SPAȚII CULTURALE, nr.

49, noiembrie/decembrie 2016

SPAŢII CULTURALE nr. 49 / 2016
Cuprins
Editorial: Noi nu suntem normali/ pag/1
Întâmplări cu final neașteptat/ pag. 2
Adrian Lungu: Splendoarea anonimatului/ pag. 3
Romanița Maria Ștențel: Puzzle. Culori la Revoluție/ pag. 6
Ștefania Oproescu: Inscripționări pe creier/ pag. 7
Fapte culturale/ pag. 8
Adrian Munteanu: Povești fără sfârșit/ pag. 9
Mihaela Malea Stroe: Poem…/ pag. 13
Virgil Diaconu: Erorile literare în viziunea lui Baudelaire/ pag. 14
Doina Cernica: Povești de călătorie/ pag. 19
Valeria Manta Tăicuțu: Dincolo/ pag. 21
Leo Butnaru: Traduceri din Valentin Nervin/ pag.22
Nicolai Tăicuțu: Poeme/ pag.23
Marcel Mureșeanu: Poeme/ pag.24
Radu Cârneci: Poeme/ pag.26
Alexandru Philippide: Monolog în Babilon (fragment)/ pag.28
Nicolae Pogonaru: Poeme/ pag.29
Eduard Dorneanu: Poeme/ pag.30
Irina Lucia Mihalca: Privește cerul/ pag.31
Gheorghe Oncioiu: Sondajul de opinie/ pag. 32
Adrian Crețu: Poeme/ pag.35
Ruxandra Anton: Îmblânzirea cu frunze/ pag.37
Nicolas Bratu: Rondeluri/ pag.38
Gheorghe Andrei Neagu: Nedumerirea/ pag.39
Mircea Teculescu: Poeme/ pag.41
Magdalena Albu: Remember George Calboreanu/ pag.42
Adrian Botez: Necesara minune/ pag.43
Tudor Cicu: Jurnal de front/ pag.44
Camil Petrescu: Versuri pentru ziua de atac (fragment)/ pag.46
Diana Adriana Matei: Poeme/ pag.46
Elisabeta Boțan: Poeme/ pag.47
Ion Roșioru: Pantunuri/ pag.49
Diana Vrabie: Memorialistul V. Alecsandri/ pag.51
Ionel Popa: Toposuri și obiectele lor…/ pag.53
Camelia Manuela Sava: Destrămare/ pag.57
Marius Manta: Tărâmul magic al colindelor/ pag.58
Petrache Plopeanu: Sonete/ pag.59
Vasile Ghica: În ghearele râsului/ pag.61
Dumitru Dănăilă: Un altfel de tată/ pag.61
Sorin Călin: Poeme/ pag.63
Nina Elena Plopeanu: Focul lui Dumitru/ pag.63
Cărți prezentate de: Petre Isachi (pag.64), Ionel Popa (pag.66),
Octavian Mihalcea (pag.71), Theodor George Calcan (pag.71),
Diana Dobrița Bîlea (pag.72), Valeria Manta Tăicuțu (pag.74), Stan
Brebenel (pag.75), Silvia Ioana Sofineti (pag.76)
Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag.77
Reviste literare/ pag.79

Apare sub egida Asociaţiei
Culturale „Valman”, cu
sprijinul Centrului Cultural
„Florica Cristoforeanu” şi al
Primăriei Râmnicu Sărat

Redactor-şef:
VALERIA MANTA TĂICUŢU
Colectivul redacțional:
DIANA VRABIE
VIORICA RĂDUȚĂ
PETRACHE PLOPEANU
CAMELIA MANUELA SAVA
STAN BREBENEL
NICOLAI TĂICUŢU
Secretar de redacţie :
SILVIA IOANA SOFINETI

Redacţia şi administraţia:
Str. Gh. Lupescu, nr. 67,
Rm. Sărat, 125300,
jud. Buzău
TELEFOANE:
0744-708.812
0765-797.097

e-mail :
valeria.taicutu@yahoo.com
Tipar executat de EDITGRAPH Buzău
Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele publicate.
0

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
seamănă între ele și, dacă citești un poet, e ca și când
i-ai fi citit pe toți: aceeași gestualitate lirică, același
vocabular, aceleași teme. Declarativ, toți se cred unici,
originali, se individualizează, visează intrarea în
universal etc., dar, de fapt, nu par decât o masă amorfă
mânată de același vânt, în aceeași direcție: spre nicăieri.
Teoretic (și suntem buni la teorii) generalul reprezintă o
sumă a ceea ce este particular, plus ceva inefabil,
rezultat din armonizarea părților. În teorie, desigur,
fiecare creator are un fel al său de a spune ceea ce are de
spus, fiecare visează să depășească limitări interioare și
frontiere geografice pentru a se face mai bine auzit peste
spații și timp. În practică, se caută rețete, se mai
înființează încă „școli de literatură”, se promovează
ideea de cenaclu-pepinieră pentru talentele în formare
(nu, nu născute, ci manevrabile ca aluatul în forme de
plastic din import). Adevărul este că nu există rețete
pentru scris, școlile în care, chipurile, ești învățat să scrii
poezie sunt o glumă, fiindcă, în absența talentului (care
este un dat al tău, de la naștere), poți învăța, cel mult, să
modifici distanța dintre cuvinte și sensul lor, așa cum
cameleonii modifică distanța dintre cristalele
microscopice din celulele lor epiteliale, pentru a
reflecta o anumită lungime de undă a luminii. Desigur,
dispunem cu toții de capacitate mimetică, dar să o
exersăm în „școli de literatură”, ca să scriem toți la fel și
să ne legitimăm „generaționist” (fiindcă am „absolvit”
aceeași școală de artă și meserie de a scrie despre nimic)
este păgubos. Culegem adeseori sintagme celebre (cum
ar fi „cultură minoră” și „cultură majoră”, de la Lucian
Blaga citire) și le schimbăm sensul în funcție de gradul
de depresie ori scârbă de România prin care trecem pe
moment. Dacă trăim într-o țară mică, fără viitor, coruptă
și sărăcită, nu înseamnă că avem o cultură minoră, cum
nu înseamnă nici că țările prospere economic, politic și
social au o cultură majoră. Delimitarea pe criterii
exterioare, dimensionale, nu a fost punctul de la care a
pornit demersul filosofic blagian, „Trilogia culturii”
având cu totul alt scop decât acela de a demonstra că noi
suntem la vârsta copilăriei, că mai avem multe de
învățat până să devenim maturi și că este foarte firesc să
ne mulțumim cu o „cultură minoră”. Când vrei cu tot
dinadinsul să-ți pui cenușă-n cap și să te lamentezi că ai
o țară care nu e țară și că nu prea știi ce să faci cu ea și
în ea, răstălmăcirea unor lucrări, a unor idei, citarea
trunchiată și lipsa de probitate (dar și de talent),
devenite mod de viață „culturală”, pot fi mai periculoase
decât un vaccin expirat. Îl poți face, ca să nu mai ai „rău
de România” (mulțumesc, Magda Ursache), dar nimeni
nu-ți poate garanta supraviețuirea.

EDITORIAL

Noi nu suntem normali…
Starea de normalitate a unei culturi presupune,
printre multe altele, cultivarea individualului, a
particularului, a ceea ce este specific fiecărui creator în
parte și, prin aceasta, departe de a semnifica o egoistă
delimitare și izolare, mai pe scurt și în spiritul lui
political correctness, o nedorită enclavizare, respectul
pentru individual și particular (prin care se definește nu
numai esența personalității, ci și însăși esența unei
națiuni) poate asigura atât de mediatizata integrare/
sincronizare cu valorile europene și universale.
Deceniile de comunism feroce prin care am trecut au
transformat uniunile de creație într-o uriașă familie de
siamezi, lipiți în dreptul capului și al inimii, pentru a
avea, cum cerea partidul (numai el avea voie să fie unic)
un singur glas (gând), o singură voință. Ieșirea din
„frontul comun”, abordarea altor teme decât cele
permise de cenzorii (mulți, dar nu toți) agramați ai
vechiului regim erau sancționate. Societatea socialistă
multilateral dezvoltată avea nevoie de cenacluri, de
coruri (și ele apăreau peste tot, ca pârâiașele nevolnice
obligate să formeze marea… Cântare a României) și de
stadioane,
unde
se
practica
uniformizarea,
depersonalizarea, „armonizarea” vocilor în imnuri de
slavă. Omul comun era la putere, nu individualitatea
creatoare.
După revoluția din decembrie (de fapt, încă nu
știm precis ce-a fost), o bună bucată de vreme s-a mers
pe negație: i s-a dat dreptul fiecărui individ creator să
aibă vocea lui lirică, revista lui, cărțile lui, tipografia lui,
editura lui. Au apărut reviste și edituri acolo unde nici
prin cap nu-ți trecea că or să apară, și poeți într-un heirup care încă mai amintea de Bumbești-Livezeni și de
alte șantiere ale patriei. Din păcate, avalanșa de cărți
(încă se mai tipăresc, în medie, câteva mii pe zi) nu a
însemnat și un salt calitativ. Au fost schimbate temele
fundamentale ale creației, nu a mai fost slăvit partidul,
nu s-au mai scos în relief cuceririle revoluționare ale
poporului, ci s-a trecut la consemnarea banalului, a
obsesiilor (mai ales a celor sexuale), s-a filosofat cu și
fără rost și, în general, după model străin (euroamerican) a fost promovat textul ambiguu, care crește
din el însuși și se încolăcește ca șarpele ouroboros, până
ce ajunge să semene cu un zero imens. Și uite că
ajungem, mai ales în cazul poeților foarte tineri și foarte
ambițioși, care-și scot la edituri de cartier cărți încă de
la frumoasa vârstă de 15-16 ani, la constatarea că, în
mod inexplicabil, cam toți scriu la fel. Poemele lor

Valeria Manta Tăicuțu

1

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
***

Întâmplări cu final
neașteptat

Din Focșani au plecat de câțiva ani, la cele
veșnice, Dumitru Pricop, Ion Panait, Florin Muscalu,
Traian Olteanu, Florin Paraschiv și mulți, mulți alți
scriitori cunoscuți, lăsând un gol pe care se tot
străduiesc să-l ocupe veleitari cu nume mici și talent
așijderea. În primăvara acestui an a murit și revista
„Oglinda literară”, singura care mai putea, cu adevărat,
să dea valoare vieții culturale din capitala de județ, oraș
mare, frumos și care găzduia, în trecute vremi, zeci de
scriitori pe metrul pătrat (gluma, veche, ascunde o mare
doză de adevăr). Literar vorbind, cultura vrânceană mai
rezistă prin „ProSaeculum” și prin „Salonul literar”, dar
nu se știe până când. După alegerile parlamentare din
decembrie multe se pot întâmpla: multe și nu toate bune.

Revista „Cafeneaua literară” a apărut în peisajul
literar românesc începând cu ianuarie 2003, la ințiativa
unui grup de scriitori, membri ai USR (Virgil Diaconu
și Magda Grigore, ca să-i numim doar pe doi dintre ei,
sunt nume arhicunoscute) și, de-a lungul celor 13 ani de
existență, și-a demonstrat valoarea și impactul asupra
cititorilor. Este o revistă serioasă, cu difuzare în toată
țara, care face cinste și Centrului Cultural Pitești, și
arealului pe care-l oglindește (cultural vorbind), și
culturii române. În paginile ei sunt întâlniți scriitori
importanți, iar creațiile publicate respectă întotdeauna
criteriul calității și deschiderea spre nou, spre ceea ce
are caracter de universalitate. Este cunoscut efortul
poetului Virgil Diaconu și al echipei redacționale de a
nu transforma publicația într-o efemeridă, bună de prins
în ace în vreo cutiuță prăfuită din muzeul bizar care este
literatura română. Se pare, totuși, că zilele revistei sunt
numărate, din motive pe care doar realitățile sociopolitice și economice dintr-o țară care-și trece linia
axiologică prin stomac le pot explica. Contează prea
puțin calitatea revistei, premiile pe care le-a adus în
județul Argeș (nu știu dacă oficialitățile au aflat, de
exemplu, de Premiul de excelență primit de „Cafeneaua
literară” la Festivalul Național „George Bacovia” chiar
în această toamnă); nu sunt bani (să fim serioși, bugetul
pe un an al unei reviste reprezintă cam un sfert din
bacșișul pe care-l lasă un demnitar pe lună într-un
restaurant de lux!), nu sunt și nu sunt, veniți voi,
scriitorii, cu pretenții de bani risipiți pe cultură, când
noi trecem printr-o perioadă de criză… și de campanie
electorală, pe deasupra?! O astfel de mentalitate este
păguboasă, dar… îi pasă cuiva?

***
Buzăul, județ cultural, s-a specializat, de ceva
vreme, în efemeride. Apare câte o revistă, toată lumea
este fericită, se fac urări de viață lungă și apoi,
inexplicabil, revista dispare. Îi ia locul alta, care trăiește
și ea cât un fluture pe lampă, apoi alta, și alta…
Singurele care par să trăiască mai mult sunt revistele
școlare, poate și pentru că, în afară de interesul elevilor,
al părinților și al profesorilor, ele au o anumită
independență față de bugetul local. De curând, a mai
apărut o revistă, „Glas râmnicean”, unde-l întâlnim, ca
mentor, pe profesorul pensionar (dar și poet respectat în
urbe), Traian Gh. Cristea. Să sperăm că revista nu va fi
antologată cu doar două-trei numere într-o ediție
viitoare, revăzută și adăugită, din acea uriașă colecție de
reviste fără viitor numită „Istoria jurnalismului în
județul Buzău” (enciclopedie, pomelnic, dicționar, cine
mai stă să se întrebe despre ce-i vorba?).
***
Dacă multe reviste își dau obștescul sfârșit (nici
revista „Spații culturale” nu se simte prea bine), se
găsesc totuși bani pentru proiecte de genul: Cartea
dâmbovițeană, tecuceană, hunedoreană, tulceană
ș.a.m.d (nu-i cazul, deși ar trebui, să înșirăm toate
județele patriei); să trecem pe listă, cu bucurie, și
„Cartea râmniceană”. Aici găsim cireașa de pe tort,
reprezentată de scriitori de broșurele potrivite pentru
cultura unui oraș ca nuca în perete. E drept că, din când
în când, în acest proiect mai apare și câte o carte
adevărată. La urma-urmei contează, nu-i așa, că se scot
cărți, că se justifică niște fonduri din bugetul pentru
cultură și că toată lumea este mulțumită. În curând, cu
ajutorul atâtor glorii locale, târgul își va putea depune
candidatura pentru titlul de capitală culturală (a
kitschului, dar să nu pretindem mai mult).

2

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
stea în frunte, se consideră elita (au carnet de membru al
U.N.S.R.), scriitorii, iar alţii, mai puţin îndrăzneţi (cu
mai puţin noroc, zic eu) şi cu mai puţină înzestrare (unii
chiar infatuaţi şi sigur bolnavi de narcisism), poeţii şi
prozatorii, care se zbat să intre în graţiile primilor, mulţi
muncind cu patimă, dedicaţi şi motivaţi, poate, poate,
dosarele lor vor fi aprobate, poate, poate apucă şi ei să
se înfrupte din pomana statului înainte de zborul final
spre Marea Eternitate. Ştiu, cinism curat, dar trebuie să
fie cineva care să mai înţepe, prea ne complacem în
lipsa atitudinii, vrem obiectivitate, sigur, alţii să o ceară.
Ce să mai vorbim de cei mai tineri, din câmpul muncii,
ei chiar trebuie să aibă noroc şi talent cu carul, altfel se
vor pierde în neantul existenţial.
Aşa că, traversând oraşul dinspre nord, după pod

Adrian LUNGU
Splendoarea anonimatului
Bacău-Buzău, 177 kilometri, 2 ore și 27 minute,
îmi arătase monitorul calculatorului. Nu mare lucru,
mi-am zis, deşi avusesem o săptămână încărcată:
activităţi administrative obositoare şi ore suplimentare
de muncă pentru a respecta termenele de realizare a
documentaţiior din contractele cu două societăţi. Numai
două, dar suficient de bine organizate, cu profituri
apreciabile din care, recunosc, primesc partea leului. Nu
fac doar prezenţa, muncesc. Nu totdeauna cu spor şi
voie bună, de aceea escapada propusă de domnul P. era
ispititoare şi părea o relaxare provocatoare, intelectuală
(Mamă, ce pretenţios sună!).
Să participi la un…, hai să-i spunem, simpozion
literar alături de creatorii de artă (de frumos, încerc să
spun) al celor din Buzău şi Râmnicu-Sărat mi s-a părut
o ocazie binevenită. Ţi se pare că eşti mai aproape de un
titan ca V. Voiculescu sau de vulcanii noroioşi (pare
exagerat, dar mie îmi place).
Când am aflat cine mai merge, devenisem
entuziasmat, patru oameni, patru prieteni, zic eu (fără
acordul lor, îmi cer scuze dacă vreunul se va supăra):
P. şi M., poeţi, S. dramaturg şi un critic literar, I. Să fii
între ei, cu ei, să-i auzi cum apreciază, argumentează şi
justifică actul estetic în literatură nu numai prin
existenţa unei procesări a realului, a experienţei
personale de viaţă sau de atitudine, ci şi prin acţiunea de
implementare a fabulaţiei, fanteziei şi ficţiunii care
aureolează emoţional în stabilirea valorilor autentice,
să-i vezi oftând din lipsa reclamei culturale pentru
chiverniseala „producţiilor literare” sau a capitalului
financiar pentru cultură (de parcă ar exista undeva în
lume vreun stat care alocă pentru scriitorime sume
uriaşe în detrimentul înarmării, sănătăţii sau
învăţământului) e o delectare care ar părea cel puţin
maliţioasă (ca să nu spun cinică) pentru unul ca mine,
care sunt un optimist, dar am sfidat mereu cu tăcerea,
fără să mă iau vreodată în serios în ale literaturii. Şi de
ce n-aş face-o, când văd breasla scriitoricească
cocoşându-se sub greutatea insidiosului „act politic”, iar
oamenii se înstrăinează sub zodia oportunismului! Sunt
şi ei oameni, trebuie să trăiască. În capitalism. Ori aici
trebuie capital, bani, mai ales pentru nişte amărâţi de
poeţi şi prozatori (aş spune provinciali, dar sunt destui şi
prin capitală). De unde? Să fure, nu prea mai au ce, şi
nici nu mai pot, majoritatea sunt pensionari. Şi, decât să
dea amocul peste ei cu atâta politichia, mai bine scriu.
Bine, rău, speră să experimenteze zborul călărind
frumosul, năzurosul şi imaculatul Pegas, înainte de cel
spre Marea Tăcere. Mai trist este că unii, deşi nu au

spre Buzău, fără ca dramaturgul să mai sosească la
întâlnire, pe motiv că a rămas cu maşina în pană undeva
la ţară, Skoda mea se pregătea să înghită kilometriidistanţă când P. s-a gândit să-l mai sune odată pe M.,
poetul, poate se răzgândeşte şi merge şi el spre... „Spaţii
culturale” vestice. Bineînţeles că M. a refuzat, avea, ca

mai totdeauna în acest an, inundaţie în apartament, iar
eu bineînţeles că i-am strigat tare prin mobilul lui P. că
e neserios. Nu ştiu dacă s-a supărat, dar ştiu că maşina
zburda pe şoseaua liberă cu trei călători: un poet, un
critic literar, ambii conducând reviste literare valoroase,
şi un prozator pârât. Ce poate fi mai agreabil!
3

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
la o veche prietenă, doamna L. (şefă de librărie, vă daţi
seama!) care, după ce m-am prezentat ca pe un cal
breaz, ne-a îndrumat călduros pe bulevardul N.
Bălcescu, când i-am spus că o voi vizita (trebuie să mă
laud şi eu cu ceva). Am ajuns, oameni ospitalieri,
strângeri de mâini, îmbrăţişări, sărutări, cu domnul C.1,
chiar şi cu mine, un necunoscut. Soseşte şi a doua
echipă de la Bacău, cu altă maşină, poeta X şi
conducătoarea cenaclului Lyra21, cu soţul. Eram deja
stânjenit, amiciţiile se manifestau: iar îmbrăţişări,
pupături... etc.
Am intrat în clădirea mare în incinta unui bar
(doar era casă de cultură, uneori fără puţin alcool nu te
poţi manifesta... artistic). Trebuie să recunosc, locaţia
arăta superb, lumină dulce pe note muzicale călduţe,
vitralii, candelabre, bârne şi funii rustice, o combinaţie
interesantă printre... alte strângeri de mâini, cu alţi
frumoşi meşteri în ale scrisului. Scara către înalt, către
cer, către nemurire, am văzut-o abia când am ajuns la
locul unde trebuia să ne aşezăm, arăta magnific în
lumina crepusculară, cu rafturile de carţi din spate, care
cerşeau să fie umplute prin vocea administratorului de
spaţiu. Am şi scos una din rucsacul meu şi i-am
predat-o, cine ştie poate mă mai apropii de cer.
După ce conducătoarea de simpozion, doamna

În dimineaţa răcoroasă, motorul torcea exaltat, iar
oamenii s-au pornit în discuţii pe teme generale cu
implicaţii mondiale, parcă făcând în ciudă, prin vervă,
unei zile mohorâte. Trump scandalizează imigranţii,
lumea arabă, Europa... dar va fi pus la punct de
consilieri. Soţia lui este imigrantă, americanii au nevoie
de petrol şi au făcut investiţii uriaşe în acest sens în
ţările arabe, s-au implicat masiv în ordinea economică a
Europei, N.A.T.O. va rămâne liantul natural de legătură
cu occidentul european. Din buricul pământului se
planează peste Atlantic spre zonele din apropierea ţării
noastre, preşedintele Erdogan ameninţă Europa că va
deschide graniţele pentru emigranţi dacă se vor
suspenda temporar negocierile privind aderarea Turciei
la Uniunea Europeană, așa cum a cerut în Parlamentul
European. Turcia, a opta putere militară a lumii în 2016,
sfidează Europa, sfidează occidentul, sfidează libertatea
omului ca un fost imperiu cu experienţă în zonă, ce
mizează (poate la cacealma) pe poziţia geostrategică,
dar cu siguranţă îşi cunoaşte interesele. Clar, lupul îşi
schimbă părul, dar nu şi năravul. Ţarului de la răsărit
niciodată nu i-am plăcut, ungurul pretinde mereu că
l-am furat, iar ceilalţi vecini sunt rusofoni, nu avem nici
o bază în ei şi iată-ne o insulă într-o mare de slavi, ca şi
Israelul, într-o mare de arabi. Dacă pe evrei i-au ajutat
substanţial americanii şi englezii, oare pe noi cine se va
încumeta să ne ajute? Germania sigur nu, are contracte
comerciale masive cu Rusia pentru a-şi asigura energia,
Franţa are problemele ei, Anglia se mulează după
modelul american, care ne-a mai dat odată ţeapă în
ultimul război, China e încă rece cu noi, ca să nu mai
spunem de India, Coreea sau Japonia. Credinţa, spune
cineva. Care credinţă, doar suntem cu toţii creştini. Ei,
încă nu se pune problema unei cruciade, însă, în caz de
atac armat, tot avem de ales: ne putem preda ca nişte
onanişti sau murim în luptă râzând de soldatul sovietic
ce trece pe sub apă cu ţigara în gură. E totuşi o moarte
demnă, nu? Hazul ăsta românesc energizant!
Până să ne dumirim, intrăm în Buzău, puţin
rătăciţi: nu ştiam cum să ajungem la Casa de cultură.
Amfitrionii nu răspundeau la telefon. A trebuit să apelez

C.2, soţia domnului C.1, amfitrionii adunării, îi prezintă
pe toţi participanţii, se convine ca fiecare să citească
câteva poezii sau bucăţi de proză în limita a zece
minute. Şi, cum eram cu toţii pe scaunele acelea
superbe, se dă cuvântul invitatei X, din capul mesei.
Aceasta, surprinsă, încă din prima frază declamă că,
studentă fiind, când a început să scrie poezii, o făcea în
limba engleză. Ciudat, nefiresc, urechile mele se făceau
că nu au recepţionat. Se lovise de bară! Să-i spun oare
că, trăind în România până la vremea studenţiei, orice
act artistic îl gândeşti în limba română şi apoi încerci să
transpui emoţia în altă limbă? Că practic scrii întâi în
limba română?... dar am tăcut. Desigur, un laş, dar
puteam eu să mă pun cu cei care au legitimitate (de la
legitimaţie se trage) în ale scrisului? Sigur, un domn
mai curajos a comentat această inadvertenţă, spunând,
mai în glumă, mai în serios, că limba lui Shakespeare nu
e tocmai compatibilă cu limba română. S-au contrat,
4

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
vezi Doamne, ironii şi ţepi intelectuali. A intervenit
amfitrioana şi a atenuat cu eleganţă discuţia. Majoritatea

efervescenţă,... şi multe altele, toate întru creaţia
frumosului, a înnobilării. Frumos, nu?
Partea a doua, înfruptatul din bunătăţi şi degustatul
unor băuturi de pe masă, m-a cam descurajat, întrucât
conduceam, nu aveam voie să înghit asemenea lichide
bahice care sclipeau îmbietor în roşu-rozaliu. Unde mai
pui că, după schimbul de cărţi cu unii participanţi (nu
aveam exemplare pentru toţi), rămăsesem oarecum
singur la masă, poetul P. era sechestrat de o poetă
oacheşă, ce sigur i-a ţinut loc de muză pentru mai bine
de jumătate de oră, iar domnul I. era asaltat numai de
dame... metafore, care vroiau să intre în graţiile
criticului literar. Am fost invidios o bucată de vreme,
apoi mi-a trecut, m-am împăcat la gândul că luciul
cheliei mele nu e tocmai atrăgător şi m-am alăturat
grupului mai mare, al criticului. Da, aveau talent. Da,
unul din poeţii locali fusese neglijat tendenţios (nu spun
fraudulos) la festivalul Bacovia. Dar s-a discutat cu
sinceritate, s-a criticat, bârfit şi lăudat, s-a mâncat şi
băut cu bucurie, bucuria unor revederi, a unor noi
cunoştinţe şi, de ce nu, prietenii. Ce mai, o veselie
generală...
Am mai fi stat, dar se înserase, trebuia să plecăm.
Iar îmbrăţişări, pupături, şi... neuitatele strângeri
călduroase de mână. Pe drum am lăudat colaborarea
fructuoasă cu talentele din zonă, dar amfitrionii, familia
C.1 şi C.2 (i-am luat cu noi până la Râmnicu Sărat, unde
locuiau), ne-au spus că mai sunt unele neînţelegeri, dar
ţinute sub control. Unde nu sunt, dragii mei? Mai ales la
intelectuali, orgolii, chiar trufii, boala grea a scriitorilor,
a artiştilor în general. De asta îmi place să mă refugiez
în sfânta splendoare a anonimatului: nu deranjez pe
nimeni, nu plagiez pe nimeni, nu cerşesc de la nimeni...
Nu ştiu cât am să mai pot, am însă certitudinea că ştiu
să-mi gestionez cum se cuvine orgoliul. Oricum, până
acasă, la Bacău, P. şi I. m-au tocat până i-am asigurat că
o să-mi reînnoiesc dosarul pentru intrarea în U.N.S.R.
Şi uite că dintr-un imbold... creativ am încercat să fac
din mai nimic ceva care are şi vagi nuanţe literare
printre cele documentare. Ce crezi, dragă cititorule?

erau poeţi şi au citit în continuare din poezii, unele
poate cam sentimentale pentru gusturile mele, care nu
sunt un împătimit al poeziei, dar altele cu seva
filozofică a existenţei, nu totdeauna aprioric formată,
plutind tendenţios printre metafore şi sintagme
remarcabile, menite să confere talent şi valoare artistică.
Foarte puţine au fost sărăcuţe sau anemice, însă cele în
vers clasic (îmi pare rău că o spun), sunau a poveste, a
urătură, presupun că au fost citite doar pentru
diversificare. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult a fost că
erau unii foarte tineri (mă rog, tinere), cu poezii bine
structurate în a reflecta sclipiri din ritualul vieţii,
prezentate într-un limbaj stilistic fermecător. Nu ar fi
corect să dau nume, pentru că aş putea să neglijez pe
cine nu trebuie, necunoscându-le întreaga creaţie, însă
este îmbucurător faptul că acele doamne şi domnişoare
au preocupări literare. Un singur prozator a citit ceva,
scurt, poate prea scurt pentru a convinge, sigur e doar o
impresie pe care mi-o doresc eronată, întrucât proza
scurtă publicată în „Spaţii culturale” mi s-a părut mai
deosebită. Eu..., când mi-a venit rândul să glăsuiesc,
m-am rezumat la sinteza sintezei: un prozator trebuie să
scrie, nu să vorbească. Şi ce să le spun, că decupez
uneori cu ferocitate bucăţi din viaţă care mi se par mai
interesate şi construiesc pe seama lor, că mă joc de-a
Dumnezeu cu personajele, că mă doare în cot de
aprecierile unora şi inima de a altora, că trăiesc alături
de personajele mele şi mă joc de-a cuvintele aruncate în
sintagme şi aprecieri fanteziste. Nu, nu dau din casă,
iaca na. Şi Amfitrioana, ca o doamnă, mi-a gratulat una
din cărţi, drept pentru care i-am şi dăruit ultimele două
apariţii sub privirile ironice ale domnului I. Poate le
citeşte, mai ştii... Însă când doamna a lecturat din
creaţiile poetice personale, s-a văzut că e...
„profesoară”, a meritat toate aplauzele. Spre sfârşit,
mi-am dat seama că noi, băcăuanii, nu prea
impresionasem prin cele expuse şi mă bazam pe
discursul de sinteză al domnului I., critic literar, decanul
de vîrstă al asietenţei. Cu zâmbetul pe buze şi eleganţa
care îl caracterizează, fără a epata, a apreciat
continuitatea realizărilor literare în zona marelui
Voiculescu şi a lăudat cu onestitate cele citite.
Încurajare, plăcerea de a scrie, pasiune, vis,
5

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Peste tot e lume în mișcare, se intră și se iese din
birouri... nu mi se pare agitație, nimic anormal!
Zăresc un coleg, redactor militar de la emisiunea
„Ora Armatei”- cred că era Val Pricină - și intru în
biroul lor. Sunt cam mulți aici, membrii redacției și
câțiva colegi de la Televiziune, pe care îi știu. Cineva se
plânge: „mi s-a dat ordin să plec la Timișoara să
transmit reportaje în care să-i demasc pe trădători. Dar
cine sunt ei?! Plec la noapte, poate pierd trenul”. Râdem
toți, dar e un râs silit, cam verde...
„Ascultați-mă” - zice cu voce groasă colegul de la
„Ora Armatei” - Nicolae (Nae, cum îi ziceam) Cenușă.
Deschide un carnețel mic, cu coperți verzi și dă să ne
citească niște versuri (știam că e și poet): „Le-am scris
azi noapte și titlul poeziei este :„Începutul sfârșitului”.
Nae începe să citească poezia, mă rog, ce era scris pe
pagina din mâna lui...
...Pare că nimeni nu îl ascultă, dar pe toți ne-a
frapat titlul. „Chiar crezi?” zice unul”. „Oare este
posibil?” zice altul”. „Nu știu ce va fi, zice și autorul,
dar a început!”.
...Suntem toți tulburați de versurile spuse cu
hotărâre de Nae Cenușă, de perspectiva tulbure,
nebănuită, aproape de necrezut. Val-vârtej intră o colegă
de la TV - eram instituție comună, ea venise să ia
CAR-ul, care avea sediul aici, la Radio. Colega, Doina
Moldovan, agitată, zice: „Abia am scăpat, în stradă era
adunată mulțime mare, mulți tineri, înfuriați, aproape să
dea peste mine... ziceau că să merg cu ei, la revoluție,
să-l dăm jos pe tiran! Le-am spus că sunt gravidă și așa
m-au lăsat să trec”...
„Ce revoluție... - îi zic eu - ce, ai văzut tu vreo
revoluție în viața ta, ca să știi cum este?”. „Nu - zice
Doina - dar a început ceva și vă spun că mie situația mi
se pare albastră! ”...
În biroul de la „Ora Armatei”, tensiunea creștea,
nici unul nu voia să comenteze, dar, ascultând-o pe
Doina, care spusese că „a început ceva”, parcă dădeam
crezare versurilor din hârtia lui Nae, despre începutul
sfârșitului”...

Romanița Maria ȘTENȚEL

PUZZLE... Culori la Revoluție
Am în față o pagină albă. Nu e ușor, dar încerc
să o colorez cu amintirile din acea zi, din acel
decembrie 89....
Amintirile mele - piese dintr-un puzzle colorat,
adunate acum, una venind din alta - flash-uri
luminate, roșu ori galben sau verde, sau gri și chiar
albastru....
20 decembrie 89 - spre ora 13, autobuzul 133
oprește la roșu- stopul din Piața Romană, la intersecția
cu Bdul. Ana Ipătescu. Mă uit pe geam și văd, în stradă,
spre Sala Dalles, o mare mulțime de oameni, îmi dau
seama că se terminase mitingul... Marele Miting din
Piața Palatului. Dar mulțimea aceea are ceva ciudat: e
ca o mare agitată, nu-mi dau seama: vin, aleargă, stau pe
loc. Pe lângă autobuzul 133 trec inși cu salopete gri,
purtând portretele celor 2 conducători... dar sunt ținute
altfel: cu capul în jos...! hm… nu așa era „regula”!
Ajung la Radio, intru cu bon, fără probleme și urc
la etajul 5, la Redacția emisiunilor pentru copii, unde
duceam o înregistrare cu agenda activităților de iarnă la
Palatul Pionierilor (lucram acolo de un an, la
Subredacția RTV a pionierilor și realizam cu copiii
emisiuni radiofonice și filmulețe într-un studio special!).
Pe drum, până la etajul 5, merg pe trepte, nu iau liftul,
(care era blocat!) și întâlnesc destulă lume, pe unii îi
cunosc, pe alții nu, salut și remarc pe fețele lor o
paloare, sunt chiar galbeni ca ceara, dar nu e agitație.
Intru în birou, scot caseta cu înregistrarea
„Agendei”; vreau să i-o dau redactorei Gabriela
Mantu... dar ea mi-o dă înapoi și-mi spune ceva gen
„știi, avem o altfel de agendă acum” și adaugă șoptit:
„vezi ce vorbești și cu cine, că avem și colegi noi”...
Chiar intră pe ușă două persoane pe care nu le cunosc,
vorbesc la telefoane; remarc că sunt îmbrăcați în gri....

...În acea seară de 20 decembrie, am plecat acasă
cu mașina lui Nae Cenușă, cred că a fost drumul liber și
aparent liniștit, până la noi, în Drumul Taberei... Apoi,
noaptea a continuat cu cele mai negre evoluții ale acelui
început, dovedindu-se că era, totuși, un început al unui
sfârșit... așteptat, dorit!
Doina spusese că situația „părea albastră”, dar...
la urma-urmei, albastru e și culoarea SPERANȚEI!
Nu-i așa? A fost! Este!? Va fi??
(Din volumul Timpul care a învins Teama –Martori ai
istoriei-Decembrie 1989-Decembrie 2007, Editura Ars
Longa, 2008. Ediția a fost alcătuită de jurnalista și scriitoarea
Pușa Roth)

6

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
par mai blânzi (75.000 în 2005, de trei ori mai mulţi ca
în 2004). Mă gândesc cu groază ce cataclism planetar ar
produce o cădere a programelor care conduc totul, de la
economie până la sănătate.
Se vor găsi cu siguranţă soluţii. După ce va fi
pierit material uman cât în războaiele sau ciumele
trecutului.
Dar, cu boala abuzului de comunicare, în
pericol de a strica echilibrul vieţuirii, ce vom face? Ne
vom adapta? Culmea, să-ţi duci laptopul în pat când faci
dragoste (nu este banc, doar dacă presa minte ca să ne
încurce şi mai tare minţile).
La ce bun, dar, să mai citeşti în copilărie
Cenuşăreasa, sau în liceu Shakespeare, dacă, în final,
ajungi tot la butada franceză – Boulot, Métro, Dodo?
Cultura rămâne parcă tot mai mult un hobby sub aripa
căruia se strâng neadaptaţii şi nostalgicii. De ziua lui
Eminescu (vorbim de ianuarie 2006) un post de
televiziune a făcut o concesie între îndelungi dezbateri
politice şi ore de ştiri, înghesuind pe câteva minute
(două-trei) un text grăbit mai ceva ca la reclamele de
medicamente, urmat de o strofă dintr-o poezie, citită în
grabă. Gata, ne-am făcut datoria!
Iar eu voiam să spun cu totul altceva, dar iată ce
rezultă când mă grăbesc, venind de la serviciu cu un
ochi pe televizor, cu altul citind presa şi cu degetele pe
tastatura calculatorului.
Voiam să spun (scriu) că m-am născut cu foarte
puţin timp în urmă - să zicem 1948, într-un sat fără
asfalt, fără curent electric, fără acces la cultură altul
decât şcoala primară, cu ore de caligrafie, cu liniuţe şi
bastonaşe, cu peniţa muiată în călimara veşnic dătătoare
de pete, cu sugativa improvizată din praf de cenuşă,
înlocuită mai apoi de revoluţionarul PIC. Locuiam într-o
casă având peste o sută de ani, al cărei acoperiş nu mai
reuşea să facă faţă ploilor, aşa încât tata a decis că e
timpul să construiască alta, mai sigură. A început-o din
economie, a terminat-o aşijderea. N-a uitat, însă, să
respecte nişte reguli: la temelie, a pus într-un colţ o
sticlă cu agheasmă, la altul nişte bani (monede, desigur,
din acel timp), la altul o sticlă bine uscată în care a scris
numele fondatorului şi al familiei sale, iar în al patrulea
o sticlă de vin. În această casă am crescut, în această
casă mă întorc amintirile mereu, de mai bine de
cincizeci de ani, lângă respiraţia mamei, ca singură
naufragiată pe tranziţia dintre copilărie şi maturitate.
Merg mai departe în amintire, primăvara, după ce mama
văruia pereţii cu var stins în curte de la comercianţii
ambulanţi strigând pe uliţele satului – var! var! (semnul
reînnoirii şi al curăţeniei), urmați de ţigănci, care
vindeau bidinele din păr de porc. Urma apoi marea
prefacere a anotimpurilor. Spălam podelele din lemn cu
peria de paie muiată în apă cu leşie rămasă de la
fabricarea săpunului. Spălam şi mesele, şi scaunele, şi
păturile, scoase în curte la soare. Spălam vasele de
bucătărie cu nisip şi cenuşă, aşterneam apoi interiorul cu
preşuri „din cozi” spălate la gârlă împreună cu lenjeria

Ștefania OPROESCU

Inscripţionări pe creier
Să ne imaginăm că-i tot una, că-i mai bine să
stăm liniştiţi, să lăsăm pe alţii (nu mă refer la politici) să
ne conducă, că avem de lucru, ce avem de gândit, ce
avem de mâncat, de ascultat etc. Cam ăsta-i trendul
actual. Să nu ne uităm prea mult în urmă, că trecutul e
depăşit, să nu ne ducem nici în viitor, că oricum nu-l
mai apucăm. După principiul Madam de Pompadour.
Oricât am întoarce pe toate feţele tandemul cultură civilizaţie, în picioare cade mereu ca Humpty-Dumpty a
doua faţă. Sau poate o fi prima, încă nu ştim nimic
sigur. Cert este că nu putem vieţui în afara timpului dat.
Generaţia viitoare se educă aproape singură. Cei
şapte ani nu mai sunt cei de acasă. Sunt cei de la
televizor. Harry Potter şi desenele animate pe Fox Kids
au luat avans ca preferinţă în detrimentul Fraţilor
Grimm, Andersen, Collodi sau Edmondo de Amicis.
Jocurile pe calculator au demolat vechiul puzzle
sau naivele construcţii din cuburi colorate. Şcoala se
adaptează, ce să facă. Mai puţină lectură, multă
informatică, multă programare. Nu de alta, dar fără ele
nimeni n-are nicio şansă. Nu-i timp de pierdut. Ne aflăm
în aceeaşi dispută (recentă, raportată la scara istoriei)
dintre S. Mehedinţi şi E. Lovinescu. Primul susţinând
întoarcerea cu faţa la sat (nu ca primitivism, ci ca
perenitate, aş zice eu, tentată să-i iau apărarea primului),
cel de al doilea considerând acest lucru o eroare de tip
retrograd. Timpul s-a condensat în grăbire, dându-i
cumva dreptate lui Lovinescu. Coordonatele sunt altele,
dilema aceeaşi.
Ne-am îndepărtat de natură (natural) şi levităm
asemeni cosmonauţilor într-un spaţiu care nu mai are
consistenţa solidului.
Nu am nostalgia trecutului, măcar dacă mă
gândesc la bolile ce-au reuşit să decimeze sute de ani
ţări întregi, în lipsa mijloacelor şi metodelor de control
asupra flagelului.
Să nu neglijăm însă nici Hiv-uri, Ebole, H5N1
etc. Suntem mai apăraţi în faţa cutremurelor, valurilor
ucigaşe, taifunurilor? Şi nici viruşii electronici nu-mi
7

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
de in ţesută în casă şi călcată cu fierul vânturat în aer
pentru împrospătarea jarului. Când totul era gata,
puneam într-o cană flori culese din grădină sau din
ţarină şi în acest decor veneau sărbătorile de Paşte. Cu
pantofi noi, cu şosete albe, trecând pătrunşi de taină pe
sub masa din biserică, având flori galbene de cuişoare
într-o mână şi lumânarea aprinsă în alta.
Nu aveam detergenţi parfumaţi, nu aveam
înălbitoare minune, nu aveam apă curentă, nici băi cu
jacuzzi. Câţi mai ştiu în acest secol al vitezei cum
miroase o casă primenită cu var şi leşie de săpun? Simt
deja cum mi se reproşează fericirea în necunoaştere de
cauză. Îmi asum dreptul la opinie, ca trecător peste
tranziţii. N-aş fi făcut-o dacă nu mi-ar fi căzut în mână,
căutând prin relicve de familie, un carneţel cu coperte
roz al elevei din clasa a VI-a B pe care scrie (scrisesem)
cărţi citite - nu din casă, că nu prea aveam cărţi, nu de la
şcoală, căci nu prea eram înghesuiţi cu noutăţi în afara
programei şcolare, ci de la biblioteca din sat. Printre
titluri: Zînele din Valea Cerbului, Căpitan la 15 ani,
Jurnal de călătorie (M. Maklay), Proverbele românilor,
Sadoveanu povestind copiilor, Tică şi Rică în dezacord
cu ştiinţa, Alexandria etc.
Recunosc fără jenă printre titluri şi Strada
Mezinului, Şoseaua Volokolamskului, ba chiar nelipsitul
Mitrea Cocor.
Echivalează acest carnet pentru mine cu
simbolurile puse de tata la temelia casei noastre.
N-am urmat o profesie umanistă, deşi
profesorul meu de limba română din liceu m-a îndemnat
către atare preocupare de viitor. Studentă fiind la altă
facultate prin anii 67-68 – m-am trezit atacată de un
dascăl (doctor) că nu ştiam cine e V. Voiculescu. Pe
cine să dau vina? Pe sistem, pe profesorul de limba
română într-un sat din imediată apropiere a satului lui
V. Voiculescu? Pe frică? Pe incultură?
Ce avea civilizaţia planetară de-a face cu viaţa
cuprinsă între graniţele unui sat oarecare din România?
Planeta îşi vedea de treaba ei cu răbdare şi migală,
civilizaţia îşi urma cursul ascendent în teritorii nesupuse
la cutume.
Locuiesc azi într-un apartament la bloc, am
căldură, apă caldă, fără să merg să tai lemne în curte cu
joagărul pe capra din lemn sau să car apă de la râu
pentru igienă. Am acces pe internet la tot ce înseamnă
civilizaţie sau cultură în secolul XXI.
Mă culc târziu, dorm puţin şi prost, mă trezesc
devreme cu spaima pierderii locului de muncă, mă spăl
cu Colgate sau Blend-a-Med, fac baie cu săpun lichid
aromat artificial cu levănţică, mă parfumez cu Gucci,
cumpăr pe drum un Croissant, mă întorc seara epuizată,
intru pe Net să nu rămân în urmă, citesc ziarele, ascult
ştirile, caut în librărie ultimele noutăţi în materie de
cultură. Mă aflu într-un carusel al civilizaţiei,
beneficiară a ei, îmbrăcată în hainele nostalgiei după
natură.

După simţurile ei, după legile ei, după adevărul
ei ca suport al existenţei noastre pe planeta vie, Pământ.
Cultură şi civilizaţie. Temă veche, de mii de ani. N-am
un răspuns pertinent la această întrebare. Are cineva?

FAPTE CULTURALE
Cenaclul literar Lira21
2017- ANUL OVIDIU
CONCURS DE POEZIE
Dedicat marelui poet latin Publius Ovidius Naso
la împlinirea a 2060 de ani de la naştere şi a 2000 de ani
de la moarte. Concursul de poezie lansat se va desfăşura
pe parcursul întregului an 2017 şi se va finaliza cu o
antologie de autori participanţi la acest proiect.
Pot participa scriitori români din ţară sau din
străinătate, indiferent de vârstă sau apartenenţă la
asociaţiile şi uniunile de scriitori, cu poezii de gen liber
ales, vers alb, prozo-poeme, poezii în formă fixă, poezii
în gen nipon, poezii umoristice, epigrame, pamflete.
Câştigătorii, desemnaţi pe genuri literare, vor fi stabiliţi
de un juriu alcătuit din personalităţi ale lumii literare.
Premiile vor fi în bani, cărţi şi opere de artă (grafică şi
pictură).
Textele
se
vor
trimite
în
mail adalachifor@yahoo.com,
cu
menţiunea
CONCURS DE POEZIE: 2017 - ANUL OVIDIU,
semnate cu numele real al participantului, un scurt CV
şi o fotografie. Redactarea va fi în font Normal, 12 şi nu
va depăşi 3 coli A4. (Primirea textelor va fi
confirmată.)
Textele participante la concurs se vor trimite
până la 30 iunie 2017 şi nu vor putea fi publicate înainte
de desemnarea câştigătorilor. Jurizarea şi desemnarea
premianţilor: 25 decembrie 2017. Antologia “2017 ANUL OVIDIU”: 30 aprilie 2018.
Iniţiatori proiect „2017- Anul Ovidiu”:
Viorel Savin, scriitor
Calistrat Costin, scriitor
Petre Isachi, critic, istoric literar
Cristina Ştefan, scriitoare
Mioara Băluţă, scriitoare
Ioan Dănilă, istoric literar
Dumitru Brăneanu, scriitor
Ionel Rusei, editor
Liviu Chiscop, cercetător
Eugen Verman, ziarist
Grigore Codrescu, critic, istoric literar
Victor Mitocaru, scriitor
8

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
În orice caz, eu, de obicei, sunt mai optimist decât
tine, așa că trebuie să mă țin pe poziție. Mă mai apucă și
pe mine câteodată, ce să faci! Cum zici tu: mergem
înainte!
Bine tata, păi cam atât pe săptămâna asta. Mai
aștept vești de la tine. Încă odată succes și sănătate
multă, dragă tata!
Titus

Adrian MUNTEANU

Am simțit nevoia să-i răspund imediat:
Dragul meu,
Eram pe aproape când am primit scrisoarea ta și,
pentru că nu m-am culcat încă, mai adaug câteva
amănunte de ultimă oră. Îți scriu și pentru că m-ai făcut
să plâng. Simt o notă mai mult de duioșie, dar și de
maturitate în ceea ce mi-ai scris.
Îndepărtarea de casă sigur că doare la un moment
dat. Și faptul că n-ai mai putut să vii în acest an, plus
împrejurarea că ne-am întâlnit pe meleaguri străine.
Ce putem să facem în viață decât să ne alegem un
anumit drum, să cântărim bine dacă este mai bun pentru
noi și să-l urmăm cu toată consecvența; chiar dacă
aceasta înseamnă să ne rupem de ceva care ne-a fost
drag odată, care era al nostru. E clar că pentru tine e mai
bine unde ești și ești singurul din familia noastră care
are alte perspective. Nouă, celor rămași în țară, grija
pentru ziua de mâine ne-a măcinat viața și nu cred că ne
va fi dat să scăpăm vreodată de această stare, de această
umilință. Numai eu mai am câte o răbufnire și ceea ce
am făcut și fac în acest turneu este un strigăt de
deznădejde și de împotrivire la toată nenorocita asta de
viață pe care ne-a fost dat să o trăim. Poate n-am meritat
să avem numai atât în viață, doar pentru ziua de mâine.
Încerc și eu, cu ultimele puteri, să am câte o bucurie în
viață și, dacă se poate, să fac și altora o bucurie. N-aș
vrea să fiu prăpăstios, dar s-ar putea să fie cântecul meu
de lebădă. Adevărul e că mă simt tot mai rău. Acum nu
este zi în care să nu fiu nevoit să folosesc spray-ul cu
nitroglicerină. Uneori îmi e așa de rău, încât, probabil,
dacă n-aș avea spray-ul în buzunar, aș face un stop
cardiac. Totuși acesta va fi stilul meu de viață până în
ultima zi. Dacă nu-mi voi crea și în continuare astfel de
ocupații care să mă rupă de lume, aș reveni acasă cu
toate necazurile noastre, prea bine știute, l-aș vedea
zilnic pe iubitul meu vecin cu care ne-am războit trei ani
pentru un drept care nu se câștigă așa de ușor, așa de
normal, pe la noi, pentru că nu trăim într-o lume
normală. Aș cădea repede în mai vechile mele crize
depresive.
Poate ar fi frumos să închid o dată ochii pe o
scenă.
Acum sunt eu melancolic și chiar fatalist. Și când
te gândești că am început să-ți scriu tocmai cu speranța
că nu-mi vei urma exemplul și că tu vei fi în stare să
rămâi optimist și puternic și sigur pe tine. Tu ești în

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
- jurnal de călătorie artistică în Canada Episodul 13
Marți, 24 iunie 2003, Hamilton
E ora 1 din noapte.
Cu o oră în urmă am primit un mesaj de la Titus. Îl
reproduc:
Dragă tata,
Am citit ce mi-ai scris și cred că este cel mai lung
e-mail pe care l-am primit vreodată. Mă bucur că îți
merge bine și că te bucuri de niște oameni și de niște
momente frumoase.
Eu am noutăți mai puține. Astăzi a fost ultima zi
de clasă la facultate și am terminat cu bine. De acum, tot
restul verii, muncă de la 7 dimineața la 3. O plăcere....
Noroc cu vioara care îmi ține de urât. Mi-am propus să
studiez pe timpul vacanței măcar două ore pe zi, ca să
nu îmi ies complet din mână. De o vreme încoace mă
împac mai bine cu studiul. Simt nevoia să studiez și am
o senzație ciudată de frică dacă se întâmplă să nu o pot
face zilnic.
Wekeend-ul ăsta am fost la nuntă, la verișoara lui
Crystal. M-am întâlnit cu ruda lor, senatoarea, care este
o femeie tare de treabă. Am stat la masă cu ea și cu
prietenul ei.
De ceva timp încoace sunt într-o stare ciudată,
trebuie să recunosc. Simt că îmbătrânesc. Curios, nu?
Faptul că m-am rupt de casă și de toată lumea mă face
să mă simt nesigur câteodată. Parcă nu mai sunt eu, cel
care se întâlnea cu prietenii în fiecare weekend, cel care
o enerva pe mama și se certa cu Medeea. Se duc toate. E
trist...
9

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
stare. Sper să nu moștenești sensibilitatea mea care nu
poate fi decât păguboasă. Mie mi-a adus numai necazuri
și durere.
În ce privește îndepărtarea de viața de acasă, de
libertatea unui trai alături de prieteni și de inconștiența
adolescenței, eu cred că era momentul să te detașezi,
încet-încet. E vorba de maturitate, de asumarea unor
obligații în viață, de conștiința ta de om adevărat. Dacă
maturizarea începe să se producă acum, câte puțin, e
bine. Eu recunosc că am fost un adolescent întârziat, o
adolescență pe care am prelungit-o până pe la vreo 30
de ani. Mult timp am pierdut în viață pentru că n-am
înțeles cât de valoros este timpul și cum nu se mai
întoarce el niciodată. Nici n-am știut cine sunt cu
adevărat, nu m-am străduit să mă caut, să-l găsesc pe cel
dăruit cu anume înzestrări. Fiecare le are pe ale lui, dar
cei mai mulți trec prin viață și dispar din ea fără să știe
cine sunt. Acesta este, poate, cel mai important lucru de
făcut: să-ți faci timp pentru a te cunoaște, cel dinăuntru,
cel adevărat. Va fi mult mai bine pentru tine dacă vei
reuși să încetinești această goană nebună a timpului, să-l
umpli cu lucruri adevărate, cu realizări. Pe mine acest
lucru n-a avut cine să mă învețe. Mama a murit repede
și a avut o viață dramatic de nefericită. Tata și-a irosit el
însuși timpul, în virtutea unor iluzii care, oricât ar fi fost
de înălțătoare, pentru el personal au fost cu totul
neproductive. Am făcut eu câte ceva bun în viață, dar
am înțeles târziu că tot ce făceam nu era destinat să se
păstreze, că erau doar izbânzi și bucurii de moment. Iată
că numai după 50 de ani am și eu, cu adevărat, niște
preocupări mai consistente, în stare să rămână, să
contureze un semn al trecerii mele prin această lume.
Închipuiește-ți câte aș fi putut să fac în viața mea, dacă
aș fi pornit din timp la realizarea unor planuri ca acesta.
Măcar aș fi putut vedea lumea întreagă. Mi-ar fi venit
apoi alte idei, aș fi avut timp să le transform în realitate.
Așa, am început să scot și eu capul exact în momentul în
care mă lasă puterile. Dacă exemplul meu îți poate fi de
folos, primește-l, gândește-te la mine și încearcă să
înveți din greșelile mele. Și fii tare! Tu ești tare. Fii tare
pentru tine!
Dragul meu, mă gândesc cu atâta bucurie la tine,
mă mândresc cu tine, vorbesc de tine și arăt tuturor
pozele pe unde trec. Știi că am luat un album de
fotografii de acasă. A venit vremea în care nu am mai
mare bucurie pe lume decât să vorbesc despre voi, să vă
știu bine. Ca și mama, de altfel. Dar nu pentru noi, ci
pentru tine trebuie să gândești și să acționezi în
continuare, să-ți valorifici posibilitățile.
Dragul meu, băiatul meu, ești mereu cu mine.
Întâlnirea de la Toronto m-a îmbogățit. Aș vrea să-ți fie
bine și îți va fi bine, pentru că am întrezărit mai multă
maturitate în ce faci. Ca să terminăm în notă optimistă,
până în iarnă nu mai e mult și, dacă nu va fi să fie, să
mai faci un drum până la Brașov, mai ajung eu o dată
dincolo de ocean. Cu orice preț.
Te îmbrățișez, dragul meu. Inima sus! Va fi bine!

