îndrăgostim! Să ne facem cu
ochiul unii altora şi să ne ciupim, tandru, de obraz, la o bere.

În multe privinţe, nu pot, totuşi, să nu fiu de acord cu Traian Băsescu. Am şi eu a mă plânge

de o mulţime de netrebnicii autohtone. Cred şi eu că stăm prost şi din vina noastră. Ce nu
pricep e de ce crede preşedintele că reacţia normală şi soluţia la rău e un juvenil puseu
erotic. Că exasperarea se tratează cu pupături.