Tata
Intermezzo: după ce au trecut destule zile de la
începutul periplului meu canadian, mi-am adus aminte
că am primit și am scris mesaje care merită să fie
reținute, pentru că fac parte din clocotul acestor zile,
acestui voiaj cultural de largă respirație prin îndepărtata
țară de peste ocean. Atunci când le-am primit, pe unele
le-am pus deoparte, dar consider acum, după trecerea
unor zile, că trebuie să le transcriu. În primul rând
schimbul meu de mesaje cu directoarea postului meu de
radio de la Brașov. Mă bucuram de prietenia ei sinceră.
Dragă Claudia,
Primul meu spectacol în Canada a fost un succes.
Nu mai spun ce cuvinte mi s-au adresat la sfârșit, ca să
nu spui că sunt lipsit de modestie. Reacția de după
spectacol a fost unanim favorabilă. Nu s-au așteptat la
așa ceva și nu mai văzuseră un astfel de spectacol. Este
clar că nu mă fac de râs pe aici. După spectacol,
strategic gândit de către gazdele mele, am plecat la o
reuniune organizată de biserica românească „Sfânta
Treime”. Acolo voi avea spectacol duminica viitoare și
era bine să dovedim că nu suntem străini de acțiunile lor
și participăm la ele. Vestea despre spectacolul meu
ajunsese deja acolo, de la un spectator care venise deja.
Acesta apucase să povestească ce interesant a fost, așa
încât, la sosirea noastră, eram deja întâmpinat favorabil,
iar preotul m-a anunțat la microfon ca pe un oaspete de
seamă al acțiunii lor. Era un fel de discotecă, cu
instalații sofisticate de sunet, cu mesele încărcate de
bunătățuri, cu tombolă și distracții diverse. Spre
deosebire de biserica din România, aici preoții sunt în
mijlocul evenimentelor comunitare și chiar le
generează. Preotul prezenta programul și trăgea din
căciulă numerele câștigătoare la tombolă. E firesc să fie
așa, chiar dacă nu este prea creștinesc. Preoții primesc
de la statul canadian un salariu de 800 de dolari, ceea ce
e puțin și trebuie să facă tot posibilul să crească numărul
enoriașilor și contribuția lor la susținerea financiară a
bisericii.
Am stat până la ora 24, am mâncat, am băut, am
cunoscut o mulțime de români, unii chiar din Brașov. A
doua zi, o altă idee bună a fost să ne ducem la o întâlnire
a baptiștilor de origine română. Am făcut cunoștință cu
pastorul Ardeleanu și l-am întrebat dacă nu este
interesat să organizăm un spectacol și pentru copiii
comunității. A fost imediat de acord și m-a asigurat de
tot sprijinul, numai că, pentru a nu contraveni regulilor
credinței lor, mi-a cerut caseta cu recitalul, ca să-l
asculte și să știe ce se spune acolo. După aceea urma să
hotărască. Mai mult ca sigur că nu va avea ce să
comenteze la conținut. Am rămas la întâlnirea lor și iar
am fost un fel de vedetă. Pastorul m-a rugat să vorbesc
oamenilor despre mine, despre activitatea mea și, în
final, s-au rugat cu toții pentru mine. Iată-mă ajuns să
10

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
vorbesc și la baptiști. În urma impresiei pe care am
făcut-o, astăzi sunt invitat la masă, acasă la pastor.
Tot ieri am fost și la altă biserică românească, cu
hramul „Sfântul Nicolae”, unde părintele Dragomir este
un om de afaceri în toată regula. Cu ajutorul enoriașilor,
a cumpărat un spațiu imens în afara orașului Vancouver,
cu o biserică gata construită, o estradă acoperită pentru
orice fel de manifestare, cu pian, cu scaune așezate în
semicerc, unde organizează cursuri de pictură pentru
copii și alte acțiuni comunitare. Și aici am avut toată
deschiderea, așa că am programat un spectacol sâmbătă,
7 iunie. Lucrul inedit este că voi juca chiar în biserică,
pentru că sala socială e lungă și îngustă, improprie
pentru intimitatea necesară unui spectacol. Așadar se
pare că voi mai avea trei spectacole în zonă. Mă aștept
ca numărul spectatorilor să crească de la o reprezentație
la alta, pentru că veștile circulă. Deja îi știu pe unii care
n-au venit la primul spectacol din neîncredere și acum
s-au programat la spectacolul de la biserică.
Viorel Marinescu, un prieten și fost partener de
teatru la Palatul Culturii din Brașov, trăitor în
Vancouver, mi-a dat telefon astăzi să-mi spună că a
rămas impresionat de prima reprezentație și că reacția
tuturor a fost extrem de favorabilă. Copiii au reacționat
excelent. Era lucrul de care m-am temut cel mai mult,
dar acum nu mai am nicio emoție. Lucrul interesant este
că la toate întrebările pe care le puneam și care făceau
parte din spectacol, așa cum l-am conceput eu,
interactiv, copiii răspundeau în engleză. Mai întâi n-am
înțeles ce bâiguie ei acolo. Primul lucru era că trebuiau
să recunoască cocoșul văzut de șoricel în curte. Ei
spuneau cocoș în engleză și eu n-am înțeles ce vor când
au început să strige cuvântul. M-am prins un pic mai
târziu, când au recunoscut al doilea animal, pisica.
Nimic deosebit în asta. Ba e o dovadă de integrare. O
bilă albă pentru părinți. Mulți încearcă să nu-i
înstrăineze de tradițiile românești, vorbesc cu ei acasă
numai românește, dar îi încurajează să participe la toate
activitățile organizate de școală, ca să nu se simtă
marginalizați. Este o simbioză între română și engleză,
un echilibru destul de greu de obținut, dar reușit de
mulți părinți.
Ieri am fost la masă la editorul revistei românești
și am pățit-o. Se mânca somon la grătar. Nu cred că am
mâncat așa ceva în viața mea. Era așa de bun, că nu
m-am putut abține. Am mâncat trei bucăți cât palma, cu
mujdei și mămăligă, plus o porție de friptură cât o
farfurie. Când au adus și înghețata de ciocolată cu alune
de pădure, sos de arțar și sos de căpșuni, am mâncat
câteva lingurițe și am simțit cum crapă pielea pe mine
de atâta mâncare. Cu toate că o sorbeam din ochi, am
fost nevoit să fac o pauză la înghețată, pentru că nu mai
încăpea. Până la urmă tot n-am lăsat-o în farfurie.
Cum cred că realizezi, trăiesc și eu, poate pentru
prima oară, o viață normală, în care gândul la ce
mănânci și cât anume, nu se pune, n-are importanță.
Toată viața mea am fost chibzuit la mâncare, pentru că

socoteam de fiecare dată dacă îmi ajunge și pentru a
doua zi.
Mâine începem să călătorim în afara orașului, iar
săptămâna viitoare plecăm în Munții Stâncoși, unde sunt
lacuri cu apă caldă și peșteri în care pătrunzi numai prin
asemenea apă binefăcătoare. Începe să nu mai ajungă
timpul pentru cât de multe lucruri se pot vedea.
Vorbesc cu Titus cel puțin o dată la două zile.
M-a sunat și astăzi dimineața. Mi-a povestit că ieri a
fost invitat de părinții prietenei lui la spectacolul
irlandezului care are trupa aceea de dans teribilă (am
uitat cum îl cheamă). Acesta a fost darul părinților
pentru că fata a terminat facultatea. Te mai miri că al
doilea dar a fost o mașină nouă? Amândoi vor veni să
mă vadă la Toronto, care este la cinci ore de mers cu
mașina. Pentru că vor fi deja în Toronto când voi ajunge
eu cu avionul, ei mă vor lua de la aeroport. S-ar putea să
mai vină o dată, atunci când voi fi în Hamilton care este
și mai aproape de granița cu SUA. O să vedem
împreună cascada Niagara.
Îți mai scriu în zilele următoare. Sunt atât de
multe de spus, dar mai las și pentru acasă.
Să fii sănătoasă, să ai grijă de emisiuni și pe
curând.
Te îmbrățișează
Adrian

Iată și răspunsul, venit la scurt timp:
Dragă Adrian,
Cred că la sfârșitul turneului tău o să pot scrie o
carte de genul „convorbiri cu Adrian Munteanu”.
Mesajele tale sunt deosebit de frumoase, de calde și de
impresionante. Am ajuns la Brașov și mi-au spus colegii
că ai trimis un e-mail și la radio. Trebuie să-ți spun că ei
l-au tipărit și l-au difuzat, așa că toți fanii tăi sunt la
curent cu toate experiențele tale canadiene.
Mă bucur foarte mult pentru tot ce ți se întâmplă.
Spui la un moment dat că pentru prima dată în 50 de ani
trăiești o viață normală. Dumnezeu te-a înzestrat cu un
talent deosebit. Poate că până acum te-a supus multor
încercări, a trebuit să suporți multe umilințe și
nedreptăți, dar poate a venit timpul să primești foarte
11

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
mult dăruind la fel de mult. Faptul că vorbești cu Titus
atât de des cred că te ajută și mai mult și te face să te
simți minunat. Este un tânăr care se realizează în viață,
care este pe drumul bun. Știu că undeva, în adânc, îți
este sufletul greu din cauza Medeei, dar vei vedea că
totul se va rezolva și Medeea își va găsi la rândul ei
drumul în viață. Sper că totul e bine acasă cu doamna
Munteanu. De când Medeea vine doar duminica, nu
prea mai am ocazii să ne vedem și să stăm de vorbă. Îți
amintești că înainte de a pleca, înainte de conferința ta
de presă, ți-am spus că vreau să stau de vorbă cu tine.
Nu am mai apucat, pentru că eu am fost nevoită să plec.
Acum însă trebuie să-ți dau o veste, deoarece nu ne vom
mai vedea un timp destul de îndelungat de acum încolo.
Atunci când te vei întoarce, eu nu voi mai fi la Brașov.
Plec pentru cel puțin un an în Olanda, la Media
Academy of Hilversum și pentru stagii de practică la
Radio Rijmond și Radio Nord Holland. Am primit viza
chiar astăzi, așa că tu ești primul din redacție care află.
Le voi spune și colegilor joi dimineața, înainte de a
pleca la Târgu Mureș, să-mi închei toate socotelile. Am
așteptat mult momentul acesta, demersurile le-am
început de mult, dar au durat foarte mult. Și la ei este
destulă birocrație. Și, ca un făcut, am mai primit o ofertă
de muncă în Constanța, adică la mine acasă, răspuns pe
care îl așteptam de mai bine de un an, dar abia acum a
venit. Ironic, nu? Acum nu mai am nevoie de nicio
ofertă. Mi s-a îndeplinit visul de a studia iar în
străinătate și de data asta chiar pe domeniul meu:
jurnalism.
Așa că mesajele tale le voi primi cu și mai multă
plăcere. Ba chiar atunci când mă voi stabili am de gând
să facem cumva să vii în Olanda. Există două biserici
ortodoxe românești, una lângă Amsterdam și alta lângă
Roterdam. Și sunt mulți artiști, inclusiv Ștefan Hrușcă
care a fost chiar de 1 Decembrie, anul trecut, cu colinde
românești. Încercăm și poate iese ceva frumos.
Deocamdată nu știu cât de mari sunt comunitățile de
români, dar voi afla.
Aștept în continuare mesajele tale, chiar și după
ce te vei întoarce!
Cu drag,
Claudia

fascinantă grădină botanică, am văzut clădirea
parlamentului regiunii British Columbia și am străbătut
arterele de un pitoresc aparte, îmbinare între tradiție și
noutate, ale localității Nanaomi, cu rezonanțe indiene.
Am văzut stațiuni montane și stațiuni balneare, râuri,
cascade, lacuri, parcuri imense.
Românii de aici au ce mânca, dar nu au
nimicurile existenței, nu au praful de la țară, strachina
așezată în mijlocul mesei din care mâncau toți ai casei,
pâinea proaspătă și bună, jocurile simple și adevărate,
gustul apei, al brânzei, al fructelor și legumelor. Nu
m-am așteptat, dar constat că tare le e dor de toate
acestea. Până și cel care nu vroia să audă de muzica
populară, o pune acum în disperare, în mașină, acasă, în
singurătate și în colectivitate. Orice, numai să sune
românește.
Probabil vei întâlni și tu pe acolo, în grade
diferite, cam aceeași situație. Se pare că pentru orice
român, indiferent de motivul plecării din țară, a trăi în
diasporă nu înseamnă raiul jinduit. Mie, în calitate de
călător, îmi e încă greu să înțeleg acest lucru. Probabil
dacă stai definitiv, dacă depășești noțiunea și starea de
turist, începi să gândești și să simți altfel. Frumusețile
locale se estompează, devin obișnuite, dificultățile
sporesc angoasa. Eu încă privesc în urmă fără regrete,
știind că mă întorc acasă, într-un spațiu în care poți
primi atât de multe săgeți otrăvite înfipte pe la spate și
atât de puține gesturi de prietenie dezinteresată și de
normalitate.
Privesc cu speranțe și bucurii înainte, pentru că
simt gustul aventurii. Mă întâlnesc cu Titus pe
aeroportul din Toronto. Ei mă vor aștepta și vom merge
împreună la un apartament pe care un român amabil ni-l
pune la dispozitie. Va fi greu, dar și interesant. Am avut
până acum patru spectacole. De acum mă așteaptă alte
zece schimbări rapide de localități și mijloace de
transport. Voi vedea atâtea alte minuni. Măcar dacă mă
gândesc la cascada Niagara. După toate acestea, dacă
am ajuns eu până aici, constat că lumea nu e chiar așa
de mare.
Îți mai scriu. Succes în tot ce faci!
Te îmbrățișează
Adrian

După câteva zile a urmat alt schimb de mesaje

Dragă Adrian,

Dragă Claudia,

Am fost cam tăcută în ultimul timp, dar am
circumstanțe atenuante. Am ajuns la Constanța acum o
săptămână, după care am zăcut câteva zile din cauza
unei răceli. Vreo două zile nici nu am putut vorbi, atât
am fost de răgușită. Dar acum mi-am revenit. După ce
am despachetat, acum împachetez iar, pentru că sâmbăta
viitoare voi pleca spre Olanda pentru un an întreg. Între
timp încerc să rezolv problemele părinților mei. Nu sunt
foarte multe, dar sunt foarte profunde și îi afectează
foarte mult. După cum am bănuit acum câteva luni, în
procesul cu casa avocata noastră ne-a făcut dovada clară

Am lăsat câteva zile să te dezmeticești. Nici acum
nu știu pe unde-ți clătești ochii și dacă ai început cumva
să intri în mirajul altor zări. Stai liniștită, vezi-ți de ale
tale și când vei avea timp îmi vei scrie și mie.
În această seară părăsesc, cu regrete și cu
speranțe, Vancouver-ul și voi ateriza la Toronto. Cu
regrete că n-am văzut chiar tot, dar am văzut destule, am
înțeles destule. Ultima călătorie a fost cu feribotul în
insula Victoria. M-am plimbat timp de trei ore printr-o
12

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
că a fost mituită de partea adversă. M-am bucurat că am
fost acasă, pentru că am avut timp să repar unele lucruri.
Acum avem un avocat nou, cu recomandări bune,
inclusiv pentru onestitatea lui, însă nu spun hop până nu
sar groapa. Apoi am vorbit cu corespondenta de la
Adevărul, de aici de la Constanța (am aflat că ne
cunoaștem din liceu) și a și început o investigație
jurnalistică. Aștept un telefon și de la Evenimentul Zilei.
Nici de data asta nu vreau să mă entuziazmez, însă
vreau să spun că toate aceste măsuri au dat puțină
speranță părinților mei și puțină încredere. Au început
să simtă că nu sunt singuri în lupta aceasta. Pe de altă
parte, mama trebuie să facă față unui alt proces, intentat
de unul dintre frații ei. Suferă foarte mult că propriul
frate a putut să facă una ca asta, însă trebuie să meargă
mai departe. Toate aceste nimicuri devin un bolovan
mare și acest bolovan ai impresia câteodată că vine
peste tine și te face una cu pământul. Ceea ce vreau eu
să fac este să opresc bolovanul și apoi să-l distrug, dar
durează. Chiar dacă plec, voi fi în legătură cu avocatul
mai tot timpul, iar pe ei voi încerca să-i protejez. Dar,
destul despre mine.
M-am bucurat foarte mult să aud că succesul tău
este din ce în ce mai mare, că din ce în ce mai mult
lumea vine la spectacolele tale și că apar noi spectacole.
Ai avut o idee mai mult decât excelentă cu acest
spectacol și sunt convinsă că mediul în care ești în
aceste zile te-a făcut mai creativ și ai foarte multe idei
pentru viitor. Ceea ce încă regret este faptul că radio-ul
nostru nu a fost receptiv la un asemenea proiect. Păcat:
pierderea este a lor. Dar sunt mult mai importante
meschinăriile campaniei electorale care se apropie,
decât un turneu pentru copiii din diasporă.
Aștept în continuare vești de la tine. Este o
plăcere să-ți citesc scrisorile. Succes și să te țină
Dumnezeu sănătos și în putere, să duci până la capăt ce
ai început.
Cu drag,
Claudia

Poem despre rana făcătoare de minuni
Mai dă-mi un nume, iubite, când vine
Clipa însingurării de sine…
Dăruiește-mi un nume doar de tine știut,
Un nume care, poate, cândva, te-a durut.
Un nume nou, când ne bate-n fereastră,
Pasărea cu aripi albe, măiastră.
Peste-al apei ropot,
Fă-mă tu clopot sau altceva,
Poate punte, poate clocot,
Între a fi, a iubi, a vedea.
În visarea ta de-amiază,
Cuprinde-mă, cât încă-s trează,
Ca într-o-mbrățișare
De zare cu zare.
Când ți-e teamă de târziu,
Ori de visul rătăcit și pustiu,
Cheamă-mă, numește-mă, botează-mă…
Tu știi deja că, pre voia și dorința ta,
O să fiu.
De, vreodată, știind ori neștiind, te supăr,
Uită-mă – până mâine, până ieri –
Într-un codru de pâine, într-un ram de ienupăr…
Închide-mă într-o poveste
Cu satrapi, cu străjeri, cu clovni, cu bieți călăi,
Cu domnițe și cavaleri.
Azi iartă-mă, iubește-mă și arată-mi-te, iubite,
Iar și iar.
Spune-mi, adu-mi tu aminte,
Cum, din durere, din rană,
Firava, mărunta, neînsemnata scoică,
Cuviincioasă, smerită și cuminte,
Naște mărgăritar.

(Va urma)

Mihaela MALEA STROE

13

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
(ib., p. 65, s.n.). Există, aşadar, atât artişti moderni
autentici (artiştii imaginativi), care pricep „frumuseţea
modernă” şi creează în temeiul principiilor ei artistice,
cât şi „presupuşi artişti”, care nu pricep frumuseţea
modernă şi, drept consecinţă, creează în afara ei, deci în
afara principiilor care întemeiază producerea frumuseţii
moderne, a artei autentice, fie aceasta arta picturii sau
arta poeziei. „Scriitorii neartişti întinează cele mai bune
intenţii şi deformează cele mai nobile concepţii”
artistice, punctează Baudelaire în articolul Note noi
despre Edgar Poe (1, p. 98). Acești scriitori, poeți
neartişti, creează „erorile literare” (Baudelaire), aşadar
tipurile de poezie modernă eşuate estetic.
Tocmai despre aceste „erori literare” ale epocii
sale discută Baudelaire în câteva dintre articolele pe
care le semnează. De fapt, poetul teoretician ne prezintă
şase tipuri de poezie eşuate literar – poezia pozitivistă
sau pozitivist-realistă (poezia mimetică), poezia
neoclasică, poezia artei pentru artă (poezia pură),
poezia prozaică sau narativă, poezia didactică şi poezia
artiştilor convenţionali, care „se conformează regulilor
de pură convenţie, cu totul arbitrare, inspirate (…) de
rutina unui atelier celebru” sau a unei şcoli/generaţii
literare. Dar despre eșecul acestor tipuri de poezie vom
discuta mai jos.

Virgil DIACONU

ERORILE LITERARE
ÎN VIZIUNEA LUI BAUDELAIRE
Charles Baudelaire, care prin poezia şi
articolele critice şi de estetică a poeziei pe care le-a scris
a avut o contribuţie importantă la formarea conceptului
modern de poezie, a discutat în câteva rânduri şi despre
poezia modernă eşuată valoric a vremii sale. Pentru că,
aflat în căutarea înţelesului poeziei moderne autentice,
deci a conceptului ei, poetul s-a izbit de poezia modestă,
minoră, care pretindea locul de onoare al poeziei…
Dar era Baudelaire atât de conștient de starea
poeziei, așadar de împlinirile și eșecurile ei? În articolul
Note noi despre Edgar Poe (1), scris în anul 1857,
Baudelaire vorbeşte atât despre scriitorii/poeţii autentici
cât şi despre „clocotul de mediocrităţi” sau „scriitorii
neartişti”; şi vorbeşte atât despre poezia de valoare
construită de imaginaţie, căreia îi putem spune „poezie
modernă de imaginaţie”, cât şi despre „erorile literare”
produse de „scriitorii neartişti”, după cum spune poetul.
Doi ani mai târziu, în articolul Domnia
imaginaţiei, inclus în eseul Salonul din 1859 (2),
Baudelaire ne va oferi schema „uriaşei clase a
artiştilor”, din care ne dăm seama că cele trei arte
produse de artiştii vremii romantico-moderne – (1). arta
pozitivist-realistă, (2). arta imaginativă şi (3). arta
impusă „de rutina unui atelier celebru” sau a unei școli
de artă –, se distribuie în două categorii calitative: arta
autentică, viabilă, performantă, reprezentată de arta
imaginativă sau arta modernă de imaginaţie, și arta
precară estetic, ilustrată atât de arta pozitivist-realistă,
cât şi de arta atelierelor celebre sau a şcolilor de pictură
şi de poezie. În concluzie, se poate spune că cele două
categorii calitative ale „uriaşei clase a artiştilor”
moderni, aşadar artiştii autentici, performanţi, şi artiştii
contrafăcuţi, artificiali, produc arte, opere diferite și
opuse calitativ.
„Există artişti mai mult sau mai puţin înzestraţi
să priceapă frumuseţea modernă”,
spune poetul în articolul Despre eroismul vieţii moderne

1. Eșecul poeziei pozitiviste sau mimetice
Caracteristica dominantă a artei/poeziei
pozitiviste sau pozitivist-realiste este aceea că ea imită,
reflectă sau „reproduce” în mod fidel natura, lumea,
realitatea. Creatorul pozitivist spune:
„«Vreau să înfăţişez lucrurile aşa cum sunt ele
sau aşa cum ar fi ele presupunând că eu n-aş
exista». Universul fără om”,
afirmă poetul Florilor răului în articolul Domnia
imaginaţiei, inclus în eseul Salonul din 1859 (ib., p.
116). Artistul/poetul pozitivist-realist este, aşadar, cât se
poate de fidel realităţii exterioare, atât de fidel, de
obiectiv, încât el se elimină singur din opera de artă:
universul acestei arte (a artei picturii sau artei poeziei)
devine „universul fără om”, deci universul fără spiritul a
cărui prezență ar fi impus o anumită perspectivă sau
viziune asupra universului, deci a realității. Doctrina
pozitivist-realistă, care este de fapt doctrina mimetică,
mă îndeamnă „să înfăţişez lucrurile aşa cum sunt ele”,
îmi spune să imit, să copiez natura, realitatea, existența
umană, și tocmai în acest fel ea împiedică imaginația,
viziunea poetică să intervină și să construiască în modul
ei specific, din lumea dată, lumea poeziei și poezia
însăși. Doctrina mimetică este în acest chip „duşmană
artei”, spune poetul.
Iar dacă această doctrină mimetică are
„pretenţia să fie aplicată nu doar picturii, ci tuturor
artelor, chiar şi romanului, chiar şi poeziei”, după cum
afirmă poetul în Salonul din 1859 (ib., p. 109), atunci
artistul modern autentic – pictorul, romancierul, poetul
14

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
– are datoria să i se împotrivească, pentru că menirea
artei moderne nu este aceea de a imita realitatea, natura,
existența. „Cine ar îndrăzni să-i atribuie artei funcţiunea
sterilă de a imita natura!?”, se întreabă poetul în
articolul Pictorul vieții moderne (1859, ib., p. 216). Și
pentru că funcția artei nu este aceea de a imita natura,
Baudelaire ne asigură că „cea dintâi menire a unui artist
este să substituie omul naturii şi să protesteze împotriva
ei.” (Articolul Despre eclectism şi despre îndoială,
inclus în eseul Salonul din 1846, ib., p. 51). Poetul
modern nu trebuie să fie nicidecum imitativ, ci
imaginativ, ne face să înțelegem Baudelaire.
«(…). Vreau să iluminez lucrurile cu spiritul
meu şi să proiectez reflexul său şi asupra altor
spirite»”,
afirmă poetul Florilor răului în articolul Domnia
imaginaţiei (ib., p. 116, s.n.) cu privire la modul în care
poetul imaginativ înțelege arta pe care el o creează.
Poetica mimetică, înțeleasă ca redate fidelă a
realității, nu este o poetică artistică, nu este poetica
frumosului modern. „O bătălie adevărată nu este un
tablou” (ib., p. 129), spune poetul. Și tot așa, o bătălie
adevărată nu este o poezie. Redarea fidelă, exactă a
realității nu conduce la poezie.
„Artistul, adevăratul artist, adevăratul poet nu
trebuie să picteze decât ceea ce vede și simte. El
trebuie să fie cu adevărat credincios propriei
sale naturi” (Regina însușirilor, ib, p. 109).
Această natură proprie a artistului, a poetului
este facultatea sa imaginativă. Poezia modernă este
tocmai creația imaginației poetice. Poezia modernă nu
imită lumea, ci imaginează lumea; sau imaginează lumi.
Poetul modern autentic înlocuieşte poetica mimetică a
spiritului clasic și neoclasic cu poetica imaginaţiei,
imaginația fiind considerată de Baudelaire „regina
însușirilor” omenești, deci facultatea supremă a
poetului.
Ceea ce trebuie înțeles cu privire la poezia
modernă de imaginație este cel puțin faptul că aceasta
nu abandonează totuşi realitatea: pe de o parte, poezia
de imaginaţie este fabricată din elementele realităţii, ale
vieţii, existenţei, iar pe de altă parte realitatea, viața,
existența sunt lucrate de imaginația poetică și
impregnată de ea. Poezia de imaginație, poezia
autentică, cere, așadar, ca omul să fie prezent în poezie
cu imaginația, cu sentimentele, obsesiile, visurile,
împlinirile și căderile lui. Cu problematica sa lăuntrică
și tensiunea ei. Poezia modernă autentică este tocmai
această vibrație vizionară, afectivă și spirituală a
omului. A-l exclude pe om din poezie înseamnă a vida
poezia de conținut.

vomită pe neoclasici, care făceau, desigur, cât
mai multe legiuni de lăcuste”,
spune Baudelaire în articolul Pierre Dupont [II] (ib., p.
186, s.n.), manifestându-şi în acest chip dezaprobarea
faţă de poetica scriitorilor neoclasici.
Dar în ce constă, în fond, poetica poeților
neoclasici? Poeții neoclasici pastişează operele antice, le
preiau acestora zeităţile şi eroii – Achile, Ulise,
Telemac, între alții –, şi ridică „altare lui Priap şi
Bachus”. „V-aţi pierdut de bună seamă sufletul pe
undeva, de alergaţi prin trecut ca nişte trupuri găunoase
ca să culegeţi un suflet la întâmplare? (…). Vă plac
ciorbele de ambrozie?” (ib., p. 42), îi întreabă, retoric,
Baudelaire în articolul Şcoala păgână (1852) pe poeţii
care se inspiră din poezia clasică.
Ceea ce îi reproșează poetul Florilor răului
poeziei neoclasice este faptul că aceasta abordează și
reciclează trecutul, mai precis acel trecut îmbibat de
mitologie, care nu îi mai poate spune nimic omului
(lectorului) de astăzi, de vreme ce acesta are alţi „zei”.
În articolul Note noi despre Edgar Poe (1, p.
91), scris în anul 1857, Baudelaire vorbește despre
„clocotul de mediocrităţi” poetice, de „compilatori cu
duiumul, pisălogi, plagiatori de plagiate” din lumea
literară americană şi cea franceză, făcându-ne astfel să
înțelegem că inspirația din cărțile trecutului, din
literatura clasică, deci pastișa, livrescul, reprezintă
tehnicile poeziei neoclasice. Şi, tot aici, poetul îi
reproşează criticii literare faptul că aceasta face eforturi
ca „să-l aducă neîncetat pe artist la frumuseţea antică”
(id.), deci la producerea unor opere de tip clasic, cu totul
inactuale.
Toată această respingere a poeziei neoclasice ne
arată că, de fapt, Baudelaire crede în poezia care pune
problemele omului și timpului modern. De altfel, încă
din anul 1851, poetul declara în articolul Pierre Dupont
[I] (ib., p. 24):
„Îmi place poetul care comunică permanent cu
oamenii timpului său.”
Baudelaire îi cere astfel poeziei să exprime
timpul prezent, viaţa, existenţa, pasiunile, problemele
omului modern contemporan. Acesta este orizontul
referențial problematic al poeziei moderne. Numai
„Cei lipsiţi de imaginaţie copiază dicţionarul.
Rezultatul este un foarte mare viciu, viciul
banalităţii”,
spune Baudelaire în Salonul din 1859 (2, p.113).
Copierea dicționarului, așadar inspirația din cărțile
trecutului clasic nu face decât să repete, să „multiplice”
la nesfârșit poezia clasică, deci să banalizeze poezia. De
fapt, „viciul banalităţii” o distruge. Scriitorii de
inspiraţie livrescă practică o poetică de muzeu și, ca
atare, nu pot avea decât o valoare muzeistică.
„Multiplicarea”, de fapt reciclarea poeziei
trecutului, a devenit o tehnică, o poetică practicată chiar
și în zilele noastre. Numele pe care îl primește astăzi
poezia creată din poezia predecesoare, deci numele

2. Eșecul poeziei neoclasice sau
al poeziei care „aleargă prin trecut”
„În 1843, ’44 şi ’45, un uriaş, un nesfârşit nor
(...) se abătu asupra Parisului. Acest nor îi
15

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
poeziei create de poetica reciclantă retro, este cel de
poezie postmodernistă, iar ea a debutat în America de
Nord în anii ’60. Importată de la americani, poetica
reciclantă postmodernistă este practicată la noi de către
o parte a poeţilor generaţiei ’80. Un întreg volum de
poezie, Levantul, scris de optzecistul postmodernist
Mircea Cărtărescu, reciclează ironic poezia (şi pe
alocuri chiar proza) românească a secolului 19 şi 20.
Lecţia lui Baudelaire nu a slujit la nimic. Lăcustele
literare au ajuns şi la noi.

existenţială sunt prea mari în spiritul său, pentru ca
poetul să accepte înlocuirea vulcanului existențial cu
formalismele artei pentru artă. Atenția excesivă acordată
formei de către creatorii poeziei pure, care ajung în
acest fel să lucreze împotriva conţinutului semanticexistenţial, a imaginației (viziunii) și a lirismului, este,
aşadar, respinsă de Baudelaire. „Specializarea excesivă
a unei facultăţi îl duce [pe creator] la neant”, afirmă
poetul în articolul Şcoala păgână.
Înţelegem astfel că nu putem crea poezie de
valoare decât prin echilibrarea raportului dintre
elementele de factură existenţială, morală, pasionalafectivă, pe de o parte, şi cele artistice, estetice, pe de
altă parte. Mai exact, poezia de valoare nu se poate
produce decât prin tratarea artistică a dimensiunii
existenţiale, a lumii interioare şi exterioare, a moralei și
pasiunii – afectivității –, iar nu prin neutralizarea acestui
conţinut existenţial uman de către forma poeziei.
Transformarea poeziei într-un limbaj desăvârșit doar în
structura sa formală este moartea poeziei.

3. Eșecul poeziei pure
Pentru Baudelaire, poezia produsă de „şcoala
artei pentru artă”, prin care noi înțelegem „poezia pură”,
reprezintă un eşec răsunător:
„Puerila utopie a şcolii artei pentru artă,
excluzând morala şi adesea chiar şi pasiunea,
trebuia să fie neapărat sterilă. Intră astfel în
flagrantă contravenţie cu geniul omenirii. În
numele principiilor superioare care constituie
viaţa universală, avem dreptul s-o declarăm
vinovată de eterodoxie”. (Articolul Pierre
Dupont [I], 1851, ib., p. 23).
Înţelegem astfel că motivul pentru care
Baudelaire respinge, dezavuează „școala artei pentru
artă” și poezia produsă de ea este acela că această
școală exclude din poezie conţinutul existenţial –
morala, pasiunea, „viaţa universală” –, excludere în
urma căreia poezia artei pentru artă rămâne un limbaj
gol… Poezia artei pentru artă, deci poezia pură, este o
creaţie purificată de valorile existenţiale, de freamătul
existenţial, de morală şi de lirism, așadar de „viața
universală”, și tocmai de aceea Baudelaire o socotește
sterilă.
În poezia pură, amputarea conţinutului
existenţial este corelată cu grija exagerată pentru formă.
Dacă nu cumva tocmai atenţia exagerată pe care autorul
o acordă formei conduce la amputarea moralei, pasiunii,
existenţei umane şi a tensiunii ei. În articolul Şcoala
păgână poetul apreciază de pildă că
„Gustul nestăpânit pentru formă duce la
dezordini monstruoase (…). Pasiunea frenetică
pentru artă [arta pentru artă] e un cancer care
devorează totul.” (ib., p. 43, p.m.).
Dacă lui Baudelaire i-ar fi fost dat să se
„delecteze” cu ritmurile lui Mallarmé, pesemne că ar fi
avut un motiv în plus să constate paralizarea sau
înghețarea mesajului existențial, dar și a mesajului în
general, de către forma şi limbajul poeziei pure pe care
acesta o scrie.
Ce ar putea să îi spună lui Baudelaire arta
pentru artă? Lui Baudelaire, prinsului de pasiuni
contradictorii, de spleen şi ideal, de frumos şi urât, de
încântare şi marasm, de vis şi decădere, de tăceri cu
dinţii strânşi şi revolte strigate în gura mare, arta pentru
artă nu are ce să-i spună. Încărcătura şi tensiunea

4. Eșecul poeziei prozaice şi a poeziei epice
„Franţa nu e poetă; ba chiar nutreşte (...) o
oroare înnăscută faţă de poezie. Dintre scriitorii
care folosesc versul, ea îi va prefera întotdeauna
pe cei mai prozaici!”,
ne declară poetul Florilor răului în articolul Théophile
Gautier [I] (ib., p. 146, s.n.). Aşadar, cititorii care
nutresc „o oroare înnăscută faţă de poezie” îi vor
„prefera întotdeauna pe cei mai prozaici!” poeţi, pentru
că acești cititori preferă scrierile prozaice, iar nu poezia.
Toți afonii în materie de poezie iubesc poezia prozaică,
narativă. Însă poezia prozaică sau narativă amputează
poezia… De aceea, Baudelaire, ca şi Poe, dezavuează
poezia prozaică, opunându-se atât poeziei lirice căzute
în epic, în narativitate, cât şi poeziei epice propriu-zise,
deci genului epic, epopeii. Cu privire la poezia lirică
modernă căzută în epic, în narativitate, Baudelaire
afirmă în articolul Note noi despre Edgar Poe (ib., p.
102, s.n.) că
„Orice intenţie epică (…) rezultă în mod
evident dintr-un simţ imperfect al artei. Vremea
unor asemenea anomalii artistice a trecut”.
Iar despre poezia epică propriu-zisă, deci despre
genul poetic epic, gen a cărui faimă se menținea și în
epoca romantică (vezi Paradisul pierdut, al lui John
Milton, 1667), Baudelaire ne spune că acesta
micşorează „efectul magic al poeziei”:
„cel care încearcă să creeze poemul epic, aşa
cum îl înţelegeau naţiunile mai tinere, riscă să
micşoreze efectul magic al poeziei, chiar şi
numai prin lungimea insuportabilă a operei”
(articolul Victor Hugo, ib., p. 160, s.n.).
În mare, Baudelaire vede epicitatea poeziei ca
pe o „anomalie artistică”. Ea micşorează „efectul magic
al poeziei” și conduce poezia spre proză. Criticul John
16

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Stuart Mill și poeții E.A. Poe, Rimbaud, Paul Valéry, au
respins şi ei, între alții, caracterul epic, narativ al poeziei
lirice moderne şi, fireşte, poezia epică. De fapt, poetul
modern autentic poate fi considerat cel puțin autorul
acestor două acte poetice revoluționare: pe de o parte, el
a abandonat producerea poeziei epice, a genului epic, a
epopeii, aflată în mare vogă în clasicism, iar pe de altă
parte a eliberat poezia lirică modernă (o parte a ei) de
componenta epică, de narativitate, de scriitura epicnarativă, care o făcea să cadă în proză.
Respingerea de către Baudelaire a epicităţii, a
narativităţii, ne face să înţelegem că trăsătura şi totodată
norma cerută de poezia modernă este, de fapt,
nonnarativitatea. Scriitura sau expresia nonnarativă
este o normă de valoare, în sensul că ea dă valoare
poeziei moderne. Poezia modernă autentică este
nonnarativă.
5. Eșecul poeziei didactice
O altă eroare literară prezentată de Baudelaire
este poezia didactică, deci poezia care are scop educativ
şi moralizator. În articolul Note noi despre Edgar Poe,
Baudelaire declară:
„Nu vreau să spun că poezia nu înnobilează
moravurile, să fiu bine înţeles, că rezultatul ei
final nu e de a-l înălţa pe om peste nivelul
intereselor vulgare; ar fi, desigur, o absurditate.
Spun că dacă poetul a urmărit un scop moral, şia micşorat forţa poetică; şi poţi pune rămăşag că
opera lui va fi proastă. Poezia nu poate să se
asimileze ştiinţei sau moralei decât cu riscul
morţii şi al anemierii; ea nu are Adevărul drept
obiect, ci numai pe Sine.” (ib., p. 103).
Înțelegem, așadar, că nu poezia se subordonează
scopurilor morale şi/sau adevărului, ci acestea se
subordonează poeziei, aşadar modului ei specific,
artistic de a fi. Despre aceeași poezie didactică discută
Baudelaire şi în articolul Victor Hugo (ib., p. 159),
mărturisindu-ne că Hugo însuşi vede în
„forma didactică cel mai mare duşman al
poeziei adevărate. A povesti în versuri legile
cunoscute, în virtutea cărora se mişcă o lume
morală sau ideală, înseamnă a descrie ceea ce a
fost descoperit şi ceea ce intră cu totul în
câmpul telescopului sau sub compasul ştiinţei,
înseamnă a te mărgini la datoriile ştiinţei (...).
Descriind ceea ce există, poetul se înjoseşte şi
coboară în rândul profesorilor; înfăţişând
posibilul, rămâne credincios funcţiei sale.”
(p.m.).
Ca şi Aristotel în Poetica sa, Baudelaire îi cere
poetului să lucreze mai degrabă cu posibilul, deci să
creeze în poezie lumi posibile, iar nu o poezie care să
urmărească în mod expres adevărurile științei ori ale
moralei. Aceste „lumi posibile” ale poeziei nu sunt,
firește, împotrivite moralei, dar ele nu sunt în mod
17

expres și dominant morale, pentru că în momentul în
care „poetul a urmărit un scop moral, şi-a micşorat forţa
poetică; şi poţi pune rămăşag că opera lui va fi proastă”,
afirmă poetul teoretician.
6. Poezia convenţională a şcolilor literare
Schema „uriaşei clase a artiştilor” configurată
de Baudelaire în articolul Domnia imaginaţiei (2, p.
117) cuprinde, alături de artiştii imaginativi şi de cei
realişti-pozitivişti sau pozitivişti, clasa artiştilor care „se
conformează regulilor de pură convenţie, cu totul
arbitrare, inspirate (…) de rutina unui atelier celebru”,
de o şcoală literară sau de un curent literar, adaug eu
pentru poezie.
Începând cu epoca romantică, poezia modernă a
urmat, în general, două mari direcţii: una a poeziei
moderne autentice, trasă din conceptul clasic de poezie
lirică, teoretizat de Baudelaire ca poezie (lirică)
modernă de imaginaţie, iar alta a poeziei moderne
produse de şcolile, curentele sau generațiile literare.
Această din urmă direcție poetică poate fi numită poezie
generaționistă sau generaționist-„curentistă”.
Ca poezii de tip generaționist, putem enumera
poezia realistă (realist-pozitivistă), poezia neoclasică și
poezia artei pentru artă – poezia pură –, cu toate
discutate de Baudelaire mai sus. Poezia generaționistă
sau generaționist-„curentistă” a cunoscut după poetul
Florilor răului o adevărată explozie, iar criticii literari
de astăzi ne spun că există peste o sută de astfel de
poezii, adică de tipologii poetice generaționiste, pe care,
în ansamblul lor, le-au numit „poezie modernistă”.
Poezia simbolistă, expresionistă, futuristă, dada, poezia
absurdului, poezia ermetică, poezia cubistă, poezia
letristă, experimentalistă, textualistă, şasezecistă,
şaptezecistă, optzecistă, nouăzecistă, douămiistă,
postmodernistă etc. sunt cu toate tipologii poetice
generaționiste produse de generaţiile literare de creaţie.
Cum este această poezie din punct de vedere
calitativ? Din articolul Domnia imaginaţiei, scris de
Baudelaire, înțelegem că există o clasă de artiști, în care
intră și poeții, care „se conformează regulilor de pură
convenţie, cu totul arbitrare, inspirate nu de sufletul
omenesc, ci impuse, pur şi simplu, de rutina unui atelier
celebru”, în cazul nostru de rutina unei școli poetice sau
a unei generații poetice. Din același articol aflăm că
acești artiști/poeți „se supun unui cod de falsă
demnitate” artistică/literară și că ei „au înălţat banalul la
rangul stilului”.
Codul de falsă demnitate literară căruia i se
supun poeții generaționiști este, de fapt, un cod, un
canon poetic sau o artă poetică inventată, născocită
chiar de către poeții generaționiști. Și se va observa că
fiecare generaţie poetică modernă intră în literatură cu
un alt cod poetic, cu o altă artă poetică și poezie decât
poetica și poezia autentice; fiecare generaţie poetică
modernă intră în literatură cu propria poezie și artă

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
poetică generaționiste. Fiecare generație poetică
schimbă poezia autentică și arta poetică autentică cu
propria poezie și artă poetică generaționiste produse de
ea, iar aceasta înseamnă că fiecare generație poetică
abandonează principiile estetice de construcţie ale
poeziei moderne autentice în favoarea principiilor de
construcţie ale propriilor poeți generaționiști sau ale
școlilor literare generaționiste (moderniste), principii
care sunt, desigur, altele decât cele autentice, care sunt
diferite și chiar opuse acestora: de aici caracterul
modest, precar estetic al poeziei generaționiste, în
general, dar nu și al poeziei acelor poeți generaționiști
care au depășit conceptul de poezie generaționistă.

pentru noi, în general) este poezia lirico-imaginativă, cât
şi poezia eșecurilor literare a poeților care practică
poeticile generaționiste și poeticile individuale, compun
ceea ce se numim „poezie modernă”. Prin toate aceste
tipologii poetice diferite calitativ, în care intră, firește, și
„erorile literare” prezentate de Baudelaire, poezia
modernă se arată a fi contradictorie din punct de vedere
valoric, dihotomică, iar asta înseamnă că ea (poezia
modernă) nu are, de fapt, un concept, ci mai multe
concepte contrare, nu are o artă poetică, ci mai multe,
după cum poeții produc în una sau alta dintre poeticile
contrare pe care le desfășoară modernitatea.
Tocmai de aceea, atunci când ne propunem să
definim „poezia modernă”, noi nu o putem face decât
definind tipologiile poetice diferite și contradictorii din
care ea se compune. Poezia modernă nu are, așadar, un
concept unitar, ci un concept compozit dihotomic,
exploziv.
În articolele sale, Baudelaire a ales să degajeze
din acest concept compozit poezia autentică creată de
imaginația poetică, pe de o parte, și componenta
generaționistă a poeziei eșuate estetic sau a erorilor
literare, pe de altă parte, ca dovadă că el a înțeles cât se
poate de bine fenomenul poetic modern în ansamblul
său. Deși trebuie spus că aceste două corpuri poetice
opuse calitativ nu sunt evidențiate și cercetate, descrise
ca atare, deci în calitatea lor de corpuri poetice, de
structuri poetice, în articolele poetului. Însă scrierile
sale ne sugerează totuși această abordare a poeziei
moderne.
Bibliografie
1. Charles BAUDELAIRE: Critică literară şi
muzicală. Jurnale intime, traducere şi note Liliana Ţopa,
studiu introductiv de George Bălan, E.L.U., Bucureşti,
1968.
2.
Charles BAUDELAIRE, Curiozităţi
estetice, traducere Rodica Lipatti, prefaţă de Ludwig
Grunberg, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971.

7. Poezia modernă, o poezie contradictorie
Toate „erorile literare” discutate de Baudelaire
mai sus – poezia realist-pozitivistă (mimetică), poezia
neoclasică, poezia artei pentru artă (poezia pură),
poezia prozaică sau narativă (poezia lirică prozaică și
poezia epică, genul epic), poezia didactică, poezia
școlilor poetice, numită de mine poezie generaționistă,
generaţionist-„curentistă” sau modernistă – ne arată,
concret, sub ce forme, sub ce chipuri poezia modernă se
poate îndepărta de poezie și chiar se poate rata.
Ca orice poet autentic, Baudelaire a avut
conștiința clară a posturii calitative a poeziei vremii sale
și a poeților care au creat-o. Există scriitori-artiști, deci
scriitori autentici, și există „scriitori neartiști”, spune
poetul Florilor răului. „Scriitorii neartişti” practică o
artă poetică situată alături de arta poetică autentică, de
multe ori chiar o artă antipoetică. De fapt, poeziile
eșuate literar despre care discută Baudelaire, așadar
erorile literare, sunt tocmai consecinţa unor astfel de
arte poetice artificiale, lipsite de forță, eșuate estetic, a
unor arte poetice antipoetice, distructive.
Tipurile eşuate de poezie, erorile poetice
discutate și evidențiate de Baudelaire sau cele elaborate
cu hărnicie după el, dintre care nu pot lipsi cele
avangardiste, ne arată că poetul modern a ucis poezia în
mai multe feluri, deci sub mai multe forme.
Și vom înțelege că poezia erorilor literare este
fie consecința unor poetici personale, individuale, fie
consecința unor poetici mai largi: a unor tipologii
poetice generaționiste sau generaționist-„curentiste”,
create chiar de poeții generaționiști în clipa lor istorică.
Poezia școlilor literare sau poezia generaționistă
pur și simplu funcționează ca mode poetice
generaţioniste care vin și pleacă, mode care sunt
înlocuite la aproximativ zece ani, cu alte mode poetice
generaționiste, în timp ce poezia modernă autentică,
care este trans-generaţionistă, de vreme ce nu practică
poeticile generaționiste, are o anumită stabilitate
conceptuală de-a lungul modernităţii, ea configurând
ceea ce se poate numi tradiţie poetică modernă.
Atât poezia modernă autentică, împlinită
artistic sau de valoare, care pentru Baudelaire (ca și
18

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Mahala, şi acordeonistul Ilie Caulea. În ce mă priveşte,
am avut o bucurie în plus în reîntâlnirea cu vechea mea
prietenă, ziarista Maria Toacă, redactor-şef adjunct la
publicaţia românilor din Ucraina, ,,Zorile Bucovinei”
din Cernăuţi, şi ne-am bucurat să revedem sau să
cunoaştem câteva din bibliotecarele de care depinde atât
de mult soarta cărţii româneşti în nordul Bucovinei:
Elena Mihai, de la Herţa, Ludmila Melniciuk, Adela
Hulpe, Aurica Eremia, de la Noua Suliţa (raionul în care
se află comuna cu Mahala sat de centu), Olga Lughina,
de la Storojineţ, Olga Zaidel, de la Ostriţa.

POVEȘTI DE CĂLĂTORIE

Doina CERNICA

Cu Alecsandri, în Mahalaua Aniţei
şi a strănepoatei sale, Elena
Sunt drumuri pe care aş dori să le fac şi altele pe
care ştiu că am să le şi fac. La Mahala este unul din
acestea din urmă şi chiar dacă a durat un sfert de veac
să-l parcurg, tot am ajuns în aşezarea căreia zguduitorul
destin al Aniţei Nandriş-Cudla, emblematic pentru miile
de români deportaţi în Siberia numai pentru vina
sângelui şi a limbii lor, i-a dus vestea în lume. Deşi
lângă Cernăuţi, adică aproape de Suceava, se vede că
încă nu-i venise ceasul. Ceea ce însă nu mi-am imaginat
nicio clipă a fost că bătaia sa va răsuna graţie lui Vasile
Alecsandri, că ,,acel rege al poeziei, vecinic tânăr şi
ferice” mă va purta în satul tragicei bucovinene. Pentru
că răspunzând unei invitaţii, a mea de la dr. Gheorghe
Gabriel Cărăbuş, directorul Bibliotecii Bucovinei ,,I. G.
Sbiera” Suceava, iar a sa, împreună cu dr. Alis Niculică,
şef de secţie la această instituţie, venind de la dna
Natalia Fileak, directoarea Bibliotecii Regionale ,,M.
Ivasiuk” din Cernăuţi, cu adjuncta Maria Dovgan, în
cadrul unui parteneriat viu, creativ, exemplar, articulat
pe ideea de salon de carte, am avut şansa unei
deschideri de neuitat a lui 2016 ca an menit să
cinstească cei 195 trecuţi de la naşterea lui Alecsandri.
Faptul că o evoc abia acum, spre finalul anului dedicat
poetului de la Mirceşti, îşi are explicaţia într-o nevoie a
lecturii mai puternică decât scrisul după reîntoarcerea de
la şezătoarea literară ţinută la Biblioteca Sătească din
Mahala de forţele artistice de toate vârstele ale
localităţii. Chiar de toate vârstele, dacă îl luăm în seamă
şi pe nepoţelul bibliotecarei-şefe de aici, Mariana
Boiciuc, când interpret, când spectator entuziast în
braţele bunicii. Însă adolescenţa, elevii au constituit
dominanta, şi cu forţa tinereţii le-au valorificat
înzestrarea şi Elena Petriuc, directoarea Casei Culturii

Când am coborât din maşină, silindu-ne să ne
ridicăm privirile, ne-a întâmpinat, aşezată parcă pe
punctul cel mai înalt al Mahalalei, o clădire masivă,
impunătoare: Casa Culturii, în spaţiul căreia
funcţionează şi Biblioteca, adăpostind la rându-i - cu
stative, cămăşi naţionale, catrinţe, trăistuţe, încălţăminte
de la debutul secolului trecut, unele poate şi mai de mult
-, un început de muzeu sătesc. ,,Temporar, ne spune cu
neascunsă satisfacţie iniţiatoarea sa, deoarece îşi va avea
localul propriu!” Blondă, energică, frumoasa doamnă
este una din cele mai cunoscute românce din această
parte a Bucovinei: absolventă a unui liceu de artă,
interpretă a Coanei Chiriţa şi autor moral al unei reuşite
puneri în scenă a ,,Pietrei din casă” în perioada
directoratului ei la Casa Culturii, menţiune care se cere,
dacă tot ne-a adus împreună Vasile Alecsandri, dirijoare
a faimosului cor ,,Dragoş Vodă” al Societăţii pentru
Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” din Regiunea
Cernăuţi, Elena Nandriş a fost aleasă şi este din anul
2006 primar al aşezării. Ca de fiecare dată când o văd,
mă întreb cum va fi arătat la aceeaşi vârstă Aniţa
Nandriş-Cudla, vârsta vieţii sale în Siberia, şi tot ca de
fiecare dată îmi răspund şi acum că în afară de sângele
comun din venele lor, trebuie să fi avut comună şi
robusteţea sufletească pe care o emană primăriţa. Dar şi
o rezistenţă fizică, un dat genetic, un noroc, o soartă,
dacă a izbutit să supravieţuiască deznădejdii,
înfometării, frigului şi bolilor împreună cu cei trei
băieţi, în zona Cercului Polar. Apoi, pentru că particip la
o manifestare literară, pentru că ia cuvântul şi o poetă
populară, Maria Dariciuc, care îşi recită versurile fără
timiditate, nu pot să nu mi-o imaginez pe Aniţa Nandriş19

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Cudla în faţa colii de hârtie, apucându-se de scris întâi
cu stângăcie, cu degetele împietrite de trudă şi de chinul
de a împărţi o raţie infimă de pâine pentru foamea
uriaşă, niciodată astâmpărată a copiilor ei, apoi tot mai
hotărât, nu atât căutându-şi cuvintele, cât încercând să
ţină pas cu năvala lor, cu şuvoiul ţesăturii lor la războiul
inimii. Auzise, oare, de Alecsandri? În cartea de citire
pentru clasa a III-a primară a bunicului meu patern,
carte tipărită în 1889 şi care probabil era valabilă şi un
deceniu-două mai târziu, îl întâlnesc cel mai des:
,,Dimineaţa”, ,,Moldova”, ,,Dragoş”, ,,Lăcrămioare”,
,,Dor de călătorie”, ,,Mănăstirea Argeş”, ,,Dulce
Bucovină” - ,,Fie traiul tău /După gândul meu! /Că cine
te vede, /Chiar în rai se crede; /Cine-i trecător /Te
plânge cu dor.” - ,,Altarul Mănăstirii Putna”, ,,Ştefan
Vodă şi codrul”, ,,Cuvântarea lui Ştefan cel Mare
înainte de începerea luptei din Codrul Cosminului”,
,,Cântec ostăşesc” - ,,Căci am inimă vitează /Şi
credinţă-n Dumnezeu!” Nu cred că e prea mult să cred
că această femeie osândită de boala gravă a mamei la
şcoală puţină – dar soră de medici şi profesori, sora
celebrului filolog şi diplomat Grigore Nandriş! – a fost
încurajată, chiar dacă într-un fel nedesluşit, şi de cartea
de citire, şi de poeziile din paginile sale, să-şi aştearnă
povestea ca să rămână în singurul chip în care poveştile
pot să rămână. Iar stăruinţa cu care i-a cerut nepotului
fratelui ei să o ducă în Ţară, pe deplin conştientă de
pericolul pe care îl conţinea trecerea manuscrisului
peste graniţă, mai spune ceva important despre respectul
şi valoarea pe care simplă ca instrucţie, dar complexă ca
înţelegere, Aniţa Nandriş-Cudla le acorda scrisului,
mărturiei,

cu noi, între care şi volumul ,,Sfânta Mănăstire Voroneţ.
Un sfert de veac de la
reînfiinţare”, oferit
Bibliotecii-gazdă de
Maria Toacă, al cărei
nume
apare
în
cuprins, îmi spun că
stareţa obştii de la
vestita ctitorie a lui
Ştefan cel Mare,
stavrofora
Irina
Pântescu, este de
fapt, la 84 de ani,
singura persoană pe
care o ştiu în stare să
recite din memorie
atâtea
poezii
de
Alecsandri, precum elevii din Mahala. Dar şezătoarea
trece previzibil de la creaţia bardului la istoria vremii
sale şi la apartenenţa lui Alecsandri la această istorie, cu
evocarea prezenţei scriitorului, oaspete, prieten al
Hurmuzăcheştilor, la Cernăuţi şi la Cernauca. Doi
invitaţi sunt specialişti în evenimentele acelor ani.
Primul, Gheorghe Bota, primarul de la Cernauca,
născut în Boian, dar ,,măritat” acolo de 33 de ani, la al
treilea mandat în fruntea satului, a scris o carte, în
ucraineană, ca să ştie toţi localnicii ce oameni mari, ce
mari patrioţi au fost Hurmuzăcheştii şi Alecsandri. ,,Nu
ştiu ce a creat poetul în Cernauca în cei doi ani cât a
trăit la noi, dar ştiu bazat că a fost oaspetele ei cel mai
de seamă şi acum vă aşteptăm şi pe dumneavoastră!”
Al doilea, scriitorul Dumitru Covalciuc, al cărui nume
se află şi pe un roman despre ,,Tinereţea lui Doxachi
Hurmuzachi”, îi cere primarului îngemănarea acestei
mândrii cu fapte, pentru ca ,,lacul şi parcul din Cernauca
să recreeze atmosfera acelei vremi, cu o cameră-muzeu
în care să-şi găsească locul şi amintirea lui Vasile
Alecsandri, încât Cernauca să fie o Mecă a românilor, a
românismului”, el însuşi mărturisind că va contribui la
aceasta cu scrierea părţilor a II-a şi a III-a a cărţii
menţionate. Şi pomenindu-l pe poet, nu uită să se
întoarcă spre directoarele Bibliotecii Regionale,
sugerând urcarea în rafturile instituţiei, pentru un
răspuns mai larg cererii de carte de autori români, şi a
volumelor Alecsandri aflate la subsolul acesteia. După
care stârneşte o undă de căldură prin sala încăpătoare
(rar biblioteci cu un spaţiu atât de generos, avea să
observe suceveanul Gheorghe Gabriel Cărăbuş) cu
posibilitatea ca venind dinspre Dorohoi, poetul să fi
trecut nu o dată prin Mahala, fiindcă ,,prin Buda şi
Toporăuţi, drumul era mai bun”, şi cu informaţia că cea
mai lungă stradă din Cernăuţi, strada Vasile Alecsandri,
ajunge la Mahala. Şi susţine această undă de căldură,
care e mai mult decât a zilei de iulie, Elena Mihai cu
vestea că adorat la Herţa mai ales ca dramaturg, Vasile
Alecsandri va fi sărbătorit chiar în ziua naşterii sale cu
spectacolul ,,Iorgu de la Sadagura”, jucat de Teatrul

poveştii scrise spre cunoaştere.
După un răscolitor prin ambivalenţă cântec
despre aşezarea natală, ,,Mahala, tu eşti iubirea noastră!
/Mahala, tu eşti durerea noastră!”, adolescenţii vorbesc
despre Alecsandri, alternând date biografice cu
declamarea unora din cele mai cunoscute poezii şi cu
cântece compuse pe versurile sale. Aplauzele sunt
sincere, puternice. Iar în momentul în care la rându-ne
suntem răsplătiţi cu aplauze pentru darul cărţilor aduse
20

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
dacă le-am păstrat din cartea
aflu ce ar fi putut să citească,
Cudla din Alecsandri, de
impresionat cu recitările lor
depărtaţi ai adolescenţei mele.

Popular de la Horbova, unicul teatru popular românesc
din Ucraina, şi că o săptămână dedicată poetului la
biblioteca de aici va prilejui întâlniri cu creaţiile sale,
etalate şi de o bogată expoziţie de carte.
,,Hora Unirii” nu putea să lipsească, după
cuvântul primăriţei Elena Nandriş, cu derularea
preocupărilor legate precumpănitor de dezvoltarea
grădiniţelor şi a şcolii româneşti în Mahala, deoarece,
,,omorâţi la Lunca, duşi în Siberia, am rămas români”,
cu îndemnul ,,Să nu ne uităm limba, unde n-am fi noi!”
şi cu fierbintea rugă ,,Într-un ceas bun! Doamne ajută!”
Întârzii câteva clipe în faţa stelajului cu
,,Surâzătorul Alecsandri /Svitlo poetovoi zirki” – câteva
cărţi şi citate. Apoi mă alătur celorlalţi, pentru o
fotografie pe treptele casei de cultură, bibliotecă şi
muzeu deopotrivă, casă cu adevărat românească în
Mahalaua ,,peste 90 la sută românească”, după care
pornim ca într-o procesiune spre platoul cu monumentul
Aniţei Nandriş-Cudla.

bunicului, răsfoită ca să
să înveţe Aniţa Nandrişla elevii care ne-au
la Mahala sau din anii

Dincolo

ne vom aduna foarte curând în camera de alături,
mobilată sumar: o masă, câteva scaune,
fără-ndoială, şi-un pat:
chiar şi când eşti dincolo ai nevoie de somn,
doar aşa poţi ajunge lacrimă
sau floare de gheaţă pe geam.
în camera de alături, nu ne mai cunoaştem,
ştim aceleaşi cuvinte, bem acelaşi vin tămâios,
frângem aceeaşi pâine scoasă din vatra de lut,
dar apa în care ne-am botezat nu ne mai leagă,
cum nu ne mai leagă fulgii de nea
din coamele atâtor ierni părăsite,
ori fluturii oglindindu-se-n boaba de rouă,
ori miezul de toamnă şi fum.
ochii de carne şi bătăile inimii rămân

Acolo, sub privirea sa asprită de viaţă şi timp,
am ştiut că nu voi putea să scriu nimic până nu îi voi
reciti cartea. Şi până nu-l voi reciti pe Alecsandri. Şi tot
până la aşternerea acestor rânduri, nu m-am putut atinge
de darul primit de la Elena Nandriş, o sticlă de apă din
Mahala, cu o căniţă purtând emblema aşezării şi anul
atestării sale documentare: 1472. De pe vremea lui
Ştefan cel Mare…
La întoarcere, trecând prin Codrul Cosminului,
unde Voievodului nu i s-a putut ridica un monument din
exces de corectitudine politică, dar unde o troiţă îi adună
pe românii din Bucovina la marile sărbători ale
neamului în slujbe creştine, am trăit neaşteptata,
tulburătoarea surpriză a unor versuri de Alecsandri
păstrate în gând: ,,Cât va fi în cer o cruce, şi-un Ştefan
pe pământ, /Nimeni nu va deschide Moldovei un
mormânt!” Şi nu am ştiut atunci, şi nu ştiu nici acum,

în pragul uşii.
odaia de alături e odaia cea bună, intri în frigul ei
doar în hainele de duminică,
doar în zilele roşii sub cruce.

Valeria Manta Tăicuțu

21

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
***

Valentin NERVIN

Micul „uazik”* se târăşte
pe pământul sovhozului.
Toamnă. Vreme mai rea nu se poate.
Fredonare cherchelită-n lăsatul serii.
Stropul de ploaie
de pe parbrizul murdar al maşinii
parcă-ar fi ultimul gata să umple
paharul răbdării.
Şi eu sunt aproape convins
că nici chiar Hristos
pe-aici nu s-ar mai întoarce –
la ce-ar trebui în sovhoz Mesia?...
„Uazikul” murdar
alunecă ne-treaz,
cârligându-se.
Toamnă.
Drum greu.
Autobuz.
Zloată.
Rusia.
_______________________
*„Uazik” – diminutiv de la „UAZ”, ceea ce, prescurtat,
în ruseşte, înseamnă: Uzina de Automobile din Ural.

(Federaţia Rusă)

Traducere și prezentare: Leo BUTNARU
S-a născut în oraşul Voronej (1955). Absolvent al
Facultăţii de Economie, după care a lucrat în organizaţii
de proiectare şi cercetare. Debutul în presă şi l-a făcut în
1980. A publicat 12 cărţi de poeme, printre care: „În
măsura destinului”, „Damf”, „La o târzie defilare”,
„Laudă treziei”, „Rai în amurg”. Deţinător al mai multor
premii de prestigiu.

***
Trăiesc cum pot, nu chiar fără păcate, –
n-o dau în lustruire, Doamne fereşte!
Reflecţiile, captate de oglinzi
mă cam deformează, hoţeşte.
Însă când voi muri, cu chip uşor derutat,
m-oi adânci în Lethe, ca în uitare,
oglinda o vor acoperi şi – s-a terminat,
iar păcatele
s-or risipi
prin lumea cea mare.

***
Arbori,
ierburi,
mraniţă
şi alte-nsemne pământene –
în mine au fost întrupate
şi iar pe lume m-au readus.
Mă adâncesc în humă,-apoi
apar în iarba de pe şes
sau în frunzişul care cântă
ceva de mine ne-nţeles.

***
Omul e o fiinţă gânditoare,
însă nu ştie nimic de sorţii ce i-s daţi.
Prin cimitire corbii stau pe cruci pentru ca
oamenii să nu se simtă prea însinguraţi.

***

***

Ca privighetoarea
cu triluirea-i în revărsare,
până primăvara volnică mai e,
ca omul,
trăind timp mai scurt ca moartea,
dar mai lung decât visarea sa,
astfel şi dragostea se va curma;
eu însă nu cred aşa ceva,
cât pe fundalul apusului meu personal
bate frumos în roz cerul uşor noros.

Omul nu e pe măsura nemuririi,
însă tuturor li-i dat să poată duce flori
la cimitire celebre ori la modeste
morminte de bieţi trecători.
Viaţa pe pământ –
durată de-un minut,
dar luminează şi crede în poveşti
sufletul din mine, trăind de parcă
22

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
în adâncul pământului
s-ar deschide alte bolţi cereşti.
îngeri vinovaţi
***
o, Doamne,
în josul movilei
cad aripi de îngeri

După o crâncenă, lungă beţie
muri longevivul bătrân cunoscut –
boschetar, care la gunoişte avea
rolul de Înger Căzut.
Două pisici enigmatice
s-au întristat, puţin şi ilar,
sanitarul de la ambulanţă
înjură ca un fiu de birjar.
Îl încărcară. Pisicile mieunau,
deasupra – ciorile roişte…
Îngerului, chiar şi Căzut,
nu i-i locul, nu, la gunoişte..

pe sub streşini de nisip
şi pulbere
cad ţintele copilăriei
din jocul cu praştia
lipsă de preocupare
casa mea de pe malul înalt al râului fără nume
nu are adresă, aşa am moştenit-o din tată în fiu
pe atunci nu se purta nume de stradă, chit
că stradă nu era, şi actuala administraţie locală
ducea lipsă de preocupare în acest sens

***
Homer e genial nu pentru că a fost orb;
Tamerlan fost-a mare nu din şchiopătat.
Măreţia nu e consecinţa infirmităţii,
Ea e esenţialul vital ce s-a concentrat
În firea omului şi a umanităţii.
Homer are merite de necontestat.
Însă nu „mulţumită” cuiva,
ci „în pofida a…”

astăzi am nevoie de o adresă stabilă și clară
sunt trecut pe lista de aşteptare, la o poziţie
care după fiecare şedinţă de consiliu local
în loc să urce, coboară

Viaţa e o soluţie inflamabilă, poţi să zici:
pas cu pas, moartea urmăreşte dragostea.
Dacă ne-a fost dat să ne întâlnim aici,
nu mă-ndoiesc – şi dincolo ne vom revedea.

…dinspre râu
umbre-nvăluite în ceaţă cară
şi-mi lasă în poartă, cu bunăştiinţă
pietre de forme şi durităţi diferite (în funcţie
de pătrarele lunii, cred) numai bune
să-mi continui aleea, nu spre primărie
au avut grijă alții s-o facă, ci spre cimitir

***

scutul indiferenţei

Timpul lunecă pe marginea
închiselor spaţii înalte,
repetând cu adâncă strădanie
abecedarul creştinelor fapte.
Eu vrăjesc pe crugul unui
vechi cadran, coborât perigeu,
în timp ce se spală pe mâini
umbra lui Pilat, seamănul meu.

într-o peregrinare de-a buşilea spre câmpie
pe o văioagă, am găsit un poem ca şi mort.
aici dragostea, cu sfială
se întrezărea pe la periferie

***

era o rană spre vindecare
părea doar...
dragostea încerca să-l menţină în viaţă
să intre în el, de jur-împrejur
pe sub coaja groasă
întărită de absenţa mea
Nicolai TĂICUȚU

23

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
odată cu ea
atunci când încercăm să aflăm cine suntem
în chinuri mari smulgem crusta
cât un inel şi lăsăm să ţâşnească
lava sângelui nostru ca să ascundă
urmele oricărei dezvăluiri.

Marcel MUREȘEANU

CĂZUT LA DATORIE
Sigur că fiara mârâie în somn, ce să facă?
Să se muşte singură de picior? A nins.
Cobor pârtia nopţii pe o pungă de plastic,
cum fac copiii pe zăpezi, controlez calendarul
în vis şi dau de omul care a ridicat mâna
când sala a fost întrebată dacă e vreun nazist pe-aici...
El voia de fapt să întrebe la rându-i: la ce bun
vânătoarea asta, după atâţia ani?
dar n-a avut timp, un zelos l-a împuşcat în tâmplă...
Târziu s-a dovedit că victima vizitase în copilărie
Dachaul şi lăsase un jurnal cu însemnări
din lagăr, dar toate erau numai
scrisori de dragoste. Mai greşim şi noi!
s-a scuzat conducătorul adunării,
după ce doi voluntari au scos afară
trupul celui fără viaţă.

MARTORUL

UN NUME DE FATĂ

Pe cărare găsesc un catâr mort.
Pe-aici a trecut Don Quijote,
şi mai găsesc în depărtare suliţa.
Au fost Don Quijote şi sluga sa
pe aici? întreb nedumerit un sătean.
Ei au fost, monseniore, ei au fost!
Şi cum de-au lăsat bietul catâr neîngropat?
Doamne fereşte, înălţimea voastră,
acesta nu-i un catâr, e balaurul
pe care l-a ucis Sfântul Quijote
şi mi-a poruncit să nu las pe nimeni,
decât corbii, să se atingă de el.

De ce-o fi speriată Elena?
Se uită la mine cu ochii mari, are gura subţire,
întredeschisă frumos, bărbia aruncată în faţă
mă face să mă opresc asupra ei, înainte de a urca
spre frunte, cu gondola unui singur ochi ...
Şi totuşi, de ce şi pe cine e supărată Elena?
Cui vrea ea să-i arunce cuvinte grele,
pentru cine pregăteşte suspinuri?
Până când va sta ca de sticlă
şi va refuza să-mi răspundă nu vom afla nimic.
Dintre cele două ţărmuri ale gurii ei şi mai frumoase
acum
se vor ridica vocale şi aburi, ca venite
din adâncul pământului, va fi primul meu caz
când voi învia dintr-o fotografie
o femeie ucisă din dragoste.

DIN GREŞEALĂ ...
Să te dai cu capul de zid înţeleg!
Să bagi mâna în foc înţeleg ...
Să te tai cu coasa la un concert de gală înţeleg!
Să despici fierul în patru poate fi ...
Să-ţi sorbi zgomotos succesul mai merge!
Dar să spargi clepsidra
cu o clipă înainte de a i se termina timpul,
ce ironie!

DAR CINE-L CREDE?
În unele nopţi
mantia în care umblă îmbrăcat
Cavalerul Negru iese singură din casă
şi trece peste burg goală de trup
ca o coajă de nucă sau ca un om întunecat
descheiat la piept, uşoară, unduioasă,
în dans, în balans, rostind cu mânecile
în văzduh semne înţelese numai de duhuri
şi de mâţele care-şi au culcuşul în hornuri?
Mulţi oameni au fost sugrumaţi cu acele mâneci

TĂINUITORII
Ne tăvălim în mistere
ca în mierea stupului sălbatic
şi apoi în penele lebedelor negre,
nimeni nu ne poate dezbrăca
de haina aceasta decât luându-ne pielea
24

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
iar porumbeii găsesc dimineaţă boabe de sânge
aruncate pe arcadele gotice, pe când
Cavalerul Negru dormea adânc
şi nu ştia ce face Mantia sa!

cuvintele Viaţă şi Moarte se vor scrie
cu literă mare,
altfel vor fi agăţaţi de mustăţile ceasului
şi timpul va umbla cu ei în coarnele furcilor sale!
Până să ajungă la tine, cuţitul
prin mine va trece!

DE CE?
Pe nimic în lume nu dau
un măr înflorit
şi o masă cu patru scaune
sub mărul acela
iar pe unul din scaune
să stau eu şi la picioarele mele
sultanul mâţelor!
Stropi de vin negru să picure
pe mustăţile lui
iar el să creadă
că e sângele meu.

MOARTEA CARE PLÂNGE
Moartea stă deasupra
iar eu dedesubtul ei
mă ţine de mână şi nu vrea
să mă lase în hău ...
Strânge-mă tare, strigă ea,
să nu te scap!
Dar eu, prostul, tocmai mă dădusem
pe mâini cu ulei de rapiţă galbenă
care nici măcar nu mirosea bine.
Strânge-mă, strigă ea, ţine-ţi firea!
dar nu aveam în ce mă propti
şi mi se-mpuţinaseră puterile
spaima nu mai încăpea în mine ...
Când să mă strige a treia oară,
mâinile mele s-au descleştat,
am căzut în neştire,
nu-i mai vedeam chipul,
numai un plânset al ei
îl auzeam şiroind.
Asta se întâmpla luni pe la cinci,
astăzi e vineri, încă nu s-a făcut dimineaţă
şi eu tot cad, şuieră vântul pe la urechi
viteza se înteţeşte, gol şi întuneric
atâta mi-a mai rămas
că n-am uitat cine sunt
iar această cădere nu va fi
în zadar.

A VENIT VARA
Abendland, abendland
sună clopotul în ora de linişte
dintre două morţi.
Cea care s-a dus
face cu mâna
celei care va veni!
Viitoarea îşi scarpină
spinarea
de stâlpul de telegraf,
îşi apropie urechea de lemnul cald
şi ascultă semnalele morse:
tic, tic, tic, tac, tac, tac!
apoi se uită a adormi.
Pe cărarea prăfuită trecem desculţi
pe lângă ea, calzi de privelişte,
prelungiţi cât umbrele plopilor.
„ZI DE IARNĂ CU CERUL ROŞU”
Dii, dii, patrie, dii!
Sărim noi şi peste hârtoapele astea,
nu te teme! De azi încolo
nu mai las pe nimeni să te bată,
le-am rupt biciul nemernicilor!
Dii, dii, patrie, dii!
Vai de spinarea ta cât de arsă-i,
poţi cădea în rănile ei
şi să nu te mai scoli!
Roşii de plâns sunt ochii,
buzele vinete, picioarele încălţate
în zdrenţele altora,
fiii tăi ţin cartea cu susul în jos,
câinii latră la luna decembrie!
Spune-le mai marilor limbii tale
şi celor ai poporului tău
că de mâine încolo
25

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
(...la Memphis, deci, domneam prin arsa vreme:
mi-erai regină şi trăiam în steme
mi-erai zeiţă veşnicind în toate
- plimbări prin cer în car cu sfinte roate
ne-luminând luminile supreme –
la Memphis, deci, domneam prin arsa vreme...)

Radu CÂRNECI

...pustiul astăzi îl transform în cântec
şi-n oaze al nisipurilor pântec
ivesc izvoare păsări de minune
şi fructe-n pomi de aer prind să sune
slăvindu-te-n mireasmă şi descântec:
pustiul astăzi îl transform în cântec...
PALMIRA
( un imn dansant)
…Palmira ca un palmier în floare
se leagănă şi vânturi poftitoare
cu-adânc de zări sosesc să i se-nchine
şi păsări mii şi fluturi şi albine
o-mpodobesc în vârf de sărbătoare:
Palmira ca un palmier în floare…

UMBRA LUI ALEXANDRU MAKEDON...
„…To be or not to be?” – Shakespeare, „Hamlet”

(…bolnav sunt de miresme şi de zboruri
zidindu-te: nor mândru între noruri
bolnav de taine-n tainele abrupte
mereu învins învingător în lupte
când anii fug: ce neoprite zoruri!
bolnav sunt de miresme şi de zboruri…)

„...la Nil, la Eufrat, apoi la Ind
am strălucit învingător fiind;
luceau în zare apele lui Gange
ademenind armatele-mi falange
dar eu vroiam Frumosul să-l cuprind
la Nil, la Eufrat, apoi la Ind...

Regina palmierilor, Palmira!
râvnind la tine-mi înfrunzeşte lira
iar sângele-mi e arbore-n furtună:
cer şi pământ în ritmu-i se-mpreună
când tu la Eufrat îţi scoţi porfira
regina palmierilor, Palmira!…

...o, timpi de aur! o, măriri trecute!
pierite glorii, glorii ne-ncepute!
paşii de duh: Alexandria mea!
şi moartea ce-n surâs m-ademenea
tărâmului cu zările tăcute:
o, timpi de aur! o, măriri trecute...

GRĂDINI SEMIRAMIDE

...din tot ce-i veşnic numai Aristot
stă-n tainica lumină ca un Tot
iar eu pe Ducipal - albastru fum sunt aer-domn în aerul postum
când secoli după secoli trec înot din tot ce-i veşnic numai Aristot...“

...eu ştiu: te-ai vrea-n grădini semiramide
acolo unde Soarele avid e
de lungi miresme lin-bântuitoare
spre trandafiri şi portocali în floare
unde polenuri izvorăsc ispite
eu ştiu: te-ai vrea-n grădini semiramide...

Alexandria (Egipt), 1976

(...ce flutur eşti cu aripi de lumină
când mă culegi, minunea mea destină
cum zbori superb împodobind o lume
cum te roteşti şi mă înalţi anume
şi cum te-aşezi pe floarea mea ce-i spină
ce flutur eşti cu aripi de lumină...)

LA MEMPHIS
... cădelniţări cu smirnă şi tămâie
te-ntâmpine şi-n urma ta rămâie
lei, tigri şi pantere ţi se-nchine
uimindu-se la clipele divine
ca florile-n deschiderea întâie
cădelniţări cu smirnă şi tămâie...

...acolo, aer fără de prihană
acolo, iarba inundând oceană
26

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
acolo, linişti, revărsări de lună
şi fructele ce nu cunosc furtună
seminţe-acolo-n vrere suverană
acolo aer fără de prihană...

…de unde vii, din ce adânci amaruri
şi vârsta-ncununându-ţi-o cu haruri
sever te-nstăpâneşti peste himere
şi stâncii sterpe dându-i înviere
topeşti durerea irizândo-n daruri:
de unde vii, din ce adânci amaruri?

PASĂREA IBIS
…când vine primăvara cu magnolii
împărăţind şi răspândindu-şi solii
spre boreale zări slujind natura
polenului ivindu-i aventura
la imnuri vechi înmugurind bemolii
când vine primăvara cu magnolii

(…gând zvelt şi fraged, însetat în rouă
stă-n miezul tău şi aşteptând să plouă
se face duh-mireasmă-n ode pure
ne-îndurând ne-mai-voind să-ndure
dorul uscat - ci dându-se-acum nouă
gând zvelt şi fraged, însetat în rouă…)

ca semn întâi la Nilu-n revărsare
pasărea Ibis iese din uitare:
penet în alb şi irizând văzduhuri
ivind în preajmă-i aşteptate duhuri
reînviind mitologii agrare
ca semn întâi la Nilu-n revărsare

…cer blond acolo, mări alinătoare
flori sexual ivindu-se-n pudoare
amor de păsări zborului dând clipă:
Măslinul stă Pământului aripă
în verde-agav şi tălmăcind odoare cer blond acolo, mări alinătoare…

din somn urcăm în proaspătă trezie
sculptând în aer chip de poezie
imense-n aripi ceruri diafane
de ibişi puri în cărţile-corane
şi suntem zeii clipei ce-ntârzie:
din somn urcăm în proaspătă trezie…

AMURG LA HÉLIOPOLIS
…târziu în mine visurile-s apte
a străjui luminii fără şoapte
a o-mplini în umbra filozofă
închisă-adânc în taina teozofă
spre-a înflori cu piscu-n miazănoapte
târziu în mine visurile-s apte…

PE DRUMUL DAMASCULUI
„…fără-de-veste,
o lumină puternică, din cer,
a strălucit dejur-împrejurul meu…”
(Biblia, Faptele apostolilor, 22, 6)

(…la Baalbek azi: ruinuri, templul scade
în aer moartea vechilor arcade
desăvârşite-n lut hrănesc vecia
noi doi în ea sfidând vremelnicia
unindu-ne ca două vechi monade
la Baalbek azi: ruinuri, templul scade…)

…încrâncenat, ascuns în zâmbet rece
războinic dârz (ce nimeni nu-l întrece!)
plătit cu aur şi hrănit cu glorii
eram vestitul între luptătorii
ce nu-şi trădează sângerosul rege
încrâncenat, ascuns în zâmbet rece

…amurg şi păsări unduind arare
şi zările pălind: abandonare
în aurit şi ultim apogeu;
sunt cel ivit din stirpea lui Orfeu
spre-a-l rezidi ca într-o adorare amurg şi păsări unduind arare…

…de-odată TU! mi-ai izbucnit în faţă
ca mii de sori născând o dimineaţă:
ce spaimă mândră năvăli în suflet
când m-ai cuprins în tainicul tău umblet
spre-a-mi revela minunile din ceaţă
de-odată TU! mi-ai izbucnit în faţă…

SPRE MECCA
gândind la Al. Macedonski
…mereu cuprins de febra împlinirii:
în zarea zării, întru firea Firii
în zare oaza izvorând izvoruri
departe-n zare sângele-n amoruri
spre-acel departe pasul istovirii
mereu cuprins de febra împlinirii…

…sunt eu cel vinovat redat luminii
cel ce-Ţi culege de pe frunte spinii
cel ce-Ţi slăveşte Sfânt Fiinţa
şi paşii peste ape: sunt credinţa
întru înalt şi miresmându-Ţi crinii
sunt eu cel vinovat redat luminii…

(…ce timp am străbătut şi ce dogoare
pustiuri lungi, nisipuri mişcătoare

PUTEREA MĂSLINULUI
27

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
şi umbră: doar a spinului din mine
fată-morgana, tu, dansând lumine
pe apele de aer şi de soare:
ce timp am străbătut şi ce dogoare…)
…la Mecca, deci! către cetatea sfântă
acolo-n murmur lumea se cuvântă
(la ceasul când Pământul naşte Lună)
şi visători islamici se adună
îngenunchind - şi cerurile cântă la Mecca, deci! către cetatea sfântă…
LA PARADISUL BIBLIC…
…când florile-şi închide mandragora
şi noaptea-şi licăre în sine ora
vin iarăşi la câmpiile tăcerii:
râu Eufrat vuind prin vechi imperii
şi sunt al meu fiind al tuturora
când florile-şi închide mandragora
(…la Paradisul biblic timpul zace
în mine strig: tăcerea se desface
renasc mulţimi din pulberi, timpu-n tâmple
adâncul gol cu gând adânc îl umple
şi clipele de trup devin sărace –
la paradisul biblic timpul zace…)
…o, toate cum se duseră-n sfârşire:
iubiri şi uri; abis-nemărginire
apuse neamuri, străluciri în sânge
şi-i Eufratul singurul ce plânge
când moartea cu blândeţe-mi intrã-n fire –
o, toate cum se duseră-n sfârşire…
Babylon, 1966

O, câte lucruri
O, câte lucruri au rămas nespuse,
Vechi juvaeruri risipite-n drum!
De unde să le mai adun acum,
În drum pierdute, pe vecie duse?
M-aşteaptă poate altele în cale
Dar viaţa merge repede la vale,
Şi vremea tot mai iute se prăvale.
În evu-n care-antice manuscripte
S-adăposteau prin chinovii şi cripte.
Monafii scribi tot aşteptând să vie
De prin meleaguri arăbeşti hârtie,
Rădeau vechi pergamente cu-o custură
Şi copiau pe ele din Scriptură;
Nu scrijălau adânc, să nu le strice,
Şi-aşa, sub psalmi, trăiau gânduri antice.
Mi-i sufletul ca unul din aceste
Ciudate manuscripte palimpseste;
Şterg scrisul proaspăt şi deodată iese
Alt scris, cu slove ciunte, ne-nţelese.
O, dac-aş izbuti să le descurc,
La vechile izvoare să mă urc,
Poate-aş găsi-n adâncul lor pitite
Acele lucruri ce n-au fost rostite!
Căutătorul
Ai socotit că soarele mai arde
Abia vreo cincisprezece miliarde
De ani... Numai atât? De azi pe mâne?
Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne?
Nu asta te opreşte să cugeţi mai departe!
Doar ştii că timpul n-are moarte.
Un calcul scurt, de două sau trei linii
Şi-ai întrecut viteza banală a luminii.
Ca-n mii şi mii de repezi răsfrângeri de oglinzi
Ţi-e mintea străbătută de căutări rebele.
Ai spune că şi mâna în sus când o întinzi
Ţi se lungeşte braţul pân-la stele.
Ai dat cu tifla ticăloasei sorţi,
De-ameninţarea ei nu-ţi pasă,
Şi-n timp ce spargi absurde porţi
Nici o sfială nu te mai apasă.
Şi când din lungi peregrinări
Te-ntorci pe căi de raze şi de unde
În lumea dinăuntru, a inimii profunde,
Tot mai găseşti acolo întrebări.
(Din volumul „Monolog în Babilon”, 1967)
Alexandru PHILIPPIDE
28

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
şi fumează chiulind (element predicativ suplimentar)
în timp ce se uită la un film live
al unei nunţi de câini comunitari
treptat treptat şi oraşul intră în călduri
şi devine o maşină de fabricat zgomote
şi aş vrea să fiu veriga lipsă
a acestui angrenaj cu decibelii la maxim

Nicolae POGONARU

pe trotuarul bulevardului
un patron semianalfabet îmbogăţit peste noapte
prin afaceri de partid cu statul
zăboveşte lângă maşina de lux parcată pe trotuar
să-l vadă lumea că s-a ajuns
un cerşetor cu un pansament uriaş
lipit cu scotch pe abdomen
stă cu o mâna întinsă şi cu cealaltă
arătând spre tifonul devenit gri închis
din albul imaculat iniţial
sub care se află imaginea unei operaţii
desenate cu carioca
dacă îl întrebi de ce păcăleşte trecătorii
el răspunde că desenul este un proiect
de operaţie făcut de el
că să ştie doctorul la nevoie pe unde să-l taie
fapt pentru care cerşeşte
că să strângă bani pentru chirurg
câteva tinere fiţoase pe tocuri
cu picioarele cât turnul Eiffel
siliconate peste tot
defilează zâmbind dezinvolt
au zonele ventrale descoperite generos
să li se vadă piercingul din buric
strălucind în exploziile solare
o bătrână cu un paner plin de flori
culese din grădina ei
face zilnic naveta la 20 de km de oraş
se aşează pe un scăunel improvizat
lângă supermarket pentru un vad mai bun
dar nimeni nu-i cumpără culorile ecologice
cu banii adunaţi într-o zi
de-abia îşi plăteşte biletul de întors acasă
trecătorii grăbiţi într-un du-te vino continuu
vor să prindă timpul din urmă
copiii pe role se iau la întrecere
cu automobilele de pe stradă
câţiva câini de companie
şi-au scos stăpânele fardate la o îngheţată
pe pavelele măcinate în care se văd
vagi urme de ciment
zac peturi chiştoace şi ambalaje
ca nişte jertfe pe altarele consumului cotidian

e dimineaţă
deschid larg fereastra către o nouă zi
care se declanşează o dată cu zborul ciorilor
întunecând cerul în trecerea lor peste oraş
spre câmpiile din bărăgan
după hrana cea de toate zilele
aştept un poştaş aerian să-mi aducă în casă
toate culorile toamnei
miroase a cafea sau a lapte dat în foc
de la bucătăriile vecine din block
niciodată nu reuşesc să-mi aerisesc living-ul
fără să nu fie invadat
de miresmele mâncărurilor puse la gătit
de parcă toate apartamentele în acelaşi timp
ar participa la master chef
câte un diavol eşapat al benzinei
de pe bulevardul apropiat face raiduri
prin atmosfera şi aşa împrospătată
cu duhoarea matinală a gurilor de canal
soarele e de trei suliţe
maşinile din parcarea hotelului de vis-a-vis
strălucesc etalându-şi mărcile de lux
baronii locali de partid
iar au chefuit până târziu după întrunirea
în care şi-au aranjat pe posturi
diferite rude şi cotizanţi în campaniile electorale
şi mă gândesc câţi bani face chelnerul ăsta
care a luat imobilul în locaţie de gestiune
după revoluţia simulată la televizor
în timp ce eu am rămas ca prostul
un amărât de bugetar cu studii superioare
degeaba
pe băncile din preajma fântânii arteziene
intrate în faliment de un cincinal
stau elevi de liceu-viitori migranţi29

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Trupul ei plutește deasupra mea ca o dronă
îi aștept curgerea și supunerea
apăs cu inima mea peste inima dreaptă a ioanei
ea nu respiră
diavolul își înfige ghearele în albastru
nu respira îi șoptesc
nu respir eduard răspunde tremurând de plăcere
apăs cu inima mea peste inima dreaptă a ioanei
apăs

Eduard Dorneanu

GOTHIC 47
Tristețea a înlocuit discursul cartezian al domnului
Cu un anotimp ploios
Visele ne pălmuiesc sufletele scindate
Sub maceta diavolului
Nu pot cere armistițiu sentimental
Caut spații închise în trupul ioanei
Nuditatea ei este acoperită de vulgaritate gregară
Formată din nori cumulonimbus și umbre termopiliene
Ultima rană cere ideație și blasfemie parfumată
In hoc signo vinces spune diavolul
nu lăsa lama sabiei în uterul ioanei
merde alors răspund contrariat am pieptul stropit de
albastru
mai stau o respirație înfipt în cerul umed
nu îmi aminti de visele care pălmuiesc sufletele scindate
in hoc signo vinces repetă diavolul
sacră e lama sabiei tale eduard
și râul desfrânat care îți cântă numele
eduard
eduard
eduard

GOTHIC 48
Vara pleacă
Alerg împreună cu mary ann nicholls
Intuiția masculină îmi spune că trebuie să ocolesc
stațiile de ecou
Nu există efect final sau exonerare
Urcăm șase sute șaizeci și cinci de trepte murdare
Mary ann se oprește și își lipește sânii de iunia claudilla
Linia vieții îmi zvâcneștete în palmă
și simt cum o lamă de pumnal îmi mutilează amintirea
primei
și singurei iubite

PSIHOLOGIE DE EXCEPTAT

duc hainele iubitei la medina segovia
prostituatele rămân lipite una de alta ca niște noduri
carnale
diavolul le șoptește cuvintele delfinei margareta
,,qu’ on en parle plus’’

Palmele domnului stau pe umerii mei
Ca niște eghileți în care baphomet a bătut cuie vii
Simt arsura
Sunt gata să împart pe apa neagră a cerului
Penitențe focuri de armă cămăși nessusiene
Pe cine aștepți întreabă ioana
Ai nevoie de o suspiciune în plus sau de un teritoriu
ipotetic
Sau doar de vocativele tinereții
știi tu
gemetele acelea care ne făceau carnea să crească în
carne
știu ioana
voiai să îți tatuez pe spate o lebădă neagră
și câteva cuvinte despre care tu credeai că te vor proteja
de energiile negative
nec pluribus impar
legănarea ta e la fel de fierbinte ca atunci
doar pe umerii mei au poposit palmele domnului
iubirea noastră a fost dintotdeauna o angajare directă

Încă un anotimp a intrat în albastru
Stai liniștită îi spun iubitei lasă visele să șoptească
Cum șoptesc visele mă întreabă ea
Ca apele rănite de maluri
Septembrie eduard
Septembrie eduard
IMPERFECȚIUNE
Ioana își lipește inima dreaptă de cutele cearceafului
negru
Uite așa pământul trece prin pământ îi spun
Fara fluctuații vibraționale fară argumente mesianice
Fără o recuzită mistică ascunsă sub un pat de motel

30

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
suprarealistă
un lanț epidermic care ne taie sângele și pătrunde în
vulcanul introvertit
al eului nostru
și uite acum
vulturul meu își caută loc în umeda ta rugăciune
nu ioana nu am nevoie de o suspiciune în plus
simți arsura
simți
da

Priveşte cerul...
Priveşte cerul, în liniştea nopţii,
chiar dacă lacrimile căzute
pe obrajii fierbinţi
lasă, în urmă, o durere amară,
priveşte cerul, de la marginea lumii,
chiar de cortina cade
şi dâre-adânci se zăresc în nisipul vieţii.

ODIHNĂ

Ritmul dansului, ca şi ritmul existenţei,
în spirala timpului, îşi poartă paşii
la marginea prăpastiei,
luminând calea celor din urmă.

În orașul ioanei
Cineva a incendiat bordelurile și a spart sticlele cu vin
de bordeaux
Nicio corabie demonizată nu intră în strâmtoare
Până când ofițerul de cart nu își coase epoleți din piele
de sfântă introvertită
blestemul are valoare arhetipală
Îmi imaginez viața ioanei ca pe o continuă alergare
Între festivalul gion matsuri și apeductul din segovia
Licențele sentimentale scrise de pașii ei pe cearceafurile
hotelurilor
Sunt probe indirecte și greșeli neforțate ale unui război
imagologic

Priveşte cerul, în liniştea nopţii,
mergi mai departe, deschide noi uşi,
credinţa să-ţi fie nemărginită
şi, Cupidon,
încă o dată, va poposi pe umărul tău!
- Nu este niciodată timp suficient
pentru noi, iubito,
cu tine, lângă mine, un marinar sunt,
pe o mare bătută de vânturi! îmi spui.
Culcaţi pe nisip, în timp ce luna palidă
atrage fluxul de pasiune,
corpul tău
m-acoperă cu primul sărut,
înainte de a continua explorarea.

În orașul ioanei
Poemele de dragoste se împreunează cu efemeridele
Nicio atingere nu rămâne vie până la a opta înviere
Dar chiar și așa
În fiecare seară strecor corabia mea în strâmtoarea ei
Iar marinarii țipă
Linișteee pe punte
Se odihnește în ioana
Paladinul

Clipe, clipe adunate împreună,
fiecare moment e o călătorie spre final,
un şirag de clipe este viaţa noastră,
fragilă lume de lumini şi umbre,
clipe, magice clipe, lasă-le să plece!
Priveşte cerul, de la marginea lumii,
înflorit de palida lună şi muguri de stele,
şi lasă visul să se-nalţe,
acele sunete uitate, un cer spre alt cer,
ca un timp pierdut,
până când vom găsi dragostea
în inimile noastre, în primul rând.
Distanţa ne trage în braţele ei,
doar marea, seducătoare,
te reţine, acum, în braţele ei.
Clipe, sanctuar de clipe,
clipe-adunate împreună
către acea unică, ultimă, clipă.

Irina Lucia MIHALCA

31

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
nimeni nu era clar ce se întâmplase. Se ştia doar că un
tânăr şi o tânără făcuseră sex, ziua-n amiaza mare, lângă
gospodăria Bunicului sau chiar în curtea lui; ori, poate,
pe Izvor. Cine erau cei doi, cum au ajuns ei să comită
această faptă în plină zi şi la o oră de maximă audienţă
nu ştia nimeni. Circulau doar zvonuri şi păreri.
Tema sondajului era verificarea spuselor Mutei,
care începuse cu: „Bărbaţii sunt nişte porci; apoi
completase: „Un flăcău a ademenit o fată sărmană cu o
coajă de pâine, a profitat de ea şi apoi a părăsit-o“.
Ilinca rememorează întrebarea. Aceasta este, de
fapt, o sinteză a întrebărilor multiple pe care trebuie să
le clarifice sondajul: «Persoana respectivă a luat la
cunoştinţă despre eveniment şi de la cine? (informaţia
trebuia să provină din cel puţin trei surse diferite,
credibile); ce părere are persoana sondată, din punct
de vedere etic, moral, civic şi chiar politico-economic?
(având în vedere perspectiva ţării noastre de integrare
în spaţiul Schengen); şi, în sfârşit, dacă un scriitor ar
scrie ceva pe această temă, în ce gen literar s-ar putea
încadra respectiva scriitură?; etc.». Va insista pe
problema Schengen, întrucât lămurirea chestiunii va
duce la îmbunătăţirea imaginii ţării noastre în faţa
Comisiei Europene de la Bruxelles şi la accelerarea
obţinerii vizei de liberă circulaţie. Apoi lansează
întrebarea în eter.
La început, câteva femei îi încurcă puţin
socotelile. Lisăndrina lu’ Balamuc zice că nu participă
la sondaj. Ea nu înţelege nimic din vorbele ei, darmite
din ale altcuiva. Crisula lu’ Năsturaş o roagă şi ea pe
Efbiai să nu se supere că nu-i va răspunde. Abia ce a
ieşit cu bobocii de gâscă la păscut, pe marginea
drumului de la Malul Gârlei. Însă nu acest lucru o
împiedică. Ea, având înclinaţii artistice, încearcă să facă
prelucrări de poezie cultă în transcripţii populare. Dar
are de gând să şi creeze ceva original, adică o poezie
făcută de ea. De aceea, este în febra căutărilor. Vrea să
cânte, în poezia ei, animăluţele astea pă care le creşte şi,
de câteva zile, îşi stoarce creierii să găsească o rimă
pentru cuvântul „gâscă“. Şi taman acum, privind gârla,
şi-a adus aminte că pe la ea prin judeţ curge o apă:
Bâsca. Ce-ar fi să lege ea gâsca de Bâsca? Ar fi. Fincă,
uite, chiar i-a ieşit rima: „Nea Ion, înot pe Bâsca,/ A
plecat la târg cu gâsca;/ Da’ veni puhoi pe Bâsca/ Şi-i
luă viitura gâsca…“
Apoi, încet, încet sondajul îşi revine şi intră pe
făgaşul normal.A auzit toată lumea că, în localitatea lor
idilică, şi-a făcut apariţia o creatură mică şi păroasă… O
creatură mică şi păroasă?.. Da’ cine-i creatura?.. Cum
cine? Tânăra despre care se face vorbire… Da’ de ce-i

Gheorghe ONCIOIU

SONDAJUL DE OPINIE
Ilinca, poştăriţa, zisă şi Efbiai clocoteşte. A
localizat de mult curtea Bunicului ca arie de desfăşurare
a incidentului despre care i-a povestit Mariţica lu’ Veşcă
în dimineaţa aceea. Însă acum, este curioasă ce se va
întâmpla mai departe. I-a văzut, mai devreme, pe
Marina şi pe Gogu intrând pe uliţă la Bunici. Pe Gogu,
chiar de două ori. Iar cu câteva clipe în urmă, s-a întâlnit
faţă în faţă cu Năstăsică însoţit de părintele Ioan.
Privind discret înapoi, i-a lăsat pe cei doi să treacă de
curba în care îi este aşezată casa şi, întorcându-se, s-a
luat după ei. Aceştia o apucaseră tot pe uliţă la Bunici.
A făcut iar stânga-mprejur şi a intrat în curte la Safta lu’
Fâsâiac. Şi, tocmai acum, când stă de vorbă cu aceasta,
o vede Bunicul. Dar Safta, mai mult decât faptul că
urma ca Ei să sosească de la Bucureşti, nu poate să-i
spună.
Părăseşte curtea Saftei şi îşi stabileşte un plan: să
dea ocol gospodăriei Bunicului pe drumul de la Malul
Gârlei şi să se întoarcă pe şosea. Când ajunge la fântâna
de la Berceşti, se opreşte. În curtea mică, dincolo de
Poieniţă, Gogu stă lângă Picu, câinele Bunicului, şi
meştereşte ceva. Ilinca mai dă roată de câteva ori, dar nu
obţine mai multe informaţii. Şi atunci se hotărăşe să
reia, din mers, sondajul de opinie, pentru a clarifica şi a
definitiva concluziile. Însă, ca să nu le împiedice pe
femei de la treburile lor, le convoacă la o teleconferinţă,
în care acestea, făcându-şi treburile casei, pot să dea şi
răspunsurile.
Satul încă nu s-a dezmeticit după greaua lovitură
de imagine pe care a primit-o. Şi prin sat, ţara. Pentru
32

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
păroasă?.. E, cine ştie! O fi avut vo emoţie şi i s-o fi
zburlit păru’ pă ea… O fi fost după vo decepţie uriaşă…
Sau era o marionetă… Poate un destin tragic… Poate că
era debusolată şi căuta să-şi croiască un drum în viaţă,
spre a-şi găsi bine capului. Da-n societatea noastră,
ăsta-i un ţel aproape imposibil… Şi atunci, s-a
abandonat şi ea în braţele primului întâlnit… Ori poate e
un personaj diabolic… Poate că ea avea planuri
secrete… Putea fi un agent sub acoperire şi lucra în
paralel… Laaas-că are dom’ preşedintele grijă de aşa
elemente. Doar a spus clar că ştie şi el multe despre
agenţii ăştia acoperiţi, care să infiltrează până şi printre
candidaţii la preşedenţie… Păi, deja s-a auzit că unu’
din ăştia şi-a luat consilier pă unu’ Vischi, de la
americani… Ba de la englezi… E, de unde ar fi, îl dă el,
dom’ preşedintele, în gât… Vaiii! Dar în toată povestea
asta e un amestec de comedie romantică şi film cu
detectivi…
O femeie se simte oripilată şi, totodată, pentru ea,
situţia este inextricabilă. Pe ea o îngrijorează
tumultuoasa tribulaţie sufletească la care a fost supusă
creatura. O denumeşte aşa, doar ca să fie în ton cu
celelalte surate. A auzit şi ea despre un tânăr care
doarme toată ziua şi toată noaptea şi care n-are nicio
prindere. Da’ ea nu-l recunoaşte pe acesta ca făcând
parte din fiii satului. Pentru ea, acest tânăr e un…
Casanova, bunăoară – ca să ia un exemplu la întâmplare
– iar creatura, noua lui achiziţie. În ce-l priveşte pe el, o
figură controversată de altfel, ar trebui supus unei
riguroase analize ştiinţifice. Pe de o parte a fost în stare
să-şi rupă de la gură bucata lui de pâine ca s-o dea unui
străin, iar pe de altă parte, s-a dedat la acte
necuviincioase. Iar aici nu acţiunea în sine trebuie luată
în consideraţie, ci perniciozitatea ei, fincă e un atentat la
bunele năravuri…
Însă Maica Teodosia, o femeie căreia satul îi
spune aşa pentru că, în tinereţe, a vrut să se
călugărească, dar tocmai atunci comuniştii au desfiinţat
mânăstirile, intervine şi cere clemenţă şi iertare pentru
cei doi, că şi bunul Dumnezeu ne iartă nouă greşalele
noastre. Tânăra o fi fost şi ea înfometată, iar tânărul i-o
fi dat numai o parte din bucata lui de pâine, că doar n-o
mânca nici el cu două linguri…
Aici, câteva babe bisericoase şi neprihănite, care
aflaseră pe surse despre eveniment şi care stau acum ca
pe jar, explodează şi, întrerupând-o, propun ca
impostoarei, care a adus atâta necinste asupra satului, să
i se aplice, fără drept de apel, cele mai severe pedepse,
de la simpla expulzare de pe meleagurile lor, până la
delapidarea cu pietre. Ca să înveţe şi ea, odată pentru

totdeauna, şi să mai practice şi abstinenţa. În acelaşi
timp, nu le scapă din vederi nici el, tânărul, acest dandy
de prundu’ gârlei, acest „fante de obor“ comunal. Şi ele
nu înţeleg, în ruptul capului, de ce dom’ preşedintele, în
loc să hăhăie toată ziua pă la televizoare, nu dă şi el o
ordonanţă de guvern, prin care să le fie stagnate
acestora astfel de apucături nelegiuite.
Apoi părerile încep să se diversifice şi mai mult.
Unele spun că tânărul a procedat bine, altele că a greşit.
Dar, până la urmă, a greşi e omeneşte… Da, dar când
greşeşti cu un neom, cu unul nesincer, cu unul care nu
urmăreşte decât profitul material?! Tânărul nu trebuia să
fie aşa de sincer şi de darnic de la început. Cine îi
garanta lui sinceritatea ei? Cine se punea chezaş pentru
comportamentul ei viitor?
- Da, tuşă, se aude o voce tânără, pe care însă
nimeni nu o recunoaşte şi nici ea nu s-a prezentat. Dar
tânărul poate că a avut revelaţia unei iubiri
dezinteresate, sincere şi adevărate, după ce tânăra,
privindu-l adânc în ochi, l’a foudroyé cu iubirea ei. Şi el
a crezut că a rezonat şi ea pe aceeaşi lungime de undă…
- Aşa-i, mânca-o-ar mama, da’ dacă el a luat-o
drept prospătură, când ea o fi fost vo traseistă de pă
centura municipiului, venită să-ncurce mintea vunui
tânăr de pă la noi?.. Că cică fu droaie de d-astea
p-acolo…
Apoi alte şi alte păreri vin avalanşă. Sigur, ea,
cântărind oferta – acceptabilă, primea o masă –, şi-a
unduit lasciv şi imoral talia ei „mlădie ca un spic de
grâu“ şi s-a-nvoit. Că el fusese de o sinceritate
debordantă. S-a văzut şi din faptul că şi-a luat bucăţica
de la gură şi i-a dat-o ei. Cine mai face azi aşa ceva?..
Sau ea chiar a crezut că tânărul a cedat psihic şi
sentimental şi s-a îndrăgostit ca prostu’… Aici, el a
făcut o greşeală impardonabilă şi de neiertat. După care,
i-a dat o lecţie. Ca, pe viitor, să se teamă şi „cruzii lui
dujmani“.
Văzând însă că discuţia alunecă spre aspecte mai
profunde şi tinde să se lungească, baba Arghira lu’
Ghebenea cere insistent permisiunea să vorbească. N-a
fost de faţă, dar, tot aşa, a auzit şi ea că un fenomen ce
părea să genereze un scandal monstruos, care să
electrizeze şi chiar să zguduie din temelii satul, s-a
transformat, în câteva clipe, într-o frumoasă poveste de
dragoste, care cu greu ar putea încăpea într-un bestseller de proporţii. Ba o consăteancă i-a spus că are
impresia că s-ar fi transmis chiar în direct. Iar o prietenă
a asigurat-o că, între timp, s-a făcut şi o telenuvelă, ce
urmează să înceapă deseară. De-aia, cu tot respectul, ea
nu mai poate zăbovi. Se duce să se instaleze în faţa
33

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
televizorului. Ca să fie prima şi să nu piardă episodul
pilot.
Însă nici n-apucă să plece Arghira, că Ilincăi îi şi
răsună, precipitat, în urechi vocea cu inflexiuni de
clopoţel a Lionorei lu’ Acioaie, care zice că, într-adevăr,
o mare nenorocire s-a abătut peste satu’ lor, odată cu
atacu’ ăsta mişelesc şi mârşav şi ea e de părere că dom’
preşedintele a şi luat la cunoştină de necazul lor şi chiar
s-a rugat la bunul Dumnezeu pentru iertarea păcatelor
lor şi pentru ca Acesta să-şi întoarcă faţa spre ei ca să-i
izbăvească de cel viclean, că a lui este împărăţia şi
puterea şi slava în veci amin, că l-a văzut ea, odată, pă
dom’ preşedintele la televizor la o slujbă şi ea crede că
atunci să sărbătorea morţii şi hrăniţii revoluţiei şi el
să-nchina cu evlavie şi cu nişte cruci mari şi ea mai
crede că o părticică, măcar, din crucile alea era pentru ei
şi că dom’ preşedintele, dac-ar vrea, numa’ decât s-ar
sui-ntr-un elicopter, ar surviola satu’ lor şi ei i-ar face
cu mâna, iar el, de acolo de sus, ar răsti un discurs prin
care să înfiereze pă trântorii ăştia care cu conrupţia lor a
pus stăpânire pă biata noastră ţărişoară ş-atuncea,
întreaga suflare, imobilizată, ar şi porni imediat la
aridicarea dăunătorilor, care, uite, le mănâncă recolta
de cartofi…
Baba se opreşte o clipă, îşi trage sufletul, apoi
surâde, dând aprobator din cap, întrucât, prin zgomotul
motorului elicopterului, chiar îl aude pe preşedinte:
„Hă, hă, hă! Un fleac. I-am ciuruit“. După care mai zice
că să scapi ţara de dăunători i să pare o muncă nobilă. Şi
de-aia studiul lor trebuie şi aprofundat, dar, cel mai
mult, trebuie grăbit. Că să impun măsuri contraceptive
drastice, pentru ca înmulţirea acestor răufăcători să nu
mai fie scăpată de sub control. Şi asta, fincă nu-i uşor să
te lupţi cu ei şi să nu-i poţi învinge. Că uite şi bietu’
dom’ preşedintele ce păţeşte cu conrupţia.
Şi când se opreşte să-şi tragă iar sufletul îşi dă
seama că nici nu s-a prezentat. Că ea tocmai mulge
vaca… Aaaia, aia pă care i-a făcut-o bine dom’
Năstăsică… Ieeg…zact, aia bonlavă de cocârţ la
mitrofaxu’ stâng. Că ea de la el a prins gustu’ cercetării.
Că l-a văzut ea cum i-a iegzaminat-o el atuncea pă
Joiana ei; cum i-a dat el roată şi cum i s-a uitat şi pă sub
burtă, după care i-a pus diagnosticu’ ăla cu care i-a şi
vindecat-o şi care a crescut aşa de bine ş-aşa de mare,
că, uite, acu ea să bagă cu cenac cu tot sub burta ei şi,
stând pă un scăunel, prinde cu fiecare mână câte o ţâţă –
care e aşa de mare că de-abia-i încape în palmă – şi
ceaş, ceaş, vâjâie lăpticu’ în cenac. Da’ nu cu asta are ea
de gând să le prăpădească timpu’. Ea vrea să le spună…

- … Nea, boală! că doar nu te-a apucat strechea.
Şi nu mai da cu cracu’, că-mi răstorni cenacu’… Da’,
mai bine zi tu, Măndico, fincă-i domeniu’ tău.
Măndica lu’ Bâzdâganie acceptă cu greu să rupă
puţin din preţiosul timp afectat cercetării, pentru că se
simte copleşită nu atât de volumul muncii prestate, cât
mai ales de importanţa ei. Că ea abia acu s-a dumirit că
de-aia să-nmulţeşte aşa de mult dihania asta fincă pentru
că şi-a rafinat tehnicile de reproducere. Că, uite, un
asemenea dăunător le distruge culturile. Ş-a zis ş-un
domn pă la televizor că la mai mulţi li s-a-ntâmplat.
C-au mai avut şi alţii nişte culturi de-astea, pă la
Monteoru, pă la Cucuteni, pă la Vădastra. Şi s-a ales
prafu’ de ele. Că cic-ar fi bătut piatra şi le-a distrus.
C-ar fi venit un bolovan mare din cer ş-a lovit
Pământu’. Da’ cică asta a fost de mult, de mult…
Domnu-ăla credea că pă timpu’ când s-a trecut din
electrolitic în politic. Ş-atuncea cic-ar fi murit şi
zinotaurii, Dumnezeu să-i ierte!
Da’ după cum
evoluează politica la noi, vede ea bine că dăunătorii
ăştia au pătruns până şi-n comisia de cultură a
parlamentului… Cum ce legătură are asta cu sondaju’?
Are, fincă, uite, satu’ lor tocmai a fost atacat. L-a
năpădit gândacu’ de Coloradeo, care i-a crescut
îngrijorător indicele demografic şi le consumă toţi
cartofii. Şi să miră toată lumea cum de-a ajuns gângania
asta taman pă pământ românesc, de-acolo de unde-a
venit, că – slavă Domnului! – din America şi până-n
România-i cale lungă. Şi ea-i de părere că asta e o formă
mascată a noului expansionism colonial american.
Şi drăcovenia asta de gândac, aşa cum afirma şi
Lionara, după ce mănâncă două, trei zile – pă de gratis,
din cartofii lor –, să-mpreunează, ca să facă pui. Da’ nu
oricum. Că-nainte face preludiu. Şi asta-i tema studiului
lor: „Consideraţiuni dialeptico-metafizice cu pivire la
efectul preludiului asupra libidoului la gândacul de
Coloradeo“. E un eseu introductiv, pe care, deşi nu l-a
terminat, ea îl consideră destul de exhaustiv… Cum care
ele?.. Ele, colectivu’ de cercetare, în care Lionora-i
secretar ştiinţific şi purtător de cuvânt, ea, Măndica,
cercetător principal, iar Marioara lu’ Cancioc, membru
cu drepturi depline. Însă asta din urmă nu poate să ia
parte la sondaj, că-i dusă la biserică. Şi-a plecat şi cam
supărată, că zicea că-i fuge coliva de pă farfurie…
Ilinca se simte extenuată. Se gândeşte să întrerupă
pentru câteva clipe sondajul până-şi mai revine. Şi
pentru că tocmai se apropie din nou de poarta Saftei lu’
Fâsâiac, se hotărăşte să mai intre puţin…
(Fragment din volumul în pregătire POIENIŢA“)
34

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
este să nu-ţi pierzi minţile
să ajungi întreg până la dimineaţa zilei următoare

Adrian CREȚU

urbancolia
poem recenzie
mi-a luat o după-amiază întreagă
o bucată bună din seară
4 cafele şi aproape un pachet de camel galben
să dau gata Urbancolia
lui dan sociu
intoxicat de cofeină şi nicotină
am luptat câteva ore bune
cu această lungă diaree existenţială
de vreo 200 de pagini
despre dragoste, singurătate şi delir
pe la începutul serii
pe când mă apropiam încet
de finalul romanului
mi s-a aplecat de la prea multă cafea

în oraşul de provincie copleşit sub soarele nemilos de
iunie

şi a trebuit să cobor la cramă
de unde m-am aprovizionat
cu trei sticle de vin
pentru a face faţă restului de lectură
şi ce mai rămăsese din zi

în oraşul de provincie cu două catedrale falnice
erectate nemilos chiar în inima lui
oamenii se târâie, abrutizaţi de soare,
pe asfaltul moale
transpirându-şi în tăcere vieţile goale
pe strada principală

dar e prima carte adevărată
pe care am citit-o
în ultimii şase ani
lucru care nu mă lasă deloc indiferent

în oraşul de provincie cu singurul său cinematograf mişună nestingheriţi şobolani uriaşi
şi câţiva adolescenţi excitaţi se pipăie febril pe întuneric
şi mănâncă popcorn din pungile jumbo size
în oraşul de provincie o pisică tărcată
se furişează pe lângă zidul crăpat
al unei alimentare e atât de slăbită încât i se văd coastele
şi burta îi e lipită de şira spinării doar foamea i se mai vede
în ochii lărgiţi de frică
în drum spre tomberoanele de gunoi

scurtă istorie despre un rege fără coroană

în oraşul de provincie copleşit sub soarele nemilos de
iunie
deznădejdea se insinuează parşiv peste tot
în betoane, în blocurile coşcovite
în magazinele de haine second-hand
şi în tăblăria încinsă a maşinilor grăbite

acolo, un bătrânel înalt şi uscăţiv
s-a îmbătat crunt şi s-a încoronat
cu de la sine putere
rege unic
dar fără coroană
al acestei terase murdare –
lucru care, în mod evident
nu putea rămâne fără consecinţe
în desfăşurarea istorică ulterioară

în acestă seară a avut loc un eveniment politic
de o importanţă absolut mondială
în curtea unei cârciumi jegoase
denumită, ironic, ”Café Bar” –
(deoarece nu servesc deloc cafea) dintr-un cartier mărginaş al bătrânului meu oraş

în oraşul de provincie uitat de toţi zeii
şi demonii creştinătăţii
în care visele au murit de mult
singura luptă demnă de a mai fi purtată

în scurt timp, a urmat o lovitură violentă de stat
în urma căreia bătrânul rege fără coroană
35

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
în timp ce furia mea creştea tot mai mult.
până când îngerul s-a prăbuşit sub loviturile mele
şi a murit.

a fost detronat
ca urmare a primei sale decizii regale
şi uşor jucăuşe
de a închide, spontan şi contra voinţei populare
porţile noii sale împărăţii
în faţa clienţilor terasei în cauză –
apoi, a fost alungat cu câţiva pumni în cap
acompaniaţi de numeroase picioare în fund
de către un barman, de asemenea, destul de beat
şi iritat de această nouă conducere monarhică

gâfâind, mi-am ridicat privirile şi am privit în jur o linişte adâncă se aşezase peste tot.
am inspirat adânc în piept aerul călduţ al serii
cu miros de benzină şi iarbă proaspătă din parcarea
pustie de la selgros.
cerul senin era străbătut pe alocuri de fâşii roşiatice precum rănile deschise
ale îngerului mort
care zăcea nemişcat la picioarele mele

toate aceste evenimente politice
de o covârşitoare importanţă istorică pentru întregul
mapamond
au avut loc în timp ce îmi beam liniştit
cea de-a doua bere neumarkt
la o masă din apropiere
şi înregistram febril cele petrecute
pe spatele unei hârtii oficiale de serviciu
pentru a nu se pierde nimic din proaspetele întâmplări
pentru posteritate

mi-am tras respiraţia pentru câteva momente
apoi m-am căutat în buzunarele blugilor după o monedă
de 5 mii pentru căruciorul de cumpărături
şi am intrat să-mi iau ceva de băut.
invitaţie de dragoste

aseară, în parcarea de la selgros, am omorât un
înger

hai pe la mine deseară nu te-am mai văzut de mult

aseară, în parcarea de la selgros,
am omorât un înger.

adu toate spaimele şi îngrijorările tale voi râde cu poftă de ele mai încolo

pe când mergeam liniştit să-mi iau ceva de băut
un înger mi-a sărit în cale în parcarea imensă a
supermarketului
de la capătul liniei de autobuz 22.

invită-ţi şi demonii la mine
ca să mă distreze cu cele mai mari laşităţi ale tale
vino şi cu speranţele tale de viitor
ca să ţi le ucid una câte una
şi-apoi să plângem împreună după ele
îndelung

s-a aşezat brusc în faţa mea şi a început să-mi vorbească
repede,
într-o limbă stranie şi guturală.
iritat, am încercat să-l dau la o parte dar îngerul nu vroia, cu niciun preţ, să mă lase să trec.

îndrăgosteşte-te nebuneşte de mine
şi-ţi promit că mă vei părăsi furioasă şi dezgustată
la următoarea lună plină

pe nesimţite, mintea mi-a fost cuprinsă de o furie
animalică
şi am început să-l lovesc cu sălbăticie
plin de ură
de entuziasm
nebunie...

adu şi câteva întrebări despre viaţă şi moarte
pe care o să le discutăm amândoi
după ce ne futem
şi apoi să le ignorăm răspunsurile înţelepte
mai ales, nu uita să cumperi nişte vodcă pe drum o s-o amestec cu suc de portocale
ca să mă îmbăt porceşte când o să mă satur de tine
şi de reproşurile tale

loviturile mele curgeau năvalnic
peste faţa... pieptul... peste mâinile… şi picioarele
îngerului
care s-a umplut curând de sânge.
în mod ciudat el nu se ferea deloc de izbiturile mele repetate continua să-mi spună, în aceeaşi limbă necunoscută,
lucruri pe care nu le pricepeam,
36

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
şi un nor de puf alb se ridica în sus
pe tablă scriam cuvinte de lemn şi cifre de metal
şi o portocală uriaşă din care muşcam miezul negru
iar cojile ei se prefăceau într-o minciună
lana nu putea să scrie toate propoziţiile
dacă nu-i veneau din cap
şi în capul ei nu creşteau portocale
numai mere verzi acre
lana nu-şi punea uniforma
nici numărul matricol şi panglica albă
lana îşi lega şireturile de nori
lana submina partidul
pe pămîntul tare desenam şotronul
în fiecare pătrat era un ochi deschis
care se uita la picioarele noastre
cum săreau şi mutau ciobul dintr-un pătrat în altul
cercul avea o gură care striga la noi
cînd călcam linia
eu desenam şotronul pe holul şcolii
gura şotronului înghiţea şcoala
tata era chemat la cancelarie
să scoată şcoala din şotron
numai frica lanei mirosea a patriotism.

Ruxandra ANTON

ÎMBLÎNZIREA CU FRUNZE
lana îmi pune frunze uscate în păr
şi sare într-un picior
lovindu-şi palmele una de alta
nu ştiu dacă de bucurie
sau de prea multă singurătate stoarsă de viaţă
nu ştiu de unde a luat frunzele
pe vremea asta
cînd copacii sînt nişte ornamente florale din zăpadă
îngheţată
ochii ei îmi umblă pe sub piele orbiţi
fiecare ochi s-a înmulţit cu repeziciune
de frica ochilor de fiară care umblă prin oraş
în haine de securist
tot ce a văzut ea pînă acum
seamănă mult cu nişte frunze uscate
de parcă ochii n-ar fi decît nişte seminţe
care rodesc chipuri cenuşii
lana mă îmblînzeşte cu frunzele ei
în care tremură un copac
ne uităm una la alta prin frunze
sărbătorim frigul risipit prin casă
şi dacă aş face un singur pas
toate cuvintele mi-ar pune două aripi mari pe umeri.

PEŞTELE-JUCĂRIE
tata aducea de la tîrg un peşte mare cît masa
noi aşteptam să-i scoată sacul de aer şi să îl pocnim
în sacul de aer cerul era mult mai aproape
săream pe el şi cerul din sac fluiera a moarte
de Crăciun tata ne făcea un balon mare din vezica
porcului
o umfla cu o ţeavă din cucută şi o lega cu sfoară
pieliţa ei era un pergament scris cu vinişoare scămoşate
lana spunea că balonul are doi ochi de porc roşii care
plîng
îi închidea ochii cu palmele şi palmele i se înroşeau
într-un copil încăpeau toate jucăriile care creşteau în
pămînt
şi în pămînt încăpeau toate vitrinele din oraş
la care ne uitam ca la nişte poze
în porumbul verde creşteau păpuşi cu părul de mătase
din porumbul uscat ne făceam viori
în viori era un cîntec de pasăre gol
din ţipirigul de la izvor împleteam scăunele
din clisa galbenă modelam figurine mici cît palmele
omuleţii din lut stăteau pe scăunelele din iarbă de vorbă
cu noi
lana le aducea cireşe la urechi
şi în coşuleţe făcute din scaieţi
omuleţii îşi ţineau respiraţia cînd oamenii mari
clătinau capul şi îşi bulbucau ochii deasupra noastră
oamenilor mari nu le place oraşul nostru de iarbă şi praf
oamenii mari se rătăceau în el
şi în obrazul lor necăjit
ei se îmbracă în haine de duminică
şi merg în oraşul de dincolo de pădure

ŞCOALA DIN ŞOTRON
şcoala mirosea a petrol de la duşumele
vîntul se oprea în mirosul acela greu
cărţile miroseau a patriotism
patriotismul flutura la gîtul nostru
în cravata roşie de pionier
noi cîntam trei culori în fiecare dimineaţă
încolonaţi în careul din curtea şcolii
să ne intre cîntecul în adîncul plămînilor
nu ne opream pînă cînd nu auzeam
cum în piept ne creşteau păpădii
37

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
dimineaţa cînd se deschid magazinele
să cumpere peştele-jucărie şi bomboane tari sticloase
peştele alunecă pe pietre pe pămîntul crăpat
printre ierburile încîlcite
şi se aruncă în ochii lanei ca într-un ultim ochi de apă.

Rondel de iarnă
Se-ascunde lumina sub ceață; sub gheață
Speranța așteaptă cuminte un semn
Să schimbe în verde, s-aducă la viață
Din lut poieniță, vlăstare din lemn.

NUNTA DIN DULAP
lana nu a avut rochie de mireasă
doar primăvară în ochi
şi un perete crescut pe retină fără fereastră
de la partea de viaţă distrusă de comunism
am tras ca de un cîine mort de muţenia ei
fără nici un folos
să-mi povestească de ce
stau complet goală în faţa oglinzii
şi aştept să-mi înflorească rochia imaculată
însă lana mă lasă să tremur în spaimele ei de platitudini
de inerţia lui trebuie care îi pune piedici
de lucrurile banale care nu o supun la încercări
lana mă trage la fund
şi rochia îmi strînge singurătatea
în pînzele ei de corabie pe furtună
nu e nici o sărbătoare în oglindă
doar cîteva umbre care bat pasul pe loc
doar cîţiva bărbaţi care fac declaraţii de dragoste
cu precizia buletinului meteorologic
ca apoi să uite imediat totul
doar pofta de a privi ca de la kilometri distanţă
ochi în ochi
şi zarurile afişîndu-i pe cei aleşi
doar rochia albă plutind fără suflare
pe frumuseţea mea de apă
lana şi-a închis nunta în dulap
şi-a închis entuziasmul
şi asta a fost tot.

Spre noi doar o rază firavă, răzleață
Trimite arar părelnic îndemn;
Se-ascunde lumina sub ceață; sub gheață
Speranța așteaptă cuminte un semn.
Visarea mai zburdă acum îndrăzneață,
Ne duce prin locuri ce au ca însemn
Surâsul și pofta nebună de viață...
Acum, însă, totul îngheață solemn:
Mai stăruie, încă, lumina sub ceață.
Rondel... livresc
Din carte în carte mă poartă nebuna
Și veșnic aprinsă setea-mi de tine,
Cuvânt rostuit și tăios cum e luna
În raza-i de-argint, cea trimisă s-aline
Și singurătăți, și-ntrebări. Mi-e totuna
De stărui aici sau acolo, știi bine:
Din carte în carte mă poartă nebuna
Și veșnic aprinsă setea-mi de tine.
Din tomuri compun delicată cununa
Și scot țepi ascunși în urzeli bizantine,
Și vorbele toate îmi par numai una.
Pribeag sunt, avându-te-n suflet pe tine:
În fiece carte e setea, nebuna....
Rondel-strigăt

POEZIA FLORII-SOARELUI
Lanei nu-i plăcea limba rusă
profesoara ştia asta şi la ora ei
lana trebuia să-i scrie o poezie
poezia cerută era ca o floarea-soarelui fără corolă
însă doamna profesoară cădea în extaz
şi îi dădea nota de trecere
limba rusă era un pumn în gură
de la lenin şi stalin
şi nici măcar Dostoievski nu putea să mă ducă în spate
cînd îmi stătea greutatea asta pe limbă
tot ce venea din rusia
cădea istovit în visele mele
norii cei negri ai alfabetului rus
îmi dădeau frisoane
cu toate că mai tîrziu
călăuza lui Tarkovski
mi-a arătat cum străzile mergeau încet prin oraş
dincolo de voinţa noastră.

E inutil să îmi mai cânt durerea,
S-a prăpădit tot ce putea suna
A corn de vânătoare și puterea
De a striga în gol, de a tuna…
Cu barda și ciocanul sparg tăcerea,
Doar rest de vorbe am a aduna ;
E inutil să îmi mai cânt durerea,
S-a prăpădit tot ce putea suna…
Și struna fină ruptă, cum fu vrerea
Imundului cortegi, mai răsuna.
Dar cânt amar, așa cum este fierea...
Ce cânt, zic eu... e timpul a urla:
E inutil să îmi mai cânt durerea !

Nicolas BRATU
38

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
căscate. Mulţi mai simţeau şi acum usturimea loviturilor
de băț la palmă, sau durerea urecheatului, din cauza
tablei înmulţirii. De aceea, tot ce le spunea învăţătorul
era primit cu încredere. Promisiunile celor din legiune
se dovediseră mai lesne de îndeplinit. Moşia boierului
Arion era în satul lor. Însuşi Arion era un simpatizant la
mişcării. Sătenii nu l-au văzut pe Arion, numai vechilul
atunci când îl chema la Bucureşti, spre a-i prezenta
încasările roadelor moşiei. Cum stăpânul moşiei era la
Bucureşti, legionarii nu se putea atinge de el. Atunci se
gândiră la cei care aveau pământ precum Șoican. Însă
aceştia erau puţini şi nu le-ar fi fost de mare folos.
Într-o noapte urâtă, ploioasă, cu vânt puternic,
legionarii se duseră acasă la Șoican. Toader trudit şi
cătrănit de vremea de afară, se dezbrăcase şi se culcase
lângă Firica. Legionarii bătură cu putere în uşă. „Cin’să
fie la ceasul acesta?, se întrebă Toader sculându-se cu
greutate din pat”.
- Deschide camarade, deschide!, desluşi el
glasul lor, dumirindu-se.
Aprinse lampa cu mâinile obosite, o luă şi se
îndreptă spre tinda unde-şi lăsase ciubotele pline de
noroi. Trase ivărul, feri fitilul lămpii de vântul de afară
şi-i lăsă să intre. Îi cunoştea. Unii, de-o vârstă cu el,
aveau şi stagiul militar făcut. El nu, dăduse ceva
ofiţerilor şi fusese reformat. Ce nevoie avea el de
armată? Îi era de ajuns jertfa părintelui său. Vederea
legionarilor nu-l impresionă. Îi chemă chiar în camera
de culcare, semn că n-avea chef de vorbă cu unii ca ei.
Din vorbă în vorbă, legionarii căutau să-i afle părerea,
să ştie cu cine şi în ce ape se scaldă. Dar Toader era
greu de prins. Îi învârti până ce-i ameţi, aşa cum făcea
cu negustorii ce-şi punea mintea cu el, de toamna
până-n primăvară, când îşi vindea roadele muncii şi al
pământului. Până la urmă legionarii plecară aşa cum
veniră. Ba, mai mult, erau convinşi acum că Toader
Șoican nu era dintre cei care n-aveau un sprijin solid şi
încă de la nivele mari. Apoi veni prigonirea legionarilor.
Cei de care tremuraseră erau acum urmăriţi. Venirea
nemţilor în ţară mai salvă cumva pielea multora din ei.
Duşmanii tătânelui său, nemţii, îl făcuseră pe Toader a
crede că armata era inutilă. Însă, făcu ce făcu şi din
postura de concentrat în sat furniza armatei nutreţurile şi
cerealele necesare. De fapt, oarecare apatie se vedea şi
la autorităţile militare româneşti în recrutarea soldaţilor
spre a fi trimişi pe front. Cei mai mulţi săteni au rămas
pe la casele lor. Plecaseră pe front doar câţiva apropiaţi
de vârstă celor încorporaţi. Încercuirea de la Cotul
Donului aduse doliul și în satul lor. Primul mort dus la
cimitir cu mare fast a fost fiul învăţătorului Rugină,
legionarul. Îl adusese Vasile Cucu într-un camion cu
prelată, cu sicriu cu tot. Era singurul ofiţer al satului din
acel război. Iar Cucu, singurul subofiţer din cei ce
fuseseră în casa lui Toader în noaptea când acesta nu-şi
spusese lămurit adeziunea şi singurul legionar ce nu
abdicase de la crezul legiunii. O spusese răspicat şi la
căpătâiul mortului şi la groapa săpată în pripă în

Gheorghe NEAGU

Nedumerirea
(Schiță de roman)
Pe Toader Șoican sătenii îl respectau. Fiu de erou
al războiului de întregire a neamului, Toader se pomeni
împroprietărit cu un hectar de pământ. De fapt
împroprietărirea cuprinsese pe toţi eroii, orfanii de
război şi pe cei care n-au avut de niciunele. El era orfan.
Tatăl lui murise la Oituz. Toader primise pământ ca un
fel de veşnică recunoştinţă. Mama sa mai avea un hectar
dinainte de război. De aceea cedase fiului partea ce i se
cuvenea ca văduvă de război. Astfel Toader avea acum
două hectare de pământ. Păi, cu două hectare în
Sofrăcești erai cineva! Cu tinereţea sa şi cu puterea sa
de muncă îşi asigura bunăstarea. Nu împlinise
şaisprezece ani și îşi lucra cele două hectare, aidoma
celor mai harnici gospodari. An de an, cu trudă şi
sudoare, băietanul strânsese recoltă după recoltă bogată,
încercând să-şi mărească suprafaţa de pământ. Cumpăra
oriunde auzea că se vinde vreo sfoară de pământ. Apoi
şi mai îndârjit trudea pentru sporirea recoltei. Când
mama lui îşi dădu obştescul sfârşit, Toader deveni
proprietar de drept şi își întregi suprafaţa de pământ.
Acum dorea să se însoare. O luă pe Firica lui Brăescu,
morarul satului. Când în satul lor apărură primii
legionari, Toader era printre cei care aveau aproape zece
hectare de pământ. Parte din el pădure, pentru lemne de
construcţii şi foc, parte fâneaţă, dar cel mai mult pentru
grâu şi porumb. Toate acestea îi sporiseră averea, pe
care nu visase s-o aibă în toată copilăria şi adolescenţa
sa. Aşa că venirea legionarilor nu-l surprinsese. „Omul
şi pogonul” prinsese inimile tuturor acelora care nu
şi-au păstrat pământul ce le fusese dat, din lene sau din
prostie. S-au purtat frumos cu el. Şeful cuibului legionar
de la ei se nimeri a fi feciorul domnului învăţător
Rugină. Şcolit la Viena şi Berlin, copilul îşi silise tatăl
să ţină o cuvântare sătenilor de Ziua Crucii şi a
căpitanului. Habar n-aveau sătenii cine a fost Zelea
Codreanu, dar îl ascultau pe fiul de învăţător cu gurile
39

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
mai mult. Zvonuri tot mai ciudate s-auzeau şi la ei.
Unele spuneau că e pace, altele că e război cu nemţii,
altele că vin ruşii, altele că vin americanii. Ziare nu erau
decât la oraş, ori sătenii nu se duceau rar acolo. Nici
Șoican nu era mai liniştit. Vremea seceratului trecuse,
grâul se făcuse, hambarul era plin, iar porumbul nu mai
aveau mult şi stătea să se coacă. Avea nevoie de ştiri
adevărate, de certitudini, ca de aer. Nu-i plăcea să se
cufunde în neştiinţă. Preţurile la cereale crescuseră în
aşa hal că nu-i venea a crede. Trebuie să se convingă el
însuşi. De aceea, plănuita şi mereu amânata plecare se
transformă în cele din urmă în faptă. Îşi înhămase caii
cu grija gospodarului, îşi privi copiii dormind, apoi îşi
luă traista cu cele de-ale gurii din mâna Firicăi şi se urcă
pe scândura de lemn acoperită c-o scoarţă învechită şi
spălăcită de vreme. Apucă biciul de codirişte şi-şi
îndemnă caii cu un plescăit din buze şi cu o smucitură
de hăţuri. Curând zgomotul roţilor se pierdu în răcoarea
dimineţii pâcloase ce coborâse în acest sfârşit de august.
Firica îl urmă, apoi închise poarta şi intră în casă.
Drumul, ceaţa şi liniştea dimineţii îl predispunea la
moţăială. Numai hurducăiala drumului pietruit îl mai
ţinea treaz. Deodată, din marginea unei porumbişti îi
săriră în faţă nişte străini. Îmbrăcaţi în haine nemţeşti,
descheiaţi şi nebărbieriţi, îi făcură semn să oprească.
Toader îşi încordă toată făptura, apoi se linişti. Nu erau
cu arme la vedere. Îşi biciui caii cu putere, dureros şi
ferm, dând buzna printre ei. Surprinşi, se dădură
deoparte. Apoi în urma lui rostiră cuvinte al căror
înţeles nu l-ar fi cunoscut şi nici n-ar fi avut de ce și de
unde. Auzi doar zgomotul unei împuşcături şi se pitulă
între loitrele căruţei, biciuind şi mai tare caii
înspăimântaţi. Căruţa zbura peste hârtoapele şi
denivelările drumului. Scăpase. Îşi lăsă caii să se
oprească singuri şi să-şi tragă răsuflarea. Apoi se linişti
încercând să-şi limpezească cele întâmplate. Nu reuşi.
Spera să se lămurească la oraş, unde soarele era deja
de-o suliţă pe cer. Se auzeau bubuituri şi mai apropiate
decât cele din ajun. Crezu că sunt tunuri şi le aşteptă
repetarea. Degeaba, zgomotele nu se mai repetară. În
zare, oameni în mişcare. Spre înaltul cerului, nori de
fum negru se ridică cu repeziciune.
Cerul se înseninase. Toader Șoican se sperie. Îşi
opri căruţa, pe care o trase într-o parte a drumului
încercând să desluşească ce se întâmplă, ce anume se
mişca în depărtare. Nu se dumiri. Siluetele mărunte erau
prea departe pentru a se putea lămuri. Intimidat, îşi
întoarse căruţa. Apoi îşi aminti de nemţii pe care îi
depăşise şi de care abia scăpase. Se răzgândi şi întoarse
din nou, hotărât să-şi continue drumul spre oraş. Nu
pentru multă vreme. Soldaţi nemţi şi civili
înspăimântaţi, îmbarcaţi în tot felul de vehicule veneau
în trombă, stârnind valuri de colb. Toader se trase într-o
margine, apoi o luă de-a dreptul pe câmp. „Deci nemţii
fug”, îşi zise el urmărindu-i cu privirea. Curând,
convoiul de refugiaţi se îngroşă şi mai mult, drumul
devenind neîncăpător. „Şi toţi o să treacă prin satul

cimitirul satului. Preotul slujise ce slujise, dar Cucu
cocoţat pe mormanul de pământ scos din groapă ţinu o
cuvântare despre meritele locotenentului legionar.
Sătenii îl priviră mai întâi muţi, apoi uimiţi. Nu se
obişnuise aşa ceva în satul lor. Învăţătorul însuşi, strivit
de durere, îşi găsea cu greu echilibrul în faţa vorbelor
rostite de subofiţerul legionar.
Apoi totul reintră în obişnuinţă şi uitare până
când începură a se îndesi numărul sicrielor şi al
fugarilor. Dar şi cu asta se obişnuiră sătenii. Mai multă
vâlvă făcuse întoarcerea subofiţerului legionar, fugar şi
el, îmbrăcat în haine civile, căutându-şi adăpost în casa
destul de dărăpănată a părinţilor dispăruţi de multă
vreme în cimitirul mut şi răbdător. În primele zile îşi
mai plimbă chipul încruntat şi semeţ pe la crâşma
satului, apoi nu îndrăzni să mai apară. Şi asta din pricina
unei vorbe în doi peri rostită de Toader Șoican:
- Iată uite, bă, s-a întors şi viteazul nostru
legionar!, zise acesta într-una din zile, de parcă atunci
l-ar fi văzut.
Fostul plutonier se înroşi, apoi se învineţi la
faţă.
- Tu vorbeşti, bă învârtitule?!, îi replică el cu
amărăciune.
- Dacă nu mă învârteam eu şi alţii ca mine,
trăgeai mâţa de coadă şi atunci, şi acum. Legionarii nu
mănâncă? Dar nemţii? Unii s-au dus, alţii sunt pe ducă,
numai tu ne rămâi pe cap!, îi zise Toader golindu-şi
sufletul în faţa celor adunaţi la un păhărel de ţuică.
Sătenii rânjiră.
- Eu aş zice, Toadere, că atâta vreme cât mai ai
gât, trebuie să ai grijă de cap. Nu de alta, dar ar fi păcat
să ţi-l pierzi taman acum!nu se lăsă subofițerul.
- Nu-i duce tu grija capului meu. Dacă într-al
tău ar fi fost ceva, n-ai fi ajuns să te furişezi acum
printre noi. Mie, ruşii o să-mi ia pământul, sau poate
nici atât, dar ţie precis îţi vor lua capul. Şi-apoi ruşii vin
şi pleacă. La fel şi nemţii. Tot străinul se întoarce de
unde a plecat, dar tu rămâi cu noi. Omul şi pogonul!
Măcar tu ai de-un pogon?
- Ce să facă bă cu el? Că n-a ştiut a ţine sapa de
când îl ştiu!, zise un alt sătean.
- Apoi, cine să-l înveţe? Tată nu, mamă nu. El
cu politica şi cu vorbăria!, rosti un altul sorbind din ţoiul
golit pe jumătate.
- O să mai vedeţi voi! Vin bolşevicii şi-o să
vedeţi voi atunci!, zise Cucu cu îndrăzneală ieşind pe
uşă furios.
- Iată uite, năpârca!, zise Toader tare, să-l audă
ce ieşise, răcorindu-se.
Hohotele şi vorbele lui susţinute de ceilalţi îl
însoţiră şi-l răniră de moarte pe Cucu. Nu-i mai ieşiră
din suflet până când nu pleacă din sat, tot cu ele şi tot
cătrănit. Unde plecase, încotro se îndreptase, nimeni
n-ar fi putut spune. Şi-apoi nimănui, nu-i mai ardea de
aşa ceva. Bubuitul tunurilor se auzea din ce în ce mai
distinct şi mai apropiat. Îngrijorarea sătenilor sporea tot
40

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
nostru”, îşi mai zise el hotărât de data asta să se
întoarcă. Întoarse, blestemându-şi clipa când se hotărâse
să plece. Se lăsă depăşit de camioane şi de vehiculele
motorizate,fiind ajuns de cei fără alte mijloace de
transport, decât cai, căruţe şi propriile picioare. Printre
ei şi români, iar printre pedestri şi Vasile Cucu.
Transpirat şi înspăimântat, alerga de-a valma cu ceilalţi
spre aceeaşi ţintă. Când îl zări pe Toader, ochii îi
sclipiră răutăcios. Se îndreptă spre căruţa acestuia însoţit
de câţiva nemţi cărora le spusese ceva repezit şi de
neînţeles pentru Toader decât cuvântul „kamarad”.
- Opreşte câine!, îi zise Cucu agitându-şi
ameninţător automatul.
- Aaa, tu erai?, se prefăcu Toader bucuros că-l
vede oprind căruţa.
- Dă-te jos!, îi spuse Vasile cu glas sugrumat de
răutate.
- Mai bine urcă tu sus!, îi zise Toader zâmbind.
- Dă-te jos, bă, n-auzi? Îi zise Vasile
îmbrâncindu-l cu ţeava automatului.
Nemţii îl priveau uşor nedumeriţi. Sub ochii lor,
Vasile Cucu se urcă în coşul căruţei, îl lovi cu cizma pe
Toader în şale şi-l sili să sară jos. Apoi le făcu semn
nemţilor să se urce. Aceştia încă ezitau.
- Urcaţi, la mama dracului!, o dădu Vasile pe
româneşte. Vin bolşevicii nătărăilor!, mai zise arătând
cu automatul spre spate.
Înţelegând, nemţii se urcară bucuroşi. Unul din
ei, apucă hăţurile întinse de Vasile dând să îndemne caii
la drum.
- Păcat de tine, bre Vasile!, zise Toader cu
amărăciune. Unde crezi că ai să ajungi?
- Lasă gura dobitocule!, se răsti Vasile
îndreptând automatul spre Toader.
Acesta îl privi nemişcat. Unul dintre nemţi
încercă să-i atragă atenţia.
- Nein, Kamarad, nein!
- Kamarad pe dracu!, zise Vasile slobozind în
trupul lui Toader toată încărcătura automatului, mai
înainte ca vreunul dintre nemţi să poată interveni.
Șoican căzu mai întâi în genunchi, apoi cu faţa
în ţărână. Pălăria se rostogoli la câteva palme de capul
plin de transpiraţie. Trupul îi zvâcni de câteva ori, apoi
rămase nemişcat.
- Nein.Warum?, nu-şi putu reţine nedumerirea
neamţul din coşul căruţei, privind la trupul celui căzut şi
la faţa schimonosită de ură a subofițerului. Nur zu! Mai
zise el. Apoi dând bice cailor se alătură coloanei.
Din văzduh, se auzea huruind din ce în ce mai
aproape, motoarele unor avioane de asalt.

Poem despre curăţirea inimii
în sălașul pierdut al clipei,
pe culoare din vise ţesute,
roata cu șapte spiţe albe
se învârte, învârte, învârte;
lucruri în jur urcă spre cer,
aerul trupul ne putrezește,
ura un clopot parcă e
și ne adoarme, și ne trezește;
mâinile Tale cu stele, Doamne,
apasă ușor peste dorinţă
și inima una se curăţă neagră fiinţă, albă fiinţă
Banchize și nori
tainice și
pasionante
bucăţi de timp
sunt uneori
oamenii,
ce flori să-ţi pun
pe mormânt
când o să mori,
spuse fetiţa tatălui său,
însă tatăl nu zise nimic,
pentru că el
nu iubea florile
niște plante
aparte, ce încet-încet
își șterg culorile și
devin unice amintiri,
ascunse rădăcini
pentru alte plante,
în curând urma nunta,
așa că viitoarea mireasă
își rugă bunica
să pună-o invitaţie,
ca o floare,
la crucea mamei,
în curând urma nunta
bucată de timp,
din care vor naște și crește
alte bucăţi de timp,
bucăţi de timp,
timp

Mircea TECULESCU
41

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
neîntrerupt al pocăinţei şi al înaintevederii a tot şi a
toate. Un astfel de trăitor al pustiei, călătorind deloc
bezmetic şi cu de la sine voinţă prin deşertul continuu
fumegând al lipsei de sacralitate, poate fi considerat şi
actorul, iar interpretul principal al piesei lui Barbu
Ştefănescu Delavrancea cu asupra de măsură, căci arcul
de lumină, pe care inteligenţa creatoare a lui
CALBOREANU l-a descris întotdeauna cu minuţie de-a
lungul şi de-a latul frontonului artei dramatice
româneşti, a metamorfozat în timp, aidoma unui vulcan
cu lava sângerândă, umanitatea depoetizată a profanului
obosit.

REMEMBER

Magdalena ALBU
GEORGE CALBOREANU - DE LA
ESTETICA SUPERIOARĂ A
TEATRULUI, LA URÂTUL
EXISTENŢIAL...

Cu puţin înainte ca secolul XIX să îşi lepede-n
grabă suflarea, lăsând loc de respiro şi de producţii
culturale diverse următorului ev istoric, mai precis, la
început de ianuarie 1896, sămânţa necunoscută a vieţii
căpăta cu bucurie trup şi identitate prin ţipătul unui
copil, care avea să mântuiască peste ani, în felul lui, o
dată cu jertfa proprie, spiritul pământului de unde a
ţâşnit. Puţine personalităţi au avut pe parcursul
existenţei privilegiul acesta divin. Una dintre ele a fost
LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ însăşi, Hamletul feminin
plin de poezie şi profunzime al teatrului naţional de
veac XX, dacă îi putem spune aşa. GEORGE
CALBOREANU - geniul răpus, finalmente, de pasărea
întunecată a durerii - şi-a desenat, la rându-i, cu
fermitate, linia nuanţată a destinului, ca pe o evidentă
propensiune a unui suflet de om în stare să înlăture, cel
puţin pe durata intervalului său artistic, bezna tăcerii
generale şi surghiunul solitudinii lumeşti...

„Suntem lumină unii pentru
alţii.
Fiecare se umple de lumina
celuilalt.”
(Dumitru Stăniloae)

Nimeni nu a găsit
răgazul să îi asculte, la
final de viaţă, durerea.
Cuvintele limbii, aşezate
cândva în armonia sonoră
a unei dicţii de o
perfecţiune sculpturală, nu i-au mai putut vindeca de
astă dată rana deschisă a propriei sale inimi. Strigătul
mut al deznădejdii – „Sunt bolnav, de urât!” - nu i-a fost
înţeles nici măcar de o singură Fiinţă. Oamenii nu
făceau rost de timp ori de suflet, uitând că parcursul lor
teluric nu era altceva decât oglinda vremelniciei în care
neîntâmplător s-au ivit. Să fi fost tot acest chin al
sfârşitului de existenţă singura variantă mântuitoare la
ieşirea din scena teatralo-mundană a unui actor cu
vocaţia
trăirii
isihaste
precum
GEORGE
CALBOREANU?!...
Dumnezeu-Fiul parcă murise pentru el o dată cu
ultima vibraţie a rugăciunii domneşti din „Apus de
soare”. De regulă, multitudinea conotaţiilor dramatice,
care însoţesc cea din urmă secvenţă temporală a
destinului individual uman, nu reprezintă un simplu
semn distinctiv al neputinţei biologice fireşti, ci ele au
darul de a muta radical coordonatele axiologice funciare
ale persoanei de pe orizontala deşartei slave lumeşti pe
verticala Luminii lui Cristos. E, de altfel, cea mai mare
şansă a Omului de a ridica în faţa veşniciei privirea
dinspre ţărână către văzduh.

Crucile vorbesc. Mai mult decât au Fiinţele
umane curajul să o facă. Ele nu lasă urme pe zăpadă şi
nu se tem de curgerea mută a timpului ori de
imemorialul şopot al apelor pământului. Pot împrăştia,
însă, în juru-le, lumina aceea puternică sau difuză a
spiritului deja de mult ascuns în măruntaiele ţărânii,
topind, în geometria lor fixă, tot fluviul de neiubire din
cuprinsul întregii lui vieţi. Oricum ar fi, crucile nu se
vor opri nicio clipă din a-şi spune cu sinceritate
povestea acelui om, care le va înţelege cu uşurinţă
glasul. Uneori, e-adevărat, ele plâng, fiindcă ştiu cu
precizie că steaua lor alburie nu mai apucă să pâlpâie
vreodată într-un colţ singuratic de Univers. Te simţi
atunci în mare suferinţă, tu, cel care vei deveni cândva,
la rându-ţi, cruce, tocmai pentru că nu le poţi opri sau
şterge măcar cu delicateţe lacrima, iar asta răneşte
sufletul celui încă viu mai mult ca orice...

Dacă aş încerca să strâng într-o bună zi întreaga
tristeţe multimilenară a lumii cu gândul de a nu-i mai da
drumul vreodată în Univers, unicul loc sacru, unde aş
aşeza-o cu temeinicie, ar fi sufletul ars de rugăciune al
unui eremit. Pentru că numai acolo, în micul altar
neimprovizat al dumnezeirii, ea, tristeţea, s-ar topi, până
la ultima sa cuantă de energie distructivă, în focul

De nenumărate ori, cerul este acoperit de prea
puţine stele, iar pământul lipsit de orice metaforă a
frumuseţii. CALBOREANU exact de maladia aceasta a
urâtului suferea, de negura apăsătoare a unei existenţe
chinuite pe final care se întindea ca o pecingine de colo
până colo, cuprinzând în plasa ei perfidă totul: natură,
aer, suflete, nefiinţă... E greu să te intersectezi cu un
42

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
secol în raport cu care, afară de timpul fizic, nu ai
aproape nimic în comun, dar să îi parcurgi, totdeodată,
traiectul îngust ca un înţelept fără vreme, venind dinspre
eternitate spre a pleca iarăşi către ea cu cifrul marii taine
a lumii pe îndelete desluşit. Şi ce poate fi mai frumos pe
pământul acesta al lui Dumnezeu decât a-ţi fi îngăduit
să mângâi cu propriile tale palme veşnicia, iar ea să îţi
răspundă simplu, la un moment dat, prin crengile
cenuşarului firav de lângă piatra roşietică a crucii?!...

NECESARA MINUNE
în zadar se schimbă nopţile în zori:
unde sunt ciobanii sfinţi şi rugători?
unde-s – dârzi – voivozii – magii crăişori
în această ţară adâncată-n nori?
vai – pitice vremuri şi preascunde frunţi
e degeaba încă stâncă-n vechii munţi:
aţi uitat să daţi cu pietre după câini
iar turbaţii v-au muşcat şi piept şi mâini

„În fiecare om este o lumină. Dar ea nu se
actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem
lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina
celuilalt.”, iar „Această lumină e sensul inepuizabil al
existenţei înrădăcinate în Dumnezeu.”, îi mărturisea
marele teolog al Iubirii, Dumitru Stăniloae, Părintelui
Marc-Antoine Costa de Beauregard. Arta interpretativă
a actorului GEORGE CALBOREANU s-a constituit, în
plin veac XX, ca o veritabilă formă de răspuns dat, prin
estetica trăirii sale interioare, desacralizantului spaţiu
existenţial din care făcea, la rându-i, parte, dar şi ca o
scară cu trepte solide către cetatea întâi stătătoare din
înalt. O artă ce anulează şi azi, din perspectivă
temporală, dimensiunea negativă a trecerii.

zmeii ne-au sorbit şi sufletul şi glia
ne-a rămas – străin pleoştită – pălăria...
părăsit-am vatra - ni s-a stins mânia
râdem când – prosteşte – surpăm temelia
...Criste – simt prin neguri – gâfâit respiri:
iscă-n plebi-cenuşă jarul de martiri!
MAI RĂU DECÂT MINE
am stricat cuiburi de stele
am surprins nuditatea Lunii
poduri surpat-am în cer să se-ntoarcă străbunii
am dezertat din hore de iele
afişe de circ am lipit pe aripi de cocor şi lăstuni
de duşcă-am dat timpul – vulcanii din lumi...
...ce mai vreţi – oameni buni?
mai rău decât mine nu poate fi decât
cel ce-a uitat de
fulgere – spre-a vădi în temple
lumina – sau
cel ce nu şi-a sculptat în
Poem – toată vina

P.S.
În memoria celor 120 de ani de la naşterea actorului
George Calboreanu (3 ianuarie 1896 - 12 iulie 1986),
respectiv, a celor 30 de ani de la trecerea sa la cele
sfinte.

DEMISIE
obosit – bolnav şi lânced – răstignit pe valuri
vreau arsura unei stele – dincolo de maluri
am vâslit spre nemurire – ciung şi făr' de-aripe
în priviri frământ ruine – înfrângeri – risipe...
am scârbit în ceruri zeii – exhibând năpasta
m-am scârbit pe mine însumi – străpungându-mi
coasta
nici n-aştept mustrări de soartă – laşă amânare
scurt poemul ce privirăţi e-o demisionare

Adrian BOTEZ

43

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
subofiţerul german i-a spus observatorului meu că acum
războiul cu ruşii nu mai este uşor, aşa cum a fost la
început, că „ruşii se apără acum mai dârz, în plus acum
posedă şi o armă secretă care este de temut, o numesc
«Katiuşa», o armă pe care o folosesc cu succes numai
acolo unde vor să spargă frontul”. Cele afirmate de
subofiţerul neamţ s-au dovedit a fi adevărate. Când am
ajuns la Serafimovici, în punctul de apărare pe Don,
acolo se sfârşea tot ce era viu şi omenesc. Localnicii
abandonaseră locuinţele, iar cele mai multe dintre ele
erau numai ziduri şi ruine. Am găsit tranşeele gata
făcute de germani. Tranşeele nemţilor erau la înălţimea
unui om şi cu anumite locuri pentru tragere în locurile
mai ridicate. Comandantul de companie stătea într-un
buncăr, iar noi, restul, prin şanţuri, pe unde apucam.
Soldaţii au primit câte un loc sub pământ, în tranşee.
Acolo aveau să vegheze, să mănânce, să doarmă şi să-şi
omoare păduchii, până la o nouă comandă.

Tudor CICU

Cap. 10 Jurnal de front (II)
Noaptea de 10 noiembrie
(Din jurnalul de front al sublocotenentului Costea Petran)

E ora două noaptea şi ochii mei sunt tulburi de atâta
fum. Până acum un ceas, s-a cutremurat pământul de
salve şi obuze. Nici răpăielile puştilor n-au încetat decât
acum, cam de o jumătate de oră. În noapte, vedeam cum
flăcările răzleţite, ici-acolo, provocau incendii ce
umpleau văzduhul de vâlvătăi. Rachetele se proiectau pe
cer, şerpuitoare în cădere, ca nişte comete, apoi iar se
auzea la orizont câte o salvă de tun şi obuzele făceau un
fel de şuierat ascuţit, apoi explodau umplând cerul cu
jerbe de foc, fum şi praf. Doar că atacurile ruşilor erau
doar locale, numai pentru a verifica şi cunoaşte tăria
frontului de apărare şi puterea de foc a infanteriei
noastre, dar nu au străpuns linia pe care se aflau
tranşeele noastre. În seara aceasta am auzit pentru prima
oară tăria acestor arme de temut numite «katiuşe». Mă
uimiseră la început, fiindcă nu realizam ce să însemne
acele dâre luminoase, ce apăreau din spatele bateriilor
de tragere inamice, succedându-se la intervale de circa o
secundă, dâra lor luminoasă fiind foarte subţire (tot să fi
fost 8 sau 10 dâre), de au căzut pe câmp, în apropierea
tranşeelor batalionului, făcând la impactul cu solul nişte
explozii foarte puternice de zguduiau pământul până la
noi, cei care eram în punctul de observaţie, în spatele
acestui batalion, cam la un km.

10 noiembrie 1942
Am sosit la Perekop încă de la orele 8,00 dimineaţa.
Mult în spatele podului, încă se mai aud bubuituri de tun
şi salve de obuze căzute pe câmpul de luptă. Dar aici, la
pod, deocamdată e linişte. Ni s-a spus că frontul e
departe. E prin Caucaz, prin Don, sau pe undeva, pe
acolo. În apropierea noastră, nu puteau fi decât trupe de
recunoaştere ori din acele comandouri trimise să prindă
vreo limbă. Convoaiele şi unităţile militare s-au risipit
în linii ordonate, dispărând dincolo de pod. Conform
organizării subunităţilor pentru luptă ce avusese loc la
Odesa, eu am luat în primire postul nr. 1 din secţia
Brigăzii 5 Artilerie a Diviziei 5 Infanterie Buzău.
Printre recruţii încorporaţi în armată, în 1942, am găsit
şi doi şvabi din Banat, buni cunoscători ai limbii
germane. E un fapt ştiut ca fiecare divizie să aibă cel
puţin un cunoscător al limbii germane care să fie de
ajutor la diverse discuţii avute pe front cu aliaţii
germani. Aici m-am despărţit de sublocotenentul
Vasiliu. El a rămas să asigure protecţia podului, pentru
o eventuală retragere a trupelor noastre, la ofensiva
trupelor ruseşti, în caz contrar, podul avea să fie nimicit
cu aviaţia germană. Personal mi s-a transmis că vom fi
îmbarcaţi într-un tren de marfă şi vom avea ca destinaţie
finală oraşul Mariopol, de unde trebuia să mergem mai
departe către front, pe jos, în coloană de mers. Ni se
spusese că ruşii demontaseră liniile trenului către nord.
La Mariapol, în timp ce noi descărcam caii şi vehicolele
din tren, pe lângă garnitura noastră se plimba un
subofiţer german care a avut, în cele din urmă, o
discuţie mai lungă cu şvabul Otto Hünsel, pe care-l
luasem cu mine în postul de observator. Printre altele,

11 noiembrie 1942
Toate măsurătorile efectuate şi de celelalte posturi de
observaţie au fost transmise în noaptea de 10 noiembrie
la observatorul nostru central. Dimineaţa, la întoarcere,
ne-au spus că azi noapte au venit ruşii cu un tanc şi au
dat peste căruţa cu marmidele de mâncare. Servanţii au
dezlegat caii de la marmidă şi au plecat cu marmida iar
noi am rămas nemâncaţi. Tot în dimineaţa acestei zile,
44

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
când s-a dus un avion de observare al Corpului de
Armată să facă observarea, locul era gol. Se cunoştea că
acolo a fost o baterie de tragere, dar că părăsise între
timp locul din care a tras. Mai târziu am aflat şi eu că
toate bateriile ruseşti de katiuşa părăseau imediat
poziţiile din care au executat o tragere, ştiind bine că
inamicul (trupele germane şi aliaţii acestora) le vor
descoperi atât ziua, cât şi noaptea. Am făcut o inspecţie
la tranşeele soldaţilor din batalionul de tragere şi am stat
de vorbă cu soldaţii. Şi cum am ieşit, nu ştiu cum au
făcut ruşii de ne-au descoperit. Căpitanul a zis să nu mai
ieşim afară, că vom fi luaţi drept ţinte sigure. Ne-am
desfăşurat în linie de trăgători. Pe cer au apărut trei
avioane ruseşti din acelea cu biplan, făcând să vuiască
văzduhul. Tocmai când deveniseră ameninţătoare pentru
liniile noastre, a venit un Messerschmitt şi, numai
într-un sfert de oră, prin câteva volute şi manevre
dibace, le-a doborât pe toate. De frică, soldaţilor li se
făcuse greaţă. Simţeau un fel de sfârşeală de la stomac.
Unii chiar vomitau. Alţii spuneau că li se încreţise
pielea pe ei şi degetele li se încleştaseră pe trăgaciul
puştilor. Mulţi, însă, au fost treziţi din somn şi, înjurând,
ca la uşa cortului, poticnindu-se şi urlând în cădere,
încercau să se pună la adăpost. Ofiţerii se repezeau cu
buzele strânse, aruncând sudălmi care mai de care
asupra celor ce alergau peste câmp, de-a valma. Era
pentru prima oară că vedeam un asemenea vacarm.
Imediat după atac, aveam să realizez că şi eu rămăsesem
asurzit de tăria exploziilor şi nu-i de mirare de ce mi se
părea că am dinainte o turmă de animale bezmetice. În
urma acestor vânzoleli, rămâneau, ici şi acolo, cadavre.
După ce s-a aşternut liniştea, ne-am trântit cu toţii în
tranşee. Unii mâncau, alţii fumau ori stăteau de vorbă
despre cele petrecute cu un ceas înainte. După ce
lucrurile se mai liniştiră, i-am auzit vorbind despre
locurile lor de baştină, despre muieri, minţind fiecare
pentru a-şi alunga teama şi a se da cocoşi de munte.
Alţii îşi căutau păduchii, prin cămăşile cu mâneci tăiate,
după care se culcau. Lipsa mânecilor la cămăşi mi-a
stârnit curiozitatea şi l-am întrebat pe un subofiţer aflat
mai de mult timp pe front:
- Ce-i cu cămăşile soldaţilor? Aşa le-au primit?
- Nu, mi-a zis. De ce întrebi?
- Aşa, din curiozitate…
Mi-a spus că soldaţii nu primiseră pe front izmene, ci
doar nişte chiloţi. Dar, din cauza frigului, soldaţii îşi
tăiau mânecile la cămăşi şi le coseau în prelungirea
chiloţilor, încropind, în locul lor, izmenele necesare.
Aveam să descopăr, pe propria mea piele, cele spuse
mai deunăzi de sublocotenentul Ion Vasiliu: «Nici noi
nu vom fi mai diferiţi ca soldaţii noştri. Cât vom fi pe
front, vom trăi ca şi ceilalţi în murdărie şi umezeală, cu
păduchi şi fără a avea răgazul avut dinainte, de a te
dezbrăca de uniformă, şi fără a-ţi mai scoate cizmele din
picioare, cu săptămânile. Te vei obişnui, dragul meu,
fiindcă n-o să ai încotro.
45

11 noiembrie, seara
În marşul pe care l-am făcut alături de trupele de
artilerişti, de la Mariopol la Serafimovici, de mai multe
ori am întâlnit femei bătrâne umblând izolat pe câmpuri,
pe văi, pe coaste de deal, adunând fructe de poroambe,
de măceşi, de gherghine… Le-am întrebat pentru ce
adună acele fructe, la ce folosesc.
-Nujno zimoi (pentru iarnă), spuneau ele. Adică era
singură sursă de hrană pentru iarna care se apropia.
În apropiere de Serafimovici s-a dat un ordin să se
întrerupă marşul. Toţi ofiţerii au fost convocaţi la
comandantul regimentului. Eu am rămas lângă soldaţi
şi, cum se spune, în acest răstimp ţineam locul
comandantului de subunitate. Singurul motiv că fac şi
aceste însemnări e pentru faptul că mai acum jumătate
de ceas am pălmuit un soldat. Iată cum s-a întâmplat. În
subunitate se află şi un caporal Stănică, de fel măcelar
de prin oraşul Buzău, dar şi un mare bandit în materie
de furturi de animale şi păsări vii de la populaţia civilă.
Cum ne aflam în repaus, apare în subunitate şi acest
Stănică, şi după el o rusoaică bătrână în hohote de plâns,
blestemând în limba ei ceva de genul: „o moei jizni…
gus, gus menia. Ştobî dat mne nazad”.
- Ce spune femeia asta? Ce vrea? Am întrebat un
soldat care rupea câte ceva ruseşte.
- Zice că domnul caporal i-a furat gâsca din curte.
Îşi vrea gâsca înapoi.
L-am întrebat pe caporal dacă e adevărat ce spune
femeia. Mi-a zis că nimic nu-i adevărat şi se jura că nu
este vinovat. A repetat afirmaţia asta de mai multe ori.
- Aşa-s toate baborniţele astea, domnule
sublocotenent. Blestemă şi li se năzare din senin. Cum
văd un ostaş de-al nostru, cum îi pune în spinare orice…
Insistenţele lui m-au iritat şi înfuriat la culme:
- Soldat!... Să nu minţi! Nu suntem hoţi şi
pungaşi. Dacă i-ai luat gâsca, dă-i-o înapoi. Şi i-am
cârpit două palme zdravene, ameninţându-l că-l duc
imediat la raportul comandantului de regiment. Atunci a
scos gâsca de sub nişte desagi şi i-a înapoiat-o rusoaicei
care nu ştia cum să-mi mai mulţumească pentru gestul
făcut, pupându-mi mâinile, ca unei căpetenii de vază.
Apoi a plecat cu gâsca acasă. Sper să fie ultima dată
când mai pălmuiesc un soldat.
11 noiembrie 1942
Noaptea de 11 spre 12 noiembrie, de milă ce-mi era
pentru caporalul pălmuit, ce se retrăsese necăjit departe
de grupul de soldaţi aflaţi în repaus, câteva lacrimi
mi-au curs pe obraji şi multă vreme n-am putut dormi.
„Toţi sunt abătuţi – mă gândeam -, cred că din pricina
hranei insuficiente şi a echipamentului neadecvat serilor
geroase din stepa rusă”. Cum îmi spunea şi Vasiliu, care
era din 1941 în Crimeea, lucrurile de pe frontul de sud
nu se schimbaseră cu nimic, deşi Odesa fusese declarată

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
ocupată de ai noştri cu un an în urmă. Aceleaşi bubuituri
infernale de artilerie, aceleaşi lupte pentru o casă, pentru
o tranşee se mai dădeau încă, în zona dintre Mariopol şi
mai departe, către Tagarok. Iar soldaţii noştri erau tot
prost alimentaţi. Îmi povestea Vasiliu (şi nu credeam),
cum se transformase o parte din cavaleria română în
infanterie. Caii fuseseră sacrificaţi de soldaţi şi devoraţi
drept hrană. Că ciorba ori gulaşul din carne de cal
deveniseră un deliciu. Dimineaţa, după o noapte geroasă
într-un adăpost mic din linia 1-a Infanterie, nu departe
de punctul meu de observare, au fost găsiţi doi
infanterişti morţi, îmbrăţişaţi, îngheţaţi. În raportul
comandantului s-a scris că aceştia avuseseră nişte boli
mai vechi. Dar, cred eu, este de neiertat că trupele
noastre se găsesc şi în luna aceasta de noiembrie
echipaţi cu chiloţi scurţi de vară. Şi nu era de mirare că
nişte soldaţi mai inventivi şi-au tăiat mânecile cămăşilor
de pe ei şi le-au cusut ca prelungiri la chiloţi pentru a le
transforma, cât de cât, în izmene.

Geneză
Stejarii care cresc necontenit
vor lua deodată forma
ceţurilor de catifea cântate la vioară
frunză cu frunză
până le vor îngălbeni note
devenind tu
întru totul
eu
Profunzime
Atât de adânc mă priveai încât
simţeam ochii alunecând
într-o umbră de umezeală
pe care se sprijină adesea
un somn îmbrăcat în
lacrimi

( Fragment din romanul în lucru: „Pierduți prin Siberia”)

Fii gata, prietene soldat, fii gata.
Curăță-ți cu grijă arma și lopata
Și pune-ți cruciulița la gât, Mâine va fi un atac mare
Și-atât.

Umbra
De-atâta negru se făcuse
groapă în pământ de unde
împinsă de-ntuneric
şi smulsă din oricine
eu m-am născut din dor
de tine

De undeva, de departe, ne vor trimite ordine:
Cu ranița și arma în spinare,
Pe drumurile ude de ploaie și-ntuneric
Ne vor purta întreaga noapte
În șoapte.
Târziu ne vor opri în fața porții.

Cândva, mă vei
privi în piept
şi îmi vei spune
să mă întorc
pe-aleii umbre
pe unde n-am să-mi
ştiu de nume

În fața porții nevăzute-a morții.
La trei din noapte vom scula din somn
Pe cei ce se lăsară istoviți în noroi,
Vom aștepta din nou
Noi ordine.
Vom aștepta chinuitor
Și-apoi pătrunși de ploaie până la vertebre,
Murdari, încătușați, greoi,
În zorii albicioși și umezi de septembre
Când palele de ceață se rup peste tufișuri
În șiruri rare vom urca,
Cu pasi definitivi
Colina, după care stăm
Și dincolo, deodată De nepătruns, pătrunzător și gol
Va sta-naintea noastră câmpul de bătaie (...)

şi-am să-mi întind
câmpii pe oseminte
capul în sălcii adormite
să mă prefac în
a-nserării iarbă
în negru de mătase
albă
în ale glasului
cuvinte
în ale tale dulci,
iubite

Diana Adriana MATEI

(Fragment din „Versuri pentru ziua de atac”)

Camil PETRESCU
46

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Să nu vorbești
–acolo, doar fantasma lui Echo vorbește. –
Și, dacă ajungi la fântâna mitului,
îndepărtează-te grabnic
jocul mirajelor întotdeauna e mortal.

Elisabeta BOȚAN

Logodnă iluzorie
Mi-ai oferit
un castel pe tărâmul norilor,
cu covoare de tăceri, pe care nu puteam călca,
și pereții de umbre, – fără uși și ferestre. –
Mi-ai oferit
o hartă stelară de contrabandă,
ce indica toate căile ascunse ale mirajului,
menite să mă facă să rătăcesc prin mine însămi.
Apus

Poeta

Tatălui meu, in memoriam

Eu sunt cea care arde pe rugul cuvântului.

Glasul morții
se strecoară printre frunze, pe furiș,
ca o prevestire rea.

Egometrie
Pașii îmi îngenunchează de atâta rătăcit prin propria
mea geometrie
-labirintul acesta de cicatrici fosilizateîmi rănesc atât de tare atingerile cu colțurile lor ascuțite
că nu mai știu de unde începe ființa mea în acest abis
de căutări...
Drumul tumultuos se luminează când capătă forma
spiralei,
Zborul se reînnoadă ca să se înalțe prin cuvânt.

Zâmbetul tatei
răstignit peste amurgul ierbii.
Drumul spre casă
se chircește în încremenire.
Dincolo de zidul nopții
greierul s-a poticnit de muțenie.

Contragreutate

Iremediabil

Marea își leagănă neliniștea în oglinda nemărginirii sale.

Între noi, o genune de amintiri
rănite și decolorate de timp
nu mă mai lasă să mă întorc la tine.

Cerul își sprijină greutatea pe propriul său orizont.
Omul se hrănește cu abisurile sufletului său.

Păcat

Lumea lui Narcis

Aveam o întâlnire
lângă crucea adevărului
și ai promis
că-mi dai inapoi
veșmântu-mi țesut
din propria-mi esență.
Dar apoi
te-ai arătat
absent și abstract,
iar clipa
neînțeleasă și părăsită
s-a sinucis
în brațele neputincioase

Nu există lumină de stea care să-i mângâie cerul.
Nici măcar licuricii nu-i cunosc grădinile.
Dacă treci întâmplător pe acolo,
trebuie să te îmbraci în aparențe,
să nu te abați de la cărarea penumbrei.
Să nu deschizi ochii.
– Sclipirea de orice fel e primejdioasă. –
Orice mișcare trebuie gândită și
supusă gimnasticii baletului
– orice boare poate isca o furtună. –
47

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
ale tăcerii.

și nu e pe măsura mea
mă strânge la piept
exact în locul acela
unde se cuibărește sufletul.

Tărâm de moarte
Numele tău mă urmărește ca un blestem anscestral.
Am plătit tribut fiecărui ecou al păcătoaselor litere
ce îl compun.

Natură ascunsă
Toate lucrurile se întorc la originea lor
numai tu stărui pe calea de fum.
Toate lucrurile caută lumina
numai tu împletești hăurile din oglinzi
așezat într-o roată imaginară a vieții
creând mandale de ceață.

Viața fuge de mine. Și eu fug de ea.
Pașii mei mușcă cu disperare încâlcitura de drumuri
care mă îndepărtează de tine.
Până și moartea însăși s-a milostivit de mine
și ți-a închis numele într-o pivniță de muțenie
-după ce m-a văzut străbătând toate adâncurile
hăurilor
pe care pasul tău le lăsase în sufletul meu
în căutarea unei fărâme de pace.-

Evocare
Sub pielea mea, pironite în carne
fosilele sărutărilor tale
dăruite pe altarul asfințiturilor
într-o excursie de duminică
pe crestele norilor.

Artă poetică
Poezia cântă înăuntrul ființei mele
când sosești pe cărarea literelor
și descoperi că vorbele mele
au fost dintotdeauna ale tale, atât de ale tale,
încât mă surprinde faptul că le-am scris eu.

Îngrăditură
Trăim sub acoperișul aceleiași lumi
de acum câteva existențe în continuu
însă fiecare are emisfera sa
și o boltă cu lumină proprie.
Limbajul se întoarce la originea nimicului.

Poezia cântă înăuntrul ființei mele
atunci când îți ascult glasul
și descopăr că vorbele tale
au fost dintotdeauna ale mele, atât de ale mele,
încât mă surprinde faptul că le rostești tu.

Dincolo de uitare
Noaptea își rumegă propria tăcere
pe cărările unde pașii ți s-au pierdut.
Din adâncurile întunericului
răzbate strigătul bolnav al bufniței.
Săgeta aurorei îți rănește chipul ascuns
în pliul unei amintiri.

Iluzoriu
Pașii noștri au rămas să străbată
un anotimp de iluzii ce frumos erai atunci!
Pașii noștri au rămas să străbată
timpul acelor lucruri care nu s-au întâmplat.

Sfinx

Pașii noștri au rămas să străbată
toate acele vârste pe care nu le-am împlinit împreună.

Ai venit ca o hieratică fantasmă,
înveșmântat în reverențe, ceremonii și deliruri,
când înserarea își aduna echilibrul
în tremurătoare coarde de vioară.

Pașii noștri au rămas să străbată
tărâmurile nimănui împânzite de stele.

Pășeai atât de solemn pe lumina de stelelor,
într-o rătăcire pe harta stelară.
Pierdută în gânduri eram țesându-mi
zestrea cu simetrii de tăceri.

Poem în vânt
Azi m-am trezit
îmbrăcată în poemul tău
țesut cu fire de strălucitoare retorică.
E ciudat,
cum mă face să par
mult mai frumoasă...
Dar miroase a absint

Nici măcar nu m-ai privit în ochi,
ai venit doar ca să-mi măsori răzvrătirea
ca să mă înlănțui cu tăcerea-ți suverană,
Să iei cu tine timpul păsărilor
și să încaleci pe spinarea zborului
înapoi la regatul tău guvernat de absențe.
48

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Bucuriei nu-i mai aflu rost!
198

Ion ROȘIORU

Persistă-n cerc apotropaic
Izbânda pasului dintâi.
Pornită dintr-un arc voltaic
Săgeată-n suflet îmi rămâi!
199
Din calul lac de apă iese foc
Şi hanul când apare când dispare.
Atras de iluzoriul noroc,
Străbat deşertul dragostei amare!
200
Drumeagul dintre mlaştini duce
Spre o comoară de haiduc.
Peisaju-l vor spori c-o cruce
Sub care n-o să mă astruc!

Pantunuri

201
193

În satul tot mai rar nedeia
Se stinge de la an la an.
O dezaprobi pe Salomeea,
Cruţ capul Sfântului Ioan!

În scobitura malului de sare
Se iscă-un fir de şipot foşnitor.
Încet-încet lăuntrica-mi plânsoare
Devine-n taină stih al tuturor!

202

194

Zefirului în vizită picat
Îi face girueta temenele.
Mă bucur să aud că te-a-ncântat
Pantunul roz al insomniei mele!

Scoruşa verde zăbovind la soare
Îşi schimbă astringenţa-n strop de miere.
Nădăjduiesc că-n viaţa viitoare
Mă vei învrednici c-o mângâiere!

203

195

Chiar sub streaşina pădurii
E-o fântână colmatată.
Dragostea-n mocirla urii
Se sufocă nu o dată!

Flori de măceş se-nfiripează
Pe-ncovoiaţi lăstari de trandafiri.
Din când în când în mine explodează
Atavic ancestralele-mi trăiri!

204

196

Din malul sterp subit alunecat
S-a ivit o troiţă de sare.
O vreme vieţii mele sens i-ai dat,
Iubire aparent nemuritoare!

Veveriţa roade sacul de alune,
Rafia în cale nu-i mai stă defel.
Fără-mpotrivire timpul mă răpune
Înfigând în mine dinţii de oţel!

205

197

Cu drag îşi aminteşte cerşetoarea
Cum îi punea la masă pe străini.
Trecută fără milă prin vâltoarea
Destinului cu dragoste suspini!

Cei ce plini de vervă trec în ceată
Se întorc cu zâmbetul anost.
Nu mai merg la bâlci ca altădată,
49

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
206

214
Uitând că de doi lustri nevasta i-a murit,
Octogenarul o strigă să iasă din casă.
Sunt clipe când uimit păşesc în mit
Braţ la braţ cu vicleana undină mireasă!

Din când în când s-aprind violaceu
Monedele-n cazane de aramă.
Sunt nopţi când mă revolt instantaneu
Şi-s rug aprins că nu mă iei în seamă!
207

215

Ciolpanul negru-al fagului trăsnit
S-a prăbuşit pe cel ce-a vrut să-l taie.
Moartea se-ntoarce unde-a mai lovit,
Mereu cu alte planuri de bătaie!

Negura pe măguri prinde să coboare.
Din povarnă creşte un fuior de fum.
Cât din altă viaţă-mi va fi fost ratare?
Pentru care vină dau uium acum?

208

216
Umbra-i tot mai stacojie pe cărarea de sub corni
Pe când dealul se îmbracă în hlamida lui de toamnă.
Mă îmbujorează gândul c-ai putea să te întorni
În caleaşca nunţii noastre de argint, frumoasă doamnă!

Un munte netrecut mister ascunde
Mai ales pe versantul opus.
Din toate trăirile mele profunde
Întotdeauna las ceva nespus!
209

217

Păianjenul urcă pe propriul fir
Până se face una cu tavanul.
În camera unde mă simt musafir
Voi reveni când se-mplineşte anul!

S-au uscat hieratic perii şi cireşii de pe crov,
Totu-nchipuind un crater de natură selenară.
Versurile mele toate îmi storc vlaga de istov
Îngropându-mă haotic într-un gol de călimară!

210

218

Vecinul şi-a tăiat stufosul soc,
Drept care clopotul se aude mai tare.
Dacă în jur simt un prinos de loc,
Timpul meu nu mai are răbdare!

Locul perelor coapte pe crengi astă vară
De frunze aurii e treptat năpădit.
Don Juan etalându-şi proteza dentară
Ignoră că declinul, vai Doamne, i-a sosit!

211
S-a stins cel de pe urmă consătean
Care căra cu cobiliţa prune.
La rândul meu, încovoiat avan,
Constat amar că timpul mă răpune!
212
În prăbuşirea-i casa cu şindrilă
Se sprijină de-un trunchi de nuc uscat.
Condiţia umană ni-i ostilă
Chiar şi când ne iubim cu-adevărat!
213
Pădurea-i zilnic mai departe
Şi mai retrasă-n câte-un ciot.
Drumeagul către tine-n moarte
O să-l scufund cu cal cu tot!
50

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Negruzzi, Prosper Mérimée, Lamartine), amintiri
(Vasile Porojan, Estract din istoria misiilor mele
politice, Suvenire din 1855, Pâinea amară a exilului),
manifeste (Protestație în numele Moldovei, a omenirei
și a lui Dumnezeu), nuvele (este cazul celor două
capitole dintr-o nuvelă erotică, Mărgărita, a cărei
versiune integrală va rămâne în manuscris), însemnări
de călătorie și chiar și o încercare de roman (Dridri),
din care a publicat în 1873, doar primele două părți.
Memorialistica de călătorie reprezintă „partea
cea mai trainică a operei lui Vasile Alecsandri”
(G.Călinescu), incluzând jurnale ample (Jurnal de
călătorie în Italia, Călătorie în Africa), povestiri (BaltaAlbă,O plimbare la munţi, Borsec etc.), însemnări de
călătorie (Însemnări de călătorie din 1845),toate
circumscriindu-se pe deplin sferei „literaturii
subiective”. Caracterul subiectiv al însemnărilor de
călătorie rezultă din raportarea permanentă a scriitorului
la propria-i persoană, comunicându-şi impresiile
personale, ipostazele afective, consideraţiile intime faţă
de o anumită realitate sau un anumit eveniment.
Nervul observației, optica amplă a surprinderii
tablourilor de natură, modelate în timp, notațiile
spontane și variate ca fond și tonalitate reprezintă
consecințele unui talent creativ viguros, dar și a
spiritului unui călător sedus irecuperabil de vraja
peregrinărilor. Tema călătoriei depășește limitele
restrictive ale unuisimplu topos literar, fiind de natură
existențială.În cazul autorului Fântânei Blanduziei,
scrisul și voiajul s-au armonizat în chip fericit sub forma
însemnărilor de călătorie.
Peregrin neobosit, Vasile Alecsandri concepea
călătoria într-un autentic spirit romantic. Călătoriile sale
se desfăşurau fără nici un plan prestabilit, sub impulsul
strict al spontaneității, al tentaţiei spre necunoscut și
aventură. Dorinţa de evadare din cotidian într-un spaţiu
şi timp necurtat, potrivit unei imaginaţii spontane, îi
iriga puterea de creație. În acest context, naratorul
paginilor de călătorie făcea următoarea confesiune: „Eu
nu înţeleg călătoriile ca cei mai mulţi, adică: de a se face
robul unui plan şi, în urmare, de a alerga ţintă pe linie
dreaptă până la ţelul propus… Numesc voiaj acela
singur care, liber de orice înrăurire străină, urmează
numai capriţiilor vremelnice a închipuirei şi care ia
fiinţă fără pregătire, precum şi fără scop hotărât” (Iașii
în 1844).
După episodul florentin, scriitorul se simte atras
tot mai mult de priveliștile autohtone și moravurile din
propria țară. Dovadă, schițele și povestirile dintre anii
1844-1847: O plimbare la munți; Iașii în 1844; Borsec;
Balta-Albă;Istoria unui galbân și a unei parale, toate
inspirate din realitățile natale.
Astfel, în proza O plimbare la munți (1844),
scriitorul scrutează fizionomia autentică a naturii, cu tot
ceea ce presupune aceasta mai seducător, cu farmecul
împrejurimilor, cu pitorescul tradițiilor, cu poezia
munților și spiritul locului. Devansându-și congenerii

Istorie literară
Diana VRABIE
MEMORIALISTUL VASILE
ALECSANDRI
Autorul unei impunătoare opere literare, care își
menține vigoarea și valabilitatea estetică și astăzi,
Vasile Alecsandri reprezintă unul dintre primii noștri
oameni de litere încadrabili în formula scriitorilor totali.
Om de cultură, implicat temeinic în viața socială,
politică și culturală a vremii sale, cărturar cu vaste
disponibilități creatoare, junimist autentic cu o
sensibilitate pătrunzătoare, fervent promotor cultural
într-un context fragil al literaturii noastre, Vasile
Alecsandri deține contribuții remarcabile în toate
genurile literare, cel puțin în faza constituirii acestora.
Poet, prozator, dramaturg, publicist, folclorist,
memorialist, susținător al celor mai importante inițiative
culturale în epocă, autorul Pastelurilor este „un scriitor”
universal (G. Ibrăileanu), în sensul de creator complet.
Proza lui Vasile Alecsandri a fost considerată de
către doi importanți critici literari, G.Călinescu și G.
Ibrăileanu, superioarăpoeziei și dramaturgiei. Chiar
dacă scriitorul nu a acordat prozei sale un rol prioritar,
ea astăzi reprezintă genul care a trecut cu succes proba
timpului, impunându-se ca unul dintre segmentele sale
durabile și cu adevărat valoroase pentru posteritate.
Variată ca specii literare, proza lui Vasile
Alecsandri a fost concepută la intervale mari de timp,
mai puțin din rațiuni estetice sau chemări de vocație și
mai degrabă la solicitările redactorilor unor publicații.
Așa se face că aici vom regăsi și schițe de moravuri,
biografii, studii, manifeste și amintiri politice, nuvele,
însemnări de călătorie, cele din urmă constituind piesa
de rezistență a creației acestui scriitor.
Demn de amintit este faptul că scriitorul a
debutat ca prozator prin publicarea nuvelei Buchetiera
de la Florența, scrisă la îndemnul prietenului său M.
Kogălniceanu și editată în 1840, în revista „Dacia
literară”. Departe de idealurile revistei, aceasta era o
povestire de „inspirație exotică, strident romantică”
(Constantin
Ciopraga),
comportând
o
tentă
memorialistică, care va fi perpetuată ulterior în scrierile
în proză. Fiind absorbit de tentațiile lirice și dramatice,
scriitorul va abandona genul epic la care revine cu
intermitențe, fie pentru a ne oferi schițe de
moravuri(Istoria unui galbân), fie niște tușe
(auto)imagologice (Iașii în 1844), biografii (Nicolae
Bălcescu, Costache Filipescu, Alecu Russo, Constantin
51

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
memorialiști,pe
Gr.
Alexandrescu,
Dimitrie
Bolintineanu, Alecu Russo, autorul Buchetierei de la
Florența va descoperi frumusețile patriei, știind să
distingă esențialul și evocând cu mult talent peisajul
patriei, omul și folclorul, leitmotive specifice scriitorilor
pașoptiști, preocupați să scoată în relief individualitatea
poporului român și a pământului pe care acesta își
poartă pașii. În aceste pagini Vasile Alecsandri se relevă
ca un narator de vocație, ce știe să „alterneze cu
îndemânare verva și umorul cu timbrul grav, care nu
devine însă niciodată sumbru” (G.C.Nicolescu). Scrisul
său se revarsă spontan, surprinzând remarcabile tablouri
de natură, unde mânuiește cu abilitate arta planurilor
multiple, jocurile de lumină și umbră etc. Scriitorul
preferă naraţia, alternatăcu descipţia, parafraza lirică,
lexicul savuros șiumorul suculent. Asupra peisajului
natural are o viziune largă, panoramică, arătându-se
sensibil la aspectele sublime, la forme şi culori, la
corespondenţele dintre peisaj şi stările sufleteşti,
asemenea romanticilor.
O etapă inedită în proza lui Vasile Alecsandri
reprezintă cele trei tablouri de moravuri, care constituie
mult mai mult decât simple însemnări de călătorie, care
sunt: Borsec (1844-1845), Iașii în 1844 (1845) și BaltaAlbă (1847).
CuBorsec, scriitorul își inaugurează seria
schițelor de moravuri, tivite pe canavaua impresiilor de
călătorie. Naratorul examinează localitatea și localnicii
cu un umor plin de vitalitate, cu o ironie elegantă și
inofensivă, ce susține interesul lectorului, sporind în
mod inventiv efectele de pitoresc și de contrast.
Tonalitatea narațiunii este solară, pigmentată sporadic
cu digresiuni reflexive: „Dar vroiam să vă vorbesc de
Borsec, și văd că m-am adâncit în idei filosofice asupra
omului. Așa sunt gândurile ce se nasc în fața focului,
noaptea, când toată lumea odihnește. O idee aduce pe
alta și într-o clipală face giurul pământului”. După toate
probabilitățile, relația sentimentală a naratorului îi
determină atitudinea şi spectrul descriptiv. El extinde
nucleul anecdotic, respectă consecutivitatea expunerii,
reușind să împace documentarul cu livrescul,
perspectiva reportericească cu caracterul eseistic,
polemicul cu persiflantul.
În Iașii în 1844 (1845),Vasile Alecsandri
realizează o sugestivă schiță „fiziologică”, după
modelul francez, în care ne oferă, diverse „fizionomii”,
în ideea de a identifica unele locuri comune identitare,
vizând, totodată, efectele unor reprezentări colective
asupra dinamicii alterității. Cultivând o adevărată
mitologie a Iașului, naratorul realizează un veritabil
document al memoriei culturale.Trecerea de la
„fizionomia orientală” la cea europeană, de „când
spiritele au început a se dezveli la razele civilizației”
este remarcată de autorul, care apreciază noua
„schimbare la față”: „… casele au trebuit negreșit să
primească o formă străină și potrivită cu natura ideilor
de astăzi. Ele au început a se supune regulilor
52

proporției, a se împodobi cu coloane, cu ferestre largi și
luminoase, cu balcoane desfățate; au început a ieși în
fața ulițelor, părăsind fundul ogrăzilor unde se
ascundeau mai înainte (…). Aceste zidiri noi formează
partea europenească a orașului. Cât pentru cea orientală,
ea este reprezentată prin o mulțime de hardughii vechi,
nalte, strâmbe, mucede, cu pereții afumați și crăpați, cu
ferestrele mici și chioare, cu streșinile putrede și
ascuțite, cu scările întunecate, cu odăile ofticoase, cu
ogrăzile mari și pustii, cu grădinile pline de buruieni
sălbatice și cu ziduri groase primprejur” (Iașii în 1844).
După ce profilează acest joc al contrariilor, Vasile
Alecsandri trage linia: „Acum, amestecă-le pe toate la
un loc în închipuirea ta, aruncă-le ca niște jucării
dinaintea ochilor tăi, și de vei produce un total neregulat
și neobișnuit, atunci vei dobândi o icoană adevărată a
capitalei noastre și te vei încredința că nu este oraș în
lume alcătuit de mai multe contrasturi”. Spre deosebire
de congenerii săi care n-aveau răbdare să povestească
sau să reprezinte realitatea, el simte necesitatea s-o
abordeze nemijlocit, într-un discurs cvasisociologic.
Profesionist al scrisului, creatorul Chiriței ne oferă
datele fizionomice ale Iașului, pe care îl aseamănă cu un
boier îmbrăcat în haine scumpe și înconjurat de țigani
cu zdrențe. „Centrul său așezat pe zarea unui deal este
compus de case mari și frumoase în care domnește
luxul, când dimpotrivă mahalalele lui împrăștiate pe
coastele acelui deal sunt alcătuite mai mult de bordeie
acoperite cu stuh, unde zace sărăcia. Capul poartă
coroană și picioarele sunt goale!” Iașul reprezintă o
mică galaxie formată din băcani, slujitori,
boieri,comisari, avocați, negustori, vizitii, proprietari,
țărani și cinovnici, surprinși în meseriile specifice etniei:
„Aici un cofetar italian se lovește de un crâșmar jidov;
mai colo un croitor francez se înghiontește cu un
ciubotar neamț; mai departe o modistă parisiană dă
brațul unui ceasornicar svițer”. Vasile Alecsandri
reușește să contureze finalmente un fel de
(auto)imagologie
socială,
schițând
cu
multă
perspicacitate și forță de observație această „fiziologie”
colectivă.
În schița Balta Albă (1847), naratorul recurge la
pretextul călătorului străin pentru a dezvălui contrastele
societății românești din perioada tranziției de la regimul
oriental la mult râvnitul mod de viață occidental.
Naratorul apeleazăla impresiile de călătorie înregistrate
de un tânăr pictor francez, care vizitează Valahia.
Viziunea străinului îi permite scriitorului să dezvăluie
esenţele unei civilizaţii, în care se întâlnesc, deopotrivă,
mizeria cu luxul, vechiul cu noul, tragicul cu umorul.
Semi-orientală și semi-europeană, această zonă culturală
dă naștere la un joc de imagini și contraimagini,
menținute într-un susținut raport oximoronic. Autorul
manifestă o evidentă predilecţie pentru senzaţional,
inedit şi pitoresc, pentru insolit şi exotic.Spre deosebire
de Gr. Alexandresu şi Alecu Russo, Vasile Alecsandri
știe să dezvolte abil anecdota, include dialogul firesc,

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
spontan, transcrie senzaţiile proprii, directe, reușind,
astfel, să inducă sentimentul trăitului, fără a sacrifica
emoția estetică.
Procedeul alternării „descrierii cu povestirea de
anecdote cu subiecte colaterale ori cu disertații pe teme
istorice, sociale și politice” (Grigore Țugui) ia amploare
în Călătorie în Africa, despre care G.Călinescu afirma
că este „un sistem narativ pe principiul
Decameronului”.
Intriga acţiunii şi a expunerii o formează o
anecdotă simplă, banală:fiind pe malul oceanului, lângă
golful din Gasconia autorul se ciocneşte în timp ce se
scălda, cu un englez. Se împrietenesc şi pornesc
împreună într-o călătorie.Acesta este pretextul
narațiunii pe fundalul căreia se va țese expunerea
sinceră, necenzurată, firească. Ea va reconfigura voiajul
autorului în ţinuturile exotice şi pitoreşti din Extremul
Orient, din Africa sau de la coastele mediteraneene.
Vom atesta pagini întregi de descrieri ale naturii,
adevărate festine descriptive, care nu devin insipide
grație talentului de „pastelist”, dar și umorului factice al
autorului. O secvență inedită este constituită de
descrierea peisajului marin, ca spațiu benefic, de o
energie aparte, ce incită dorul de aventură. Totodată,
Alecsandri nu apare preocupat exclusiv de peisaj, ci
observă şi particularităţile civilizaţiei altor popoare,
aduce explicaţii despre mentalitatea şi obiceiurile
localnicilor, prilej pentru a constata din nou
discrepanțele dintre civilizația Europei occidentale și
barbarismul lumii arabo-africane de la mijlocul
secolului al XIX-lea.Aparent detașat, vesel, purtat de
„fantazia sa”, scriitorul se dovedește un observator fin,
care nu ignoră nici monumentele arhitectonice și
amănuntele istorice, nici magia peisajului. El rămâne un
descriptiv sensibil la pitoresc, la exotic; se arată sedus
de peisajul limpede, luminos, se desfată contemplând
splendoarea calmă şi pură a spaţiului mediteranean,
rămânând doar pentru scurtă vreme captiv reveriei
voiajere.
Romantică în esenţa sa, memorialistica de
călătorie a lui Vasile Alecsandri, deşi e lipsită de
invenţii epice definitorii, reliefează talentul descriptiv al
autorului, naturalețea cu care povestește, fantezia de
care dă dovadă în calitate de călător și povestitor, dar și
sensibilitatea și umorul acestuia.

Ionel POPA
Toposuri şi obiectele lor în romanele lui
Liviu Rebreanu
(fragment)
Textul romanului rebrenian are o infrastructură
spaţială populată de obiecte şi repere cu încărcătură
simbolică şi metaforică. Aceste imagini, prin momentul
apariţiei în trama romanului, prin frecvenţa lor şi prin
relaţiile dintre ele, coagulează înţelesuri polisemantice.
Ordinea în care abordăm aceste spaţii literare
rebreniene nu este una ierarhică, ci aleatorie.
Geneza Drumului ca imagine spaţială cu anumite
înţelesuri poate fi raportată la biografia scriitorului.
Prima amintire, care este şi prima „aventură” a
psihicului şi, deopotrivă, a conştiinţei viitorului
romancier, este drumul familiei spre satul Maieru, satul
copilăriei: „Cea dintâi amintire a conştiinţei mele e chiar
de la sosirea noastră […]. Cred că am ajuns noaptea
târziu în sat, cu o căruţă […]. Părea că se oprise căruţa,
încetase zgomotul roţilor, un zgomot în care intra
scârţâitul osiilor şi hârâitul monoton al obezilor
brăzdând adânc trupul pietros al şoselei. Poate că tocmai
încetarea bruscă a acestui zgomot adormitor […] mi-a
deşteptat şi mi-a deschis conştiinţa. După o tăcere de
câteva clipe, am auzit un zgomot nou, ciudat, zgomotul
pe care-l face, când se apropie [ceva]. […] Pe urmă,
brusc, alt zgomot straniu, nişte aripi, care se zvârcoleau
undeva chiar lângă mine, urmat de un «cucurigu»
prelungit şi foarte pătrunzător. […] De câte ori aud
noaptea o căruţă trecând pe şosea şi sunetul clopoţeilor,
inima mea vibrează întocmai ca în cea dintâi deşteptare
a conştiinţei, vibrează fără voia mea, ca şi când s-ar fi
atins coarda cea mai tainică a existenţei mele sau poate
însăşi axa imaterială, enigmatică a sufletului. Cântatul
cocoşului îmi inspiră şi azi totdeauna spaimă amestecată
cu plăcere.”(2)
Un alt moment de răscruce din biografia
scriitorului, vinovat de geneza imaginii drumului, este
plecarea în Ţară, tânărul Rebreanu ascultând de
chemarea glasului romanului. Călătoria, transfigurată
în Ion, e plină de primejdii. Primul drum îi dezvăluie
viitorului romancier un dincolo; al doilea îl duce spre
un loc în care va da piept cu viaţa plină de tot felul de
greutăţi. Capitala în care descalecă tânărul blond cu ochi
albaştri este, după vorba unui contemporan, „o moară
imensă care macină necontenit grăunţe.”
În biografia personajelor rebreniene, drumul are
multiple chipuri (şosea, drum, uliţă, cărare, potecă). La
„început” drumul este tânăr, sprinten, ca la „sfârşit” să
fie bătătorit. În final, toate „chipurile” lui se adună în
„albia mare” din care au purces. Fiecare personaj,
53

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
ascultând chemarea unui glas, umblă în felul său pe
drumul pe care i-l torc ursitoarele. La autorul lui Ion,
mai mult ca la oricare alt prozator român, imaginea
drumului cu toate caracteristicile lui, ca simbol al
destinului şi metaforă a vieţii, este cerută de tragicul
care, în grade diferite, irigă universul creat.
Romancier prin excelenţă epic, totuşi, Rebreanu,
urmând lecţia romanului secolului XIX, îşi îcepe
romanele cu o pagină descriptivă. Ion, spre exemplu,
începe cu descrierea narativizată, o personificare, a
drumului care ne duce în spaţiul ficţiunii. Drumul,
graniţă între lumea reală şi lumea imaginată, e şi un
alter ego al naratorului obiectiv şi impersonal.
Originar, drumul aparţine teluricului. Orizontal,
totuşi, el poate urca sau coborî şerpuitor, unduitor ca o
apă (cf. Gaston Bachelard). În drumul său, personajul
ajunge la răscruci. Răscrucea este loc, dar şi moment al
meditaţiei şi alegerii. Aici şi acum el trebuie să se
hotărască pe care glas îl va urma mai departe. Chipul
drumului şi frecvenţa răscrucilor sunt în funcţie de
dramatismul tramei romanului.
După caracterul drumului, după modul în care
merge pe el, după natura răscrucii putem spune că
personajul e tragic ori numai dramatic. Ion,
protagonistul romanului omonim, e un personaj tragic.
Drumurile lui, la horă (prima răscruce), la „pământuri”
sau la cârciumă ori prin faţa casei Anei, ca şi cele la
tribunal şi notar, la biserică şi pe la învăţătorul
Herdelea, configurează un spaţiu al „zvârcolirilor”.
Spaţiile exterioare în care e prezent Ion («la cosit», un
exemplu) emană o energie care nu e străină de dorul de
posesiune care îl caracterizează. Prin energia care-l
caracterizează Ion nu numai că iese în întâmpinarea
destinului, ci şi îl provoacă.
Apostol Bologa, eroul din Pădurea spânzuraţilor,
poposeşte în numeroase răscruci (locul de execuţie a
ofiţerului Svoboda, popota, casa părintească din
cerdacul căreia contemplă crucea din turla bisericii şi
mormântul tatălui…) majoritatea acestora fiind spaţii
închise. Succesiunea lor jalonează drumul dramatic,
labirintic al personajului.
În Ciuleandra, spaţiul exterior (escapadele
tânărului Puiu Faranga; drumul care se opreşte în satul
Vărzari, unde Puiu va juca Ciuleandra) şi spaţiile
interioare (camera crimei, „celula” din sanatoriu) sunt
spaţii care semnifică sinele şi supraeul între care eul e
prins ca într-un cleşte, frângându-i-se împlinirea şi prin
asta posibilitatea echilibrului între cele două extreme ale
psihismului.(3)
Drumul lui Ion străbate mai multe spaţii dense în
evenimente. Drumurile Anei sunt scurte, de la portiţă pe
prispa casei şi de aici în casă pe cuptorul cu „gura
neagră”. Drumul amăgirilor impus de Ion. Pe drumul
monoton şi pustiu, Ana trăieşte un proces al alienării. O
expresie a neliniştii este acel du-te-vino al Anei din casă
la gârla îngheţată (scena «spălatul rufelor»). În
aşteptarea întoarcerii tatălui de la George, pe care îl

consideră vinovat pentru „ruşinea” fiicei sale, Ana
trăieşte o stare de groază. Scena este ilustrativă pentru
procesul de metamorfozare a unui spaţiu fizic în unul
psiho-moral. Lectura textului ad litteram şi fără
conexiunile posibile lasă impresia că imaginea nu ar fi
decât un simplu şi banal tablou cu subiect domestic. În
adâncimea sa, imaginea este o metaforă alegorică cu
trimitere, pe de o parte, la noaptea păcatului, iar pe de
altă parte, la remuşcările şi chinurile ispăşirii. Fantasma
păcatului şi gândul zădărniciei o însoţesc permanent.
Locul în care Ana îşi spală rufele este unul ofelian. Pe
drumul spre casă de la nunta Floricăi cu George, alături
de Ion în care descoperă un străin, Ana ia hotărârea de a
se sinucide. Drumul Anei nu are alt punct terminus
decât moartea. Locurile prin care trece eroina poartă
semnele morţii. Drumul Anei e făcut din dorinţe, iluzii,
ruşine, bătăi, spaime, silă, istovire, un drum la capătul
căruia nu mai există nimic decât ştreangul. Pentru ea
viaţa a fost o povară prea mare pe care n-a fost în stare
s-o ducă până la capăt.
Drumul lui George este unul regresiv spre timpul
ciclopilor, este unul ascuns, la vedere fiind doar la
„începutul” şi „sfârşitul” romanului. Este drumul fricii
în faţa forţelor vitale. Străbătând drumul existenţei în
umbra lui Ion, George se pregăteşte pentru crimă,
devenind agentul tragic prin care destinul lui Ion se
împlineşte.
Fizic, drumul unui personaj tragic este scurt; psihic
este lung, complicat, parcurs cu febrilitate, cu o trăire
dusă la limită. Aşa este drumul lui Ion, al lui Apostol, al
lui Horia, al răsculaţilor. Drumul fiecăruia are un sens.
Drumul lui Ion este cel al imposibilităţii de a urma
simultan „glasul pământului” şi „glasul iubirii”;
drumul răsculaţilor este poteca între a fi şi a nu fi;
Crăişorul Horia străbate spaţiul şi drumurile istoriei
pentru a-şi scoate neamul de „sub vremi”; Toma
Pahonţu (Gorila) a ales drumul puterii, vrând să fie
demiurgul care hotărăşte destinul torcând firele politicii.
Ca în cazul lui Puiu Faranga, drumul Lianei Rozmarin
(Jar) de la subsol la catul superior al casei şi înapoi e
drumul rupturii dintre cele trei instanţe ale psihicului
(sinele, eul, supraeul) şi al imposibilităţii personajului
de a reface echilibrul lor.
La un moment dat, protagonistul din Pădurea
spânzuraţilor spune: „Mă plimb veşnic între două
prăpăstii”. Drumul lui Apostol Bologa este unul de la
întuneric la lumină. Toate spaţiile din Pădurea
spânzuraţilor sunt construite şi se succed în acest sens.
Spaţiul romanului este unul labirintic. Pentru a ieşi la
lumină, Apostol trebuie să străbată un spaţiu thanatic.
Între cele două execuţii prin spânzurare (una la
„începutul”, cealaltă la „sfârşitul” romanului) se
derulează o succesiune de spaţii ca locuri (răscruci) ale
unui complex şi dramatic proces de conştiinţă şi de
căutare a sensului moral al vieţii. Să ne amintim doar
momentul de răscruce când elevul Apostol, găzduit
într-o cameră austeră, asemeni unei chilii, primeşte
54

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
vestea morţii tatălui. Să reţinem că elemente ale
spaţiului fizic devin elemente de construcţie a acelei
comparaţii care surprinde clipa de prăvălire, de pierdere
a reperelor existenţiale: „«Am pierdut pe Dumnezeu!» îi
fulgeră prin minte, închizând ochii de frică […] Avea
impresia clară că se prăbuşeşte într-o prăpastie fără fund
[…] a rămas cu o groază crâncenă în inimă, ca şi când
s-ar fi trezit, în miez de noapte, singur, într-un cimitir
imens fără să ştie încotro s-o apuce…”. Locurile de
răscruce din drumul lui Apostol sunt descrise în stil
expresionist. Popota este spaţiul închis al frământărilor
de conştiinţă; harta, ca ridicare topografică a unui spaţiu
fizic, devine metaforă a labirintului în care se află cel
care caută cu înfrigurare ieşirea la lumină; harta-labirint
pe care se „desenează” spânzurătoarea anticipează
labirintul pădurii prin care rătăceşte în încercarea de a
trece linia frontului. Această rătăcire în noapte prin
pădure este recapitularea finală a drumului pământean
înaintea ieşirii. Până la acest moment, Apostol mai
poposeşte la o răscruce: casa părintească – casa
pământeană, de pe prispa căreia priveşte crucea din
turla bisericii şi mormântul tatălui – casa cerească.
Drumul lui Apostol este unul cu înaintări şi cu retrageri,
dar ascendent. Pădurea spânzuraţilor începe cu un
drum ce duce spre front şi se încheie cu un drum ce
duce spre cer. E drumul din spaţiul clopot în spaţiul
cupolă.
În Ciuleandra, axul narativ este călătoria spre
spaţiul Ciuleandrei. Traseul prin acest spaţiu e marcat
de ţipătul: „Taci!... Taci!... Taci!...”, care deschide şi
închide romanul. Drumul lui Puiu este un coborâş
vertiginos în subconştient şi de aici un urcuş anevoios
spre bolţile conştiinţei, dar ajungând aici înnebuneşte,
inconştientul colectiv îl absoarbe definitiv. Până la
momentul crimei, Puiu Faranga trăieşte într-un spaţiu al
relaţiilor amicale, foarte laxe, şi prin asta false, între
instanţele psihicului. Personajul are o mişcare
browniană în lumea unui supraeu prea îngăduitor. (cf.
Liviu Maliţa, Alt Rebreanu, 2000, passim, cap. „În
umbra tatălui”). Din momentul crimei, el străbate un
spaţiu interior, al conştiinţei (camera din sanatoriu).
Procesul asumării vinei este substituit de Ciuleandra;
zice protagonistul: „Parcă nici nu-ţi mai vine să te
opreşti dacă l-ai pornit.” Spaţiul Ciuleandrei l-a înghiţit.
A regresat în inconştientul colectiv ancestral simbolizat
de jocul misterios şi fascinant al Ciuleandrei. În
Ciuleandra, un drum tragic străbate şi MădălinaMadeleine. E drumul dezrădăcinării şi înstrăinării impus
de o crimă: cumpărarea adolescentei (Kore). Aceasta e
scoasă din spaţiul ei natural în care ar fi avut o creştere
organică, şi introdusă într-un spaţiu artificial, pentru ea.
De la cumpărare la moarte, tânăra merge pe un drum al
tăcerii (al refuzului).
Şi pentru Adam şi Eva, „roman al timpului”(4)
drumul este „partea de temelie”. Însuşi textul este un
spaţiu construit cu mare abilitate. Există drumul mare
al iubirii. Între „început” şi „sfârşit” - extremele

spaţiului epic, există drumul amneziei, al celor şapte
existenţe anterioare. În cele şapte capitole, cititorul
străbate tot atâţi cronotopi istorici. În fine, există şi un
spaţiu de ancadrament, cel al lui Tudor Aleman, un
spaţiu al teoriei sale filosofico-teosofice şi verificării ei.
(cf. Liviu Maliţa, Alt Rebreanu, passim cap. „Îndelunga
reverie ce urcă spre femeie...”)
Drumul este ochiul care vede şi organizează spaţiul
şi metaforă care vizualizează timpul.
Drumul duce şi spre un spaţiu nematerial. Un astfel
de spaţiu în romanul rebrenian este Hora (dansul).
Dansul, ca limbaj prelingvistic, este o explozie a
instinctului vieţii, o eliberare în extaz.(5) Dansul exprimă
o dezlănţuire totală când omul atinge culmea uitării de
sine: „în ditirambul dionisiac omul atinge cea mai mare
exaltare a tuturor însuşirilor sale simbolice; ceva ce nu a
mai resimţit niciodată cere imperios să se exteriorizeze,
vălul Mayei cere să fie ridicat. Omul se simte una cu
specia lui ba chiar cu toată natura.”(6)
Hora, cu variantele ei, e dansul nostru primordial.
Cu rosturile ei iniţiatice este jocul vieţii şi morţii. Ca
motiv repetitiv în romanul lui Rebreanu, e prezentă în
momentele de răscruce pe drumul personajului prin
existenţa lui în lume. Drumului, ca ordonator al
epicului, i se asociază hora ca centru strategic al
epicului. În construcţia-monument, care este romanul
rebrenian, hora e unitatea matricială în care se
oglindeşte forma simetric-circulară a romanului şi ideea
de ciclicitate: viaţă/moarte.
Pentru comunitatea satului arhaic, tradiţional, hora,
manifestare socio-psiho-culturală şi erotică, este o
instituţie. „Centrul” satului, locul ei de desfăşurare, din
spaţiu fizic devine agora lui. Spaţiul dens, luat în
stăpânire de narator (scriitorul) ca un autentic regizor de
film, e compartimentat, iar personajele grupate: în
imaginea panoramică sunt introduse rând pe rând
grupuri umane după poziţia socială, după vârstă şi sex,
iar la sfârşit, jucătorii. Există o trecere graduală de la
static la dinamic; imaginile se succed din planul
îndepărtat spre prim-plan.(7) Cei trei lăutari cântă „să-şi
rupă arcuşurile”, iar „de tropotul jucătorilor se hurducă
pământul.” Descrierea jocului este fără egal în proza
universală: „Zecile de perechi bat someşana cu atâta
pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele
fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe loc se învârtoseşte,
se aşează în straturi pe feţele brăzdate de sudoare
[imagine a înfrăţirii omului cu pământul], luminate de
oboseală şi de mulţumire. Cu cât Briceag înteţeşte
cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul,
trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească
singure pe loc, ridică tălpile, îşi ciocnesc zgomotos
călcâiele, îşi plesnesc tureacii cismelor cu palmele
năduşite… Glasurile se îneacă în norul de praf ce-i
îmbrăţişează pe toţi… Numai rar unul mai ţanţoş începe
o chiuitură în tactul zvăpăiat al jocului cu ochii pe dos,
cu gâtul răguşit. După două-trei versuri o sfârşeşte
într-un iuit aspru, istovit. Flăcăii îşi încolăcesc braţele
55

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
mereu mai strâns pe după mijlocul fetelor… Sânii
acestora tremură sub iile albe şi ating din când în când
pieptul flăcăilor turburându-le ochii şi inima. Nu
schimbă nici o vorbă. Nici nu se privesc. Doar pe buze
fâlfâie zâmbete plăcute şi fugare.”
Topografia şi sociograma horei oglindesc structura
şi ierarhia naturală (vârstă, sex), socială (gospodari,
săraci, notabilităţile comunităţii) şi conflictul socioeconomic şi erotic-matrimonial care stă la baza tramei
romanului. Descrierea amplă (5 pag.) nu devine
plictisitoare, dimpotrivă. Prin impecabila narativizare a
imaginilor vizuale, Rebreanu se dovedeşte a fi un
remarcabil scenarist, regizor, scenograf şi operator. La
sfârşitul romanului, este reluat simetric cronotopul
horei, dar cu coordonatele de semnificare modificate.
Din comentariile lui Mircea Zaciu reţinem ideea că hora
este epifania dansului cosmic – al marelui ceasornic
care măsoară destinul.(8)
Pe valoarea de simbol al jocului popular
Ciuleandra este construit spaţiul în romanul omonim.
Dansul fascinant şi misterios devine pentru Puiu
Faranga, protagonistul micii capodopere, obsesia care îl
azvârle în prăpastie. Privind în ea se cutremură
definitiv. Scriitorul „dezbracă strat cu strat
personalitatea celui ce se numeşte pe sine «Puiu
Faranga» pentru a pătrunde în adâncimile fără nume ale
fiinţei care i-a dictat gestul”. Suntem coborâţi în spaţiul
tragic al instinctualităţii ca ruptură a individului invadat
de transindividual.(9)
Pagina descrierii jocului popular nu are rivală în
literatura universală. Chiar dacă vom fi acuzaţi de abuz
de citate o reproducem. Atenţie! Frumuseţea descrierii
ne fură şi riscăm să ignorăm profunzimea detaliilor prin
care jocul devine spaţiul profunzimilor psihismului
fiinţei umane: „Dealtfel jucam o horă obişnuită, fără
nici un haz… Apoi a venit Ciuleandra. Ei bine, doctore,
cine n-a văzut Ciuleandra nu-şi poate închipui ce
înseamnă beţia dansului! (Se oprise. Ochii îi luceau
într-un zâmbet fierbinte.) Porneşte ca o horă oarecare,
foarte lent, foarte cumpănit. Jucătorii se adună, se înşiră,
se îmbină, probabil după simpatii, ori la întâmplare,
indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins
puţin, muzica prinde a se agita şi a se iuţi. Ritmul
jocului accelerează, fireşte. Jucătorii, cuprinşi de după
mijloc, formează un zid compact de corpuri care se
mlădie, se îndoaie, se răsucesc şi tresaltă cum poruncesc
lăutarii. Cu cât se aprind mai tare jucătorii, cu atât şi
muzica se aţâţă, devine mai zvăpăiată, mai sălbatică.
Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schiţează figuri de
tropote, sărituri de spaimă, zvâcnituri de veselie. Apoi
deodată, cu toţii, cu paşii săltaţi şi foarte iuţi, pornesc
într-un vârtej. Zidul viu se avântă când încoace, când
colo, lăutarii pişcă vehement strunele înăsprind şi
ascuţind sunetele cu câte un chiot din gură, la care
încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat
însă şi înghiţit de năvala ritmului. Acum şirul, tot
încovoindu-se şi strângându-se, ca un şarpe fantastic,

începe să se încolăcească, să se strângă, să se
grămădească până ce se transformă parcă într-un
morman de carne fierbinte care se zvârcoleşte pe loc un
răstimp, ca apoi, pe neaşteptate, să se desprinde iarăşi
ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă
feţele roşite şi vesele ale jucătorilor. Dar lăutarii se
înfurie că s-a înmuiat jocul, îşi întărâtă iar cântecul, mai
puternic, mai stăruitor. Şiragul de jucători, parcă ar vrea
să sfideze şi să stârnească pe lăutari, se repede mai
furtunos, picioarele hurducă pământul cu bătăile,
vârtejul porneşte din nou, mai strâns, mai încăpăţânat,
se încolăceşte şi, în cele din urmă, se încheagă într-un
vălmăşag de trupuri zdrobite. Aşa, pe loc, câteva
minute, nu ştiu cât timp, în acelaşi ritm nebunesc, flăcăi
şi fete se frământă, tremură, tropăie. De câteva ori
clocotul de patimă e străpuns de chiote prelungi, ţâşnite
parcă din străvechimea vremilor sau de vreun ţipăt de
fată cu sânii aprinşi de strânsoare… Şi aşa jocul parcă
va continua până ce toţi jucătorii îşi vor da sufletele
într-o supremă înflăcărare de pasiune dezlănţuită. Dar,
brusc, ca şi când l-ar fi tăiat cu foarfecele, cântecul se
frânge şi îngrămădirea de tineri se risipeşte într-un
hohot de râs sălbatec ca geamătul unei imense plăceri
satisfăcute, încât chiar văile se umplu de un cutremur
parcă furia patimi omeneşti ar fi deşteptat până şi
instinctele de amor de mult înţelenite ale
pământului…”. Fr. Nietzsche şi-ar fi pus, fără ezitare,
semnătura pe o astfel de pagină.
Ca şi hora din Ion, şi cea din Ciuleandra este
cercul – spaţiul, din care omul nu poate ieşi; este marea
problemă metafizică care l-a frământat permanent pe
romancier.
În Crăişorul Horia, hora ca manifestare a
comunităţii primeşte conotaţii social-politice. Acesta
este sensul metaforelor „hora cea mare”, „nunta mare”.
Îndemnul, „Hai, feciori”, adresat flăcăilor strânşi la
horă, de data aceasta e adresat moţilor în noaptea când
cătanele stăpânirii încearcă să-l prindă pe Crişan, unul
din oamenii Crăişorului. Îndemnul se mai aude o dată,
hotărât, din gura Crăişorului Horia, adresat răsculaţilor
strânşi la Păltiniş. Oastea ţărănească porneşte spre
Câmpeni. Pârjolul horei „se întinde repede în Apuseni”.
Aceeaşi conotaţie primeşte hora şi în Răscoala. Ca joc,
hora aproape că nu există. Bătătura în care se ţine hora
duminicală e locul în care se încrucişează toate veştile şi
zvonurile care gravitează în jurul aceleiaşi probleme:
pământul. Oamenii nu mai petrec, ci aşteaptă şi se
întreabă: „Păi, ce să facem, oameni buni, ce să facem?”
La hora din Amara, unde se strâng şi ţăranii din satele
din jur, se aud strigări ca aceasta: „Foaie verde
mătrăgună/ Veselia nu-i a bună”. Hora devine
eveniment-ramă pentru un spaţiu-lume în care mocneşte
răzvrătirea. Hora e imaginea simbolică a satelor şi a
personajului colectiv – răsculaţii. Amplul tablou al horei
din Amara este o anticipare a tabloului înăbuşirii
răscoalei din finalul romanului. Din figură a petrecerii a
devenit figură a sângelui.
56

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
În Ion şi Ciuleandra romancierul fructifică la un
înalt nivel artistic hora ca spaţiu psihic-sufletesc de
iniţiere erotică. În Jar intenţia e prezentă, dar nu mai are
vivacitatea, tensiunea şi profunzimea din romanele
anterioare. Sindrofia din Jar, ca şi balul intelectualilor
din Ion, este anemică. Dansul cult nu e capabil să
insufle locului şi momentului suflul tragic al destinului.
Totul se reduce la „veselia muzicii mecanice”. Dansul
nu mai este spaţiul întâlnirii Erosului cu Thanatosul, ci
spaţiul în care există doar gândul sinuciderii. Dansul
mediocru în care s-a prins eroina nu-i poate susţine
dorinţa de a parcurge drumul de la subsol la etaj.
În Adam şi Eva doar în cronotopii indian, sumeroakadian, egiptean apar ceva imagini ale dansului
oriental menite să sugereze frumuseţea şi misterul
trupului feminin. Nici în Gorila toposul dansului cu care
începe romanul nu depăşeşte statutul de imagine iconică
prin care autorul aduce în scenă viitoarele personaje ale
lumii în care îşi plasează trama romanului.
Rar, scriitorul creează imagini spaţiale panoramice.
Cele puţine câte sunt au specificul lor rebrenian. Un
exemplu este imaginea satului Pripas din Ion (cap.
„Zvârcolirea”). Imaginea panoramică a satului şi a
pământurilor apare ca centrul universului şi oglindăspaţiu în care Ion se proiectează în dorinţa lui pătimaşă
de a fi stăpânul pământurilor. Asemenea imagini
spaţiale nu sunt peisaje, nici romantice, nici simboliste,
ci funcţie de oglindă a idealului de posesiune sau de
întrebare-existenţială pe care, spre exemplu, o pune Titu
Herdelea în Ion (II, 1, „Pământurile”). Cele zece pagini
sunt o lungă enumeraţie a moşiilor, la sfârşitul căreia
Titu Herdelea întreabă pe Miron Iuga, al cărui musafir
este: „—Mi-ai arătat atâtea moşii boiereşti, moşii peste
moşii, mari şi frumoase. Dar pământurile oamenilor
unde sunt?” În acest spaţiu au loc profunde şi grave
drame sociale şi umane. În Răscoala, în opoziţie cu
satul surprins la răscruce de istorie, apare capitala,
spaţiul tragic-comic al politicii. În Gorila Bucureşti este
spaţiul confruntărilor ideologice şi al luptei pentru
putere. În Răscoala suntem la începutul secolului XX,
în Gorila în ajunul izbucnirii celui de-al doilea război
mondial.

6. Fr. Nietzsche, Nașterea tragediei, în vol. De
la Apolon la Faust, Ed. Meridiane, Colecția de
artă, București, 1987
7. Silviu Angelescu, Roman și etnografie, în vol
Liviu Rebreanu dupa un veac, Ed. Dacia, 1985
8. Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă
Transilvania, 1996, p 315
9. Ioana Em. Petrescu, op. cit, p. 250 și 252

Destrămare
Moto: …am avut un vis în care îmi spuneai „culcăte la loc, nu e nimic grav”!

Mă dor umerii,
se desfac în felii și între oasele străvezii
numai un descântec se înfiripă
Aș fi vrut să-ți cer
un șurub
care să-mi lipească visul de piele
Aș fi vrut să mă lași
să cos ca mărgele degetele tale, împletindu-le
cu atenție
în părul meu fumuriu…
sinapse curbate par un model învechit
cuibărit în umărul drept
care a avut mai mult curaj decât mine să strige
ca un ecou
printre crengile uscate ale inimii mele i-aș fi cerut pădurii să îți asasineze privirea!
Îngerul a plecat târziu –
Am privit cum pe umărul stâng
se strânge durerea ca un lac
adânc…
După ce ai dispărut dincolo de marginea
perlată a cerului
au apărut visele deșănțate
atunci șurubul a strâns la maxim speranțele…
La răsărit am găsit poveștile destrămate…
Cuțitul dintre umeri nu mai putea duce povara
zilelor
sângele și-a odihnit zborul
de azi
de mâine
Tu aici El dincolo
Și durerea

Note
2. Liviu Rebreanu, Jurnalul 1, Ed. Minerva,
1984, p. 310 -311
3. Liviu Malița, Alt Rebreanu, cap În umbra
tatălui, Ed. Cartimpex, Cluj Napoca, 2000
4. Alina Pamfil, Spațialitate și temporalitate.
Eseuri despre romanul românesc interbelic, Ed.
Dacopress, Cluj Napoca, 1993, p. 50
5. Ioana Em. Petrescu, Extazul demosului, în
vol. Liviu Rebreanu după un veac, Ed. Dacia,
1985

Camelia Manuela SAVA

57

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
nivelul receptării însă, aș putea afirma că frumusețea
Crăciunului este, cred, cea mai apropiată de inima
românilor. Raportat la vitregiile clipei, poate au prevalat
în fața sacrificiului candoarea și bunătatea deosebită a
omului Iisus, venit pe pământ pentru a răscumpăra
greșeala capitală a lui Adam și de a anula capriciile
istoriei. Mulțimile au înțeles treptat această minune a
restaurării Chipului, la care s-au raportat diferit din
punct de vedere artistic. „Colinda” nu este doar un
cântec tradițional de Crăciun, așa cum superficial
surprind dicționarele la modă azi, ci întrupează cronica
sonoră a bucuriei unui neam. Nicio învățătură
importantă a credinței creștine nu este uitată în colindele
noastre românești. În frumusețea sonoră a acestora se
răsfrânge învățătura creștină despre păcatul strămoșesc,
este cinstită Maica Domnului, alături de Sfinți și
Sfintele Taine, toate culminând la nivel tematic cu
întruparea și nașterea Mântuitorului, răscumpărarea
oamenilor prin moarte și Învierea Sa.
Colindele precreștine erau în mod firesc legate
de o urare, adresată fie feciorilor, fie copiilor mici ori
tinerilor căsătoriți, gospodarilor, bătrânilor etc. Alaiul
colindătorilor putea fi însoțit de ceterași, fluierași iar
ceata începea să colinde chiar de pe drum, ajungând
apoi cumva firesc să se oprească în tinda casei, la geam,
să binecuvânteze întreaga gospodărie. Situație mai rară,
însă întâlnită în special în comunitățile mai mici, unele
colinde se puteau rosti la întretăierea drumurilor ori în
fața bisericii. În principiu, colindele pregăteau și
acompaniau intervalul 25 decembrie – 7 ianuarie
deoarece exista credința străveche că anul îmbătrânește
și devine astfel mai vulnerabil în fața forțelor malefice.
Resimțindu-se necesitatea reîntineririi și a revigorării
timpului, prin colind, asistăm la o resacralizare a lumii.
Colinda avea dintru început și acest chip de ritual al
trecerii. În unele zone s-au impus și așa-numitele
„colinde de doliu”: „Într-o sfântă joi la vale, / Trece
îngerul călare, / C-a murit o fată mare, / Fată mare
logodită, / Cu toată zestrea gătită. / Scoală-mi-te, fată
mare, / Și aprinde-o lumânare / Și-o lipește-ntre icoane.
/ La groapă când au plecat, / Șase boi au înjugat. /
Boișorii de la roată / Cu cornițele de piatră; / Boișorii
din mijloc / Cu cornițele de foc; / Boișorii dinainte / Cu
cornițele-aurite. / Ce e-n casă să trăiască / Ș-afară să
izvorască! („Îngeraș călare”). Așa cum s-a spus adesea,
colindele reflectau la început un soi de „creștinism
cosmic”, sintagmă inoperantă dintr-o perspectivă
teologică.
Firesc, colindele religioase se vor impune
treptat în cadrul acestui act de redescoperire a Tainelor.
În catalogul lui Al. Viciu se regăseau 155 colinde
religioase, pentru ca Traian Herseni să descopere doar
în Țara Oltului un număr de 268. Indexul Monicăi
Brătulescu adună 49 colinde mariologice, pagini de
preamărire a Maicii Domnului. Însă nu cifrele contează,
ci faptul că sunetul colindelor e strâns legat de ideea de
românitate. Gh. Ciobanu, etnomuzicolog eminent, arăta

Marius MANTA

Tărâmul magic al colindelor
Lumea prezentului pare să fie din ce în ce mai
sufocată de rapiditatea cu care se desfășoară
evenimentele. Omul obișnuit trăiește sub zodia unor
semnificații răsucite, experimentând mirarea celui
căruia îi scapă firescul. Propria-i conștiință identitară e
topită în afaceri de moment, condiționate de zona
tehnologiilor și a „minunățiilor” pe care acestea le
propagă. Trăiește / Trăim cu îngăduință acest continuu
miracol hollywoodian, în care „binele” învinge la final.
Din păcate însă, un asemenea „bine cinematografic” nu
ține de esențele străvechi ale neamului, nu lucrează
decât pentru câștigurile unor corporații ori interese de
moment. Evident, depersonalizarea individului nu e un
subiect nou. Miracolul vieții e cântărit uneori prin legi
străine de firescul și felul propriu de a ne manifesta.
Acesta este contextul în care sărbătorile de iarnă inundă
întreaga societate: magazinele, pardon – mall-urile sunt
luate cu asalt (politica reducerilor face ravagii), sălile de
spectacol sunt mai degrabă schimbate cu discotecile,
televizorul e centrum mundi în ochii corporatistului
satisfăcut care își urmărește emisiunea preferată.
Desigur, devenim mai „umani” – donăm diferite sume
pentru acte caritabile (nici vorbă de a ne implica direct!)
ori salvăm prietenii cândva uitate – aproape exclusiv pe
conturile de socializare.
De multe ori, Crăciunul devine cuantificabil,
situație total străină de felul în care românii înțelegeau
altădată să sărbătorească nașterea lui Iisus. Ne-am
însușit aproape mecanic că „ne-am născut creștini”,
uitând în fapt semnificația profundă a unei existențe
înalte. Cuvintele Sfintei Liturghii „Sus să avem
inimile!” ar trebui să aibă rolul de a ne face atenți și
asupra unor sonuri cândva pierdute. În general, cântările
Sfintei Liturghii echivalează cu o redescoperire a tainei
Omului. De multe ori, pe lângă cuvânt, muzica a fost
aceea ce l-a întors pe acesta pe drumul său firesc, l-a
reașezat în proximitatea țintei.
Deși ar fi barbar să vorbesc despre posibila
clasificare a evenimentelor calendarului creștin, la
58

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
unele asemănări între colindele noastre și muzica
bizantină ori gregoriană, concluzionând totuși că sunetul
colindei noastre coboară din orizonturi spirituale
îndepărtate, amintind implicit de legende și „mituri
ziditoare” precum „Soții ctitori de biserică” sau ineditul
colind din Moldova „Slujba în mănăstire”: „După dealul
cel mai mare, / Velerim și Veler Doamne, / Răsărit-a
mândrul soare. / Mândrul soare nu era, / Ci era o
mănăstire, / Cu pereții de-alămîie / Și cu ușa de tămâie. /
Dar într-însa cine șade? / Moș Crăciun cu Moș Ajun /
Cu barba de ibrișim, / Cu mustățile de fân. / Moș Ajun îi
tot spunea: / -Mergi, Crăciun, la împărat / Că-i târziu și
a-nnoptat. / Ce ne-aduce Moș Crăciun? / Tot ce e
frumos și bun”. Unele colinde religioase vechi păstrează
forma arhaică „Alilerui Doamne” în cadrul refrenului,
cu înțelesuri nu întru totul nedescoperite. În mod
evident, colindele religioase sunt inspirate de Sfânta
Scriptură, Sfânta Tradiție, slujbele divine dar și de
iconografie. Așa cum deja am lăsat să se înțeleagă, în
simplitatea versului popular s-au întrupat valori
teologice care nu rareori au avut și această funcție de a
menține neamul românesc pe drumul creștinismului.
Evident, textele au un profund caracter moral, urmărind
cinstea, dreptatea, libertatea, cumpătarea etc., toate
suprapunând urărilor obișnuite o bucurie fără margini,
mai presus de fire, prefigurând în chip mistagogic
trăirea în Asemănarea cu Hristos: „Anu-acum s-o ispăși,
/ La mulți ani cu bucurii, / Streșină de mintă creață, /
Dumnezău vă deie viață. // Și la mulți ani să trăiți, / Ca
florile să-nfloriți, / Streșină de busuioc, / Da-v-ar
Dumnezău noroc. // Ca stejarul să-nverziți, / Și ca el sămbătrâniți, / Foaie verde de mălean, / S-ajunge de-acu
pe-un an”. („Colindă bucovineană”)
Tradiția spune că de Crăciun masa e bine să
rămână plină de bucate trei zile la rând pentru membrii
familiei care trebuie să își întoarcă bunăvoința prin
iubire către semenii lor, formând această imagine
simbolică a stejarului din Mamvri. Armonia colindelor
ar putea reorienta prezentul; frumusețea și sinceritatea
acestora ar putea redescoperi omului contemporan
sensurile existenței sale dincolo de istorie.
Tradiția spune că de Crăciun masa e bine să
rămână plină de bucate trei zile la rând pentru membrii
familiei care trebuie să își întoarcă bunăvoința prin
iubire către semenii lor, formând această imagine
simbolică a stejarului din Mamvri. Armonia colindelor
ar putea orienta prezentul; frumusețea și sinceritatea
acestora ar putea redescoperi omului contemporan
sensurile existenței sale dincolo de istorie. Vă invit să
ascultați cât mai des colindele noastre strămoșești,
pentru că așa cum afirma și Ovidiu Papadima „Ele sunt
frânturi păstrate cu pietate din viziunea unei lumi
fericite, a noastră, așa cum am fi vrut noi să fie, așa cum
am vrea noi să ne ducem traiul în ea. În lumina magică a
sărbătoririi, gândul omului se îndreaptă către înălțimile
albe ale lumii dumnezeiești. E părtaș la fericirea

bunătății divine. De miracolul Nașterii se bucură firea
întreagă, cerul și pământul cu toate ale lor”.

Petrache PLOPEANU

Sonet
[Stăpâna e pustie și uitată]
Stăpâna e pustie și uitată,
ca stepa goală de războinici repezi…
…M-ai implorat: „de mine să te lepezi,
o să te uit, iar dragostea-ți ciudată
nu-mi va mai fi nici veselă trăire,
nici întristare prinsă-n cuta frunții.
De-or fi-n mișcare biblică, iar, munții,
nu voi mai crede-n tine ca-ntr-un mire”,
așa mi-ai spus, nisipul îmi e martor
și am fugit ca nimeni să nu știe.
…Sunt în Tartar, iar peste mine Tartor,
singurătatea arde și îngheață,
tot ce-am crezut c-ar mai putea să fie:
iubire, pântec, tânguire, viață.
Sonet
[doar-doar, voi da de Lethe cea voioasă]
Îs călător plecat printre popoare,
ce nu știu chinul ce mă arde-n vine,
piciorul meu închipuie aldine,
iar mâna mea e străvezie-n soare,
când tremurând de boală și dorință
îți scrie-n cer scrisorile albastre.
M-adăpostesc din când în când în castre,
dar nici un zid, oraș sau locuință,
nu-i scut în calea amintirii tale.
Și fug din nou în vaste solitudini
și îmi aleg la întâmplare-o cale,
doar-doar, voi da de Lethe cea voioasă.
Pierdut acum, pe alte latitudini,
iubirea mea nu îmi mai este casă.
59

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Sonet
[iubirea mea e veșniciei boală]

Sonet
[o biată plantă-n piatră agățată]

Nu-i ultimul sonet în care-i arsă,
durerea celui ce-a gemut în rime,
sunt vorbe cu silabe mici, infime,
ce din nubile guri se tot revarsă,
cerând umila, simpla, cea plăcere
a retrăirii plane a iertării.
Din amintirea dusă a mirării,
mă-ncondeiez cu ceea ce se cere,
cu plumbul-simț al dragostei uitate.
Lăsate, de sunt strigăte, în bernă,
le-oi încarna în gemete oftate
și-n albă haină de mireasă goală.
Căci ruga mea la ușa-i e eternă,
iubirea mea e veșniciei boală.

Demonii urlă printre stânci abrupte,
cu glas de bucurie și oroare,
înspăimântând drumețul ce-n cărare
își vede-n clipă zilele-i prea rupte
și trupul, mintea, inima-i sprințară
cu care-a fost lumină și tăcere,
tot așteptând promisa înviere,
pierdute în vâltoarea ce doboară
nădejdea renăscută din durere.
Ajuns în vârf, nu văd ‘napoi, ‘nainte,
mă duc în viscol fără de vedere,
sunt răstignit pe crucea înghețată
a nemuririi-lipsă din cuvinte,
o biată plantă-n piatră agățată.

***
...Saşii, saşii l-au trădat,
l-au vândut, l-au cumpărat,
pe Vlad ei s-au mâniat,
că nu s-a lăsat prădat...

Sonet
[renaști baroc, ca Venus cea zăludă]
Iar te-am visat în zori târzii de noapte,
cum îmi șopteai respingeri fără număr,
eram căzut în fața ta c-un umăr,
cu celălalt mă înălțam în șoapte,
ca un Samson închipuind coloana
de carne, sânge și iubire-stâncă.
Căci unde-o fi să fie mare-adâncă
m-oi arunca de-a dreptul în bulboană,
un Poseidon uscat fără de plete,
cu un trident ciobit de-atâta trudă
și bărbăția-i amanet la Lethe.
Doar visul mi te-aduce vie-n față,
renaști baroc, ca Venus cea zăludă,
dar dimineața, lacrima-mi răsfață.

Erau guri îndreptate spre riga Matei,
vameşi din recenta vechime!
Au ştiut ce să-i spună,
erau ei farisei
sau doar noi ne-nălţăm în treime
ca-ntr-o ţeapă pe lună,
mai uşori, mai lunatici decât limba-ntre dinţi?
...Fost-au domni între domni, ani între ani...
Cum să-l crezi pe Drăculea că-i e osul din prinţi,
c-a învins mahomezi otomani,
pentru cruce şi limbă,
pentru spic, pentru miere
pentru moş şi copil, ienicer fără vrere?
Câţi acum nu îşi schimbă
ca şoseta ruptă-n călcâi,
ţara săracă furată de ei mai întâi,
patria stearpă-n fiinţe ce îşi fac dintr-o ţeapă
răstignire de fiice şi fii!?
Mai degrabă cântăm osanale latine,
mai degrabă ne trecem în pământ şi în apă,
noroi...

Sonet
[m-am închinat la patru zări doar ție]
Și-am fost la curtea hanilor tartarici,
un biet drumeț purtând un dor în spate
și amintiri în zilele crispate.
Am rupt toiege și umile sarici,
cât să ajungă să-nconjor Pământul,
oriunde-am fost, în ghețuri, în pustie,
m-am închinat la patru zări doar ție
și mi-am păstrat în suflet legământul,
ce l-am făcut lumină de-nviere.
Nici spaime reci, nici bucurii deșarte,
nici ispitiri cu-amaruri sau cu miere,
nu m-au făcut să mă întorc din cale.
Doar glasul tău unește ce desparte,
ca eu să vin, zburând, la ale tale.

Doar noroi suntem noi
dacă Vlad nu ne umblă prin sânge,
dacă vocea-i n-ajunge la tine,
tu ce stai şi asculţi curgătoarea rimă ce plânge,
tu ce vrei ca urcuşul să vină la vale...
Prinţ român eşti şi tu,
eşti Dracula-nsetat de istorie dreaptă...
...sau nu?
60

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016

Dumitru DĂNĂILĂ

Vasile GHICA

În ghearele râsului
UN ALTFEL DE TATĂ

În lupta pentru dreptate, cultura este doar o instanţă de
bun-simţ.
În deşert nu interesează pe nimeni formula apei.
După zgârâietura de lumină, ne putem da seama dacă a
fost cometă sau stea.
Suntem foarte norocoşi. Am apucat să fim contemporani
cu trandafirul şi cu privighetoarea.
Nici arta nu a încheiat războiul cu morile de vânt.
Pentru unii, singurul sprijin la bătrâneţe este toiagul.
Câinele nu-i om. Pentru că el nu poate uita o binefacere.
Parcă prea multe pisici negre defilează prin faţa
secolului nostru!
S-a abolit arsul pe rug. Nu era economicos.
Istoriei i-a fost întotdeauna frică de judecata culturii.
Ce bijuterii teribile a putut face Brâncuşi din topor!
Priviţi cu atenţie bibliotecile! Câtă luptă pentru fiecare
centimetru de raft!
Nu s-a ajuns încă la un acord convenabil al clipei cu
veşnicia.

Pe tata îl vedeam rar, foarte rar. Fusese militar şi
ieşise, forţat de noul regim, mult prea devreme la
pensie. Mai muncea însă, pentru a aduce un ban în plus
în casă. Casă grea, cu cinci guri de hrănit. Găsise de
lucru la un capăt de ţară, unde se construia Canalul
Dunăre - Marea Neagră. Parcă îl văd cum sălta pe umăr
un cufăr îndesat cu haine. Îl cocoşa cufărul, dar se dădea
viteaz, spunând că nu e prea greu.
- Ei, a venit timpul… Eu mă cam duc, a zis
către noi, copiii, şi către mama, care nu voia să creadă
că sosise clipa nesuferită a despărţirii.
- Nu te duci… Pleci şi te întorci… Doar n-o să
stai acolo o viaţă, a răspuns mama şi ne-a strâns pe
lângă ea, apărându-ne parcă de un duşman nevăzut.
Duşmanul era depărtarea care o lăsa să se zbată singură
cu tot greul gospodăriei.
- Cine ştie când mă întorc, dacă mă întorc şi
nu-mi rămân oasele pe acolo… Am auzit că pe mulţi i-a
înghiţit pământul… Că se sapă munţi de pământ la
Canal…
- Te întorci tu! Ai nevastă, copii… Cum să nu te
întorci?
- M-oi întoarce, poate… Ce să vă aduc de
acolo?
- Pe tine să te aduci! Auzi? Pe tine să te aduci!
Nu ştiu cum simţeau ceilalţi din casă lipsa
capului de familie, dar cred că eu o simţeam cel mai
tare. Nu-i mai vedeam nelipsitul zâmbet din colţul gurii.
Nu-i mai auzeam vocea domoală şi atât de blândă. Nu
mă mai învăluia căldura venită din ochii lui verzi. Nu
mai avea cine să mă ţină pe genunchi şi să mă înveţe
cum să mă port. Şi nu mai eram lipsit de griji ca atunci
când îl aveam în prejmă.
După plecarea tatei, am observat că şi
învăţătorul meu are un zâmbet cald, şi el are o voce
plăcută, şi el mă învaţă cum să mă port. Seamănă cu
tata, apreciam eu, doar că e mai înalt, mai tânăr, nu are

Haina îi face pe unii oameni. Iar pe alţii, clovni.
Între două eternităţi, suntem nişte sezonieri ai Terrei.
Iubirile mari fac depărtările să cânte.
Ce ar fi putut să-i spună, oare, Don Juan Julietei?
Călimara oricărui scriitor este, în linii mari, copilăria.
În om există, totuşi, mai mulţi nuferi decât nămol.
Şi patul lui Don Juan a contribuit la surparea Evului
Mediu.
Aroganţa este, de regulă, soclul ignoranţei.
Când lupţi împotriva tuturor, ajungi ori un geniu, ori în
focarul tuturor furculiţelor.
Când sunt obosit, bârfesc puţin. Şi nu-mi mai trebuie
cafea.
Contează ce cânţi. Dar şi la ce balcon.
Nu rămâneau pasive celelalte animale, dacă ar fi simţit
că maimuţa duhnea a om.
Veşnicia este împărăţia morţii. Şi a capodoperelor.

61

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
părul alb, iar ochii îi sunt nu verzi, ci albaştri. Şi e la fel
de bun…
Într-o zi, un coleg a plecat mai devreme de la
şcoală. A doua zi, învăţătorul l-a întrebat:
- Tu de ce ai plecat ieri mai devreme, dragă?
- Să-i dau bocancii surorii mele, dom’ învăţător!
Ea învaţă după amiaza şi… Până ne-o mai cumpăra
părinţii o pereche…
- Bine, stai jos! De acum, o să vii mai devreme
la şcoală, să facem, până se intră la ore, lecţia pe care o
pierzi în fiecare zi.
Altă dată, un coleg venise cu tema nefăcută,
adică nu reuşise să înveţe o poezie. Învăţătorul a hotărât:
„Astăzi nu luăm lecţie mai departe! Spunem, în cor,
poezia, până o învaţă şi colegul vostru. Aţi văzut voi
vreo cloşcă să nu-şi ia sub aripă toţi puii, să lase pe
vreunul fără ocrotire?”
Încet-încet, învăţătorul a început să îmi intre la
inimă, să-mi fie drag ca şi tata. Şcoala devenise o
plăcere, abia aşteptam să-mi iau locul în bancă şi să-l
ascult cum ne picură în suflet cinste, onoare, omenie, tot
ce este bun, frumos, adevărat şi drept. „Bogat nu e
neapărat cel care are mulţi bani şi bunuri de mare
valoare, ne spunea. Bogat e şi cel care ştie multe, şi cel
care are sufletul curat, şi cel care ştie să îi facă pe alţii
fericiţi.”
Îmi închipuiam că e un om tare fericit
învăţătorul meu, că nimic nu-i lipseşte, casa lui e un
petic de rai şi toată viaţa lui e de basm. În vremea aceea
nu aveam alt vis decât să mă fac şi eu învăţător, mi se
părea meseria cea mai frumoasă, cea mai atrăgătoare şi
cea mai plină de satisfacţii.
Într-una din zile, nori grei au coborât deodată
din cer şi au întunecat pământul. Au urmat fulgere şi
tunete înspăimântătoare, cum nu mai cunoscusem până
atunci. A venit apoi un ropot de ploaie asurzitor. Nu
mi-a fost frică. Domnul învăţător ne vorbea calm,
neperturbat de urgia de afară, care a ţinut vreo două ore.
Nu mi-a fost frică. M-am simţit ca sub aripa cloştii care
nu-şi lasă niciun pui fără ocrotire, pradă uliilor. În ziua
aceea, când, pentru a ne distrage atenţia de la ce se
întâmplă afară, ne-a povestit multe şi hazlii întâmplări,
ne-a spus că el a avut norocul să se nască primăvara, la
28 martie.
Am ţinut minte data şi mi-am propus, încă de
atunci, să mă duc, de ziua lui, acasă la el, să-i spun „La
mulţi ani!” şi să-i duc un cadou. Când mă retrăgeam
seara la culcare, mereu îmi imaginam cum va fi ziua
aceea. Mă vedeam un ţânc printre bărbaţi mulţi, serioşi,
bine îmbrăcaţi, luminaţi la minte ca şi învăţătorul meu,
printre femei frumoase şi elegante. Toţi erau binedispuşi
şi binevoitori, iar eu nu-mi vedeam rostul acolo. Unii
dintre oamenii aceia mă sfătuiau să vin în altă zi, că
domnul învăţător are oaspeţi. Eu, abia auzindu-mi-se
glasul, insistam să ajung la el, spunând că nu vreau
decât să-i urez ani mulţi şi să-i ofer un mic dar.

Treceau zilele, lunile treceau şi eu tot nu mă
hotărâsem care să fie cadoul. Am întrebat-o pe mama.
- De unde ştii tu când e ziua domnului
învăţător? a fost ea curioasă.
- Ne-a spus dumnealui o dată, în clasă, ne-a
spus că s-a născut primăvara, la 28 martie. Vreau să mă
duc la el acasă, ştiu unde stă, nu departe de noi. Mă duc
să-i urez ani mulţi şi să-i duc un cadou. M-am gândit
mult şi nu ştiu ce cadou să-i duc. Poate îmi spui
dumneata, eu nu am nicio idee…
- De ce vrei să îi duci un cadou?
- Pentru că ne învaţă atât de multe şi vreau să îi
mulţumesc într-un fel.
- Îi mulţumeşti învăţând bine. Asta e cea mai
mare satisfacţie a lui.
- Da, dar vreau să îi fac o bucurie de ziua lui…
Dumneata ce zici că aş putea să îi duc în dar?
- Ceva care să îi facă plăcere, ceva ieftin, dar cu
valoare sentimentală. O să mă gândesc şi eu şi am să-ţi
fac nişte propuneri.
S-a gândit mama şi, când se apropiase ziua, a
zis că ar fi bine să îi duc în dar o floare într-un ghiveci.
Nu prea mi-a surâs ideea, dar când am văzut ce
minunăţie de floare cumpărase, nu mai ştiam cum să-i
mulţumesc. Totul era cum planificasem, numai că,
înainte de a pleca la domnul învăţător, se iscase o ploaie
măruntă şi rea, înteţită de un vânt zăpăcit.
- Unde te duci tu pe vremea asta, măi băiete?
m-a întrebat îngrijorată mama când am rugat-o să-mi
aducă floarea.
- Unde mi-am propus de mult! Mă sperie pe
mine o ploaie? Nu m-am speriat eu de furtuni
puternice…
- Nu te sperii tu şi sunt sigură că o să treci teafăr
prin ploaie… Dar floarea? Cum o să o aperi de vânt?
- Cu trupul meu o apăr!
- Îţi doresc să reuşeşti, viteazule!
Chiar dacă mama zicea că ar fi cazul să mă
astâmpăr, am împachetat împreună, cum ne-am
priceput, floarea în celofan şi am plecat acolo unde
plănuisem de mult, fără a ţine seama de împotrivirea
naturii. Nu era glumă, vântul era gata să mă culce la
pământ. Mergeam cu spatele, apărând floarea de rafalele
devastatoare.
Când am ajuns la casa domnului învăţător, în
faţa gardului, cumva la adăpost, am putut să spun că
lupta mea cu natura dezlănţuită se încheiase, floarea
scăpase teafără. Mi-a deschis poarta soţia domului
Moise, aşa îl chema pe învăţătorul meu, mirată că m-am
aventurat să ies din casă pe o aşa vreme. Domnul
învăţător, un altfel de tată al meu, în pat, în pijamale şi
cu fes de Moş Crăciun pe cap, citea o carte. Constatam
cu uimire că e un om ca toţi oamenii. Nici vorbă de
invitaţi, de petrecere, cum îmi închipuiam eu. Doar o
cutie de bomboane de ciocolată ar fi putut sugera că e o
zi de sărbătoare.
62

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
- De unde ai ştiut tu, dragă, că astăzi este ziua
mea? m-a întrebat în timp ce îi ofeream cu sfială, dar şi
cu nemărginită bucurie de învingător, floarea scăpată de
furiile vântului.
- Ne-aţi spus dumneavoastră într-o zi când
credeam că venise potopul şi ne ţineaţi în clasă precum
cloşca apărându-şi puii.

Nina Elena PLOPEANU

Grâu
Pentru cei ce n-au înțeles, din păcat',
Cu ce se hrănește meseria de avocat
Al cuvintelor așternute pe hârtie,
Am să compun azi o poezie
Explicativă. Primul, cel mai
Greu, te pune pe gânduri și stai
Așa o vreme, preț de secunde
Nenumărate, aproape fecunde.
Al doilea pornește în trombă
De praf, se tăvălește-n creieri. Bombă
Nucleară! S-a-mpiedicat în pragul
Buzelor și cu tot dragul
De armonie, elegie, compoziția
Face ,,Pe loc repaus!'' din poziția
Filozofului de Hamangia. Trei.
A treia vocabulă a luat pauză, vrei,
Nu vrei, cauți o cauză împotmolirii
Tale. Habotnicia numirii
N-are scuză. Să fi fost vreo gâză
Șturlubatică ce-a deranjat o muză
Nebunatică? Necum... Aici în odăile
Mele precare, prescrise, foile
Se înmoaie de cerneluri, ziduri
Albe retrăiesc clipe, lieduri
Trecute se lasă atinse, puse
În rânduri, coloane, abstruse.

Focul lui Dumitru
Înserarea îmbrăcase în mantia-i neagră Dealul lui
Sumedru. Muntele din frunze uscate cu vărful din
coceni cu brațe din hârtie creponată s-a aprins și a
început să ardă cu trosnituri de bici printre țipetele de
biruință ale copiilor și tinerilor din sat, care trudiseră
întreaga zi la strânsul aurului căzut din corola copacilor
rămași fără veșminte în bătrânețea toamnei. Cu obrajii
îmbujorați, peste care sudoarea desena cărări negre,
băieții și fetele strigau cât îi țineau gurile:
— Focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru, focul lu’
Sumedru.
De pe înălțimile din satele vecine, de unde se
zăreau ridicându-se spre cer dansuri sângerii, răsunau
aceleași cuvinte, repetate ca un ecou, ce avertizau
anotimpul, care încă nu se pregătea de plecare, că se
apropia vremea despărțirii. Vântul, trezit din somnul
iepuresc, își umfla fălcile legănând cele câteva frunze
brune ascunse printre ghearele ascuțite ale arborilor
triști.
Pe cărarea bătătorită de copitele animalelor și de
galoșii sau cizmele celor ce le aveau în grijă șerpuiau
către rugul aprins, printre fagii drepți și carpenii
întortocheați, femeile satului, care înaintau în șir indian,
ca niște venere antice cu panere pe cap sau pe umeri, din
care se răspândeau miresme de fructe pârguite și covrigi
calzi.
Ochii mei de copil priveau cu lăcomie, pentru
ultima oară, spectacolul autumnal pe care nu-l voi uita
niciodată. Fratele meu împreună cu ceilalți cunoscuți, ce
purtau numele sfântului ce-și făcea intrarea triumfală pe
cai de foc, se bucurau de două ori. Mitruț chiar de trei
ori; la focul lui Sumedru venise și Anisia. N-o mai
văzuse de mai bine de o lună, de când se mutase cu
părinții la oraș. O privea și nu îndrăznea să-i spună nici
măcar bun venit, deși până mai ieri păscuseră împreună
vitele la Mărul Roșu. El nu se înscrisese la liceu,
rămăsese la școala profesională din sat.

Întâlnirea de la miezul nopții
Mai ninge astă seară la televizor?
De când aștept zăpada asta bulgară
Vânătă la bot, plină de ecuații sapiențiale
Suspendate-n conjectura lui Poincaré.
Mai plouă mâine la telejurnal?
Pe monitorul pluvial se strâng băltoace,
În camera de luat vederi e secetă,
Iar crainicei meteo îi arde de cratița cu ouă.
Mai vii, iubito?

Sorin CĂLIN

63

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
— Focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru, focul lu’
Sumedru au răsunat cu și mai multă putere vocile
înveselite la vederea bunătăților pe care aveau să le
primească.
— Luați, copii și mâncați. Să vă fie răsplătită truda și
veselia cu care l-ați întâmpinat pe Sfântul Dumitru. Să
se bucure și să se încălzească la focul nostru şi cei ce nu
mai sunt printre noi. Ia și tu, Anisia, fata mătușii, un
măr roșu ca focul şi o pară galbenă ca părul tău.
Anisia privea cu insistenţă spre vârful albastru al
flăcărilor. Aştepta cavalerul blând şi plăcut la chip ce-i
tulbura visele în nopţile din ajunul sărbătorii. Când
nechezatul unui cal roib răsună pe deasupra copacilor
din apropiere, fata simţi, din plin, în piept împunsătura
suliţei pe care tânărul soldat o purta în mâna dreaptă.
Mireasma florilor de dumitriţe, ce se răspândise de pe
cămaşa portocalie şi de pe mantia verde, ce fluturau
printre limbile de foc, o ameţise,iar razele ce înconjurau
capul căpeteniei militare o făcură să-şi acopere ochii cu
mîinile.
— Focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru, focul lu’
Sumedru, strigau copiii, care mai de care. După ce le
mai trecuse oboseala, aveau chef de zbenguială și
începuseră să se ia la trântă unii cu alții sau cu flăcările.
Unii, mai îndrăzneți, își luau avânt și săreau peste partea
focului care se mai domolise. Alții îi luau pe cei mici în
brațe și îi amenințau că îi aruncă în mijlocul jarului sub
care se cocea un bostan, tăiat în două jumătăţi, păstrat
de tata special pentru această ocazie. Când a început să
miroasă a plăcintă de dovleac, l-am ajutat pe Mitruț să-l
scoată și să-l împartă celor din jur, bucată cu bucată.
— Uite, Anisia, ți-am păstrat cea mai rumenă parte.
Vrei să guști? E la fel de dulce ca și în anii trecuți.
— Mulțumesc, Mitruț. Știu cât este de bun. Nu i-am
uitat gustul. Nici pe tine nu te-am uitat, mi-a fost dor să
te revăd, a adăugat fata, mângâindu-i pielea bătătorită a
palmei şi făcându-i semn cu coada ochiului spre bradul
care îi chema dornic să-i revadă și să le asculte
poveștile.
Mitruț s-a retras rușinat, gândindu-se la degetele
subțiri de domnișoară ale Anisiei. Un nechezat furios a
coborât din înalt.
—Ai auzit tropotul calului? Ai văzut călăreţul ce ne dă
târcoale printre nori? l-a întrebat fata pe fratele meu cu
glas şoptit. Privește! Cavalerul înconjurat de flăcări
albastre vine către noi, a adăugat Anisia cu teamă, în
timp ce o stea s-a desprins de pe bolta mirată, aprinzând
eșarfa de la gâtul fetei. Mitruț a încercat să stingă rugul
ce i se aprinsese peste pletele răsfirate. Una câte una,
petalele de floarea soarelui s-au aprins în fața bradului
altar. Coroana de mireasă a început să ardă. Mitruț a
îmbrățișat capul de regină al Anisiei și l-a apropiat de
para focului din pieptul său. Cele două torțe vii s-au
îngemănat, tâmplă lângă tâmplă, iar flacăra lor a aprins
și bradul, care a ars, neîntrerupt, trei zile și trei nopți
răspândind în jur mireasmă de tămâie.
64

În jurul focului copiii se învârteau în cerc. M-am
amestecat, pentru ultima oară, printre ei şi, împreună,
am intonat refrenul răsăritului și al apusului.
— Focul lui Sumedru, focul lui Sumed.., focul lui
Sume…

……………………
Cărți prezentate de:
Petre ISACHI
Critica criticii: Arta, credinţa şi
hipertextul *
Conflictul ireconciliabil al esteticianului şi
criticului Ioan Neacşu cu invazia entropiei
informaţionale este, în fapt, „războiul” tuturor
creatorilor/ receptorilor autentici, contra haosmosului.
De ce al tuturor? Pentru că dezordinea/ legea entropiei
acţionează nu doar în spaţiul virtual, ce reflectă mai
vizibil „entropia informaţională în care suntem
condamnaţi să trăim” (p.264), - vă amintiţi, intuită şi
transfigurată genial de Jorge Luis Borges în capodopera
Cartea de nisip – şi care face din hazard, stăpânul
lumii, încât ceea ce i se poate întâmpla cuiva, i se poate
întâmpla oricui, iar ceea ce n-a avut loc niciodată, poate
avea loc în orice moment, odată cu apariţia Internetului,
„imbecilul genial”, capabil să creeze orice în infinite
lumi paralele. În asemenea condiţii, discernământul
lectorului trăitor sub „infinitul ipotezei” trebuie să se
bazeze/ să „conteze” – sugerează şi argumentează Ioan
Neacşu în Oglinda retrovizoare – pe semnătura/
numele autorului, coerenţa operei/ mesajului, deşi lumea
văzută şi nevăzută este incoerentă, pe valoarea estetică a
Textului, „nu dacă-i pe hârtie sau nu, în reviste, pe
bloguri, sau în cărţi tipărite la edituri de prestigiu şi nu
în ultimul rând, pe afinitatea faţă de autor” (p.264). Cum
afinitatea faţă de autori este limitată şi scade cu fiecare
zi ce se anunţă…
Cele trei secţiuni ale volumului de eseuri critice:
* Estetică; * Cronici şi prefeţe; * Articole disparate
alcătuite din texte ce „se potrivesc tematic” şi corespund
ansamblului cărţii, mai precis obiectivelor cercetate,
configurează un estetician plurivalent, erudit, polemic
(inclusiv cu sine însuşi!) în a cărui faustică alchimie
intelectuală/ artistică pare să fie topită afirmaţia
camusiană: „Nu suntem niciodată siguri de nimic”!?
Starea de îndoială, omniprezentă în scriitură, face ca
problematica oricărui eseu să pornească de la scepticism
şi să sfârşească fie în eternitatea întrebării, fie în
exaltarea mirării. Cartea, (ne)întâmplător fragmentată şi

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
aparent neunitară, ilustrează strălucit aforismul: „dacă
totul este un răspuns, atunci toate sunt o întrebare”. În
Oglinda retrovizoare, putem afirma că esteticianul
Ioan Neacşu face elogiul întrebării a cărei raţiune este
anularea limitei şi deschiderea infinită a oricărei teme
sau opere interpretate.
Paradoxal, dar întrebarea face ca totul să se
poată. Ea nu cunoaşte iremediabilul, ireversibilul,
insolubilul, fiindcă totul devine suspendat. „Cu ea,
lumea nici nu este, dar nici nu încetează să fie” (C.
Noica). Aşa se explică coexistenţa, în scriitura eseistică,
a întrebărilor afirmativ-negative, cu întrebările
concesive, imperative, progresive/ regresive, logice sau
absurde, inductive sau deductive, dar mai ales caracterul
„daimonic” al acestora. Avem în vedere conceptul de
„demonie” al lui Goethe, ce confirmă că
interogativitatea generează în jurul unei idei/ semn/
simbol o stare imposibil de stăpânit în chip raţional.
Voinţa scriitorului este situată dincolo sau dincoace de
tăgadă, în modul exprimat de filosoful Noica: „Dar
negativitatea de desfiinţare este doar un exces al
interogativităţii; caracteristică este mai degrabă această
negativitate de nedeterminare. Interogaţia depăşeşte
negaţia frustă şi se regăseşte ca deschidere neutrală. Ea
nu interzice, cum vrea negaţia absolută, dimpotrivă…”
Caracteristic spiritului polemic al criticului mi
se pare negativitatea de nedeterminare. Observând
structurile interogative din prima secţiune a volumului
(Estetica) am selectat pentru eventualul cititor, câteva
interogaţii revelatoare în a demonstra „romantismul
interogativ” al profesorului Ioan Neacşu. Observaţi,
citindu-le, şi gândirea estetică/ poetică a scriitorului:
*Este opera „modelul realităţii” (ne)văzute?; *Sunt
capodoperele scrise doar „cu mâna stângă”?; *Numai
esteticul permite „accesul spre lumea celor nevăzute”?
etc. (v. Paradoxul esteticului, pp.11-12); *Exprimă
căderea în profan, moartea artei?; *„Receptarea
simpatetică” exclude hermeneutica textului? etc. (v. A
trece cortina, pp. 13-18); Este Glossa eminesciană un
„tratat de mistică” sau un tratat despre sublim? etc. (v.
Elemente de spiritualitate în Glossă de Mihai
Eminescu, pp. 19-22) etc.
Kantian exprimându-ne, autorul cărţilor
electronice: Editoriale, 2003; Jurnalul unui outsider,
vol. I, 2005, vol. II, 2006, vol. III, 2007; Şcoala
românească, 2008; Lumea văzută din fotoliu, 2009,
nu pare să îmbrăţişeze nici o certitudine, dacă nu pune
în joc motivele contrare/ antitezele. Întrebările explicite
sau implicite, topite în scriitură, provin din permanenta
„nostalgie a originilor”/ paradisului, deşi nostalgia
edenică validează simultan şi ispita infernului, încât nu
poţi să nu te întrebi dacă doar provocarea diavolului
naşte în noi, imaginaţia? Prin urmare, ar exista o
închipuire creatoare, divină, benefică şi una diabolică,
malefică! Cele două tipuri de ficţiuni îşi dau mâna în
ivirea operei de artă, definită de I. Neacşu drept o
„maşină de accesat transcendentul”, iar pentru noi,
65

receptorii, aceste creaţii sunt „ferestre prin care privim
în transcendent”. Desigur, prin aceeaşi „fereastră”
fiecare vede altceva şi altcumva reprezentată lumea (v.
Esteticul între cunoaştere şi credinţă, pp.23-26).
Autorul vol. Introducere în poezie, Editura
Cartea Românească, 1983, are obsesia stărilor absolute,
a metodologiei prospective (v. Abordarea prospectivă
a artei din perspectiva estetică, pp.27-30) şi a
consecinţelor/ efectelor estompării graniţelor dintre
genurile artei, sincretismul structurilor artistice,
ficţionalizarea, dar şi desemantizarea operelor, fuziunea
dintre artistic şi estetic, industrializarea artelor,
democratizarea culturii etc. Persistă în scriitura
eseistică, ca un laitmotiv, posibila dispariţie a
esteticului, dar şi coexistenţa credinţei, cu arta
(reamintim, arta n-a înlocuit credinţa!) şi cu hipertextul/
cyberspaţiul (v.Arta virtuală, pp. 31-33). Calculatorul,
acel „imbecil ideal”, capabil să creeze lumi virtuale/
paralele cu dimensiuni infinite, adică capabil să devină
hipertext îi prilejuieşte esteticianului Ioan Neacşu să fie
un admirabil „încurcă-lume şi un tulburător”, atunci
când aduce „un exces de limpezire asupra
hipertextului”: „Acest spaţiu infinit este spiritual gol,
este un fel de Nirvana sau este „a treia lume” de care
vorbeşte Andrei Pleşu în angelologia sa? Este „Duhul
Sfânt făcut sensibil”, cum ar spune Ion Barbu, sau o
interfaţă, ca să folosesc o metaforă informatică, între
Om şi Dumnezeu? „Înainte de o estetică cyberspaţiul
are nevoie de o ontologie”. Excelent gândit!
Întrebarea dacă putem spune, acum, „artă
virtuală, cum spuneam acum un secol, artă realistă”, nu
este pur retorică. „Sau avem de-a face cu adevărata
moarte a artei?”, se întreabă şi ne întreabă apocaliptic,
esteticianul convins nu atât de Theodor Adorno, cât de
irealitatea imediată, de pierderea, „după o logică
irevocabilă, a simţului metafizic” (care logică?) şi de
utopia că doar hipertextul/ navigaţia prin cyberspaţiu
„este noua modalitate a omului de a trece în
transcendent”. Să alcătuiască oare triunghiul credinţă –
artă - hipertext, un triunghi mistic, asemenea celui
consacrat de Iisus Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul,
Viaţa”!?
Firească şi necesară ni se pare pledoaria
esteticianului, „pentru o estetică a limbajului” (pp.3439). În acest eseu, scriitorul constată, comentează şi
explică prin absenţa unei structuri/ viziuni proprii, criza
poeticii. Simptomele crizei sunt generate de aşa-zisa
democraţie culturală, de criza terminologică, care naşte
omonimia derutantă, de abordarea interdiscipinară şi
transdisciplinară (de aici fragmentarea discursului/
imaginii), de fuga de sistem şi de eliminarea
inconştientă a esteticului – care, se ştie, „reprezintă
diferenţa specifică prin care se defineşte opera literară” de confuzia artisticului cu esteticul, care nu este doar „o
marcă a operei, ci şi un principiu ontologic”, de absenţa
unei stilistici adecvate care să caute/ găsească caracterul
estetic al limbii în „dimensiunea sa abisală”.

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
În eseul Bacovia – contemporanul nostru,
pp.44-50, I. N. face din poetul singurătăţii „omului
primordial izgonit din Eden” (v. şi Singurătatea în
poezia lui Bacovia, pp.51-56), un precursor al lui Fr.
Fukuyama (cel din Moartea istoriei). Apocalipsa este
anunţată de explozia informaţională (în progresie
geometrică), care duce fatal la blocarea comunicării, iar
cu ajutorul televiziunii şi al internetului, la anihilarea
entropică a omului, de explozia demografică care
provoacă masificarea şi ucide individul în sens teologic,
filosofic, juridic, dar şi de „tragedia globalizării”, care
omoară naţiunile, culturile, religiile etc.
Dacă prima secţiune a cărţii, Estetică, pp.9-56,
ne revelă esteticianul/ axiologul din personalitatea
polivalentă a intelectualului Ioan Neacşu, cea de-a doua
secţiune, Cronici şi prefeţe, pp.57-145, ne configurează
criticul şi istoricul literar, după principiul: spune-mi pe
cine interpretezi ca să-ţi spun cine eşti. Personalităţi
precum Iustin Pârvu, Eminescu, Petru Ursachi, Zoe
Petre, Andrei Vartic, Nicolae Manolescu, Geta
Moroşan, N. Gane, Gabriela Popa, Vasile Baghiu,
Varujan Vosganian, Vasile Alecsandri, Dan Puric,
Constantin George, Nichita Stănescu, Ovidiu Genaru,
Mircea Ciobanu etc. oferă cititorului de elită, măsura
unui critic/ istoric literar fără complexe, erudit şi
permanent preocupat de evoluţia şi sincretismul
literaturii cu teologia, poetologia, filosofia şi estetica
etc. Desigur, o literatură menită a comunica translogic,
în viziunea lui Nichita Stănescu din Respirări: „Poezia
este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există.
Semantica precedă cuvântul. Poezia nu rezidă din
propriile sale cuvinte. Poezia foloseşte cuvintele din
disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o
artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia
cu cuvintele din care este compusă. În poezie putem
vorbi despre necuvinte: cuvântul are funcţia unei roţi,
un simplu vehicul care nu transportă deasupra semantica
sa proprie, ci, sintactic vorbind, provoacă o semantică
identificabilă numai la modul sintactic” (p.173)
Actuală şi extrem de interesantă mi se pare şi
cea de-a treia secţiune a cărţii: Articole disparate,
pp.149-265. Problematica articolelor, conştiinţa
axiologică şi spiritul critic al autorului, credinţa intimă a
acestuia că lumea ar putea evolua spre o societate
noocratică, demasificată, „adhocratică” (A. Toffler), o
„adhocraţie bazată pe libera circulaţie şi asociere a
valorilor”, spre o „eră a intelectualilor”, cum visează cu
ochii deschişi, profesorul Ioan Neacşu. Îmi propun să
aleg din aceste „articole disparate”, zece Texte care să
ofere cititorului, în integralitate, personalitatea
jurnalistului, politologului, criticului, politicianului…
Destul de greu, dacă avem în vedere multiplele
preocupări, spiritul analitic şi critic al eruditului
profesor nemulţumit de sine şi de inerţia lumii:
Rezistenţa de catifea, Conceptul de criptocomunism,
Spre o didactică postmodernă, Era intelectualilor,
Legea presei (v, şi Presa de partid I, II), Eminescu

pedagog, Moartea partidelor istorice?, Apocalipsa
României, Şcoală pentru sclavi, Ziua Naţională a
României etc.
„Oglinda retrovizoare” – eseuri – este, în
opinia noastră, o carte de referinţă, subiectivă –
subiectivitatea oglinzilor laterale şi, desigur, centrală,
dar şi a acelui ce priveşte - care revelă cu precizia
numerelor imaginare, erudiţia, conştiinţa axiologică,
spiritul critic, estetica, poetica, filosofia, politologia şi
pedagogia profesorului Ioan Neacşu, intelectualul
solitar, autentic, altruist, creativ, fără complexe,
resentimente şi prejudecăţi, un posibil locuitor al
viitoarei „ere a intelectualilor”. Ce ne facem însă,
scumpul meu coleg şi prieten, cu „era ticăloşilor”, care
supravieţuieşte diabolic şi învinge chiar fenomenul
globalizării?!
* Ioan Neacşu, „Oglinda retrovizoare”, Editura
Vicovia, Bacău, 2016

Ionel POPA
Vintilă Horia – SALVAREA DE
OSTROGOŢI (Prigoniţi-l pe Boetiu)
(Lectură la a doua ediţie)
Ştiinţele literarurii, pentru a denumi caracterul
proteic al romanului, mai ales al celui ultramodern al
sec. al XX-lea, au recurs la diferite etichetări, embleme
heraldice (Ion Vlad): roman de idei, roman reflexiv,
roman-eseu, roman-meditaţie, roman al cunoaşterii.
Toată această heraldică arată că romanul s-a dorit, chiar
a devenit, “o ontologie a fiinţei umane” (Ion Vlad).
Semnul heraldic cel mai adecvat pentru romanul ultimei
jumătăţi a veacului XX este roman filosofic. Acest tip
de roman invită la o “cină de taină” ştiinţa, filosofia,
religia, artele pentru a găsi răspuns la gravele probleme
existenţiale ale omulul veacului care a fost blestemat cu
două războaie mondiale. Salvarea de ostrogoţi de
Vintilă Horia este un astfel de roman.
Capodopera exilatului român, scrisă în limba
spaniolă, vede lumina tiparului la Madrid în 1983 cu
titlu Prigoniţi-l pe Boetiu; în 1987 este publicat în limba
franceză, în Elveţia. În limba română (traducere de
Ileana Cantuniari) cu titlul Salvarea de ostrogoţi (cu
acordul autorului, titlul original e păstrat ca subtitlu),
romanul e publicat în 1993 la Editura Europeană –
Craiova.
Geneza romanului îşi are punctul de plecare,
conform mărturisirii scriitorului din Jurnalul unui ţăran
de la Dunăre, în 1966, când îşi propune să scrie un nou
roman pe tema exilului. Cu titlul Pe malul fluviului
Babilon, ulterior schimbat cu Noapte şi poimâine (apud
Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia – Transliteratură
şi realitate, 2011, p. 127; la rândul său preia
66

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
informaţiadin, Întoarcerea lui Vintilă Horia, de
Marinela Rotaru, 2002).
Dacă ne amintim cine este Boethius devine
limpede subiectul romanului şi titlul lui. Citez din
Eugen Cizec, Istoria literarurii latine, 1994, vol.2, pag.
808, 809, 810: “Anicius Manilius Torqnatus Severinus
Boethius s-a născut la Roma, prin 480-482 d.C. Se
trăgea dintr-o familie aristocratică.”; “În 510 Boethius a
devenit consul împreună cu Eutharic, viitorul ginere al
regelui ostrogot Theodoric, stăpânul absolut al Italiei
din acea vreme. De altfel Boethius l-a slujit pe
Theodoric ca sfetnic şi înalt funcţionar, dar, în 523 d.C.
l-a apărat la Verona, în faţa regelui, pe senatorul
Albinus, care se afla în corespondenţă secretă cu
împăratul de la Constantinopol. Acesta din urmă incita
pe italici la rebeliune împotriva ostrogoţilor, care erau
Barbari şi arieni. Boetius a fost el însuşi arestat, judecat
şi ucis din ordinul lui Theodoric, la 23 octombrie 524
d.C.; “Opera capitală a lui Boetiu a fost «Consolarea
filosofiei» […] redactată pe când îşi aştepta moartea”;
“Opera lui Boetiu dă seama de fundamentarea unui nou
umanism”; “Opera lui Boetiu s-a bucurat de un deosebit
succes în evul mediu”; “va fecunda ulterior cultura
occidentală.”
Theodoric şi-a pierdut regatul, ca oricare tiran,
pentru că a fost barbar şi arian, adică s-a îndepărtat de
Dumnezeu şi Adevăr.
Cum valorifică Vintilă Horia biografia şi opera
lui Boetiu în romanul său, Salvarea de ostrogoţi, vom
vedea în continuare.
Una din ideile fundamentale din opera lui Boetiu,
prezentă sub diferite formulări în opera scriitorului
nostru, este că Platon şi Aristotel nu sunt adversari, ci
complementari, ei formează o unitate. Iată ce spune
Boetiu, personajul romancierului, preluând ideea din De
conslatione Philosophiae:
“- Ascultă [se adresează lui Dromihete, dacul
care îi salvează manuscrisul]. Mai am câteva vorbe să-ţi
spun. Scrie-le de îndată ce vei ieşi de aici [Boetiu era în
celulă] […] Platon şi Aristotel nu sunt adversari, aşa
cum se continuă să se spună de secole deja, ci formează
un întreg armonios care stă perfect mărturie a
complexităţii fiinţei noastre şi a Fiinţei în sine.
Dimpotrivă, ei nu trebuie să fie niciodată despărţiţi, căci
realitatea ar deveni astfel de neînţeles. Ratiocinanndiq
quam imaginandi, îţi aminteşti, am scris la sfârşitul
cărţii. Există în noi două tendinţe. Trebuie să ne lăsăm
dominaţi de imaginaţie sau de raţiune? Suntem noi
imaginea cerului şi a ideilor veşnice, cum afirmă Platon,
sau a pământului şi a vizibilului, cum susţine Aristotel?
Ceea ce regret, regret cu adevărat şi mai ales acum, este
faptul că n-am putut demonstra solidaritatea
complementară care se desprinde pentru mine din
operele lor puse alături. Căci despărţirea lor va da
naştere unor abuzuri. Îţi dai seama? Excesele
platonismului pot genera erori cu consecinţe cumplite,
sub forma celor mai rele şi totalitare utopii, în timp ce

un aristotelism exagerat şi singuratic ar face din raţiune
stăpâna lumii, dar într-un fel incomplet, cauză posibilă a
infirmităţii spiritului şi guvernării cetăţii. Ea ar putea
deveni raţiunea impură, înţelegi, ce vreau să spun.
Oamenii care ar folosi-o s-ar crede zei şi ar face imediat
să dispară pe cei ce n-ar crede în ea. Ar fi un război civil
pe teritoriul filosofiei şi al politicii […]. Aş fi vrut să
convertesc Raţiunea la creştinism, dar politica m-a
împiedicat s-o fac. E păcatul meu cel mare. Altcineva,
într-o zi mai apropiată sau mai îndepărtată, o va face în
locul meu.”
Vintilă Horia face din Boetiu un vizionar, în
termeni biblici, un profet.
Suntem imediat după după 1944. Tânărul Vintilă
Horia, aflat în străinătate ca funcţionar diplomatic,
înţelegând caracterul noului sistem politic instaurat în
ţară de “armata eliberatoare de libertate” refuză
întoarcerea în ţară. Condamnat la închisoare de regimul
ciumei roşii, trăieşte în exil. Vintilă Horia devine un
neostoit luptător împotriva ostrogoţilor, noii barbari.
Dovadă stă întreaga sa operă literară şi neliterară.
Scriitorul face din exil o formă de cunoaştere a timpului
său şi o cunoaştere de sine: “Mi-am transformat exilul,
mărturiseşte scriitorul, într-o căutare a adevărului.” Îşi
ridică drama exilului la semnificaţie universală dându-i
chiar o dimensiune metafizică.
Din această dramă se naşte trilogia exilului:
Dumnezeu s-a născut în exil (1960), Cavalerul
resemnării (1961), Prigoniţi-l pe Boetiu – Salvarea de
ostrogoţi (1983). Cronotopul fiecăruia din cele trei
romane este simbolic deoarece indică perioade de criză
de sfârşit de ciclu istoric. Protagoniştii lor (Ovidiu,
Radu-Negru, Toma Singuran – Boetiu) sunt victime ale
unor regimuri totalitare.
Mai există un aspect al cronotopului asupra
căruia se cuvine să atragem atenţia pentru adânca lui
semnificaţie de conştiinţă şi sentiment. Direct sau
indirect cronotopul este Dacia în diferite momente de
răscruce din istoria ei: Dacia preromană; Dacia în relaţie
cu împăratul de la Constantinopol, Iustinian; Dacia
(Valahia) în relaţie cu Veneţia şi primejdia otomană;
Dacia (România) în vremea gulagului comunist.
Decembrie 1950. Toma Singuran, profesor de
literatură la universitatea bucureşteană, este ridicat de
securitatea comunistă direct din sala de curs şi
condamat la închisoare. După zece ani de temniţă este
“eliberat”:
“- Eşti liber. Poţi pleca! […]
- Va trebui să te prezinţi la miliţia din Balta Albă
la zi-ntâi a fiecărei luni. În afară de iarnă. Nu vei scrie
scrisori. Nu vei scrie nimic. Nu te vei îndepărta prea
mult. Nu vei traversa Dunărea. Nu vei da nici un semn
de viaţă. Vei face la urma urmelor, ce vei vrea
dumneata. Îţi vei stabili reşedinţa în regiune, unde–ţi va
place, în afară de oraşe şi sate. […]
- Poţi alege. Noroc. Ar fi bine să te îndrepţi spre
răsărit.”
67

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Pe “eliberarea” lui Toma scrie un şir de nu, şi un “sfat”:
“Ar fi bine să te îndrepţi spre răsărit”.
La noua condamnare – domiciliu forţat, Toma
“Avea să împlinească patruzeci şi patru de ani. Umbra
trupului său era mai încovoiată, pierduse din greutate şi
pieptul, gleznele şi braţele purtau urme de lovituri şi de
lanţuri, fiinţe josnice îl scuipaseră în faţă, capul îi fusese
ras, fusese deposedat de toate bunurile şi de toate
cărţile, îi răpiseră şi distruseră manuscrisele şi toate
speranţele, una câte una, cu o pasiune lacomă de a-l face
să piardă şi să uite tot […].” Portretul “eliberatului” este
o expresivă sinecdocă a ţării sub dictatura comunistă.
Condamnat la domiciliu forţat, Toma, “ca un
nou Robinson” (Cornel Ungureanu), e nevoit să
găsească mijloace şi soluţii de supravieţuire. În
pustietatea şi vitregiile Bărăganului va descoperi semne
ale vieţii. Descoperirea acestora va glisa de la cele bio
la cele ale conştiinţei şi spiritului.
Lăsat singur în mijlocul cîmpiei, Toma se
aşează pe un bolovan. În clipa aceea zăreşte spre orizont
o lumină care parcă îi face seme. Lumina îi deşteaptă
amintiri domestice (mămăligă, familie, pat…). Adoarme
cu capul pe bolovan, cu faţa spre lumină. Când se trezi
zări lumina în acelaşi loc. Se îndreaptă spre ea. Ajunge
în faţa unui bordei. Intră. Un interior de o simplitate
austră, totală. La masă un bărbat “cu barbă albă, cu
fruntea înaltă” zăcea cu “capul în piept prăvălit direct în
moarte”. Pe masă găsi o foaie de hârtie şi un creion.
Toma
citi
rândurile
următoare:
“Caracterele
complementare ondulatoriu-corpuscular etc. – se găsesc
în mod necesar, integrate esenţei înseşi a fiinţei,
împotriva credinţei generale, care acordă fiinţei o iluzie
de unitate omogenă.” Toma îşi dă seama că pagina este
dintr-un manuscris al bătrânului.
Înmormântează pe bătrân. Orele şi zilele îşi
urmează curgerea. Existenţa lui Toma curge şi ea
jalonată de explorarea împrejurimilor (descoperă
“conacul” părăsit, livada), se aprovizionează cu cele
necesare traiului (fructe, porumb, napi şi cu lemne
pentru foc). Gândul la manuscrisul bătrânului pune
stăpânire pe Toma. Fiind ascuns, gândeşte Toma,
înseamnă că manuscrisul este foarte important. Urgenţa
existenţei sale devine găsirea manuscrisului şi copierea
lui pentru a fi transmis. În una din nopţi are un vis. La
trezire rămâne cu imaginea unui beci şi a datei de 13
martie. Făcând apel la cunoştinţele sale de “prizonier”
descifrează semnificaţia cifrei 13 şi ajunge la concluzia
că manuscrisul e ascuns într-o pivniţă. Întâmplarea (un
zgomot venit din spatele peretelui unde se afla vatra)
face să descopre pivniţa de sub bordei. Coboară. Acolo,
printre altele, găseşte Manuscrisul şi mica bibliotecă a
bătrânului savant (Hilbert, Niels Bohr, Max Planck,
Brogli, Heisenberg, Pauli, Jung, Guenon, Biblia,
colecţia revistei Gândirea), iar în sertarul mesei
“fotografia unei tinere femei zâmbitoare.”
Din acel moment existenţa lui Toma va curge în
sens unic: citirea, transcrierea şi transmiterea

Manuscrisului. Câteva evenimente vor puncta existenţa
lui Toma Singuran: două vizite ale Miliţianului său,
întâlnirea Malvinei Rareş, locatarul “conacului părăsit”,
victimă a regimului, pe care securitatea o livrează lui
Toma drept momeală. Dar întâlnirea celor doi se
transformă într-o iubire de 2-3 zile, după socoteala lui
Toma. Malvina, neîndeplinindu-şi misiunea dispare.
Episodul Toma-Malvina, raportat la problematica
romanului, trimite la două idei: conceptul de
complementaritate şi iubirea ca drum spre cunoaştere.
Paginile respective sunt un adevărat poem închinat
iubirii. “nimic sexual, nimic trivial în rândurile lui
Vintilă Horia, iar atunci când aspectul carnal, fizic, al
iubirii este prezent, e doar pentru a sublinia o etapă, o
treaptă a devenirii întru spirit. Scriitorul coboboară în
zonele profunde doar pentru a releva miezul adevăratei
forţe a spirituale.” (Radu Enescu, apud Georgiana
Orian, Vintilă Horia – un scriitor împotriva timpului
său, 2008, pag. 181). Privind chipul Malvinei şi
mângâindu-i trupul Toma caută frumosul.
Alte evenimente: popasul ciobanului Alexandru
cu turma, în drum spre baltă pentru iernat, şi vizita
călugărului Calistrat. Cei doi îi aduc daruri (caş,
slănină, mălai, o pâine, o sticlă cu ţuică). Ultimul
eveniment: la chemarea lui Dorin, copilul zărit în livada
conacului, Toma merge la o muribundă pe care, cu
ajutorul unor aspirine primite de la Malvina şi
rugăciuni, o readuce la viaţă, o readuce la viaţă pe aceea
care “n-avea dreptul la medic” din cauza celor care fac
oamenii să sufere, pe care copilul Dorin nu-i iubeşte.
Relatarea existenţei lui Singuran este punctată
de câteva analepse: amintiri din copilăria la Râmnicul
Sărat, prima iubire, Dora-Adela, arderea bibliotecii în
curtea casei de la ţară, imaginea fiind însoţită de
comportarea şi vorbele unuia din autorii actului barbar:
“- Ai citit toate astea? Îl întreabă unul dintre ei […]
Mare scofală. Eu nu ştiu să citesc şi sunt la putere.”
Scema respectivă conţine câteva detalii de maximă
semnificaţie: figura celui care alimentează rugul cu
cărţile aduse din casă, titlurile cărţilor, reacţia ţăranilor
siliţi să asiste la sinistrul spectacol. De departe se simte
analogia cu incendierea Bibliotecii din Alexandria de
către califul arab, un ostrogot şi el.
Personajele romanului nu sunt ale faptelor, ci
ale ideilor, sunt fiinţe gânditoare şi căutătoare. Sunt
simboluri, personaje-funcţii. La nivelul literar al textului
consecinţele sunt cel puţin trei: în primul rând
cvasiinexistenţa portretului fizic, iar atunci când există
el e redus la câteva detalii spiritualizate; în al doilea
rând dialogurile sunt puţine, dar de un înalt nivel
intelectual şi spiritual; scenariul epic este unul complex.
Toma Singuran poartă semnele suferinţei
închisorii comuniste. La ieşirea din temniţă, starea lui
fizică precară nu poate ascunde vigoarea lui spirituală,
el rămânând aceeaşi fire frământată, neliniştită, dar cu
speranţe. Nu întâmplător, Toma seamănă mult cu
ciobanul Alexandru, care în transhumanţă face popas la
68

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
coliba sa: “La fel de înalt ca şi el, avea părul castaniu,
ochii de aceeaşi culoare, dar mai uşor închişi, trăsăturile
subţiate şi parcă spiritualizate de vânt şi de statul în aer
liber, o atitudine de respect, nu faţă de el, omul oraşului,
ci de lumea lui Dumnezeu, deci faţă de el însuşi.” Ar
trebui să continuăm citatul cu imaginea ciobanului la
plecare şi dispariţia lui la orizont.
Toma devine treptat “conştiinţa pustietăţii”.
Când explorează împrejurările, pornind de la ceva
concret, rememorează, gândeşte, meditează şi astfel,
încet, se purifică de “mizeria veacului”. Toma trăieşte a
doua naştere “aproape de valoarea simbolică a nașterii
lui Crist” (Nicolae Florescu). Din prima noapte când
doarme în patul bătrânului mort, Toma simte că îl leagă
de el o iubire filială. Secvenţa e foarte importantă pentru
semnificaţiile romanului: “Se azvârli, îmbrăcat, pe patul
pe care-l ocupase mortul cu o noapte în urmă, stând cu
ochii deschişi în întuneric […] nu voia să alunece în
somn […]. Paiele îngrămădite pe pat păstrau încă forma
întipărită pe ele şi el imprima cu încetul forma sa, fără
pizmă şi violenţă, căci nu simţea decât recunoştinţă şi
un fel de iubire filială pentru cel care, prin moartea sa, îl
redase lui însuşi.”
Găsirea Manuscrisului este punctul de răscruce
din care Toma trece, treptat de la a exista la a fi, iar
Salvarea de Ostrogoţi dintr-un roman despre gulagul
“ciumei roşii” devine unul filosofic despre cunoaştere.
Un alt personaj este Miliţianul, simbolul
regimului comunist. În lumina filosofiei cunoaşterii,
care irigă romanul, Toma şi Miliţianul se află într-o
relaţie de complementaritate. Ei gândesc în paradigme
diferite. Din discuţia celor doi deducem ideea că
gândirea închistată în dogmă naşte monştrii, că realul
forţat să coincidă cu o imagine falsă, ideologică nu
înseamnă raţional şi adevăr. Deci Hegel, afirmă Toma,
nu avea dreptate. Pe urmele lui au apărut monştrii
ideologici: Marx, Lenin, Stalin şi alţi idelogi – falşi
filosofi, până în contemporaneitatea recentă, care au
subvenţionat dictaturile. Toma, la fel cu Bătrânul savant
şi cei menţionaţi în Manuscris, respinge iluminismul,
hegelianismul, marxismul, materialismul grosier,
materialismul dialectic şi istoric, care au devenit dogme
tiranice anulând libertatea de gândire, ducând Fiinţa în
neant. Toma este pentru “individul indivizibil” opus
“masei amorfe”.
Alexandru, care poposeşte la bordei, îi
aminteşte lui Toma de ciobanul mioritic. Prin înfăţişare,
ciobanul pare un dac coborât de pe Columnă. În
conştiinţa lui Toma, e imaginea cvasimitico-istorică a
poporului său, o voce a conştiinţei sale. Gândurile şi
vorbele ciobanului sunt şi ale lui Toma Singuran: “Eu
am văzut lucruri cumplite […], va trebui să dau
mărturie într-o zi. În sate, la câmpie şi în păduri, au
mânjit lumea cu ură şi sânge.”
De la călugărul Calistrat află că este ajunul
Crăciunului şi că pe bătrânul savant îl ghema Ştefan
Diaconu. Călugărul vine de la mănăstirea Caprin, nu

prea îndepărtată, aducând daruri şi binecuvântarea
părintelui Filimon. La mănăstire se ştia că profesorul a
murit. Călugărul era “drept şi ferm în tot ce zicea şi
făcea, iar chipul său emaciat, corpul său firav nu erau
decât urmarea unui post îndelungat”. Discuţia
(de
fapt cel care vorbeşte e călugărul, Toma e cel care
ascultă) dintre cei doi este importantă pentru mesajul
cărţii. Călugărul îl întreabă:
“- N-aţi auzit niciodată vorbindu-se de Ştefan
Diacou? Fizicianul de mai multe ori propus pentru
premiul Nobel.
Toma auzise vorbindu-se despre el, însă nu se
întâlniseră niciodată. Diaconu călătorea mult în
străinătate, invitat să ţină conferinţe, să participe la
congrese.
- Stalin a vrut să-l folosească. A refuzat totdeauna să
călătorească spre răsărit. L-a insultat într-o zi pe
ambasadorul sovietic şi a sfârşit la închisoare. Şi
dumneavoastră nu-i aşa? […]
- Era om aspru şi înţelept. Dumnezeu şi dreptul meu,
zicea el, este minunată formula, un fel de a trăi al
omului întreg.”
Şi îi mai mai spune călugărul: “Există o legătură
profundă între rău şi lipsa credinţei […]. Există oameni
care o arată, alţii, ca dumneavoastră, care o ţin ascunsă
[…], alţii care o folosesc greşit şi-i schimbă numele,
materialiştii dialectici, de pildă, care au înlocuit
bisericile cu închisori. E acelaşi lucru, şi unele şi
celelalte sunt pline de credincioşi. Tot ceea ce facem, o
facem pentru slava lui Dumnezeu, chiar şi constructorii
de temniţe şi chiar călăii. Lucru cel mai rău este calea
de mijloc, pe care o iau cei ce nu fac nimic, pentru sau
împotriva credinţei.” În ultimile vorbe ale călugărului
putem vedea o aluzie la dialectica hegeliană şi a
materialismului istoric şi dialectic; calea de mijloc
nefiind o sinteză, ci o încercare eşuată a realiza
”coincidentia
oppositorum”.
Referindu-se
la
Manuscris, călugărul Calistrat îl povăţuieşte pe Toma să
termine cât de grabnic transcrierea şi să lase în grija sa
trasmiterea lui. În urma discuţiei cu Calistrat, Toma
trece printr-o profundă meditaţie care îi confirmă
renaşterea sa şi îl apropie de Adevăr.
Prin discuţia lui Toma cu Calistrat, Ştefan
Diaconu, autorul Manuscrisului, din personaj absent
devine unul prezent. Nicolae Florescu formulează
ipoteza că modelul acestuia ar fi Lucian Blaga. Ipoteza
devine plauzibilă dacă avem în vedere nişte echivalenţe
biografice şi dacă ţinem seama că, alături de Eminescu,
Blaga a fost o “stea cardinală” pentru gândirea şi opera
lui Vintilă Horia.
În mod neaşteptat, paradoxal, personajul
principal al romanului este Boetiu. Prezent efectiv e
doar în ultima parte a romanului, mai precis în finalul
lui când, întemniţat, aşteptând să fie executat, se
adresează lui Dromihete, primul cititor al manuscrisului
De consolatione Philosopfiae şi salvatorul lui. Problema
dilematică este: viaţa filosofului sau salvarea
69

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
manuscrisului. Boetiu alege salvarea operei. Dacă este
salvată nimic din spiritul şi frumuseţea lumii nu va
pieri. “Autobiografia”, care conţine povestea lui de om
al pământului, supus istoriei, îşi pierde importanţa în
faţa OPEREI. În mod simbolic, acest al doilea
manuscris n-a putut fi salvat. Mesagerul, asupra căruia
se afla “Autobiografia”, a fost şi omorât de soldaţii
Ostrogotului şi manuscrisul confiscat. Fiinţa fizică
dispare, dar a rămas spiritul.
Ştefan Diaconu şi Toma Singuran sunt alter ego
ai lui Boetiu. Între Boetiu, Ştefan Diaconu, Toma
Singuran şi ceilalţi prezenţi În Biblioteca şi Manuscrisul
savantului există o “continuitate în inteligenţă”.
Personajele romanului au nume cu rezonanţe
simbolice. Ele aparţin oricărui timp şi spaţiu, dar sunt
contemporanii noştri. Scriitorul îşi constuieşte
personajele în aşa fel încât se oglindeşte în ele, încât
poate să spună, precum odinioară Flaubert: Platon,
Ovidiu, El Greco, Radu-Negru, Toma sunt Eu.
Conflictul şi fabula romanuluinu nu sunt, la
modul simplis, discursiv, de ordin istoric, politic, social,
psihologic, ci ale lumii interioare a omului, ale
cunoaşterii. Acest lucru a impus scenariului romanesc o
structură compoziţională complexă, sugerând o “cină de
taină” la care se întâlnesc alături de personaje
romanului şi minţile cele mai luminate ale vremii,
pomenite în Manuscris: Bohr, Planck, Jung, Heisenberg,
Pauli, Basarab Nicolescu, Ştefan Lupaşcu prin teoriile
despre
fizica
cuantică,
despre
caracterele
complementare – ondulatoriu-corpuscular, despre
complementaritate, indivizibil, ciclicitate, religiozitate.
Naraţiunea complexă nu e dată de evenimente
exterioare (acestea sunt minime şi se referă la biografia
lui Toma – arestarea, domiciliu forţat în Bărăgan), ci de
fluxul, mişcarea gândurilor şi a ideilor. Scriitorul
ocoleşte logica narativă cronologică, romanul începe cu
“sfârşitul” şi se încheie cu “începutul” dintr-o
cronologie. Epicul e organizat pe două nivele: unul
realist, minim (cadrul fizic şi lupta lui Toma pentru
existenţa în condiţiile domiciliului forţat, rarele trimiteri
spre realitatea concretă din ţară, aflată sub dictatura
comunistă), celălalt al ideilor şi conştiinţei. Textul are
trei părţi intitulate; “Întâia…”, “…a doua…”, “…şi cea
de-a treia parte (“Dosarul Boetiu” – trimis de Dromihete
lui Iustinian în 524)”. Fiecare parte e stucturată în jurul
unor idei. Tehnicile narative sunt diverse. În prima şi a
doua parte relatarea se face la persoana a treia singular
cu prezenţa stilului indirect liber, fiind mereu întreruptă
de analepse, de monolog, de pagini extrase din
Manuscrisul lui Ştefan Diaconu, care conţin însemnări
filosofice şi de jurnal. Textul romanului mai cuprinde
secvenţe descriptive (crochiuri de natură) în care
descoperim pe poetul Vintilă Horia. Ultima parte este
scrisă la persoana întâi. Cel care povesteşte este
Dromihete. Această ultimă parte despre salvarea operei
lui Boetiu constituie “fundamentul cognitiv” al
romanului (Pompiliu Crăciunescu).

Complexitatea problematică şi caracterul de
roman al cunoaşterii au impus şi folosirea câtorva
ingrediente literare cu putere de semnificare. Sunt în
text secvenţe cu caracter de parabolă. De exemplu,
Toma se află de câteva ori într-o stare între veghe şi
somn, când nu vrea să “cadă în somn”. Acelaşi înţeles
are şi secvenţa în care se luptă cu boala. De asemenea,
în descrierea bordeiului şi a obiectelor citim straturile
geologice ale istoriei.
În câteva momente din desfăşurarea tramei
apelează la tehnica visului făcând din el un nucleu
simbolic. Visul îl duce pe Toma la descoperirea beciului
de sub colibă, unde va găsi Manuscrisul. Un vis are şi
Dromihete, în care are viziunea viitoarei sale misiuni şi
tot el are, apoi, visul-coşmar care preveşteşte
dramatismul misiunii sale, mai ales al ultimului act,
asunderea Manuscrisului de pericolul ostrogot. Visele
sunt profetice.
Epicentrul romanului, simbolul care asigură
unitatea celor trei părţi şi conduce spre mesajul
încapsulat în fabula lui, este motivul manuscrisului. În
romanul lui Vintilă Horia motivul este mai mult decât
un simplu artificiu literar moştenit de la înaintaşi. Sub
pana lui Vintilă Horia motivul primeşte o nouă
înfăţişare şi capătă alte semnificaţii. Manuscrisul
bătrânului savant conţine pagini cu note de cercetare
ştinţifică şi cu gânduri filosofice, dar şi pagini de
memorialistică. Toma citindu-l identifică câteva pasaje
care ar aparţine altcuiva. Transcriindu-l, Toma introduce
în textul Manuscrisului secvenţe de jurnal propriu.
Toată această faţă a manuscrisului induce ideea de
“continuitate în inteligenţă”.
Şi mai e un aspect de mare importanţă cu privire
la soarta Manuscrisului. Autorităţile comuniste, care
bănuiesc că bătrânul gânditor a scris o carte deosebită,
de mare importanţă, vor să pună mâna pe ea. De ce vrea
puterea să confişte manuscrisul? Pentru că era convinsă
că el conţine mărturii despre gulagul sovietic, prin
urmare trebuie distrus şi gândirea liberă anihilată. Dar
prin însuşirea – desigur frauduloasă, urmărea,
metamorfozarea şi manipularea conţinutului ştinţific şi
filosofic în folosul ideologiei şi politicii ei. Aşa au
procetat mereu comuniştii, dar și toţi tiranii care au
bântuit prin istoria omenirii.
Pornind de la aceste înţelesuri ale
Manuscrisului, înţelegem că vorbele, din finalul
romanului, pe care Boetiu, în aşteptarea execuţiei, le
adresează lui Dromihete, sunt testamentul său adresat
viitorului.
Putem spune că Salvarea de ostrogoţi –
Prigoniţi-l pe Boetiu este o epicizare a cărţii de
interviuri-eseuri, Călătorie la centrele pământului.
Rezultatul? O capodoperă.
Vintilă Horia este un scriitor de elită nu numai
în cadrul literaturii noastre, ci şi în cel al literaturii
universale din a doua jumătate a veacului XX.
70

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
e intersectat de câte o entitate cu alură daimonică, făcută
să accentueze iraționalul înconjurător. Amintirile posedă
accepțiuni traumatizante. Plurivalența interpretărilor ne
îndreaptă spre un halou tot mai copleșitor, sincretism al
contingenței cu destructurarea. Personajele care animă
textele lui Alexandru Tiepac se înscriu într-o sferă
animată de impulsuri greu cognoscibile, totul culminând
cu acerba căutare a semnelor transcendenței. Odată cu
volumul Ics. Fucktotum asistăm la un volum valoros, ale
cărui multiple greșeli de corectură ar trebui să constituie
un drastic semnal de alarmă pentru o editură cu
pretenții. Toate felicitările pentru autor, Alexandru
Tiepac, cel care prin proza sa ne poate reaminti, mutatis
mutandis, de Fiicele focului creator, proprii lui Gérard
de Nerval.

Octavian MIHALCEA
SUBLIMĂRI LABIRINTICE

Debutul în proză al lui Alexandru Tiepac, cu
volumul Ics. Fucktotum (Editura Tracus Arte,
București, 2016), promovează anumite peisaje desprinse
parcă din crunte lumi postindustriale unde, într-o
manieră radicală, totul este (re)pus în discuție. Discursul
continuu parcurge zone eterogene cu impact puternic
asupra lectorilor. Elementele unei naturi cumva à
rebours asigură fundamentul acestei atmosfere bântuită
de traume și sublimări estetice. Sunt vizate toate acele
reminiscențe de o specială visceralitate, care generează
texte reprezentative pentru un subconștient supliciat.
Observăm la Alexandru Tiepac certa vocație a
labirintului, unul oceanic și studiat-ambiguu, care,
încetul cu încetul, acaparează. Parcă de nicăieri e
revelată funcția soteriologică a iubirii, transfigurare
făgăduind, cândva, efluvii apolinice. Libertatea
beneficiază de o asumare plenară. Cavalcada viselor
etalate în carte posedă tușante virtuți enigmatice.
Punctual, venerația este consonantă cu trivialul, relație
cu adânci, asumate reverberații abnorme. Apropiere
abisală de paradigma nervaliană, nu trebuie pierdute din
vedere nici peisajele halucinatorii, mereu camuflând
răspunsuri. Dereglările au un rol bine determinat în
turbionul prozelor lui Alexandru Tiepac. Printre multe
alte motive, un posibil alter ego urmărit de umbra lui
Thanatos generează ipostaze nocturne în registru
pluvial. Imaginația, de multe ori cu accente tiranice, se
integrează unei spațio-temporalități aparte. Iată această
înfricoșată, halucinatorie mostră epică: „(...) Se face că
sunt într-o încăpere, aceeași de fiecare dată, complet
goală, cu pereții plini de cărți, dar fără tavan, deasupra
este un cer plin de stele, mă simt mic și singur, apoi văd
bila, Care bilă?, hei omule care bilă?, ce-i cu tine, parcă
ai intrat în transă?, ce ești așa speriat?, ce dracu ai?, care
bilă?, O bilă de sticlă în care este reflectată toată lumea
mai puțin eu și tu, Destul de nasol nu? (...)”. Unele
teritorii ideatice abordează exclusiv problematica iubirii,
mereu cu aparențe diferite, dar constantă la nivel
esențial. În proza lui Alexandru Tiepac, universul se
poate dematerializa instantaneu, pentru a se coagula
apoi conform unor precepte apropiate marilor evaziuni
imaginare fără întoarcere, acolo unde distanța dintre
sacrilegiu și sacramental ia valori iluzorii. Numeroasele
vilegiaturi au, de asemenea, un accentuat nivel
morganatic, unele provocând plăcere, altele fiind situate
în siajul spaimei. Stările terminale sunt descrise cu
deosebită acuitate, astfel încât, câteodată, fluxul acțiunii

Theodor George CALCAN
Arar privim la Ceasul dintre noi
Cadru didactic dedicat misiei sale, cu vechi şi
valoroase realizări ale profesiei, locuitor şi voce
distinctă a(l) Agorei sale – Cetatea Banilor, Craiova –,
Dumitru Gherghina ne surprinde din nou, cu un
florilegiu de versuri intitulat „Cântec în amurg”, apărut
recent la Fundaţia-Editura „Scrisul Românesc” din
Craiova.
Poet matur, subtil şi bine organizat, cu o stare
febrilă de har lucrativ într-un real mai mult sau mai
puţin figurativ sau – după caz – eruptiv, poetul ne arată
că viaţa e iubită de sinele său, dar că acelaşi sine nu se
poate sustrage chemărilor neantului şi ale morţii. Acest
„cântec al amurgului” exprimă clar sentimentul că
respiraţia sa livrescă şi nu numai, actul esenţial al vieţii,
trăsătura sa caracteristică, dezvoltă simultan chemarea
morţii, substratul nostru comun, locul geometric spre
care omul aflat în amurgul vieţii şi al timpului său
grăbeşte pasul destul de energic. Gestul, aş zice aproape
parnasian (acela de a se sustrage operei sale, simulând
instinctiv dar şi subiectiv mişcarea), ne sugerează sigur
nevoia de frumuseţe, dar şi cea de posibilă perfecţiune,
ideal clasic şi – sigur – greu de atins. Întorcându-se spre
sine, poetul caută obiectiv forma unor idei în mişcare,
dar şi o anume formă de materializare a frumuseţii: „Ce
straniu mirosea văzduhul/Când treceai prin pădurea de
salcâmi în luna mai,/Te legănai printre crengile potopite
de flori,/Regina mea şi a primăverii tu erai/Doar vântul,
surprins, îşi strunea răsuflarea/Oprind-o la marginea
pământului,/Pentru a te lăsa, singură-singură/Să dansezi
cu ierburile înalte...” (Dans perpetuu) Sau: „Trebuie să
mă grăbesc să vă spun/Atâtea poveşti, lucruri
nespuse,/Trebuie în braţe să te adun/Pe tine şi atâtea
71

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
umbre răpuse./Noaptea vicleană se-ntinde. Ceea ce
scriu/Cu o Creangă de fulger pe un cer pământiu,/Un
semn enigmatic pe-o planetă străină.” (Avertisment)
Sentimentul nostalgic, elegiac devine harniclucrativ; textul poetic îl transformă ridicându-l spre un
tărâm metafizic, lărgindu-i cumva orizontul,
modificându-l în mod esenţial: „Au trecut Anii... Sunt
un
om
în
amurg.../Fugi
în
munţii
tăi,
domnişoară,/Iubirile mele frumoase se scurg,/Nu mai
râvnesc să-ţi sărut buzele iară./Acum sunt un om la
zenit,/Cu privire-ndreptată spre Cer.../Azi sunt un om
trist, în amurg,/Ora amiezii nu mai e dulce./Fiece zi are
însă şi zori”. (Au trecut anii...) Sau: „Visez destul de
frumos, uneori.../Astă-seară stea voi fi, mândră stea,/Dar
n-am să clipesc până-n zori./Cerna mă cheamă, vrea să
mă bea”. (Un vis frumos) Sau: „Trăiesc de decenii
într-un oraş din sud,/Cetatea Banilor de altădată.../Mai
singur şi mai tăcut decât ieri,/Voi fi o confluenţă de
vaduri secate.” (Mâine voi fi mai singur)
Poezia se-ntoarce astfel spre sine însăşi şi se
transformă în meditaţie – o meditaţie sigur fertilă –
asupra vieţii poetului care o scrie, dar nu în ultimul rând
şi a lucrurilor care se-ntâmplă în jurul său – amintirile
sale, strămoşii, pământul natal, retrospectiva propriei
vieţi, clipele de loisir, pasiunile, muzica pe care-o
ascultă, în sfârşit trăirile şi sentimentele sale. Sunt tot
atâtea puncte de sprijin ale lirismului său; afişate
neostentativ ci discret, ele fac obiectul şi materia cărţii
scrise de Dumitru Gherghina.
Vitraliile timpului reflectă norul alb al inimii
sale, dar şi norul mai greu, arămiu, al amurgului vieţii
sale, în fapt al clipelor în care viaţa sa a palpitat şi
palpită încă destul de intens – dureros totodată:
„Vremea se scurge, mă doare clipa/Greu trece timpul, îl
doare aripa” afirmă sentenţios poetul într-una din
poeziile sale... „Zilnic mă cufund în lectură.../Azi ascult
ultima sonată a lui Chopin./Disperat, iubito, te caut şi te
chem./Ascult vrăjit aproape.../Săteanca lui Enescu,/Oda
bucuriei din Simfonia a 9-a de Beethoven./Mă las încă o
dată cucerit/De Anotimpurile vivaldiene. Sigur poetul al
cărui „cântec de lebădă” pare să fie scris în această carte
se dovedeşte a fi şi un distins meloman, întreaga carte
fiind pătrunsă, sigur în falset, de un puternic fior
wagnerian, fior ce străbate această întreprindere poetică
a literatului care este Dumitru Gherghina. El simte acut,
vibraţia trecerii inexorabile, în lumea fără de dor, lumea
de dincolo de fiinţă. Sufletul liber şi cutezător peste
timp, dar şi delirul poetic al unei utopice realităţi literare
sunt sigur celebrate de poezie: ea, poezia, nu l-a lăsat pe
om să decadă sub povara grea a istoriei.
Totuşi trebuie să subliniem că poezia poetului
de care ne ocupăm incumbă discret, rafinat, dar sigur,
atât sentimentul de dragoste faţă de pământul natal,
implicit şi faţă de ţară, cât şi pe cel de limba română.
Scrisul şi gândirea, atunci când vor să însemne ceva,
trebuie să fie în mod imperios necesar sincere. Ori
timpul şi spaţiul acestor poeme privite intens, alegoric
72

dau la iveală textura sufletului celui care a scris ca şi
mătasea firească a timpului nevertebrat: clipele, ca şi
potcoavele de aramă ale unei herghelii pierdute undeva
într-o stepă imaginară în care cai albaştri vopsesc norii,
iar orele unor orologii curgătoare, ca şi cele ale lui Dali,
în fapt prelungesc agonia unei inimi destul de aprigi şi
care se simte muşcată de morbul poetic al Marelui Pot.
Nota redacției: Poemul „Au trecut anii” de Dumitru
Gherghina seamănă uimitor cu „Om în amurg” de
Zaharia Stancu: „Acum sunt un om în amurg/ Fugi în
munții tăi, căprioară/ Nu mai râvnesc să-ți sărut buzele/
A doua oară, a treia oară”…

Diana Dobrița BÎLEA
O radiografie nemiloasă a cetății
românești postdecembriste
Jurnalist de investigații, dar nu numai, absolvent
al Facultății de Filosofie, fin observator al României
contemporane, Dorin Petrișor (n. 27 februarie 1968)
aduce în atenția cititorilor volumul DIAVOLUL ÎN
PARADIS (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca,
2015, 129 de pagini), un „roman polițist sau, mai exact,
fals polițist”, după cum îl cataloghează prefațatorul său,
Victor Cubleșan.
DIAVOLUL ÎN PARADIS începe într-adevăr
în stilul romanelor polițiste și, cumva, se încheie
așijderea, dar în realitate avem de-a face cu o tramă
ficțională mai complexă, în care se împletesc mai multe
dimensiuni: socială, economică, politică și civică. Cele
douăsprezece părți au titluri sugestive, alcătuite dintr-o
singură vocabulă: Omorul, Colina, Televiziunea,
Containerul, Concursul, Mizerabilii, Generalul,
Polițistul, Exilații, Răscoala, Primarul, Fugile.
Dacă stilul său este unul concis, clar, care nu
lasă loc interpretărilor, fără tușe groase ori artificii
scripturale, Dorin Petrișor își demonstrează calitățile de
prozator construind o intrigă amplă și realizând, prin
intermediul limbajului personajelor, al portretelor fizice
și morale, prin descrierile pertinente ale locurilor,
faptelor, întâmplărilor caracteristice, tablouri infamante
cu care cititorul, de bună seamă, s-a întâlnit măcar o
dată prin „paradisul” României de azi.
Ideea-pivot a cărții – tunul imobiliar din orașul
transilvănean numit de autor chiar așa, Oraș, spre a-i
accentua caracterul reprezentativ, o urbe aparent în plină
dezvoltare economică, socială și civică – se conturează
clar după multe pagini, deși este anunțată încă de la
pagina 29. Până la acest moment, autorul este ocupat să
radiografieze orașul cu bunele și cu relele lui, divulgând
scindarea acestuia în două zone geografice cărora le

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
găsește nume elocvente, pe măsură: Container și
Paradis, prima situată în Orașul de Jos, destinată
săracilor și interlopilor, iar ultima, sus, pe Colină,
„pentru partea înstărită și civilizată”. A treia zonă,
Orașul Vechi, este insignifiantă în economia romanului.
Administrația se află în mâinile mult-lăudatului (și
admiratului în media națională) Primar, care își
construiește cu precizie infinitezimală uriașa infracțiune
și, bineînțeles, la sfârșit dispare bogat și nepedepsit.
Mijlocul principal de manipulare și de tulburare a
publicului-țintă este propria lui televiziune, Orașul TV,
căci, ca orice român, și el a auzit sintagma „Cu
televizorul ați mințit poporul”. Se folosește nu numai de
complici cu mințile obtuze, precum viceprimarul Radu
Zaharia și comisarul Demetrescu, atrași de promisiunea
unor părți considerabile din banii rezultați în urma
afacerii oneroase, ci și de conjuncturile apărute unele
din altele. Primarul din Oraș nu are un nume, el se vrea
a fi un exponent al categoriei sale, mulți edili de după
Revoluția din 1989, prea mulți, furând barbar sau cu
oarece stil, dar ce mai contează cum!, din avutul obștei
și îmbogățindu-se rapid.
Curios lucru – sau nu! – Dorin Petrișor își
tratează personajele altfel decât ne-am aștepta noi. Cele
proiectate ab initio să fie pozitive și care n-ar trebui să
dea de furcă nici scriitorului, nici lectorului, se remarcă
prin instabilitate emoțională, sunt vulnerabile, naive,
descoperă lumea și propria singurătate târziu, ceea ce-i
face să caute iubirea în locuri și printre persoane total
neadecvate statutului social și vieții lor de până atunci.
Cu alte cuvinte, involuează. Avem exemplul
profesorului Ion Ioanid, care, după strămutarea fals
benevolă (în urma pierderii concursului de dans
organizat la Orașul TV, găselnița Primarului pentru
realizarea schimbului temporar de locuințe între săracii
Containerului și bogații Paradisului și pentru rătăcirea
minților tuturor), ignorat de soția sa, Carmen, ocupată să
obțină dragoste carnală în noul ambient, se adâncește în
alcool și se lasă robit de vechea pasiune patologică
pentru adolescente. De asemenea, doctorul Aristotel
Manolache, director de spital și chirurg pretinzător de
șpăgi colosale de la pacienți, va cădea de comun acord
cu Smărăndița să se despartă, după mai multe decenii de
căsnicie, el descoperind Femeia în coafeza Delia, iar ea,
Bărbatul în pușcăriașul Manase. Evoluție nu vom întâlni
nici în cazul personajelor negative, deși emisiunea
„Orașul bunelor maniere”, realizată de coruptul Sorin
Cornelescu, era menită „unui scop superior, acela de a
ridica nivelul de civilizație din Oraș”. Relațiile de cuplu
sunt, în această carte, sortite eșecului, căci, pe traseul
decăderii lor, soții au ocazia să constate, fiecare datorită
unui concurs de împrejurări, că nu sunt ceea ce au
crezut a fi fost până atunci și că locul lor este chiar
acolo, jos, în mizeria socială, singura parte verosimilă a
societății în care trăiau, singura certitudine care le mai
putea garanta fericirea, așa cum era ea în realitate și nu
cum și-o imaginaseră ei. Relațiile între diverșii actori

sociali ai Orașului se bazează întotdeauna pe interes,
fiecare încercând să-l înșele pe celălalt, utilizând, pentru
îndeplinirea scopului, arme psihologice sau mortale,
precum cuțitul sau pușca. Până și eroul Cezar
Dumbravă, ofițer întors viu din trei războaie purtate în
afara patriei, decide să-i ucidă pe cei patru violatori ai
Iuliei cu care, până atunci, nu avusese totuși timp să
aibă o relație firească tată-fiică. Singurul personaj
normal, hotărât să facă lumină după „Armaghedon”,
este polițistul Emil Apostol. Dar, ca orice om normal
care nu are ce să caute într-o lume anormală, este
eliminat de către aceasta exact când el ar fi putut să
deconspire totul și să salveze Orașul de la declinul
cunoscut, acum, de întreaga Românie. Mai mult decât
atât, zona care va pieri în flăcări, alături de câteva zeci
dintre cetățenii săi, este Paradis, semn că avea nevoie de
o radicală purificare.
Observăm că autorul a ales cu atenție
onomastica personajelor sale. Pe polițist îl cheamă
Apostol, în greacă „acela care este trimis”, menit să
aducă lumina în întunericul sufletelor, doctorul poartă
numele filosofului Aristotel, ofițerul călit în războaie
este un Cezar, iar cei din Container poartă nume ori
supranume ca Argintaru, Lacrima, Cariciu, Mercedesa,
Izaura, Esmeralda.
Râsul lui Dorin Petrișor se aude adesea în
spatele vocabularului ales și nu invită la bună dispoziție,
cum s-ar crede la prima vedere, ci la reflecție, este dur,
tranșant, imposibil de ignorat. Iată câteva exemple:
„Aristide era deja mofluz. Străbătuse o jumătate de
planetă, posedat de visul pubisului natal bogat împădurit
și intens înmiresmat, și acum se trezește cu unul epilat”;
„La orfelinat mânca doar terci de orez cu slănină și
bătaie. Terci și bătaie, meniul zilnic”; „scandalagiii îi
achitau timbrul judiciar sub formă de băutură, astfel că
toată lumea era mulțumită”. Prostia este unul dintre cele
mai serioase motive de râs ale lui Dorin Petrișor. Nu
iartă nici puținătatea mintală a femeii, nici pe cea a
bărbatului: „Smărăndița (bibliotecara, n. n.) avu un
acces de uluitoare inteligență, al doilea în existența ei,
după cel în care-l călărise sălbatic pe Aristotel,
determinându-l s-o ia de nevastă”; „doctorul descoperi
perplex că sexul poate însemna chiar plăcere, nu e
obligatoriu un motiv de teroare”; „Cucerirea femeii nu
este, în fond, decât un eufemism, o metaforă inventată
de poeți și scriitori menită să ascundă eternul masculin,
adică neghiobia”.
Diavolul din titlu poate fi identificat în apanajul
mai multor personaje ale romanului, dar important este
faptul că în cele din urmă acesta este anihilat de către
autor odată cu ștergerea de pe fața pământului, prin foc,
a Paradisului din Orașul transilvănean. Dorin Petrișor
confirmă acest fapt pe ultima pagină a romanului:
„Cezar Dumbravă a fost grațiat. Va mai trăi două
decenii în București, apucând să-și vadă nepoții
adolescenți. Uitase complet cum arăta pe vremuri
Paradisul.
73

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Paradisul, de fapt, nici nu a existat vreodată,
poate doar în imaginația unor exaltați...”
Sunt întru totul de acord cu tânărul critic literar
Victor Cubleșan care, în prefața sa, apreciază astfel
demersul literar al lui Dorin Petrișor: „Se vede aici stofa
de reporter și în același timp echilibrul de prozator care
își construiește propria lume”.

Iubirea este una dintre temele frecvent ilustrate în
volum; însă dintre cele patru chipuri în care a fost
înțeles sentimentul (agape, philia, storghi și eros), Dan
Drăgoi îl preferă pe agape, nu pe eros; el pare a refuza
iubirea care pleacă de la sine și se întoarce la sine, grea,
pătimașă, adeseori vinovată, împovărată de suspiciuni,
taine și vârtej al simțurilor; acest tip de iubire, care
„zdrobește mădularele și care subjugă, în pieptul zeilor
și oamenilor, mintea și înțeleapta voință”, cum spune
Hesiod în „Teogonia” sa, nu este simțit ca făcând
obiectul inspirației poetice. Poetul nu sacralizează
erosul, ci preferă trăirea lui agape, care are un specific
aparte, definind iubirea care face bine celuilalt,
aproapelui, ființei din preajmă, iubirea care nu se uită la
ale sale, ci crește eliberând sufletul de egoismul
închizător de univers. Agape este deschiderea totală spre
ființa iubită, capacitatea de a construi un univers pentru
ea, prin puterea imaginației: „Eu sunt cu tine-n munte,
eu sunt cu tine-n șoapte/ Clepsidra cerne timpul, hai, că
mai e puțin!/ Și lung e drumul zilei către noapte/ Tu
vino către mine, eu către tine vin!” („Tu vino către
mine”).
Un poet totuși n-ar fi deplin dacă nu și-ar
mărturisi lupta cu întunericul, dacă n-ar trece prin
spaime, dacă nu s-ar simți înfricoșat în fața
neînțelesului; poemele nu notează doar jubilație, extaz,
nu sunt simple și pure în exaltare permanentă, ca la
poeții clasici, ci vin, de multe ori, dintr-un adânc al
angoasei omului modern, incapabil să intre în armonie
cu cele veșnice și esențiale. „Noaptea neagră” este o
metaforă pentru răul care încearcă să-și crească imperiul
în tenebrele ființei: „Ce frică mi-e de tine, noapte
neagră!/ (…) Nu e nici o lumină și norii stau sub ceruri,/
Cohorta lor umbroasă ne-mbracă în cerneală./ În tușul
îndoielii ne rostuim în geruri,/ Călcând pe colți de
stâncă, în gol și îndoială” („Ce frică mi-e de tine,
noapte!”).
Astfel de poeme sunt rare în volum, pentru că, așa
cum spune Arhiepiscupul Calinic, cel care girează
volumul cu o măgulitoare prefață, Dan Drăgoi este un
iubitor și scriitor de poezie care „are talent (…) are și o
libertate mare de a primi inspirația ca natură și adevăr,
fiind spiritul care visează, care este ca o melodie ce ne
încântă urechea, trăind într-o rază de soare…”.

Valeria MANTA TĂICUȚU
Când înțelegi raza de soare*
Înainte de mutarea „în asfințituri calde”, poetul
argeșean, prin versuri scrise în dulcele stil clasic, își
mărturisește credința în valorile artei: „Îmbrățișat de
raze și candoare/ Mă va așterne timpul într-o carte”
(„Lumini târzii”). Regală, bogată și târzie, arta este
conotată adeseori ca luptă: cu sine, cu lumea care și-a
uitat valorile, și-a pervertit inocența, cântecul,
năzuințele curate și nu mai tresare în fața frumuseții: „Și
iată, o străfulgerare veche/ M-aduce în arena poeziei./
Îmi pun cireșe iarăși la ureche/ Și mă ridic în cântul
armoniei” („Mereu în arenă”). Cu alte cuvinte, condiția
artei ar fi renunțarea la balastul realului, intrarea în
rezonanță cu universul și cu divinitatea, în starea de
euforie pe care ți-o creează lucrurile frumoase,
întoarcerea într-o Arcadie uitată: „Să mă îmbăt, o,
Doamne, de cuvinte/ În hruba ta cea plină de iubire!/
Licoarea Ta, de-i rece sau fierbinte,/ O beau până la
fund. Și nu-i o amăgire!”.
Dan Drăgoi este un poet solar, care crede că a
găsit lumina în textele biblice, considerate sursă de
inspirație și de har; prozodic fără cusur, versurile sunt
motivate afectiv și transmit un mesaj de împăcare și de
bucurie: „Mă leagănă palmele visului când/ La capăt se
zărește lumină/ Doamne, m-ai făcut atât de plăpând,/
Atât de ușor și fără de vină.// Eu sunt un prunc adormit
lângă visuri/ Și o lumină lină mă alintă” („Veșniceștemă, Doamne!”). Ar fi exagerat să-l considerăm un poet
mistic, atâta vreme cât preocuparea fundamentală nu
este aceea de a desoperi tainele dumnezeirii, de a li se
încredința ori de a le tăgădui arghezian, ci una mai
apropiată de primii creștini, care experimentau starea de
libertate și fericire lăuntrică pe care ți-o aduce
rugăciunea și, prin ea, încredințarea în mâinile
Salvatorului din ceruri; poetul-copil face din versuri –
biserică și acolo își mărturisește, fără teamă în fața
cuvântului, dragostea și încrederea în „ctitoria de suflet
și de soare”: „Mi s-a pus în locul mâinii un răsărit de
soare/ (…) Doamne, cu mâna dreaptă scriam versuri
frumoase!/ Mâna cea sfântă apropiată de sufletul meu./
Mâna mea dreaptă, îmbrăcată în flori și mătase,/ Mâna
făurită din aurul iubirii, mereu” („Mâna dreaptă”).

* Dan Drăgoi: Lumini târzii, Ed. Tiparg, 2016

74

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
armele scriitorului, ironizează „erudiţia” unor postaci
despre ciori. La fel de interesantă este şi povestirea
„excremente.com”. Adrian Ţion face exerciţii de
lingvistică şi estetică în fiecare dintre cele zece
povestiri, însă de un farmec aparte este „Hârtia albă”,
deşi titlul nu este atât de atrăgător pe cât este textul în
sine. Alţii în locul său, în această povestire, arătau cât
sunt ei de macho, de gigolo, de mari cuceritori în faţa
unor femei care erau deja cucerite. Însă el ţine la
reputaţia sa (?) şi nu se aventurează în vreo relaţie, la
piscina pe care o frecventa, cu femeile din care
hormonii dădeau năvală mai ceva decât temperatura din
termometre.
Am lăsat la urmă povestirea care dă titlul cărţii,
„Fluturi în stomac”. Dacă ar fi să dăm atenţie
conotaţiilor ce i se dau acestei expresii, mai ales la
emisiunile TV unde sunt invitate starlete porno pe post
de mari vedete, am crede că este vorba despre o idilă,
foarte firesc aspectul, dintre doi tineri. Nimic mai fals.
Adrian Ţion ne conduce, voit, pe o pistă falsă în
aparenţă. Nu este musai să simţi fluturi în stomac numai
atunci când eşti îndrăgostit. Mai sunt şi alte prilejuri.
Realitatea din zilele noastre o confirmă din plin. O
octogenară singură, doamna Aneta, îşi face planuri
exaltate din momentul în care nepotul Mircea o invită să
îl viziteze în Florida. Şi nu oricum, ci pe un vas de
croazieră transatlantic. Până să se hotărască, bătrânica
îşi plimbă singurătatea prin cartier, ajutând o femeie
tânără, Nineta, cu mari necazuri, angajată la un chioşc
de ziare, şi căreia îi ţine locul câteva ore pe zi. În afară
de acest ajutor, bătrâna îi era şi sfătuitoare. Fluturii din
stomac îi dau năvală bătrânei în două momente
remarcabile. Visul traversării Atlanticului la bordul unui
luxos vas de croazieră şi exaltarea stârnită de decăderea
presei care o face, într-un acces de delirium, un posibil
piroman al bietului chioşc de ziare. Dar cum în zilele
noastre oamenii buni sunt luaţi de proşti şi sunt păcăliţi
uşor din cauza naivităţii şi credulităţii lor, aşa ceva
păţeşte şi octogenara Aneta, fără să aibă parte de
croazieră şi nici de incendiul ce o scotea din anonimat.
Sfârşitul povestirii, deşi nu anunţa acest lucru, este
tragic. Este ceva din tragediile ce se înmulţesc
exponenţial în acest spaţiu, altădată binecuvântat cu
oameni smeriţi şi miloşi. Vremurile s-au schimbat şi
odată cu ele şi cei mai mulţi dintre noi. Cam acestea ar
fi o parte din concluziile la care am ajuns citind cartea
lui Adrian Ţion.
Autorul scrie cu cuvinte meşteşugite, arătând că
stăpâneşte nu numai lexicul, ci şi topica, fără să fie
preţios. Este realmente o plăcere să citeşti textele
autorului. În prefaţa cărţii, Vasile Gogea, mai precis în
finalul ei, spunea despre povestirile lui Adrian Ţion
următoarele: „Rezultatul este un curcubeu de stări
poetice transpuse în inspirate naraţiuni mustind de
imprevizibile sensuri. Asemenea zborului unui roi de
fluturi într-o grădină”.

Stan BREBENEL
Fluturi în stomac
O carte deosebit de interesantă, prin tematica
abordată, publică scriitorul Adrian Ţion la Editura
„Tribuna” din Cluj-Napoca, în anul 2015. Membru al
Uniunii Scriitorilor din România, Adrian Ţion s-a
lansat, ca foarte mulţi scriitori români, după anul 1990,
deşi a debutat la o vârstă fragedă, în anul 1968 la numai
19 ani, cu un poem, unde altundeva decât în revista
„Tribuna”. Dacă îi urmărim traseul literar, vom constata
că Adrian Ţion este îndrăgostit de proza scurtă. Însă el
nu s-a oprit numai la acest gen literar. A mai scris cu
pasiune şi lejeritate piese de teatru într-un act, articole,
cronici literare, reportaje istorice şi monografice.
Debutul editorial s-a produs în anul 1998 când, la
Editura „Nona” din Iaşi, i-a fost publicat volumul de
povestiri, nuvele şi schiţe „Un apel disperat” în urma
primirii premiului naţional literar de proză „Mihail
Sadoveanu” la concursul desfăşurat la Piatra Neamţ cu
un an înainte.
Cartea pe care încerc să o prezint, „Fluturi în
stomac”, conţine zece povestiri cu o tematică destul de
actuală şi, pe alocuri, stranie. Sunt personaje în aceste
povestiri pe care le întâlnim zilnic, poate că de mai
multe ori pe zi, şi pe lângă care trecem aproape
nepăsători, dominaţi de problemele şi angoasele noastre.
Adrian Ţion, ca un fin observator al cotidianului
concret, trage un semnal de alarmă asupra nepăsării
noastre şi a semenilor noştri la soarta unor concetăţeni.
Povestirile lui Adrian Ţion sunt amintiri cu puternic
impact emoţional, dar sunt şi poveşti neutre, reci, care
se petrec în realitatea virtuală şi prin care suntem
implicaţi prea puţin emoţional. Una dintre povestirile cu
amintiri emoţionale este cea care deschide volumul:
„Ma chère Danielle…”. Trăirile naratorului, chiar dacă
de la producerea faptelor au trecut peste trei decenii,
sunt foarte actuale şi cu reverberaţii în prezent.
Întâlnirea cu franţuzoaica Danielle în Clujul din anii
socialismului are un impact aproape devastator pentru
tânărul amorez român, el fiind şi un posibil cetăţean
francez, deci capitalist. Toate amintirile petrecute în
urmă cu mai bine de trei decenii sunt vii şi rememorate
într-un tren care îl poartă spre Cluj şi în casa pe care
speră să o vândă şi unde a avut loc mare întâlnire şi în
care stătea ascunsă o comoară: corespondenţa cu
enigmatica şi uşuratica franţuzoaică.
Alte povestiri surprind aspecte din cotidianul
umbros, mocirlos şi neaducător de speranţe. Generaţiile
facebook nu mai au timp de citit, de studiat, de
aprofundat cele mai elementare noţiuni. Aşa că îşi dau
cu părerea, prescurtând cuvintele într-un mod
incalificabil, despre diverse lucruri fără să fie în
cunoştinţă de cauză. Edificatoare în acest sens este
povestirea „Autori pe web”, în care prozatorul, cu
75

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
de jertfă), mitul lui Iona (ca metaforă a spațiului închis),
parabola fiului risipitor („taie vițelul cel gras, Doamne,/
degrabă cheamă la ospăț necunoscuții/ și vecinii de
pahar cheamă-i,/ cel pierdut/ întinerit cu șapte vieți se
va-ntoarce” – nouăzeci și nouă”), a femeii desfrânate
(„nu mă judeca după vorbe!/ tu nu știi cât de singură
sunt în fața mulțimii,/ cum îmi curge sângele în obraji/
după o ploaie de vară./ cine ești tu, piatra să o arunci?/
numai Dumnezeu ține pietre în mână” – celui care cu
pietre aruncă), dar și trimiterile la mitul protopărinților,
la păcatul strămoșesc („s-a umplut pământul de eve,/ de
sânii lor crescuți în pocaluri de aur,/ ostașii și-au lăsat
casele,/ împreunându-se cu ele pe pământul lui Moise./
au urcat pe munte, au spart tablele/ și au scis alte legi –
peniță pe table de piatră”).
Armina Flavia Adam trage spre sine esența
marilor teme poetice, reușind, printr-o complicată
alchimie, să topească ipostazele de copil, femeie și
zeiță, de înger și demon, într-un chip nou, de poetă care
moare și învie după fiecare poem: „am vieți cât să îmi
îngrop în tine/ toate duminicile,/ după datini să le fac/ o
pomenire cum nu s-a văzut.// se vor aduna săracii/ și
bogații vor veni de la o moarte distanță,/ buluc vor da
iama/ să-mi judece vorbele” – „zbor hăituit”).

Silvia Ioana SOFINETI
De la mit la poezie*
În mitologia pe care o creează, prin poemele sale,
Flavia Armina Adam, există o sofisticată recunoaștere a
feminității, Ana lui Manole și Minerva împărțind
aceeași pedeapsă și același vis, aceeași viață („nu se
moare dintr-o răsucire în gol./ nu se moare dintr-o
rătăcire în carne”) și aceeași moarte: „acesta e zidul
meu, dincolo de el nu se trece./ eu sunt Minerva, femeia
din zid”. În structura de adâncime a textului se amestecă
elemente creștine și păgâne cu trimiteri la legendele din
folclorul autohton, ilustrând ideea sacrificiului, a
războiului dus cu lumea și cu timpul, a prudenței și a
înțelepciunii și un acut sentiment al vulnerabilității în
fața celuilalt: „cu pumnii ai lovit în ceea ce sunt/ până
ce ți s-a despicat țeasta”.
Dacă fiecare împrejurare poetică își are zeul
ocrotitor, din „depărtări cu iz de femeie” apare mereu
Minerva, invocată ca reper ontologic: „Minerva,
Minerva,/ de când în pântecul mamei eram,/ blestemul
ochilor tăi m-a ajuns - / am murit la termen, cum toți
morții în ultima vreme/ și-am mușcat din tine cu foame,/
înainte ca geana ta să-mi petreacă grumazul” („fericiri
cu Minerva – 1”). Protectoarea înțelepților, a războiului
drept și, mai ales, a artelor, este coborâtă din mit direct
în realitatea poemului, poeta i se adresează și i se
substituie, pentru că „în veșnicia ei,/ mările se iveau în
morminte,/ pământencele erau fluturi de-o noapte,/ își
lăsau zborul furat pentru-o clipă de pace,/ își vindeau
sufletul/ pe câteva cuvinte șiret împletite” („fericiri cu
Minerva 3”).
Armina Flavia Adam scrie o poezie de tip
confesiv, prin care dezvăluie un univers personal
proiectat în imaginar; acolo sunt vii emoțiile din trecut
(„mama n-a crezut niciodată în mine,/ nici când am
murit prima oară nu a crezut - / eu îi iubeam rujul și
rochiile de revelion,/ și pantofii cu toc i-i iubeam,/ și
parfumul rusesc din vitrină,/ ea se iubea pe sine și poate
pe Dumnezeu uneori,// m-ar disprețui dacă i-aș spune/
cum eu și păpușile/ împleteam trandafiri în formă de
cruce,/ apoi ardeam lumânări toată noaptea, / să-i fie de
suflet” – „păpușile”), iluziile („era vineri,/ pășeam prin
iarbă cu tălpile goale,/ ne țineam de mână, împărțeam
întunericul/ și lumina o împărțeam până la ultimul cent,/
și livada cu vișini din pozele vechi” – „colaj dintr-o
secundă de vineri”), orgoliul creatorului de miracole
poetice: „sunt un Iisus ca toți Iisușii,/ oamenii mă
așteaptă/ să prefac apa în vin/ cu o singură mișcare a
mâinii,/ eu mă bucur de fericirea lor ca un copil,/ tresar
și-mi construiesc un rai nou,/ strângând între pleoape/ o
coroană de nuc” („morbid la prima vedere”).
Dintre miturile biblice topite în poeme se
remarcă, prin impact emoțional, cel cristic (prin ideea

* Armina Flavia Adam: Pumnul din vid Ed.
Rafet, 2015

76

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
preventivă de Matei Vișniec, Punct și de la capăt de
Gabriel Chifu, Urma de Adrian Alui Gheorghe, iar
dintre recitiri: Alecu Russo – Cântarea României, Geo
Bogza – Cartea Oltului, Mihai Eminescu – Epigonii,
Vasile Voiculescu – Zahei orbul, Reîntâlnire cu opera
lui Pavel Dan, Eugen Goga – Cartea facerii.

Nicolai TĂICUȚU
Raftul cu cărți
Adrian

Dinu

Rachieru, Polemici de
tranziție,(13 studii de
caz), Editura TIBISCUS,
Uzdin, Serbia 2016. 180
p. Pe coperta a patra a
cărții, Ada D. Cruceanu
menționează: Volubil cu
sobrietate, informat până
la Dumnezeu, probabil
deținând geamantane de
fișe după miile de pagini
citite, bine ordonate, utilizate, apoi, pro și contra,
Adrian Dinu Rachieru are, în plus, o „voluptate” a
scrisului elegant, de citit cu o plăcere aparte în
urmărirea frazei… Studiile autorului se opresc asupra
lui Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Mihai Beniuc,
Nicolae Labiș, Ion Miloș, Constantin Noica, Adrian
Marino, Ștefan Aug. Doinaș, Eugen Barbu, Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Paul Goma și Adrian
Păunescu.

Lina Codreanu, Proprietarii de amintiri,
Editura Rafet,Râmnicu Sărat, 2015.
155 p. Din selecția aprecierilor
critice alese de autoare, redăm din
cele ale lui Adrian Lesenciuc: Nimic
mai adevărat și, totodată, nimic mai
înșelător ca această întindere
textuală peste care adie duhul
patriarhal. În această scriitură
compactă ca unitate, lumea târgului
moldav, înghesuit între colinele cu
viță de vie, se desface în profunzimea existențială. (…)
Tulburătoarele drame se produc în profunzime. O
profunzime pe care autoarea o redă cu o mână sigură și
exersată, cu o putere de expresie rar întâlnită. Celelalte
referințe sunt semnate de Teodor Pracsiu, Florentin
Popescu, Ion Gh. Pricop, Constantin Trandafir, Vasile
Spiridon, Emilian Marcu, a.g.secară, Petruș Andrei,
Ionel Necula.
Ruxandra Anton, Cartea lumilor dispărute,
Tracus Arte, București, 2011. 126 p.
De la Horia Gârbea citire: Fericiți
poeții care izbutesc să fie ei înșiși,
fără a se lăsa seduși de vreo
retorică, veche sau la modă, ce nu-i
reprezintă! Fericiți poeții care nu
contrafac nimic pentru a clipi
complice spre cititor, cerșindu-i un
zîmbet. Nespus de fericiți poeții care
știu să tacă atunci când nu au nimic
de zis și să rupă la timp firul sau chiar gîtul poemului
cînd el și-a epuizat forța. (…) Fericită, așadar, este - și
fie să rămână - Ruxandra Anton, vechea mea prietenă.
Ea are toate aceste însușiri și pe deasupra pe aceea de
a scrie rar și bine, bucurându-ne cu adevărul și firescul
poeziei sale.

George L. Nimigeanu, Vămile năpăstuirii,
Editura Samuel, Mediaș, 2016.
431 p. Dl. George L. Nimigeanu
își începe astfel o Predoslavie: Nu
pot începe depănarea acestor
„mărturisiri” (și, deopotrivă,
„mărturii”) fără a preciza faptul
că, după ce, la insistențele unor
buni prieteni, am tot povestit „câte
ceva” din viața mea zbuciumată,
unii dintre „ascultători” m-au
sfătuit să scriu toate cele trăite, pentru că întâmplările
prin care am trecut sunt specific vremurilor pe care leam traversat cu toții, dar nu toți au avut „nenorocul”
de a fi martori direct implicați în frământările care, cu
duritatea lor, au marcat viețile a mii și mii de oameni –
bătrâni, mature, tineri și copii – lăsând urme adânci și
dureroase, uneori de neînchipuit.

E toamnă, e foșnet, e somn…, Ediție îngrijită
de Ioan Prăjișteanu, Editura
Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016.
147 p. Această ediție conține texte
ale concurenților participanți la
concursul ce însoțește Toamna
Bacoviană. La secțiunea poezie au
participat: Ana-Maria Antonesei,
Andreea Violeta Bobe, Adelina
Georgeta Dozescu, Ana-Andreea
Cioca, Andreea-Iuliana Petcu,
Manuela-Camelia Sava, Mihai Dan Dincă, Oana-

Ionel Popa, Citiri… și
recitiri din literatura română,
Editura
Almarom,
Râmnicu
Vâlcea, 2016. 343 p. Amintim aci
câteva dintre citirile criticului:
Acasă,
pe
Câmpia
Armaghedonului de Marta Petreu,
Un singur cer deasupra lor de
Ruxandra Cesereanu, FEM de
Magda Cârneci, Dezordinea
77

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Alexandra Pușcașu, Bogdan-Alexandru Petcu, Carla
Francesca Schoppel, Elena Cătălina Suditu, Maria
Magdalena Constantina Theofilopoulos, Adrian Ivanov,
Alexandra Ghinca, Emilia Nedelcoff, Roberta-Corina
Stan, Diana-Maria Iorga, Larisa Mihai, Mădălina
Ghiaur, Cosmin Pîrghie, Roxana Elena Stan, Mircea
Tomescu, Andreea-Elena Chiriac, Marius Cucoș, Daniel
Sascau, Delia Grosu, Diana-Mihaela Barbu, Cornelius
Ioan I. Dragan, Florin Stan, Alexandru-Flavian Gaiță,
Ioana Vintilă, Adrian George Gh. Matus, Iliuță Cozma,
Mădălina Andreea Miron, Raluca-Ioana Ialomițeanu,
Teofana Ioana, Țurcanu-Cosmin, Tudor Voicu, Vlada
Talai, Lazăr Magu, Izabella Timar Emese, AndraGabriela Iuscu, iar la eseu: Nicolae Ciprian Rusu,
Alexandra Rusu, Iuliana-Maria Caraghin, RobertaCorina Stan, Adriana Gabriela Aldea.

Tudor Cicu, Fata cu smochine, Editgraph,
Buzău, 2016. 135 p. Întru susținerea
romanului Fata cu smochine, criticul
literar Ion Roșioru vine, pe coperta a
patra a cărții, cu câteva mențiuni:
…Din păcate, lumea actuală nu mai
crede în basme, iar gândirea mitică sa degradat. Ceea ce nu înseamnă că
Tudor Cicu a renunțat la a pleda
pentru întoarcerea la poveste și la
credința fără condiționări meschinraționaliste în convențiile ei prin excelență terapeutice.
Înapoi, așadar, la cultivarea misterului.
Genovel-Florentin Frățilă
Șirul lui Fibonacci/ Fibonacciʹs
sequence, Editura Rafet, Râmnicu
Sărat, 2016. 73 p. Traducerea în
limba engleză și prefața: Daniela
Sorina Ciurariu; Grafica: Daniela
Petre. În prefață se menționează:
Haijinii știu că ceea ce omul a
inventat sau va inventa este prezent
deja în tot ceea ce îi înconjoară. Ei sunt conștienți că
toate trăirile lor sufletești au echivalențe în natură și că
întreaga natură se ascunde în mod subtil în ființa lor.
Noul volum de haiku-uri al lui Genovel-Florentin
Frățilă începe și se sfârșește cu două haiku-uri
excepționale: iazul înghețat-/ tremurând într-o copcă/
un banc de stele și picuri de rouă-/ șirul lui Fibonacci/
un fir de iarbă.

Corneliu Vasile, Reflectări, reflecții, refracții –
O carte despre spații culturale,
cărți și biblioteci, Editgraph,
Buzău, 2016. 136 p. Este
constituită din trei părți: Evocări
și întâlniri literare (din care
remarcăm: Club A: O întâlnire
cu Doamna Elena Zaharia
Filipaș, Cu Gheorghe Ene prin
Pogoanele, Lansare la Muzeul
Județean
Buzău),
Cărțile
contemporanilor noștri (din care
remarcăm: Nicolai Tăicuțu. Aripi de ploaie; Marin
Ifrim, Invitație la vals literar și Blocat în lift, spre cer;
Petre Isachi, Convorbiri imaginare cu Jorge Luis
Borges; Viorel Frîncu, Drăgaica. Târgul dintre țări;
Mihai Sălcuțan, Pseudomorfologie dionisiacă) și
Călător prin Europa (Biblioteca Națională a
Luxemburgului; Belgia, central Uniunii Europene;
Paris, capitala culturii mondiale; Vizitând Lille;
Schengen 25; Biblioteca Regală a Belgiei; Anvers/
Antwerpen).

Mihai Vintilă, Adevăruri mari scrise cu litere
mici, Editura Infoest, Siliștea,
2015. 88 p. Volumul este însoțit
de spicuiri din cronici, despre
poezia lui Mihai Vintilă, semnate
de Ion Bălan, Virgil Andronescu,
Gheorghe A. Neagu, Dumitru
Anghel, Nina Macari și Lucia
Pătrașcu, din referițele căreia
cităm: Tematica versurilor sale
este diversă. Despre mamă,
despre visuri, despre viață, despre moarte, despre
minciună, despre adevăr, despre singurătate, despre
neputință sau făcând un fel de filozofie existențialistă
pentru a evoca un anumit univers social și moral. Este o
tematică încărcată cu înțelesuri deosebite, roade ale
trăirilor sale.

Octavian Mihalcea, Umbra
de fier, Editura SemnE, București,
2016. 88 p. Punct ochit, punct lovit,
este succinta referință critică semnată
de Octavian Soviany pe coperta a
patra a volumului, din care cităm:
Specialitatea poetului Octavian
Mihalcea par să fie peisajele cosmic,
reduse la liniile lor esențiale, în care
predomină materiile elementare –
piatra, apa, nisipul, dar și
iluminările à la Rimbaud, lipsite însă de luxurianță și
policromie, austere ca niște gravuri, poate cu ecouri din
Virgil Mazilescu, capabile de a exprima tensiuni
inefabile printr-un joc bine condus de linii și forme.

George Lixandru, Acoperișuri de hârtie (de la
vilele „aleșilor” la casele subsemnatului), editoriale
apărute în Gazeta luʹ Buzoianu, Sud-Est Forum, Ziariști
Online, DC News și alte publicații, Editgraph, Buzău,
2015. 271 p. Pe coperta a patra a cărții, autorul își
78

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
prezintă, succint, demersul: Cartea de față cuprinde un
milion de nedumeriri și lacrimi, mari
ca o literă cât roata carului. Așa e
toată cartea: lacrimi ca niște litere,
replicate de o mie de ori. Sau ca
Noul Testament pe care l-am
redeschis, de curând, primindu-l în
dar de la un prieten. Citindu-l, am
senzația, uneori, că paginile sunt
goale și că acolo îmi scriu și îmi
plâng propriul testament.

Cozma, Maria Niculai, Mihaela Roxana Boboc, Lucian
Mănăilescu, Ion Gheorghe, Laurențiu Belizan, Petruț
Dinu, Petruța Niță, Andrei Costin Bolache, Oana Șușu,
Paul Spirescu, Ilie Vădoian, Gela Enea, Rodian Drăgoi,
Florentin-Genovel Frățilă, Petre Ioan Crețu, Manuela
Camelia Sava, Dumitru Ichim, Angi Melania Cristea,
Dorina Stoica, Cristina Ștefan, Luminița Zaharia,
Marilena Apostu, Dumitru Dănăilă, Șerban Mihai
Georgescu, Melania Briciu Atanasiu, Ana Maria Gîbu,
Elena Glodean, Nuța Istrate Gangan, Nuța Crăciun ș.a.
ARGEȘ, Serie nouă, Anul XV (L), nr. 10 (412),
octombrie 2016. Ne vom opri doar la critica literară:
Nicolae Oprea (Mădălina Violeta Dîrmină, Un scriitor
din exil și tema exilului: Vintilă Horia), Victor Rusu
(Liliana Hinoveanu, Camera dezastru și Luminița
Cojoacă, Untdelemnul norocului), N. Georgescu
(Marina Almășan, Și eu am descoperit America), Radu
Duțescu (Adrian Alui Gheorghe, Luna Zadar),
Constantin Trandafir (Iulian Moreanu, Exit), Leonid
Dragomir (Pascal Ide, Iubirea nefericită – tratament și
vindecare), Ștefan Ion Ghilimescu (Costin Borza, Marin
Sorescu. Singur printre canonici), Iulian Raul Badila
(Vlad A. Gheorghiu, Disco 2000), Valeria Manta
Tăicuțu (Virgil Diaconu, Atelierul de fluturi), Nina
Vasile - Cristina Onofre. O experiență de percepție,
Viorel Nica (Mo Yan, Obosit de viață, obosit de
moarte), Constantin Stancu (Ioan Evu, Înger de
rezervă), Lucian Gruia (Geo Naum, Vera), Ion PopescuSireteanu (Viorel Pătrașcu, Tranziția spre nimic),
Floricel Marin – Ioan Alexandru - disidența prin
literatură, Ionel C. Ștefan (Constantin Pădureanu,
Focuri pe câmpii) și cartea nouă prezentată de Dumitru
Augustin Doman: Duminicile de sub pământ de Flavia
Adam și Per amorem de Daniel Pișcu.

REVISTE LITERARE
Actualitatea literară, Anul VII, nr. 63,
septembrie 2016, Lugoj. Semnează eseuri: Nicolae
Silade (Despre zbor, înălțare și deasupra deasuprelor),
Remus V. Giorgioni (Prezumția de genialitate. Bye-bye
sau Îți arăt eu ție, cititorule!), Cornel Ungureanu (Din
nou despre Anișoara Odeanu), Magda Ursache
(Catilinare și acid sulfuric), comentarii: Radu Ciobanu
(Ce nu au văzut alții), Adrian Dinu Rachieru (Radu
Cârneci, un apologet al iubirii), evocări: Vasile Andru
(Monseniorul Vladimir Ghika merge să-l convertească
pe Vladimir Lenin), dialoguri: Mircea Anghel – Iasmina
Petrovici și Titus Crișciu – Nora Iuga, cronică literară:
Constantin Cubleșan (Slavco Almăjan, Ieșirea din
clepsidră), Ionel Bota ( Denisse Huzum, Oglinda
neagră a Minei D), poezie: Nicolae Silade, Remus
Valeriu Giorgioni, Lucian Mănăilescu, Emil Iulian
Sude, Eva Sorina Matei, Codruța-Irina Corocea, Petruț
Dinu, Bogdan Constantin Enache, proză: Gabriela
Aldea, Nicolae Havriliu, Ovidiu Bufnilă. Și din cărțile
sosite la Remus V. Giorgioni amintim: Vorbesc în gând,
cu voce tare de Robert Șerban, Ouă de cuc de Costel
Simedrea, Vadul ars de Constantin Stancu, Sticle goale,
fiare vechi de Tudor Voicu.

ARGEȘ, Serie nouă, Anul XV (L), nr. 11 (413),
noiembrie 2016. Remarcăm: eseurile și comentariile
realizate de Nicolae Oprea, Marin Preda și literatura
non-ficțională, Mircea Bârsilă, Poezia Marianei Codruț,
Cristian Hoanghea, Maidanul cu dragoste sau Eros și
Thanatos în mahalaua cu nume rușinos, Liviu Ioan
Stoiciu, Mai există Societatea Scriitorilor Români
înființată în 1990?, Leonid Dragomir, Mihail Șora –
100, Aurel Sibiceanu, Gimi se leapădă de socialism și
devine Gregoire, Mihai Merticaru, Literatura, o pădure
mirifică, critica literară: Ion Predescu (Nicolae
Manolescu, Istoria literaturii române pe înțelesul celor
care citesc), George Vulturescu (Vasile Moiș, În spatele
ușilor deschise), Ștefan Ion Ghilimescu (Cornel Nistea,
Tragismul românesc), Adelina Sorescu (Radu
Aldulescu, Istoria Regelui Gogoșar) și Dumitru
Augustin Doman (Dan Drăgoi, Lumini târzii, Marin
Ioniță, Dincolo de tăcere - vol.I, Gela Enea,
Neurophobia și Andrei Mocuța, Voi folosi întunericul
drept călăuză). Poezia este semnată de Octavian Doclin,
Valentin Predescu, Magda Grigore, Dan Grigore, Dan

Ante Portas, Anul I, Nr. 2/2016, Buzău. Până la
poezie, semnalăm paginile de critică literară semnate de
Gina Zaharia (Ion Lazăr da Coza, La Ghizunie și
Vasilica Lazăr, Anotimpul întoarcerilor), Lucian
Mănăilescu (Laurențiu Belizan, Onirograme) și
dialogurile Laurei Cozma cu Ana Maria Gîfu și cu
Constantin Marafet. Și-acum să-i numim pe câțiva din
poeții prezenți: Gina Zaharia, Simina Maria Sima, Laura
79

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Rotaru, Dumitru Crudu, Alexandra Pârvan, AdrianGeorge Matus, Bogdan-Alexandru Petcu, Ana-Maria
Sârbu, Emilia Nedelcoff, Tiziana Colusso (prez. și trad.
George Popescu), Oleksa Slisarenko (prez. și trad. Leo
Butnaru).
ATENEU, Anul 53, serie nouă, nr. 566,
octombrie 2016, Bacău. Remarcăm comentariile și
eseurile realizate de Carmen Mihalache (Povești despre
fragilitatea și frumusețea adolescenței), Ioan Dănilă
(„Toamna bacoviană” 2016), Constantin Călin
(Bacovia – dosarul receptării. Eticheta de „simbolist”),
Violeta Savu (Avangarda XXII), Val Mănescu (Onoarea
excelențelor majore), Ștefan Munteanu (Ion SânGiorgiu despre relația dintre Eminescu și cultura
germană-III), Cornel Galben (Eterna regăsire), Vasile
Spiridon (Profesiunea sa, cultura), Gheorghe Iorga
(Rilke. Din avatarurile biografiei interioare), Ion Fercu
(Prin subteranele dostoievskiene-51), critică literară
semnată de Marius Manta (Ernest Bernea, despre
simplitatea privirii) și Adrian Jicu (Andreea Răsuceanu,
Bucureștiul literar, Doru Mihai Mateiciuc, Iluzia,
Grigore Codrescu, Lucidul anxios și retractil Ion Tudor
Iovian). Dan Perșa scrie despre Colocviile Ateneu și
Premiile Revistei pentru anul 2016. Cu acest prilej au
bine-cuvântat: Ileana Mălăncioiu (Bacăul lui Bacovia),
Robert Șerban (Surprizele „Ateneului”), Adrian G.
Romila (Bacovia, Bacău, „Ateneu”), Ovidiu Dunăreanu
(O revistă puternică), Nicolae Scurtu (O carte incitantă
„Plumb”).

în dialog cu unul dintre seniorii literaturii noastre –
George Bălăiță și realizează critică literară la cartea:
Societatea Scriitorilor Târgovișteni. Dintre eseuri și
comentarii cităm: Panait Istrati – între vocație și
aspirație de Viorel Coman, Nobel Prize 1934-Luigi
Pirandello de Titus Vîjeu, Poetul de Vasile Szolga,
Cum devine de se leagă- În zadar în colbul școlii de N.
Georgescu și Privirea maestrului Enescu de Florin
Colonaș. Semnează cronică literară: Ion Roșioru
(Gabriel Peneș, Unde se duc îngerii când mor și
Florentin Popescu, Furca și alte povestiri), Ion Brad
(Florentin Popescu, Furca și alte povestiri), Ion Haineș
(Florin Costinescu, Clipa și amfora). Întâlnim poezie
semnată de Coman Șova, George Topârceanu, scriitori
polonezi contemporani: Grazyna Dorota Kowalska, Jan
Rychner, Tomasz Mielcarek (prez. și trad. Nicolae
Mareș), Daniela Șontică, Lucian Mănăilescu, Valeria
Manta Tăicuțu, Ion Roșioru, Nicolae Pogonaru, Gabriel
Peneș, Teo Cabel, Ion Andreiță și George Theodor
Popescu, iar proză: Violeta Urda.
Buzăul literar, Serie nouă, Anul I, nr. 1,
octombrie 2016. Publicație a Cenaclului literar „V.
Voiculescu”. Pe prima pagină redacția inserează
editorialul, Un alt început și manuscrisul voiculescian al
poeziei Noul Arhitect. Actualitatea culturală se referă la
trei evenimente: Toamna bacoviană (unde Valeria
Manta Tăicuțu a primit Premiu de excelență pentru
întreaga activitate), lansarea Antologiei de poezie
româno-italiano-portugheză la Taranto, Italia și la cea
de-a XXIX-a ediție a Festivalului Întâlnirea
epigramiștilor, Brăila. Un scurt istoric al Cenaclului
literar V. Voiculescu face Viorel Frîncu, iar despre
Duplexul literar Buzău-Oltenița scrie Stan Brebenel.
Gheorghe Postelnicu este prezent cu eseul
Protocronismul textualist al lui Ion Gheorghe. Poezie
semnează: Simina Maria Sima (scurtă prezentare de
Viorel Frîncu), Nicolai Tăicuțu, Mihaela Roxana
Boboc, Constantin Bucur, Dan Camer, Ion Stanciu (notă
bibliografică de Stan Brebenel) și Nicolae Gâlmeanu.
Lampa și musca este proza scurtă ce aparține lui Stan
Brebenel. Printre laureații Concursului Național de
Creație Literară V. Voiculescu se află și membrii
cenaclului literar V. Voiculescu: Dumitru Pană –
Premiul Național „V. Voiculescu” pentru poezie, Paul
Negoiță - Premiul Național „V. Voiculescu” pentru
publicistică și Gina Zaharia – Premiu special pentru
poezie.

Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXVII, nr.
9-10 (307-308), septembrie-octombrie 2016, Suceava.
Remarcăm poeziile semnate de Simona-Grazia Dima
(autograf), Mihaela Grădinariu, aforismele lui Gheorghe
Grigurcu, eseurile și comentariile lui Adrian Dinu
Rachieru, Biruitorul Bacovia, Magda Ursache, Cu pixul
sau cu pliscul?, Petru Ursache, Lotul Nicolae
Mărgineanu, Alexandru Ovidiu Vintilă, Paul Păun. La
101 ani de la naștere, Isabel Vintilă, Gellu Naum –
tainele poeziei magice, Doina Cernica, Frumosul la Iași
(despre Congresul al XXXVI-lea al Asociației
Societăților Filosofice de Limbă Franceză, Iași, 23-27
august 2016), critică literară: Theodor Codreanu
(Simona-Grazia Dima, Călătoria în petalele
trandafirului), Ioan Holban (E anotimpul poeților triști),
Cornel Ungureanu (Adrian Dinu Rachieru: a primit
Istoria literaturii ca Istorie), Elena-Brândușa Steiciuc
(Complicitatea cuvântului cu imaginea: Cornelia
Petrescu și Marc Pessin, Le Sagittaire). Semnează
proză: Gheorghe Patza, Gheorghe Andrei Neagu,
Cornelia Petrescu, Emil Simion, Decebal Alexandru
Seul, Leo Butnaru.

Cafeneaua literară, Anul XIII, nr. 11/ 166,
noiembrie 2016, Piteşti. A avut loc Gala premiilor
Cafenelei literare pentru anul 2015 – ediția a V-a.
Laureații au fost: Magda Ursache – Premiul pentru
literatură și spirit (Laudatio: Valeria Manta Tăicuțu),
Paula Romanescu – Premiul pentru traducere
(Laudatio: Marian Barbu), Mihai-Athanasie Petrescu Premiul pentru traducere (Laudatio: Marian Barbu),

Bucureștiul literar și artistic, Anul VI, nr. 11
(62), noiembrie 2016. Florentin Popescu scrie
editorialul Autoritățile, circumstanțele și cultura, se află
80

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Stoiciu și proză: Dumitru Dănăilă, Steluța Istrătescu,
Cornelia Păun Heinzel, Dana-Georgiana Bițeanu,
Valeriu Bistriceanu.

Cristian Mihail Miels - Premiul pentru traducere
(Laudatio: Virgil Diaconu). La artele poetice este
prezent Jules Hubert cu Anchetă asupra evoluției
literare. Traduceri din această anchetă aparțin Marilenei
Ion (Independenții, Discuția cu poetul Auguste
Vacquerie, Convorbire cu Jules Claretie, romancier,
dramaturg, directorul Comediei Franceze), Valeriei
Manta Tăicuțu (Raul Ponchon, Gabriel Vicaire, Jean
Dolent, Juliette Adam), lui Mihai-Athanasie Petrescu
(Naturaliștii, Edmond de Goncourt, Émile Zola), lui
Cristian Mihail Miels (Joseph Garaquel) și Lianei
Alecu (Saint-Pol-Roux-Le-Magnifique). Critică literară
semnează: Gheorghe Grigurcu (Petru Ursache, Omul
din Calidor), Florentin Popescu (Ioan Barb, Orașul alb,
Mircea N. Ionescu, Condamnat la libertate, Marcel
Miron, Versuri albastre și aurii), Octavian Mihalcea
(Ioan N. Roșca, Poemele regăsirii).
Caietele de la Țintești, Nr. 5, octombriedecembrie 2016. Editorialul lui Marin Ifrim se
intitulează Încă mai e loc pentru statui. Eseurile aparțin
Doamnei Magda Ursache (Suricatele în vântul istoriei)
și Mihaelei Gomoescu (Patriotismul e desuet!).
Omagiul eroilor ținteșteni este adus de Stelian Grigore,
Achim Astani, Lucian Foca, Constantin Toma,
Gheorghe Moldoveanu (Momentul 1937), Gogu E.
Sârbu (Așa a murit, așa a biruit). Ion Gheorghe &
Nistor Tănăsescu sunt prezenți cu Extrase din volumul
în manuscris „Sâmbetele cu Ion Gheorghe (2005)”.
Marin Ifrim se află în dialog cu Nicolae Cabel,
Constantin Filip scrie memorialistică, iar Mihai Ștefan
vine cu file monografice (Familia Hrisoscoleu).
Semnează poezie: Stelian Grigore, Ion Gheorghe,
Nicolae Cabel, Nistor Tănăsescu, Gheorghe Iova,
Claudiu Komartin, Rodian Drăgoi, Girel Barbu, Nicolae
Pogonaru și Teo Cabel.
Cartelul metaforelor, Anul III, nr. 27-29,
octombrie-decembrie 2016, Buzău. Dacă s-a convenit ca
editorialul să fie un text de atitudine, în acest număr ar fi
trebuit să fie eseul Doamnei Magda Ursache: Scuzați-mi
patriotismul! și apoi veninosul eseu, Despre proști,
numai de bine de Marin Ifrim, postat pe prima pagină.
Același Marin Ifrim realizează două dialoguri cu
Gheorghe Postelnicu și Gheorghe Dobre, referințe
critice pentru Lucian Manole: Elena Zbanț. Un pictor al
inimii sacre și Pandelica Radeș - un destin greu
încercat, Gabriela Zăvălaș: Angoasă dulce-amară și
Dumitru K. Negoiță: Nu ucideți bucuriile, profilul:
Georgică Manole, un eseist inconfundabil și Evocări
din culise. O altă evocare, A fost odată un om!... este
semnată de Viorica Panghe Vioreanu. Mai semnează
critică literară: Dumitru Dănăilă (Maria Niculescu,
Nemuritoare prietenii) și Stelian Grigore (Marin Ifrim,
În sângele ploii), poezie: Dumitru Dănăilă, Mircea
Lungu, Ioana Grecu, Pere Bessó (prez. și trad. Romulus
Iulian Olariu), Carmen Tania Grigore, Liviu Ioan

Contraatac, Anul XVII, nr. 37, noiembrie 2016,
Adjud. Remarcăm comentariile: „Nobel”-ul – deznobilat! și Capitulațiile cu Turcia… și, acum,
„capitularea” de Adrian Botez, A dispărut bunul simț
public de Liviu Ioan Stoiciu, recenzii de Constantin
Stancu (Un poet original-Daniel Pișcu, Emil Botta – în
viziunea lui Adrian Botez, Banalul aparent la Geo
Galetaru, Dialog în larg – Monica Pilat-Radu
Ciobanu), Adrian Botez (Constantin Stancu, Vadul Ars,
Nicolae Țic, Doi oameni răi, Adrian Munteanu,
Fluturele din fântână), Paul Spirescu (Adrian Botez,
Ofițerul). Poeme de Adrian Botez sunt transpuse în
aromână de Dina Cuvata, iar în engleză de Gabriela
Pachia și de Patricia Oana Botez. Poezia este prezentă
prin: Ligya Diaconescu, Ioan Miclău, Eugen Evu, Ionuț
Caragea, Virgil Ciucă, Constantin Stancu, Dumitru
Ichim, Octavian Constantinescu, Adnana Mihaela
Constantinescu, Adrian Botez, Elisabeta Iosif, Ioan
Gându, Liviu Jianu, Monica Matei, Valerian Călin,
Rodica Mădălina Ghinea, Mădălina Pavel, Patricia Oana
Botez, Denisa Butnaru, Ana-Maria Doboș, Cosmin
Luca, Elena Alexandra Pavel, Lavinia Tiliță, Anca
Stoica.
H e l i s , Anul XIV, nr. 9-10 (161-162),
septembrie-octombrie 2016, Slobozia. După prezentarea
concisă și la obiect a ediției anterioare a revistei Helis,
Dan Simionescu prezintă cărțile: Bâlciul de argint de
Ștefan Mitroi, Totul pentru tine de Nicolae Dabija și
Statui decapitate de Constantin Ciubotaru, iar F.M.
Ciocea comentează tripla sărbătoare de la Chișinău (30
august-03 septembrie): Ziua Națională a R. Moldova,
Ziua Limbii Române și prima ediție Book-fest.
Regretatul Vasile Andru a scris evocarea: Monseniorul
Vladimir Ghika merge să-l convertească pe Vladimir
Lenin, iar două profiluri sunt realizate de Adrian Lucian
Scărlătescu (Nicolae Thomescu-Baciu) și Titi Damian
(Promoția de azi a Școlii de la Târgoviște). Cronica
literară aparține lui Octavian Mihalcea (Liviu Vișan,
Unicornul de hârtie) și Mihaelei-Mariana Cazimirovici
(Octavian Mihalcea, Umbra de fier). Poezie semnează:
Petru Buzatu, Marin Ifrim, Marin Lupșanu, Silvia
Bitere, Slavcio Kovilovski (trad. Dina Cuvata, stilizare:
Gheorghe Dobre), Firiță Carp, Costel Bunoaica, Ion
Roșioru, Petre Ioan Crețu, Gheorghe Dobre, Ion
Văduva, Virgil Diaconu, Rade Siljan (prez. și
trad.Tatjana Betoska), Ștefan Tănase, iar proză: Lili
Balcan, Vasile Iordache, Florentina Loredana Dalian,
Titi Damian, G.Alex.
L i t e r a d u r a, Anul I, nr. 2, noiembrie
2016, Buzău. Teo Cabel scrie editorialul Toamna
cărților, apoi provoacă și consemnează interviul cu

81

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Florentin Popescu pe tema: Scriitorul – profesie și
pasiune. Două eseuri sunt realizate de Florin Caragiu
(Cunoaștere și comunicare – o perspectivă
interdisciplinară) și Mihaela Burlacu (Orizontul de
așteptare), iar Sorin Călin face critică la cartea Din
Agora vremurilor noastre de Aneta Pioară. Semnează
poezie: Costel Suditu, Alexandru Pripon, Gheorghe Iova
(un prozo-poem textualist), Liviu Ofileanu, Sorin
Despot, Nuța Istrate Gangan, Elisabeta Boțan, Codruța
Tudoriu, Liviu Mățăoanu, Viorica Lazăr, Adela Efrim,
Ștefan Costache Andrei, Mihai Vintilă, Ramona Muller,
iar proză: Florentina Loredana Dalian, Maria Rotărescu,
Manuela Camelia Sava.
O r a ș u l, Anul XI, nr. 38 (2016), Cluj-Napoca.
Secțiunea de literatură a revistei este deschisă de
Marcel Mureșeanu cu Monede și monade. Urmează
poezie semnată de Persida Rugu și Ligia Murășan,
proză de Alexandru Jurcan și Katherine Mansfield
(prez. și trad. Amalia Lumei), eseul lui Titu Popescu,
Feminitatea paradisiacă și cronicile literare realizate de
Mircea Popa (Constantin Rîpă, Poezii salvate) și
Constantin Cubleșan (Maria Pal, Noapte în oglinzi). La
secțiunea artă plastică scriu Marius Porumb despre
Baia Mare – centru artistic cu vocație europeană – 120
de ani de existență și Negoiță Lăptoiu: despre
expozițiile eveniment: Elena Basso-Stănescu, Radu
Pulbere, Ioana Antoniu de la Muzeul de Artă din ClujNapoca, despre expoziția Eugeniei Boteanu și Victor
Foca de la Galeria „Mariana Berinde” și expoziția
Margit Hegui-Simion de la Complexul Cultural
„Diverta”, ambele din Cluj-Napoca.
P l u m b, Anul XI, nr. 116, noembrie 2016,
Bacău. Eseurile și comentariile din acest număr al
revistei aparțin lui Mihai Buznea (Al șaselea simț),
Grigore
Codrescu
(Neliniștile
metafizice
ale
septuagenarului Doru Kalmuski), Romulus Dan Busnea
(Bacovia, etern…), Liviu Chiscop (Bacovia în programe
și manuale școlare), Dumitru Brăneanu (De la un gând
la altul – Trece vara ca o pâine, vine iarna ca un câine),
Constantin Vorniceasa (Barbaria lustruită), Mircea
Bostan (Spre moarte… cu zâmbetul pe buze). Critică
literară scriu: Valeria Manta Tăicuțu (Mihaela Aionesei,
Zodia palmelor tale), Calistrat Costin (Jaques Maseau,
Întoarcerea lui Jean), Cristina Ștefan (Dumitru Pană,
Lakonika), Gheorghe Drăgan (Grigore Codrescu,
Personalitățile timpului și contemporanii noștri), Ioan
Țicalo (Mircea Andrieșanu, Clipe de eternitate), Mihai
Merticaru (Victor Munteanu, Prizonierul tăcerii), Petruș
Andrei (Doru Ciucescu, File din istoria șoptită a
românilor-vol.I).
Semnează
poezie:
Alexandru
Drăgănoiu, Mihaela Aionesei, Adalbert Theotin, Stelian
Spânu.

eseuri: La vânătoare de pokemoni de Rodica Lăzărescu,
Pământul sărat și Curaj! de Dumitru Radu Popescu,
„Voința de adevăr” de Magda Ursache, De la entropia
capodoperei la best of Caragiale de Theodor Codreanu,
Augustin Buzura – nuvelistul de Constantin Cubleșan,
Epistolele „expertului decăderii” de Constantin Coroiu,
Miorița din perspectivă mitologică de A. Gh. Olteanu,
Nae Ionescu într-un jurnal feminin de Ionel Necula, O
„teorie a lecturii” in nuce? de Mircea Braga, Tentația
literaturii de frontieră de Constantin Trandafir, După ce
treci Bosforul, să dai o radiogramă… de Maria Nițu, Ce
mai faceți, domnule Bălăiță? de Mihaela-Adelina
Viziru, Lipova – Radna – Arad - Viena și retur de Ionel
Popa, Spre un „radical altceva” - Nietzsche rămâne de
descoperit (III) de Petre Isachi, Oglindirea omului prin
întrebare de Nicolae Havriliuc, Ketman-ul în creația lui
Petru Dumitriu de Mădălina-Elena Dumitru,
Antroponimele – nume și destin de Ileana Ioniță-Iancu,
precum și cele trei interviuri ale Rodicăi Lăzărescu cu
Gabriel Strempel, Valeriu Râpeanu și Nicolae Dan
Fruntelată.
Revista Nouă, Anul XII, nr. 5 (96) / 2016,
Câmpina. Scriu comentarii și eseuri: Florentina
Loredana Dalian („Ridicat-am ochii mei la munți”ediția a doua), Daniela Șontică (George Coșbuc, cel
mai solar poet din literatura română), Diana Trandafir
(Coșbuc – 150), Ionel Necula (Kierkegaard –
seducătorul sedus). Trei portrete de scriitor realizează
Codruț Radi: Diana Trandafir – veșmântul poeziei,
Sașa, veșnicul menestrel și Poezia de-a dura (Mircea
Teculescu). Liliana Popa este în dialog cu Gabriela
Adameșteanu, iar Andreea Ștefan cu Christian Crăciun.
Cronici literare semnează: Christian Crăciun (Magda
Marin, Părăsește-mă!), Ionel Necula (Anișoara Pițu,
Bovarismul celor doi Caragiale și Marin Mârza,
Oglinda lui Bacon), Ioan Toderiță (Lucia Pătrașcu,
Jocul mirărilor), poezie: Adela Efrim, Coca Popescu,
Liliana Popa, iar proză: Iulian Moreanu și Ioan Drăgoi.
Vasile Ioan Ciutacu evocă: De dincolo, spre nemurire…
7 ani de la moartea scriitorului Stelian Tăbăraș.
S c r i p t o r, Anul II, nr. 11-12 (23-24),
noiembrie-decembrie 2016, Iaşi. Remarcăm: poezia
semnată de Margareta Curtescu (cu poem desenat de
Vasilian Doboș), Liviu Antonesei, George Calcan, Emil
Nicolae, Ianoș Țurcanu, Nicolae Popa și proză de
M.B.Ionescu-Lupeanu, Viorel Savin și George Lupașcu;
dialogurile: Cassian Maria Spiridon – Cezar Ivănescu,
Vitalie Răileanu – Ivan Pilchin, Simona Modreanu –
Virgil Tănase (II), Adriana Maria Robu – Óscar
Loureda Lamas; chestionar Scriptor (formulat de
Lucian Vasiliu): răspunde Grigore Chiper; critică
literară realizată de Bogdan Crețu, Mihai Ursachi –
poezia ca taină a universului, Ioan Holban (Cristina
Hermeziu, Parisul nu crede în lacrimi), Constantin
Cubleșan (Valentin Talpalaru, Poemele Deltei. Rodion),

Pro Saeculum, Anul XV, nr. 5-6 (113-115), 15
iulie - 1 sept. 2016, Focșani Remarcăm secțiunea
82

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016
Teutișan, Robert Cincu, Anca Chiorean, Lucia Țurcanu,
Adriana Stan, Cosmin Borza și Marius Popa. Poezia
este prezentă prin chinta roială: Nicolae Popa, Leo
Butnaru, Ion Dumbravă, Andreea Voicu, Alexandra
Pârvan și prin Viorel Mureșan (in fine, parodiat de
Lucian Perța), Markó Béla (trad. Kocsis Francisko), iar
proza prin Alexandru Vlad, Daniel Vighi, Virgil Rațiu,
Cornel Dimovici. Dintre realizatorii de cronici literare
amintim pe Alex Ciorogar (Alex Văsieș, Instalația),
Anamaria Mihăilă (Radu Vancu, România vertebrată),
Andreea Pop ( Iulia Modiga, Bagdad și Raluca Leontina
Neagu, Unde se termină lumina), Angela Nache
Mamier (Adela Efrim, Și moartea scrie uneori poeme,
Gabriela Schuster, Fata de la oraș, C. Suditu, Poeme
carnivore și Ottilia Ardeleanu, Totul e să mergi până la
capăt), Lucia Cuciureanu (Mircea Pascariu, Trax),
Monica Grosu (Mircea Stăncel, Dincolo de melancolie).

Theodor Codreanu (Gheorghe Vidican, Urma lui
Ulysses), Angela Nache Mamier (Maria Pilchin, Poeme
pentru Ivan Gogh), Rodica Mureșan (Vasile
Macoviciuc, Calea florii de cireș) Vasile Iancu (Diana
Trandafir, Orașul suspendat), Emil Niculescu (Octavian
Mihalcea, Umbra de fier). Jurnalul LIS se află la
episodul al X-lea – Din anul revoluției. De uz strict
personal.
Sintagme literare, Nr. 6 (23, octombrie, 2016,
Dudeștii Noi. Conținutul bogat de reflectă astfel, Poesis:
Liviu Ioan Stoiciu, Gabriela Crețan, Daniel Corbu,
Simona-Grazia Dima, Darie Lăzărescu, Angela Furtună,
Mihaela Aionesei, Raul Sebastian Baz, Mioara Băluță,
Liviu Ofileanu, Adriana Weimer, Octavian Mihalcea,
Adela Efrim, Vali Orțan, Carmen-Maria Mecu, Liviu
Ioan Dragoș, Dora de Mircea, Adrian Iona, Luminița
Amarie, Teo Laurean, Mariana Cornea, David Bazo
Galán și Gregorio Muelas Bermúdez (prez. și trad.
Elisabeta Boțan); Proză: Dana Gheorghiu, Iulia Elize,
Florina Sandală Cojocaru, Luminița Zaharia, Anne
Marie Bejliu, Raisa Boiangiu; Atelierul critic este
susținut de Adrian Dinu Rachieru (Paul Eugen Banciu
și romanul antropologic), Ionel Bota (Preafericit,
Poetul… Despre debutul lui Ion Pop în poezie, Între joc
și tragic. Un spectacol al devoțiunilor în lirica Denissei
Huzum, Mitul, simbolul și tema energiilor mentale în
istorie omului. Mircea Eliade – o reeditare, Filosoful,
haosul și melancolia. Nichifor Crainic despre nevoia
redobândirii moralei, Tectonici, adesea ciudate…
însemnări despre poezia lui Raul Sebastian Baz),
Ladislau Daradici (Raisa Boiangiu, Poeme cu dichisuri),
Alexandru Cîrțu (Geo Galetaru, Fericirea ca o
dimineață ploioasă) ș.a.

Vatra veche, serie veche nouă, anul VIII, nr.
11(95), noiembrie 2016, Târgu Mureş. Remarcăm
eseurile: Gheorghe Șincai-200. Dincolo de vremi și
vremuri de Nicolae Băciuț, Ion Agârbiceanu.
Transfigurarea artistică a macrocosmosului de Violeta
Calfa Dinu Dreptul la… vis de Roxana Ștefania
Ciobanu și Amurgul iubirii de Aurel Codoban, dialogul
lui Titus Suciu cu Virgil Tănase, critica literară
semnată de Constantin Cubleșan (Ion Agârbiceanu,
Opere III. Schițe și povestiri și Opere IV. Povestiri și
nuvele), Marin Iancu (Un prozator ardelean în America
– Peter Neagoe), Maria Daniela Pănăzan (Nicolae
Băciuț, La taclale cu Dumnezeu), Cornel Ungureanu
(Mihai Sin, Marea miză), Florin Copcea (Nicu Ciobanu,
Imediate rătăciri), Ion Brad (Poezii Răzvan DUCAN
Darie poeme), Diana Dobrița Bîlea (Ion Roșioru,
Mir(reasmă) de nart), Valeria Manta Tăicuțu (Mihaela
Aionesei, Zodia palmelor tale), Mihaela Meravei (Diana
Dobrița Bîlea, Dragoste și război), Nicolae Dan
Fruntelată (Theodor Codreanu, Varvarienii). Întâlnim
poezie semnată de Nicolae Băciuț, George Filip,
Dumitru Velea, Adam Puslojić, Ionuț Caragea, Mihaela
Aionesei, Răzvan Ducan, Mihaela Roxana Boboc,
Vasile Larco, Dumitru Ichim, Felix Sima ș.a.

Urmuz, seria a doua, anul III, nr. 9-10, 2016,
Câmpina. În această ediție a revistei Maria Dobrescu
realizează profilul: Mariana Marin – poeta partizană.
La arte vizuale se autoprezintă pictorul Constantin
Tanislav, iar poezia este semnată de Ioana Sandu, Adela
Efrim, Mihaela-Mariana Cazimirovici, Valeriu Valegvi,
Adrian Cârstea, Menachem M. Falek, Liliana Ene,
Diana Trandafir, Galina Vieru (trad. în franceză de
Gabriela Gimenez), Florin Dochia (trad. în spaniolă de
Liliana Ene), Mircea Dan Duță (trad. din cehă de
Kateřina Kozlovská), Pablo Neruda (trad. de Liliana
Ene). Premiile Concursului Național de Literatură
„Geo Bogza” au fost obținute de Cosmin Pîrghie, Silvia
Beldeanu, Roxana Elena Stan, Raluca Cosmina
Calancia, Cornelius Drăgan, Marian Gh. Neguțu,
Andrada Stan, Ioana Andrada Tudorie.

Cititorul de reviste

Vatra, nr. 9-10 (546-547), 2016, Târgu Mureş.
Revista propune (prin Gheorghe Perian) și realizează
dezbaterea: Istoria postmodernismului prin antologii, la
care și-au adus contribuția: Corina Croitoru, Iulia
Rădac, Gheorghe Perian, Eliza Deac, Anca Ursa, Călin
83

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016

Redacția revistei vă dorește sărbători
luminate, cu pace și belșug!

84

SPAȚII CULTURALE, nr. 49, noiembrie/decembrie 2016

Râmnic, mon amour!
Diminețile au un farmec aparte. O nostalgie a lor, care schimbă perspectiva asupra
lucrurilor, în lumina tulbure a începutului de zi, dând la o parte, ca pe o haină mult prea purtată,
cenușiul – culoare încă la putere în orașele mici de provincie, chiar dacă moda din occident a adus și
la noi obiceiul de a vopsi în roșu, galben și mai verde clădirile, anexele (inclusiv cotețele pentru
păsări și porci) – din ziduri și din oase. Starea de visare nu durează mult. Dacă ajungi în centru, la
deja celebrul semafor de la BRD, e ca și cum ai nimeri dintr-un film siropos de Crăciun, cu iubiri și
fabrici salvate în ultimul moment, prin magia Moșului (nu se spune nimic despre Nașterea
Mântuitorului, evenimentul religios nu intră în calculele negustorilor de vieți, imagini și produse!)
într-un film cu bătăi, șapte morți pe secundă și eroi bărboși care vor să salveze lumea de spioni,
extratereștri și hoți. Ieși din toropeală și musai să-ți pregătești armele, să-ți accelerezi viteza de
reacție și să-ți potrivești decibelii (nu fiindcă te-ar auzi cineva, ci mai mult pentru impresia artistică
a momentului). Din tufișuri, de sub mașinile parcate neregulamentar, în plin centru, dintre stâlpii de
la Fisc și de unde numai ei știu, apar vreo 15 câini (i-am numărat, fiindcă m-au lăsat, maidanezii au
manifestat întotdeauna față de mine aceeași indiferență pe care o manifestă și elitele culturale
locale). Nu sunt nici somnoroși, nici flămânzi. Orașul îi hrănește mai bine decât pe copiii străzii ori
pe boschetari. Știu bătrâne care au tot timpul în sacoșica pentru doi cartofi, un măr și-o varză din
piață, feliuța de „ceva bun” pentru potăi; știu lucrătoare din comerțul de tranziție care mai curând ar
pleca de acasă fără trusa de machiaj, decât să uite pachețelul cu resturi pentru „ăia mici”; știu copii
care păstrează, de pe-o zi pe alta, cornul și laptele de la școală, pentru a mitui alaiul de lătrători din
centrul orașului. Știu destule, dar sunt lucruri pe care toată lumea le știe. Cârcoteala, protestul (de
genul „ce face, domnule, primăria, de ce nu adună câinii de pe străzi, de ce nu-i castrează, de ce nu-i
eutanasiază, de ce nu-i duce în adăposturi, ce-ați făcut cu banii pentru adăposturi, ce fac hingherii,
ce face dom primar, ce fac domnii consilieri?... ”) sunt bune când vrei să comunici și n-ai un subiect
potrivit ori n-ai, pur și simplu, la tine, cuvintele (și subiectele) deștepte. Despre vreme și despre
politică toată lumea știe să spună câte ceva, nu riști să fii auzit ori contrazis.
Cei 15 maidanezi au o inteligență dată de traiul de pe-o zi pe alta și de improvizațiile la care-i
obligă supraviețuirea cu orice preț: știu pe cine să latre (victime sunt de obicei femeile tinere, prea
parfumate, care se pare că nu și-au petrecut noaptea acasă, bărbații încă în putere, dar purtând în
jurul lor, ca pe o nevrednică dublură energetică, damful de „mitilic”, alcool ieftin, care tulbură
cerebelul, distruge ficatul, orbește și, în final, omoară, doamnele cu kilograme în plus, evadații de la
fosta școală ajutătoare, mașinile de fițe, care trec în zbor, anunțându-i pe somnoroși că s-a terminat
programul artistic din cluburile de noapte etc.). E clar că maidanezii nu latră pe oricine, nici oricum
și nici oricând, au ei probabil un program bine stabilit, o strategie europeană de selectare a punctelor
tari și a punctelor slabe, tehnici de implementare a acestor strategii și acordul asociațiilor „Salvați
animalele”. Cei 15 – de fapt, numărul diferă de la o zi la alta, în funcție de dispoziția fizică și psihică
a fiecărui membru al fericitei comunități – sunt de toate rasele, dimensiunile și caracterele. Cei
flegmatici mârâie în surdină. Cei colerici fac scandal, dar nu se ating de nimeni. Istericii sunt cei mai
periculoși, ei chiar se dau la om, mușcă, rup, par atinși de turbare și ar trebui să poarte botniță, dar
n-are cine să le-o cumpere. Printre ei, mic, vioi și nesăbuit, Azorel/cățel de cartier (cum l-a botezat
un internaut) latră subțire și confundă sexele: nu l-a învățat nimeni că la câini nu se poartă moda
gay, așa că-și petrece în lacrimi toată dimineața. Într-un final, va înțelege și el că la câini nu există,
ca la oameni, toleranță maximă față de minoritățile „pe invers” și political correctness. Până atunci,
nu-i rămâne decât să emigreze în zona gării, unde câinii comunitari vorbesc mai multe limbi străine,
au mănuși. cip în ureche și câte un covrig în coadă.

Valeria M.T.

85

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful