CUVÂNT ÎNAINTE

După cum se cunoaşte, perioada contemporanã se caracterizează, printre altele, printr-o rapida dezvoltare economică – respectiv a industriei, agriculturii, transporturilor, turismului, relaţiilor economice internaţionale etc. ceea ce a impus o folosire tot mai intensă a resurselor naturale, limitate, desigur, în timp în privinţa rezervelor exploatabile. Tocmai de aceea, cunoaşterea actualei game de resurse naturale, ca şi distribuţia acestora pe cuprinsul planetei şi, totodată, interpretarea raporturilor existente între resursele naturale, pe de o parte, populate şi economie, pe de alta parte, constituie factori indispensabili în pregătirea unei largi categorii de specialişti, între care economiştii în primul rând. De altfel, Geografia economică ajută la aprecierea cât mai exacta a fenomenelor, atât în actualitatea lor, cât şi în efectele produse, contribuind, dacă nu la rezolvarea, cel puţin la semnalarea şi diagnosticarea problemelor esenţiale care frământă omenirea, între care cele privind resursele de materii prime se înscriu la loc de frunte. Geografia economică studiază relaţiile dintre societate şi mediul natural, în dinamica lor actuală, modul în care resursele naturale şi cele umane ale Terrei sunt valorificate şi gestionate. Totodată, această ştiinţă analizează şi interpretează importanţa condiţiilor şi resurselor naturale în dezvoltarea economică a unei teritoriu, a legităţilor care stau la baza încadrării în spaţiul geografic dat, a obiectivelor şi activităţilor economice, a legăturilor de producţie stabilite în teritoriu, precum şi posibilităţile de dezvoltare viitoare a unei regiuni, zone sau ţări. In consecinţă, acest curs universitar şi propune sa ofere o imagine, sintetică dar convingătoare, asupra resurselor
3

naturale în ansamblu, cărora le-a fost închinat un capitol substanţial, precum şi asupra rezervelor, producţiei şi repartiţiei geografice a principalelor asemenea resurse (combustibili minerali fosili - cărbunii, petrolul, gazele naturale -, potenţialul hidroenergetic, solar, eolian etc. minereurile feroase şi neferoase, materiile prime vegetale şi animale, fondul forestier etc.) şi a industriilor de prelucrare în domeniu. S-au aflat, de asemenea, în atenţie domenii cum sunt: resursele umane ale Terrei – evoluţia şi dinamica populaţiei mondiale, repartiţia geografica, dinamica urbanizării şi fenomenele de concentrare urbana, perspectivele populaţiei mondiale etc.; agricultura mondială – fondul funciar şi repartizarea sa pe mari zone geografice, principalele tipuri de culturi şi repartiţia acestora pe planeta, şeptelul mondial şi marile zone de creştere a animalelor; transporturile – distribuţia geografică a principalelor tipuri de transport, importantă pentru relaţia resurse – om – dezvoltare social-economica; turismul – fenomen de amploare fără precedent, constituind o importanta dimensiune a vieţii social-economice planetare; protecţia şi conservarea mediului înconjurător – asigurarea şi menţinerea echilibrului ecologic, la nivel planetar şi regional, în condiţiile expansiunii economice. Necesitatea unui asemenea curs pentru studenţii economişti este, sperăm, evidentă. De fapt, în afară de element component al pregătirii complexe ce se impune astăzi unui economist – aşadar al culturii economice -, geografia este un domeniu de baza al culturii în ansamblu, domeniu a cărui cunoaştere este necesară oricărei persoane care doreşte să înţeleagă ce se întâmplă în această lume în mişcare în care trăim.

4

CAPITOLUL I RESURSELE NATURALE Consideraţii generale In funcţie de apartenenţa la o civilizaţie sau alta, de tradiţii, de gradul de instruire, de cultură, de genul de activitate pe care o desfăşoară, de localizarea spaţială intr-o regiune, tara, continent etc. oamenii au percepţii diferite asupra relaţiilor care exista între satisfacerea nevoilor lor şi prelevările efectuate din resursele naturale. În general, cu cât înlănţuirea de procese transmise de la elementul natural al produsului de consumaţie este mai mare, mai dinamica, cu atât gradul de percepţie se estompează. Este tentanta descrierea pământului pornind de la pâine, dar nu şi a unui copac pornind de la o carte, cu atât mai puţin a unei cariere de nisip pornind de la ecranul calculatorului. Fără îndoiala ca referinţa la grăuntele de nisip are aceeaşi pertinenta ca referinţa la bobul de grâu, ceea ce nu înseamnă ca doar relaţiile simple sunt evidente şi ca noi am trai intr-o lume în care relaţiile de cauzalitate nu mai sunt relevante. Geografia resurselor naturale ia în considerare tocmai relaţiile de cauzalitate, analizând relaţia dintre cerinţa sociala şi prelevarea de resurse, din mediul natural, evaluarea cantitativa şi calitativa a acestor prelevări, consecinţele acestora şi, în cele din urmă, stabilirea normelor pentru gestionarea lor, a planetei în general. Problemele legate de evaluarea, gestiunea şi conservarea resurselor şi bogăţiilor naturale constituie o preocupare comună a mai multor discipline, care pornesc de la tehnologic la biologic, trecând prin economic şi juridic. Practic, printr-un amplu proces de explorare-valorificare, resursele naturale devin bogaţii naturale. Dimensiunea finită a resurselor naturale, considerate multă vreme ca inepuizabile, a fost evidenţiată la scară globală din perspectiva ecologică. Implicând dominanta ecologică, conceptul de bogaţii naturale a intrat în sfera geografiei, care a luat în consideraţie repartiţia spaţială, interferenţa dintre fenomene, dintre care unele sunt de ordin natural (componentele aflate în interacţiune în ecosfera, atmosfera, hidrosfera, pedosfera şi biosfera) şi celelalte de ordin cultural – antropic (ce au în vedere tot ceea ce omul a adăugat elementelor naturale ale spaţiului şi care se rezuma la valori economice sau efective). Tabelul nr. 1 Resursele mondiale ale principalelor resurse naturale şi estimarea duratei exploatărilor Denumirea resursei Petrol Gaze naturale Cărbuni Fier Bauxita Cupru Zinc Plumb Cantitatea 136,0 mld.tone 100.000 mld.tone 11.000 mld.tone 1.020 mld.tone 30 mld.tone 600 mil.tone 540 mil.tone 500 mil.tone Durata exploatării
(in ani)

40 40 200-300 1.000 500 200 250 200-300

Sursa: L’Etat du monde, 1997; The World Almanac and Book of Facts, 1997.

5

Resurse şi bogaţii naturale Resursele desemnează ansamblul mijloacelor naturale de care poate dispune o colectivitate, sau, cu alte cuvinte, o entitate pe plan energetic necesara omului pentru cerinţele sale fiziologice. În schimb, bogăţiile constituie tot ceea ce poate satisface o nevoie şi în special bunurile care pot fi obiect de proprietate şi au o valoare. Cei doi termeni nu se exclud, dar nici nu implica aceeaşi abordare şi nu accepta întrutotul acelaşi câmp de investigare, cum uneori se apreciază. In tabelul nr. 1 sunt prezentate o serie de resurse naturale epuizabile, care reprezintă, în egală măsură şi bogaţii naturale. Dar mai există şi altele: Soarele, de pildă, care este sursa vieţii şi a fluxurilor energetice potenţiale, elementul fundamental al oricărei forme de viaţă, care este o resursă, însă nu intră în ciclurile economice decât în chip marginal (energie eoliană, producţie de azot) sau chiar îndepărtat (staţiuni climaterice, cură heliomarină, căi de navigaţie aeriene etc.). Deci foarte rar primeşte caracterul de bogăţie. Dimpotrivă, oceanele formează o resursă naturală fundamentală, din moment ce constituie principala sursă de umiditate atmosferica şi mediul de viaţă a numeroase specii vii, vectorul activităţilor economice imprimat de transportul maritim, o imensa sursa a bogăţiilor naturale minerale şi biologice. Multe substanţe minerale, ca de exemplu pietrele preţioase, au valoare economică incontestabilă în repertoriul bogăţiilor naturale, fără să fie posibil a le considera resurse cu caracterul de necesitate, pe care acest termen le implică. Intre resurse şi bogaţii naturale, deosebirea ar fi legată de adăugarea şi nu de substituirea laturii economice celei ecologice. Acestea duc la concluzia ca, dacă resursele există independent de om şi condiţionează marile echilibre planetare, fie că este vorba de ciclul apei sau de bilanţul energetic, nu există bogăţie naturală decât în funcţie de acţiunea umană. Esenţa acestei aprecieri este raportarea resurselor între origine (naturala) şi destinaţie (utilizare pentru om şi societate). Adevăratele resurse sunt rezultatul interacţiunii între mai multe medii naturale, de exemplu, biosfera este tributara solului, apei continentale, atmosferei şi radiaţiei solare. Spaţiul şi atmosfera sunt actualmente utilizate pentru comunicaţii. Energia solară a fost captată pentru producerea de energie electrică. Atmosfera constituie o resursă care proiectează şi întreţine viaţa. Aerul are un rol esenţial în stabilirea echilibrului termic şi al filtrării radiaţiilor. Atmosfera deţine resurse materiale şi de energie. Gazele (azotul, oxigenul s.a.) şi energia eoliană au o importanţă apreciabilă. Activităţile umane creează perturbaţii în atmosferă prin emanaţiile de oxizi de azot, gaz carbonic etc., distrugând stratul de ozon. Solul constituie principala resursă amenajabila în vederea obţinerii unor recolte necesare hranei oamenilor. Problemele cu care se confrunta solurile ţin de tendinţele de sporire artificială a capacităţii lor, de sărăcire în substanţe nutritive, de sărăturare şi deşertificare. Resursele solului au o importanţă covârşitoare, furnizând principalele materii prime şi energia extrase de la adâncimi care au depăşit 5.000 m. Oceanele şi mările au fost considerate mult timp importante numai pentru schimburi, pentru transport, ele formând de fapt un domeniu economic de o mare complexitate: resurse minerale, alimentare, de energie etc. Biosfera este învelişul de cea mai mare complexitate si, în acelaşi timp, de o mare sensibilitate privind dezechilibrele produse de activităţile umane. Omul a marcat din plin aspectul Pământului încă din protoistorie, fie că este vorba de selecţia şi răspândirea anumitor specii, a distrugerii unor suprafeţe forestiere datorită focului sau a schimbărilor introduse în morfodinamica fluvială, ca urmare a primelor defrişări. Exploatarea mediului natural a provocat adeseori dispariţia unor specii şi transformarea sau alterarea radicala a diferitelor ecosisteme terestre sau marine. Prin urmare, omul a devenit principalul agent de transformare
6

a ecosistemelor, conştient sau nu, în funcţie de nevoile sale. Omul este factorul ecologic cel mai activ care condiţionează, în bună măsură, variaţiile cele mai active ale structurii şi producţiei ecosistemelor în condiţiile actuale ale biosferei. Un studiu ecologic al vegetaţiei, de exemplu, este, înainte de toate, un studiu al acţiunii omului asupra vegetaţiei. In anumite situaţii trecerea unei resurse la statutul de bogaţie naturală poate să se dovedească deosebit de scurtă şi inevitabile, după cum stă mărturie ciclul cauciucului natural, al cărui interes, ca bogăţie, s-a dovedit dintre cele mai reduse, până la inventarea vulcanizării. Etapa “culesului”, care a urmat şi care tine de inventarea bogăţiilor naturale, n-a durat decât un timp, pentru ca producţia concentrata în Amazonia, de slaba productivitate, a generat trecerea de la economia culesului la cea de plantaţie, centrata în Asia de Sud-Est (Malayesia, Indonezia) şi de Sud (Sri Lanka). Aceasta economie de plantaţie, instaurata în perioada interbelică, n-a durat nici ea mult, din moment ce beligeranţii germani şi britanici, lipsiţi de bazele de aprovizionare, în timpul celui de-al doilea război mondial, au înlocuit cauciucul natural cu un produs derivat din butadiena, au substituit materia prima de origine vegetala cu materii prim de origine minerala. Acest exemplu arata posibilitatea de substituire a unei resurse cu alta, în funcţie de cerinţele tehnologiilor, calculului economic, conjunctura economică etc. Variaţiile pe aceasta tema sunt foarte multe, ca în cazul bilanţurilor energetice în care sunt integraţi combustibili organici (lemn, biogaz), fosili (cărbuni, petrol) şi nucleari ce pot face concurenta, intr-o oarecare măsura, fără sa fie înlocuiţi în întregime unii cu alţii. Absenta unor produse de substituţie pentru unele folosinţe (auto, aviaţie) ii conferă petrolului valoare de neînlocuit, indiferent de conjunctura economica. Se impune, deci, o distincţie fundamentala între anume bogaţii, considerate de neînlocuit, şi altele. Ar trebui, prin urmare, explicat acest caracter: de pilda, aurul nu este de neînlocuit decât în funcţie de anumite convenţii, în rest umanitatea s-ar putea dispensa de el; uleiul de balena este un produs comun pe care multe uleiuri vegetale l-ar putea substitui, ceea ce ar salva mii de cetacee. Rezulta ca nu întotdeauna logica economică se afla pe aceleaşi coordonate cu logica ecologica. Criterii de clasificare a resurselor şi bogăţiilor naturale

O clasificare cu valoare absolută nu poate fi, practic, luată în consideraţie. Se pot propune numeroase moduri de abordare în funcţie de obiectivul urmărit. Nici o clasificare neputând fi perfectă, se va încerca stabilirea corelărilor care se impun între diversele elemente ale sistemului terestru. Unele clasificări ar putea fi posibile în funcţie de criterii de unitate sau de valoarea economică recunoscuta, dar nu ar integra, în fapt, decât parţial tema bogăţiilor naturale. De exemplu, problema energetică constituie o sfera larga ce include bogăţiile naturale din moment ce se refera la biomasa (combustibili organici), ape curgătoare (energia hidraulică), oceanele (energia mareomotorică) şi resursele minerale (combustibili fosili), energiile nucleară, eoliană, solară etc. Dar cerinţele energetice ţin de altă abordare. In acelaşi sens, un studiu centrat pe materiile prime ar permite abordarea mai multor teme esenţiale, dar nu ar putea integra decât indirect problema solurilor, care din aceasta perspectiva sunt privite ca unul dintre factorii de producere a altor materii prime (cereale, lâna, bumbac etc.), care nu constituie bogaţii naturale ci produse ale activitatii agricole. După cum, la fel de bine, putem atribui exploatării resurselor totalitatea dezechilibrelor apărute în ecosistem.

7

Orice apreciere a problemelor economice sau ecologice în relaţie cu exploatarea şi gestiunea resurselor şi bogăţiilor naturale implica, de fapt, distincţia între bogăţiile regenerabile, epuizabile si, respectiv, inepuizabile. Biomasa şi solurile sunt, de pilda, regenerabile. Orice specie vie este susceptibila de evoluţie şi deci de dispariţie pe scara timpului geologic. Odată cu apariţia omului, aceasta categorie de bogaţii a putut fi diminuata, controlata, chiar distrusa de acţiunea umana. Omul, după cum se ştie, este capabil sa distrugă solurile, de exemplu, prin practici agricole neadecvate, prin păşunare excesiva sau prin extinderea spatiilor urbanizate. El este capabil sa modifice întinderea şi calitatea acestora, sporindu-le fertilitatea, condiţiile de umiditate etc. De asemenea, omul poate elimina unele specii sau, dimpotrivă, sa creeze altele, ori sa le protejeze în rezervaţii şi parcuri naţionale. Resursele şi bogăţiile epuizabile s-au format, după cum bine este cunoscut, în timpuri geologice şi nu pot fi reînnoite la scara istorica. Aceasta categorie cuprinde, printre altele, minereurile feroase şi neferoase, metalele rare, mineralele nemetalice (sare, gips, fluor etc.), rocile de construcţie (granit, bazalt, nisip etc.) şi combustibilii minerali fosili (carbuni, petrol, gaze naturale), foarte utilizate în economia mondială. În interiorul acestei categorii trebuie avute în vedere problemele rezervelor, ale gestionarii efective şi chiar posibilităţile de reciclare a unora dintre ele. Or, evaluarea rezervelor rămâne, încă, dependenta de multe criterii, unele de ordin geologic (rezerve identificate şi măsurate mai mult sau mai puţin precis, rezerve probabile), altele de ordin tehnic şi economic, legate de nivelul economic al diferitelor tari, de zestrea tehnologica a acestora. In schimb, rezervele şi bogăţiile inepuizabile – între care radiaţia solara şi apele oceanice – exista independent de acţiunea umana şi nu pot fi modificate de aceasta. Totuşi, în cazul altor resurse considerate inepuizabile, lucrurile nu stau chiar aşa. De pildă, cazul apelor dulci: acestea pot fi pompate, deviate sau stocate în diverse scopuri, pot fi alterate prin poluare; este cazul şi peisajelor, ale căror elemente sunt adesea invariabile la scara umana (relief, pante), dar unele pot fi modificate (defrişare, modificări funciare, urbanizare). Evident ca omul nu poate modifica masa oceanelor, dar este capabil sa o altereze pe întinderi vaste prin deversarea de hidrocarburi; la fel, deşi nu modifica intensitatea şi durata radiaţiei solare, el este capabil sa tulbure, totuşi, bilanţul radioactiv prin emisia de ceţuri poluante, prin distrugerea stratului de ozon pe anumite întinderi etc. Abordarea problematicii bogăţiilor naturale este deosebit de complexă şi nu poate fi rezolvată, de fapt, de o singură disciplină ştiinţifică. O bogăţie are, totuşi, o valoare relativă în cadrul unei epoci, a unei societăţi. Distincţia între resursă şi bogăţie nu este, după cum s-a mai arătat în acest capitol, întotdeauna uşoară. În plus multe resurse trebuie considerate ca bogaţii potenţiale; gestiunea bogăţiilor poate avea incidente asupra calităţii resurselor şi, în fapt, alterarea eventuală a acestora din urma poate avea efecte negative asupra bogăţiilor. In concluzie, indiferent de unele asemenea incertitudini şi interferenţe, atunci când se studiază resursele naturale şi bogăţiile, în sensul cel mai larg, ale planetei, trebuie avută în vedere abordarea sistemică, întrucât aceasta ia în considerare faptul ca toate elementele sistemului planetar se afla în strânsa interdependenţă şi analiza lor nu poate fi realizată făcând abstracţie de elementele de detaliu care merg de la bogaţii la resurse naturale şi invers.

8

CAPITOLUL II RESURSELE UMANE ALE TERREI

Populaţia umană reprezintă colectivitatea persoanelor fizice care locuiesc pe un anumit teritoriu şi într-o anumită perioadă de timp, iar resursele umane constituie totalitatea populaţiei, la un moment dat, care poate presta o activitate social-economică. În absenţa unei populaţii, deci a unor resurse umane, valorificarea resurselor naturale şi procesele economice în ansamblu sunt, practic, imposibile. Ca urmare se poate vorbi, de un primat al resurselor umane faţă de cele naturale în procesul de apariţie şi dezvoltare a civilizaţiei pe planeta noastră. Evoluţia numărului populaţiei Terrei In prezent, populaţia Terrei a depăşit 6 miliarde de locuitori (în luna mai 2000), cifra obţinută prin însumarea populaţiei ţărilor lumii şi a teritoriilor dependente. Tabelul 1 Teritoriul, populaţia şi densitatea populaţiei pe mari regiuni geografice (1998) Ponderea în populaţia mondială (%) 8,8 12,7 13,6 59,4 0,5 100

Suprafaţa1 (mil.km2 ) Europa2 Africa America Antarctica Asia3 Oceania Total mondial 5,7 29,9 38,5 13 30,9 8,4 143,5

Ponderea

Populaţia (mil.loc.) 507 732 787 3428 29 5772

Densitatea populaţiei (loc/km2) 88,9 24,7 20,4 110,9 3,4 44,2

3,5 20,6 26,8 9 18,7 5,8 100

1) Fără Antarctica 2) Fără Rusia (17.000.000 km2, 11,8 % din uscatul planetar; 150.000.000 loc., 2,6 % din populaţia mondială; densitatea populaţiei: 8,8). 3) Tarile Asiei fără ex-URSS (285 mil.loc.). Sursa: Images economiques du monde, 1998. Din momentul desăvărşirii procesului de antropogeneza – cu circa 200.000 de ani în urma – şi până acum câteva milenii, creşterea populaţiei planetei a fost foarte redusă. Pentru antichitate, populaţia Terrei este estimată la efective variind între 200 şi 400 milioane de locuitori, iar ulterior, timp de mai bine de un mileniu şi jumătate, creşterea înregistrată nu este spectaculoasă, abia la mijlocul secolului al XVII-lea depăşindu-se o jumătate de miliard (550
9

milioane în 1650, potrivit estimaţiilor realizate de geograful olandez Varenius, în lucrarea “Geographia Generalis”). După aceea ritmul se accelerează, atingându-se primul miliard în 1820, al doilea în 1927, al treilea în 1960, al patrulea în 1974 şi al cincilea în 1987 – se constată o reducere progresivă a duratei de timp în care populaţia mondială a mai adăugat încă un miliard de locuitori. Se preconizează în continuare, o creştere a populaţiei planetei care ar urma să se stabilizeze, la cifra de 12 miliarde de locuitori, abia la mijlocul secolului al XXI-lea.

Tabelul nr. 2 Dinamica populaţiei planetei pe mari regiuni geografice (mil.loc.1650-1996) Regiunea geografică Europa1-2 Africa America Asia Oceania Ex-URSS2 Total mondial 1650 100 100 13 335 2 550 1750 140 95 12 476 2 725 1850 265 95 59 754 2 1175 1900 400 118 144 932 6 1600 1950 392 272 332 1368 12 180 2556 1980 484 570 614 2501 23 266 4458 1996 800 732 784 3528 29 5772

1) In perioada 1950-1996 fãrã partea europeana a ex-URSS. 2) Europa şi ex-URSS în 1996. 3) Pentru anii 1650, 1750, 1850 şi 1900 populaţia părţii europene este inclusă în Europa, iar cea a părţii asiatice la Asia. Sursa: The World Almanac and Book of Facts 1995 şi Quid 1998. In concluzie, dacă ne gândim la faptul că, la mijlocul secolului trecut, Terra adăpostea doar un miliard şi ceva de oameni şi că astăzi “suportă” de patru ori mai mulţi, vom realiza de ce se vorbeşte atât de intens de “explozia demografica”. Omenirii i-a trebuit o jumătate de milion de ani – dacă nu mai mult – pentru a atinge primul miliard de locuitori şi numai cu ceva mai mult de un secol pentru a se apropia de al şaselea. Mai mult, dublarea populaţiei mondiale urmează să aibă loc, conform estimărilor menţionate mai sus, în numai jumătate de secol. În acest context este de subliniat că, de fapt, creşterea în sine a numărului populaţiei, mai rapidă sau mai lentă, nu spune mare lucru dacă nu este raportată la resurse, la dezvoltarea economică, în mediul înconjurător, la diversificarea biologică a Terrei şi la alţi factori. Este, de altfel, evident ca o asemenea creştere a populaţiei în unele ţări constituie un fenomen pozitiv, stimulând creşterea economică, în timp de în altele – ca de exemplu în marea majoritate a ţărilor în curs de dezvoltare – o asemenea creştere exponenţială, depăşind frecvent rata de 2 % anual, generează tensiuni şi consecinţe care pot afecta în perspectivă viitorul întregii planete1. In prezent, rata de creştere a populaţiei mondiale s-a redus fata de perioadele anterioare (1,64% în anii 1993-1995 faţă de 2,04 % în intervalul 1965-1970 şi 1,85% în întreaga perioadă 1950-1990) şi, potrivit proiectărilor demografice ale O.N.U., va continua să se micşoreze, ajungând cu ceva mai puţin de 1 % în anii 2020-2025. Cu toate acestea, în viitor sporul anual va fi, totuşi, ridicat (75080 milioane de locuitori pe an), datorită uriaşului potenţial de creştere acumulat de omenire. În ultimele secole sporul natural anual a crescut de la 3 milioane de locuitori în 1750 la 7 milioane în 1850, apoi 45 milioane în 1950 şi 85-90 milioane în anii 1990-1995 (chiar 93 de milioane în 1993).
10

Tabelul nr. 3 Dinamica populaţiei mondiale în perspectiva apropiată (1970-2025) Populaţia (mil.loc.) Regiunea geografică 1970 Africa America1 Asia Europa2 Oceania3 Ex-URSS Total Terra 1) Inclusiv Hawaii 2) Fara ex-URSS 3) Fara Hawaii Sursa: ONU, 1998 Ritmul de creştere a populaţiei nu este uniform pe întreaga planetă, cunoscând de fapt mari diferenţieri pe regiuni geografice. Astfel, în perioada 1980-1985, faţă de valoarea medie, care a fost de 1,7 %, s-au înregistrat valori mai ridicate în Africa (2,9%), America Latină (2,3%) şi Asia de Sud (2,2%) şi mai scăzute în Oceania (1,5%), C.S.I. (1%), America de Nord (0,9%) şi mai ales în Europa (0,3%). În perioada 1990-1995 indicele creşterii populaţiei a înregistrat valoarea de 1,6%. Repartiţia geografică a populaţiei Repartiţia geografică a populaţiei pe suprafaţa planetei este condiţionată de mai mulţi factori: condiţiile fizico-geografice (relief, climă, hidrografie, resurse naturale etc.), nivelul de dezvoltare social-economică, condiţiile istorice, caracteristicile demografice etc. În funcţie de modul în care aceşti factori au influenţat şi influentează pe întreaga planeta răspândirea populaţiei, s-au conturat zone având o concentrare puternică şi zone slab populate. Diferenţieri exista atât pe mari regiuni geografice (continente), cât şi în cadrul acestora. Astfel, Asia, care ocupa mai puţin de o cincime din suprafaţa uscatului planetar (fără partea asiatică a Comunitatii Statelor Independente), detine aproape trei cincimi din populaţia planetei, în timp ce Africa, a cărei întindere reprezintă aproape o pătrime din suprafaţa uscatului, concentrează doar 1/7 din populaţia Terrei. În prezent ambele continente se înscriu în rândul regiunilor geografice cu o rata ridicată de creştere a populaţiei, dar, în trecut, au cunoscut condiţii social-istorice în bună măsura diferite care, în cazul Africii, au determinat stagnarea sau chiar scăderea creşterii demografice (în primul rând datorită sclavilor negri trimişi în America). Un caz aparte este Antarctica, continent care deţine aproape o zecime din suprafaţa uscatului planetar dar este, practic, nelocuit (exceptând personalul staţiunilor de cercetări stiintifice), factorul restrictiv determinant fiind reprezentat de condiţiile naturale vitrege. Ca repartiţie geografică, populaţia care trăieşte în asezări permanente se află răspândită între 800 latitudine nordică şi 540 latitudine sudică. Altitudinal, mai mult de jumătate din populaţia Globului locuieşte în regiunile joase, sub 200 m înălţime faţă de nivelul mării, spaţiu ce nu depaşeşte un sfert din suprafaţa uscatului planetar. Cu ceva mai
11

1990 795 727 2994 499 26 291 5333

2000 867 832 3713 510 30 308 6261

2025 1597 1089 4913 515 38 352 8504

345 511 2065 402 19 243 3632

mult de un sfert din populaţia Terrei trăieşte la altitudini cuprinse între 200 şi 1000 m, iar restul la peste 1000 m altitudine. Asezările permanente urcă însă până la peste 4000 m altitudine, mai ales în munţii Anzi (America de Sud) şi Podisul Tibet (Asia); exista ţări, în principal andine (Bolivia, Ecuador, Columbia), în care cea mai mare parte a populaţiei trăieşte la mare altitudine (între 2500 şi 4000 m). Chiar şi unele capitale se afla la mare altitudine, între care cele ale Boliviei (La Paz 4000 m), Ecuadorului (Quito 2850 m), Columbiei (Bogota 1632 m), Mexicului (Ciudad de Mexico 2240 m), Afganistanul (Kabul 2220 m). O imagine sugestivă privind resursele demografice oferă compararea populaţiei ţărilor. Tabelul nr. 4 Cele mai populate ţări ale lumii, dinamica populaţiei lor în perioada 1970-1997-2020 estimare pentru anul 2020 Nr. Locul pe glob în Populaţia (mil.loc.) crt. 1997 (în Ţara paranteze în 1970 1980 1997 2020 2020) 1. 831 996 1236,7 1425 1(1) China 2. 540 637 969,7 1321 2(2) India 3. 205 228 267,7 323 3(3) SUA 4. 118 146 204,3 267 4(4) Indonezia 5. 93 121 160,3 197 5(80 Brazilia 6. 130 138 147,3 159 6(9) Rusia 7. 65 83 137,8 251 7(5) Pakistan 8. 65 89 126,1 210 8(7) Bangladesh 9. 103 117 122,2 126 9(12) Japonia 10. Nigeria 57 81 107,1 216 10(6) Sursa: The World Almanac and Book of Facts, 1998. Din tabelul de mai sus reiese o puternică, mare, concentrare a populaţiei într-un număr restrâns de ţări. Numai cele zece state cele mai populate ale planetei concentrează trei cincimi din populaţia Terrei, celorlalte peste 180 de ţări, plus teritoriile dependente şi neautonome, revenindu-le doar două cincimi. Ca o expresie a concentrării populaţiei este şi mai semnificativ faptul ca numai doua ţări, China şi India, concentrează aproape două cincimi din întreaga populaţie a globului pământesc. Se poate constata că dintre cele 10 ţări cu o populaţie de peste 100 milioane de locuitori, doar trei (SUA, Japonia, Federaţia Rusă) nu fac parte din categoria ţărilor în dezvoltare. De altfel şi din cel de al doilea grup de ţări populate (intre 50 şi 100 milioane de locuitori), cu excepţia Germaniei (80 mil.), Italiei, Regatului Unit, Franţei (fiecare având aproape 60 mil.) şi Ucrainei (peste50 mil.loc.), celelalte sunt ţări în dezvoltare: Mexic (circa 95 mil.loc.), Vietnam, Filipine (peste 70 mil.loc.), Iran, Turcia, Egipt, Thailanda (peste 60 mil.loc.), Ethiopia (peste 50 mil.loc.). Densitatea populaţiei Acest indicator exprimă raportul dintre numărul locuitorilor la un moment dat şi suprafaţa teritoriului pe care îl ocupă. La nivelul uscatului planetar este, în prezent, cu ceva peste 44 locuitori/km2, dar există diferenţieri teritoriale foarte mari, atât pe regiuni geografice, cât şi pe ţări şi în cadrul ţărilor. Dacă ne gândim ca suprafeţe întinse din uscatul terestru (a cărui întindere este de aproape 140 mil.km2) sunt acoperite de deşerturi (circa 30 mil.km2), gheţari şi zăpezi eterne
12

(circa 15 mil.km2), păduri de nepătruns (10-15 mil.km2), lacuri (aproape 3 mil.km2), zone semiaride (zeci de milioane de km2) şi alte terenuri improprii locuirii, rezultă că densitatea populaţiei este în realitate cu mult mai mare – cel puţin dubla faţă de cea raportată la întregul uscat terestru, ceea ce n-ar însemna, totuşi, foarte mult. Dacă se raportează însă populaţia planetei numai la suprafaţa afectata terenurilor arabile şi culturilor permanente (in jur de 14 mil.km2), aspectul problemei se schimbă: revin sub 250 m2 de teren arabil/locuitor, ceea ce înseamnă, în fapt, foarte puţin. Nu-i mai puţin adevărat că, şi în acest caz, trebuie aduse unele amendamente: pe o bună parte din această suprafaţă se practică doua recolte, agricultura modernă (mecanizată, chimizată, irigată etc.) oferă recolte superioare etc. Pe continente , valori peste media mondială înregistrează doar Asia (127 loc./km2) şi Europa (103 loc./km2). Celelalte continente au următoarele valori: Africa (29 loc./km2), America (18 loc./km2) şi Oceania (3 loc./km2); în ceea ce priveşte C.S.I., densitatea populaţiei este de 13 loc./km2. Pe ţări, cu excepţia unor ministate (Monaco – peste 15.000 loc./km2, Singapore circa 5.000 loc./km2 s.a.) şi teritorii dependente (Macao – peste 30.000 loc./km2), reduse ca întindere, cele mai mari densitati se înregistrează intr-o serie de ţări asiatice: Bangladesh (peste 800 loc./km2), Coreea de Sud (410 loc./km2), Japonia (330 loc./km2, India, Sri Lanka (aproape 300 loc./km2), Filipine, Vietnam (peste 200 loc./km2) s.a. Pe alte continente, densităţi de peste 200 loc./km2 se înregistrează în puţine ţări: în Europa (Olanda – aproape 400 loc./km2, Belgia – peste 300 loc./km2, Regatul Unit, Germania, Italia – toate peste 200 loc./km2), Africa (Rwanda, Burunbdi), America (El Salvador, Haiti). Cele mai reduse densităţi se înregistrează în ţări, de regulă întinse, care dispun de condiţii naturale mai puţin propice locuirii, fie deşerturi şi semideşerturi (Australia şi Namibia – fiecare cu cate 2 loc./km2, Algeria şi Sudan cu cate 10 loc./km2), fie păduri ecuatoriale (Zair – 16 loc./km2, Brazilia – 18 loc./km2). Pe regiuni geografice, densităţi foarte mari (peste 1000 loc./km2 de regulă, dar ajungând la câteva mii de locuitori pe km2) se înregistrează în zona văilor unor mari fluvii (Nil, Gange, Brahmaputra, Indus, Huanghe, Mekong, Tigru, Eufrat s.a.) – văi ce au adăpostit, de altfel, din vechi timpuri, strălucite civilizaţii -, în unele câmpii (Câmpia Chinei de Est, Câmpia Padului s.a.), insule (Java din Arhipelagul Indonezian, Honshu din Arhipelagul Japonez), în unele regiuni puternic industrializate (Rhur în Germania, sud-estul Angliei, regiunea Marilor Lacuri şi litoralul atlantic al S.U.A. În America de Nord, sud-estul Braziliei s.a.), în jurul marilor metropole. Iar cele mai reduse densităţi există în regiunile deşertice şi semideşertice (Sahara, Australia de Vest, Gobi s.a.), pădurile ecuatoriale (Amazonia, bazinul Congo-ului), regiunile reci arctice şi antarctice. Mişcarea naturală a populaţiei Creşterea numerică a populaţiei este rezultatul sporului natural, care reprezintă diferenţa dintre natalitate (numărul de naşteri la 1000 de locuitori) şi mortalitate (numărul de decese la 1000 de locuitori). În perioada 1980-1985 sporul natural, la nivel planetar, a fost, în medie, de 16,6%o (sau o rata medie anuală de creştere de 1,7 %), înregistrându-se însă mari diferenţieri regionale, cu valori peste media pe glob în zonele cu ţări în dezvoltare (Africa 29,3%o, America Latina 23,4%0, Asia de Sud 21,7 %o) şi cu mult sub aceasta în regiunile dezvoltate (Europa 3%o, America de Nord 7%o, C.S.I. 9,6 %o). Populaţia mondială creste, anual, cu circa 77 milioane de locuitori sau, altfel spus, cu 212.000 zilnic şi 880 în fiecare oră. La aceasta creştere, aportul cel mai important (circa 90 %) il au regiunile mai puţin dezvoltate.

13

Pe ţări diferenţierile sunt şi mai accentuate: de la unele cu un spor natural ce depăşeşte 20 %o (India, Iran, Egipt s.a.) sau chiar 30 %o (Kenya) ori peste 40 %o (Libia, Iraq, Siria s.a.) la altele cu spor negativ (numărul deceselor îl depăşeşte pe cel al naşterilor): Germania, Ungaria, Ucraina, Federaţia Rusă, Croaţia, Cehia, Bulgaria, Austria, Danemarca s.a.; în ultimii ani şi România se înscrie în rândul ţărilor cu spor natural negativ (-2,5%o în 1996). Ţările cu un spor natural ridicat cu posibilitatea de a-şi asigura, în viitor, resurse umane corespunzătoare. Elementul esenţial al creşterii demografice actuale îl constituie reducerea mortalităţii în general şi a celei infantile în special, ca urmare a măsurilor igienico-sanitare aplicate pe o scară din ce în ce mai largă, precum şi a altor factori. În paralel şi natalitatea a cunoscut o oarecare scădere, dar curba descendentă a acesteia nu a fost la fel de pronunţată precum cea a mortalitaţii, astfel încât sporul natural al populaţiei este cu mult mai mare decât înainte. Mobilitatea teritorială a populaţiei Deplasări ale populaţiei dintr-o regiune în alta s-au efectuat din vremuri străvechi. Printre cele mai semnificative, în decursul timpului, au fost: deplasarea grupurilor de hominizi în diferitele momente ale antropogenezei, “popularea Americilor” dinspre Asia, peste strâmtoarea Bering (cu circa 40.000 de ani în urmă), circulaţia neolitică a populaţiilor în spaţiul Mediterana-Egipt-Mesopotamia, migraţia populaţiilor indoeuropene, modificările de grupuri în interiorul imperiilor din antichitate (pentru Imperiul roman cu influenţă asupra Europei), deplasările de populaţie din epoca “migratiei popoarelor” (cu însemnate aporturi asiatice), precum şi descoperirile geografice, având drept consecinţe, printre altele, “africanizarea Americii” şi “europenizarea” Terrei. Migraţii ale populaţiei există şi în prezent, dar au un caracter preponderent individual şi nu de grup şi, totodată, se manifestă mai ales intracontinental şi mai puţin intercontinental. În cadrul migraţiilor internaţionale, pe lângă predominarea, în continuare, a forţei de muncă ieftine, se manifestă, în ultima vreme, şi un adevărat “exod de inteligenta”, respectiv atragerea unora dintre cei mai buni specialişti. In prezent, în ansamblu, se remarcă deplasările de populaţie din ţările în dezvoltare, principale fluxuri fiind dinspre America Latină spre S.U.A., din Africa şi Asia spre Europa, iar mai recent, din Europa Centrală şi de Est spre Europa Occidentală. Principalele ţări “primitoare” (deci cu solduri pozitive ale migratiei) se află în America de Nord anglo-saxonă (S.U.A. şi Canada), Oceania (Australia şi Noua Zeelandă), Europa Occidentală (Finlanda, Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Belgia s.a.). Un caz aparte în ceea ce priveşte soldul pozitiv al migraţiei, l-a reprezentat, mai ales în perioada 1960-1980, o serie de state din regiunea Golfului Persic (Emiratele Arabe Unite, Qatar, Kuwait, Bahrain, Oman şi Arabia Saudită), explicaţia fenomenului fiind dată de industria petrolieră (atragerea de forţa de muncă în acest domeniu) şi de legislaţia de încurajare a imigraţiei. Deplasările populaţiei sunt determinate însă nu numai de căutarea de locuri de muncă, ci şi de alţi factori, între care crearea de infrastructuri, în anumite zone populate, conflictele locale şi regionale etc. De exemplu, în perioada 1985-1994, peste 80 milioane de persoane au fost deplasate cu forţa pentru a se construi în regiunile locuite de ele baraje (peste 60 % din cei deplasaţi), cai de transport, aducţiuni de apă etc., a se deschide mine, exploatări forestiere etc., pentru construcţii urbane, irigaţii, protecţia mediului înconjurător etc. Datorită conflictelor, numărul refugiaţilor a ajuns la aproape 20 milioane de persoane în 1995, faţă de mai puţin de 3 milioane în urma cu 20 de ani.

14

Structura populaţiei Din punct de vedere al structurii, populaţia poate fi analizată după mai multe criterii: etnic, rasial, lingvistic, pe grupe de vârsta, pe sexe, după domeniul de activitate etc. Foarte important, îndeosebi în stabilirea prognozelor demografice, dar şi în practica planificării economice, este cunoaşterea structurilor populaţiei pe grupe de vârstă şi pe sexe, structuri influenţate direct de evoluţia mentalitatii, mortalitatii şi de migraţia populaţiei. Raporturile dintre grupe de vârstă (0-20 de ani, tinerii; 20-60 de ani, adulţii; peste 60 de ani, bătrânii) si, în primul rând, între grupa 0-20 de ani şi cea peste 60 de ani reliefează tendinţele de “întinerire” sau “îmbătrânire” demografică a unei populaţii. Astfel, ţările în care grupa vârstelor sub 20 de ani deţine în jur de 35% sau mai mult din totalul populaţiei sunt considerate ţări cu o populaţie tânără, iar cel în care aceasta grupă reprezintă sub 30 %, prezintă tendinţe accentuate de îmbătrânire demografică. Marile regiuni geografice cu o pondere însemnată a populaţiei tinere sunt Africa, America Latină, Asia de Vest, iar în ceea ce priveşte valorile peste media mondială a populaţiei vârstnice – deci tendinţa de “ îmbătrânire a populaţiei” – se remarcă Europa, America de Nord anglo-saxonă şi principalele ţări ale Oceaniei (Australia şi Noua Zeelandă). In ceea ce priveşte structura pe sexe, se constată, pe plan mondial, în ultimele decenii, o uşoară predominare a populaţiei masculine fata de cea feminină, existând însă diferenţieri: în regiunile dezvoltate numărul bărbăţilor este mai redus decât al femeilor – legat de supramortalitatea masculină şi de efectele celor doua războaie mondiale -, spre deosebire de regiunile mai puţin dezvoltate. Structura populaţiei pe medii (urban-rural) şi evoluţia acesteia în ultimele decenii arată ca ne aflam în plin proces de urbanizare, pentru ca, dacă în anul 1800 populaţia urbană a planetei reprezenta doar 5,1 % din cea mondială, ajungând la 13,3 % peste un secol şi 20,5 % în 1925, aceasta atinge 41 % în 1985 şi se apropie de jumătate din populaţia globului pământesc în prezent (peste 45 %). În perspectiva aceasta o va depăşi pe cea rurală, concentrând, potrivit estimărilor, peste 60 % din populaţia mondială în anul 2025 . Tabelul nr. 5 Ponderea populaţiei urbane în totalul populaţiei Regiunea Total mondial Ţări dezvoltate Ţări în dezvoltare Sursa:Quid, 1996. 1950 29,4 53,6 17,4 1970 37,0 66,4 25,3 Anii 1990 43,6 74,2 34,4 2000 48,2 77,7 40,4

Există mari diferenţe în ceea ce priveşte ponderea populaţiei urbane pe mari categorii de ţări (dezvoltate sau mai puţin dezvoltate). De exemplu, aşa cum reiese din tabelul nr.5, în anul 1990, proporţia populaţiei urbane în ţările dezvoltate a fost de aproape 75 %, în timp ce în ţările în dezvoltare sub 35 %, media mondială fiind de circa 44 %. Astfel, în anul 1990, ponderi ridicate ale populatiei urbane s-au înregistrat în Europa, America (peste 75%) şi Oceania (circa 72%), iar cele mai reduse în Asia de Sud şi de Est (doar circa 30%) şi Africa (circa 35%).

15

Urbanizarea Procesul de urbanizare constituie una din trasaturile cele mai caracteristice ale civilizaţiei contemporane, cu forme şi intensitati foarte variate de la un continent la altul, de la o ţară la alta. Ponderea populatiei urbane, în totalul populatiei mondiale, este în prezent cu ceva peste 45 % şi se estimează ca, în pragul mileniului al III-lea, aceasta s-o depaseasca, pentru prima data, pe cea a populatiei rurale, care a dominat întreaga istorie a civilizaţiei umane. Procesul de urbanizare nu s-a produs în acelaşi ritm pe tot globul pământesc şi nu a atins aceeaşi amploare în diferite regiuni ale planetei. Astfel, în Europa, ca urmare a industrializării, fenomenul urbanizării s-a manifestat cel mai puternic în secolul al XIX-lea, după 1900 având loc o încetinire a acestuia. În America de Nord şi Australia, regiuni în care populaţia a cunoscut o creştere accentuata în secolul al XIX-lea şi la începutul celui de al XXlea, printr-o imigraţie masiva a europenilor, urbanizarea începe mai târziu şi se prelungeşte mai mult decât în Europa. Pe continentele asiatic şi african, precum şi în America Latina urbanizarea s-a manifestat îndeosebi după cel de al II-lea Război Mondial, însă în modalitati şi ritmuri diferite: în ţări cu dezvoltare economică dinamica, precum Japonia, Coreea de Sud, Argentina, Brazilia s.a., populaţia urbana a cunoscut creşteri însemnate, atingând valori similare tarilor occidentale; în ţările slab dezvoltate a crescut spectaculos de regula populaţia capitalei. Pe mari regiuni ale planetei, se remarca diferente considerabile: regiuni puternic urbanizate, în care populaţia urbana depaseste doua treimi din totalul populatiei (Europa, inclusiv C.S.I., America Latina, America de Nord şi Oceania – în ultimele doua apropiindu-se de 80 %) si, la polul opus, regiuni cu o pondere redusa, respectiv mai puţin de o treime din populaţie (Africa, Asia de Sud, Asia de Est). Lăsând la o parte unele ministate (Monaco, Singapore s.a.), în care toata, sau aproape toata, populaţia este concentrata în oraşe, exista şi ţări mari sau mijlocii cu o pondere însemnata a populatiei urbane: Marea Britanie (92,5%), Islanda, Olanda, Uruguay, Germania, Suedia, Norvegia, Danemarca, Argentina, Chile, Venezuela, Noua Zeelanda, Australia, Uganda, Israel, Liban (toate peste 80%). La polul opus exista ţări cu o pondere foarte redusă a populaţiei urbane, chiar sub 10%, mai ales în Africa (Rwanda, Mauritania, Burundi, Burkina Faso, Etiopia). In această a doua jumătate a secolului nostru s-a manifestat, pe cuprinsul planetei, o adevărată explozie urbană, care este rezultatul unei multitudini de factori, între care dezvoltarea demografică accelerată, puternica industrializare, mecanizarea agriculturii (care eliberează o însemnată cantitate de forţa de muncă) şi, nu în ultima instanţă, mirajul pe care-l reprezintă oraşul în general ca simbol al civilizaţiei. Drept urmare, oraşele existente cresc – orăşelele se transformă în adevărate oraşe, oraşele în metropole şi acestea, la rândul lor, în aglomeraţii urbane – şi, totodată, apar noi centre urbane, mai rar pe teren gol, cel mai adesea prin declararea drept oraşe a unor localităţi rurale. Acordarea statutului de oraş unor localităţi rurale se face, în diferite ţări, în funcţie de mai multe criterii, uneori fiind determinant cel pur demografic alteori după criterii calitative. Inexistenţa unor criterii unitare şi variaţia numărului limită de locuitori, de la o ţară la alta, determină greutati în aprecierea reală a fenomenului de urbanizare la scară mondială. Ca fenomen geografic, oraşul poate fi definit prin următoarele caracteristici: constituie o concentrare de populaţie, construcţii, dotări şi infrastructură tehnică; cumulează o varietate de funcţii; are o poziţie centrală, nodală, în producerea şi schimbul de valori; atrage un anumit teritoriu (hinterland). În tot mai multe cazuri este foarte dificil de distins limitele si, implicit, mărimea (inclusiv a populatiei) oraşelor. De aceea, deşi în mod obişnuit se vorbeşte de “oraşe”, în fapt statisticile se referă, mai ales, în cazul oraşelor mari şi foarte mari, la “arii metropolitane”,
16

care include nu numai oraşul propriu-zis, ci şi ariile locuite din împrejurimi, înglobate odată cu dezvoltarea teritorială a centrului urban principal (vezi tabelul 6). Una din trăsăturile actuale ale fenomenului urban o constituie proliferarea oraşelor mari (tot mai multe fiind milionare sau multimilionare) şi a aglomeraţiilor urbane. Numărul oraşelor de peste un milion de locuitori depăşeşte în prezent 300, din care jumătate au cel puţin două milioane de locuitori. Un alt fenomen caracteristic epocii actuale îl reprezintă formarea megalopolisurilor, respectiv imense concentrări urbane cu câţiva mari poli de atracţie şi numeroase centre urbane, mai mari sau mai mici, care gravitează în jurul acestora. În prezent s-au constituit circa 30 megalopolisuri, printre cele mai reprezentative fiind: BOSWASH (BostonWashington), din nord-estul S.U.A., care se desfăşoară pe circa 140.000 km2 şi concentrează în jur de 50 milioane de locuitori, principalii poli de creştere fiind oraşele Boston, Newark, Nw York, Philadelphia, Baltimore şi Washington, fiecare dintre acestea având minimum două milioane de locuitori; Tokaido (70.000 km2, peste 70 mil.locuitori), în insula japoneză Honshu, principalele nuclee metropolitane fiind Tokyo, Yokohama, Nagoya, Osaka, Kobe, Kyoto; Megalopolisul brazilian (peste 40 milioane de locuitori), cel mai dinamic între marile concentrări umane ale lumii, având ca poli de creştere două dintre primele 10 oraşe cele mai populate de pe glob (Sao Paulo şi Rio de Janeiro), la care se adaugă Bolo Horizonte; Megalopolisul din sudul Marilor Lacuri (cu metropole precum Chicago, Detroit, Cleveland, Buffalo s.a.); Magalopolisul californian (San Francisco – Los Angeles – San Diego); Megalopolisul canadian (Montreal – Ottawa – Toronto - Hamilton); Megalopolisul sudafrican (Johannesburg – Pretoria – Vereenigind); Megalopolisul sud-coreean (Seul – Inchon); Megalopolisul olandez – Randstad Holland (Utrecht – Amsterdam – Haga – Rotterdam) s.a. Tabelul nr. 6 Cele mai mari arii metropolitane
Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. Aria metropolitana Tokyo-Yokohama Ciudad de Mexico Sao Paulo Seoul New York Osaka-Kobe-Kyoto Mumbai/Bombay Calcutta Rio de Janeiro Buenos Aires Teheran Manila Cairo Jakarta Moscova Los Angeles Delhi Lagos Karachi Londra Paris Ţara Japonia Mexic Brazilia Coreea de Sud S.U.A. Japonia India India Brazilia Argentina Iran Filipine Egipt Indonezia Federatia Rusa S.U.A. India Nigeria Pakistan Marea Britanie Franta Populaţia (mil.loc.) 1995 2000 28,4 30,01) 24,0 27,9 21,5 25,4 19,1 22,0 14,6 14,6 14,1 14,3 13,5 15,4 12,9 14,1 12,8 14,2 12,2 12,9 11,7 14,3 11,3 12,8 11,2 12,5 11,2 12,8 10,8 11,1 10,4 10,7 10,1 11,9 9,9 12,5 9,4 11,3 8,9 8,6 8,8 8,8

Sursa: U.S.Bureau of the Census International Data Base. 1) Alte surse indică oraşul Ciudad de Mexico pe primul loc în lume în anul 2000.
17

ROMÂNIA Populaţia României a fost în anul 1997, de 22,6 milioane locuitori. Pe ansamblu populaţia ţării a crescut continuu în decursul acestui secol, practic dublându-se de la 10 mil. În 1891 şi 12,8 mil. În 1912 la 22,7 mil. În 1992 (revenind o densitate de 95 loc./km2). Totuşi, după 1 ianuarie 1990 numărul populatiei a scăzut, pentru prima dată după cel de al doilea război mondial, soldul negativ al emigraţiei (circa 100.000 de persoane în 1990, 30.00045.000 în 1991-1992, apoi în scădere, sub 20.000 de persoane anual) depăşind excedentul natural al populaţiei.

Tabelul nr. 7 Dinamica populaţiei României la recensăminte Anul Numărul de locuitori 1859 8.600.000 1891 10.000.000 1912 12.768.399 1930 14.280.729 1948 15.872.642 Sursa: Anuarul Statistic al României, 1996 Anul 1956 1966 1977 1992 Numărul de locuitori 17.489.450 19.103.163 21.559.910 22.760.449

Sporul natural al populaţiei a cunoscut oscilaţii foarte mari în acest secol, fiind ridicat în perioada dinaintea celui de al doilea război mondial (peste 14%o), în deceniul al şaselea (10-14%o) şi începând cu anul 1967 (an în care se atinge un nivel record de 18%o, datorita măsurilor legislative de interzicere a avortului). A scăzut apoi tot mai mult, datorită în principal reducerii natalităţii, ajungându-se la un spor natural de numai câteva procente (3%o în 1990) şi apoi un spor natural negativ începând cu 1992; de exemplu –2,5%o în 1996. Acest spor natural va contribui, pe termen lung, la diminuarea resurselor umane ale ţării în general si, totodată, la “ îmbătrânirea” progresivă a populaţiei. In legătură cu acest ultim aspect este semnificativăa structura populaţiei pe grupe de vârstă, cu o tendinţă de îmbătrânire. In ceea ce priveşte structura populaţiei pe medii, predomină cea urbană (55% în 1996) care, în ultimii ani, a depaşit-o pe cea rurală caracteristică întregii istorii a României de până acum. Ponderea populaţiei urbane depaşeşte media pe ţară într-o serie de judeţe din Transilvania (Alba, Cluj, Hunedoara, Sibiu, Braşov, Covasna), Banat (Timiş, Caras-Severin, Arad) şi estul Câmpiei Române (Braila, Galaţi si, desigur Municipiul Bucureşti). Cele mai reduse ponderi se înregistrează în judeţele Giurgiu, Teleorman, Ialomiţa, Dambovita, Botoşani, Suceava, Bistrita-Nasaud, Sălaj s.a. Structura naţională indică faptul că România este un stat naţional unitar, ponderea populaţiei de naţionalitate română fiind de aproape 90% (89,4% la recensământul din 1992); aceasta este urmată ca pondere, de maghiari (7,1%), ţigani (1,7%), germani (0,51%), ucraineni (0,3%). In ceea ce priveşte mobilitatea teritorială a populaţiei, în ultimele decenii au avut loc deplasări de populaţie din mediul rural în mediul urban şi din zonele mai puţin dezvoltate şi cu un spor natural ridicat (Moldova) spre cele mai dezvoltate şi cu un spor natural foarte scăzut (Banat) sau scăzut (sudul Transilvaniei.
18

Reţeaua de localităţi cuprinde peste 12.000 de sate (grupate în circa 2.700 de comune) şi 262 oraşe, din care 81 cu rang de municipiu. Reţeaua urbană este puternic marcată de existenţa unui oraş foarte mare, Bucureşti, care concentrează peste două milioane de locuitori şi un număr tot mai mare de oraşe având peste 100.000 de locuitori: 25 în 1997, din care şapte au peste 300.000 de locuitori (Constanta, Iaşi, Timişoara, Cluj-Napoca, Galaţi, Braşov şi Craiova) şi patru între 200 şi 300.000 de locuitori (Ploieşti, Brăila, Oradea, Bacău). Cele 25 de oraşe cu peste 100.000 de locuitori, care reprezintă ceva mai puţin de 1/10 din numărul total al oraşelor, concentrează aproape 3/5 din populaţia urbană a ţării.

19

CAPITOLUL III

CĂRBUNII

Cărbunii reprezintă una dintre cele mai importante substanţe minerale utile. Se remarcă, între combustibilii minerali, prin volumul mare al rezervelor sigure, vechimea exploatării şi utilizările variate, fiind nu numai o valoroasă sursă de energie primară, ci şi materie primă pentru industria chimică. Cărbunii au fost cunoscuţi încă din antichitate, dar, pe scară industrială, aceştia au fost folosiţi numai odată cu dezvoltarea maşinismului, în cursul revoluţiei industrial din secolul al XVIII-lea, mai întâi în Marea Britanie, iar apoi în ţări ca Belgia, Germania, Polonia, Rusia, S.U.A. s.a. În această perioadă, cărbunii aveau un rol vital în viaţa economică, devenind sursă energetică indispensabilă, motiv pentru care secolul al XIX-lea a mai fost numit “secolul cărbunelui”. Chiar şi la începutul secolului XX ponderea cărbunelui în consumul energetic mondial depăşea 9/10 din total. Importanţa economică a cărbunilor s-a menţinut până în zilele noastre, producţia crescând cantitativ, dar scăzând ca pondere în balanţa energetică, datorită utilizării şi a altor surse de energie primară. Dintre clasificările cărbunilor, cea mai cunoscută şi utilizată este cea care ia în consideraţie gradul de carbonizare (continutul de carbon). Potrivit acesteia se clasifică în: turbă, lignit, huilă şi antracit. Turbă este puţin folosită în prezent, pe plan mondial, având valoare calorică redusă (sub 3000 kcal/kg). Este, de fapt, un cărbune în formare, acumulându-se în cantităţi mari în mlaştinile din nordul Europei, Asiei şi Americii de Nord. Lignitul, care este mult valorificat, reprezentând cărbunele energetic cu o mare răspândire pe glob, are un conţinut în carbon de 30-50% şi o putere calorică de 1600-3500 kcal/kg; deţine apă până la 40% (din greutate). Cărbunele brun are un conţinut de carbon ceva mai ridicat decât lignitul (50-75%) şi puterea calorică între 3500 şi 7200 kcal/kg (valori mai ridicate înregistrându-se la cel bituminos). Huila, cărbunele cu cea mai mare valoare economică, fiind cocsificabil, care un conţinut de carbon ce variază între 75-93%, iar puterea calorică poate atinge 8600 kcal/kg. Antracitul are cel mai mare conţinut de carbon (93-97%) şi o putere calorică mare (8200-9200 kcal/kg). Este folosit tot mai mult sub formă de termoantracit în siderurgie, înlocuind cocsul. În ceea ce priveşte exploatarea cărbunilor, importante sunt, printre altele, grosimea straturilor şi adâncimea la care acestea se găsesc. Cărbunii superiori au, de pildă, în general o grosime mai mică a straturilor (cca 2 m); se remarcă printr-o grosime mai mare zăcămintele din Silezia poloneză, din bazinul Kansk – Acinsk (CSI) si, din bazinul Pensylvania în Munţii Apalaşi, S.U.A., Hubei, China. Adâncimea zăcământului este de mare importanţă deoarece, cu cât aceasta este mai mare, cu atât exploatarea este mai costisitoare şi condiţiile de lucru mai grele; cele mai rentabile sunt, evident exploatările în carieră (la zi).

20

Rezervele mondiale de cărbuni şi repartiţia lor geografică Rezervele sigure şi probabile de cărbuni au fost evaluate între 10.000-11.000 miliarde t.c.c. (o tonă de cărbune superior echivalează cu o t.c.c.; echivalentele în t.c.c. se calculează astfel: 1 tona cărbuni inferiori = 0,33 t.c.c.; 1 tona titei = 1,5 t.c.c.; 1.000 m.c. gaze naturale = 1,33 t.c.c.; 1.000 kcal = 0,125 t.c.c.) din care cca ¾ cărbune superior. La aceasta se adaugă rezerva sigură de turbă, apreciată la 180 miliarde t.c.c. Dintre toţi combustibilii minerali, cărbunii deţin cele mai mari rezerve certe şi probabile. Aceştia reprezintă 90% din rezervele de combustibili fosili, fata de numai 4% petrol şi 2% gaze naturale. Cărbunele rămâne, o mare rezervă de energie a terrei si, valorificat în condiţiile unei tehnici superioare, va servi omenirea încă multe veacuri. In ceea ce priveşte repartiţia geografică a rezervelor, aceasta este foarte inegală, 95% fiind concentrate în emisfera nordică şi numai 5% în cea sudică (in principal în ţări ca Australia, Asia de Sud, Columbia, Brazilia); în emisfera nordică zăcămintele sunt concentrate între latitudinile de 35 şi 600. Numai trei state deţin peste 75% din rezervele probabile: C.S.I., S.U.A., şi China. Există totodată şi mari zone geografice care au foarte mici rezerve ca, de exemplu, Africa (2,7%), America de Sud (1,2%), Oceania (1,1%). Evoluţia producţiei mondiale de cărbune Producţia carboniferă s-a caracterizat printr-un ritm de creştere foarte ridicat până în 1913 (secolul al XIX-lea fiind numit de altfel “secolul cărbunelui”, când cărbunele domina sursele energetice (90%) în balanţa purtătorilor de energie primară). După această dată, producţia evoluează mai lent sau chiar stagnează, ca urmare a creşterii ponderii hidrocarburilor. În schimb, odată cu “criza petrolului”, declanşată în anul 1973, are loc o ameliorare a industriei carbonifere mondiale, care se revigorează; un aspect important l-a constituit reconsiderarea cărbunilor inferiori, utilizaţi tot mai mult în termocentrale. Tabelul nr. 1 Evoluţia producţiei mondiale de cărbuni - în milioane tone – 1890 474 38 512 1913 1215 125 1340 1938 1178 262 1440 1950 1439 792 2231 1980 2733 996 3699 1991 3570 1430 5000 1996 3730 918 4648

Huilă Lignit Total

Repartiţia geografică a producţiei carbonifere Producţia carboniferă – de regulă în jur de 5 miliarde de tone – este mult mai concentrată decât cea petrolieră: trei state, respectiv China, SUA şi CSI, deţin mai mult de jumătate din producţia mondială. Aceleaşi trei state realizează, împreună, două treimi din producţia mondială de cărbune superior: China -–33% (întreaga sa producţie fiind de acest fel), SUA –1/5 din producţia mondială (in ultimii ani întreaga producţie este de cărbune superior), CSI – cca.15%, alţi producători mai însemnaţi de cărbune superior sunt India (cca. 270 mil. tone), Africa de Sud, Australia şi Polonia (fiecare cu cca. 200 mil.tone).

21

Tabelul nr. 2 Rezervele de cărbune ale unor ţări Ţara China SUA CSI Germania India Polonia Australia Africa de Sud Marea Britanie România Rezerve (mld.tone) 109,0 290,0 210 88,99 2,0 47,0 73,0 64,4 5,1 4,0

Tabelul nr. 3 Producţia de cărbune Ţara (mil.tone 1996) China 1379,0 SUA 967,0 India 271,0 Rusia 260,0 Germania 241,0 Africa de Sud 204,0 Polonia 200,0 Australia 195,0 Kazahstan 77,0 Canada 76,0 Total mondial Sursa: Images economiques du monde, 1998. Ţara Ucraina Cehia Grecia Turcia Marea Britanie Indonezia România Bulgaria R.D.P.Coreeana Columbia 4648,2 mil.tone (mil.tone 1996) 70,0 60,0 58,0 54,0 49,0 40,0 36,0 30,0 30,0 29,0

EUROPA (inclusiv CSI). Continentul european care multă vreme s-a situat pe primul loc în ceea ce priveşte participarea la producţia mondială (peste 50% înainte de 1980), în prezent a fost depăşit de Asia (chiar şi fără partea asiatică a CSI), reuşind să participe doar cu cca. 1/3 la producţia mondială. CSI se înscrie între cele mai mari producătoare de cărbuni din lume, deţinînd, totodată, între 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale certe şi probabile, din care 90% sunt localizate în partea asiatică. Din totalul producţiei, 80-85% se foloseşte în centrale electrice, pentru producţia de cocs şi în consumul casnic, iar 15-20% se exportă. Ponderea cărbunilor în balanţa de combustibili a CSI este de cca.25%. Cărbunele a fost mai întâi exploatat în partea europeană a ţării, unde exista câteva mari bazine carbonifere, cele mai importante fiind Donetk sau Donbas, din Ucraina, care participă
22

cu aproape un sfert la producţia CSI. Acest zăcământ conţine cca. 300 de straturi, din care sunt exploatate peste 100. Deţine atât cărbuni cocsificabili (40%) cât si, mai ales, energetici (60%). Bazinul este localizat în apropierea zăcămintelor de minereu de fier de la Krivoi-Rog şi Kerci şi a unor importante căi de transport (Marea Neagra, Canalul Volga – Don), poziţie geografică ce a favorizat dezvoltarea uneia dintre cele mai importante regiuni industriale. Un alt bazin este cel al Moscovei, care participa cu cca. 10% la producţia ţării şi conţine numai cărbuni energetici. Prezintă importanţă deosebită, fiind localizat în zona industrială a Moscovei, zonă mare consumatoare de energie. Bazinul Peciora, care deţine mari rezerve de cărbuni cocsificabili, este situat în nord – estul părţii europene a CSI (practic nordul părţii europene a Federaţiei Ruse), în bazinul fluviului Peciora din zona arctică, fiind cunoscut sub numele de “Donbasul Polar”. Alimentează cu cărbune regiunea industrială a Sank-Petersburgului (fostul Leningrad), în care scop s-a şi construit calea ferată Vorkuta – Sankt Petersburg. Mai multe bazine carbonifere există în Muntii Urali, în mare parte cu cărbuni energetici, excepţie făcând bazinele Kizel şi Celiabinsk, de unde se extrage cărbune cocsificabil. Rolul acestora este deosebit pentru regiunea industrială a Uralului, prezentând şi marele avantaj că se exploatează la zi. In partea asiatică, unde sunt concentrate 90% din rezervele de cărbune ale CSI-ului,, cel mai mare bazin în exploatare este Kuznetk (Kuzbas), situat în bazinul râului Obi, pe afluentul sau Tomi. Este un zăcământ care, în cele 200 de straturi, conţine toate sortimentele de cărbuni. Pe baza cărbunelui de aici şi a minereului de fier din apropiere s-a dezvoltat marele complex metalurgic din sudul Siberiei Occidentale. Participarea bazinului la producţia CSI a crescut foarte mult în ultima vreme, depăşind astfel Donbasul ca pondere. Bazinul Karaganda, situat la nord de lacul Balhas, în Kazahstan, participă cu cca. 1/10 la producţia ţării şi conţine atât huilă cocsificabilă, cart şi carbune brun, în straturi groase şi uşor de exploatat. Alte bazine carbonifere din partea asiatică sunt: Ekibastus din Kazahstan, Minusinsk, în sudul Siberiei Occidentale, Kansk-Acinsk din bazinul superior al Eniseiului (cu mari exploatări în carieră), Ceremhovo în vestul lacului Baikal, Tunguska în partea centralsiberiană, cel de pacursul mijlociu al fluviului Lena. În extremul nord se afla bazinele din peninsulei Taimir, Indighirka şi Kolima, cu zăcăminte care, în prezent, sunt mai puţin exploatate, iar în Extremul Orient bazinele Bureia, Suceansi cele din insula Sahalin. CSI deţine totodată şi cele mai mari rezerve de turbă din lume, evaluate la 150 miliarde t.c.c., localizate în nordul parţii europene, în Siberia Occidentala şi Orientala. Germania. Zăcămintele de cărbune inferior sunt concentrate îndeosebi în partea estică, în bazinele Saxono – thuringian (sau al Elbei), cu cea mai mare participare (peste ½) la producţia totală a ţării, şi Lauchhammer, acesta din urma având rezerve mai importante. Alte bazine din care se exploatează cărbuni inferiori, atât lignit cât şi cărbune brun, se afla în partea vestică: Aachen, Koln, Saxonia Inferioară, Bavaria. In ceea ce priveşte cărbunii superior (doar 54,0 mil.t. În 1996) se remarcă bazinul Rhur – situat în vest şi axat pe râul omonim, afluent al Rhinului – unul dintre cele mai mari din lume, cu rezerve importante de huilă (cca. 20 miliarde de tone). Constituie cel mai mare complex carbonifer din Europa Occidentală. Polonia a extras 200,0 mil.tone în anul 1996, din care 2/3 cărbune superior. Deţine cele mai mari rezerve de huilă din Europa Centrală, iar în ceea ce priveşte producţia de huilă s-a situat multă vreme pe locul 4 în lume – în ultimii ani pe locul 7. Cărbunii constituie principala sursă energetică a ţării (peste 90% în balanţa de combustibili primari). Zăcământul huilifer cel mai important, înscriindu-se totodată printre cele mai mari din lume, se află în sudul ţării, în Silezia Superioară (deţine 9/10 din rezerva de huila a Poloniei). Participă cu cca. ¾ la producţia totală a ţării şi cu peste 90% la cea de huilă. Poziţia geografică este

23

favorabilă, două căi navigabile, Odra şi Wisla, legându-l de regiunile centrale ale ţării şi de Marea Baltică, aceasta din urmăa favorizând exportul în domeniu. Huila cocsificabilă se mai exploatează, dar în cantităţi mai mici, în Silezia Inferioară – în bazinul Walbrzych (cca.5%). De asemenea, în podişul Lublin s-a trecut la exploatarea cărbunilor superiori. Cărbuni inferiori se mai exploatează din voivodatul Pozman şi Silezia Inferioară. Polonia deţine mari zăcăminte de turbă în nord-estul ţării, în Mazuria. In Cehia rezervele sunt mai modeste, cu predominanţa cărbunilor bruni şi a ligniţilor, ceea ce se reflectă şi în producţie (80% din totalul de peste 60 mil.tone extrase). Cărbunii constituie principala sursă de energie primară. Cel mai mare bazin carbonifer, care participă cu cea mai mare parte la producţia de huilă a ţării, este cel din Silezia Cehă (OstravaKarvina), aici fiind concentrată cea mai mare parte a industriei grele sicocsochimice a ţării; a doua bază huiliferă o constituie Boemia şi Moravia, cu bazine mici (Kladno, Plsen). A treia bază carboniferă o constituie Boemia de Nord (bazinele Most şi Sokolov), cu cea mai mare participare la producţia ţării. Rezervele sunt încă mari (peste 130 mld.tone), apreciate a asigura consumul, la nivelul celui actual, pentru mai mult de 1000 de ani. În Marea Britanie se exploatează în exclusivitate cărbuni superiori, cocsificabili. Producţia , multă vreme deosebit de constantă, respectiv în jur de 100 mil.tone huilă, ceea ce înseamnă, totuşi, mai puţin de jumătate din producţia dinaintea primului război mondial, a scăzut în ultimii ani (87 mil.tone în 1993, respectiv 49 mil.tone în 1996). Există cinci bazine carbonifere mai importante: bazinul Scoţiei (Scotland), Northumberland, Yorkshire, Lancashire şi ţara Galilor (Wales), care deţin huila cocsificabilă de diferite tipuri. Aproximativ 2/3 din producţie provine din bazinele: Northumberland, Yorkshire şi Ţara Galilor. America de Nord. Aceasta regiune a planetei participa cu aproape 1/5 la producţia mondială, remarcându-se Statele Unite ale Americii, care, prin producţia lor de cca. 970 mil.tone în 1996 (din care peste 90% cărbune superior), se situează pe locul al doilea în producţia mondială; multă vreme a ocupat primul loc, dar, în ultimii ani, au fost depăşite de China. Rezervele SUA sunt estimate a fi între 2900 şi 3900 mld.tone. Zona cea mai importantă este Complexul carbonifer apalasian, din estul ţării, axat pe Munţii Apalaşi, care se desfasoară din statul Pensylvania, în nord, până în statul Alabama, în sud. Zăcământul este alcătuit din cărbuni de foarte bună calitate, în straturi groase şi la suprafaţă. Este principala bază de aprovizionare cu cărbuni cocsificabili a SUA. A doua bază carboniferă este cea din bazinul mijlociu al fluviului Mississippi, în care zăcămintele sunt cantonate în statele Ohio, Illinois, Indiana şi Kentucky (din estul fluviului) şi în statele Iowa, Missouri, Nebraska, Kansas şi Oklahoma (in vest). Participarea acestui bazin la producţie este mică (15%), dar calitatea cărbunelui este excepţională. A treia baza carboniferă o constituie bazinele din vest (îndeosebi Wyoming, Colorado, Utah, North Dakota), care participă cu aproape jumătate la producţia ţării. Pe întreg continentul american mai există doar un singur producător mai reprezentativ, respectiv Canada: cca. 75,0 mil.tone, îndeosebi în provinciile Alberta, British Columbia şi Saskatchewan. Asia. Pe acest continent exista doi mari producători de cărbuni: China şi India. Participarea continentului la producţia mondială este tot mai însemnată, reprezentând cca. O treime fără CSI şi peste 45% împreuna cu producţia asiatică a acesteia. China este în prezent, prima producătoare din lume (cca. 1380 mil.tone în 1996), participând cu aproape 1/3 la producţia mondială. Producţia a cunoscut mari ritmuri, crescând de la 30 mil.tone în 1950, la peste un miliard de tone în prezent. Cărbunii deţin o pondere foarte mare (4/5) în balanţa energetică, fiind sursa energetică primordială a ţării. Rezervele sunt estimate la cca. 600 mld.tone (inclusiv cele de adâncime), iar calitatea cărbunelui este superioară (în mare parte huilă cocsificabilă). Constituie principala sursă
24

energetică a ţării; cele mai mari bazine cu cărbuni superiori sunt localizate în nordul şi estul Chinei. În sud-estul şi centrul Chinei exista mai cu seama zăcăminte de cărbuni bruni. Fiind la adâncime mică, multe din exploatări se fac la zi. Principalele exploatări se fac în China de Nord-Est (Manciuria), la Fushun (una din cele mai mari exploatări la zi din lume) şi Benxi, în China de Nord (in provinciile Shanxi şi Shenxi) sunt bazinele Taiyuan şi Datong. Sunt importante, de asemenea, exploatările din China Centrală (în provincia Honan), cele din China de Est şi China de Sud-Est, din provinciile Yunan şi Hunan. India (270 mil.tone, în cea mai mare parte – cca.95% - cărbune superior, a doua producătoare de pe continent, după China), deţine mari zăcăminte de huilă, concentrate în nord-estul ţării, în statele Bihar, assam şi Madhya-Pradesh şi în Bengalul de Vest. Din aceste state se obţine aproape 90% din producţia ţării. Zăcăminte de huilă, în exploatare, mai există în apropiere de Hyderabad şi Madras, în zona peninsulară a Indiei. India, produce exclusiv huilă, aceasta fiind utilizată pentru siderurgia proprie şi pentru export. Alţi producători asiatici, dar cu valori mult mai reduse sunt (1996): Turcia (cca.54 mil.tone), Indonezia (40,5 mil.tone), R.D.P.Coreeana (cca. 30 mil.tone). Continentele din emisfera sudică au participare redusă, atât ca rezerve cât şi ca producţie. In Africa, marea producătoare este Africa de Sud (cca. 200 mil.tone în 1996, în exclusivitate huilă). Cel mai important bazin carbonifer se află în Transvaal (Withbank), asigurând cea mai mare parte a producţiei ţării. Australia are rezerve apreciabile de huilă şi lignit şi o producţie de peste 200 mil.tone (204 mil.tone în 1996, din care peste ¾ cărbune superior), producţia având tendinţe de creştere (sub 200 mil.tone înainte de 1990), în vederea asigurării consumului intern şi a exportului. Zăcămintele sunt concentrate în partea de est, de-a lungul Cordilierei Australiene, în statele New South Wales=Noua Galie de Sud (deosebit de important este bazinul Sydney, unde se exploatează numai huila), Queensland şi South Australia=Australia de Sud, unde se fac cele mai mai exploatări în carieră. America de Sud este continentul cu cea mai mică participare în producţia mondială (0,5%). Rezervele acestui continent sunt mici, cărbunii sunt de calitate inferioară şi localizaţi în regiuni mai greu accesibile. Columbia (cca. 30 mil.tone producţie) este ţară care, până la ora actuală, deţine peste 50% din rezervele cunoscute ale continentului, calitatea cărbunelui fiind superioară. Urmează, ca rezerve, Venezuela, dar cantităţile exploatate sunt foarte mici (huilă de bună calitate). Dezvoltarea siderurgiei în Venezuela va duce la impulsionarea extracţiei carbonifere. România. între combustibilii minerali clasici (cărbune, petrol şi gaze naturale), cărbunii ocupă, în ţara noastră, primul loc după mărimea rezervelor. Acestea sunt, totuşi, destul de modeste (cca. 1,15 mld.tone rezerve economic recuperabile) şi alcătuite, în majoritate, din cărbuni inferiori (1,1 mld.tone). Producţia a scăzut mult în ultimii ani, înregistrându-se doar 31,2 mil.tone în 1991 (din care 3,2 mil.tone huilă şi restul lignit şi cărbune brun). Ulterior a crescut, ajungând la 38,9 mil.tone în 1993 (din care 4 mil.tone huilă), înregistrând ulterior o uşoară scădere, respectiv 36,1 mil.tone (din care 1,3 mil.tone huilă) în 1996. Repartiţia geografică a bazinelor carbonifere. Huila este cărbunele superior de bază al ţării noastre, antracitul găsindu-se în cantităţi neînsemnate (la Schela, jud.Gorj). Principalele bazine huilifere se află în Depresiunea Petroşani şi în Munţii Banatului. Bazinul Petroşani, situat în cursul superior al Jiului, în depresiunea cu acelaşi nume, este cel mai mare bazin huilifer al ţării, în cadrul lui obţinându-se peste 80% din producţia naţională de huilă. El ar însă dimensiuni reduse (45 km lungime şi între 3 şi 10 km lăţime).
25

Orizontul productiv prezintă, în mod frecvent, grosimi de 250 m şi rareori până la 300 m. Principalele exploatări huilifere (cu huilă cocsificabila) ale bazinului sunt: (de la vest la est) Uricani, Lupeni, Paroşeni, Vulcan, Aninoasa, Livezeni, Petrila s.a., iar pentru cărbunii huiloşi cele de la Câmpu lui Neag (în vest), cu exploatări în carieră, la Lonea şi Sălătruc (în est). Pentru spălarea, prepararea sau brichetarea cărbunilor există mai multe unităţi: Coroieşti, cu peste 3 mil.tone capacitate şi Livezeni, ambele puse în funcţiune după cel de-al doilea război mondial şi la Petrila şi Lupeni, mai vechi, cu capacităţi mult sporite. In Munţii Banatului, deşi prospecţiuni geologice recente au pus în evidenţă noi zăcăminte, rezervele huilifere sunt, practic, destul de neînsemnate. În plus, ele sunt situat la adâncimi foarte mari şi dispun de o tectonică complicată (la Anina fiind cea mai dificilă din întreaga ţara). Exploatările de aici prezintă doua concentrări: una în apropiere de Reşita, la Anina, Doman, Secu s.a. şi alta în vecinătatea defileului Dunării, la Baia Noua, Cozla, Bigar s.a. In ceea ce priveşte cărbunii inferiori, lignitul este tipul de cărbune reprezentativ pentru ţara noastră. Cea mai mare parte a rezervelor se concentrează în Podişul şi Subcarpaţii Getici, unde există mai multe bazine: 1. Bazinul Motru-Jilţ-Rovinari, situat în Podişul Getic, se întinde de la Valea Jiului (în est) şi până la Valea Motrului (în vest). Este cel mai mare bazin carbonifer al ţării, deoarece deţine cea mai mare parte a rezervelor de lignit şi asigura cca. 50% din totalul producţiei de cărbune energetic al ţării. Se disting trei concentrări: concentrarea Motru, în bazinul râului omonim, cu preponderenţa exploatării în subteran, având exploatări mai însemnate la: Lupoaia, Horăşti, Ploştina, Leurda, Roşiuţa şi Motru; concentrarea Jilţ, în centru (bazinul râului Bouret), cu exploatări atât în carieră cât şi în subteran, remarcându-se cele de la Mătăsari, Jilţ şi Tahomir, şi concentrarea Rovinari, situată în lunca Jiului, în care predomină exploatarile în cariera: Rovinari, Roşia de Jiu, Cicani s.a. 2. Bazinul Husnicioarei, situat în Podişul Mehedinţi, puţin mai la vest de bazinul Motru-Rovinari, cu exploatări atât în subteran, cât şi la zi: Husnicioara şi Zegujani. 3. Bazinul Alunu-Berbeşti, amplasat în Subcarpaţii Gorjului şi Vâlcii, cu exploatări în carieră şi în subteran. Alte bazine carbonifere: - Bazinele Munteniei Centrale subcarpatice: Schitu-Golesti (exploatări la Brevoieşti, Godeni, Poenari, Jugur s.a., Sotanga, Doiceşti, Filipeştii de Padure), bazinul Ceptura în extremitatea estică a zonei, cu exploatări modeste; - Bazinul Barcau-Crasna, localizat în nord-estul Crisanei, cu exploatari la: Popeşti, Voivozi, Borumlaca, Vărzari, Sarmasag.; - Bazinul Baraolt, situat în depresiunea cu acelaşi nume (jud.Covasna), are exploatări în subteran şi în carieră în centrele Varghis şi Capeni; - Bazinul Valea Crişului, amplasat în vecinătatea oraşului Sfantu Gheorghe, cu exploatări în cariera (la numai 50 m); - Bazinul Sinersig-Visag în Câmpia Lugojului. Cărbunii bruni au în ţara noastră rezerve reduse, principalele bazine fiind: Comăneşti, din depresiunea omonimă din Carpaţii Orientali, cu exploatări la Leorda, Dărmăneşti, Asau; Almaşului, situat în depresiunea cu acelaşi nume de la poalele Munţilor Apuseni, cu minele: Surduc, Cristoltel, Tamasa s.a.; Brad-Tebea, localizat în depresiunea Brad din Munţii Apuseni.

26

CAPITOLUL IV PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ Petrolul brut sau ţiţeiul reprezintă un amestec complex de hidrocarburi solide şi gazoase, dizolvate în hidrocarburi lichide, asociate în proporţii diverse. De aici rezultă numeroasele varietăţi sub care acesta se prezint şi implicit ale produselor ce se obţin prin prelucrarea acestuia. O lungă perioadă de timp petrolul a fost utilizat în stare naturală şi mai mult pe plan local, fără ca oamenii sa-i acorde o importanţă deosebită. În evul mediu prezenţa bitumenului natural este semnalată în unele ţări din Europa (Franţa, Italia, Elveţia, România) şi Asia (Birmania, China s.a.). Folosinţele principale ale petrolului sunt, în principal, în combustie ca lubrifiant şi materie prima în chimie. Utilizarea în procesele de combustie este conferită de randamentul energetic deosebit de mare, dispunând de putere calorică cuprinsă între 9000-11000 kcal/kg. La acestea se adaugă avantajul arderii fără produse reziduale (cenuşa), care ar putea aduce prejudicii integrităţii mediului înconjurător. În plus poate fi transportat la distanţe mari şi distribuit prin reţele de conducere. Aceste calităţi explică folosirea petrolului, în cea mai mare parte (94-95% din producţie) în scopuri energetice, creşterea preţului petrolului constituind unul din factorii importanţi ai declanşării şi accentuării crizei energetice mondiale. Exploatarea industrială a petrolului Este plasată la jumătatea secolului al XIX-lea datorită sistemului de forare prin sonde mecanice experimentat în S.U.A., apoi în Rusia şi România, descoperirii sistemului de separare a petrolului lampant (Franţa, 1854) şi construirii primelor rafinării. Alături de România care este prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistrată statistic (1857), cu exploatări în văile râurilor Prahova şi Trotuş, se înscrie prin contribuţiile sale Polonia. Sfârşitul secolului al XIX-lea consemnează apariţia primelor societăţi petroliere cu rol deosebit în extinderea exploatărilor petrolifere şi constituirea unor noi cai de transport a petrolului la consumator. Aceasta etapă incipientă conturează deja câteva regiuni de bază ale producţiei pe Terra: Pennsylvania (SUA), Baku, Caucazul de Nord şi Emba (Rusia), Valea Prahovei (România) s.a. Dezvoltarea rapidă a transporturilor auto (după anul 1900), extinderea motorului cu combustie internă în domeniul naval şi al aeronauticii, au determinat o extindere considerabilă a producţiei mondiale, a prospecţiunilor şi a capacităţilor de prelucrare şi transport. În marile state producătoare au loc mari remanieri determinate de apariţia noilor regiuni care au devenit, în scurt timp, principalele furnizoare de petrol în S.U.A. (Golful Mexic, Midcontinent, California), URSS (Volga-Ural) etc. Rezerva mondială a crescut rapid, iar producţia de petrol, în deplină corelaţie cu aceasta, de peste sase ori între 1900-1938, fiind în cea mai mare parte realizată de noile regiuni puse în valoare în URSS şi SUA, America Centrala şi de Sud (Mexic, Venezuela),
27

Asia de Sud-Est (Indonezia) şi Orientul Mijlociu (Iran, Irak). Este momentul în care are loc descrierea geografică a producţiei şi consumului si, odată de aceasta, declanşarea luptei pentru acapararea de noi surse ieftine dusă între numeroasele companii din SUA, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Germania s.a. Petrolul va deţine un rol important ca resursă energetică, după anul 1930 invingând în competiţia cu cărbunele. El câştigă tot mai mult teren după cel de al doilea război mondial datorită dezvoltării rapide a petrochimiei. Ponderea sa a crescut de la 10% din totalul energiei consumate în 1910 la 20% în 1938, 45% în 1980, după care în intervalul 1981-1993 are o evoluţie oscilantă, între 43-46%. Aceasta este consecinţa noilor retehnologizări în transporturi (dieselizarea cailor feroviare şi naval), a consumurilor strategice şi militare, precum şi consumul produselor reziduale de rafinare în termoenergetică în mari capacităţi amplasate în proximitatea unor mari oraşe din România (Brazi, Brăila, Palas-Constanţa), SUA, URSS, Italia, Franţa, Olanda. Datorită importanţei sale, petrolul a devenit rapid materia prima strâns legată de progresul tehnic al lumii contemporane implicând reevaluarea întregii activităţi de prospectare a noi regiuni cu zăcăminte terestre, penetrând ulterior în platformele continentale (offshore). Rezerva mondială a reuşit, în acest mod, acoperirea consumului mondial datorită dezvoltării impetuoase a producţiei. Perioada postbelica conturează, în fapt, schimbările substanţiale în repartiţia geografică a producţiei mondiale prin apariţia marilor regiuni petrolifere actuale: zona Golfului Persic, zona Golfului Mexic,zona centrală americano-canadiană, zona Marii Caraibilor, Africa de Nord, zona Golfului Guineii, Asia de Sud-Est, zona Volga-Ural, Siberia de Vest; în România s-a impus regiunea Podişului Getic. Dezvoltarea explozivă a producţiei de petrol şi odată cu aceasta a ponderi absolute a acestuia în balanţa energetică a lumii, a alimentat apariţia noii politici petroliere, manifestată prin limitarea profiturilor companiilor străine, naţionalizarea totală sau parţială a industriei petroliere, stabilirea unui preţ de cost echitabil faţă de cel al altor materii prime, grija de protejare a rezervelor, toate creând veritabile dificultăţi ţărilor puternic industrializate. Criza energetică apărută, pe acest fond, în anii 1970-1974 nu s-a datorat, deci, diminuării sau epuizării rezervelor de petrol, fiind, în fapt, o criză a noilor raporturi economice şi politice ale ţărilor producătoare şi consumatoare de petrol. Când tancurile irakiene au invadat Kuweitul în august 1990, lumea era confruntată cu cel de al treilea soc al petrolului într-un interval de numai 17 ani. Aceasta a condus la o creştere cu 170% a preţului petrolului în numai trei luni de zile şi a condus la zdruncinarea puternică a lumii finanţelor şi pieţelor de capital. Rolul decisiv în conturarea şi promovarea politicii mondiale în domeniul petrolului revine Organizaţiei ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), creată în 1960 la Baghdad de către Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela, ulterior Qatar (1961), Indonezia (1962), Libia (1962), Emiratele Arabe Unite (1967), Algeria (1969), Nigeria (1971), Ecuador (1973), Gabon (1975). Surse recente arată că producţia de petrol a statelor membre OPEC a fost devansată de celelalte state producătoare cu circa 14 milioane barili zilnic. Acestea acoperă 42,1 milioane barili/zi dintr-o cerere totală zilnică de 69,3 milioane barili/zi (1 baril – 158,99l). Rezerve mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică Creşterea considerabilă a producţiei de petrol, ca rezultat al sporirii deosebite a consumului mondial, a impus dezvoltarea operaţiunilor de prospectare şi explorare cu repercusiuni directe asupra mărimii rezervelor sigure de petrol. Aceasta explică sporirea de aproape 35 de ori a rezervelor sigure ale Terrei de la 4 miliarde tone în 1939 (la 73 miliarde în 1970 şi 96 miliarde tone în 1985) la 138 miliarde tone în anul 1993. În ultimii ani rezervele de
28

petrol ale Terrei au înregistrat un uşor recul datorită creşterii producţiei, ajungând în 1994 la circa 137 miliarde de tone, din care ţărilor OPEC le reveneau 105 miliarde. Raportată la producţia mondială a aceluiaşi an (3,15 miliarde tone) rezervele actuale pot acoperi consumul pentru circa 43 ani. Rezervele sigure de petrol se ridica la circa 140 miliarde tone, iar cele probabile la 360 miliarde tone. La acestea se mai adaugă 100 miliarde tone rezerve certe şi 1080 miliarde de tone rezerve probabile conţinute de şisturile şi nisipurile bituminoase asfaltice. Rezerva mondială a crescut datorită descoperirii şi valorificării unor mari zăcăminte cum sunt cele de la Kirkuk şi Mossul (Irak), East Texas (SUA), Hassi Messaoud (Algeria), Ghawar şi Safaniyah (Arabia Saudita), Burgan (Kuweit), Aga Jhari (Iran), Surgut (Rusia), Raynbow Lake (Canada), Prudhoe Bay (Alaska-SUA), Marea Nordului, iar cel mai recent cele din Noua Guinee (Iagifu, Hedinia) şi îndeosebi China (regiunea Shengli). Cercetări recent efectuate în alte regiuni ale globului s-au încheiat cu rezultate fructuoase. Se detaşează, astfel, regiunea Tarim din China (peste 19 miliarde tone), nordul insulei Sumatera, zona DaiHung din Vietnam, zăcământul Ekofisk din partea norvegiana a Marii Nordului, nordul Peninsulei Alaska s.a. Extinderea activităţilor de explorare petrolieră pe aproape întreaga planetă a determinat conturarea marilor regiuni deţinătoare de rezerve: Golful Persic, Sahara, Golful Mexic, Midcontinent (SUA), Alberta (Canada), Volga-Ural (Rusia), Iaguna Maracaibo şi bazinul Orinoco (Venezuela), zonele preandine din Columbia şi Ecuador, Marea Nordului, bazinul inferior al Fluviului Galben (China) s.a. Rezervele Terrei au fost supuse unei dinamici deosebit de accentuate nu numai prin descoperirea unor noi regiuni, ci şi prin penetrarea la adâncimi mari a prospecţiunilor şi forajului. La acestea se mai adaugă şi amplasarea submarina a numeroase rezerve certe ori probabile în platourile continentale sau în regiuni terestre ori submarine din regiunile subpolare şi polare (Alaska, Siberia Occidentala), ecuatoriale (Golful Guineii şi Amazonia) sau tropicale (Sahara), cu condiţii speciale şi deci dificile de prospectare, exploatare şi transport. Deşi exploatarea petrolului în zonele submarine este destul de veche se poate afirma că abia în etapa actuală s-a trecut la studiul sistematic şi organizat al exploatării platformelor continentale, acestea aducându-si astfel un aport consistent la constituirea rezervei mondiale. Tabelul nr. 1 Repartiţia geografică a rezervelor sigure de petrol pe Terra Zona geografică Africa America de Nord America Latina Asia-Pacific, din care: Orientul Apropiat Extremul Orient şi Oceania Europa Occidentala Ex-URSS Total mondial Sursa: Quid, 1995 1978 7821 4843 5484 49904 5423 3153 10232 87269 1997 9216 4835 17545 92272 5771 2505 7776 138997 Rezerve producţie (ani) 25,6 8,2 41,4 95,8 18,5 9,3 19,9 43,3 80,5

29

Extinderea permanentă a rezervei mondiale, atât areal cât şi în adâncime, a determinat mărirea acesteia şi cunoaşterea unor noi zăcăminte importante dispersate în numeroase ţări ale lumii. Astăzi sunt cunoscute rezerve de petrol în peste 80 de ţări, dintre acestea realizându-se producţii industriale. Şi totuşi rezervele şi producţia mondială de petrol sunt concentrate excesiv. Din rezervele sigure de petrol ale Terrei în anul 1994, 66,4 % erau cantonate în spaţiul geografic al Orientului Mijlociu, 25,9% revenind Arabiei Saudite. OPEC deţinea în acelaşi an 76,8% din rezerve mondiale. Potrivit revistei “Oil and Gas”, rezervele mondiale de petrol au crescut spectaculos cu 27% sau 190 miliarde barili, o cantitate suficientă pentru a asigura consumul mondial pe încă nouă ani. Estimările astfel realizate arată o rezervă de 887,35 miliarde de barili în 1988, faţă de 697,45 miliarde de barili în 1987. Creşterea este datorată atât marilor descoperiri, cât mai ales reevaluării resurselor, semnificative fiind, astfel, creşterea rezervelor înregistrate de Venezuela (de la 28 la 56 miliarde de barili) şi Abu Dhabi (de la 25,26 la 92,2 miliarde de barili). Analizând consumul mondial actual, aflat intr-o fază staţionară cu tendinţa de creştere datorate, pe de o parte, economisirii în procesele de combustie şi folosirii sale pe scară largă în industria chimică (petrochimică), precum şi cu perfecţionarea şi extinderea tehnicilor viitoare de prospectare, foraj şi extracţie prin care numeroase rezerve vor deveni certe şi la un preţ de cost competitiv cu cel al cărbunelui se poate aprecia ca rezervele mondiale de petrol sunt departe de a se epuiza foarte repede. Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol Asia deţine 70,6% din rezervele mondiale, dintre care 66,4% numai în Orientul Mijlociu. Cele mai mari deţinatoare de rezerve din Orientul Mijlociu sunt: Arabia Saudită, urmată de Irak (11%), Emiratele Arabe Unite (9,6%), Kuweit (9,5%), Iran (9,1%). În acelaşi perimetru geografic rezerve importante deţin China (2m4%), India şi Indonezia. Europa deţine 7,4% din rezervele certe incluzând şi ex-URSS (5,6% din rezerve). Tot aici se remarcă Norvegia şi Marea Britanie pentru rezervele situate în platourile continentale ale marilor Nordului şi Norvegiei. America de Nord posedă 3,1 % din totalul rezervelor certe de petrol ale lumii, concentrate în regiunile petroliere din SUA (2,7%) şi Canada. Africa deţine 6,6% din rezerva mondială, îndeosebi datorită contribuţiei zăcămintelor plasate în Libia (2,9%) şi Nigeria (1,5%). Acestora li se asociază cele din Algeria, Egipt şi Angola. America Latină deţine 12,6% din rezervele Terrei, concentrate în special pe teritoriul Venezuelei (6,4%) şi Mexicului (4,8%). Australia şi Oceania se inscriu ca un areal geografic care “vine din urma”, rezervele sporind de aproape 7 ori în ultimul deceniu, urmare a explorărilor efectuate în zona platoului continental circumaustralian şi a unor insule din Pacific (Noua Guinee, Noua Zeelandă). Producţia mondială de petrol a fost în anul 1996 de 3,13 miliarde tone, un sfert din aceasta fiind obţinută din zăcăminte situate în platformele continentale. Ultimii ani relevă o “staţionare” şi chiar un uşor recul al producţiei datorate unei “modelari” a consumului în procesele de combustie în deplină corelatie cu promovarea unor politici protecţioniste, mai ales de către marii producători şi exportatori (ţările OPEC). Din cele 74 de state aflate în evidenţă cu producţie industrială, numai 21 aduc o contribuţie de minimum 1% la producţia mondială. În 1993 repartiţia producţiei pe mari zone se prezintă astfel: Asia-Oceania (40,5%), America (28,4%), Europa (20,6%), Africa (10,5%).
30

In acelaşi an de referinţă, 12 state ale lumii, care participau cu mai mult de 3% la producţia mondială, produceau aproape 70% din total. (tabelul nr.2). Tabelul nr. 2 Repartiţia producţiei de petrol în principalele state producătoare ale Terrei Producţia (mil.t.) 1996 1978 1988 1996 (%din total mondial) 1. Arabia Saudita 422,3 245,5 428,8 12,8 2. SUA 480,0 426,0 383,2 11,5 3. Ex-URSS 572,5 650,0 351,6 10,3 4. Iran 264,5 120,0 183,8 5,5 5. Mexic 66,2 131,0 163,6 4,9 6. Venezuela 115,7 86,4 162,4 4,9 7. China 104,0 140,0 158,5 4,7 8. Norvegia 17,0 55,7 156,6 4,7 9. Marea Britanie 54,0 173,0 131,3 3,0 10. Emiratele Arabe Unite 89,2 81,9 117,3 3,5 Sursa: Britannica Book of the Year 1990(prelucrare); J.P.Allix, J.Soppelsa-Images de la Terre et des Hommes, Belin, Paris, 1981, p.136-138; Petroleum Economist, nr.9/1989; Images economique du monde, Edition SEDES,Paris,1998. Ţara Repartiţia geografică a producţiei petroliere Orientul Mijlociu şi Apropiat concentrează cea mai mare parte a rezervelor certe ale lumii şi are cea mai importantă pondere în producţie. Petrolul exploatat în această zonă este în cea mai mare parte usor şi foarte uşor, deci cu vâscozitate redusă, situat la adâncimi mici (în medie între 300 şi 2000 m). Aceasta explică productivitatea mare a instalaţiilor de extracţie (700-1000 t/zi) şi costul redus al acesteia. Acestor prerogative se asociază poziţia geografică favorabilă a exploatărilor, în proximitatea Golfului Persic până în platoul continental al acestuia, 35% din producţia mondială submarină fiind obţinută în această zonă. Arabia Saudită, cea mai mare deţinătoare de rezerve certe din zonă şi lume, ocupa locul întâi şi la producţie. Zăcămintele şi exploatările sunt concentrate în vecinătatea şi pe litoralul Golfului Persic. Mai important este marele camp petrolier Ghawar, situat spre interior la 50-100 km de tarm, un zăcământ tipic cu structură anticlinală dispus pe o suprafaţă de peste 200 km.p. şi cantonând peste 10 miliard de tone petrol, constituind din acest punct de vedre unul din marile zăcăminte ale lumii. Exploatările mai importante se fac la Ghawar; Haradh, Abqaiq şi Riyadh. Litoralul Golfului Persic, între Dhahran (sud) şi Safaniyah (nord), reprezintă a doua zonă cu exploatari terestre şi submarine. Deosebit de productive sunt zăcămintele de la Ras Tannurah, Safaniyah şi Manifa, care dau peste jumătate din producţia submarină de petrol a Orientului Mijlociu. Exportul petrolului extras se face prin douăa mari conducte transarabiene, care scurtează cu peste 3000 de km calea petrolului arabian spre importanţi consumatori din Europa de Vest. O prima conductă de peste 1700 km porneşte din zona litoralului (Ras Tannurah) până în portul libanez Saida. A doua, leaga perimetrul Ghawar de portul Yanbu la Mara Rosie (1200 km), în vedrea exportului petrolului prin Marea Mediterană şi Canalul
31

Nr. crt.

Suez. Astăzi această capacitate este de circa 5 milioane barili/zi, ceea ce reprezintă mai mult de jumătate din exportul de petrol arabian. Iranul – cea mai veche producatoare din zonă – şi-a scăzut simţitor producţia (de la 300 milioane de tone în 1973 la 120 milioane tone în 1988), ca o consecinţă directă a razboiului purtat cu Irakul şi a unor măsuri protecţioniste proprii. În ultimii ani producţia inregistrează un reviriment (183,8 mil.tone în 1996). Exploatprile mai importante se fac în sud-vestul ţării în spaţiul dintre Muntii Zagros şi Golful Persic la Gurren, Marun şi Ahwaz. A doua zonă este situată la graniţa cu Irakul. Importante magistrale de conducte leagă centrele de producţie cu rafinăria din Abadan şi cele de la Isfahan şi Teheran, precum şi cu terminalul situat în insula Karq. Irakul dispune de zăcăminte importante în nordul ţării, pe aliniamentul MossulKirkuk-Khanaquin, care deţine cele mai mari rezerve ale ţării. Există exploatări şi în sud, în câmpurile petroliere: Rumaila, Mufthia şi Basrah până în Golful Persic, de unde zăcămintele se continuă în platoul continental. Conducte importante dirijează petrolul irakian dinspre Kirkuk, prin Haditna, spre porturile mediteraneene: Banias şi Tartus (Siria) şi Haifa (Israel); o alta, mai nouă, leagă aceeaşi regiune cu portul Al Fao la Golful Persic. Kuweitul – stat cu un teritoriu foarte mic (16000 km.p.), este unul din primii deţinători de rezerve şi producători ai lumii. Aici se află unul dintre cele mai productive zăcăminte ale lumii – Burgan -, situat în sudul ţării, în apropierea Golfului Persic care asigură 90% din producţia natională. Este statul care obţine cel mai ieftin petrol, raportat la preţul de extracţie. Emiratele Arabe Unite s-au impus rapid (exploatările au început după 1960) ca un mare producător (50% în exploatări submarine). producţia se realizează în cea mai mare parte în emiratul Abu-Dhabi, în extracţiile terestre din câmpul petrolier Murban şi în cele submarine de la Zekum. Alte exploatări sunt în emiratul Dubai. Între ceilalţi producători din zonă se detaşează statele Oman, Qatar şi Behrein, ultimele două cu producţii mai mici. America de Nord – a doua zonă producatoare de petrol a lumii (cca.500 milioane tone în 1994), 80% din petrolul extras provenind din SUA. În urmă cu două decenii această ţară deţinea primul loc în producţia lumii, treptat producţia restrângându-se şi sporind corespunzător ponderea petrolului importat din totalul consumului: 13% în anii 1960, 33% în 1970, 49% în 1993. Intre marile zone de exploatare se disting regiunea Golfului Mexic, cuprinzând sudul statului Texas şi statul Louisiana, care concentrează o treime din rezerve şi asigură peste 40% din producţia natională. Descoperită încă din 1929, această regiune a devenit rapid o mare furnizoare de petrol. Extracţia se realizează depotrivă pe uscat, în delta fluviului Mississippi şi în perimetrul Lake Charles (Louisiana), cât şi submarin în centrele Corsicana, East Texas şi Taylor, în apropirea litoralului statului Texas. A doua zonă petrolieră, situată în Middlecontinent, concentrează 35% din totalul rezervelor certe ale ţării şi participă cu 30% la producţie. Mai importante sunt exploatările din statul Texas (Panhandle – în nord, Ranger, Sweetwater, Electra – în partea central-estică), Oklahoma (în jurul oraşelor Oklahoma City, Ponca City şi Wichita), Kansas şi Arkansas. Mai nou exploatările s-au extins în statul New Mexico. Zona petrolieră din regiunea montană din vestul SUA cuprinde exploatarile din statele California (bazinele Los Angeles, St. Joaqin şi Santa Maria submarin), Colorado, Utah, New Mexico. O alta zonă este sudul Marilor Lacuri, cu statele Illinois, Indiana şi Michigan, fiind importantă ca prima furnizoare de petrol pentru marea aglomeraţie industrială de la sud de Marile Lacuri.

32

Dupa 1960 începe exploatarea petrolului în Alaska, în zăcămintele terestre şi submarine din nord (Prudhoe Bay), iar mai recent în sud (CookInlet). Condiţiile specifice ale climatului polar şi subpolar fac ca exploatările şi transportul petrolului sa fie mai scumpe. Exploatarea şi transportul au fost mult facilitate dupa 1977, odată cu intrarea în funcţiune a oleductului Prudhoe Bay-Valdez (sud), de unde petrolul este dirijat pe calea maritimă spre vestul SUA. SUA se situează pe locul doi în lume pentru producţia submarină de petrol, după Arabia Saudita. Dispune de cea mai vastă reţea de conducte, depăşind 275000 km. Importante magistrale de transport pleacă din Middlecontinent spre Marile Lacuri (Oklahoma City – Chicago), spre regiunea “Megalopolisului” atlantic (Oklahoma City-New York) şi spre Golful Mexid (Oklahoma City-Dallas-Houston). Canada, ţara cu rezerve modeste ce pot acoperi consumul pentru mai puţin de 10 ani, a produs în 1996 aproximativ 92 milioan de tone. Cea mai mare parte a producţiei (75%) a fost realizată în provincia Alberta (Pembina, Readwater, Judy, Creek, Rainbow Lake), apoi în provinciile vecine, Saskatchewan şi Columbia Britanică. Explorări recente au evidenţiat rezerve importante în nord, în delta fluviului Mackenzie, precum şi în platoul continental al Marii Baufort (asociat cu gaze naturale). Fiind extinsă pe o suprafaţă aşa de mare, Canada dispune de o importantă reţea de transport a petrolului, depăşind 23000 de km (1989). Se remarcă (Interprovincial” (Edmonton – Toronto), de peste 3000 km, şi “Transmountain” (Edmonton-Vancouver-Sattle, în SUA) de aproape 1500 km. America Latină se înscrie ca spaţiul geografic ce a înregistrat o dinamică accentuată în ultimele decenii, producţia sa depăşind astăzi 400 milioane de tone. Principalii producători sunt Mexic şi Venezuela, care deţin circa 75% din producţie. In Mexic se disting trei zone petroliere, dintre care două sunt situate în Peninsula Yukatan. Prima este zona Campo de Reform, din care se obţine mai bune de jumătate din producţia ţării. A doua este situată pe litoralul vestic al Golfului Mexic, unde exploatările au luat amploare. În sfârşit, de menţionat zona Golfului Campeche (cu zăcăminte submarine), situată în nordul Peninsulei Yukatan. Mexicul exportă peste 50% din producţia sa. Venezuela se impune atât prin rezerve, cât şi prin producţie, petrolul reprezentând principala resursă a acestei ţări şi principalul produs la export. Pe teritoriul Venezuelei se disting două zone importante: prima este cea a lagunei Maracaibo, cu extracţii complexe, asigurând 80% din producţia naţională, cu exploatările principale la Mene Grande, Cabimas, Lagunillas, Mara, Tra Juana s.a.; a doua zonă este Oriente, situată pe cursul mijlociu al fluviului Orinoco (Oficina, Jusepin, El Temblador s.a.). Venezuela exportă cea mai mare parte a producţiei sale. Argentina ocupa locul doi între producătoarele din America de Sud. producţia este obţinută în sudul ţării, cu extracţii în Podişul Patagoniei, arhipelagul Tierra del Fuego şi partea central-nordică, între localităţile Salta şi Mendoza. In America de Sud se cuvin menţionate pentru producţiile obţinute: Trinidad-Tobago (producător vechi), Ecuador, Peru, Columbia şi Brazilia, ultima cu mari disponibilităţi de rezerve în Amazonia. Europa de Est se situează foarte aproape de America Latină, fiind a patra zonă producătoare a lumii. Din cele 406 milioane tone extrase în 1994, 92% revin Ex-URSS, spaţiu geografic cu tradiţie în exploatarea petrolului, zona caspiana, reprezentată de oraşul Baku, fiind între primele în care a apărut extracţia industriala a petrolului. Prima zonă de extracţie este Siberia de Vest (“al treilea Baku”), cu zăcămintele situate în ţinutul Tiumeni, pe cursul inferior al fluviului Obi. Deşi începute după 1965 şi desfăşurate în condiţiile dificile ale climatului subpolar, exploatările de aici dau aproape

33

jumătate din producţia CSI datorita rezervelor sale considerabile. Exploatările mai importante se fac în perimetrele Surgut şi Mamontovo. In partea europeană cea mai mare parte a producţiei se obţine în zona Volga-Ural, denumită şi “al doilea Baku” – ce deţine locul întâi la producţie, remarcându-se exploatările de la Romaskino, Sugorovo şi Tuimazi, precum şi cele de la Kuibasev şi Volgograd în partea de sud-vest. Recent (1988) a intrat în exploatare un mare zăcământ la Tengiz, în vestul Kazahstanului. Celelalte subzone ale părţii europene sunt: Caucazul de Nord şi vecinătăţile sale nordice (Baku I), cu exploatări terestre şi submarine concentrate în perimetrul Baku-GrozniiMaikop; Republica Belarus (Mozir), Ucraina (Poltava) şi bazinul Peciora. In partea asiatică, se mai exploatează petrol pe ţărmul nordic şi estic al Marii Caspice în zonele Emba si, respectiv, peninsula Mangislak şi zona Okarem, ultima în Turkmenistan. Mici exploatări sunt plasate în Valea Fergana (Uzbekistan) şi în Insula Sahalin în Extremul Orient rus, la Marea Japoniei. Ex-URSS dispunea, în anul 1989, de peste 80000 km de conducte. Magistrale importante pornesc din zona Volga-Ural spre Moskova şi Sankt Petersburg şi spre Europa Centrala (5000 km) alimentând numeroase state din Europa de Est şi Centrala. O altă magistrală alimentează Germania trecând prin Mozir (Belarus), Plock (Polonia) şi Schwedt (Germania). A treia magistrală importantă, de aproape 7500 km, alimentează centrele din Siberia Centrala (Ufa-Omsk-Krasnoiarsk-Angarsk) şi ajunge în portul Nahodka de la Marea Japoniei. In Europa Occidentală se remarcă Marea Britanie, a treia producătoare europeană după ex-URSS, cu toate că exploatările sale sunt mai recente, după anul 1970. Petrolul se extrage numai submarin din largul Marii Nordului. Deşi extracţiile sunt foarte costisitoare (de 10 ori mai scumpe decât în Orientul Mijlociu), ele sunt totuşi efectuate din cauza adâncimii foarte reduse a apei (sub 200 m), a calităţii petrolului a apropierii de marile zone consumatoare europene. Principalele exploatări de ţiţei din Marea Nordului sunt situate la graniţa apelor teritoriale britanice cu cele norvegiene, concentrate pe o suprafaţă de 440000 km.p. În două grupări de câmpuri petroliere: zona centrală a Marii Nordului şi cea a insulelor Shetland. Exploatările britanice, într-o continuă ofensivă, au condus, însă, la o diminuare a rezervelor de petrol care, în intervalul 1979-1994, au scăzut de la 2 la 0,6 miliarde tone. Acest lucru este explicabil prin punerea în exploatare a noi câmpuri petroliere (Alwyn North, Balmorel, Clyde, Crawford, Eider, Highlander, Innes, Ness, Petronella) sporind corespunzător producţia acestei ţări, care în anul 1993 era dublă (100 milioane tone) faţă de cea din anul 1978. Numeroase conducte asigură transportul petrolului la tarm (Teeside, St.Fergus, Peterhead, Bacton), Marea Britanie exportând peste jumătate din producţia obţinută. Norvegia, locul al doilea la producţie în Europa, îşi plasează exploatarea petrolului în acelaşi orizont de timp cu Marea Britanie. Exploatările sunt situate în platforma Mării Nordului, extinse mai recent în Marea Norvegiei până în nord la Marea Barents, unde au fost depistate rezerve importante. Extracţia de petrol gravitează în jurul marelui areal Ekofisk, cu cele 14 platforme de producţie, unele dintre acestea de mare productivitate (Ekofisk Area, Gullkaks, Statfjord, Ula, Valhall s.a.), precum şi altele intrate în exploatare după 1990 (Gydo, Snorre, Hod s.a.). Recent aceasta ţară a plasat pe poziţie pentru foraj şi extracţie platforma Troll, cea mai mare construcţie de beton de acest gen de pe Terra. Exploatările petroliere norvgiene sunt legat prin conducte de Anglia (St.Frgus), Belgia (Antwerpen), Germania (Emden) şi porturile naţionale Sture şi Karsto, exportul reprezentând 75% din producţia ţării.

34

Extremul Orient şi Oceania au produs în 1996 cca. 390 mil.tone petrol, aproape jumătate extrase în R.P.Chineza, ţară cu o producţie relativ recentă (1939) dar a cărei producţie a evoluat rapid, de la 104 mil. tone în 1978 la 158,5 mil.tone în 1996. Exploatările importante ale ţării sunt situate în China de Nord (Tacheng) şi Regiunea Shengli (delta fluviului Huanghe), această regiune prin dezvoltarea din ultima perioadă a unor câmpuri petroliere (Liufanjia, Chunhua, Shengtud s.a.) având o contribuţie importantă la producţia naţională. Zăcămintele se continuă şi submarin în Golful Bohai unde se concentrează, de altfel, cea mai mare parte a rezervelor chineze (3,2 miliarde de tone). Alte zone de extracţie sunt: China de Nord-Vest (Regiunea Xinjiang) şi provincia Hebei (China de Nord). Mari sisteme de transport sunt concentrate în partea de nord-est a ţării (provincia şi zona Golfului Bohai), aici funcţionînd şi cele mai mari capacităţi de rafinare. Indonezia este cea mai importantă producătoare de petrol din sud-estul Asiei şi una dintre cele mai vechi de pe continent. Cea mai mare parte a producţiei se obţine în Insula Sumatra, precum şi în insulele Kalimantan (sud-est) şi Java. O treime se realizează în exploatările submarine din nord-vestul insulei Java şi strâmtoarea Sulawesi. Reprezintă un furnizor important de petrol pentru Japonia. In aceeaşi zonă, Malaysia şi Brunei, stat din nordul insulei Kalimantan, obţin producţii de petrol exclusiv din platoul continental al Marii Chinei de Sud. În aceeaşi zonă geografică se înscrie Myanmar, cu zăcămintele situate în sud-vestul ţării pe aliniamentul Choul-Syriam şi campul Arakau, ultimul incluzând şi zăcăminte submarine. In sudul Asiei, India este o producătoare recentă, cu exploatări terestre în nord (statul Assam – bazinul fluviului Brahmaputra) şi submarine. Australia este producătoare nouă de petrol, cu exploatări numai submarine, în strâmtoarea Bass din sudul ţării. Continentul african concentrează importante rezerve (9,2 miliarde tone), având o contribuţie relevantă la producţia mondială. Pe teritoriul sau s-au conturat două mari zone petroliere: una în nord, cu exploatările situate, în cea mai mare parte, în Sahara şi alta în regiunea Golfului Guineii, cu prelungire spre sud. Zona din nord include exploatările din Libia, Algeria, Egipt şi Maroc. Libia, primul deţinator de rezerve al Africii (4 miliarde tone), si-a micşorat producţia în ultimele două decenii, de la 97 milioane tone în 1978 la 69 milioane tone în 1996, promovând un protecţionism excesiv al propriilor sale resurse. Prima zonă de exploatare este situată în centrul şi nord-estul ţării, în Desertul Libiei, cu principalele exploatări la Dahra, Zelten, Amal, Raguba, Sarir s.a., zona este legată de litoralul Mediteranei în vederea exportului (Port Brega, Marsa-el-Brega, Ras-Luan, Flavia) şi rafinariile petrolului (Es Sider, Tripoli s.a.). A doua zonă, cu producţie modestă, este situată la graniţa cu Algeria. Algeria, deţine rezerve mai mici (0,9 miliarde tone), având o producţie în scădere. Rezervele sale sunt cantonate în est, la graniţa cu Libia, unde se disting, cele două grupări de centre: Hassi Messaoud (Nezla, Messdar, Gassi Touil s.a.) în nord şi Edjleg (Alrar, Askarene, Zarzaitine s.a.) în sud. Numeroase conducte dirijeaza petrolul algerian spre porturile Arzew, Alger şi Skikda, unde se află şi importante capacităţi de rafinare. Egiptul, cel mai vechi producător african, cunoaşte o creştere sensibilă a producţiei de petrol (de la 25 milioane tone în 1978 la 45 milioane tone în 1996), dispunând de zăcăminte în Peninsula Sinai şi Golful Suez (Morgan, Belayim, July, Ras Fanar s.a.) cu zăcăminte complex – terestre şi submarine. Aceasta zonă asigură 85% din producţia naţională. Importante conducte converg spre terminalul Ras Gharib de la Marea Roşie şi rafinăriile de la Port Suez, Cairo şi Alexandria. Zona Golfului Guineii, cu prelungirea sa sudică realizează cea mai mare parte din producţia submarină a Africii. Nigeria, primul producător african, are exploatări îndeosebi pe continent, cele mai importante fiind în sud-vestul ţării pe un aliniament Bonny-Port
35

Harcourt-Warri-Escravos, care începe şi se termină la Oceanul Atlantic. Explorările submarine sunt situate în sud-est şi în extremitatea sud-vestică a ţării. Importante terminale petroliere (Qua Ilboe, Brass, Forcados s.a.) “adună” petrolul, Nigeria exportând ca mai mare parte (80%) din producţia sa. Alti producatori importanţi din zonă sunt Gabonul, cu producţie importantă realizată submarin şi Angola, ţara cu mari disponibilităţi în zăcămintele terestre (regiunea Cabinda), recent aceasta ţară penetrând cu exploatările submarine. Industria de rafinare a petrolului Industria de rafinare a titeiului este astăzi una dintre ramurile industriale foarte importante, dezvoltate pe tot globul. Rafinarea petrolului se realizează, fie la “producător”, dar mai ales “la consumator” în marile ţări importatoare. În primul caz capacităţile de rafinare sunt plasate în zonele de extracţie sau în porturile specializate pentru export. În ţările importatoare, rafinării funcţionează în porturi sau în interior, ori pe traseul sau la capătul unor însemnate reţele de transport prin conduct (magistrala transsiberiană -–în Rusia, sau “interprovincial” – în Canada). La finele anului 1993 pe Terra erau în funcţiune 712 radinarii, dispuse în 114 ţări cu o capacitate de prelucrare ce depăşea 73 milioane barili/zi. Dintre acestea, 507 rafinării sunt concentrate în 28 de state ale lumii, fiecare cu o capacitate ce depăşea 500000 barili/zi, cele mai numeroase fiind amplasate în SUA (184), Japonia (41) şi Rusia(29). Mari proiecte de amenajare a unor capacităţi de rafinare sunt în derulare în Orientul Mijlociu, Banda Abbas şi Arak, în Iran, Rabigh şi Quesim, în Arabia Saudită, extinderea rafinăriei Abadan din Iran, de la 6,5 la 19 milioane tone/an, precum şi în India (Karnal şi Mangalore), Indonezia (West Java), S.U.A. (Valdez), Mexic (Lazaro Cardenas), Venezuela s.a. In America de Nord, S.U.A. dispune de cea mai mare capacitate de rafinare din lume. Rafinăriile sunt grupate în câteva zone reprezentative: Golful Mexic şi vecinătăţile (Houston, Texas City, Beaumont, New Orleanss, Baton Rouge, Galveston s.a.); nord-estul atlantic (New York, Baltimore, Boston s.a.); Marile Lacuri (Chicago, Toledo, Cleveland); Middlecontinent Tulsa, Ponca City, Sugar Creek, Cushing s.a.) şi zona litoralului vestic (El Segundo, Martinez, Carson). În Canada, marile capacităţi de rafinare sunt plasate în nordul Marilor Lacuri: Montreal (între cele mai mari din ţară), Sarnia, St.John siHalifax (în zona atlantică). Capacităţi mai mici sunt în vest (Vancouver). Mexicul rafinează petrol, în general, pentru sine, la Ciudad Madera şi Salamanca în centru) şi Salina Cruz (în extindere pentru dublarea capacităţii). Europa Occidentală constituie o altă zonă cu puternică industrie de rafinare. În cadrul acesteia, se remarcă Italia, cu mari rafinarii amplasate în porturile Milazzo (ambele în Sicilia), Cagliari, Porto Torres (in Sardinia) şi Genova. Mari capacităţi sunt situate în nordul industrial, în apropiere de Milano, Torino şi Novarra. In Franţa se disting patru mari concentrari ale industriei de rafinare: 1) Zona Marsilia: 2) Sena inferioară, cu cea mai mare capacitate de rafinare din ţară (Gonfreville); 3) Estuarul Gironde (Bordeaux) şi 4) Zona Parisului. Alte capacităţi sunt amplasate în porturile Donges (estuarul Loirei) şi în Dunkerque. Germania concentrează pe teritoriul sau următoarele grupări: a). Renano-Westfaliana (Koln, Gelsenkirchen, Wesseling, Godorf, Dinslaken); b). sudul ţării (Karlsruhe, Ingolstadt; Neustadt); c). nordul ţării , mai ales în porturile Hamburg, Bremen şi Wilhelmshaven. Marea Britanie dispune de rafinării mari pe litoral, mai importante fiind concentrarile: estuarul Tamisei (Shelhaven, Coryton s.a.); sudul ţării Galilor (Milford
36

Haven, Pembroke s.a.); ţărmul Marii Nordului spre care converg conducte din platoul continental (Nord Tees, Teesport, Immingham s.a.). În portul Southampton (la Marea Manecii) şi centrul Fawley functionează cele mai mari rafinării din ţară. In Olanda, în portul Rotterdam se află una dintre cele mai mari capacităţi din lume – rafinaria Pernis. Spania si-a dezvoltat o puternică industrie de rafinarie portuară atât pe litoralul mediteraneean (Cartagena), cât şi pe cel nord-atlantic (Bilbao şi La Corufia). In celelalte ţări din Europa de Vest capacităţi importante sunt plasate în Belgia (Antwerpen şi Gand), Suedia (Goteborg), Norvegia (Oslo) s.a. In rândul ţărilor din est, cea mai mare capacitate de rafinare revine Comunităţii Statelor Independente, cu deosebire Rusiei, locul doi mondial cu o capacitate de rafinare de aproape 6,5 milioane barili/zi. Numeroase rafinării sunt situate în zonele de extracţie: Baku şi Groznii (Caucazul de Nord), Ufa (cea mai mare rafinarie a lumii, cu aproape 500000 barili/zi), Isimbai, Saratov, Kubisev şi Volgograd (intre Volga şi Ural), Gurievr (Emba). Alte rafinarii sunt amplasate pe traseul conductelor magistrale: Iaroslavl, Gorki, Riazan (pe traseul Volga-Ural-Moskova), Krasnoiarsk, Angarsk, Omsk, Habarovsk, Vladivostok (de-a lungul conductelor siberiene), Mozir (pe conducta “Prietenia”). Capacităţi mai mici sunt situate în porturile de la Marea Neagra (Odessa, Batumi), Marea Baltica (Sankt-Petersburg) şi Oceanul Pacific (Nikolaevsk). In Asia, Japonia este a treia ţară din lume după capacitatea de rafinare, integral amplasată în porturi. Se evidenţiază, astfel, zona capitalei (Chiba, Kawasaki, Yokohama), zona porturilor Kobe-Nagoya şi unele porturi de pe coasta de sud-vest a insulei Honshu şi cea de nord-vest a insulei Kyushu. Tot pe continentul asiatic se pot evidenţia capacităţile existente în Indonezia, India şi Singapore. America de Sud şi Centrala cuprinde numeroase capacităţi în Venezuela (Arabo), Trinidad-Tobago (Pointe-a-Pirre), Argentina (La Plata) şi Brazilia (Recife). Orientul Mijlociu şi Apropiat reprezintă regiunea geografică cu cele mai mari remanieri privind capacităţile de rafinare, aflate în continuă extindere, ponderea acestei zone crescând de la 5% la aproape 8%. Mai importante sunt rafinăriile din Iran (Isfahan, Abadan), Arabia Saudita (Ras Tannurah şi cele în construcţie), Kuwait (Al Ahmadi), Irak (Daura, Basra), Siria (Banias) s.a. Cele mai mari capacităţi de rafinare din Africa sunt în Africa de Sud (Durban), Algeria (Skikda), Egipt (Alexandria şi Suez), Nigeria (Cadouma). Australia are rafinării importante în porturile Melbourne, Sydney, Brisbane şi Kwinana (in sud-vest). Comerţul mondial cu petrol Din cele aproape 3,4 miliarde tone de petrol produse în 1996, statele dezvoltate au consumat ¾ din productie, cea mai mare din aceasta cantitate provenind din import. Previziunile anului 2000 indică o stabilizare a consumului mondial de petrol în jur de 3-3,2 miliarde tone/an. Date recente arată că peste un miliard de tone de petrol au facut obiectul operaţiunilor de comert. Prima zonă importatoare a lumii este Europa Occidentala (40-45%), în cadrul sau distingându-se, în ordine Franţa, Grmania (80 milioane tone în 1993 provenit din: Marea Nordului – 35%; Africa – 18%, din care Libia – 15%; Orientul Apropiat – 18%; ex-URSS – 9%; alte ţări – 6%), Italia, Olanda s.a.
37

A doua zonă importatoare este America de Nord (25-30% din totalul mondial), în principal import efectuat de S.U.A. Incepând cu anul 1989, SUA au continuat să importe din ce în ce mai mult petrol, ajungând în 1993 la 47% din necesarul de consum, ceea ce echivalează cu aproximativ 1,2 milioane tone/zi, petrol provenit de la circa 30 de furnizori (Arabia Saudita 20%; Mexic şi Nigeria 12% fiecare; Canada 10%; Venezuela 8% s.a.). In estul şi sud-estul Asiei (aproximativ 30% din importurile totale), Japonia concentrează cea mai mare parte a fluxurilor de petrol (peste 200 milioane tone/an). Dintre ţările Americii de Sud, importatoarea principală este Brazilia. Cea mai importantă zonă exportatoare este Orientul Mijlociu şi Apropiat (30-35%), de unde fluxurile importante se dirijeaza spre Japonia, Europa de Vest şi America de Nord. Datorită creşterii capacităţii de rafinare, aceasta zonă exportă, pe lângă petrolul crud, şi produse de distilare. Africa este a doua exportatoare (16-17%), Nigeria, Libia şi Algeria fiind principalii furnizori pentru Europa de Vest, America de Nord şi Japonia. America Latina (13%) , în principal Venezuela şi Mexic, exporta petrol în SUA, unele ţări din zonă şi chiar spre Europa de Vest. Comunitatea Statelor Independente, cu deosebire Rusia, Ucraina, Azerbaidjan şi Turkmenistan, detine circa 13% din exportul mondial, orientat în primul rand, spre ţările din est şi mai recent spre unele ţări occidentale (Germania, Franta). Alte fluxuri importante de export a petrolului se dirijeaza dinspre Indonezia şi China spre Japonia. Romania se inscrie ca un producator de petrol al Terrei, acesta fiind cunoscut încă din timpul dacilor şi exploatat, mai apoi, în secolele XV-XVII în stare naturala, în gropi, în Subcarpatii Moldovei şi ai Prahovei. In anul 1857 România se inscrie ca prima ţară cu o producţie de petrol înregistrată statistic. După apariţia în anul 1840 a primei distilerii (gazarii), în anul 1857 la Rafov (langă Ploiesti) a intrat în functiune rafinăria lui Teodor Mehedinţeanu, marcând astfel începuturile industriei româneşti de rafinare a petrolului. Un an mai târziu, Bucureştiul era iluminat cu petrol lampant fiind a patra localitate din Europa şi din lume. Cea mai mare producţie de petrol este obţinută în anul 1938, 8,7 milioane tone, România situandu-se pe locul patru în lume. Aproape integral producţia era obţinută în zona Prahovei (99%) şi în bazinul Tazlaului din Moldova. Rezervele ţării noastre sunt apreciate la circa 250 milioane tone, în scădere, deşi în ultimii ani, datorită intenselor activităţi de prospectare, s-au descoperit noi rezerve, îndeosebi în Subcarpaţii şi Podişul Getic, Campia Română, Campia de Vest s.a. Situaţia modestă a rezervelor noastre se datorează exploatării neraţionale a vechilor zăcăminte, mai ales în perioada interbelică. Cele descoperite în ultimele două decenii se include, cu puţine excepţii, în categoria petrolurilor grele, vâscoase. Extracţia “economică” până la 3000 m vizeaza rezerve aflate în stadiu avansat de epuizare implicand metode moderne, costisitoare, pentru creşterea gradului de recuperare din zăcământ. Forajul geologic şi cel de exploatare au atins adâncimea de 7000 m, cu perspectiva de a ajunge la 10000 m (în Câmpia Transilvaniei) şi penetrând de mai bine de un deceniu, cu rezultate promiţătoare, în platoul continental al Marii Negre. Repartiţia geografica a exploatărilor petroliere Sub raportul mărimii rezervelor şi al ponderii în producţia mondială, arealul dintre Carpaţi şi Dunăre rămâne în continuare cel mai important (70%). Zonele importante de producţie sunt:

38

A). Zona Podişului Subcarpaţilor Getici Situată între Dâmboviţa şi Jiu, este prima zonă intrată în exploatare după 1950, cuprinzând patru grupări de centre de extracţie. 1. Gruparea din jurul oraşului Piteşti cu exploatări la: Oarja, Draganu, Poiana Lacului, Sapata, Merişani s.a.; 2. Gruparea Vâlcii, între Olt şi Olteţ, mai importante fiind centrele de extracţie Băbeni, Tomsani, Alunu s.a.; 3. Gruparea dintre Tg. Jiu şi Craiova cu exploatări la: Ţicleni, Bălteni, Stoina, Bibeşti, Gherceşti, Melineşti, Iancu Jianu, Turburea, Brădesti s.a. – 50% din producţie obţinându-se din exploatări la mare adâncime (4000-6000 m). 4. Gruparea Oltului (din Podişul Getic) cu exploatările de la Drăgăşani, Teslui, Verguleasa, Oporelu, Corbu s.a. B). Zona Câmpia Dunării, ce asigură astăzi 25% din producţia ţării, deşi producţia a debutat aici dupa 1960. Rezervele principale sunt cantonate la est de Olt, unde se conturează şi cele mai importante perimetre de extractie: 1. Perimetrul teleormanean, gravitand în jurul oraşului Videle, cuprinde unul dintre zăcămintele mari ale ţării noastre (Blejesti-Videle-Balaria-Cartojani), dar care prezintă un gred mare de vascozitate şi un indice redus (13-33%) de recuperare a petrolului din zăcămant. 2. Perimetrul Urziceni-Galati, cu o mare dispersie a centrelor de exploatare. Extracţia se realizează la Ulmu, Pogoanele, Liscoteanca, Opriseneşti, Independenţa s.a. C). Zona Subcarpaţilor dintre Dâmboviţa şi Buzău, o zona veche de exploatare, cu zăcăminte aflate în stadiu avansat de epuizare, cea ce implica adancimi de foraj şi extracţie din ce în ce mai mari. În cuprinsul zonei exploatarile prezintă trei concentrări importante: 1. Concentrarea Dambovitei, cu exploatarile din proximitatea orasului Târgovişte, Razvad, Teit, Aninoasa, Gura Ocniţei, Ochiuri s.a.; 3. Concentrarea Prahovei, cu centre care gravitează în jurul oraşului Ploieşti: Baicoi, Moreni, Boldeşti, Tintea, Podeni s.a. 4. Concentrarea Subcarpaţilor Buzăului, cu exploatarile Berca, Tisău, Beceni, Sărata Monteoru s.a. D). Zona Campiei de Vest dispune de zăcăminte şi exploatări modeste. Extracţiile se concentrează în sud, de o parte şi de alta a Mureşului (Zădăreni, Pecica - în nord; Satchinez, Variaş, Ortişoara, Sandra, Calacea, Biled – în sud) şi în nord între vaile Crişului Repede şi Someşului (Supalcu de Barcau,Abramus, Bors). În această ultimă zonă se extrag în general petroluri vâscoase. E). Zona Subcarpaţilor Moldovei se evidenţiază prin exploatările din bazinul Tazlăului, unele dintre cele mai vechi din ţară, continuate în zona carpatică. Mai importante sunt cele de la Modarzau, Tescani, Moineşti, Lucaceşti, Zems s.a., depresiunea Târgu Neamţ este un al doilea sector, mai nou, al zonei cu exploatări la Pipirig. Zăcăminte mai noi, aflate în stadiu incipient de exploatare sunt situate în depresiunile Târgu Secuiesc (Ghelinta), Comandau şi Baraolt, la curbura internă a Carpaţilor. In anul 1987 a fost consemnată extracţia primei cantităţi de petrol din Platforma continentala a Marii Negre. In anul 1993 România a extras 6,7 milioane tone de petrol, producţia fiind în sensibilă scadere, evoluţie impusă atât pentru protejarea resurselor noastre, cât şi, reducerii petrolului în balanţa energetică a ţării. Pentru acoperirea consumului intern, în 1993 România a importat o cantitate aproximativ dublă prin comparaţie cu producţia obişnuită.

39

Industria de rafinare a cunoscut o puternică dezvoltare, capacitatea totală actuală fiind de peste 32 milioane tone/an. Combinate complexe functionează la Oneşti, Piteşti şi Brazi-Ploieşti, precum şi la Midia-Navodari, pentru rafinarea petrolului din platforma continentală a Mării Negre şi din import. Rafinării cu capacităţi mai mici sunt amplasate la Ploieşti, Teleajen,, Câmpina, Braşov (ultimele trei pentru producţia de lubrifianţi), iar la Câmpia de Vest la Suplacu de Bacău, unde se rafinează petrolurile grele din zonă.

40

CAPITOLUL V

GAZELE NATURALE

Gazele naturale, un alt combustibil mineral, sunt constituite din hidrocarburi gazoase în care predomină metanul. Ele dispun de o putere calorică ce poate ajunge până 13850k.cal/mc şi se utilizează în două direcţii majore: drept combustibil si, respectiv, ca materie primă în industria chimică. Folosite drept combustibil, ele constituie o sursă energetică excelentă, cu ardere complexă, fără să degaje fum sau să lase cenuşă, putând fi transportate prin conducte la distanţe de mii de kilometri şi nefiind prea poluante. Ca materie primă pentru industria chimică, gazele naturale pot fi utilizate pentru obţinerea metanului, etilenei ori a amoniacului, a îngrăşămintelor chimice pe baza uree, negrului de fum, a maselor plastice, firelor şi fibrelor sintetice etc. Categoriile de gaze naturale Gazele naturale se împart în două categorii: gazul metan şi gazul de sondă. 1. Gazul metan numit şi gaz uscat, se gaseşte singur în zăcământ, conţine o mare proporţie de metan (între 69 şi 99,91%) şi o cantitate mică de hidrocarburi superioare metanului (etan, propan, butan, izobutan etc.). zăcămintele de gaz pot fi în apropierea regiunilor petroliere (Zona Golfului Mexic şi în cea a Middlecontinent-ului din SUA, BakuKaradag, Podisul Stavropol şi zona Saratov din CSI). Exploatarea lui se face cu ajutorul sondelor şi este mult mai ieftină decât a petrolului (de cca.8 ori) şi a cărbunelui (de 12 ori), deoarece se află sub presiuni destul de mari. Gazul metan se utilizează aşa cum a fost extras, fiind supus doar unor operaţii curente de separare mecanică a impurităţilor solide şi lichide şi a compuşilor de sulf (când le conţine în cantităţi mari). 2. Gazele de sondă, numite şi gaze umede sau asociate, se găsesc în zăcământ împreună cu petrolul şi s-au format odată şi împreună cu acesta. În cadrul zăcământului de petrol, gazele de sonda pot fi dizolvate în petrol sau se pot găsi liber, formând o cupola deasupra zăcământului petrolier, ori un strat gazeifer inclus în acesta. În primul caz alcătuiesc aşa numitul cap de gaz. Fiind un amestec de metan cu etan, propan, butan, izobutan, precum şi alte hidrocarburi mai grele, gazele de sondă au un conţinut de metan mai redus decât gazul metan; procentul variază între 69 şi 95%. În schimb, dispun de un conţinut mai mare de hidrocarburi superioare metanului, mai ales de etan, propan, butan, ceea ce le conferă o mai mare valoare comercială. De pildă, din propan şi butan se obţine gazolina, din care se extrag benzine uşoare ( cu cifra octanică ridicată), utilizate în aviaţie sau în alte domenii care necesită carburanţi de calitate superioară. Tot atât de valoroasă este aceasta şi în industria petrochimică. Cantitatea de gazolina conţinută de gazele de sondă poate varia între 30 şi 200 gr/mc. Gazul de sondă poate fi extras direct din zăcământ, fiind exploatat odată cu petrolul, dar poate proveni şi din rafinarea petrolului (în urma cracării). Multa vreme, gazul de sonda a
41

fost lasat să se piardă în atmosferă, ori reintrodus în zăcământul petrolier pentru restabilirea presiunii. Captarea şi utilizarea lui industrială s-a facut mai ales după cel de al doilea razboi mondial, iar în ţările OPEC-ului chiar mai tarziu (la începutul deceniului al optulea). Importanţa gazelor petroliere a crescut în ultimul timp şi va creşte şi în viitor, mai ales în condiţiile menţinerii crizei energetice G.N.L. (gazele naturale lichefiate) au un mare rol în acoperirea varfurilor de consum şi încep să aibă importanţă în motoarele cu ardere internă (in CSI, Japonia, SUA), iar firme vest-europene de prestigiu, constructoare de autoturisme, fac deja testări în aceeaşi direcţie. Rezervele de gaze naturale şi repartiţia lor pe mari zone geografice Importanţa economică deosebită a gazelor naturale, precum şi criza energetică mondială, indeosebi criza petrolului, au determinat creşterea continuă a consumului acestora, impunând o adevarată campanie de descoperire şi punere în valoare de noi zăcăminte. În raport cu rezervele de petrol, cele gazeifere sunt încă puţin cunoscute şi evaluate. În urma cercetărilor recente, au fost puse în evidenţă însemnate zăcăminte de gaze naturale (pe uscat, în platforme continentale sau în largul marilor şi oceanelor, inclusiv în Oceanul Arctic). Rezervele sigure de gaze naturale ale lumii erau apreciate, la începutul deceniului al nouălea, la 67000 md.mc. La nivelul producţiei actuale (1996) de 2310 md.mc., ele ar putea asigura consumul omenirii pe o perioadă de cca. 30 de ani. Trebuie avut în vedere însa că, pentru anii 2000, 2020, se estimează o producţie de gaze naturale de cca.3600 mld.mc., ceea ce va scurta, evident, perioada de asigurare cu gaze naturale a lumii (în cazul în care rezervele certe vor rămâne cele cunoscute în prezent). Încă din anul 1977 însă rezervele potenţiale recuperabile s-au estimat la 231000-277000 mld.mc., constituind-o permisa pentru sporirea rezervelor certe. Din cele 67000 mld.mc. sigure, cea mai mare parte (34,5%) se aflp în CSI. Urmează apoi Orientul Mijlociu şi Apropiat (20,6%), în cadrul căruia se remarcă Iranul (15,6%) din totalul rezervelor certe de gaze naturale mondiale). Pe locul trei în ierarhia mondială a zonelor mari deţinătoare de rezerve gazeifere certe se situează America de Nord, cu 13,8% din totalul mondial, din care cca. 8,5% sunt cantonate pe teritoriul SUA (Canada şi Mexicul dispun de rezerve mult mai mici: 2,7% si, respectiv 2,5%). Africa urmează pe locul patru (9,2%), cea mai mare parte a rezervelor fiind amplasată pe teritoriul Algeriei (5,2% din totalul mondial), apoi al Nigeriei (2,2%), Libiei (1,3%). Europa (exclusiv CSI) ocupă locul următor (6,2% din totalul rezervelor certe gazeifere naturale ale lumii). Din acestea 5,1% apartin Europei Occidentale, în cadrul căreia Olanda se situează pe primul loc (2,5%), fiind urmată de Marea Britanie şi Norvegia. Circa 11% din totalul mondial de rezerve le deţin Malaysia, China, Indonezia şi Pakistanul, iar în America de Sud (3,3% din totalul rezervelor de gaze naturale cert ale lumii), Venezuela, careia îi revin majoritatea, Australia şi Noua Zeelanda dispun abia de 1,5% din totalul rezervelor certe ale globului. Producţia şi repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere Exploatarea industrială a gazelor a început în preajma anului 1880, când s-a înregistrat o producţie de 1,6 mld.mc.Până la cel de al doilea razboi mondial, producţia a crescut relativ lent. Ulterior, intensificându-se exploatările în unele ţări mai vechi producatoare (SUA, CSI, Romania, Mexic, Italia şi Iran), precum şi începerea ori extinderea acestora în multe ţări sau zone geografice (Europa Occidentală, Orientul Mijlociu, Africa de Nord), producţia de gaze naturale a sporit considerabil. Ajungând în anul 1996 la 2310,4 mld.mc.

42

Tabelul nr.1 Dinamica producţiei mondiale de gaze naturale (mld.mc.) Anul Producţia 1960 470 1965 700 1970 1082 1975 1300 1980 1474 1985 1591 1996 2310

Tabelul nr.2 Repartiţia rezervelor şi a producţiei de gaze naturale în principalele ţări Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. Ţara Rusia SUA Canada Marea Britanie Olanda Indonezia Algeria Uzbekistan Arabia Saudita Norvegia Iran Turkmenistan Mexic Argentina Australia Rezerve (mld. mc. 1989 42.500 5.150 2.637 590 1.730 1.464 3.230 5.020 2.298 19.787 2.078 3.176 (debut 1996) 58.500 162 Producţia (mld.mc. 1996) 601,3 541,4 162,8 90,5 89,7 35,2 65,3 49,0 41,3 40,9 38,1 35,2 29,3 29,0 27,8 714,3 18,1 2310,4 Ponderea in producţia mondială 26,0 23,4 7,0 3,9 3,9 2,9 2,8 2,1 1,8 1,8 1,64 1,5 1,26 1,25 1,20 30,9 0,78

Ex-URSS România Total mondial Sursa: Images economiques du monde, 1998

EUROPA. Continentul european, inclusiv CSI, detine cele mai mare rezerve de gaze naturale de pe glob: cca. 2/5 din total; cea mai mare parte a acestora revine însă CSI (35% din rezervele mondiale),unde sunt concentrate, de fapt, mai ales în partea asiatică. C.S.I. este cel mai mare producator mondial de gaze naturale, cu cele peste 714,3 mld.mc. exploatate în 1996 asigurând mai mult de treime din producţia mondială. A cunoscut o creştere rapidă a producţiei în ultimii 10-15 ani: de exemplu, în 1980, cu o producţie de 406 mld.mc., realiza mai puţin de 30% din totalul mondial. producţia este asigurată în cea mai mare parte de trei ţări membre ale CSI: Rusia (601 mld.mc., oricum locul I pe glob), Uzbekistan (49 mld.mc.), Turkmenistan (35,2 mld.mc.). Posedă zăcăminte şi exploatări însemnate atât în partea europeană cât şi în partea asiatică. În partea asiatică se remarcă Siberia de Vest, în cuprinsul careia zăcămintele gazeifere se concentreaăa pe cursul mijlociu şi inferior al fluviului Obi, continuându-se şi submarin, în mai tot cuprinsul ţărmului Mării Kara. Multe din extracţiile terestre sunt situate la latitudini polare cu climat rece, în ţinuturi mlăştinoase, ceea ce face dificilă exploatarea şi transportul. În viitor se are în vedere şi valorificarea zăcămintelor submarine. Se remarcă zăcământul Urengoi, considerat, după unele aprecieri, a fi cel mai mare din lume şi mai productiv, acesta împreună cu zăcământul
43

de la Orenburg, din sudul munţilor Ural, asigurând exportul spre ţările europene. În zona Asiei Centrale există, de asemenea, mari rezerve gazeifere, principalele zăcăminte şi exploatări fiind cantonate pe teritoriul Uzbekistanului şi Turkmenistanului. Partea europeană cuprinde atât exploatări vechi, între care cele din Ucraina subcarpatică, Povoljia (cursul mijlociu al Volgai), Podisul Stavropol (nordul Caucazului), cât şi exploatări mai noi, în rândul cărora se înscriu: zonele Orenburg (sud-vestul Uralului de Sud). CSI dispune de o importantă reţea de conducte de transport şi distribuţie a gazelor naturale: 270000 km, din care numai reţeaua de transport însumeaza peste 155000 km. Exportă gaze naturale mai ales în Europa (îndeosebi în ţările Europei Central, precum şi în Germania şi Franţa) şi în Japonia. EUROPA OCCIDENTALĂ concentrează zăcăminte şi exploatari de gaze naturale atât pe continent, cât şi în zonele submarine marginase. Se impun, în special, zăcămintele din Marea Nordului, cu mari rezerve, constituite din gaze de sonda. Exploatarea lor este însă îngreunată de mărimea valurilor, care ajung până la 30 m, precum şi de intensitatea vânturilor. Olanda, care a început exploatarea gazelor naturale în 1950, a ajuns astăzi o mare producătoare mondială, cu cei cca. 90 mld.mc. exploataţi (1996) ocupând locul al cincilea. Are atât zăcăminte terestre – cu o pondere mai însemnată – aflate în apropierea ţărmului, cât şi submarine, în continuare, în platforma continentală a Marii Nordului. Cel mai important zăcământ se afla în perimetrul Sclochteren-Groningen, din nord-stul ţării, care deţine cea mai mare parte a rezervelor ţării; acesta este considerat a fi unul dintre cele mai însemnate zăcăminte gazeifere europene. Olanda aprovizionează cu gaze naturale ţările Uniunii Europene, fiind prima exportatoare de gaze naturale de pe continent. Marea Britanie are îndeosebi zăcăminte submarine, revenindu-i cea mai mare parte a zăcămintelor din Marea Nordului, cu exploatări în câmpurile Leman Bank, Viking s.a.; zăcămintele trestre se afla în Scoţia (zona Edinburg) şi Anglia (Yorkshire). Exploatarea acestora este relativ recentă (începând cu 1965), dar producţia a crescut rapid, stabilindu-se la 40-50 mld.mc. annual. A crescut însă în ultimii ani, ajungând la 90,5 mld.mc. În 1996, ceea ce o plasează pe locul al patrulea pe glob. Norvegia, care a început destul de recent exploatarea (1978), s-a impus deja ca o producatoare însemnată a continentului (41 mld.mc.). Dispune de însemnate rezerve submarine în tot lungul ţărmului, din Marea Nordului până în ţărmul Marii Baret. În prezent exploatările se fac numai în Marea Nordului, în zonele Ekofisk, Frigg, Cod s.a., care sunt legate prin conducte submarine de Germania (portul Emden). Germania, o altă producatoare de gaze din Europa Occidentala (cca.20 mld.mc.), face extracţii în Campia Saxoniei Inferioare din nordul ţării (zona Weser-Ems) şi în Bavaria (zona Molasse de la est de Munchen). Italia (17 mld.mc.) realizează majoritatea producţiei din Campia Padului, exploatări făcându-se şi în nordul Marii Adriatice. Franţa dispune de modeste exploatari (8-10 mld.mc.), localizate în sud-vestul ţării (Lacq). Europa Occidentală dispune de cea mai densă reţea de transport şi distribuţie a gazelor naturale, remarcându-se în cadrul ei Marea Britanie, Germania, Franţa, Olanda şi Italia. AMERICA DE NORD concentrează unele dintre cele mai însemnate zăcăminte gazeifere ale lumii (cca. 10000 mld.mc.), cantonate îndeosebi în SUA (cu ceva mai mult de jumatate din total). Prin cele 541 mld.mc. În 1996 (mai înainte producţia fiind ceva mai ridicată – de exemplu 550 mld.mc. În 1980) se situează pe locul al doilea pe glob, la mare distanţă faţă de restul marilor producătoare ale lumii. Cele mai de seamă exploatări se găsesc în zona Golfului Mexic, unde se realizează 2/3 din producţia natională. Baza o constituie statele Texas (cu 40% din totalul producţiei ţării) şi Louisiana, cu exploatări atât terestre, cât
44

şi submarine. A doua zonă de exploatări gazeifere din SUA este Middlecontinent, cu două concentrari, una sudică, cu statele Oklahoma şi Kansas, şi alta nordică cu statele Dakota de Nord şi Dakota de Sud. O alta zonă importantă de exploatare gazeiferă se afla în vest, în Munţii Stâncoşi, pe teritoriul statelor California (cu unul dintre cele mai mari zăcăminte din lume) New Mexico, Wyoming şi Colorado. Exploatarea gazelor naturale se face în zona Munţilor Apalaşi (statele Pennsylvania şi Virginia de Vest), precum şi în Alaska de Sud, ultima fiind mai de curând valorificată. SUA se evidenţiază prin cea mai extinsă reţea de transport şi distribuţie a gazelor naturale, totalizând 1,5 milioane km. Numeroase conducte, de lung traseu, leagă câmpurile gazeifere din zona Golfului Mexic şi din Middlecontinent cu importante regiuni mari consumatoare (regiunea Marilor Lacuri, nord-estul atlantic s.a.). Canada este, cu cele 163 mld.mc. exploatate în 1996, a doua producătoare de pe continent şi a treia de pe glob. Extracţiile de gaze se fac în provincile Alberta, Saskatchewan şi British Columbia. Insemnate rezerve s-au descoperit mai rcent în zona arctică. Aproape 2/5 din producţie se exporta în SUA. De altfel, Canada are o reţea importantă de conducte, în lungime de cca. 150000 km, care leagă zonele de extracţie atât cu cele consumatoare canadiene din regiunea Marilor Lacuri, provincia Ontario s.a., cât şi cu SUA. Astfel, conducta transcanadiană, care leagă oraşele Edmonton de Montreal (3800 km), serveşte şi pentru export în SUA, printr-o ramificaţie spre Chicago; tot spre SUA se exportă gaze naturale şi prin magistrala Edmonton-San Francisco (2500 km). Mexicul este cunoscut de multp vreme ca o ţarp cu industrie gazeifera. producţia lui a scpzut, însa, în ultimul timp, înregistrând numai 29,0 mld.mc. În 1996, faţă de peste 35 mld.mc. mai înainte. Rezervele şi exploatările cele mai însemnate se afla în extremitatea nordestica, la graniţa cu SUA (gaz metan), şi în extremitatea sudică, Poza Rica şi zona istmului Tehuantepec (gaze de sondă). In AMERICA DE SUD, cele mai mari zăcăminte le deţine Venezuela (cca.3000 mld.mc.), cu exploatări în regiunea petrolieră Maracaibo (Amana, Lechoso s.a.), având o producţie de 27 mld.mc. A fost depaşită în ultimii ani de Argentina (29,0 mld.mc.), cu zăcăminte şi exploatări în centrul ţării şi în Patagonia de Sud. In ASIA se remarcă Orientul Mijlociu şi Apropiat care dispune de mari rezerve (1/5 din cele mondial). Producţia şi exportul nu sunt însă pe măsura acestor rezerve, în primul rând datorită posibilităţilor limitate de transport. Cele mai mari rezerve le deţin, în ordine, Iranul, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită. În prezent principalul producător din zonă este Arabia Saudită (41,0 mld.mc. din 1996), depaşind Iranul (38,0 mld.mc.), care multă vreme a deţinut supremaţia; al treilea producător din zonă sunt Emiratele Arabe Unite (cca.26 mld.mc.); în toate aceste ţări, ca în toată regiunea Orientului Mijlociu de altfel, gazele naturale sunt legate de bazinele petroliere. Alţi producători din zonă sunt Iraqul şi Kuweitul (5-6 mld.mc.). Cel mai important producător asiatic rămâne, în continuare, Indonezia (64,0 mld.mc.in 1996), cu principalele exploatări în insulele Sumatera şi Kalimantan. Intrată mai recent în rândul producătorilor în domeniu, China exploatează anual cca. 20,0 mld.mc., îndeosebi în bazinele de hidrocarburi din nord-vestul ţării. In AFRICA cele mai importante exploatări de gaze naturale se afla în nord, suprapunându-se Saharei. Cel mai important producator est Algeria, cu cca. 60 mld.mc. anual în ultima vreme (de peste doua ori şi jumatate mai mare decât în 1980); în prezent principalele exploatări sunt concentrate în partea nordică (Hassi R’Mell, Ain Salahs.a.); se fac extracţii şi din partea sudică. Algeria este un important exportator, în special în Europa (în principal prin cele doua conducte care o leagă de Sicilia) şi SUA. Alti producători din zona sunt Libia, cu 14-15 mld.mc. annual (un important zăcământ aflându-se la Marea Brega) şi Egiptul (cca. 5 mld.mc.).
45

In deceniul al noualea, AUSTRALIA a devenit o producătoare tot mai importantă (42 mld.mc.in 1996, faţă de 9,6 mld.mc.in 1980). Dispune de exploatări submarine în lungul litoralului sud-estic, cu zăcăminte însemnate care, după unii specialişti, le-ar putea întrece pe cele din Marea Nordului, şi terestre în statul Queensland. ROMÂNIA. Pentru ţara noastră, gazele naturale reprezintă una din cele mai importante resurse naturale ale subsolului. Există atât gaz metan, cât şi gaze de sondă. Gazul metan din ţara noastră are un procent foarte ridicat de metan (intre 98 şi 99,7%), iar puterea calorică este cuprinsă între 8500-9500 kcal/mc. Rezervele de gaze naturale ale ţării noastre sunt destul de mici: între 160 şi 350 mld.mc., în funcţie de sursă. Repartiţia geografică a exploatărilor Gazul metan se găseşte numai în Podişul Transilvaniei, iar gazele de sondă sunt concentrate îndeosebi în zonele extracarpatice. Se deosebesc mai multe zone de exploatare, cele mai multe fiind în exteriorul arcului carpatic. I. Podişul Transilvaniei (inclusiv depresiunile submontane) este cea mai importantă zonă de extracţie, dispunând mai ales de gaz metan. Structurile gazeifere au grosimi de cca. 2000 m. Ele sunt cantonate în roci nisipoase de vârstă miocenă, roci care, din punct de vedere tectonic, formează domuri. În cuprinsul Podisului Transilvaniei se pot deosebi două grupări ale centrelor de extracţie şi anume: a). gruparea dintre Mureş şi Someş (Câmpia Trasilvaniei), cu centrele: Sărmăşel, Sincai, Zău de Campie, Sângiorgiu de Câmpie, Puini s.a.; b). gruparea dintre Mureş şi Târnave, cu centrele: Delenii, Bazna, Cetatea de Baltă, în vest, iar în est cu Dumbrăvioara, Miercurea Nirajului (toate în apropiere de Târgu Mures), Sângiorgiu de Pădure, Nadeş, Cristuru Secuiesc s.a. II. Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic. În sectorul de la est de Olt se pot evidenţia următoarele centre de exploatare a gazelor de sondă: Boldeşti, Boteşti (în apropiere de Taârgovişte) şi Ciureşti, iar în cel de la vest de Olt, Drăgăşani, Bustuchin, Ţicleni, Bibeşti, cele de la Drăgăşani şi Bustuchin fiind foarte productive. III. Câmpia Română (dispune şi de unele exploatări de gaz metan) cu următoarele centre: Urziceni, Jugureanu, Padina, Liscoteanca, Oprişeneşti şi Independenţa, în sectorul dintre Urziceni şi Galaţi, precum şi din zona Videle şi din apropierea Craiovei (Gherceşti şi Işalniţa). În zona de contact a Subcarpaţilor cu Campia Română se fac exploatări la Gura Şuţii, Ariceşti, Măneşti şi Finta (gaze de sondă). IV. În Câmpia de Vest, mai insemnate sunt exploatările de la Calacea în sectorul extracţiilor petrolifere din vecinătatea Mureşului şi Abramut în cel dintre Crişul Repede şi Someş. Alte zăcăminte, mai puţin însemnate, se află în Depresiunea Târgu Secuiesc (la Ghelinta) şi în Podişul Moldovei (Găiceanca, Secuieni). Dinamica producţiei şi perspectivele ei Producţia de gaze naturale a României a crescut de la 2,1 mld.mc. În 1938 (din care 1,8 mld.mc. de sondă) la 32,95 mld.mc. În 1989 (din care 10,73 mld.mc.gaze asociate), ocupând locul al şaselea pe glob. Producţia ţării noastre este în scădere în ultima perioadă (atinsese 38-40 mld.mc. În anii 1980-1985, dar numai 25 mld.mc.in 1992 şi 18,1 mld.mc. În 1996); producţia de gaze de sonda s-a stabilizat la 11-12 mld.mc., scăzând cea de gaz metan.

46

CAPITOLUL VI

ENERGIA ELECTRICÃ PE GLOB

Industria energiei electrice a apãrut şi s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marcând unul dintre cele mai importante evenimente în revoluţionarea tehnologiilor din economia mondială. Becul electric al lui Edison de la sfârşitul secolului trecut a luat locul lămpilor cu arc volatic, iar energia electrică prin calităţile sale capătă noi valori de întrebuinţare. Creşterea contiunuă a consumului de energie electrică, diversificarea structurală a surselor primare au favorizat construcţia unor mari centrale de mare putere în majoritatea statelor lumii. Datele statistice atestă o creştere a producţiei mondiale de energie electrică, de la 40 miliarde kW /h cât prezenta în anii dinaintea primului război mondial la peste 3800 miliarde kW /h în 1995. Această creştere rapidă se explică prin extinderea ariei sale de aplicabilitate: industrie, consumul casnic, transporturi, agricultură, telecomunicaţii, consumul public etc. În industrie, energia electrică are datorită convertabilităţii sale în alte forme de energie (mecanică, termică, chimică, luminoasă), utilităţi dintre cele mai diferite. Ea înlocuieşte cocsul în procesul obţinerii oţelurilor, antrenează diferitele agregate sau mijloace de transport ca forţă motrică, întreţine procesele electrolitice din metalurgia neferoasă, precum şi iluminatul sau industrial etc. Fabricarea unor produse industriale esnţiale pentru economia modernă nu este posibilă fără un important consum de energie. Azi ne se poate concepe civilizaţie mondială fără energie electrică. De asemenea energia electrică se poate transporta uşor, ieftin la mari distanţe, fşcând independent locul de producţie de cel de consum. Aceste avantaje economice, fac ca energia electrică să fie preferată tuturor celorlalte forme de energie. Calcultă pe locuitor, producţia mondială de energie electrică a evoluat de la 6 kW /h în anul 1900 la circa 1000 kW /h în 1965, depăşind 2200 kW /h în 1966, Această medie se prezintă foarte diferenţiat pe continente şi ţări, existând un mare decalaj între statele industrializate şi cele slab dezvoltate. Astfel, producţia de energie electrică pe locuitor este în Norvegia de peste 20000 kW /h, în Canada , Islanda, Suedia de 17000 kW /h, în SUA de 11500 kW /h, în Germania de 7500kW h. În acelaşi timp, producţia de energie electrică pe locuitor oscilează, în Africa, între 3500 kWh în Republica Africa de Sud şi 20-25 kwh în Somalia, Mali, Burkia Faso. În America latinã aceastã diferenta este cuprinsa între 2500 kWh în Venezuela, 2000kWk în Brazilia şi 180-250 kWh în Paraguay, Ecuador, Bolivia, iar în Australia şi Oceania între 8200 kWh şi 100-150 kWh Papua-Noua Guinee.

47

Tabelul nr.1 Primii15 producători mondiali de energie electrică ăn anul 1995 Nr. Crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15

Ţara
SUA Japonia China Rusia Canada Germania Franţa India Marea Britanie Brazilia Italia Ucraina Africa de Sud Coreea de Sud Australia

producţia Mil. kWh 3535731 992500 983750 862700 547870 534189 492300 380100 333369 260680 243258 194000 187700 184659 173000

Ponderea în totalul mondial 27,51 7,72 7,65 6,71 4,26 4,15 3,83 3,95 2,59 2,02 1,89 1,50 1,45 1,43 1,34

Total mondial
Sursa: Images economiqes du monde, 1998

12852000

În ceea ce priveşte materiile prime care stau la baza producerii curentului electric, acestea pot fi clasificate în surse de energie convenţională (petrol, gaze naturale, cărbuni, şisturi bituminoase) şi surse neconvenţionale (energie solară, puterea vântului, maree, curenţi energie nucleară, hidroenergie, vulcani, biomasă. În ultimii ani se observă o tendinţă continuă de creştere a participării centralelor care folosesc energie neconvenţională. În structura producţiei de energie electrică se observă, astfel, o tendinţă continuă de creştere a ponderii energiei nucleare, de la 5,3% în 1975 la 20% în 1994 (18% în 1995), menţinerea unei proporţii stabile a energiei hidraulice şi reducerea ponderii energiei de origine termică. Ţinând seama de materile prime, ţările care dispun combustibili solizi (C.S.I., S.U.A., Polonia, China, Germania, Marea Britanie) se îndreaptă spre construcţia de termocentrale.În Europa Orientală abundenţa de turbă, gaze naturale, petrol a determinat apariţia de centrale termice care folosesc această materie primă. Statele care nu posedă suficiente cantităţi de cărbuni au trecut la valorificarea resurselor de ţiţei şi gaze naturale. Canada, ţările Peninsulei Scandinave, cele cu relief alpin din Europa duc o politică de folosire a căderilor de apă, care acoperă până la 2/3 din consumul total de curent electric. Teritoriile lipsite de resurse minerale de energie trec la folosirea unor noi posibilităţi. Italia peninsulară utilizează căldura degajată de fenomenele vulcanice din Toscana, Japonia a construit centrale electrice în craterele vulcanilor activi, Franţa foloseşte forţa mareelor de pe coastele bretone, C.S.I., S.U.A. au captat în instalaţii speciale energia eoliană. Termocentralele continuă să furnizeze cea mai mare parte din energia utilizată astăzi pe glob (65%), prezentând avantajul de a putea fi construite intr-un timp relativ scurt cu investiţii restrânse şi o bună constanţă de funcţionare. Amplasarea centralelor s-a făcut fie în apropierea zonelor de consum, fie în locuri unde se află materia primă. Cea de a doua variantă este mult folosită ţinând seama de faptul că transportul curentului se poate face uşor, rapid şi de la distanţe mari.
48

În principal, centralele termice furnizează tot timpul anului, fără întrerupere, cantităţi însemnate de electricitate, putând funcţiona atât iarna, când producţia hidroenergetică este redusă din cauza apelor îngheţate, cât şi vara, când debitul lor este scăzut. Centralele termice sunt considerate un adevărat regulator energetic desemnate să distribuie curentul electric când intemperiile nu permit funcţionarea hidrocentralelor. În momentul de faţă tendinţa mondială este de a construi termocentrale de mare capacitate (2000-3000 MW) şi deci cu un consum specific de combustibil redus. Pe lângă asemenea mari termocentrale puse în mişcare de turbine cu abur, s-au construit şi centrale de termoficare, care folosesc aburul ce rezultă de la termocentrale (încălzirea locuinţelor, sere, etc.). Hidrocentralele. Căderile de apă reprezintă o formă de energie regenerabilă şi nepoluantă, de 3-4 ori mai ieftină faţă de termocentrale. Forţa apei în cădere (cărbunele alb) a fost folosită de om din vremuri foarte îndepărtate. Utilizarea energiei electrice hidraulice pentru obţinerea curentului electric nu datează decât din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1869 Lancey, Franţa). În anul 1900 ea reprezenta 0,3% din producţia mondială de energie electrică, în 1940 a fost de 4,3%, iar în anul 1995 a atins 18,8%. Repartiţia pe state a potenţialului hidroenergetic amenajabil tehnic se prezintă astfel: C.S.I. (2154 mdkWh anual), urmate de China( 2100) ,R.D. Congo(1950), Brazilia (1927), SUA (1850), Canada (900). Există şi state cu suprafeţe mici care valorifică aproape integral aceste resurse. Astfel, în Elveţia energia apelor este utilizată aproape în proporţie de 100%. În ţările scandinave, lipsa cărbunilor a determinat instalarea centralelor hidroelectrice; energia hidraulică reprezintă cea de a treia bogăţie naturală alături de păduri şi minereuri de fier. Italia, de asemenea, a fost obligată la instalarea în măsură din ce în ce mai mare a centralelor hidroelectrice din lipsă de cărbune. Insuficienţa producţiei de cărbune în Franţa a făcut necesară construcţia centralelor hidraulice în Alpi, Pirinei, în Masivul Central. Producţia curentului electric folosind căderile de apă prezintă unele particularităţi faţă de celelalte surse energetice. În primul rând necesită investiţii foarte mari, amortizabile într-o perioadă foarte lungă. În afara centralei propriu-zise se cer construcţii de canale, de baraje, de linii pentru transportul energiei care măresc preţul de cost. O dificultate în acest domeniu o reprezintă şi pericolul colmatărilor. Apele provenite din munte transportă aluviuni şi materii în suspensie care treptat se depun pe fundul lacului de acumulare şi al canalelor de aducţiune, mărind cheltuielile de întreţinere. Rezervele hidroenergetice sunt condiţionate de cantitatea de apă şi de abundenţa debitelor, de aceea ele necesită construcţii diferenţiate. Există centrale electrice care au bazine de retenţie sau lacuri de acumulare constituind o rezervă de apă în perioadele secetoase. Alte rezerve sunt instalate pe canale în sistemul de ecluză, unde reţinerea apei se face în câteva ore. În alte condiţii se crează un lanţ de centrale succesive (în cascadă), care se leagă de căderile de apă ale unui singur râu. Acestea se construiesc în general pe râuri mici cu debit bogat şi cu o pantă de scurgere mică. În cadrul uzinelor hidroelectrice se pot distinge şi centrale care utilizează cursuri de apă cu debit mic şi cu putere de cădere mare. Căderea apei la Partillon, (Franţa), din Pirineii Centrali, are loc la 1400 m, în timp ce la Dixence, în Elveţia, există o denivelare de 1984m. În Peninsula Scandinavică există de asemenea numeroase uzine care folosesc căderi de apă între1000 şi 1600 m. În România, o astfel de centrală este cea de la Ciunget, în bazinul Lotrului 800m. În sfârşit există şi centrale pe firul apei, fără bazine de retenţie. Ele se construiesc acolo unde râurile au un debit bogat şi sunt alimentate permanent. Este cazul hidrocentralelor de pe Volga, Rinul Mijlociu, fluviul Sf. Laurenţiu, Porţile de Fier pe Dunăre. Cel mai mare proiect energetic de acest fel s-a realizat pe râul Parana între Paraguay şi
49

Brazilia, la Itaipu, cu o capacitate de 12600 MW. Condiţii deosebit de favorabile pentru amplasarea hidrocentralelor şi respectiv, pentru producţia pe scară largă a energiei electrice se mai găsesc în ţările Americii, în zonele alpine, în regiunile ecuatoriale. Relieful african remarcabil prin energia sa, prezenţa cascadelor şi căderilor rapide pe Congo, Zambezi, Niger constituie elemente favorabile unei utilizări hidroenergetice. Energia nucleară este una dintre formele de energie ale viitorului care valorifică procesul de fisiune nucleară pe seama elementelor radioactive din scoarţa terestră (uraniu, thoriu, plutoniu). Un gram de uraniu poate elibera o cantitate de energie echivalentă cu cea furnizată de 3-4 tone de huilă de cantitate superioară. Energia atomică, pentru a fi folosită însă ca sursă directă de punere în funcţiune a maşinilor şi vehiculelor, trebuie să fie transformată în energie electrică. În acest sens căldura degajată de combustibilul de uraniu în reactor este transformată, mai întâi, în energie mecanică, energie care, la rândul său, imprimă o mişcare de rotaţie turbinei şi odată cu ea pune în funcţiune rotorul generatorului electric.
Tabelul nr. 2

Producţia de energie electrică în centralele nucleare din unele ţări ale lumii (1995)
Ţara SUA Franţa Japonia CSI Germania Canada Marea Britanie Suedia Coreea de Sud Spania China-Taiwan Belgia Elveţia Republica Cehă Finlanda Total mondial Sursa: Images economiqes du monde, 1998 Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 Mil. kWh 705700 377300 287800 154100 100300 76800 69900 65800 55400 53156 41400 24800 23600 18900 2308500 % 30,56 16,34 12,46 6,67 4,33 3,32 3,02 2,85 2,39 2,30 1,79 1,07 1,02 0,89 100,00

Centralele atomoelectrice, care sunt astăzi principala formă de utilizare economică a energiei nucleare, sunt instalaţii complexe şi foarte costisitoare. Investiţiile ridicate se datoresc măsurilor de protecţie strict obligatorii şi costurilor foarte mari ale unor materiale rare de calitate superioară folosite la construcţii Cu toate acestea, progresul în acest domeniu a fost deosebit de rapid, mai ales după intrarea în funcţiune a primelor reactoare atomice experimentale. La 27 iunie 1954, în oraşul Obninsk (ex.URSS) a fost dată în funcţiune prima centrală electrică din lume cu o putere de 5 MW, care folosea energie nucleară. După această dată au mai intrat în producţie şi alte uzine cum sunt cele de la Calder Hall (Anglia), Marcoule (Franţa), Shippingport (SUA). Consumul mare de apă industrială a impus amplasarea uzinelor în lungul fluviilor, folosindu-se apa pentru răcire. Astfel o importantă grupare de centrale atomoelectrice s-a construit în lungul râului Ron (Creys-Malville, Saint Alban, Cruas, Tricastin). Ţările în dezvoltare, care nu dispun de surse clasice de energie, sunt tot mai interesate în obţinerea curentului electric pe baza combustibililor nucleari. Astfel în India au intrat în funcţiune 4 centrale nucleare, iar în Coreea de Sud 3 centrale. În Pakistan s-a construit o
50

centrală atomoelectrică la Karachi, în Argentina uzinele de la Atucha şi Rio Tercero, iar altele sunt în construcţie în Egipt, Filipine, Mexic, Turcia etc. Odată cu declanşarea crizei petrolului, numărul centralelor atomoelectrice a crescut puternic, ajungând să deţină circa 18% din consumul total de electricitate. Ţările cu cea mai mare putere instalată de origine nucleară sunt: S.U.A. (100000 MW cu 110 reactori), Franţa (50000 MW cu 55 de reactori), Marea Britanie (12000MW cu 38 reactori). Referitor la producţia mondială de energie nucleară, primul loc îi aparţine S.U.A. cu 28% din totalul mondial (în anul 1995), urmată de Franţa cu 17%, Japonia 12,3%, C.S.I.10%, Germania 6,3%. Insecuritatea echipamentelor atomice, căldura emanată de apa de răcire, deşeurile radioactive, accidentele produse cu implicaţii asupra mediului înconjurător au determinat majoritatea statelor să-şi pondereze programul de dezvoltare nucleară. S-a căutat pe cât posibil o localizare în regiuni cu densitate redusă a populaţiei, la distanţă de marile aglomerări urbane. Energia mareelor (cărbunele verde). Repartiţia neuniformă a resurselor energetice pe suprafaţa pământului, caracterul lor limitat, a impus căutarea unor noi posibilităţi de transformare a forţei hidraulice în energie electrică. Astfel, în balanţa energetică a apărut un nou furnizor, al cărui potenţial s-a impus atenţiei: mareele, respectiv folosirea mişcărilor diurne de înaintare şi retragere a apelor mării de la ţărm (flux şi reflux). Energia mareelor prezintă avantajul de a fi inepuizabilă, dar fenomenul care se produce este discontinuu, iar posibilităţile de utilizare limitată. Exploatarea implicită şi o anumită configuraţie a ţărmului, cu estuare şi golfuri înguste, acolo unde diferenţa dintre flux şi reflux atinge valori de peste 8 m. Amplitudini mareice corespunzătoare asociate cu condiţii locale propice cuprind: ţărmul nordic al peninsulei Bretagne (Franţa), estuarul râului Severn din Marea Britanie, litoralul Mării Albe, al Mării Ohotsk, al Golfului Fundy (SUA şi Canada), ţărmul Mării Chinei de Est etc. Încercările făcute, între cele două războaie mondiale, de a se construi o uzină mareomotrică în Golful Bobescook, pe coasta atlantică a S.U.A., nu dat nici un rezultat. După cel de al doilea război mondial cercetările au continuat pe coasta atlantică a Franţei, unde mareele se manifestă cu intensitate destul de mare (13,5m), unda fluxului resimţindu-se până la 90 km de ţărm. În urma calculelor făcute potenţialul energetic din această zonă a fost evaluat la 1963MW, din care 1246 MW aparţin golfului Brest şi 147 MW râului Fresnaye. O primă etapă în folosirea acestui potenţial a reprezentat-o darea în exploatare în 1966, la Rance (golful Saint-Malo), a primei uzine mareomotrice producătoare de energie electrică din lume (240 MW), situată într-o regiune deficitară în resurse clasice de energie. Noi uzine au fost construite în golful Mont Saint-Michel, utilizând turbine care funcţionează în dublu sens şi când mareea este în flux, acţionând în direcţia mare-estuar, cât şi la reflux în sensul estuar-mare. Centrale electrice mareomotrice mult mai mici s-au construit în CSI (în golful Kislaia din peninsula Kola), China, RDP Coreeană, canada, Marea Britanie, India, Australia. O importantă sursă de energie o constituie resursele termice marine obţinute din diferenţa de temperatură dintre stratele de apă marină de suprafaţă (0-100m) şi cele de profunzime (900-1000 m) care trebuie să fie de minimum 180C. Prima centrală de acest tip a funcţionat la Matanzah (Cuba), încă din 1930, cu o putere de 22 kW, urmată de o alta la Abidjan (Cote dţIvoire). În viitor conversia energiei termomarine se va face prin centrale plutitoare, care nu vor avea influenţe negative asupra echilibrului ecologic marin. Energia solară. Dintre toţi purtătorii de energie inepuizabilă, radiaţia solară reprezintă sursa cea mai importantă. Energia solară nu produce zgomot, nici fum sau reziduuri, procesul helioterm este practic scutit de uzură şi nu necesită nici un fel de întreţinere. Soarele furnizează pământului o cantitate uriaşă de energie (1021 Kilocalorii anual). Din această
51

energie, planeta nu consumă în mod util decât foarte puţin: plantele 0,015%, iar oamenii 0,001% sub formă de hrană. Într-o singură zi, soarele trimite asupra planetei noastre o cantitate de energititate de energiei pe care a obţinut-o sau utilizat-o omenirea de la începutul existenţei sale şi până în prezent. Deşi energia solară este practic disponibilă pe întreaga suprafaţă a globului terestru, ea este repartizată inegal, în scădere de la Ecuador spre poli, variabilă în funcţie de anotimp, nebulozitate intermitentă, cu alternanţă zi-noapte etc. Toate aceste dezavantaje par de netrecut deocamdată. Se impune astfel captarea energie de pe mari întinderi folosind sistemul fotovoltaic (panouri solare cu celule de siliciu care transformă fluxul de fotoni în energie electrică). Astfel s-a calculat că, dacă Sahara ar fi acoperită cu un sistem de oglinzi capabile să capteze radiaţia solară, ar produce întreaga energie necesară globului terestru. Importante sunt centralele heliotermice care folosesc mari oglinzi mobile, plane sau parabolice, orientate în raport cu mişcarea Soarelui, astfel încât să concentreze razele acestuia pe un cazan prevăzut cu un sistem de tuburi unde apa sub presiune ajunge la 38000C Prima uzină de acest fel s-a realizat în Franţa, la Odeillo (în Pirinei), urmată de cea de la Adrano (Sicilia), Almeria (Spania), Nyo (Japonia), Solar One, Barstow (California-SUA). Multe ţări ale lumii (Israel, Japonia, Italia, Franţa, SUA, Australia, ş.a) folosesc radiaţia solară în procesele de încălzire (locuinţe, hale industriale, sere), refrigerare, irigaţii etc. Trebuie menţionată şi posibilitatea valorificării energiei solare în transporturile auto. Panourile solare de pe maşini sunt utilizate pentru a colecta razele solare atât pentru propulsarea directă a maşinii, cât şi pentru bateriile ei de rezervă în timpul nopţii. În 1987 de pildă, o maşină General Motors astfel echipată a parcurs traseul deşertic arid al Australiei, dintre oraşele Darwin şi Adelaide, în 35 ore şi 38 minute cu o medie orară de 90 km/h. Folosirea căldurii scoarţei terestre (geotermia). În ordinea importanţei ca sursă potenţială inepuizabilă de energie primară, geotermia (cărbunele roşu) este pe locul al doilea, după cea solară, având uriaşul rezervor de căldură situat în interiorul scoarţei terestre. Este singura energie regenerabilă care nu depinde de energia solară. Se pare că la originea căldurii interne a globului stau procese de dezintegrare nucleară, ceea ce explică caracterul inepuizabil al acestei energii. Astfel, la o adâncime, de numai 33 m temperatura creşte cu un grad, acesta fiind o treaptă geotermică. Prin intermediul forajelor (până la 5000m) se captează apa supraîncălzită la presiuni mari care, la suprafaţă se transformă în aburi şi poate pune în funcţiune centralele electrice. Aceşti vapori au temperaturi de până la 2300C şi o presiune de 50-30 atmosfere. Cele mai ridicate valori ale gradientului geotermic se înregistrează la contactul plăcilor tectonice care formează scoarţa terestră şi care se caracterizează prin vulcanism şi seismicitate ridicată. Asemenea zone sunt: Cercul de Foc al Pacificului (Japonia, Noua Zeelandă, Filipine ş.a.), cu peste 60% din potenţialul mondial, mediana atlanticului (cu Islanda, Azore, Canare), nord-vestul şi estul Africii, bazinul Mediteranei etc. Folosirea izvoarelor fierbinţi din zonele vulcanice datează încă din antichitate. În imperiul Roman fuseseră amenajate băi speciale, iar în Noua Zeelandă populaţia maori gătea şi spăla cu ajutorul apei fierbinţi, ca şi islandezii, de altfel. Modul cel mai modern de utilizare a acestei energii este în centrale geotermoelectrice, a căror putere instalată totală depăşeşte astăzi 3000 MW. Prima încercare de a folosi soffioni, emanaţiile de vapori de apă, pentru producerea energiei electrice datează din 1897. În 1904 Ginari Conti construieşte prima centrală geotermală din lume în localitatea Larderello din provinciaToscana (Italia). Aici exista 7 centrale mici, cu o capacitate de peste 500 MW, care dau I ,5% din producţia de electricitate a ţării. Cea mai puternică geotermocentrală din
52

lume funcţionează astăzi la Geysers (835 MW), la nord-vest de San Francisco, S.U.A., având şi alte centrale mici în sudul Californiei, în state le Utah şi New Mexico. Centrale de acest tip, de capacitate mică şi mijlocie s-au mai construit în Noua Zeelanda, Japonia, Mexic, C.S.I. (Kamciatka), China, Islanda, Nicaragua, Martinica, El Salvador, Filipine etc. Energia eoliană. Purtătorii de energie eoliană -curentul de aer -reprezintă o altă sursă de energie primară inepuizabilă. După calculele specialiştilor, vântul poate furniza de trei ori mai multă energie decât cărbunele folosit astăzi în lume şi ar produce de tot atâtea ori mai multă energie decât forţa tuturor apelor de pe suprafaţa pământului. De la primele corăbii cu pânze până la morile de vânt sau microcentralele eoliene, oamenii au folosit acesta .forţă naturală în diferite moduri. Se consideră utilizabilă forţa vântului acolo unde viteza medie a acestuia este de minim 3-5 m/s şi frecvenţa vânturilor este foarte ridicată, cum ar fi zonele litorale (Antarctida, Marea Caraibilor, Golful Mexic, Europa de Vest), la nivelul culmilor montane (Caucaz, Alpi) şi în regiuni!e joase lipsite de vegetaţie, unde potenţialul energetic a! vânturilor atinge valori deosebit de ridicate. Datorită intermitenţei vântului şi imposibilităţii de stocare a electricităţii, centralele eoliene pot funcţiona ca elemente integrate reţelei de electricitate centralizate care să producă în cadrul sau pentru centralele furnizoare de electricitate. S-au construit centrale eoliene cu puteri instalate mari în S.U.A.(Complexul de generatori electrici de lângă San Francisco), în C.S.I. (la Novorosiisk, pe ţărmul caucazian al Mării Negre), Canada (insula Magdalena din estuarul Sf.Laurenţiu), Germania (estuarul Elbei), Danemarca, Suedia etc. Prima instalaţie eoliană de tip industrial a început să producă energie electrică în statuI New Hampshire S.U.A. În 1981, iar prima instalaţie eoliană de uz comercial a fost construită la Livingstone, în statul Montana, în 1982. Se estimează că în anul 2000 energia eoliană va contribui cu 5-10% la producţia de energie electrică a SUA. Una din sursele energetice de viitor de care dispune omenirea, în micã mãsurã folositã astãzi, este biomasa, respectiv scoaterea energiei solare în materie organicã, formatã prin fotosinteză, proces care are loc în biosferă în mod spontan sau dirijat şi prin care s-au acumulat şi combustibilii fosili în trecutul geologic al pământului. În această categorie intră reziduurile agricole, forestiere, plante acvatice, deşeurile urbane. Se apreciază că acestea ar putea satisface 6-13% din necesităţile mondiale de energie. Hidrogenul, deşi nu poate fi apreciat ca o sursă de energie primară, poate constitui o importantă materie primă pentru producerea de electricitate. Rezultat din disocierea apei, poate fi produs în cantitate inepuizabilă, nu poluează şi poate fi stocat sub formă gazoasă şi lichidă. Prin ardere degajă o cantitate mare de căldură, care poate fi transformată în curent electric. Dar toate acestea nu se găsesc decât în fază de proiectare sau experimentală datorită costurilor uriaşe şi a imposibilităţii folosirii lor la scară industrială.

Repartiţia geografică a producţiei mondiale de energie electrică
În ceea ce priveşte gruparea şi repartizarea geografică a centralelor electrice, acestea se prezintă diferenţiat pe continente şi ţări. Peste 80% din producţia mondială de energie este dată de Europa (inclusiv C.S.I.) şi America de Nord. Toate celelalte regiuni deţin mai puţin de 20% din producţia mondială. America de Nord reprezintă zona geografică cu cea mai mare producţie de energie electrică, S.U.A. şi Canada realizând împreună, în anul 1996, 1/3 din producţia mondială.

53

Dintr-un total mondial de peste 12000 miliarde kWh peste 3500 miliarde sunt produşi şi consumaţi de SUA (25,7% din producţia mondială). Aproximativ 2/3 din energia electrică produsă de SUA provine din termocentrale alimentate în special cu cărbuni şi în mai mică măsură cu hidrocarburi. producţia termică este localizată în regiunile de consum sub două forme de producţie: integrate diverselor ramuri productive şi extractive sau în uzine destinate consumului urban. Ele sunt amplasate în nord-estul SUA, între Mississippi şi Oceanul Atlantic, utilizând cãrbuni din zona Apalaşilor (Virginia de Vest, Pennsylvania, Kentucky, Illinois, Ohio) sau în zonele de producţie a hidrocarburilor (Golful Mexic, Midcontinent). Pe baza disponibilităţilor de curent electric sau dezvoltat ramuri noi ale industriei: electrochimia, electrometalurgia şi construcţiile mecanice pentru instalaţiile termoelectrice, aici se aflä cele mai mari oţelării electrice din S.U.A. şi cele mai importante uzine de aluminiu. În vest centralele întrebuinţează ţiţeiul, cărbunele local şi gazele de la furnalele înalte. Posibilităţi mari pentru amenajări hidroelectrice existã în sistemnul muntos al Cordilierilor, pe râurile ce izvoresc din Apalaşi, cât şi în unele sectoare ale fluviului Mississippi şi a afluenţilor săi. Dintre acestea mai important este sistemul realizat împreunä cu Canada pe fluviul Columbia şi afluenţii săi, pe care s-au construit 25 de hidrocentrale, cu o capacitate de 20 000 MW, dintre care patru în Canada. Grand Coulee (6280 MW), Bonne VilIe (3 000 MW), Arow, Duncan sunt cele mai importante hidrocentrale din acest sistem. Tot în această parte. pe fluviul Colorndo, în aval de Marele Canion, s-a construit uzina Boulder Dam (3 000 MW) .şi marele baraj Hoover (221 m), al doilea ca înălţime din S.U.A., care a rezolvat problemia energetică a oraşului Los Angeles. A doua zonă hidroelectrică a SUA. o constituie Munţii Apalaşi, unde hidrocentralele au fost amplasate de-a lungul aşa-numitei ,,linii de cădere,, a apelor (fall line,). Prin această măsură s-a urmărit utilizarea cascadelor pe care râurile, care izvoresc de pe versantul răsăritean al Apalaşilor, le fac de-a Iungul Iiniei de denivelare ce marcheaza trecerea lor în câmpia atlantică. Valea râului Tennessee a făcut obiectul unor amenajäri complexe care cuprind 50 de uzine de putere mică şi mijlocie. Lucrări de mare amploare se desfăşoară în prezent în bazinuI fluviului Mississippi şi afluentului său Missouri, unde în faza finală va dispune de peste 100 de baraje, care vor contribui Ia regularizarea cursului marelui fluviu, asigurarea apei pentru irigaţii şi nu în ultimul rând Ia producţia electrică. 0 regiune pusã parţial în valoare o constituie zona Marilor Lacuri. Folosind condiţiile naturale favorabile au fost construite aici câteva hidrocentrale, dintre care cea mai importantă este Robert Moses (1950 MW), care foloseşte căderea de apă a cascadei Niagara 0 mare amploare a căpătat-o construirea de centrale nucleare, care deţin aprximativ 20% din producţia totaIä de electricitate. Mari uzine nuclearoelectrice funcţionează Ia Hartsville în Kentucky (cu 4932 MW), cea mai mare, Chicago, BerkeIey, Oak Ridge, Portsmoth etc. Numeroase centrale funcţionează în jurul Marilor Lacuni (Perry pe maulul lacului Erie - 2 400 MW, Zion pe malul lacului Michigan –2200MWetc.) S-a trecut, de ascmenea la folosirea energiilor neconvenţionale geotermice,solare, eoliene cu ponderi încă modeste în producţia naţională. Canada are o producţie excedentară de curent electric, în mare parte hidroenergetică(65%). Numeroase lacuri, râuri şi râuleţe cu debite bogate şi constabogate şi constadiferite trepte de altitudine, legate prin repezişuri şi cascade, risipite pe tot întinsul scutului canadian, înmagazinează dupä unele aprecieri rezerve de 900 md. kWh/an. Ca urmare a marilor rezerve de hidroenengie de care dispune această ţară şi a dezvoltării industriei în ultimele decenii producţia de cunent electric a crescut de la 166 rniliarde kWh în 1967 Ia 548 miliarde kWh în anul 1995 situând aceastã ţarä pe locul al cincilea pe glob.

54

Cele mai impontante hidrocentrale sunt construite în partea de rãsãrit a ţării, în provinciile Quebec (46%) şi Ontario (30%), restul fiind distribuite inegal între regiunile din vestul şi centrul tării. Dintre centralele hidroelectrice mari, cu o capacitate de peste 1 000 MW, se remarcä cele de pe fluviul Sfântul Laurenţiu (La Grande, Beauharnois) şi afluenţii săi (sistemele Saguenay, Manicouagan şi Outard). De asemenea au fost construite mari hidrocentrale pe fluviile Churchill (Churchill Falls - 5 200 MW), Saskatchewan, Nelson. În ultima perioadä s-a trecut şi la amenajarea, împreunä cu S.U.A., a fluviului Yukon din Alaska. În Canada termocentralele fumizează doar 1/5 din producţia totală, fiind cantonate în vest, bazate pe ţiţeiul şi cărbunele din zonă. A sporit continuu producţia de energie obţinută în centralele nucleare (18,3%). Se preconizeazä folosirea energiei mareomotrice din GoIfuI Fundy, unde se apreciază că acestea înregistreazã amiplitudinea maximă de pe Terra. CONTINENUL EUROPEAN. Europa dispune de resurse energetice complexe şi variate, care permit diferenţierea pe teritoritul său a trei grupări electroenergetice importante. 0 grupare septentrionalá care cuprinde în linii mari Peninsula Scandinnvă, unde predomină energia hidroelectrică. 0 zona central - europeană care se identifică în ansamblu cu regiunile industrializate (această zonă se preIungeşte în Europa de Est, cuprinzând şi teritoriul C.S.I.). Aici predomină energia termicã în proporţie de 2/3. Cea de a treia zonă cuprinde partea meridională a contientului, centrul şi sudul Frantei, peninsulele lberica şi ltalică, ţările Peninsulei Balcanice, unde raporturile între energia hidraulică şi termică sunt în favoarea celei hidroenergetice. In Europa septentrională există mari rezerve hidroenergetice. Relieful glaciar cu numeroase rupturi de pantă, cu văi abrupte şi fiorduiri adânci, au facilitat construirea de baraje de retenţie pentru .hidrocentrale. producţia totală a acestei zone este de circa 400 rniliarde kwh, din care Suedia produce 148 miliarde kWh, Norvegia 123 md. kWh, Finlanda 63 md. kWh. Pentru a compensa Iipsa zăcămintelor de cărbune şi ţiţei, natura a înzestrat Suedia cu o reţea hidrografica bogată. Distribuţia geografică a surselor energetice este inegală, acestea descrescând din extremul nord către sud. În sud resursele sunt aproape integral exploatate, în nord numai 1/3. Explicaţia constä în gradul de populare şi diftcultăţile impuse de climă. Enengia râurilor, folosită la început în industria forestieră (punerea în funcţiune a gaterelor) încă din veacul al XVIII-lea, este convertită în curent electric abia către sfirşitul secolului al XIX-lea (Ryfors 1887). Numărul centralelor electrice a crescut permanent, azi funcţionând peste 1500 de hidrocentrale cu o putere instalată de 15 000 MW. Majoritatea hidrocentralelor sunt situate pe paralela de 600 latitudine sau la sud de această paralelă. Pe lacul Seljan, în bazinul lacului Väner şi în localitatea Gotelf, Ia Parjous în apropierea Cercului Polar şi la Stornorrfors se află cele mai mari hidrocentrale (cu peste 500 MW), restul uzinelor având capacitate mai mică. Pentru a putea solicita energia apelor, majoritatea uzinelor au fost construite sub părnânt (60-160 m). Peste jumătate din energia electricä a Suediei este produsă de centrale de acest tip Cea mai mare uzină termoelectrică se află Iângă Goteborg (850 MW). Este de remarcat ponderea însemnată a energiei obţinute în centralele atomice:47%. Norvegia obţine aproape în totalitate energia electrică în hidrocentrale. Majoritatea uzinelor hidroelectrice sunt räspândite pe versantul occidental al platoului scandinav, între Sognefjord şi Hardangenfjord. Principalele uzine sunt localizate în lungul väilor Glommer,Drammer, Skien, Nummedal. In Finlanda uzinele hidroelectrice, care depăşesc 5 000 MW putere instalată, dau circa 20% din întreaga producţie a ţärii. Uzinele hidroelectrice cele mai importante sunt pe cascada Imatra şi pe râurile Vooksi Oulu Joki şi Hariavalta. 0 contribuţie însemnatä la creşterea

55

producţiei de energie electrică şi-au adus-o în ultima vreme centraIele electronucleare, rcprezentând 30% în bilanţul electroenengetic. Europa Centrală şi de Est (inclusiv CSI.). Această zonă coincide, în cea mai mare parte cu principalele centre de exploatare a cărbunelui din Europa. În aceastä grupare, pe Iângă Germania, Republicile Cehă şi Slovacă, Polonia,. C.S.I., este inclusã şi Marea Britanie. Un rol deosebit în cadrul producţiei de enengie electrică îl deţine C.S.I, a cărei producţie în balanţa mondială este de 13%. Volumul producţiei sale, care în 1992 a reprezentat peste 1400 miliarde kWh, o situează pe locul doi în lume. Din această producţie, 2/3 este funnizată de uzine termoelectrice, utilizând ca materie primă în principal turba şi cărbunele brun şi în rnai mică măsură gazele naturale şi ţiţeiul. Puternice termocentrale se află în bazinul Moscovei (Konakovo, Kostroma cu câte 2 400 MW putere instalată fiecare), Belovo şi Nazarov (bazinul Kuzneţk), Baku (Azerbaidjan), Troiţk (Ural). Aproximativ a cincea parte a capacităţii tuturor centralelor electrice aflate în funcţiune revine hidrocentralelor, care furnizează 16% din întreaga cantitate de energie electrică produsã în ţară. În unele regiuni hidroenergia reprezintă practic unica sursă de energie şi cea mai ieftină (în nord-vest în Karelia, peninsula Kola, în Caucaz şi într-o anumită măsură în centrul pãrţii europene). Mari fluvii bogate în ape, cum sunt Volga, Nipru, Obi, Enisei, Angara pun în mişcare turbinele unor uriaşe centrale hidroelectrice. Cel mai important sistem este cel de pe Volga, unde s-a format o adevarata cascadă de hidrocentnale cu o putere instalată de 13 600 MW. Mai importante sunt Volgograd şi Kuibîşev, de peste 2 000 MW, fiecare, Saratov, Ceboksari şi Votkinsk de peste 1000 MW fiecare. Resursele energetice ale Niprului sunt concentrate pe cursul sau mijlociu şi inferior, pe care se afla în functiune 6 hidrocentrale (Kiev, Kanev, Kremenciug, Dneproghes ş.a.) cu o putere de peste 3 000 MW. Mari sisteme hidroenergetice functionează pe marile fluvii siberiene. Astfel, în bazinul Eniseiului s-au construit hidrocentralele de la Krasnoiarsk (5 000 MW), Saian Sushensk (6 400 MW), Osinovka (8 000 MW), iar pe afluentul său Angara cele de Ia Bratsk (4500 MW) şi Ust Ilimisk (4300 MW). Puternice uzine hidroelectrice funcţionează pe fluviul Obi (Novossibirsk) şi afluentul sau Irtîşt-(Ust-Kamenogorsk şi Buhtarama). O atenţie deosebită sa acordat amenajării apelor care coboară din Caucaz, precum şi celor ce-şi au obârşiile în Podişul Pamir şi munţii Tian-Şan. După darea în funcţiune a primei centrale electrificate de linii de la Obninsk (1954), care foloseşte combustibili nucleari, au fost construite şi alte asemenea uzine în special în zonele lipsite de combustibili. Cele 42 grupuri generatoare de care dispune astàzi C.S.I. sunt amplasate în general în uzine de mare putere (Beloiarsk, Sankt Petersburg, Cernobîl, Jgnalina, Hmelnitkii) şi contribuie cu 9% la producţia de energie electricä. In mod experimental funcţionează centnala mareomotrica din Golful Kislaia (Peninsula Kola), altele fiind în stadiu de constructie la Marea Alba (Mezen, Lumbovska), precum şi centrale geotermice (Kamciatka) şi eoliene (Crimeea) de capacitate mică. Construirea liniilor electrice de transport de înaltă tensiune a permis gruparea centralelor electrice dispersate în sisteme energetice şi la interconexiunea de mare putere. Lungimea totalä a Iiniilor electrice de transport a depãşit 500 000 km. Reţeaua accstor interconexitini se intinde de la tármul Mării Negre şi Mării Caspice până în Uralul de Nord, de la frontierele vestice ale ţärii până Ia Amur. Germania este, dupã SU.A., C.S.I., Japonia, China. al cincilea mare producator al lumii de energie electricä. Caracteristicã acestei ţări este ponderea mare a energiei termice: circa 2/3. Hidrocentralele, care reprezintà 4,6% din producţia totală sunt concentrate mai ales în regiunile alpine, pe cursul superior al Rinului şi Dunării, în Bavaria şi în general acolo unde lipsesc alte sunse de energie.Termocentralele sunt localizate în special în Ruhr şi în întreguL bazin al Rhinului, unde consumul industrial este foarte mare. Trebuie remarcat că, pe
56

o suprafaţă redusă s-a concentrat aici o puternică şi variată industrie consumatoare de energie electrică (oţelării, uzine metalurgice, chimice). Sunt cunoscute ca importante centralele termoelectrice Boxberg (3 500 MW), Frimmersdorf (2 300 MW), Koln, Aachen, Leipzig, Halle etc. O parte din ce în ce mai importantă a producţiei de energie electrică se obţine în centralele nueleare (29%), cantonate în regiunea RhinuLui Mijloeiu, Bavaria, Saxonia lnfenioarä. Datoritã lipsei. unei rezerve însemnate de combustili minerali, Franţa a căutat să-şi orienteze producţia de energie electrică prin folosirea enenrgiei nucleare, precum şi valorificarea resurselor regenerabile - energia mareelor, geotermicä şi cea solară. S-a ajuns astfel ca Franţa sä detină cea mai mare capacitate instalată în centrale atomoelectrice din Europa (58 000 MW) şi cea mai mare pondere a electricităţii de provenienţä nuclearã în producţia totalä de electricitate (76,6%) de pe întregul glob. Termocentralele importante sunt situate în apropierea bazinelor carbonifere (Nord - Pas de Calais), în porturile petroliere (Marsilia, Le Hâvre), precum şi în apropierea Parisului (cu termocentrala Porcheville 2 340 MW). Principalele zone unde au fost construite hidrocentrale sunt: munţii Alpi, cursul Rhonului şi a afluenţilor acestuia (Aln, Isère, Durrance), PodişuI Central pe Loire (Crluse, Dordogne Truyère) şi Pirineii Centrali etc. Au fost construite şi câteva uzine ce folosesc energia mareelor. Prima centralà mareomotrice construitä în lume a fost cea din estuarul Rance (240 MW) din Bretagne, situatã intr-o regiune deficitarä în resurse de energie. Centrale electrice mareomotrice mult mai mari cu caracter experimental s-au mai construit la Mont Saint Michele şi Brest, fiecare de 1000 MW. Energia geotermicã se foloseşte deja la incâlzitul locuinţelor şi, incepând din 1985, pentru producerea de electricitate. În Pirineii Orientali s-au construit centrale electrice solare (Odeillo, Targasonne). În Marea Britanie ponderea o deţin terrnocentralele alimentate cu cãrbuni. De 7 000 MW. În structura producţiei de energie electrică resursele hidraulice au pondere scăzută 1,85% . Centralele termoelectrice sunt localizate în principalele bazine carbonifere, acestea folosind cărbunele inferior şi praful de cărbune sau sunt integrate pe lângă uzinele siderurgice utilizând atât cărbunele cât şi gazele de furnal. Numeroase termocentrale funcţionează în bazinul Scoţiei, în Northumberland- Durham- Yorkshire- Nottingham, în marile porturi şi în apropierea marilor oraşe. Primele încercări de creare a reactoarelor atomice în scopuri industriale s-au făcut în anii 1947-1948. Abia în 1953 a început construcţia unei centrale atomoelectrice ,cea de la Calder Hall (Cumberland). De atunci au fost construite şi altele,la Berkeley şi Oldsbuy în estuarul Severnului, Winfrith la Marea Mânecii, în insula Anglesey, Wylfa, Humperton (lângă Glasgow) ş.a. După 1970 odată cu descoperirea şi exploatarea petrolului şi a gazelor naturale din Marea Nordului, Marea Britanie şi-a redus mult planul de construire a centralelor atomoelectrice. În Europa Meridională raporturile dintre producţia de energie electrică şi consum sunt foarte diferenţiate şi aceasta apare cu atât mai evident dacă o comparăm cu partea septentrională a Europei. Consumul de energie electrică pe locuitor scade în jur de 12000kWh, cu o mare diferenţă între Elveţia care depăşeşte 6000kWh şi Peninsula Balcanică, unde scade în Turcia la 250kWh şi în Grecia la 600kWh. Marile producătoare de energie electrică din această regiune, Italia, Spania, Elveţia, Austria, folosesc rezervele hidraulice ale râurilor cu debit mai bogat. Italia a cunoscut în ultimele decenii o dezvoltare accelerată a producţiei de energie electrică (243 miliarde kWh în 1995), însoţită de modificări în structura resurselor folosite pentru obţinerea curentului electric. Dacă până în 1960 aproximativ 65% din producţie era de origine hidraulică, ulterior proporţia s-a schimbat în favoarea altor surse de energie primară. Majoritatea hidrocentralelor, se află în Italia de Nord, la poalele Alpilor:
57

în Piemont, Lombardia, Valle dţAosta, Trentino, Alto Adige se află majoritatea hidrocentralelor.Mari termocentrale, care funcţionează cu cărbune, petrol şi gaze naturale din import, au fost amplasate în apropiere de Roma, precum şi în porturi (Genova, Napoli, Veneţia). Numeroase centrale geotermice au fost puse în funcţiune, încă de la începutul acestui secol, în partea central-nordică a Italiei, mai cunoscută fiind cea de la Larderello (440MW), la care se adaugă alte 7 centrale mai mici care dau împreună 1,5% din producţia de electricitate a ţării. În ultima vreme s-a trecut la construire unor centrale nucleare, care deţin însă o pondere mică în balanţa energetică. De asemenea a fost construitî şi conectată la reţeaua de alimentare cu energie electrică centrala solară de la Adrano (Sicilia). Ţările din Peninsula Iberică dispun de un potenţial hidroenergetic bogat şi bine valorificat, determinat de energia mare a reliefului şi reţeaua hidrografică cu debit constant şi bogat. În Spania (164 miliarde kWh), hidrocentrale dau 15% din producţia de energie electrică. Numeroase amenajări se află pe fluviul tajo, pe Ebro şi afluenţii săi care izvorăsc din Pirinei. Termocentralele funcţionează în bazinele carbonifere din nord (Asturia ), pe lângă marile porturi şi în centrelr industriale importante. Acestora li s-au adăugat, în ultimii ani, cetrale electronucleare, pe valea Taguluila Zoriţa, iar pe cea a Ebrului la Santa Maria de Garona, cu participare importantă în producţia totală (30%). Asia Pe continentul asiatic (fără CSI) există trei mari producătoare de energie electrică Japonia, China, India. Dezvoltarea accelerată a producţiei de energie electrică a constituit o trăsătură de seamă a economiei japoneze ( peste 993miliarde kWh, locul doi pe glob în anul 1995 ) şi a fost însoţită de modificări în structura resurselor folosite pentru obţinerea de curent electric. Până în anul 1965 aproximativ 2/3 din energia electrică era de origine hidraulică, însă ulterior proporţia s-a modificat în favoarea termocentralelor. Cele mai mari uzine termoelectrice se află concentrate în ariile cu un consum mare de energie (Tokyo, Yokohama,Nagoza,. Kobe, Kitakyushu). În paralel s-a trecut la valorificarea potenţialului bogat al râurilor. Uzinele hidroelectrice din Japonia sunt strâns legate de cantitatea precipitaţiilor şi mai ales de regimul musonilor din anotimpul ploios. Hidrocentralele se află concentrate în centrul insulei Honshu, pe principalele cursuri de apă (peShinano 10 centrale, pe Tone 4,pe Agana 3). În ultimii ani sa pus un accent deosebit pe construcţia centralelor nucleare dispunând de 32 grupuri producătoare totalizând 25000MW ( cea mai mare centrală, cea de la Fukushima, având 5000MW) Aceste centrale sunt completate prin uzine care folosesc energiile nonconvenţionale: geotermice, solare, eoliene cu ponderi încă modeste în producţia naţională. În China, industria electroenergetică se bucură de largi posibilităţi de dezvoltare. La bogatele rezerve de cărbune se adaugă şi importante cursuri de apă, al căror potenţial hidraulic este evaluat la 540000MW şi care ar putea să producă 2100 miliarde kWh anual. Aproximativ 2/3 din producţie este dată de termocentrale, construite în apropierea exploatărilor carbonifere: Anshan, Harbin,Tiantzin, Senian. Întărirea bazei energetice s-a realizat prin valorificarea potenţialului hidroenergetic al marilor fluvii, prin construirea unor agregate atomoelectrice de mare capacitate, a unei reţele ramificate de linii de transport şi crearea unor sisteme energetice bine legate. Centralele hidroelectrice sunt concentrate mai ales în China de nord-est şi centrală şi dau aproximatv 17% din producţia totală, care a fost de 984 miliarde kWh în anul 1995. Importante hidrocentrale construite ăn cadrul sistemului energetic al Chinei de Est sunt localizate la Fînman şi pe cursul superior al fluviului Sungari şi Siaohunsi şi la Iunfen pe Yalu. Mari lucrări au fost finalizate pe Yangtze (Lunsiha şi Sansia), iar pentru Huanghe proiectele prevăd în final construirea a 50 de hidrocentrale cu o putere instalată de 23000MW.
58

În Asia de Sud, India este cea mai importantă producătoare de energie electrică, în general pe seama unor mari rezerve de cărbune şi a potenţialului hidroenergetic bogat. Puterea instalată a centralelor electrice depăşeşte 30000 MW din care termocentralelor le revine 75%, urmându-le hidrocentralele 23%, şi atomocentralele 2%. Puternice termocentrale funcţionează în regiunea central- sudică, fiind amplasate fie în bazine carbonifere, fie în mari centre industriale (Mumbai, Calcutta, Madras, Bangalore). Principalele cursuri de apă cu potenţial hidroenergetic sunt situate de-a lungul munţilor Himalaya (din Madhya- Pradesh şi până în Assam) şi în Ghaţii de Vest, pe care au fost instalate hidrocentrale de mare capacitate (Sharavat, Tatte Groupe, Kenys). ’’ Proiectul Indus’’ prevede construirea a peste 20 hidrocentrale cu o putere instalată de 7000MW. Luând în considerare creşterea mereu sporită a cerinţelor de energie electrică, paralel cu rezervele actuale limitate de combustibili şi hidrocarburi, precum şi dependenţa strânsă a hidrocentralelor de căderea precipitaţiilor, o importanţă deosebită capătă centralele atomice. India este singura dintre ţările în curs de dezvoltare care dispune de toate verigiile pentru producţia acestei energi, de la exploatarea şi prelucrarea uraniului la fabricarea reactoarelor. O importanţă deosebită în acest scop o au exploatările de uraniu natural din zăcămintele Jaduguda şi Narvapahar, fie uraniu îmbogăţit la Allende-Nagar, Trombay şi Tarapur. Celelalte zone pe glob produc circa 500 miliarde kWh, furnizate aproape exclusiv de termocentralele asociate în cadrul grupărilor industriale sau al marilor oraşe. AMERICA LATINĂ are, în ansamlul ei, o producţie restrânsă (5%) din cea mondială, deşi deţine rezerve mari de hidrocarburi şi importante resurse hidroenergetice (15% din cele mindiale). Importante producătoare de energie electrică sunt Argentina, Brazilia şi Columbia, restul ţărilor având producţii mici. Cea mai mare producătoare din acest spaţiu geografic este Brazilia 275 miliarde kWh), majoritatea producţiei fiind obţinută în hidrocenrale (88,20% din producţie). Cele mai mari amenajări sunt cele de pe Paran şi afuenţii săi (Paranaibo şi Rio Grande). Pe fluviul Parana a fost construită cea mai mare hidrocentrală de pe Terra -Itaipu- cu o putere instalată finaşă de 12600 MW. CONTINENTUL AFRICAN deţine un loc modest în producţia mondială de energie electrică, în contrast cu marile posibilităţi oferite de însemnatele rezerve de petrol, gaze naturale şi hidroenergetice de care dispune. Republica Africa seSud deţine aproximativ jumătate din producţia Africii (188 miliarde kWh), realizată de termocentralele alimentate cu cărbuni din producţia proprie. În ultimi ani au apărut alte producătoare importante cum sunt Egipt, mozambic, Guineea. Resursele hidroenergetice (aproape 40% din cele mondiale) sunt slab folosite. Lucrări importante au fost efectuate în Zimbabwe pe Zambezi (la Karaiba), în Guineea (kankoure), în Ghana (proiectul volta), în Egipt (Assuan pe Nil), în Kenya (Seven Farks), în Nigeria (pe Niger la kainji). În România începuturile folosirii energiei electrice se fixează în ultima parte a secolului al XIX-lea (în 1882 primele încercări de iluminare la Bucureşti, în 1884 prima uzină electrică pentru iluminatul străzilor şi a fabricilor la Timişoara), când se trece şi la construirea primei uzine hidroelectrice de pe râul Sadu (1896). În anii care au urmat, în multe oraşe s-au construit uzine electrice pentru iluminatul străzilor şi al locuinţelor, iar un număr însemnat de fabrici îşi aveau propriile uzine electrice. Ritmul dezvoltării acestei ramuri rămâne însă mult în urma altor ţări astfel că, în anul 1938, puterea instalată totală era de numai 501 MW, dispersată în unităţi mici, repartizate inegal. După al doilea război mondial au fost construite mari termocentrale atât în zonele de extracţie a combustibililor, cât şi în zonele mari consumatoare. S-a acordat de asemenea, o mare atenţie valorificării potenţialului hidroenergetic alprincipalelor râuri (Bistriţa, Argeş, Lotru, Sebeş, Someş ş.a.), prin amenajarea lor complexă, folosirea unor noi surse de energie
59

geotermală, solară, eoliană. De asemenea energia nucleară se valorifică începănd cu anul 1996, prin darea în exploatare, a primei centrale nuclearo-electrice din ţară. A fost realizat sistemul energetic naţional şi interconectarea sa cu cel al ţărilor vecine. În anul 1995 puterea instalată în centralele electrice din ţara noastră a depăşit 22000 MW, din care 80% (17600MW) reveneau termocentralelor, iar 4400MW hidrocentralelor. S-a înregistrat în mod corespunzător o creştere a producţiei naţionale de energie electrică, precum şi a celei pe locuitor, de la 72,4kWh în 1938 la 2415 kWh în 1995. Studiile privitoare la repartiţia teritorială a unităţilor producătoare de energie electrică diferenţiază în profil teritorial mai multe grupări electroenergetice. Gruparea sudică, delimitată de Carpaţii Meridionali şi Dunăre, este cea mai puternică grpare energetică însumând peste 11000 MW putere instalată ceea ce reprezintă aproape jumătate din totalul ţării. Cuprinde o serie de termocentrale, unele supraputernice la Rogojelu şi Turceni (judeţul Gorj), Craiova (Işalniţa), plus altele la Bucureşti, Brazi, Doiceşti, la care se adaugă sistemul hidroenergetic de pe Dunăre (Porţile de FierI şi Porţile de Fier Iin – Ostrovu Mare), cel de pe Argeş, Lotru, Olt sau mai vechi, de pe Ialomiţa (Dobreşti şi Moroeni). Gruparea centrală, din incinta Transilvaniei, cuprinde o putere instalată de aproape 7000MW (ceea ce reprezintă circa 30% din totalul ţării), majoritatea în termocentrale. Cele mai mari uzine termice sunt la Luduş (Iernut) şi Sântgiorgiu de Pădure (Fântânele) ambele utilizând drept combustibil gaze naturale, la care se adaugă altele mai mici (Târnăveni, Blaj, Ocna Mureş, Câmpia Turzii, Mintia- Deva, Paroşeni în depresiunea Petroşani şi singurele hidrocentrale, cele de pe Sadu (înre care Sadu V) şi Sebeş (Şugag, Săscior, Gâceag, Petreşti). Gruparea estică este aproape în întregime nouă, avănd o forţă instalată de 2500MW, ceea ce reprezintă aproape 12% din totalul ţării. Caracteristica o dă proporţia ridicată a hidrocentralelor (33,5%), reprezentată prin sistemul Bistriţei (Stejaru cu 210 MW, plus în aval alte 12 hidrocentrale mai mici ce însumează încă 245 MW), de hidrocentrale de pe Prut (Stânca Costeşti) şi Siret 8Răcăciuni, galbeni, Călimăneşti). Între termocentrale, centralele electrice şi de termoficare: Borzeşti, Chiscani (Brăila), Galaţi, Iaşi, Suceava, Constanţa (Palas). Gruparea vestică este cea mai dispersată şi alcătuită din unităţi de mai mici dimensiuni. Ea se întinde din banat până la Oradea, având o putere instalată de peste 1000MW, reprezentând circa 5% din totalul ţării. Principalele unităţi sunt la anina, Timişoara, Oradea, Arad, Reşiţa, la care se mai adaugă unele mici hidrocenrale, între care cele mai importante sunt cele de la Văliug pe Bârzava şi Aştileu pe Crişul Repede.

60

CAPITOLUL VII

INDUSTRIA SIDERURGICĂ Siderurgia este o industrie de prima elaborare, reprezentând, în unele cazuri, până la 80% din valoarea întregii industrii metalurgice. Ea produce semifabricate, care sunt preluate apoi de industria constructoare de maşini sau de alte ramuri industriale. Materiile prime utilizate de siderurgie sunt diverse. Minereurile de fier reprezintă materia prima de baza. Fierul este unul dintre cele mai abundente elemente din scoarţa Pământului (aproape 5% din compoziţia chimică a sialului), dar cu toate acestea rezervele totale mondiale (circa 1030 mld.tone), sunt greu de apreciat, fie pentru că nu sunt comunicate de către unele stat din motive strategice, fie că nu sunt suficient cunoscute. Totuşi se estimează ca fiecare continent posedă rezerve de minereuri de fier capabile sa asigure aprovizionarea siderurgiei din zona geografică respectivă. Calitatea de minereu de fier o capãtã doar acele roci care au un conţinut ridicat de fier (peste 26%). Cele mai importante zăcăminte de minereu de fier, din punct de vedere al compoziţiei mineralogice, sunt magnetitele (oxidul de fier ce conţine până la 72% fier), hematitele (pana la 70%), sideritele sau siderozele (30-48% fier). Ele se găsesc, sub raport geologic, în special în formaţiunile eruptive vechi, sub forma de filoane sau lenticulare, sau în cele de metamorfism de contact. Tabelul nr.1 Repartiţia rezervelor de minereu de fier pe continente
Rezerve totale (miliarde tone) Total mondial din care: 850 Europa (fără CSI) 36 CSI 304 America anglo-saxona 225 America Latina 140 Asia (fără CSI) 74 Australia şi Oceania 36 Africa 33 Sursa: Images economiques du monde, 1998 % 100,0 4,0 36,8 26,4 16,3 8,7 4,0 3,8

O categorie aparte este cea a concreţiunilor fero-manganifere de pe fundul Oceanului Planetar, evaluate la 350 mld.tone, din care 200 mld.tone doar în Oceanul Pacific. Tot mai mult este utilizat şi fierul vechi, numeroare ţări reciclând această materie primă importanţă. In procesul tehnologic de obţinere a produselor siderurgice sunt utilizaţi şi înnobilatorii oţelului, folosiţi mai ales pentru obţinerea otelurilor aliate cu calitati deosebite. Dintre aceştia cei mai importanţi sunt nichelul, manganul (cea mai însemnata producţie ca volum, dintre înnobilatori), molibdenul, cromul, vanadiul s.a.

61

Siderurgia mai utilizează cărbuni cocsificabili – pentru obţinerea cocsului necesar la reducerea minereului, gaze naturale, fondanţi etc. În general, sunt incluse trei faze principale de producţie: obţinerea fontei, care are loc în furnale, iar ca principal subprodus se obţine zgura, care da mari probleme mai ales în raport cu calitatea mediului înconjurător, obţinerea otelului, ce are loc prin multe procedee; laminarea care da produse plate sau cu profil masiv.

Repartiţia geografică a siderurgiei pe glob Conturarea unor regiuni industriale cu accentuat caracter siderurgic este rezultatul îmbinării mai multor factori favorizanti: prezenta materiilor prime, consumul de metal, tradiţie în prelucrare, cai de transport lesnicioase, pieţe de desfacere etc. În general se pot distinge câteva tipuri caracteristice în ceea ce priveşte localizarea industriei siderurgice: tipul de localizare în marile bazine carbonifere, predominant, tradiţional; siderurgia litoral, în special amplasata în porturile maritime, dar şi fluviale, legata de creşterea importurilor de materii prime; amplasarea siderurgiei în apropierea minereurilor de fier, mai rar întâlnită, în special atunci când minereurile de fier sunt sărace şi nu suporta transportul la mari distante; amplasarea în apropierea centralelor electrice (mai ales a hidrocentralelor), respectiv electrosiderurgia, însă centrele sunt, de obicei, mici şi mijlocii; localizarea laminoarelor specializate în centrele mari consumatoare.

Tabelul nr. 2 Dinamica producţiei mondiale de fontă, feroaliaje şi oţel - mil. tone – 1938 1950 Fonta şi feroaliaje 83,0 132,3 Oţel 110,0 192,0 Sursa: Images economique du monde, 1998 1960 258,0 346,0 1980 541,0 749,0 1989 542,0 794,0 1996 512 752

In Europa, siderurgia este o ramură industrială tradiţională şi bine reprezentată în numeroase ţări. Dintre ţările Uniunii Europene (Comunitatea economică Europeană) cea mai importantă este Germania. Ea are zăcăminte de minereu de fier în Munţii Harz (Salzgitter), din partea centrală, veche regiune de exploatare, precum şi în zona muntoasă de la sud de bazinul Rhur-ului (Munţii Westerwald), dar conţinutul relativ sărac în fier (24-33%) şi diminuarea rezervelor datorită îndelungatei exploatări determină Germania să importe materie primă, în special din Suedia, Luxemburg sau de pe pieţele sud-americane şi africane. Principala concentrare siderurgică o reprezintă bazinul Rurhr, un exemplu tipic de siderurgie localizată în bazine carbonifere. A doua bază siderurgică germană o constituie bazinul Saar, situat în extremitatea sudvestica a ţării la graniţa cu Franţa, unde prezenţa cărbunilor cocsificabili şi minereurile de fier din Franţa şi Luxemburg au favorizat dezvoltarea acestei ramuri, centrele fiind grupate în jurul oraşului Sarrbrucken. In partea centrală a Germaniei cele mai importante centre sunt Salzgitter, Calbe, Brandenburg (in apropiere de Berlin), iar în extremitatea estică Eisenhuttenstadt, pe Oder. In ultima perioadă şi siderurgia germană traversează o perioada de criza, mai ales după reunificare.
62

Tabelul nr. 3 Principalii producători de oţel - 1996 – Nr. Ţara Milioane tone crt. 1. China 100,3 2. Japonia 98,8 3. SUA 94,2 4. Rusia 49,1 5. Germania 39,8 6. Coreea de Sud 38,9 7. Brazilia 25,2 8. Italia 24,0 9. Ucraina 23,2 10. India 21,8 11. Marea Britanie 18,1 12. Franţa 17,6 13. Canada 14,7 14. ROMÂNIA 6,0 Sursa: Images economique du monde, 1998 % 13,3 13,1 12,5 6,5 5,3 5,2 3,4 3,2 3,1 2,9 2,4 2,3 2,0 0,8

Tabelul nr. 4 Principalii producători mondiali de fontă, feroaliaje şi oţel A. FONTĂ ŞI FEROALIAJE 1996 Nr. Ţara Mii tone % crt. 1. China 96,4 18,8 2. Japonia 73,8 14,4 3. SUA 49,4 9,6 4. Rusia 36,1 7,0 5. Germania 30,0 5,9 6. Brazilia 25,2 5,0 7. Coreea de Sud 21,2 4,1 8. Ucraina 20,0 3,9 9. India 17,8 3,5 10. Franţa 12,9 2,5 11. Marea Britanie 12,0 2,3 12. Italia 11,2 2,2 13. Belgia 9,2 1,8 14. ROMÂNIA 3,5 0,7 Sursa: Images economique du monde, 1998. Franţa, dispune de rezerve relativ însemnate de minereu de fier în Lorena, în Bretagne, în sudul ţării. Cele mai importante sunt exploatările din Lorena – rezervele sunt estimate la circa 6 mild.tone – grupate fie spre graniţa cu Belgia şi Luxemburg, fie în jurul oraşului Nancy. Ele contribuie cu mai bine de 9/10 la producţia de minereu de fier franceză, deşi aceasta a scăzut considerabil (de la 63 mil.tone în 1960, la 52 mil.tone în 1974 şi la 0,45
63

mil.tone în 1995), cu un important impact social (de exemplu numărul angajaţilor a scăzut de la 24000 lucratori în 1952 la 5600 în 1979 şi continuă să scadă. A doua bază siderurgică a Franţei este regiunea nordică (Flandra franceză). Cărbunii cocsificabili, numeroasele canale navigabile ce leagă principalele cursuri de apă inclusiv cu zona pariziană, construite succesiv începând cu secolul al XVII-lea şi până la începutul secolului nostru, tradiţia meşteşugărească au fost factorii ce au favorizat dezvoltarea siderurgiei în zonă. Pornind cu Valenciennes şi alte câteva centre mai la est şi continuând cu Lille şi împrejurimile până la Dunkerque – unde s-a dezvoltat o siderurgie portuară, bazată pe importul de materie primă – există o vastă concentrare industrială în care, alături de siderurgie, sunt prezente şi alte ramuri conexe ca industria textila, metalurgia neferoasă, industria chimică etc. În acest sens este caracteristică legătura dintre siderurgie şi industria textilă, pornită de la meşteşugul flamand al Evului Mediu, în perimetrul Lille-TourcoingRoubaix, ce se conturează şi ca o importantă aglomeraţie urbană, în care Lille joaca rol de metropolă. Alte centre sunt situate în nord-vestul Franţei, pe axa Rhonului sau în cadrul centurii pariziene, făcând ca Franţa să se numere printre marii producători în domeniu. Astfel, în producţia de otel ea ocupă locul 12 în lume, cu 17,5 mil.tone în 1996. Si ţările Beneluxului (Belgia, Luxemburg, Olanda) reprezintă importanţi producători siderurgici, dar cu trăsături specifice de la o ţară la alta. Astfel, în Belgia (11,0 mil.tone oţel în 1996, locul 18 pe plan mondial) industria siderurgică este grupată în partea central-sudica, pe axa Mons-Charleroi-Namur-Liege, de-a lungul văilor Sambre şi Meuse, căi navigabile. Cărbunii cocsificabili din zonă, arterele fluviale şi canalele navigabile, tradiţia mestesugarească au fost aici factorii favorizanti ai dezvoltării siderurgiei. Lipsa minereurilor de fier ( producţia proprie este practic neînsemnata) a fost compensată cu importul din Luxemburg-ul vecin, Lorena franceză, Suedia, Spania, Brazilia sau fostele sale colonii africane. Economia Luxemburgului se bazează pe doi piloni: industria siderurgică şi pe o fiscalitate atractivă. Deşi un stat mic, Luxemburgul are o puternică siderurgie concentrată în sudul ţării, într-o serie de centre mici şi mijlocii la graniţa cu Franţa. Dezvoltarea ei a fost posibilă datorită prezenţei minereurilor de fier – o prelungire a zăcămintelor din Lorena – şi a posibilităţii importului de cărbune cocsificabil din ţările vecine, mai ales din Germania. În acelaşi timp Luxemburgul exportă o parte din producţia sa de minereu membrilor U.E. Dacă resursele proprii, fie de minereu, fie de cărbune, au favorizat dezvoltarea siderurgiei în Belgia şi Luxemburg, în schimb în Olanda întâlnim o siderurgie portuară deoarece aceasta se bazează aproape exclusiv pe importul de materii prime. Cel mai important centru este Ijmuiden, un avant-port al Amsterdamului, cu o producţie de circa 5 mil.tone de oţel anual, adică aproape întreaga producţie olandeză. Deşi în prezent ocupă locul 10 în producţia de fontă şi feroaliaje (11,3mil.tone în 1992) şi locul II în producţia de oţel (18,1 mil.tone în 1996) pe plan mondial, în Marea Britanie s-au conturat de-a lungul timpului puternice regiuni cu profil siderurgic (de fapt, cel mai adesea carbonifer-siderurgic, dublate de industria textila). Prezenţa minereurilor de fier, a cărbunilor şi a materiilor prime agricole au favorizat dezvoltarea, în Midlands-ului de Est, a industriilor metalurgică, textilă şi alimentarea în trei centre puternic industrializate – Nottingham, Derby, Leicester – a căror influenţă se interferează, devenind centre metropolitane. Siderurgia este caracteristică şi Midlands-ului de Vest, unde Birgmingham constituie una dintre cele mai mari metropole industriale, în jurul căruia gravitează o serie de alte centre mai mici, unele cu profil siderurgic. Daca minereurile de fier, şi mai ales cărbunii, au constituit baza puternicei dezvoltări industriale de aici, în prezent regiunea – printre primele din Marea Britanie – s-a orientat spre industriile “de transformare” (prelucrătoare) ce necesită un consum redus de materii prime.
64

In regiunea Yorkshire, de la nord de Midlands, apare un peisaj industrial carbonifer (principala bază de exploatare a cărbunilor) şi siderurgic, în care este situat unul dintre cele mai mari centre siderurgice din Anglia, Sheffield (539.000 locuitori, respectiv 1.293.000 locuitori aglomeraţie urbană). Dar industria textilă – prelucrarea lânii – de la care a pornit industrializarea zonei completează acest profil, generând o regiune industrială complexă. Pe coasta estică a Angliei, unde principalele estuare de aici au atras, de-a lungul timpului, industria, estuarul Tees a avut o dezvoltare recentă considerabilă. Nu numai că aici ajunge terminalul Ekofisk din Marea Nordului, determinând dezvoltarea petrochimiei, dar şi alte ramuri, între care şi siderurgia, au cunoscut un avânt important (centrul principal – Middlesbourgh). Acelaşi lucru se poate afirma şi despre estuarul Humber de la sudde Tes, unde siderurgia a cunoscut o continuă modernizare, centrul siderurgic portuar Hull fiind cel mai important, în timp ce declinul bazinului carbonifer din regiunea estuarului Tyne a însemnat un recul şi pentru siderurgia, mai veche, de la Newcastle şi împrejurimi. Micile zăcăminte de minereu de fier din insule Sardinia, Elba sau de pe coasta estică a Italiei nu pot asigura necesarul de materie prima pentru o siderurgie puternică (locul 8 în producţia mondială de otel – 24,0 mil.tone în 1996) şi cu tradiţie. De aceea Italia importă mare parte din materiile prime necesare. - la poalele Alpilor, în special pe Valea Aosta, legată de potenţialul hidroenergetic valorificat aici, fiind o electrosiderurgie axată pe producţia de oţeluri aliate şi superioare; - în nordul industrializat (Lombarda, Piemont – unde populaţia activă ocupată în sectorul secundar depăşeşte 45-50%), legată de industria constructoare de maşini, şi de alte ramuri, în centrele de la Torino, Milano, Brescia (cea mai mare grupare siderurgică din Italia) s.a. - în porturi, pe de o parte datorită importului de materii prime, iar pe de altă parte cererii de metal a şantierelor navale ca Genova (si Cornigliano, în apropiere), La Spezia, Livorno, Piombino, lâna Neapole (Torre Annunziata) etc. Din structurile complexe ale Munţilor Cantabrici, Cordiliera Betica, Muntii Iberici s.a. se extrag anual circa 4 mil.tone minereu de fier (exprimat în fier conţinut). Capacitatea de prelucrare a industriei siderurgice din Spania este însă mult mai mare (12,75 mil.tone oţel în 1996, 5 mil.tone fontă şi feroaliaj în 1992), ceea ce face ca aceasta ţară să importe materia prima necesară. Principalele centre siderurgice sunt grupate pe litoralul nordic – Gijon , Aviles, Ovideo, Bilbao – în ţara Bascilor şi Asturia, în strânsă legătură şi cu bazinele de cărbuni superiori de aici, cu zăcămintele de minereuri de fier, dar şi cu şantierele navale cu tradiţie din zonă. Acestora li se adaugă Cartagena, Sagunto (lângă Valencia) s.a. pe litoralul mediteranean. De la 1 ianuarie 1996, Uniunea Europeana are încă trei membri: Suedia, Finlanda, Austria. între aceştia Suedia este o ţara cu tradiţie în industria siderurgică. Ea dispune de importante rezerve de minereu de fier (13,0 mil.tone producţie în 1995), locul II în producţia mondială), în Laponia (65-680 lat.N.), cu exploatările de la Kiruna şi Gallivare. La Gallivare, pe o lungime de 6-7 km şi o lăţime de 2 km, se găseşte un mare număr de lentile de fier (magnetit, cu un conţinut de metal ridicat, 62-68%, printre cele mai valoroase din lume). La Kiruna minereul se continuă până la 800 m adâncime. Minereul extras în zona participă cu 2/3 la producţia de minereu a ţării. Cele două mari zăcăminte sunt legate de portul Lulea (important centru siderurgic), la Golful Botnic, şi portul norvegian Narvik, la Marea Norvegiei, port ce are o mai lunga perioadă de funcţionare anuală decât Lulea, datorită curentului cald al Norvegiei. A doua zonă cu zăcăminte se găseşte în partea central-sudică a Suediei (Bergslagen-Grangesberg), la 200 km nord-vest de Stockholm, iar o altă zonă în sud, la Danemarr.

65

Cea mai puternică concentrare siderurgică o întâlnim în partea centrală, în strânsă legatură cu potentialul hidroenergetic din zonă (este caracteristica electrosiderurgia), cu centre mici şi mijlocii (Karlskoga, Axelosund, Soderfors etc.). Siderurgia suedeză este axată pe producţia de oţeluri superioare în foarte bună parte. De asemenea Suedia este un important exportator de minereu de fier. Aderarea la U.E. va avea, desigur şi o serie de repercusiuni asupra siderurgiei suedeze. Austria se situează, ca producţie, în apropierea Suediei, pentru aceasta ţară fiind reprezentativă siderurgia dunăreană, legată de transportul de materii prime pe fluviu (cel mai important centru siderurgic – Linz – este situat în amonte de Viena) şi pe afluenţii săi (Enns, Mur – mai multe centre mici). Celelalte ţări ale U.E. (Grecia, Portugalia, Irlanda, Danemarca, Finlanda) au o siderurgie mai puţin reprezentativă, cu centre mici de producţie, adesea integrate unor complexe industrial. După Orientul Îndepărtat, în U.E. se afla cea mai importantă siderurgie pe plan mondial şi cantitativ (peste 20% din producţia mondială la oţel, de exemplu) şi calitativ. Ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est şi CSI, deşi parcurg o perioada de criză în domeniul siderurgic, se apropie ca pondere de membrii U.E. Daca în Polonia şi Cehia siderurgia, tradiţională, este legata de bazinele carbonifere (Silezia Superioară în Polonia – Kattowice, Gliwice, Zabrze, Chorzow şi Nova Huta, lângă Cracovia, cel mai mare combinat polonez, dar şi poate poluant; bazinul Ostrava cu centrele Ostrava şi Karvina şi bazinul Boemiei, cu centrul principal Kladno, în Cehia), pentru Ungaria siderurgia este ca şi în cazul Austriei, legată de Dunăre (cel mai important combinat siderurgic, cel de la Dunaujvaros, se afla la sud de Budapesta). La fel şi Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru), cu un centru de talie medie (Smederevo) la sud de Belgrad, tot pe Dunăre. Bulgaria îşi are principala baza siderurgică la vest de Sofia, la Pernik, în apropierea unor zăcăminte de fier, cărbuni şi energie electrică. C.S.I. deţine mari rezerve de minereu de fier, minereuri auxiliare, cărbuni cocsificabili şi alte categorii de materii prime ce au favorizat, în contextul politicii economice din anii ‘60’70 spre dezvoltarea accelerată a industriei grele, inclusiv a siderurgiei. C.S.I. este cel mai mare producător de minereu de fier din lume (198,4 mil.tone în 1991 adică 21,0% din producţia primilor 15 producători) şi printre primii exportatori mondiali. Principala baza siderurgică a CSI-ului rămâne sud-estul Ucrainei. Zăcământul de la Krivoi-Rog (circa 20 mld.tone), situat la cotul Niprului, participă cu aproape jumătate la producţia CSI. Deşi, cunoscut din vechime, exploatările sistematice încep abia în secolul al XIX-lea. Minereul este de buna calitate (peste 50% conţinut de metal), dar extracţia, datorită structurii geologice favorizante, se face în carieră. Sa adaugă zăcământul de la Kerci (circa 3 mld.tone) din peninsula Crimeea, valorificat din perioada interbelică. Aceste bogate zăcăminte, cărora li se adaugă exploatările de mangan de la Nikopol (40% din producţia tarii), cărbunii cocsificabili din bazinul Donbas, mari centrale electrice, caile de navigaţie (pe Nipru, pe Don, pe canalele ce le leagă ieşirea la Marea Neagră prin Marea Azov) şi tradiţia prelucrări metalelor au condus la conturarea unor centre siderurgice, parte integrantă a unui complex industrial: Donetk şi Makeevka din apropierea bazinelor carbonifere, Dnepropetrovsk, Zapopoje, Nikopol s.a. legate de hidroenergia de pe Nipru (electrosiderurgie), Krivoi-Rog şi Kerci din vecinătatea exploatărilor miniere care sunt centrele cele mai însemnate, centre polarizatoare şi pentru alte ramuri industriale. Unul dintre cele mai mari zăcăminte puse în exploatare este cel de la KurskBelgorod, din regiunea Colinelor Voronej, participând cu 15% la producţia ţării. Minereurile de buna calitate sunt însă situate la adâncimi mari, iar exploatarea se face greu. Prin puternicul câmp magnetic pe care-l crează este cunoscut sub numele de “anomalia

66

magnetică de la Kursk”. Rezervele sunt evaluate la circa 10 mld.tone, fiind apreciate drept cele mai mari de pe glob. In partea europeană mai există câteva zăcăminte de minereu de fier, de mică importanţă, la Tula şi Lipetk – unde au apărut şi centre siderurgice, formând o alta zonă siderurgică, în strânsa legatură cu complexa regiune industrială moscovita -, în Karelia şi în Peninsula Kola, Sankt Petersburg s.a. A doua bază siderurgică este regiunea munţilor Ural. Deşi s-a conturat ca zonă industrială de la sfârşitul secolului trecut, s-a dezvoltat mai ales în timpul celui de al doilea război mondial legat de industria de armament şi datorita ocupării Donbasului de Germania fascistă. Minereurile de fie exploatate mai ales în sudul Uralilor, la Magnitnaia (minereu cu un conţinut de 70% fier), au dus la dezvoltarea a numeroase centre siderurgice mari. De la nord la sud cele mai importante sunt Serov, Nijni, Taghil, Ekaterinburg, Cleabinsk, Magnitogorsk. Lipsa cărbunilor cocsificabili în cantităţile necesare este compensată cu cărbunii din bazinele Kuznetk şi Karaganda şi gaze naturale din Siberia Occidentala şi Kazahstan. Tot aici exista exploatari de mangan, crom (pe versantul vestic al Munţilor Ural), nichel şi alte materii prime auxiliare. Siderurgia siberiană şi din Asia Centrala s-au dezvoltat pe baza zăcămintelor proprii de minereu de fier şi a cărbunilor cocsificabili. Principalele exploatări sunt la Tastagol, Temir Tau, Atasu, Telbes în Siberia Occidentala şi în Kazahstan, Angara Pit, Angara Ilim, în Siberia Centrală. Centrele cele mai importante sunt Novokuznetk, Novosibirisk, Kemerovo (in sudul Siberiei occidentale), Temir Tau (Asia Centrala) s.a. În Siberia Occidentală şi Kazahstan importante Novokuznetk, Novosibirisk, Kemerovo (in sudul Siberiei occidentale), Temir Tau (Asia Centrală) s.a. În Siberia Occidentală şi Kazahstan există importante rezerve de mangan, crom - în nordul lacului Aral, cele mai însemnate din CSI, pe teritoriul Kazashstanului – molibden (dar şi în Siberia de Est şi Caucaz) s.a. CSI-ul reprezintă unul dintre marii exportatori de minereu de fier – în special spre Europa Centrală şi de Sud-Est, dar şi spre Japonia sau U.E. – şi de produse siderurgice. In Asia (fără CSI) siderurgia are patru piloni principali: China, Japonia, Coreea de Sud şi India. Acestea deţineau peste 1/3 din producţia mondială de oţel, în 1996. Japonia ocupă locul II în producţia mondială de oţel (98,8 mil.tone în 1996) şi locul III în producţia de feroaliaje (74,7 mil.tone în 1992). Siderurgia Japoneza are o serie de trăsături caracteristice. În primul rând este aproape lipsită total de resurse proprii, importând minereu de fier din Australia, Africa sau America de Sud (Brazilia), cărbunii cocsificabili din Australia, China etc. De asemenea utilizează în mare proporţie fierul vechi şi alte metale recuperabile. Apoi siderurgia japoneză se caracterizează prin concentrarea mare de capital, prin modernitate, productivitate ridicată (mult timp a avut unul dintre cele mai ridicate ritmuri de creştere a producţiei), consum redus de materii prime şi producţie axată pe oţeluri de calitate superioară. Produsele siderurgice ocupă un loc însemnat în exportul Japoniei. Siderurgia japoneză este exclusiv portuară. De fapt între dezvoltarea siderurgiei şi industria constructoare de maşini (în special nave şi automobile, domenii în care Japonia deţine supremaţia mondială) a existat o strânsa corelaţie. Cele mai importante grupări industriale cu profil siderurgic sunt: - Nordul insulei Kyushu, unde conurbaţia Kytakyushu grupează mai multe centre de talie diferită; - Osaka-Kobe-Sakai, unde siderurgia este prezentă cu mari capacităţi de prelucrare; - Golful Tokio, cu centrele marii conurbaţii Tokyo-Kawasaki-Yokohama-Chiba, unde siderurgia este parte componentă a unui ansamblu de ramuri industriale ce au generat, ca şi la Osaka, o regiune industrială complexă şi o mare aglomeraţie urbană. Alături de aceste grupări mai putem aminti numeroase alte centre ca Hirosima şi împrejurimile, Muroran (in insula Hokkaido, în port) etc.
67

China dispune de importante rezerve de minereu de fier (cca.100 mld.tone), din care 30 mld.tone minereu de calitate superioară), concentrate în China de Nord-Est, China de Nord-Vest, China Central-Sudica şi Mongolia Interioară. De altfel, ocupa locul I în producţia de minereu de fier: 250 mil.tone în 1995 (1/4 din totalul mondial). China deţine alături de Thailanda, Myanmar (Birmania) şi cele două Corei 2/3 din rezervele mondiale de wolfram (tungsten) – siderurgia consumând 90% din producţia mondială de wolfram – şi participă cu aproape ½ la producţia mondială. Siderurgia chineză este distribuită în numeroase centre mici şi mijlocii axate pe producţia de fonta şi feroaliaje (93 mil.tone în 1995, locul III mondial). Nu lipsesc însă şi marile concentrări siderurgice. Principala bază siderurgică, legată de cărbunii cocsificabili, minereurile de fier şi forţa de muncaănumeroasă, ieftină şi calificată este China de Nord-Est, cu centrele de la Anshan, Fushun, Shenyang, Bnxi. În China Centrală, pe fluviul Yangtze (Chang Jiang), un mare centru este Wuhan, apoi Daye s.a. Marele fluviu, axa lesnicioasă de transport, minereurile de fier, de mangan, cărbunii cocsificabili şi alte metale auxiliare au favorizat siderurgia de aici. Este o siderurgie portuar fluvială. Asemănătoare este şi cea de pe Huanghe, cu centrele Tayuan, Beijing şi împrejurimile, Tianjin s.a. şi tot siderurgie cu centrele Tayuan, Beijing şi împrejurimile, Tianjin s.a. şi tot siderurgie portuară întâlnim şi la Shanghai, mare şantier naval şi principalul port chinez. În regiunea autonomă Mongolia Interioara s-a creat o alta baza siderurgica, cu combinatul de la Baotou. India dispune de rezerve de minereuri de fier apreciat la circa 29 mld.tone. Extracţiile se găsesc în nord-estul ţării, în statele Bihar şi Orissa (“Centura de fier a Indiei”, minereu de calitate superioară ce conţine vanadiu şi titan), provinciile centrale între Hyderabad şi Raipur (Podişul Deccan), în sud în statul Mysore (60% conţinut metalic) şi Munţii Ghatii de Vest. producţia sa a crescut considerabil, de la 3 milioane tone în 1938 la 62 mil.tone în 1995, ce o plasează pe locul 6 în lume. Creşterea mare a producţiei se datorează dezvoltării siderurgiei proprii, dar mai ales exporturilor pe care India le face îndeosebi în Japonia, principalul sau debuşeu. Totodată India dispune şi de însemnate rezerve de exploatări de mangan (in partea centrala – Bihlai, la nord de Mumbai), titan şi alte metale ajutătoare. Cu toate acestea, industria siderurgică indiană este sub posibilităţi, deşi produce 20,2 mil.tone fontă şi feroaliaje (locul 9 în 1995 pe plan mondial) şi 22,9 mil.tone oţel (locul 7 mondial în 1995). Principalele centre siderurgice sunt amplasate în partea de nord-est a ţăriiJamshedpur, Asansol, Taleher – combinatul de la Bhilai, din partea central-estică a ţării. R.P.D. Coreeană are importante rezerve de minereu de fier (locul 14 mondial în 1995), exploatate în nord-estul şi nord-vestul ţării, şi cărbunii cocsificabili, cea ce a dus, alături de politica industrializării, la conturarea siderurgiei mai ales în regiunea Phenianului. Coreea de Sud, deşi are mai puţine materii prime este în prezent un mare producător siderurgic, ocupând locul 7 în producţia de fontă şi feroaliaje (22,07 mil.tone în 1993, înaintea Franţei, Mari Britanii) şi locul 6 în producţia de oţel (38,9 mil.tone, după Germania în 1996). Principalele baze siderurgice se află în porturi (Seul şi împrejurimile, Pusan s.a.). Dinamica acestei ramuri este strâns legată de dezvoltarea mai ales a industriei constructoare de maşini (automobile) şi nave. Coreea de Sud dispune şi de importante rezerve de wolfram, exploatate în partea centrală a ţării. Pentru Asia trebuie subliniate şi eforturile pe care unele ţări le fac spre a-si contura o siderurgie proprie, fie întrucât au resurse (Vietnam, Filipine), fie datorită necesarului de metal (Turcia – locul 19 mondial la fontă şi feroaliaje, cu 4,5 mil.tone şi 14 la oţel, cu 13,38 mil.tone în 1996; Iranul-Isfahan, Emiratele Arab Unite – Abu Dhabi s.a.). In America de Nord, atât Statele Unite cât şi Canada şi Mexicul au importante rezerve de minereu de fier şi metale auxiliare, dar siderurgia se afla pe diferite trepte de dezvoltare.

68

S.U.A. ocupa locul 5 în producţia mondială de minereu de fier (39,3 mil.tone în 1995), iar rezervele sunt apreciate la circa 10 mld.tone. Ele sunt localizate în bazinele din zona Marilor Lacuri (4 mld.tone rezerve, cu peste 50% conţinut de metal, pe teritoriul statelor Minnesota – exploatarea Mesabi Range, cea mai importantă – Michigan, Wisconsin), care participă cu 2/33 la producţia ţării, exploatările fiind în cariera şi Munţii Apalaşi (10% din producţia ţării), cu exploatări în statele Alabama, Georgia, Pennsylvania s.a. Statele Unite mai deţin minereuri de fier în partea centrală (statele Missouri, Texas) şi în vest (statele Wyoming, New Mexico, Arizona, California). Dintre înnobilatorii oţelurilor, SUA are importante rezerve de wolfram (statul Nevada), mangan, vanadiu (in special în Podişul Colorado) s.a. Deşi dispune de o bază însemnată de materii prime, SUA utilizează tot mai mult fierul vechi sau materii prime (n special minereuri de fier) din import (33% din importul mondial), din Canada, Brazilia, ţări africane, pentru protejarea propriilor rezerve. In prezent SUA ocupa locul 3 mondial în producţia de oţel (94,2 mil.tone în 1996) şi locul 4 în producţia de fontă şi feroaliaje (53,1 mil.tone în 1993); criza din domeniul siderurgic afectează însă şi SUA. Siderurgia rămâne o specializare a nord-estului industrializat. Cea mai puternică concentrare de centre siderurgice se găseşte în statul Pennsylvania, datorită marelui bazin huilifer al Apalaşilor. Minereul de fier este adus pe Marile Lacuri şi pe canalul Ohio. Cel mai important centru este Pittsburgh, situat în centrul marii regiuni industrial ce se întinde de la Oceanul Atlantic la Marile Lacuri, care, alături de alte centre (Johnstown, Butler s.a.) ce gravitează în jurul sau, concentrează 1/5 din producţia SUA. Tot tradiţionale sunt şi centrele ce gravitează spre Philadelphia (Harrisburgh, Bethlehem, Morrisville), în care este folosit pe scară largă şi fierul vechi. Acesta este utilizat şi pe coasta nord-atlantică, unde siderurgia este strâns legată de industria construcţiilor de maşini. Mari capacităţi de prelucrare sunt la Sparrow Point, New York (carierele Bronx – şi Staten Island, avantportul Nwark – 1500n km de cheiuri), Everett-Boston. In zona Marilor Lacuri siderurgia s-a dezvoltat în legatură cu apariţia curenţilor de transport ai minereurilor de fier şi cărbunilor, precum şi pentru a acoperi cerinţele unui consum deosebit de mare. Remarcabil în acest sens este Chicago, al doilea centru siderurgic al SUA, port, nod de cale ferată (39 de linii se întâlnesc aici), cu uzinele amplasate în oraşele satelit ale aglomeraţiei urbane: East-Chicago, Gary s.a. In sud-estul SUA se distinge o concentrare de centre siderurgice pe teritoriul statului Alabama, în jurul oraşului Birmingham, care folosesc materii prime locale (minereu de fier, cărbuni cocsificabili). In repartizarea geografică a acestei ramuri industriale s-au produs, în ultimele decenii, modificări prin construirea de combinate siderurgice în regiunile sudice şi vestice ale ţării. Acest fenomen este legat de dezvoltarea industriei extractive şi strategice. Astfel de obiective relativ noi sunt la Houston, St.Louis, Pueblo, Fontana – Los Angeles, Pravo – în statul Utah, cu capacităţi medii. Canada are rezerve de minereu de fier apreciate la 120 mld.tone şi ocupa, cu cele 21,5 mil.tone (1995) extrase, locul 7 în lume. Exploatările intense au început după 1950, în special în Peninsula Labrador (Knob Lake), în provincia Quebec, dar şi în insula Newfoundland (Terra Nova) sau în provinciile Ontario (Steeo Rock lake), Columbia Britanică, insulele vestice (Vancouver, Queen Charlotte). Canada este un mare exportator. Cele mai mari zone de extracţie a nichelului se afla în provinciile Ontario (extracţie la Sudbury, prelucrare la Copper Cliff) şi Manitoba (Lynn Lake), aceasta ţară fiind, de peste 50 de ani, primul producător mondial. Deşi avea condiţii optime pentru producerea oţelurilor de calitate (minereuri bogate în fier – 50%, energie electrica ieftina), Canada s-a afirmat în această direcţie în ultimele decenii, când producţia sa de oţel a crescut de la 13,5 mil.tone în 1974 la 25,9 mil.tone în
69

1992, plasând-o pe locul 7 mondial, scăzând în 1996 la 14,73 mil.tone, în timp ce producţia de fontă a scăzut, în perioada 1974-1992, de la 9,7 mil.tone la 8,6 mil.tone (împreună cu feroaliajele). Cele mai mari centre ale metalurgiei feroase sunt situate în zona Marilor Lacuri (Hamilton, Sault St.Marie), în Noua Scoţie (Sydney, Trenton), legate de materiile prime locale sau zona de consum deosebit a industriei construcţiilor de maşini (Montreal). Cu o producţie de 3,65 ml. tone minereu de fier extras în 1995, Mexicul s-a afirmat ca producător (locul 16 în lume), centrele de extracţie fiind în jurul oraşului Monterrey – cel mai important centru siderurgic – şi în partea centrală, pe platourile înalte mexicane. Acest avânt, ceva mai diminuat în ultimi ani, plasează Mexicul pe locul 15 mondial în producţia de oţel (13,2 mil.tone în 1996). In America de Sud, Brazilia deţine cele mai mari rezerve de minereu de fier (circa 60 mld.tone), participând cu aproximativ 19,0% (116,8 mil.tone în 1995) la producţia mondială şi fiind cel mai mare exportator de pe glob. Importante zăcăminte se găsesc în statul Minas Gerais, la Itabira, Lafaiete s.a., ce dispun de un minereu cu un continut metalic foarte ridicat (pana la 70%, numit itabirit. Dar exploatarile de aici, adesea în carieră, au afectat considerabil mediul înconjurător. În urma exploatărilor au rămas uriaşe gropi, adevărate “cratere antropice”, unde revenirea la mediul iniţial este total compromisă. Minereuri, tot bogate în fier, mai sunt şi în statele Mato Grosso (marele zăcământ de la Urucum) şi Parana. Lipsa cailor de transport a limitat exploatările în est şi regiunile centrale. Astăzi Brazilia foloseşte metode moderne de transport şi dispun de numeroase instalaţii de concentrare a minereurilor pentru export. Astfel, regiunea Itabira este legată printr-o cale ferată de portul Tubaro, iar de la exploatarea Germario se efectuează transportul lichid prin conducte (400 km) până la ţărmul Atlanticului. Brazilia este şi un important producător de mangan, cu exploatări în teritoriul Amapa, în Mato Grosso şi Minas Gerais; deţin rezerve însemnate de nichel şi alte metale auxiliare. Alte ţări sud-americane cu rezerve importante dar, în prezent, cu producţii reduse sunt: Bolivia (peste 40 mld.tone rezerve certe, remarcându-se zăcământul Mutun, o continuare a celui brazilian din regiunea Urucum), Venezuela (cu o producţie de 13,4 mil.tone în 1995 şi exploatări la El Pao, Cerro Bolivar în Podişul Guyanelor), Peru, Chile. Siderurgia este mai bine reprezentată, în afara Braziliei, în Argentina (estuarul La Plata-Buenos Aires, La Plata şi Rosario ceva mai la nord), Chile (la sud de Santiago). Subsolul Africii cuprinde zăcăminte atât de minereu de fier, cât şi din majoritatea minereurilor ajutătoare. În Africa de Nord se detaşează rezerve Algeria, cel mai mare zăcământ fiind situat în Sahara, la graniţa cu Tunisia, cu exploatări în cariera şi Maroc, zăcămintele fiind localizate între Casablanca şi Munţii Atlasului Mijlociu. In Africa Occidentală se remarcă Liberia şi Mauritania, o producţie de 8-10 mil.tone anual, în cea mai mare parte exportată. Ambele dispun de zăcăminte de calitate superioara, în Liberia cele mai importante aflându-se la Boni Hills, Mt.Nimba s.a., iar în Mauritania la F’Derick şi EL Rheim, ultimul intrat mai recent în exploatare. Cel mai important producător african rămâne însă Republica Africa de Sud (21,7 mil.tone, în 1995, minereu de fier extras), cu exploatări mai vechi în sudul ţării şi mai noi în nordul provinciei Transvaal (Pietersburg). Cantităţile extras sunt folosite atât în industria proprie (8,0 mil.tone oţel, în 1996) concentrată în jurul oraşelor Pretoria şi Johannesburg, cât şi pentru export (în Japonia, U.E., S.U.A.), R.S.A., alături de C.S.I., deţine peste 80% din rezervele mondiale de mangan şi participă cu circa 1/10 la producţia mondială, cu exploatări în partea sudică, în provincia Capului. La crom R.S.A. ocupă primul loc în lume, atât la rezerve, cât şi la producţie, extracţiile fiind concentrate în provincia Transvaal (Bushweld), iar vanadiul participa cu 40% la producţia mondială. In Africa de Vest, cele mai importante exploatări de minereu de fier sunt în Angola, lângă capitala Luanda şi în sud, la Cassinga.
70

Siderurgii în formare mai sunt prezente în Egipt, la sud de Cairo (Helwan), Algeria (la Adijidelli), Maroc (Nadar) şi Angola. Intensa exploatare a zăcămintelor descoperite după 1950 au adus Australia pe locul 3 între statele producătoare de minereu de fier (86,7 mil.tone în 1995). Rezervele, estimate la circa 90 mld.tone, sunt de bună calitate (în medie 65% conţinut de fier). Regiunea Pilbara şi Mount Tom Price din nordul Australiei de Vest furnizează aproximativ 80% din producţia ţării. Tot în Australia de Vest, dar în sud, există mai multe exploatări, între care şi cea de la Yampi Sound. O bună parte din minereul extras este exportat, în special în Japonia, Marea Britanie, fapt ce a dus la conturarea unor porturi specializate pe coasta de nord-vest: Dampier, Port Hedland. Alte exploatări importante sunt cele de la nord de Adelaide (Iron Knob, Middleback Range), din Australia de Sud, care asigură 2/3 din minereul de fier consumat în ţară. Relativ recent a început exploatarea marilor rezerve de minereu cu conţinut redus de fier din insula Tasmania. Siderurgia australiană este în întregime portuară. Primele întreprinderi au fost amplasate în apropierea bazinelor carbonifere, la Newcastle şi Port Kembla-Wolongong lângă Sydney, utilizând minereurile de fier din Middleback Range şi Yampi Sound. Construirea unui centru siderurgic la Whyalla, la nord de Adelaide, încă din 1941, a fost determinată de vecinătatea zăcămintelor de minereu de fier, producţia fiind absorbită de şantierele navale de aici. Cele mai noi centre siderurgice (Kwinana) aparţinând conurbaţiei Perth, pe coasta de vest, utilizează minereurile de fier şi cărbuni cocsificabili din zona. producţia siderurgică este axată pe fontă şi feroaliaje (6,4 mil.tone, locul 15 mondial în 1992). Australia se remarcă şi în producţia de mangan (locul 5, cu exploatări la Pilbara), nichel – cu specificaţia ca, la nord de Australia, Noua Caledonie are cele mai mari rezerve din lume (1/3 din totalul mondial; 1/5 din producţia lumii) -, wolfram, titan s.a. Noua Zeelandă are exploatări de importanţă locală la nord de Auckland – zona siderurgică în legătura cu cărbunii cocsificabili – şi în extremitatea sudică. ROMÂNIA. Minereurile de fier se găsesc în ţara noastră în cantitate relativ redusă şi au, în general, un conţinut metalic scăzut (28-40% fier). În prezent principalele exploatări sunt situate în partea de est a masivului Poiana Ruscă, furnizând 60% din producţia ţării (în ultimii ani sub un milion de tone). Dispuse pe trei aliniamente (de nord, central şi de sud), extracţiile cele mai însemnate sunt în centru, la Teliuc, în carieră, unde concentraţiile minereului au un conţinut metalic de 32-35%, şi la Ghelari, unde exploatarea este îngreunată deoarece zăcământul este puternic metamorfozat, având numeroase intercalaţii de steril. Prepararea minereului se face la Teliuc, acesta fiind transportat cu funicularele (4 km) la Hunedoara. Exploatările de la Capuşu Mic, pe Valea Someşului, cu extracţii în cariera şi Băişoara, pe Valea Iarei, situate în nord-estul Munţilor Apuseni, participă cu 25% la producţia ţării. Zăcămintele din Munţii Banatului, exploatate din vremuri străvechi în zona Ocna de Fier – Dognecea, conţin şi cupru, în parte epuizat, zăcământul dând în prezent o producţie redusă. Din Munţii Harghitei se extrag minereuri la Lueta şi Madaras, iar în Podişul Dobrogei, la Iulia, existând şi o mineralizaţie la Palazu Mare. Mineralizaţii mai sunt consemnate şi în alte regiuni, în Carpaţii Orientali (Carlibaba), pe valea superioară a Moldovei, în Munţii Codru Moma s.a. Producţia de minereu este total insuficientă necesarului industriei siderurgice si, ca urmare, se importă peste 80% din necesar. De o deosebită importanţă sunt, în siderurgie, minereurile de mangan, crom, titan, molibden, care se folosesc pentru obţinerea oţelurilor şi a fontelor speciale. Cele mai bogate zăcăminte de mangan se găsesc în judeţul Suceava, în nordul Carpaţilor Orientali, cu exploatări la Iacobeni, Vatra Dornei, Carlibaba, care asigură 2/3 din producţia ţării. Alte zăcăminte mai sunt în Munţii Banatului (Delineşti), în Depresiunea
71

Haţeg (Baru), în Munţii Zarandului, în Munţii Maramureşului (Baia Borşa) s.a., astfel că producţia satisface necesităţile interne, oferind disponibilităţi pentru export. Cromul se exploatează în cantităţi reduse în Munţii Almăjului, titanul se găseşte în mici concentraţii pe versantul nordic al Munţilor Zarandului, iar molibdenul se exploatează la Băita Bihorului. Dintre combustibilii necesari la topirea minereurilor cel mai frecvent folosit este cocsul metalurgic, ce se obţine din huilă printr-un proces de distilare uscată. Principalul bazin huilifer al ţării, bazinul Petroşani, participă cu 97% la obţinerea cocsului produs în ţară. Alte cocserii mai sunt la Reşiţa (singura din perioada interbelică), Hunedoara, Călăraşi, Galaţi, Călan (semicocserie). Pentru acoperirea necesarului se fac şi importuri. Fondanţii, de natură argiloasă (şisturi argiloase, bauxită) sau calcaroase (calcare, dolomite) strâng la suprafaţa metalului topit impurităţile ce trebuie eliminate. Dolomitele se exploatează în Munţii Poiana Rusca, Hăşmaşu Mare, calcarele la Sănduleşti lângă Turda, Mahmudia în Podişul Dobrogei s.a. Cărămizi refractare necesare la căptuşirea furnalelor şi oţelăriilor se produc la Turda, Alba Iulia, Aleşd, Comarnic, Azuga, Braşov, Doaga. Siderurgia românească străbat o perioada mai dificilă, de readaptare la condiţiile economice noi interne şi internaţionale, ceea ce explica scăderile de producte de după 1990. Există două categorii de unităţi siderurgice: cu furnale care cuprind combinatele de la Reşiţa, Hunedoara, Galaţi, Călăraşi şi unităţi fără furnale, care produc oţeluri, laminate, sârma, ţevi – Târgovişte, Bucureşti, Câmpia Turzii, Nădrag, Oţelu Roşu, Beclean, Zimnicea, Iaşi, Roman, Focşani. Cele mai importante combinate siderurgice, conturate de-a lungul timpului, sunt cele de la Reşiţa, Hunedoara, Galaţi, Călăraşi. Combinatul siderurgic Reşiţa (aici fiind construită prima uzină siderurgică din ţară), a fost cel mai mare până în 1950. Produce fontă, oţeluri de calitate superioară şi laminate. S-a dezvoltat pornind de la minereurile de fier din apropiere (Ocna de Fier, Dognecea), cărbuni cocsificabili şi mangan. Aceste resurse nefiind suficiente sunt completate din import. În strânsă legătură cu siderurgia, în zona Reşiţei s-a conturat şi tradiţionala industrie constructoare de maşini (de exemplu primele locomotive cu abur construite), dar unele traversează o perioada de criză. Combinatul siderurgic de la Hunedoara a fost cel mai important centru siderurgic al ţării în perioada 1956-1975. Construirea sa a fost favorizată de existenţa, în apropiere, a celui mai mare zăcământ de minereu de fier din ţara (din Munţii Poiana Ruscă) şi de relativa apropiere a bazinului huilifer Petroşani. În prezent se aprovizionează cu minereu de fier din apropiere (Ghelari, Teliuc Inferior), huila pentru cocs din bazinul Petroşani, mangan din zona Vatra Dornei, calcar de la Sănduleşti – Turda, material refractare de la Alba Iulia şi gaz metan prin conducta magistrala de vest. Combinatul cuprinde întreg ciclul tehnologic – furnale, oţelării, laminoare (cel mai important producător din ţară de laminate), turnatorii şi ateliere de forjă şi acest combinat are probleme, în prezent, cu pieţele de desfacere a produselor. Centrele de la Galaţi şi Călăraşi conturează, ca şi în cazul altor ţări dunărene, o siderurgie portuară. Combinatul de la Galaţi (construit în perioada 1960-1965) este, în prezent, cel mai mare centru siderurgic din ţară şi unul dintre cele mai mari din sud-estul Europei (6 furnale de 3500 m3, uzina cocsochimică, laminoare pentru tablă şi benzi la rece etc.). Amplasarea sa a fost favorizată de Dunăre, pe care se transporta minereul de fier şi huilă din import (in special din CSI). Se aprovizionează cu mangan din zona Vatra Dornei, calcar siderurgic de la Mahmudia, cărămizi refractare de la Doaga şi gaz metan prin conducta magistrală de est. Se remarcă prin asigurarea a peste jumătate din totalul producţiei de oţel a ţării, chiar dacă aceasta a scăzut simţitor în ultimii ani.

72

Combinatul siderurgic Călăraşi, amplasat tot în apropierea Dunării, pentru facilitatea aprovizionării sale cu materii prime din import (cocs, minereu de fier), este parţial intrat în funcţiune, având uzina cocsochimică, furnale, oţelarii. Se află în plin proces de reorganizare. Alte centre cu furnale sunt Vlahiţa (situată în Munţii Harghitei, s-a dezvoltat pe baza minereurilor de la Lueta; produce fontă de buna calitate) şi Călan (centru vechi de peste 100 de ani, produce fonta cenuşie şi articole de fontă). Alături de aceste centre, la Târgovişte se produc oţeluri speciale, aliate şi înalt aliate, laminate uşoare, la Oţelu Roşu şi Nădrag se produce oţel şi laminate pe baza fontei de la Reşiţa şi Hunedoara; la Câmpia Turzii şi Buzău se produce sârmă şi produse din sârmă; la Brăila şi Galaţi tablă groasă pentru nave; la Roman ţevi sudate şi laminate cu pofile uşoare; feroaliaje la Tulcea. La Bucureşti mai multe întreprinderi produc oţeluri şi laminate. Alte centre siderurgice sunt: Zimnicea (ţevi), Beclean (oţel, sârmă), Drobeta-Turnu Severin, Focşani (laminate), Hârşova. De asemenea, diferite produse siderurgice (îndeosebi oţel) se obţin şi în cadrul unor întreprinderi constructoare de maşini.

73

CAPITOLUL VIII MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ
Minereurile de metale neferoase sunt cele care nu conţin fier sau aliaje ale acestuia. Din această categorie face parte o gamă variată de minereuri din care se extrag: cuprul, aluminiul, plumbul, zincul, staniul s.a., la care se adaugă metalele preţioase (aur, argint, metale platinice), metalele radioactive şi metalele rare (zirconiu, cadmiu, germaniu, iridiu, taliu etc.). Diversitatea acestor metale, proprietăţile fizico-chimice foarte variate, întrebuinţările multiple, au favorizat includerea lor în numeroase clasificări. Opţiunea noastră a avut în vedere, în primul rând, importanta lor economică, locul lor în tranzacţiile internaţionale, precum şi repartiţia geografică a zăcămintelor. Deşi aceste metale au fost cunoscute şi folosite, în mare parte, din timpuri străvechi, ele au devenit astăzi de neînlocuit în dezvoltarea unor ramuri industriale de vârf: electronica, electrotehnică, construcţii de autovehicule, industria aerospaţială sau tehnică de calcul. Cuprul a fost întrebuinţat la confecţionarea armelor, uneltelor, monedelor sau podoabelor, iar în prezent peste 50% din producţia mondială este utilizată în industria electrotehnică, aeronautică, autovehicule, nave, fiind folosit în stare pură sau în aliaje (bronz – un aliaj al cuprului cu staniul, aluminiul, plumbul etc.; alamă – aliaj al cuprului cu zincul; alpaca – aliaj al cuprului cu nichelul şi zincul). Cuprul se foloseşte şi în industria chimică la producerea sulfatului de cupru şi în industria de armament, în fotogravură, galvanoplastie etc. Cuprul se extrage în mod obişnuit din grupa sulfurilor, prin îndepărtarea fierului, apoi se rafinează pe cale electrolitică, consumând o mare cantitate de energie electrică. Exploatările actuale vizează zăcămintele al căror conţinut de cupru este cuprins intre 0,25% şi 0,5%. Rezervele mondiale de minereuri de cupru sunt evaluate la circa 600 mil.tone, apreciate a avea o durată de exploatare de 50-100 de ani. În metalurgia cuprului se folosesc, alături de minereul extras anual, mari cantităţi de metal provenit din reciclarea celui vechi. producţia mondială de minereu de cupru se cifrează la 9,34 mil.tone (1996). Principalii producători mondiali sunt: Chile, SUA, Canada, Indonezia. Primul loc în lume la exploatarea de minereu de cupru revine statului Chile, care deţine 26,5% din producţia mondială, cu peste 15 zăcăminte, cantonate în special în Desertul Atacama. Principalele exploatări se fac la Chuquicamata (una dintre cele mai mari cariere din lume, aflata la circa 2900 m altitudine; lungimea sa este de 3,5 km, iar lăţimea de 1,5 km) Exotica, Rio Blanco, Sagasco, El Teniente, Tiltil, Potrerillos s.a. Pe continentul sud-american, unde sunt cantonate peste 25% din rezervele mondiale, minereul de cupru se mai exploatează în Peru la: Yauri (in provincia Cuzco, din sudul ţării), Marochoca, Michipuillay (in nord), Cuajone, Cerro-Verde, Cerro de Pasco; în Argentina, în regiunea Uspallata şi la Paranillos Norte; în Brazilia, în statele Minas Gerais (la Sudena), Mato Grosso.

74

Tabelul nr.1 Principalii producători mondiali de minereuri de cupru % Nr. producţia Ţara din totalul Crt. (mii t.1996) mondial 1. Chile 3141 33,6 2. SUA 1909 20,4 3. Canada 688 7,3 4. Indonezia 554 5,9 5. Australia 525 5,6 6. Peru 479 5,1 7. Rusia 447 4,7 8. Polonia 384 4,1 9. Zambia 364 3,8 10. China 346 3,7 Total mondial: 9347 100,0 Sursa: Images economiques du monde, 1998 Pe continentul nord-american se remarcă S.U.A., al doilea producător mondial de cupru, cu o pondere de 20%. Exploatările sunt cantonate în statele din zona vestică a ţării: Utah (Bingham Cooper Mine), Arizona (Morenci), Nevada (Ely, Copper Canyon, Sweet Marie), Montana (Butte, Heddleston); în zona Marilor Lacuri, în statul Michigan (Hill Creck). Exploatări se fac şi în Canada, în provinciile: Columbia Britanica (Betlehem, Bronda, Craigmont), Manitoba (Wedusko), Ontario (Willroy), Quebec (Poirier, La Pekans) şi Saskatchewan (Waden Bay); în Mexic, în statul Sonora (Nacosari) din nord-vestul ţării. In Africa, pe primul loc la exploatarea cuprului se situează Zambia, cu renumita “centură” a cuprului (Copper Belt), unde extracţiile sunt în carieră (Kalengwa) şi în subteran (Baluba, River Lode, Mendola, Rhocana); în Africa de Sud (provincia Transvaal), Zair, Namibia, Maroc. In Asia, minereurile de cupru se exploatează în Indonezia, China (în partea de sud a ţării, în provinciile Yunnan, Jingxi), Papua-Noua Guinee, Filipine (in insulele Luzon, Cebu, Negros), în Iran, India (în statul Bengalul de Vest la Janshedpur şi Rajasthan, Ketri), Israel, Turcia. Dintre ţările europene, producţii notabile au Rusia (cu o pondere de 4,7%), Polonia, Portugalia, Grecia, Marea Britanie, Spania. C.S.I., al treilea producator mondial, cu o pondere de 7,4%, deţine mari exploatări de cupru pe teritoriul Rusiei (la Ekaterinburg, Celeabinsk în Ural, la Norilsk în zona polara), în Armenia (la Alaverdi), în Turkmenistan (la Koounnrad). Australia exploatează cuprul în statele Queencland şi Tasmania. Consumul de cupru în multe ramuri industriale a determinat o cerere constant ridicată pe piaţa mondială, circa 35% din producţia mondială, fiind anual comercializată. Principalul consumator şi, în acelaşi timp, cel mai mare importator de cupru este SUA, care cumpără cantităţi mari din Canada, Chile, Zambia. A doua regiune geografică importatoare o formează ţările din Uniunea Europeană: Germania, Belgia, Marea Britanie, Franţa, Italia, ale căror importuri provin din Africa şi America de Sud. Un mare importator este şi Finlanda, care aduce minereuri din Africa, C.S.I., America de Sud, rafinează cuprul şi apoi îl exportă, ca şi Belgia, în ţările vest-europene, SUA, Japonia. In Asia printre importatori se impune Japonia, care se aprovizionează din Australia, Africa, America de Sud, Canada.
75

Aluminiul si-a făcut loc mai târziu în sfera industriei, dar s-a impus cu repeziciune datorită caracteristicilor sale superioare altor metale neferoase: de trei ori mai uşor decât zincul, poate înlocui cuprul în electrotehnică, aliajele pot înlocui oţelul şi nu în ultimul rând dispune de o bază largă de materii prime. Aluminiul se aliază cu siliciul şi dă siluminurile, iar cu magneziul un aliaj numit electron. Împreună cu aliajele sale, aluminiul este folosit în aeronautică, construcţii navale, vagoane şi autoturisme, în tehnica aerospaţială, la reactoare nucleare, cabluri electrice de transport, în construcţii înlocuind lemnul, articole de menaj şi ambalaje, mobilier etc. Rezervele mondiale de bauxită sunt apreciate la circa 30 miliarde de tone, ceea ce va asigura consumul timp de 200-300 de ani. Regiunea geografică cu cele mai bogate rezerve o constituie Australia, care deţine 30% din rezervele mondiale de bauxită. Aceasta ţara reprezintă, în acelaşi timp şi primul producător şi exportator de bauxită pe plan mondial. Cel mai bogat zăcământ se afla la Weipa, în nordul ţării, pe ţărmul vestic al Peninsulei Cape York, în statul Queensland, rezervele de aici sunt estimate la circa 2,5 miliarde tone. Alte zăcăminte importante sunt în statul Australia de Vest (Western Australia), la Darling Ranges, în apropiere de Perth; în Northern Territory (Teritoriul Nordic), în Peninsula Gove, la circa 700 km de oraşul Darwin. Prelucrarea bauxitei şi obţinerea aluminiului se fac la uzinele din Fremantle şi Kwinana (aprovizionate mai ales din zăcământul de la Darling Ranges), apoi în statul Victoria, la Point Henry şi în Peninsula Gove la Melville Bay. A doua regiune geografică reprezentativă pentru rezervele şi producţia de bauxită este Africa de Vest, unde sunt cantonate aproximativ 30% din zăcămintele de minereuri. Aici se evidenţiază statele: Guineea, al doilea producător mondial, cu 13,1% din producţia lumii; alte state producătoare de bauxită din Africa sunt: Sierra Leone, Ghana, Africa de Sud, Angola, Congo, R.D.Congo, Nigeria. A treia regiune geografică bogată în bauxită este formată din cele doua continente americane, pe întinsul cărora se disting, după importanţa rezervelor şi a producţiei, trei areale: ţările din zona Mării Caraibilor, cele din nord-estul continentului sud-american şi S.U.A., în America de Nord. In zona Mării Caraibilor se afla o mare producătoare, a treia din lume, respectiv Jamaica (8,7% din producţia mondială), cu exploatări în nordul insulei, la Ocho Rios; mai produc bauxita: Haiti, Republica Dominicana, Cuba. Pe continentul sud-american se impun prin rezerve şi producţii: Brazilia, al patrulea producător mondial, cu exploatări în statele Roraima, Minas Gerais, Bahia, Guanabara; Surinam, cu exploatări la Maengo, Biliton, Paranam, Kabalebo; Guyana, cu extracţii în bazinul râului Denerara, pe circa 200 km lungime şi 30 km lăţime, cu rezerve deosebite, Venezuela. S.U.A. are rezerve reduse, exploatabile mai ales în statul Arkansas (circa 1,5 mil.tone). Rezerve şi producţii notabile de bauxită se înregistrează şi în ţările continentului asiatic: India, al optulea producător mondial, cu extracţii în statele Gujarat şi Bihar; China, cu exploatări în provincia Guangxi, în partea sudică; Turcia, Indonezia, Malaysia. Dintre statele europene se remarcă: Iugoslavia, Grecia (in Munţii Parnassos, în insula Eleusis, în Atica), Ungaria, Franţa (in regiunea Pirineilor, în departamentele Var, Baux, Herault), Italia, Polonia.

76

Tabelul nr. 2 Principalii producători mondiali de bauxită
Nr. crt. Ţara producţia % din totalul mondial

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

Australia Guineea Jamaica Brazilia China C.S.I. Venezuela India Surinam Grecia
Total mondial:

42 15 10 9 8 6 5 5 4 2
114

36,8 13,1 8,7 7,8 7,0 5,2 4,3 4,3 3,5 1,7
100,0

Sursa: Images economiques du monde, 1998 In C.S.I. bauxita se exploatează la sud-est de Lacul Ladoga, la sud de Smolensk, în zona oraşului Serov din nordul Uralului, la Belov intre râurile Enisei şi Angara, la vest şi la est de Lacul Baikal, în Rusia precum şi în Kazakhstan. Tabelul nr. 3 Producţia mondială de aluminiu
Nr. crt. Ţara Producţia (mil.t 1996) % din totalul mondial

S.U.A. 3575 Rusia 2870 Canada 2282 Australia 1370 Brazilia 1200 Norvegia 880 Venezuela 635 Africa de Sud 617 Germania 577 India 514 Total mondial: 19719 Sursa: Imags economiques du monde, 1998

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

18,1 14,5 11,5 6,9 6,0 4,4 3,2 3,1 2,9 2,6 100,0

Repartiţia geografică a producţiei de aluminiu, care se cifrează la 19,7 mil.tone, este diferită de cea a extracţiei de bauxită, modificările fiind determinate de cantitatea mare de energie electrică consumată la obţinerea metalului din minereu, apoi de ramurile industriale consumatoare (avioane, electrotehnică, autoturisme şi autocamioane etc.), prezente în ţările puternic dezvoltate economic. S.U.A., ţara care produce cea mai mare cantitate de energie electrică, având în acelaşi timp şi o industrie superdezvoltată, care solicită un consum ridicat de aluminiu, este primul producător mondial al acestui metal alb: 3,5 mil.tone, cu o pondere de 18% în totalul mondial.
77

Statele Texas şi Louisiana, cu mari capacităţi de producţie a energiei electrice pe baza consumului de gaze naturale, furnizează circa 80% din aluminiul american, existând aici 80 de uzine de electroliză. Mari uzine sunt concentrate la Baton Rouge, Dallas, Houston, dar şi în alte regiuni ale SUA (îndeosebi în nord şi nord-est): la Mobile, Birmingham, Cleveland, Buffalo. Producţia proprie de bauxită acoperă în foarte mică măsura necesarul acestei industrii, S.U.A. recurgând la importuri din Jamaica, Surinam, Brazilia şi Australia. Această ţară importă aluminiu rafinat din Canada, Norvegia, Brazilia, Australia, Venezuela, România etc. Al doilea producător mondial de aluminiu este Rusia, cu 2,8 mil.tone şi o pondere de 14,5% din producţia mondială. Ţara aflată pe locul şase la extracţia de bauxită, deci cu o mare producţie proprie, din care şi exportă, cu mari uzine hidroenergetice şi uzine nuclearoelectrice, prelucrează minereul în apropierea acestora. Uzinele de producere a aluminiului se afla la Bratsk, Saiansk Sushensk, Krasnoiarsk, Novokuznetk, Semipalatinsk, Kuibisev şi Sankt Petersburg. Canada se situează pe locul trei la producţia de aluminiu, cu 2,2 mil.tone şi o pondere de 11,5% în producţia mondială; are resurse modeste de bauxită, însă energie electrică ieftină, produsă în hidrocentrale mai ales; renumită pentru prelucrare este provincia Quebec. Importurile canadiene de bauxită se fac din Jamaica, Brazilia, Surinam, Australia. Producţii importante de aluminiu mai realizează: Australia (1,3 mil.tone), Brazilia (1,2 mil.tone), Norvegia (880 mii tone), Venezuela (635 mii tone), Germania (577 mii tone) s.a. Plumbul este un metal greu, foarte maleabil şi puţin ductil, uşor de laminat, prezintă conductibilitate termică şi electrică reduse, absoarbe radiaţiile penetrante. Datorită proprietăţilor sale, plumbul metalic este întrebuinţat în industria chimică, în centralele atomoelectrice, în medicină, în industria electrotehnică – tuburi de protecţie a cablurilor electrice şi telefonice, acumulatoare auto – conducte de apa, în aliaje (fuzibil cu staniul), este utilizat în tipografie: Unele combinaţii ale plumbului se folosesc la obţinerea sticlei, a unor pigmenţi pentru vopsele etc.

Tabelul nr. 4 Principalii producători de plumb Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. Ţara Producţia (mii t.1996) % din totalul mondial 19,3 13,7 14,3 8,5 7,8 100,0

Australia 518 China 420 S.U.A. 386 Peru 228 Canada 210 Total mondial 2682 Sursa: Images economiques du monde, 1998

Zincul este un metal alb-argintiu, care în aer se acoperă cu un strat de oxid incolor, acesta împiedicând avansarea oxidării; prin încălzire arde şi formează oxidul de zinc. El se foloseşte în construcţii sub formă de tablă, la acoperirea materialelor din oţel (zincare), în electrotehnică, vopseluri (oxidul de zinc “zinkwisse”), în chimie ca reducator.
78

Rezervele de plumb (200 mil.tone) şi de zinc (370 mil.tone) asigură consumul pentru o perioadă de circa 50 de ani. Faptul că cele două metale se găsesc şi se exploatează, de cele mai multe ori, din zăcăminte comune o confirmă şi compararea ţărilor mari producătoare de plumb şi zinc. Astfel, în grupa primilor cinci producători mondiali de plumb – Australia, China, S.U.A., Canada, Peru – patru se regăsesc în primii cinci producători de zinc – Canada, Australia, China, Peru şi S.U.A. Repartiţia geografică a rezervelor şi a producţiei de plumb şi zinc aduce pe primele locuri Australia, primul producător mondial de plumb (518 mii tone; 19,3% pondere) şi al doilea la producţia de zinc (893 mii tone; 13,2% pondere). Resursele se exploatează în statele New South Wales (Noua Galie de Sud) la Broken Hill (cel mai bogat zăcământ, întins pe o lungime de 4800 m, cu un procent ridicat şi de argint; în cele patru mine de aici se realizează 70% din producţia de plumb şi 60% din cea de zinc a ţării); apoi în South Australia, la Beltana; în Northern Territory, la Lake George, Rum Jungle. Tabelul nr. 5 Principalii producători mondiali de zinc Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. Ţara Producţia (mii t. 1995) % din totalul mondial 16,5 13,2 11,2 10,1 10,0 100,0

Canada 1110 Australia 893 China 758 Peru 684 SUA 678 Total mondial 6728 Sursa: Images economiques du monde, 1998

Pe continentul nord-american se găsesc mari rezerve de plumb şi zinc. Canada, primul producător mondial de zinc (1,1 mil.tone; 16,5%) şi al cincilea la producţia de plumb (210 mii tone), deţine unul dintre cele mai mari zăcăminte din lume: Sullivan, în provincia Alberta, unde se găseşte o concentraţie masivă de sulfuri sub forma lenticulară, cu o lungime de 1800 km şi o laţime medie de 80 km. Plumb şi zinc se extrag şi în minele situate la: Flin Flon în Manitoba, Normetal şi Waite-Amulet în Quebec, Buchana în Newfoundland. Statele Unite se află pe locul trei în producţia mondială de plumb (386 mii tone, 14,3%) şi pe locul cinci la producţia de zinc (678 mii tone). Principalele extracţii sunt localizate în statele Missouri (Flat River, Joplin), Tennessee (Mascot, Jefferson City, Enbree, toate în regiunea Munţilor Apalaşi), New Jersy (Franklin Furnace, Sterling Hill), Idaho (Coeur d’Alene), Montana (Anaconda), Colorado (Leadville). În Mexic, peste 80% din producţie (175 mii tone plumb; 347 mii tone zinc) se realizează în patru câmpuri miniere: anta Eulalia, San Francisco, Fresnillo şi Sierra Mojada, care produc, în acelaşi timp şi mari cantităţi de argint. Dintre ţările sud-americane se remarcă Peru (locul patru în producţia mondial de plumb), Bolivia, Brazilia, Columbia. Pe continentul asiatic, rezerve şi producţii mari sunt cunoscute în China 758 mii tone zinc, locul trei în lume; 420 mii tone plumb, locul doi), Coreea de Nord, India, Thailanda. In Europa sunt cunoscute exploatările din Suedia, Polonia, Irlanda, Spania, Bulgaria.
79

Pe continentul african se remarcă Africa de Sud şi Marocul, la producţia de plumb şi zinc. Printre statele exportatoare de plumb şi zinc se numără Australia, Canada, Peru, Africa de Sud, iar cele cu mari importuri:S.U.A., Marea Britanie, Japonia, Germania şi Franţa. Staniul (cositorul), se aliază uşor cu zincul, cuprul, stibiul sau plumbul, formând aliaje utilizate în industria construcţiilor de maşini, industria alimentară (la ambalarea alimentelor, fiind supranumit “metalul cutiei de conserve”, nefiind toxic în stare pură sau aliaje). Metalul mai este folosit la acoperirea anticorozivă a materialelor din oţel, la producerea unor culori şi emailuri. Rezervele mondiale sunt apreciate la circa 50 mil.tone, din care se realizează o producţie de metal de 180 mii tone. Cea mai importantă regiune metalogenetică de minereu de staniu o reprezintă Asia de Sud-Est, începând cu China – provincia Yunnan – şi continuând cu Thailanda, Myanmar, Malaysia şi insulele indoneziene (Bangka, Singkep, Beltiung, aflate la est de Sumatera).

Tabelul nr. 6 Principalii producători mondiali de staniu
Nr. crt. Ţara Producţia (mii t.1996) % din totalul mondial

China Indonezia Peru Brazilia Bolivia Total mondial Sursa: Images economiques du monde, 1998

1. 2. 3. 4. 5.

50 48 22 21 15 180,4

27,7 26,6 12,2 11,6 8,3 100,00

Din regiunea asiatică, principalul producător mondial de staniu este China (50 mii tone, 27,7% din producţia mondială), urmată de Indonezia (48 mii tone, 26,6%) şi Malaysia (3 mii tone 1,6%). In America de Sud se impune Peru (22 mii tone, 12,2%, locul trei în lume), apoi Brazilia cu o producţie importantă (21 mii tone, 11,6%, locul patru în lume), urmată de Bolivia cu exploatări în zonele andine, la peste 4000 m altitudine, unde sunt centrele Oruro şi Potosi, din districtele cu acelaşi nume, iar minereul are şi un conţinut ridicat de argint. Producţii semnificative realizează şi Venezuela. Resurse deosebite are şi Australia, concentrate mai ales în Tasmania (în vestul insulei, Mont Cleveland şi Irvinebank, în est); exportă minereuri concentrate şi metal în Japonia şi S.U.A. Exploatări de staniu mai sunt în C.S.I.; în ţările europene: Portugalia, Marea Britanie, Spania: africane: Namibia, Rwanda, Zimbabwe, Africa de Sud. In categoria minereurilor neferoase, o grupă deosebită o formează minereurile de metale preţioase, din care fac parte: aurul, argintul, platina şi metalele din grupul acesteia, care se impun prin proprietăţile fizico-chimice şi importanţa economică. Aurul, este folosit pentru confecţionarea de bijuterii şi obiecte de valoare (50%) din aurul extras), în industria electronică, în tehnica aerospaţială, medicină, chimie etc., precum şi pentru acoperirea emisiunilor monetare prin tezaurizare în bănci. în minereu concentraţia de metal este de 10 gr.t.
80

Producţia mondială de aur fin (aurul extras direct din minereu are o puritate de 88% metal, iar în urma rafinării ajunge la o puritate de 99,6% aur, care se comercializează sau poate fi tezaurizat în bănci sub forma unor bare dreptunghiulare de 12,5 kg) est de 2340 tone (1996), primii cinci producători mondiali fiind: Africa de Sud (495 tone), S.U.A. (312 tone), Australia (290 tone), C.S.I. (229 tone) şi Canada (164 tone).

Tabelul nr. 7 Principalii producători mondiali de aur
Nr. crt. Ţara Producţia % din totalul mondial

Africa de Sud 495 SUA 312 Australia 290 C.S.I. 229 Canada 164 China 136 Brazilia 77 Indonezia 71 Papua-Noua Guinee 52 Peru 51 Total mondial 2340 Sursa: Images economiques du monde, 1998

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

21,1 13,3 12,3 9,7 7,0 5,8 3,2 3,0 2,2 2,1 100,0

Africa de Sud, primul producător mondial de aur, dispune de circa 50 de mine principale, unde lucrările miniere se desfăşoară în proporţie de 70% la adâncimi cuprinse între 1500 şi 3800 m, iar concentraţia de aur în minereu este de 10-20 gr./t. Cea mai mare concentraţie de aur din lume se află în districtul Witwatersrand, zăcământ descoperit în anul 1886, situat în sudul provinciei Transvaal, din nord-estul ţării, având o lungime de 280 km şi o lăţime medie de 140 km, cu strate a căror grosime medie este de 7-50 m. Conţinutul de 30 gr.aur la tona de minereu conferă minei Free State Geduld renumele de cea mai bogată din lume. În Transvaal se mai exploatează aur şi din zona localităţilor: Kelksdorp, Blomhof, Pietersburg, Barbeton, Malmani s.a. Pe continentul african resurse aurifere deţin şi Ghana, Zimbabwe, Sierra Leone, Kenya, Gabon, Nigeria. Principalele mine aurifere din S.U.A. se află în statul Dakota de Sud (Homestake, zăcământ descoprit în 1879), urmată de cele din California (Mother Lode, zăcăminte în lungime de 193 km şi lăţimea de 1,5 km, exploatate în 40 de mine). Alaska (la dus de Dawson), Utah (Utah Copper), Arizona, Colorado (Cripple Creek, în Munţii Stâncoşi, cu circa 65 mine), Idaho şi Nevada. În America de Nord aurul se exploatată şi în Canada, în provinciile Otario (Mc Intre, Porcupine, Hollinger), Quebec, Columbia Britanică şi în Teritoriile de Nord-Vest; în Mexic în statele Chihuahua, Hidalgo, Durango. În Australia zăcămintele de aur se află situate în statele Victoria, Queensland şi New South Wales, state situate în estul şi sud-estul ţării, unde se desfăşoară principala catenă muntoasă australiană. C.S.I., deţine întinse terenuri aurifere, principalele exploatări fiind concentrate în cinci regiuni: două sunt pe cursul superior al fluviului Lena, iar celelalte trei sunt în bazinul mijlociu al Amurului, în Siberia Orientala şi la nord de Lacul Aral.
81

Argintul, este utilizat pentru confecţionarea unor obiecte de artă, mai ales în India şi China, baterea monezilor, bijuterii, în industria electrotehnică, chimie, aparatura de laborator, medicină, tehnica aerospaţială, materiale fotografice şi cinematografice. Producţia mondială de argint se cifrează la 14580 tone (1996), realizată îndeosebi de Mexic, Peru, S.U.A., Canada, Chile, care împreună au o pondere de 56,8% din totalul mondial. Regiunile muntoase ale Cordilierilor fac din ţările continentelor americane principalele producătoare mondiale de argint. Mexicul realizează cea mai mare producţie de argint (2499 t; 17,1%) la nivel mondial, multe dintre mine aflându-se în exploatare, fără întrerupere, din secolele XVI-XVIII, cum sunt cele din statele Zacatecas (din 1570), San Luis Potosi (1703) Chihuahua (1703), Hidalgo (1534), Guaaanajuato (1548); acestora li se adaugă şi altele, cum ar fi cele din statele Sonora, Durango, Coahuila. S.U.A. obţine argintul ca subprodus din minereurile aurifere, de plumb şi cupru. Cea mai mare mina de argint este Sunshine, care se afla la Coeur d’Alene în statul Idaho, unde minereul conţine intre 850 gr. şi 1500 gr.argint la tona. Urmează exploatările din Utah (Bingham), Nevada (Tonopah, Comstock Lode), Montana (Anaconda), Arizona (Morenci), Missouri şi California. Canada extrage argintul ca pe un subprodus de la prepararea minereurilor aurifere sau a sulfurilor polimetalice. Aproximativ 80% din producţie este absorbită de piaţa americană. Argintul se exploatează în provinciile Ontario (Kidd Crek, Silverfields), Quebec (Gaspe Cooper), Newfoundland (Buchaus Asarco), Columbia Britanica (Sullivan). In America de Sud se remarcă producţiile realizate de Peru (locul doi în lume, cu 13,3%), Chile (7,7%), Bolivia, Brazilia, Argentina. In C.S.I., zăcămintele importante se găsesc în regiunea muntoasă a Uralului, în Siberia de Est, Armenia şi Kazakhstan. Rusia ocupă locul nouă în lume cu 3,4%, iar Kazakhstan – locul II cu 2,9% din producţia mondială. Pe teritoriul Australiei argintul se extrag în statele Queensland, New South Wales şi Tasmania. Producţii notabile de argint mai realizează: în Europa – Polonia, Suedia, Spania, Italia, în Asia – China, Coreea de Nord, Japonia, în Africa – Maroc, Africa de Sud, Algeria.

Tabelul nr. 8 Principalii producători mondiali de argint
Nr. crt. Ţara Producţia (tone 1996) % din totalul mondial

Mexic 2499 Peru 1949 SUA 1430 Canada 1308 Chile 1130 Total mondial 14580 Sursa: Images economiques du monde, 1998

1. 2. 3. 4. 5.

17,1 13,3 9,8 8,9 7,7 100,0

Platina şi metalele platinice osmiul, iridiul, paladiul, rhodiul şi rutheniul). Producţia mondială de platină a crescut lent (18,3 tone în 1950, 120 tone în 1980, 125,5 tone în 1996),
82

iniţial existând numai doi furnizori pe piaţa mondială: Columbia şi C.S.I. în prezent cinci ţări, respectiv Africa de Sud, C.S.I., Canada, Columbia, S.U.A. realizează 99,4% din producţia mondială. Principalele utilizări ale platinei şi metalelor platinice sunt: în chimie (catalizatori la rafinarea petrolului), electrotehnică, electronică, aparatură de laborator şi instrumente medicale, fotografie, medicină (stomatologie), confecţionarea de bijuterii (mai ales ca suport pentru montarea pietrelor preţioase), obiecte de artă, peniţe de stilou (iridiul), în tehnica aerospaţială (instalaţiile de ardere a hidrogenului la rachetele purtătoare). Tabelul nr. 9 Principalii producători mondiali de platinã
Nr. crt. Ţara Producţia in tone (1996) %

Africa de Sud 87,8 C.S.I. 29,0 Canada 4,2 Columbia 2,0 S.U.A. 1,8 Japonia 0,6 Total mondial 125,5 Sursa: Images economiques du monde, 1998

1. 2. 3. 4. 5. 6.

70,0 23,1 3,3 1,6 1,4 0,5 100,0

Africa de Sud, primul producător, care realizează 70,0% din totalul mondial, deţine mari zăcăminte în zona centrală a provinciei Transvaal, în complexul de zăcăminte Bushveld, cu exploatări în apropierea localităţilor Lyndenburg, Rustenburg, Pietersburg. C.S.I., al doilea producător mondial cu 23,1% din cantitatea realizată în lume, a valorificat acest metal odată cu descoperirea lui în 1819, în Munţii Ural; Rusia a fost până la primul război mondial unicul furnizor pe piaţa mondială. Astăzi platina se obţine din zăcămintele aluvionare aflate pe povârnişurile nordice ale Munţilor Ural (în bazinele hidrografice ale râurilor Iss şi Tura, în districtul Nijni Paghil), în Siberia Centrala (la Norilsk, în bazinul inferior al fluviului Enisei), în Peninsula Kola (Moncegorsk). Canada produce cea mai mare cantitate de platină din minele din provinciile Ontario (Sudbury) şi Manitoba (Thompson). Columbia, odinioară un mare producător şi furnizor pe piaţa mondială, astăzi pe locul patru, extrage platina din zăcămintele aurifere aflate în provinciile Choco şi Titiribi. În S.U.A. exploatările sunt cantonate în zăcămintele aluvionare din Alaska (Goodnews Bay). Cantităţi mici de platină mai produc: Japonia, Australia, Brazilia, Indonezia, Sierra Leone, Filipine şi India. Metalele radioactive. Iniţial, uraniul se folosea la obţinerea unei variaţii de sticla opalescenţă cu fluorescenţă de culoare verde-gălbui şi în industria vopselelor în chimie. Odată cu descoperirea radioactivităţii uraniului, el a fost utilizat pentru obţinerea unui element nou, radiul (separat în 1898 de soţii Curie). Noul metal de culoare alb argintie, asociat în natura cu uraniul, era de câteva milioane de ori mai radioactiv decât acesta, calitate întrebuinţată în medicina, la producerea izotopilor artificiali, la producerea culorilor luminiscentre pentru ceasuri sau alte instrumente. Adevărata vocaţie a uraniului se lasă descoperită în 1938, când savantul german Otto Hahn descoperă proprietatea scindării nucleelor acestui metal, fenomen cunoscut ca reacţie de dezintegrare nucleară, cu eliberarea unei uriaşe cantităti de energie (1 kg uraniu degaja 22 mil.kWh, iar 1 kg. Combustibil convenţional numai 11,6 kWh). Este momentul care declanşează căutările pentru descoperirea zăcămintelor de uraniu, se
83

intensifică exploatarea acestuia, devenind o materie prima strategică. Uraniul este întrebuinţat mai ales în industria de armament, iar după 1954 şi drept combustibil la centralele nucleare. În anul 1828, chimistul suedez J.J.Berzelius descoperă thoriul (metalul pur a fost separat în 1898), un metal de culoare albă, greu, ductil, care prin bombardarea cu neutroni determină obţinerea izotopului de masă atomica 233 al uraniului, folosit drept combustibil în centralele nucleare. Toriul se găseşte concentrat, de obicei în rocile granitice, fiind de trei ori mai răspândit decât uraniul în scoarţa terestră. Principalul mineral industrial din care se obţine este monazitul, extras mai ales în India, Brazilia, Australia, Africa de Sud, C.S.I., Madagascar. Thoriul este utilizat de asemenea drept catalizator al unor reacţii chimice, în medicină.

Tabelul nr. 10 Principalii producători mondiali de uraniu
Nr. crt. Ţara Producţia (tone 1996) % din totalul mondial

Canada 11788 Australia 4974 Niger 3320 Namibia 2452 S.U.A. 2420 Rusia 2000 Uzbekistan 1500 Africa de Sud 1440 Kazakhstan 1320 Franţa 930 Total mondial 35324 Sursa: Images economiques du monde, 1998

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

33,37 14,08 9,39 6,94 6,85 5,66 4,24 4,07 3,37 2,63 100,0

Rezervele cunoscute de uraniu care sunt în exploatare se află în proporţie de 40% în America de Nord, Canada fiind primul producător mondial: obţine 33,37% din total. Principalele exploatări sunt în regiunea lacurilor Great Bear, Elliot, Athabaska şi Banckroft, dar şi în Peninsula Labrador şi Noua Scoţie. În S.U.A., uraniul se extrage în statele Colorado, California, Wyoming, Idaho, Arizona, New Mexico, Pennsylvania şi Alaska. Această ţară, deşi are resurse deosebit de bogate, se află pe locul cinci la producţie, deoarece îşi protejează resursele, fiind primul importator mondial. A doua regiune geografică după importanţa rezervelor de uraniu o formează Africa, cu 20% din cele cunoscute: Niger, Namibia, Africa de Sud, Gabon. Australia deţine circa 12% din rezervele mondiale, în statele Queensland (Mary Kathleen, Rita, Elen Dorothy), South Australia, New South Wales. Producţii mari de uraniu obţin C.S.I. (Rusia, Uzbekistan, Kazakhstan, Ukraina), Franţa, China, apoi Spania, Germania, Belgia, India,, Argentina şi Brazilia. Statisticile internaţionale sunt foarte sărace atunci când se referă la cantităţile de uraniu extrase de o ţară sau alta, la mărimea exporturilor şi importurilor internaţionale. Se cunosc însă principalele ţări exportatoare: Africa de Sud, Australia, Namibia, Niger şi Gabon; din categoria ţărilor importatoare fac parte: Marea Britanie, Japonia, Italia, Olanda, Elveţia. O categorie aparte o formează ţările producătoare care importă totuşi pentru a stoca această materie primă strategică: S.U.A., Franţa, Marea Britanie, India, Germania, Suedia, Brazilia;
84

ţările menţionate au o industrie producătoare de energie electrică în centrale nucleare cu o pondere ridicată în totalul producţiei de energie electrică, iar S.U.A., Marea Britanie şi Franţa folosesc mari cantităţi în industria de armament. La nivel mondial cartelul uraniului s-a constituit în 1971, cu participarea Australiei, Canadei, Africii de Sud şi Franţei. Metalele rare formează o categorie foarte puţin răspândită în scoarţa terestră. Ele se extrag ca subproduse din minereurile altor metale neferoase cu care apar intim asociate. Dintre cele mai utilizate amintim: zirconiu, cadmiu, germaniu, indiu, taliu etc. Zirconiul este folosit în aliajele necesare industriei nucleare, electronică, industria aerospaţială, la materiale refractare. Principalele ţări producătoare: C.S.I., S.U.A., Germania, Australia, India, Africa de Sud. Cadmiul este un metal alb-argintiu, asemănător cu zincul, din ale cărui concentrate se şi extrage. Acest metal se întrebuinţează la obţinerea unor aliaje cu temperatura de topire coborâtă, la reactoarele nucleare, ca absorbant de neutroni. Producătoare de cadmiu sunt: S.U.A., C.S.I., Canada, Japonia, Belgia, Franţa. Germaniul se extrage ca subprodus din minereurile de pirita, staniu, plumb, zinc şi cupru. Se foloseşte în electronică,, unde este concurat de siliciu, se adaugă în sticla optică, în aluminiu pentru a-i mări rezistenţa. Este obţinut în cantităţi notabile în Germania, Africa de Sud, S.U.A., C.S.I. Indiul se recuperează din blenda, galenă, calcopirita; are largi întrebuinţări în industria semiconductorilor, înveliş anticoroziv al oţelurilor, industria sticlei, electronică; permite sudarea sticlei sau a sticlei cu un metal. Taliul se extrage din praful şi nămolul rezultat la metalurgia metalelor neferoase; este un metal alb cu nuanţe cenuşii asemănătoare plumbului. El se întrebuinţează sub formă de săruri în compoziţia unor insecticide, la fabricarea unui fotoelement sensibil la radiaţii infraroşii care funcţionează pe întuneric, la sticlele optice etc. Minereurile de metale neferoase în România Extracţia şi prelucrarea minereurilor neferoase cu tradiţii pe teritoriul ţării noastre. Minereurile neferoase se găsesc în diverse combinaţii – cupru, plumb, zinc, aur, argint etc. – cu ponderi diferite, neexistând minereuri singulare. Cuprul se găseşte în mod deosebit din câteva regiuni geografice: Carpaţii Orientali, în partea de nord, sectorul Borşa: Gura Băii, Toroiaga (în Munţii Maramureşului); sectorul Câmpulung Moldovenesc – Broşteni: Fundu Moldovei, Pojorâta, depresiuni intramontane aflate la poalele Obcinei Mestecăniş şi, respectiv, Munţii Giumalău, apoi şi la Valea Colbului, Gemenea, Slătioarele, Crucea, Leşu Ursului, aflate în Munţii Bistriţei şi ai Stânişoarei; sectorul Munţilor Hasmasu Mare: Balan şi Fagul Cetatii. Regiunea Carpaţilor Orientali este cea mai importantă pentru producţia de minereu de cupru; acesta se mai extrage însă şi din regiunea muntoasă a Banatului (Moldova Noua, Sasca Montana, Ciclova, Oraviţa), din Munţii Poiana Ruscă (Deva, mai exact la 2,5 km sudest de municipiu), Munţii Metaliferi, în Munţii Apuseni (Roşia Poieni, Bucium, Rovina) şi în Dobrogea (Altan-Tepe, jud.Tulcea). Plumbul şi zincul se exploatează din masivul eruptiv Gutâi, pe versantul sudic, împreună cu minereurile auro-argentifere, unde se deosebesc două sectoare: în vest (Ilba, Handal, Cicarlau, Nistru şi Baiţa) şi în est (Herja, Baia Sprie, Cavnic, Roata, Băiuş şi Văratec). Tot în zona vulcanică, exploatări se fac în Munţii Ţibles, la Tomnatec, Perluci, Izvorul Băilor. Ardealul extracţiilor mai cuprinde: Munţii Metaliferi (Măgura Troisa – pe teritoriul localităţii Barbuta şi Baia de Arieş – în extremitatea de nord-est a munţilor, pe stânga Arieşului); Munţii Poiana Ruscă la: Ruşchiţa, Muncelu Mic (pe versantul nordic). Bauxita, minereul din care se obţine aluminiul, est localizată în Munţii Pădurea Craiului, într-un areal de circa 700 km2; concentraţiile sunt de forme lenticulare cu grosimi de

85

până la 5 km, aflate în calcare tithonice. Exploatările sunt cantonate la: Zece Hotare, Roşia, Lunca Sprie, Bratca, Poieni, Cornet. Din categoria metalelor preţioase, în România se exploatează aurul şi argintul, minereuri aflate de multe ori alături de cele de cupru, plumb şi zinc. Dintre zăcămintele mai importante existente în regiunea Munţilor Metaliferi menţionăm pe cele de la: Brad, Sacaramb, Hanes, Roşia Montana, Baia de Arieş. Minereuri auro-argentifere se exploatează şi în Munţii Gutâi la: Sasar, Valea Roşie şi Şuior. In repartiţia geografică a centrelor metalurgiei neferoase se remarcă: Romplumb-Firiza şi Phoenix din Baia Mare unde se prelucrează minereuri de cupru, plumb, zinc, argint şi flotaţiile de la Săsar, Baia Sprie, Băiuţ, Baia Borşa, Fundul Moldovei. Flotaţii pentru minereuri de cupru se găsesc la Bălan, Roşia Poieni şi Moldova Nouă. La Braşov şi Copşa Mică se obţine: cupru, plumb, zinc, din minereuri complexe şi cuprifere. Aluminiul se obţine la Slatina utilizând alumina furnizată de uzinele de la Oradea şi Tulcea. Minereurile neferoase exploatate în România nu acoperă consumurile industrial ale ţării, fiind necesare importuri la toate categoriile.

86

CAPITOLUL IX INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI ŞI A PRELUCRĂRII METALELOR
Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor constituie una dintre cele mai importante ramuri industriale ale lumii. Ea transformă metalul în produse utile omului si, în primul rând, în unelte necesare producţiei. Volumul şi structura acestei ramuri constituie cel mai reprezentativ indice în caracterizarea puterii industriale a unei ţări. Rol şi importanţă. Prin mecanizarea proceselor de muncă (în unele subramuri în proporţie de peste 90%) şi automatizarea producţiei, industria construcţiilor de maşini joacă un rol hotărâtor în asigurarea creşterii continue a productivităţii muncii. Ca ramură de bază a industriei grele, are un rol decisiv în întreaga economie, pe care o sprijină prin produsele sale -–utilaje, echipament industrial şi tehnic, maşini unelte, mijloace de transport etc. – impulsionând dezvoltarea altor ramuri şi sectoare economice, modificând structuri economice sau peisaje şi regiuni geografice. Are cea mai ridicată pondere în valoarea totală a producţiei industriale (35-45% în ţările dezvoltate) şi cuprinde, pe plan mondial, peste 30% din forţa de muncă ocupată în industrie. Baza de materii prime este formată din produsele finite ale celorlalte două ramuri ale industriei metalurgice – siderurgia (oţel, fontă, laminate) şi metalurgia neferoasă (aluminiu, cupru, plumb, zinc etc.)., la care se adaugă şi alte materiale – metale preţioase şi rare, lemn, cauciuc, iar în ultimul timp, înlocuitori ai metalelor. Principalele produse sunt maşini, utilaje, echipamente, mijloace de transport, aparatură electronică ş.a. - expresie a nivelului de dezvoltare industrială a globului, a diferitelor regiuni geografice şi ţări. Produsele obţinute sunt grupate în următoarele subramuri: utilaje şi echipament tehnic şi industrial, electronica, tractoare şi maşini agricole, mijloace de transport. Industria de utilaje şi echipament tehnic industrial asigura utilajele necesare pentru numeroase ramuri ale industriei: utilaj petrolier şi minier, maşini unelte, utilaj şi echipament industrial pentru dotarea altor ramuri (industria siderurgică, chimică, a materialelor de construcţii, de prelucrare a lemnului, industria textilă şi alimentară). Fiind o mare consumatoare de metal, aceasta subramură este repartizată mai ales în marile regiuni producătoare de oţeluri speciale din S.U.A., Japonia, Germania, Marea Britanie, Rusia, Franţa, Italia, China, care realizează cele mai mari producţii. In producţia de utilaj şi echipament industrial primele trei locuri sunt deţinute, în ordine, de S.U.A., C.S.I., Japonia. S.U.A. produce diferite utilaj şi echipamente tehnice, în cea mai mare parte în nordul industrial, unde se realizează peste 60% din valoarea producţiei. Principalele centre sunt Philadelphia, Boston, Baltimore, Cincinatti, Chicago, Detroit, New York. Aceste zone si-au menţinut, în ansamblu, importanţa, dar au apărut şi alte mari zone şi centre pe ţărmul
87

Pacificului (statele California şi Washington), în sudul ţării (Texas, Carolina de Nord), precum şi în Câmpia Mississippi-Missouri (St.Louis, Kansas City, Wichita). In C.S.I. această ramura este foarte complexă şi deosebit de dispersată în profil teritorial. Totuşi se observă o oarecare orientare spre producţia de utilaj greu, minier şi maşini – unelte în partea europeană şi în Munţii Ural – în centrele Moscova şi SanktPetersburg (cu împrejurimile), Kiev, Harkov, Celeabinsk, Ekaterinburg, Kramatorsk şi în centrele amplasate de-a lungul Transsiberianului (Omsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk). La acestea se adaugă centrele specializate, ca de exemplu Baku (în utilaj petrolier), Taskent (utilaj textil) s.a. În ultimul timp, în amplasarea geografică a acestei industrii se remarcă tendinţa de a se construi puternice unităţi în republicile Asiei Centrale, în Siberia şi mai ales de-a lungul Transsiberianului. Japonia, deşi este tributară importurilor de materii prime, contează printre marii producători şi exportatori din lume. Ea şi-a creat o importantă piaţă în sud-estul Asiei şi în estul Africii, concurând, cu acest produse, ţări cu mare tradiţie şi pondere în producţia mondială. Principalele centre ale aceşti industrii sunt zonele: Tokyo-Yokohama, Kobe-Osaka, oraşele Nagoya, Niigata, Kitakyushu cu împrejurimile. Marea Britanie îşi leagă tradiţia de numele oraşului Sheffield, care, cu centrele din jur, realizează aproape ¾ din producţia ţării. Acest fapt se explică prin apropierea de minele de cărbuni şi de minereu de fier, de uzinele siderurgice, marea concentrare a forţei de muncă de înaltă calificare, căile lesnicioase de transport şi o mai veche şi valoroasă tradiţie. Alte centre importante sunt: Birmingham, Glasgow, Londra, Manchester, Coventry, Swansea, Newcastle s.a. Germania produce utilaj şi echipamente industriale mai ales în uzinele de pe valea Rhinului şi din bazinul Rhur (Koln, Essen, Dusseldorf, Dortmund, Duisburg), din marile porturi (Hamburg, specializat în platforme de foraj submarin), la care se adaugă şi alte centre importante: Stuttgart, Nurnberg, Frankfurt pe Main, Berlin, Zwickau, Magdeburg, Chemnitz. Franţa produce echipament industrial variat, mai ales în marile unităţi din nord-estul ţării (Lille, Tourcoing), în regiunea Parisului, în gruparea Lyon-Saint Etienne, zona Marsilia. Belgia produce maşini grele şi de mare precizie mai ales în zona Liege-Namur, iar în Olanda se impun centrele Utrecht, Haga, Rotterdam, specializate în aparatură de înaltă precizie. Italia, datorită energiei electrice abundente şi ieftine şi a oţelurilor de bună calitate pe care le produc, dispune de o industrie variată, concentrată mai ales în nordul ţării (Milano, Torino, Bologna, Genova). Aceasta subramură este, de asemenea, dezvoltată şi în alte ţări europene: Elveţia (zona Zurich), Cehia şi Slovacia (Praga, Brno, Plzen, Ostrava), Polonia (Wroclaw, Lodz, Varşovia, Katowice, Gdansk s.a.), România, Ungaria s.a. In Asia, cu excepţia Japoniei, se remarca China, ca mare producătoare îndeosebi de maşini-unelte. Producţia chineză acoperă în cea mai mare parte necesarul intern, principalele centre fiind: Shanghai, Beijing, Harbin, Guangzhou, Luda (Lushun şi Dalian). Aceasta subramură are din ce în ce mai multe întreprinderi intr-o serie de ţări în curs de dezvoltare, între care Brazilia (Sao Paolo, Porto Alegre), Turcia (Ankara, Adana), Iran (Teheran), Pakistan (Lahore), India (Calcutta, Mumbai, Kanpur) s.a. Industria electrotehnică şi electronică. Aceasta subramură constituie, în prezent, una din pârghiile esenţiale ale dezvoltării economiei mondiale. Este specifică în primul rând statelor cu o economie avansată, cu un nivel înalt de creştere industrială (S.U.A., Japonia, C.S.I., Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Suedia, Elveţia, Cehia, Slovacia s.a.). Subramură bazata pe tehnica de vârf, influentează direct introducerea automatizării în industrie, agricultură, transporturi. În ultimele decenii, a înregistrat pe plan mondial cele mai

88

înalte ritmuri de creştere cuprinzând, în afara utilajului electrotehnic, utilaj cibernetic şi electronic, calculatoare, aparatură de înalta precizie şi electromedicală. In ce priveşte repartiţia teritorială, în prezent S.U.A., Japonia şi statele vest-europene realizează cea mai mare parte a produselor electronice şi electrotehnice de pe Terra. O ramură nou apărută est cea a calculatoarelor electronice, a cărei producţie este concentrată în S.U.A. (45% din producţia mondială), Marea Britanie (Londra), Japonia (Osaka), Germania (Main), Franţa (Paris), C.S.I. (Kiev, Moscova), Canada s.a. Industria de tractoare şi maşini agricole. Produsele acestei industrii găsesc o largă piaţă de desfacere, atât în statele înaintate din punct de vedere economic, cat şi ţările în curs de dezvoltare, unde, aplicându-se o agrotehnică superioară, a crescut mult nevoia de mecanizare şi chiar de automatizare a muncilor agricole. Principalele utilaje mecanice din agricultură, cele care fac obiectul celui mai activ comerţ internaţional, sunt tractoarele, apoi combinele, după care urmează utilajele uşoare. Cea mai mare producătoare de tractoare este C.S.I., cu circa 600 mii bucăţi anual. Având o suprafaţă agricolă întinsă, unităţile industriei de utilaj agricol sunt amplasate mai ales în Marea Câmpie Rusă (Volgograd, Saratov, Harkov, Kiev, Odessa), sudul Siberiei Occidentale (Celeabinsk, Omsk), dar şi în zonele cu însemnate producţii de metal (Dnepropetrovsk, Krivoi-Rog). Oraşul Taskent este specializat în fabricarea maşinilor de recoltat bumbac, iar la Rostov şi Saratov se afla cele mai mari uzine de combine. Producţia S.U.A. se ridică la circa 300 mii de tractoare cu cele mai mari uzine în jurul Marilor Lacuri (Chicago, Peoria) şi în Câmpia Mississippi (Saint-Paul), precum şi în unităţi specializate în maşini şi utilaje pomicole şi legumicole (in California) sau combine pentru recoltat bumbac, în sud (Atlanta, New Orleans). Potenţialul nord-american în acest sector este mult mai mare, dacă adăugam şi companiile americane care, produc în alte ţări încă 300 mii de bucăţi. în Canada utilajul agricol este concentrat în proporţie de 95% în provincia Ontario şi în Câmpia Sfântului Laurenţiu, cu centrul principal la Toronto. A treia mare producătoare este Marea Britanie (160 mii de bucăţi), cu uzine de tractoare în Câmpia Tamisei şi în Anglia Centrala (Londra, Coventry, Birgmingham, Mancester). Exporta 2/3 din producţia naţională, mai ales în ţările Commonwelth-ului. Industria mijloacelor de transport este una dintre cele mai complexe ramuri industriale şi cuprinde patru subramuri: producţia de autovehicule, material feroviar (locomotive, vagoane), nave maritime şi fluviale, aeronave. Cea mai răspândită este ramura constructoare de autovehicule, care deţine cea mai mare pondere în cadrul industriei mijloacelor de transport, fiind caracteristică şi definitorie pentru economia mondială si, în ansamblu, pentru perioada contemporană. a). Industria de autovehicule înglobează producţia de automobile şi autocamioane, autobuze şi se caracterizează printr-un consum important de materii prime şi prin marea dispersare a acesteia în profil teritorial. Numai unele state posedă unităţi cu ciclu complet de fabricaţie, acestea fiind şi mari producătoare de autovehicule; altele nu efectuează decât montajul, piesele, aproape în totalitate, fiind livrate de alte întreprinderi. De asemenea, unele ţări cum ar fi Spania, India apar drept constructoare de automobile dar, de fapt, cu unele excepţii, în aceste ţări nu are loc decât procesul de montaj, motoarele şi o buna parte din caroserie fiind fabricate în alte tari. Producţia de autovehicule este asigurată în proporţie de peste trei pătrimi (77,1% în 1996) de numai opt ţări: S.U.A., Japonia, Germania, Franţa, Coreea de Sud, Spania, Canada şi Marea Britanie (tabelul nr.1).

89

Tabelul nr.1 Producţia mondială de automobile în 1996
Nr. crt. Ţara Producţia (mii buc.1996) Ponderea in producţia mondială %

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11.

S.U.A. 11753,1 Japonia 10345,2 Germania 4842,9 Franţa 3590,6 Coreea de Sud 2812,7 Spania 2412,3 Canada 2397,3 Marea Britanie 1924,4 Brazilia 1812,7 China 1671,7 Italia 1545,4 Total mondial 51947,0 Sursa: Images economiques du monde

22,6 19,9 9,3 6,9 5,4 4,6 4,6 3,7 3,5 3,2 3,0 100,0

b). Industria de material feroviar, cea mai veche ramură din cadrul industriei mijloacelor de transport pe uscat, a înregistrat o dezvoltare deosebită între cele două războaie mondiale, când au fost date în exploatare majoritatea căilor ferate ale globului. După cel de al doilea război mondial, atât parcul de locomotive, cat şi cel de vagoane au fost supuse modernizării, în paralel cu introducerea tracţiunii electrice pe o mare parte din lungimea reţelei feroviare; în ultimele decenii producţia de material feroviar înregistrează însă un ritm lent de evoluţie, numărul ţărilor care fabrică utilaj feroviar (locomotive, vagoane, şine de cale ferată) este relativ mic şi produce în serie mică sau la comandă. Pe plan mondial această ramură este concentrată mai ales în America de Nord anglo-saxonă şi Europa. Cea mai mare producţie de locomotive aparţine C.S.I. (circa 3000 de locomotive electrice şi 5000 Diesel). Marile unităţi sunt amplasate la Lugansk – una dintre cele mai mari uzine din lume, apoi Kolomna, Briansk, Harkov, Sankt Petersburg, Omsk, Ulan-Ude, ultimele două în lungul Transsiberianului. Uzine de vagoane (peste 75 mii de bucăţi) se găsesc la Kazan, Ufa, Varonej, Kalinin, Poltava. In America de Nord, pe primul loc se situează S.U.A. (circa 1200 de locomotive şi peste 60 de mii de vagoane), a căror producţie este concentrată în nord-est (Chicago, Detroit, Cleveland, Pittsburgh, New-York, Philadelphia); în legătură cu industria de material feroviar a S.U.A. este şi cea din Canada, cu centre mai importante la London şi Montreal. Producătoare de material feroviar mai sunt: Germania (Essen, Kassel, Kiel), Marea Britanie (Glasgow, zona Manchester-Derby, Darlington), iar în Franţa se impun oraşele: Lill, Valenciennes, Metz, Nancy, Mulhouse. Alţi producători importanţi sunt: Polonia (îndeosebi locomotive electrice Diesel: Wroclaw, Chrzanow, Ostroviec), Cehia şi Slovacia (Praga, Plzen), China (Luda), Japonia (Tokio, Nagoya, Osaka, Kobe), Mexic, Brazilia, India s.a.

90

c). Industria construcţiilor navale Tabelul nr. 2 Principalii producători mondiali de nave comerciale (1996)
Nr. crt. Ţara Producţia (mii tdw 1996) Ponderea in producţia mondială Numărul de nave

Japonia 16613,5 43,2 377 Coreea de Sud 11584,9 30,1 156 China 1699,2 4,4 54 Germania 1242,5 3,2 75 Polonia 1072,7 2,8 36 Italia 702,5 1,8 20 Spania 678,4 1,8 22 Danemarca 543,1 1,4 19 Croaţia 474,1 1,2 12 România 378,2 0,98 10 Total mondial 38462,9 100,0 986 Sursa: Images economiques du monde, 1998 Industria producţiei de nave maritime este, incontestabil, cea mai veche dintre toate subramurile producţiei mijloacelor de transport. în ultima perioadă această ramură cunoaşte mutaţii specifice. Navele de pasageri încep să fie din ce în ce mai puţin solicitate, mai ales pentru distante lungi (transportul aerian de calatori îl concurează puternic pe cel maritim). Creşte însă mult influenţa flotei de tancuri petroliere. Astfel, dacă în anul 1900 acesta reprezenta doar 1,5% din întreaga flota comercială a lumii, iar în anul 1952 era de 22%, în prezent a depaşit 50%. Construcţia de nave se caracterizează prin puternica ei concentrare în câteva ţări, care deţin peste 85% din tonajul vaselor lansate. Până în 1956 Marea Britanie se afla în fruntea ţărilor constructoare de nave, an după care a fost puternic concurată de Suedia, Germania, Japonia, aceasta din urma trecând pe primul loc începând cu 1957. Prin producţia mondială de nave comerciale (38,46 milioane tdw în 1966), pe primul loc se situau tancurile petroliere, care reprezentau 2/3 din navele lansate, la apă, în timp ce vasele de călători nu deţineau decât 8%. Producţia de nave se bazează pe comenzi separate, fiecare vas lansat fiind, din anumite puncte de vedere, un unicat. Gigantismul navelor modifică rutele maritime (prin canalele Suez şi Panama nu pot trece asemenea nave), se construiesc avant-porturi în largul marii, cu pescaj convenabil pentru asemenea vapoare. d). Industria aeronautică şi aerospaţială este una din ramurile de vârf ale industriei constructoare de maşini, care cere o tehnică avansată şi investiţii imense de capital. Ştiinţa şi tehnica progresează atât de rapid încât, aproape întotdeauna, între faza de proiectare şi cea de producţie apar elemente noi, astfel încât producţia de serie se reduce la un număr limitat de avioane. Construcţia de aeronave necesită materii prime scumpe, aparatură de mare precizie, forţă de muncă profesional foarte variată şi de înaltă calificare. Datorită nivelului ridicat, investiţiilor mari, o piaţa de desfacere relativ restrânsă, foarte puţine state si-au creat o industrie aeronautică de talie mare şi complexă. Chiar ţări cu o industrie dezvoltată precum Japonia, Germania, Italia, ţările scandinave, Canada, nu au o industrie aeronautică proprie sau se afla abia la începuturi. Produc în prezent nave aeriene, practic, patru state: S.U.A., C.S.I., Marea Britanie şi Franţa.
91

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

S.U.A. sunt principalul producător de aeronave din lume, atât pentru nevoile proprii, cat şi pentru export (2/3 din exportul mondial). Marile uzine şi hangare de montaj se găsesc în California, care realizează circa 1/3 din valoarea producţiei globale a industriei aeronautice a S.U.A. în centrele Los Angeles, cel mai important din întreaga ţara, Long Beasch (cu uzinele Douglas), San Diego, apoi statul şi oraşul New York cu împrejurimile, în nord-vestul ţării, Seatle (cu uzinele Boeing), apoi Wichita (in statul Kansas), Tusla (Oklaahoma), Fort-Worth (Texas) şi Saint-Louis (Missouri). C.S.I. a doua mare producătoare mondială, si-a dezvoltat o puternică industrie de avioane după cel de al doilea război mondial. Uzinele cele mai mari sunt amplasate în partea europeană a ţării, unde se găsesc şi principale unităţi ale industriei mecanice şi electrotehnice (Moscova, Harkov, Ribinsk, Kuibisev, Volgograd, Voronej). Industria aeronautică sovietică realizează avioane de mare capacitate cu rază mare de acţiune, având viteze supersonice. Franţa şi Marea Britanie deţin locurile trei şi, respectiv patru în ierarhia mondială. Industria aeronautică franceză este concentrată în regiunea pariziană şi în sudul ţării (Toulouse, Bayonne, Marsilia, Bordeaux), la care se adaugă Nantes, Dijon şi Bourges. În Marea Britanie producţia de avioane este concentrată în împrejurimile Londrei (Hayes, Kingston, Luton), în apropierea oraşului Portsmouth şi a Golfului Bristol. Mai produc avioane, de diferite tipuri şi în număr restrâns Germania (Munchen, Bremen, Friederichshafen), Italia (Torino), Suedia (Linkoping), Spania, Olanda, Polonia, Canada (Montreal), Japonia (Nagoya), Australia, Israel, România s.a. Industria construcţiilor de maşini în România Această ramură are o însemnătate deosebită în dezvoltarea social-economică a ţării noastre. In prezent industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor participă cu peste 1/3 la producţia industrială globală a României şi reuşeşte să satisfacă în proporţie de 80% necesităţile economiei (faţă de numai 5% în 1938). Industria de utilaje şi agregate tehnologice furnizează echipament pentru numeroase ramuri ale industriei şi anume: * Utilaj minier (perforatoare, compresoare de aer, ciocane pneumatice, vagonete de mină) se produc la Satu Mare, Baia Mare, Sibiu, Petroşani, Mediaş, Bocşa, Timişoara, Ploieşti, iar mai recent la Tg.Jiu. * În industria de utilaj petrolier şi de extracţie a gazului metan se realizează instalaţii de foraj la mare adâncime, sap cu role, turbine de foraj, unităţi de pompare. La acestea se adaugă instalaţii complete de rafinare. Unităţi industriale pentru producţia de utilaj petrolier se găsesc la Ploieşti (cea mai mare din sud-estul Europei), Târgovişte, unde se produc instalaţii complete de foraj la mare adâncime,, iar mai recent platforme maritime pentru exploatari şi explorări petrolifere în colaborare cu şantierul naval de la Galaţi. Utilaje petroliere diverse se mai produc la Câmpina, Braşov, Bucureşti, Bacău. * Utilaje energetice, necesare echipării termocentralelor şi hidrocentralelor, se produc la Reşiţa, Bucureşti, Braşov şi Cluj-Napoca. * Pentru industria chimica s-au profilat unele întreprinderi mai vechi ori s-au construit noi uzine care produc o diversificată gama de utilaje şi instalaţii chimice, între care cele de la Bucureşti, Reşiţa, Ploieşti, Făgăraş, Râmnicu-Vâlcea, iar utilaj siderurgic la Bucureşti, Resita, Galaţi. * Utilaj pentru construcţii şi industria metalelor de construcţii (excavatoare, concasoare, instalaţii pentru fabrici de ciment, macarale, poduri rulante) se realizează îndeosebi la întreprinderi din Brăila, Bucureşti, Sibiu, Timişoara. Utilajele pentru industria uşoară (războaie de ţesut, maşini de filat) şi pentru industria alimentara (instalaţii pentru morărit, linii pentru fabrici de conserve, pentru îmbuteliere etc.)

92

se produc în numeroase centre, printre care la Cluj-Napoca, Sighişoara, Sibiu, Satu Mare, Tg. Mureş, Toplet, Odorheiu Secuiesc s.a. Maşini-unelte - în cadrul acestei ramuri se realizează maşini de mare productivitate, cu un grad înalt de automatizare, printre care strungul Carusel, strunguri paralele, maşini universale de broşat, scule diverse, rulmenţi. Unităţi ale industriei de maşini unelte se găsesc la Bucureşti, Arad, Târgovişte, Braşov, Cugir, Râşnov, Roman etc. La Oradea se produc maşini unelte şi utilaj greu, la Sibiu piese hidraulice, la Reşiţa reductoare, la Râşnov scule. Se fabrică, de asemenea, rulmenţi (necesari pentru tractoare, maşini agricole, autocamioane), la Braşov, Bârlad, Alexandria şi Ploieşti (la Ploieşti se fabrica rulmenţi de mari dimensiuni). Aparatura de precizie se produce mai ales în Bucureşti, unde se afla şi o întreprindere de mecanică fină; o alta în aceeaşi ramură functionează la Sinaia. Industria electronică şi electrotehnică a înregistrat unul din cele mai înalte ritmuri de creştere din ţară. în mod deosebit s-a dezvoltat producţia de mijloace de automatizare, aparate electronice de măsura şi control, centrale telefonice electronice, calculatoare etc. Întreprinderile cele mai mari sunt la Bucureşti (Electromagnetica, Automatica, Electronica, Întreprinderea de Cinescoape), Craiova (cu uzinele Electroputere, unde se produce aparataj electronic de înaltă tensiune), Timişoara (cu două unităţi mai vechi “Electrobanat” şi “Electromotor”, şi una mai recentă, Fabrica de aparate electrice de măsură), Săcele, Fieni, Bucureşti, Târgovişte (becuri, lămpi fluorescente), Sadu-Gorj şi Găieşti (frigidere), Cugir (maşini de cusut electrice). Industria de tractoare, maşini şi utilaj agricol. Tractoare se produc la Braşov, Craiova (tractoare speciale) şi Miercurea Ciuc (tractoare pe senile). În cadrul acestui sector se realizează şi alte maşini agricole, intre care: combine de diverse tipuri, batoze, secerători, legatori, semănători, maşini de recoltat la Bucureşti, Craiova, Timişoara, Odorheiu Secuiesc. Un loc însemnat îl ocupă Arad şi Piatra Neamţ pentru producerea utilajelor pentru irigaţii, în timp ce la Medgidia se fabrica maşini pentru recoltat stuf. Piese de schimb pentru maşini agricole produc uzinele de la Medgidia, Sinaia, Piteşti şi Roman. Industria mijloacelor de transport. Construcţia de utilaj feroviar are o veche tradiţie, primele locomotive şi vagoane construindu-se la Reşiţa (1872) si, apoi, la Bucureşti. Începând din anul 1957 s-a trecut la producerea locomotivelor Diesel şi Diesel-electrice, la făurirea cărora participă Craiova (uzinele “Electroputere”), Resita şi Bucureşti. În acelaşi timp, s-a dezvoltat considerabil şi s-a diversificat producţia de vagoane, ramura veche în ţara noastră. Principalele uzine producătoare sunt cele de la Arad, specializate în producţia vagoanelor de calatori şi containere, Bucureşti şi Drobeta-Turnu Severin, pentru vagoane de marfă de diverse tipuri, precum şi vagoane cisternă. Alte întreprinderi se află în funcţie la Balş (osii şi boghiuri), Buzău (echipament de frână), Caracal (vagoane de marfa). Tramvaie se produc la Bucureşti şi Timişoara, iar vagoane de metru la Bucureşti şi Arad. Pentru transporturile rutiere producţia de mijloace auto se dezvolta după 1950, când la uzinele din Braşov începe producţia primelor camioane. Tot aici s-a trecut, în anii din urmă, la fabricarea de autocamioane cu motor Diesel de 215 CP, precum şi de autobasculante (DAC 120) cu tracţiune Diesel – electrica. în 1960 Întreprinderea Metalurgică din Câmpulung produce primele autoturisme de teren (ARO), fiind cunoscute şi apreciate în peste 60 de ţări. În anii următori a fost construită şi dată în funcţiune întreprinderea de autoturisme “Dacia” de la Colibaşi (lângă Piteşti) şi cea de la Craiova (Oltcit). Dacă în 1989 România producea 143,5 mii autoturisme, de atunci producţia a scăzut continuu: 100,00 în 1990, 84 de mii în 1991 şi 74 de mii în 1992. Din 1995 la Craiova se produc automobile CIELO, în colaborare cu firma DAEWOO, din Coreea de Sud. în 1996, producţia de automobile a fost de 149 mii, dintre care 126 mii erau autoturisme. Autobuze, microbuze, autoutilitare se produc la Bucureşti şi Timişoara, autobasculante şi remorci la Mârşa (judeţul Sibiu), autocisterne la Mediaş, motorete la Tohanu Nou (Braşov).
93

Acestei ramuri i se alătura, prin cooperare, fabricile de la Braşov, cea de bujii din ClujNapoca, cea de arcuri de la Sibiu. România deţinea în 1996 locul 11 în ierarhia mondială a producătorilor de nave de comerţ, lansând la apă circa 378,2 mii tdw. Construcţia de nave este o ramura cu tradiţie la noi, şantierul naval de la DrobetaTurnu Severin având o vechime de peste 130 de ani. Se adaugă, mai târziu, şantierele de la Galaţi, Brăila, Constanta care se ocupau cu repararea navelor si, sporadic, cu construcţia navelor de mic tonaj. Vechile şantiere modernizate şi mărite sau cele nou create au trecut la construirea de nave de complexitate ridicată: remorchere fluviale şi maritime, mineraliere, petroliere, spărgătoare de gheaţă, motonave, vase de pasageri, docuri plutitoare etc. Cel mai important şantier naval, pe Dunăre, este cel de la Galaţi, unde se produc, alături de vase fluviale şi nave maritime de capacitate până la 30.000 tdw. Tot pe Dunăre, şantiere navale se găsesc la: Olteniţa (motonave şi remorchere), Drobeta-Turnu Severin (nave fluviale de 2500 tdw), Brăila (nave cu mare tonaj – 7500 tdw) şi Giurgiu (pentru şalupe fluviale). Şantierul naval de la Constanţa şi-a mărit capacitatea de reparare a navelor maritime şi a trecut, în acelaşi timp, la construcţia navelor mineraliere de până la 65 mii tdw şi vase petroliere de mare tonaj (pana la 165 mii tdw). Un alt şantier naval maritim se afla la Mangalia. Ramura cu tradiţie la noi, industria aeronautică s-a dezvoltat în mod deosebit în ultimii ani, producând avioane scoală, avioane utilitare, elicoptere, planoare. Acestea se realizează în uzinele de la Bucureşti, Ghimbav (lângă Braşov), Bacău şi Craiova. La producerea acestora cooperează mai multe întreprinderi din ţară. La cele de mai sus se pot adăuga alte ramuri şi centre care produc utilaje pentru diferite activităţi ca: aparate optice şi medicale la Bucureşti (I.O.R.)., diverse bunuri metalice de uz gospodăresc la Cugir (maşini de cusut şi congelatoare), Mediaş (vase emailate), Oradea (maşini de spălat), Satu Mare (maşini de gătit), Bucureşti, Gaieşti, Sadu, Sibiu, Timişoara, Ploieşti.

94

CAPITOLUL X

INDUSTRIA CHIMICĂ
Industria chimică reprezintă ramura industrială care, în ansamblu, a cunoscut cea mai spectaculoasă dezvoltare după cel de-al doilea război mondial. La aceasta au contribuit mai mulţi factori: - valorifică la cel mai înalt grad o gamă foarte largă de materii prime, inclusiv deşeuri; - produsele pe care le realizează sunt solicitate de absolut toate ramurile de activitate, de la domenii industriale până la medicină şi cosmetică; - progresele în domeniul tehnico-ştiinţific, permiţând scoaterea în permanenţă de produse noi pe piaţă. Industria chimică asigură în prezent circa 1/7 din valoarea producţiei industriale mondiale, pondere relativ constantă în ultimii 10-15 ani. În unele ţări, îndeosebi în ţările producătoare de petrol, care şi-au dezvoltat şi o tot mai însemnată industrie chimică (mai ales petrochimică), ponderea acestei ramuri în totalul industriei depăşeşte chiar 75% (Bahrein, Kuwait, Emiratele Arabe Unit, Indonezia) sau este în jur de 50% (Arabia Saudită, Iraq, Venezuela, Bolivia, Gabon). Materiile prime folosite în aceasta industrie sunt felurite: - minereurile şi mineralele din scoarţa terestră, îndeosebi hidrocarburi (petrol, gaze naturale), cărbuni, diverse săruri, sulf, azotaţi, fosfaţi, calcare); - azotul şi oxigenul din atmosferă; - materii prime vegetale şi animale (uleiuri, tantanţi, cauciuc, lemn, grăsimi, oase); - apa; - subproduse şi deşeuri ale altor ramuri industriale. Despre aceasta ramură se poate afirma că este “industria care nu cunoaşte deşeuri”, întrucât ceea ce poate fi deşeu pentru o ramură de producţie – în special pentru industrie şi agricultură – este o valoroasă materie prima pentru industria chimică. Numeroasele ramuri ale industriei chimice se pot grupa astfel: a) produse clorosodice şi acid sulfuric; b) îngrăşăminte chimice; c) petrochimie; d) celuloza şi hârtie; e) medicamente; f) alte ramuri. a) Produse clorosodice şi acid sulfuric Produsele clorosodice (soda caustică, soda calcinată, clor şi acid clorhidric) se fabrică din sare gemă. Sarea gemă se găseşte în mari cantităţi pe planetă: circa 40 de milioane de miliarde de tone, din care circa un milion de miliarde de tone se află în zăcăminte terestre, iar restul dizolvată în apa Oceanului Planetar. Mari zăcăminte de sare gemă există în Europa, îndeosebi în Germania, Marea Britanie (zona Cheshire din Anglia), Franţa (Lorena), Polonia (în sud, remarcându-se zona Wieliczka),
95

Spania (bazinul Ebro), România, C.S.I. (bazinul Kama din Federaţia Rusă, bazinul Donetk şi colinele subcarpatice din Ucraina), apoi în America de Nord (S.U.A., Canada, Mexic) şi în America de Sud (Chile şi altele), în Asia (mai ales în India şi China). Exploatarea sării marine se practică pe scara industrială mai ales în bazinul Mării Mediterane, în Orientul Apropiat (îndeosebi în Israel şi Iordania) şi Mijlociu (în ţările Golfului), în China (cel mai mare producător de sare marină), India, Japonia, C.S.I. (in jurul Mării Caspice, din Lacul Aral etc.), unele ţări latino-americane (îndeosebi Peru, Chile, Bolivia, Mexic). Producţia mondială de sare este în prezent de aproape 200 milioane de tone, principalii producători fin S.U.A. (circa 45 milioane tone), China (28 milioane tone), C.S.I. (15 milioane tone), Canada, India, Franţa, Mexic (cu câte 7-8 milioane tone), Marea Britanie, România, Japonia, Italia, Polonia (cu cate 3-6 milioane tone). Produsele clorosodice se folosesc la fabricarea săpunurilor, coloranţilor, la fabricarea celulozei, la “mercerizarea bumbacului”, la purificarea petrolului şi în mari cantităţi în industria aluminei. Deşi ca repartiţie geografică industria produselor clorosodice cunoaşte o largă răspândire pe cuprinsul planetei, cea mai mare parte a producţiei este concentrată într-un număr restrâns de tari: S.U.A. (1/3 din producţia mondială de soda caustică şi ¼ din cea de sodă calcinată şi respectiv, acid sulfuric), C.S.I. (1/.4 din producţia mondială de sodă calcinată şi 1/10 din cea de sodă caustică), Germania şi Japonia (circa 1/10 din fiecare asemenea produs), China (1/4 din producţia mondială de acid clorhidric), Franţa, Marea Britanie, Canada. Există câteva centre şi reale industriale specializate în obţinerea de asemenea produse, între care Golful Mexic (cu centrele Beaumont, Houston, Freeport) şi Marile Lacuri (Chicago) în S.U.A.; bazinul Kamei din C.S.I. (Federaţia Rusa), sudul insulei Honshu (Okayama, Ube) şi insula Kyushu (Omuta) în Japonia, Harbin şi Fushun în China, Stade şi Schkopau în Germania, Dombasle (în Lorena) din Franţa, Brescia în Italia, Huelva în sudul Spaniei. Zăcămintele de sulf cunosc rezerve însemnate şi o destul de larga răspândire pe globul pământesc, întâlnindu-se sub formă de: - zăcăminte de natură sedimentară, cum sunt cele din sudul Poloniei (la Machow), nordul Iraqului (la Mishraq), nordul Indiei (regiunea Ladakh), China (în regiunea Lacului Qinghai Kuku Nor şi în provincia Yunnan); - zăcăminte legate de formaţiunile vulcanice existente îndeosebi în Cercul de Foc al Pacificului (Japonia, Noua Zeelandă, Chile), dar şi în China, India, Italia (insula Sicilia), România (Munţii Călimani); - zăcăminte asociate celor de hidrocarburi: Golful Mexic (in statele Texas şi Louisiana în S.U.A., dar şi în Mexic), zona Golfului Persic (Kuweit, Iran), Franţa (regiunea Lacq), C.S.I. (regiunea Orenburg din Munţii Urali), Canada (provincia Alberta); - în marile cu straturi de hidrogen sulfurat (de exemplu Marea Neagra). Pirita este o sulfură metalică asociată zăcămintelor de cupru, zăcăminte mai însemnate găsindu-se în C.S.I. (Kazahstan şi Munţii Urali), China (provinciile Sichuan şi Shanxi), Spania (regiunea Huelva), Italia, Portugalia, Cipru, S.U.A., Canada. Principalii producători mondiali de sulf sunt: S.U.A. şi Polonia (cu cate 5 milioane tone fiecare), C.S.I., Canada, Mexic, Franţa, Japonia. Acidul sulfuric, produs cu largi întrebuinţări în industria îngrăşămintelor chimice, a coloranţilor, rafinarea petrolului, metalurgia neferoasă etc., foloseşte ca materii prime de bază sulful şi piritele cuprifere. In ceea ce priveşte acidul sulfuric (140-150 milioane tone anual), cele mai mari producătoare sunt de regulă ţările cu economie dezvoltată care dispun de importante rezerve de sulf şi pirite: S.U.A., C.S.I., China, Japonia, Italia, Germania, Canada, Polonia, Spania, Tunisia, Belgia, Marea Britanie, Australia, România.
96

b) Îngrăşăminte chimice Aceasta ramură produce mai multe tipuri de îngrăşăminte chimice (azotoase, fosfatice, potasice, complexe), fiecare pe baza unor materii prime proprii. 1. Îngrăşămintele azotoase, foarte solicitate în agricultură datorită azotului, constau fie din azotaţi naturali, fie din substanţe chimice obţinute din gaz metan şi azot atmosferic. Producţia mondială este de circa 90 mil.tone anual. Jumătate din aceasta este asigurată de numai patru ţări, în ordine C.S.I. (circa 16 mil.t), China (circa 14 mil.t.), S.U.A (circa 10 mil.t.) şi Japonia. Alţi producători sunt în primul rând state dezvoltate (Franţa, Germania, Marea Britanie, Olanda, Italia), dar şi unele ţări în curs de dezvoltare (Indonezia, Egipt, Iran, Iraq, Arabia Saudită, Alger). 2. Îngrăşămintele fosfatice se obţin din fosfaţi naturali, care se găsesc sub formă de guano, fosforite şi apatite. Guano-ul este o rocă sedimentară organogenă fosfatică provenită din transformarea, în condiţiile unui climat arid, a unor resturi de organisme. Se întâlneşte sub forma de depozite pe ţărmul pacific sud-american (îndeosebi în Peru şi Chile) şi pe cel atlantic sud-vestic african (Namibia), precum şi în unele insule din oceanul Pacific (Nauru, Christmas şi altele). Fosforitele reprezintă acumulări sedimentare de substanţe organice (îndeosebi schelete de peşti, cochilii) pe fundul marilor şi oceanelor. Zăcăminte importante se găsesc îndeosebi în Africa de Nord (Maroc, Tunisia, Algeria, Egipt), Orientul Apropiat (Israel, Iordania, Siria) şi Mijlociu (Arabia Saudită, Iraq), C.S.I. (îndeosebi în Kazahstan), S.U.A., Australia, India, Mexic, Peru şi altele. Apatitele (fosfaţi naturali de calciu) sunt mai puţin răspândite pe glob decât fosforitele, principalii deţinători de rezerve fiind C.S.I., Vietnam şi alte tari. Principalii producători mondiali de fosfaţi naturali sunt S.U.A. (circa 50 mil.t.annual), C.S.I. (circa 33 mil.t.annual), Maroc (circa 20 milt.t), Tunisia, China. Îngrăşăminte fosfatice sunt obţinute atât în ţările care deţin zăcăminte de fosfaţi (S.U.A. şi C.S.I., cei mai mari producători în domeniu pe glob, China, India, Maroc), cât şi în ţări care importa materie primă (Franţa, Germania, Japonia, Belgia şi altele). Îngrăşămintele potasice se obţin pe baza sărurilor de potasiu, rezervele fiind de circa 100 miliarde de tone şi sunt concentrate astfel: - În Europa mai ales în Germania, în zona munţilor hercinici Harz, remarcându-se marele zăcământ de la Strassfurt, apoi în Spania (valea fluviului Ebro), Italia (Sicilia), Marea Britanie şi îndeosebi în partea europeană a C.S.I.-ului (zona Solikamsk din bazinul Kamei, în Federaţia Rusă, Kalus în Ucraina şi regiunea Soligo Starobin din Belarus); - în America de Nord: în Canada (mari zăcăminte în provincia Saskatchewan) şi S.U.A. (în statele Utah şi New Mexico); - în Asia, mai ales în China. Potasiul se obţine din apa marină, prin evaporare, în ţări ca Israel şi Iordania (din Marea Moartă), Etiopia (Marea Roşie), Italia (Marea Mediterană), Australia, Japonia şi altele. Jumătate din producţia mondială de îngrăşăminte potasice este realizată de două ţări (C.S.I. şi Canada), alţi producători mari importanţi fiind Germania, Franţa, Israel, China, Congo şi altele. c) Industria petrochimică Este ramura cea mai importantă şi mai dinamică a industriei chimice, valorificând în cel mai înalt grad petrolul şi gazele naturale şi realizând o gamă variată de produse: materiale plastice, răşini sintetice, cauciuc sintetic, fire şi fibre sintetice, solvenţi, coloranţi, medicamente, detergenţi. Cu excepţia S.U.A., C.S.I., Marea Britanie şi Canada, celelalte ţări cu economie dezvoltată şi-au dezvoltat petrochimia în totalitate sau în cea mai mare parte pe bază de materii prime din import.

97

1. Industria materialelor plastice s-a dezvoltat legat de utilizarea tot mai largă a produselor sale (îndeosebi polietilena, policlorura de vinil şi polistirenul); - în comerţ pentru ambalaje; - în agricultura pentru solarii; - în industria constructoare de maşini pentru caroserii, subansamble pentru avioane şi trenuri, motoare destinate centralelor eoliene. Principalii producători mondiali în domeniu sunt: S.U.A., Germania, Japonia, C.S.I. Italia, Olanda, Marea Britanie, Franţa. Cu cele circa 0,65 mil.t. realizate anual, România se înscrie în rândul statelor cu o producţie apreciabilă. 2. Industria firelor şi fibrelor sintetice (principalele tipuri de fibre sunt cele poliesterice, poliamidice şi poliacrilonitrilice, ultimele fiind cunoscute şi sub denumirea de “lâna artificială”) a cunoscut o rapidă dezvoltare în ultimele decenii (ajungând la circa 12 mil.t în 1990 (legat de creşterea rapidă a populaţiei mondiale si, în acest context, insuficienţa producţiei de fire naturale. De altfel, utilizarea lor în industria textilă a crescut foarte mult, de la numai câteva procente în anii 1950 la mai mult de jumătate în prezent. Cei mai importanţi producători mondiali în domeniu sunt aceaşi ca şi în cazul materialelor plastice, modificânduse doar poziţia în ierarhie. 3. Industria cauciucului sintetic constituie ramura industriei chimice care a evoluat în directă relaţie cu producţia mondială de autovehicule, cauciucul sintetic (obţinut din hidrocarburi) contribuind, în prezent, în cea mai mare parte la fabricarea anvelopelor. Astfel, dacă în 1948 cauciucul sintetic reprezenta doar 10% din producţia mondială de cauciuc (restul fiind asigurat de cauciucul natural), în prezent ponderea sa este de aproape nouă zecimi. La producerea cauciucului sintetic se foloseşte şi negru de fum, obţinut pe bază de gaz metan, cele mai mari producţii realizându-se în S.U.A., Japonia, C.S.I.

Tabelul nr. 4 Principalii producători de cauciuc sintetic
Nr. crt. Ţara Producţia (mii tone 1996)

1. S.U.A. 2. Japonia 3. Rusia 4. Franţa 5. Germania 6. China 7. Marea Britanie 8. Italia 9. Olanda 10. Olanda Sursa: Images economiques du monde, 1998

2560,0 1388,6 775,0 582,5 566,9 553,2 329,2 315,0 180,0 180,0

Producţia mondială de cauciuc sintetic a crescut de la numai 1,5 mil.t în 1955 la 9,4 mil.t în 1995, cunoscând între timp unele variaţii, mai ales în perioada crizei din deceniul al optulea. Circa ¼ din producţia mondială este asigurată de S.U.A. cu 2,4-2,6 mil.t. Alţi producători importanţi sunt: Japonia (1,4 mil.t), Rusia (0,8 mil.t.), Franţa (0,6 mil.t.), Germania (0,6 mil.t.), Marea Britanie (0,3 mil.t), Italia (0,3 mil.t), Brazilia (0,3 mil.t), Olanda (0,2 mil.t) şi alte ţări.
98

Cauciucul sintetic este utilizat, în cea mai mare parte, ca materie prima în industria anvelopelor, ramura care are cam aceeaşi producători importanţi: S.U.A., Japonia, Germania, Franţa, C.S.I., Italia, Marea Britanie, Olanda şi altele. Ca repartiţie geografică a industriei petrochimice, pe cuprinsul planetei se disting două categorii de producători importanţi: pe baza de resurse proprii de hidrocarburi (S.U.A., C.S.I., Marea Britanie, Canada) şi pe baza de materii prime din import (Japonia, Italia, Franţa, Belgia, Olanda şi altele). Cel mai mare producător mondial în domeniu rămâne S.U.A., cu centre grupate în doua mari regiuni: Golful Mexic – Midlecontinent (cu centre ca Texas-City, Lake Charles, Beaumont, Huston şi altele). În Canada, cea mai importantă regiune este cea din sud-est (cu centre ca Sarnia, Varennes şi altele), alimentată cu petrol îndeosebi din provincia Alberta. În C.S.I. centrele industriei petrochimice se afla fie în principalele regiuni cu exploatări de petrol şi de gaze naturale – respectiv în zonele Volga-Ural (Volgograd, Gorki, Kazan, Ufa şi altele), Siberia de Vest (Tiumeni, Tomsk, Tobolsk şi altele), Caucazul de Nord şi litoralul Marii Caspice, fie de-a lungul marilor conducte petroliere. In statele importatoare de petrol, petrochimia s-a dezvoltat în porturi (în complexe împreună cu marile rafinării), cum este cazul în Japonia (Nagoya, Tokyo, Kawasaki şi altele), Italia (Ravenna, Porto Marghera, Porto Torres şi altele), Franţa (zona Marsilia), Olanda (Rottrdam), Belgia (Anvers). d) Industria celulozei şi hârtiei Deşi materia prima de bază utilizată în producerea celulozei şi hârtiei este lemnul, produsele tehnologice sunt de natură chimică. Producţia de hârtie este obţinută atât în state cu întinse suprafeţe forestiere şi important volum de masă lemnoasă, cum sunt S.U.A., Canada, C.S.I., China, Finlanda şi altele, cât şi în ţări care importă lemn sau celuloză pentru hârtie (Japonia, Germania, Italia, Franţa, Spania şi altele). Producţia mondială de hârtie a depăşit 150 mil.t. anual, principalii producători fiind S.U.A., Canada, C.S.I., Japonia s.a. In ceea ce priveşte hârtia, producţia mondială a crescut de la mai puţin de 30 mil.t în 1950, la circa 150 mil.t în anii ’70 şi la peste 200 mil.t în prezent (213 mil.t în 1989). Principalii producători sunt aceiaşi ca şi în cazul celulozei, dar cu unele schimbări în ierarhie şi ca pondere în volumul total al producţiei: S.U.A. (1/3 din producţie), Japonia (peste 1/10), Canada, Germania, C.S.I., Finlanda, Franţa, Italia, Brazilia s.a. Cei mai mari exportatori mondiali, atât de celuloză cât şi de hârtie, sunt: Canada, Finlanda, Suedia, C.S.I.

ROMÂNIA Ţara noastră are o industrie chimică bine dezvoltată şi variată, care utilizează în bună măsură materii prime din resurse interne. Industria de produse clorosodice, având traditie în Europa, s-a dezvoltat pe baza rezervelor însemnate de sare, cu exploatări în zona marginală a Podişului Transilvaniei (la Praid, Ocna Mureş, Ocna Dej) şi Subcarpaţi (Slănic Prahova, cu cele mai mari saline, Ocnele Mari, Ocnita, Târgu Ocna, Cacica s.a.) şi în Depresiunea Maramureş (la Costiui, Ocna Şugatag). Producţia de sare se menţine în jurul a 3 mil.t anual (2,7 mil.t în 1996).

99

Fabricarea produselor clorosodice se face prin electroliză şi calcinare la Ocna Mureş şi Turda, unde se mai produce şi acid clorhidric, hipoclorit de sodiu s.a., precum şi la Târnăveni, Govora, Borzeşti, unde, în afara produselor sodice obişnuite, se produce şi acid monocloritic. O alta unităte pentru solvenţi cloraţi, sodă caustică, clor s.a. se află în cadrul combinatului chimic de la Giurgiu. Acidul sulfuric (0,4 mil.t), folosit în cea mai mare parte la producerea îngrăşămintelor chimice, precum şi în industria de prelucrare a lemnului şi a fibrelor celulozice, în metalurgia feroasă şi neferoasă, industria uşoară etc., se obţine pe baza de pirite cuprifere la Copşa Mică, Baia Mare, Zlatna, Valea Calugărească, Turnu Măgurele, Câmpina, Năvodari s.a. Îngrăşămintele chimice Îngrăşămintele azotoase se obţin din gaz metan şi azot atmosferic. Ele se produc la Roznov, Târg Mureş, Victoria, Făgăraş, Craiova, Slobozia, Bacău. La Târgu Mureş, Turnu Măgurele şi la Arad s-a trecut la producţia de îngrăşăminte chimice concentrate complexe ce conţin azot, fosfor şi potasiu. Îngrăşămintele fosfatice, care folosesc ca materie prima piritele (sau fosforitele şi apatitele din import), se produc la Năvodari, Turnu Măgurele şi Valea Călugărească. Industria petrochimica utilizează ca materie prima gaz metan, petrol şi cauciuc natural, ultimul exclusiv din import, şi produce în principal cauciuc sintetic, materiale plastice, fire şi fibre sintetice. Cauciucul sintetic (circa 40.000 t.anual) se fabrica în cadrul Combinatului petrochimic de la Borzeşti şi la Combinatul de la Brazi (Ploieşti). La producţia de cauciuc sintetic se foloseşte negrul de fum, care se obţine din gaz metan în uzinele de la Copşa Mică şi Piteşti. Se mai adaugă şi o anumită proporţie de cauciuc vegetal din import. El se prelucrează în cea mai mare parte în anvelope pentru automobile, tractoare şi avioane la Floreşti (judeţul Prahova), Bucureşti (Popeşti-Leordeni), Zalău, Luduş, Drobeta Turnu-Severin. Articole tehnice din cauciuc se fac la Bucureşti (Jilava), Braşov, Botoşani. La Drăgăşani se fabrică talpa şi încălţăminte de cauciuc, precum si, împreuna cu materiale plastice, diverşi înlocuitori ai pielii (inclusiv pentru tapiţeria autoturismelor). Pentru aceste produse lucrează şi întreprinderea de la Orăştie (judeţul Hunedoara). Materialele plastice (circa 650.000 tone) se fabrică pe bază de produse macrocelulare obţinute din hidrocarburi în centrele Târnăveni, Brazi, Piteşti, Victoria, Borteşti. Ele se prelucrează în diverse materiale pentru construcţie (ţevi pentru instalaţii şi plăci termoizolatoare) la Bucureşti, Buzău, Oradea, Craiova, Iaşi. Firele şi fibrele sintetice se obţin din gaz metan la Săvineşti, Iaşi, Câmpulung, Piteşti, Botoşani. Industria celulozei şi hârtiei Combinatul de celuloză şi hârtie de la Brăila (Chişcani) foloseşte ca materie prima stuful. Pe baza lemnului de răşinoase funcţionează întreprinderi de celuloză la Zărneşti şi Piatra Neamţ, iar la Constanţa şi Călăraşi există întreprinderi de celuloză pe baza de paie. Întreprinderi mai însemnate pentru producţia de hârtie sunt la Bacău, Piatra Neamţ, Buşteni, Petreşti (judeţul Alba) şi altele. Combinate de celuloză şi hârtie sunt şi la Suceava, Dej, Drobeta Turnu-Severin, Prundu Bârgăului. Din celuloză se fabrică fibre artificiale (de unde şi denumirea lor de “celofibra”), a căror producţie a început la Bucureşti (Popeşti-Leordeni) şi Lupeni, iar ulterior la Brăila (Chişcani). Legată de industria hârtiei prin materia primă folosită este industria poligrafică, cu numeroase întreprinderi, între care cele mai mari se află la Bucureşti, Timişoara, Oradea, Cluj-Napoca, Sibiu etc.

100

Industria de produse farmaceutice şi cosmetice Fabricile de medicamente sunt localizate la Bucureşti, Iaşi (in primul rând antibiotic), Cluj-Napoca şi altele, fiecare cu specific propriu. Produsele cosmetice, variate ca sortimente, se realizează la Bucureşti, Cluj-Napoca şi Braşov. Alte ramuri ale industriei chimice La cele de mai sus se adaugă: coloranţi (Codlea), vopsele (Bucureşti), lacuri (Oradea), tananţi vegetali (Piteşti), cleiuri animale şi gelatină (Mărăşeşti, Bucureşti), produs rezultate din distilarea lemnului (Margina-judeţul Timiş, Resiţa) s.a.

101

CAPITOLUL XI

PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI
FONDUL FORESTIER Pădurea, acest ecosistem complex, a avut şi va avea întotdeauna un rol esenţial în viaţa planetei noastre. Programul internaţional “Omul şi biosfera”, lansat de UNESCO, acordă o atenţie deosebită pădurii – iniţial celei tropicale, apoi şi pădurilor din celelalte zone climatice – pornind tocmai de la însemnătatea ei pentru echilibrul ecologic al Terrei. Repartiţia geografică a fondului forestier este diferenţiată de la o regiune la alta, de la o ţară la alta. Clasificarea pădurilor In funcţie de factorii pedoclimatici şi orografici se deosebesc, în succesiune altitudinală şi altitudinală, mai multe tipuri de păduri. a) Pădurile ecuatoriale 1. Pădurea ecuatorială din America de Sud este întâlnită în bazinul fluviului Amazon, din Munţii Anzi până la ţărmul Oceanului Atlantic (selvasul brazilian). Cuprinde: Palmierul de ulei, palmierul de cauciuc, palisandrul, abanosul, mahonul, acajuul de Honduras sunt principalele specii de arbori. 2. Pădurile tropicale umede ale Africii sunt întâlnite în bazinul fluviului Congo, precum şi pe tarmul Golfului Guineei, pe tarmul estic al insulei Madagascar. Conţin: palmierii – de ulei, de vin, de cocos s.a. – alături de lemnul de esenţă tare: abanosul, mahonul, santalul, palisandrul. Acestora li se adaugă bambusul în insula Madagascar. 3. Pădurile ecuatoriale din Asia de Sud-Est, dezvoltate în condiţii determinate de prezenta musonilor, din Arhipelagul Malaez până în Peninsula Malaya, în Indochina şi Delta Gangelui. Conţin: palmierul căţărato, palmierul de zahăr, ficusul, bananierul, bambusul, rafia, sagotierul sau “arborele de paine”, arborele de chinina, abanosul, palisandrul, teckul sau “arborele de fier” s.a. 4. Pădurile tropicale umede din insula Noua Guinee şi nord-estul Australiei cuprind: bananierul, alături de santal, palisandru, teck, eucaliptul. b) Pădurile mediteraneene sunt răspândite în jurul Mediteranei europene, în California şi sud-estul S.U.A., pe ţărmul nordic şi central al statului Chile. Esenţe specifice sunt stejarul verde, stejarul de pluta, cedrul de Liban, pinul, castanul, măslinul, ficusul, migdalul, portocalul, rozmarinul, lămâiul s.a. Pădurile mediteraneene prezintă importanţă mai mult pentru fructe şi au rol peisagistic remarcabil. c) Pădurile din ţinuturile temperate (boreale şi australe) deţin circa 42% din suprafaţa forestieră a globului. Predomină răşinoasele şi foioasele cu speciile caracteristice: fagul, stejarul, carpenul, arţarul, teiul, alunul, castanul, nucul, plopul, aninul, frasinul magnolia, eucaliptul.
102

Repartiţia geografica a fondului forestier mondial Volumul resurselor forestiere este dependent de suprafaţa ocupată de păduri şi de tipul de pădure, care are o productivitate la hectar diferenţiată regional. După date F.A.O., pădurile din America de Sud şi din Europa au o productivitate ridicată la hectar (92-94 mc/ha/an), în timp ce în Africa se ating numai 8 mc/ha/an, iar în America Centrala 11 mc/hd/an. În ce priveşte suprafaţa acoperită cu păduri, pe plan mondial, ea se cifrează la 4,02 miliarde hectare, cu diferenţieri notabile de la continent la continent, dar şi în cadrul acestora. Astfel, emisfera nordică este mult mai bogată în păduri decât cea sudică, cu toate că America de Sud are cele mai întinse suprafeţe acoperite cu păduri (907,1 mil.ha.). Un grad ridicat de împădurire au Comunitatea Statelor Independente şi America de Nord. Acest grad este sub media pe glob în Oceania şi Africa, din cauza întinderii mari a deşerturilor, şi în Asia şi Europa (fără C.S.I.), în special, din cauza defrişărilor masive înfăptuite de-a lungul timpului (tabelul nr. 1)

Tabelul nr. 1 Suprafaţa ocupată de păduri
Pe continente şi C.S.I. mii km.p. Pe ţări mii km.p. Ponderea suprafeţei ocupate de păduri din suprafaţa ţării %

S.U.A. 3154 R.D.Congo 1813 China 1197 Indonezia 1173 Australia 1060 India 716 Angola 532 Total mondial: 40.156 Sursa: Britannica. World Data 1996 (prelucrare).

America de Sud C.S.I. America de Nord Africa Asia Europa Oceania

9071 7998 7435 6850 5348 1632 1603

C.S.I. Brazilia Canada

7998 5643 3829

Surinam Solomon Papua-Noua Guinee Guyana Guyana Franceza Gabon R.D.Congo Finlanda Cambodgia R.P.D.Coreeana

92,0 91,5 84,7 83,2 82,8 77,6 77,3 76,0 75,8 74,5

Si mai semnificativă, în aprecierea resurselor forestiere ale tarilor, este suprafaţa ocupată de păduri. C.S.I.-ul se situează, din acest punct de vedere, pe primul loc, prin cele 799,8 mil.ha de pădure (22,1% din suprafaţa pădurilor de pe glob). Daca adăugam şi faptul că 80% din ele sunt păduri de răşinoase, vom avea imaginea vastelor resurse forestiere deţinute de aceasta (circa 79 mld.mc.), Brazilia (564,3 mil.ha), Canada (382,8 mil.ha) şi S.U.A. (315,4 mil.ha) deţin întinse suprafeţe acoperite cu păduri, urmate de R.D.Congo, China, Indonezia, Australia (fiecare peste 100 mil.ha), India (71,7 mil.ha) şi Angola (53,2 mil.ha). Unele din aceste tari, ca de pilda, China, India, Australia, deşi au un procent relativ redus din totalul suprafeţei acoperit cu păduri, prin vastitatea teritoriilor lor poseda şi întinse suprafeţe forestiere. De altfel primele 10 ţări ca întindere a suprafeţelor forestiere deţin mai mult de jumătate din totalul mondial. Resursele de masă lemnoasă sunt reduse (2,1% din totalul mondial) datorită unor mari suprafeţe de păduri degradate (peste 50% din total). Volumul lemnos se ridica la 5,2 mld.mc.,
103

exploatările depăşind de 4-5 ori posibilităţile normale ale pădurii, ceea ce poate duce la epuizarea rezervelor accesibile în următorii 15-20 de ani. După date F.A.O., resursele forestiere mondiale se estimează la circa 242 mld.mc. masa lemnoasă existentă în pădure. Diferente evidente apar, de asemenea, în raportul dintre suprafaţa de pădure şi populaţie. Astfel, în Oceania unui locuitor ii revin 4,3 ha, în America de Sud 3,5-4ha, în C.S.I. 3,7 ha, în America de Nord 3,2 ha, în Africa 1,9 ha, pentru ca în Asia sa coboare la 0,4 ha, iar în Europa la numai 0,3 ha. Pădurile au o importanţă deosebită cel puţin sub doua aspecte: ecologic şi ca materie prima ori combustibil. Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului Pădurea constituie o resursă apreciabilă de materie prima care are capacitatea de a se regenera. Însă acumularea lentă de masă lemnoasă şi ciclul de producţie lung nu au mai ţinut pasul cu cerinţele extrem de mari ale epocii moderne, determinate de volumul imens de construcţii, de dezvoltarea industriilor de prelucrare a lemnului etc. Masa lemnoasă exploatată anual pe glob a crescut continuu, de la 1400 mil.mc. în 1950, la 2400 mil.mc. în 1970 şi 3354 mil.mc. în 1996, din care 1713 mil.mc. este lemnul pentru foc, restul fiind prelucrat în industrie. În balanţa energetică a unor ţări (în special din Africa şi America Latină), lemnul are o pondere ridicată (60-90%). Lemnul destinat pentru industrie este utilizat, în cea mai mare măsură, pentru producţia de buşteni, de cherestea şi placaje (circa 35%), restul având alte folosinţe (lemnul de mină, grinzi, traverse etc.).

Tabelul nr. 2 Producţia de lemn pe glob Producţia Din care: Regiunea geografică de lemn lemn pentru (mil.mc.) foc şi mangal Asia 1029 767 America de Nord 738 134 C.S.I. 380 87 Europa 359 58 Africa 458 404 America de Sud 318 225 Oceania 38 9 America Centrala 34 28 Total mondial 3354 1712 Sursa: Britannica. World Data 1996 (prelucrare).

Cherestea 254 603 291 303 55 94 30 4 1634

Pe plan mondial, între continente, pe primul loc în producţia de lemn se situează Asia (fără C.S.I.) cu 1029 mil.mc., urmata de America de Nord, C.S.I., Europa (fără C.S.I.), s.a. (tabelul nr.2 şi nr.3.

104

Tabelul nr. 3 Producţia de lemn a principalelor ţări Nr. Total producţie Lemn pentru foc Cherestea crt. Ţara mil.mc. Ţara mil.mc. Ţara mil.mc. 1. S.U.A. 524 India 230 S.U.A. 411 2. C.S.I. 379 China 178 C.S.I. 291 3. China 277 Brazilia 175 Canada 185 4. India 254 S.U.A. 113 China 99 5. Brazilia 242 Nigeria 94 Brazilia 66 6. Canada 191 C.S.I. 87 Suedia 49 7. Indonezia 160 Etiopia 38 Germania 41 8. Nigeria 102 Kenya 34 Finlanda 39 9. Suedia 53 Thailanda 33 Malaysia 36 10. Germania 45 Filipine 30 Japonia 32 Sursa: Britannica. World Data 1996 (prelucrare). Industria cherestelei este cea mai importantă dintre subramurile industriei lemnului, ca volum, producţia mondială crescând continuu. Centrele cele mai cunoscute ale industriei cherestelei sunt cele din nordul părţii europene a Comunităţii Statelor Independente (Arhanghelsk), din lungul Volgăi (Saratov), din Siberia central-sudică (Krasnoiarsk, Ust Illim), apoi cele din bazinul fluviului nord-american Sf.Laurentiu (Ottawa) si din Columbia Britania (Canada), din nord-vestul S.U.A. De asemenea în Japonia de nord (în insula Hokkaido), în regiunile Alpilor şi Carpaţilor (in Franţa, Germania, Cehia, Slovacia, România s.a.). La Silistra, în Bulgaria, se afla unul din cele mai mari combinate de prelucrare a lemnului din sud-estul Europei. Industria plăcilor aglomerate şi plăcilor fibro-lemnoase este o subramură mai recentă a industriei lemnului. Ea valorifica superior masa lemnoasă, iar P.A.L.-ul şi P.F.L.-ul sunt utilizate mai ales în industria mobilei. Principalii producători sunt S.U.A., Canada, C.S.I., de regula în mari combinate complexe. Industria mobilei este legată, în special, de marile centre urbane, prin tradiţie şi prin înalta calificare a forţei de muncă. Se remarcă îndeosebi New York, Chicago, Paris, Munchen, Milano s.a. O producţie de fabrică, bazată pe producţia de serie mare, s-a conturat abia în perioada contemporană. Creşterea rapidă a desfacerii de mobilă de fabrică este un rezultat al procesului de urbanizare şi al creşterii standardului de viaţă. Mari producători sunt S.U.A., C.S.I., Germania, Franţa, Italia, Japonia, Canada. România se remarcă prin produsele ei de calitate. Germania, Belgia şi Italia sunt şi principalii exportatori, iar S.U.A., C.S.I., Olanda, Franţa principalii importatori. Comerţul cu lemn şi produse lemnoase înregistrează valori apreciabile, conturânduse însemnate fluxuri de transport ale masei lemnoase. Principalii exportatori de lemn sunt: C.S.I. (7-8 mil.mec. cherestea, 16-18 mil.mc. lemn rotund etc.), S.U.A. şi Canada, ale căror produse sunt expediate în peste 50 de tari. În acelaşi timp, S.U.A. reprezintă principalul importator din Canada (lemn rotund, pasta de lemn, celuloza şi hârtie etc.). Exporturi importante mai au şi Suedia, Finlanda, Indonezia, Malaysia s.a. în America de Sud şi Centrala, în Africa (cu câteva excepţii în Australia-Oceania exporturile sunt reduse (1-2 mil.mec.), iar importurile limitate. Veniturile realizate de pe urma exportului de lemn şi produse din lemn depăşeşte un miliard de dolari S.U.A.în mai multe ţări europene (Suedia, Finlanda, Austria, Belgia, Franţa,
105

Germania, Norvegia s.a.), ajungând în C.S.I. la peste trei miliarde de dolari, iar în S.U.A. la 8,2 miliarde dolari (1987). Tot în anul respectiv, Canada înregistra 15 miliarde de dolari. Principalii importatori rămân statele dezvoltate din vestul Europei (Marea Britanie, Franţa, Italia, Olanda, Belgia), dar şi din Asia (China, Japonia, Coreea de Sud, Iran, Iraq, Arabia Saudita) şi de pe alte continente. De altfel, S.U.A., Japonia şi Marea Britanie sunt cei mai mari importatori de masa lemnoasă, valoarea importurilor fiind cuprinsă între 12,9 şi 8,1 miliarde dolari (1987). în C.S.I. importurile de lemn sunt nesemnificative, accentul căzând pe produse din lemn, în care România este partener tradiţional. Pădurile şi industria lemnului în România România se numără printre ţările cu un grad mediu de împădurire, fondul forestier reprezentând 26,7% din suprafaţa totală a ţării (1989). Ca suprafaţă ocupată de păduri, România se plasează pe locul 10 în Europa. Patrimoniul forestier al ţării se extinde pe 6341,2 mii hectare, din care pădurile deţin 6174,0 mii hectare, adică o medie de 0,28 ha pădure/locuitor. Cele mai extinse păduri şi cu o structură diversă pe specii se găsesc în regiunile carpatice şi de deal, care deţin circa 90% din suprafaţa totală a pădurilor. Pădurile de răşinoase, de mare valoare economică, deţin peste 1900 mii hectare, ceea ce reprezintă aproape 31% din suprafaţa totală a pădurilor. Ca structura predomină molidul în proporţie de 74%, după care urmează bradul (17%), pinul (7%), bradul Douglas şi laricele (1%). Cantitatea de lemn existentă în pădurile României s-a redus treptat în decursul vremurilor. Se apreciază ca volumul de masa lemnoasă al pădurilor din ţara noastră este de 1130-1260 milioane mc., iar potenţialul anual de exploatare sub 20 milioane mc. Creşterea medie la totalul speciilor din România este de 3,40 mc/an/ha, cu valori mai mari la răşinoase (4,80 mc/an/ha) şi mai mici la foioase (2,92 mc/an/ha). Cerinţele tot mai mari de masă lemnoasă pentru necesităţile economiei naţionale impun, pe lângă gospodărirea superioara a pădurilor, valorificarea la un grad înalt şi în mod raţional a lemnului, în acest scop fiind necesară introducerea unor tehnici şi tehnologii moderne.

106

CAPITOLUL XII ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR DE CONSTRUCŢIE

ROCILE DE CONSTRUCŢIE Industria materialelor de construcţii a înregistrat o dinamică accentuată, cu deosebire în a doua parte a secolului nostru, datorită cerinţelor mari din toate domeniile construcţiilor (civile, industriale, obiective hidrotehnice şi edilitare, căi de comunicare şi altele) În general, sectorul construcţiilor foloseşte materiale, fie în forma lor naturală (rocile utile de toate categoriile), fie obţinute în urma prelucrării acestora (lianţi, ceramică, sticlă) ori combinaţii dintre ele. Unele roci prezintă avantajul de a putea fi prelucrate uşor prin tăiere şi lustruire, fiind folosite în mod curent în operaţiunile de placare, ornamentare, pardosire şi în sculptură. Printre ele se remarcă marmura (calcar metarmofozat) şi calcare marmoreene, gabroul, dioritul, travertinul, diferite tipuri de calcare (oolipice, lumachele, crinoide ş.a.) etc. O categorie specială ca utilitate în domeniul construcţiilor o constituie rocile sedimentare necimentate (nisipurile, pietrişurile) exploatate în continentele lumii, din albiile cursurilor de apă. Industria lianţilor foloseşte ca materie primă calcarul, marnele şi dolomitul, din care se obţin, prin diferite procedee, cimentul, varul şi ipsosul. Produsele acestei subramuri – „materialele de priză” – sunt extrem de solicitate, obţinute cu mari cheltuieli energetice şi investiţii costisitoare. Cimentul, principalul produs, se obţine prin calcinarea calcarului în mari cuptoare rotative, cu adaos de ingrediente (marne, pirită, alumină, ş.a.) în funcţie de caracteristicile solicitate şi de domeniul de utilizare. Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Ţara China Japonia S.U.A. India Coreea de Sud Rusia Turcia Thailanda Brazilia Italia
107

Producţia (mil. tone) 490 94 81 75 56 38 35 34 34 34

Sub raport geografic, industria cimentului este localizată în marile zone de consum şi în proximitatea surselor de materii prime. Constantă este marea sa diseminare teritorială şi mai puţin concentrarea în anumite zone. Fiind o industrie cu puternic impact ecologic, este în general localizată în afara zonelor sau centrelor intens populate. Industria ceramicii se distinge printr-o paletă largă a produselor finite, cu utilizări diverse. Printre materialele ceramice se înscriu cărămizile de toate categoriile (pentru construcţii, refractare, pentru placat ş.a.)materialele izolatoare, materialele de finisaj (faianţă, gresie, teracotă, obiectele de uz sanitar). Materia primă folosită este argila comună, care se găseşte din abundenţă în scoarţa terestră, fiind legată de zonele sedimentare de deal şi câmpie. Dintre statele mari producătoare, se pot aminti ex-URSS, Italia, Germania, SUA, Marea Britanie, ş.a. O altă categorie este reprezentată de obiectele de uz casnic din faianţă şi porţelan, care se produc într-un număr mare de ţări, pe baza prelucrării caolinului. Aceasta se găseşte în mari depozite în estul Chinei, Peninsula Cornwall (Marea Britanie), Podişul Boemiei şi zona Karlovy-Vary, ambele din Cehia, Masivul Central (Franţa), Platoul Appalachi (S.U.A.), Ucraina şi Munţii Ural, ş.a. Industria porţelanului este extrem de diversificată, purtând amprenta fiecărei ”şcoli naţionale” privind tehnologia de fabricaţie, decoraţiile şi forma produselor finale (vase de diferite tipuri, decoraţiuni, figurine, etc.) Industria sticlei este foarte veche. Sticla se produce astăzi într-un număr foarte mare de sorturi (geamuri, termolux, sticlă ornată), pentru a răspunde cerinţelor din diferite domenii ale economiei. Alături de beton şi oţel, sticla devenit unul din cele mai „curtate” materiale folosite în construcţii. Materiile prime folosite sunt nisipurile (silicioase şi cuarţoase), soda caustică şi calcinată, feldspaţii, boraţii, oxidul de plumb, ş.a. Industria sticlei este răspândită în toate continentele, majoritatea statelor lumii acoperind consumul intern cu resurse proprii. Localizarea geografică este corelată cu cea a combustibililor şi cu piaţa de desfacere. România se înscrie ca un producător important în domeniul materialelor de construcţii, ca o consecinţă directă atât a cerinţelor impuse de extinderea construcţiilor industriale şi civile, cât şi a prezenţei din abundenţă a materiilor prime utilizate. Marele "mozaic petrografic" pe care-l reprezintă teritoriul României permite exploatarea tuturor tipurilor genetice de roci de construcţie, care sunt utilizate fie în formĂ brută, fie ca materie primă în diferite subramuri (lianţi, ceramică ş.a.). Dintre rocile vulcanice (eruptive), se remarcă granitul, exploatat din structurile hercinice ale Dobrogei de Nord (Măcin, Iacobdeal, Greci) şi cele vulcanice din sudul Munţilor Metaliferi (Radna, Săvârşin, Zam); bazaltul, cu structuri prismatice în colonade, este exploatat la Racoş (Munţii Perşani), Topliţa (Munţii Călimani), Brănişca (Munţii Metaliferi) şi Lucăreţ (Dealurile Lipovei); andezitul, rocă dură, cu extindere largă în zonele vulcanismului neogen din Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni, este extras din carierele de la Harghita Băi şi Bixad (Carpaţii Orientali) şi cele de pe cursul superior al Crişului Alb. Rocile sedimentare se remarcă printr-o mare diversitate şi, în acelaşi timp, printr-o repartizare echilibrată pe toate formele majore de relief. Calcarul - rocă sedimentară cimentată, compactă - este folosit atât în forma sa naturală (construcţii de şosele, siderurgie ş.a.) cât şi ca materie primă pentru industria cimentului. Mari cariere de calcar sunt situate în apropierea importantelor fabrici de ciment de la
108

Fieni (Lespezi), Medgidia, Taşca (Bicaz Chei), Câmpulung (Mateiaş), Turda (Sănduleşti), Bârseşti (Suseni), Chiştag ş.a. Altele sunt situate în Dealurile Tulcei (Mahmudia) şi Munţii Banatului (Doman) şi furnizează calcar siderurgic, folosit ca fondant în furnalele de la Galaţi, respectiv Reşiţa. Calcarul pentru construcţii este exploatat în Dobrogea de Nord (Hârşova, Topalu, Sitorman, Zebil, Mihail Kogălniceanu). Aceste mari cariere au furnizat, în cea mai mare parte, piatra necesară construcţiei Canalului Dunăre - Marea Neagră şi extinderii portului Constanţa Sud - Agigea. Gresiile, provenite din cimentarea nisipurilor, se utilizează în construcţii civile şi la executarea pavajelor. Ele se găsesc în structurile flişoide ale Carpaţilor Orientali, unde se află şi cele mai mari cariere: Teliu în Munţii Întorsurii, Păltinoasa şi Câmpulung Moldovenesc pe Valea Moldovei, Tarcău pe valea râului omonim, afluent pe dreapta al Bistriţei, Siriu pe Valea Buzăului ş.a. Argila, rocă sedimentară remarcabilă prin plasticitate, se prezintă fie sub formă grosieră (Urlaţi, Lugoj, Jimbolia, Ţăndărei, Sighişoara, Sibiu, Dorneşti etc.), fiind folosită la fabricarea ceramicii pentru construcţii, fie sub formă de caolin (argilă albă), utilizat la obţinerea ceramicii fine (Parva, Aghireşu ş.a.). Ghipsul este utilizat pentru obţinerea diferitelor tipuri de ciment şi este exploatat în carierele de la Pucioasa, Cheia (lângă Turda), Ceraşu şi Teişani - ambele pe Valea Teleajenului. Travertinul este caracteristic zonelor. vulcanice din vestul Carpaţilor Orientali (Borsec) şi din sudul Munţilor Apuseni (Banpotoc). Este utilizat la operaţiuni de placare (metroul şi Palatul Parlamentului din Bucureşti), fiind foarte solicitat la export. Pietrişul şi nisipul sunt utilizate în construcţii diferite şi în industria prefabricatelor. Se obţin în diferite varietăţi granulometrice prin sortarea materialului grosier de albie în mari balastiere situate, în principal, pe râurile mari, la sud de Carpaţi (Slatina şi Stoeneşti pe Olt, Ioneşti pe Argeş, Buciumeni pe Ialomiţa), în Moldova (Doaga şi Răcăciuni pe Siret) şi Transilvania (Gura Arieşului, Benesat pe Someş). Marmura, rocă metamorfică foarte scumpă, se prezintă în diferite forme policrome, fiind utilizată la ornamentarea clădirilor şi la construcţia unor monumente. Mai importante sunt exploatările din Munţii Poiana Ruscă (Ruşchiţa, Alun, Căprioara), Munţii Codru Moma (Vaşcău, Moneasa), Munţii Rodnei (Anieş, Cormaia) ş.a. Industria materialelor de construcţii este foarte veche, încă din secolele XIV-XV fiind menţionate unele ateliere de sticlărie şi teracotă, iar la finele secolului al XIX-lea - primele fabrici de cărămidă şi ţiglă (Lugoj, Jimbolia) şi ciment (Brăila, Braşov). Industria lianţilor produce ciment, var şi ipsos şi este localizată în toate regiunile mari ale ţării, fiind legată de baza de materii prime. România se situează printre primii producători de ciment din Europa (cca. 7 milioane tone în anul 1996), mai vechilor fabrici de la Comarnic, Turda şi Cernavodă adăugându-li-se combinate mari, complexe, în care se produce şi varul (Fieni, Bârseşti, Câmpulung, Aleşd ş.a.). Ipsosul, liant cu priză rapidă, utilizat la tencuieli sau ornamentaţii, este obţinut în cadrul Combinatului de lianţi din Turda şi într-o unitate specializată din Aghireşu (jud. Cluj). Industria ceramicii se remarcă printr-o mare dispersie în teritoriul naţional, atât în domeniul ceramicii pentru construcţii (Reşiţa, Jimbolia, Lugoj, Arad, Turda, Ploieşti, Târnăveni, Braşov, Bucureşti, Roman, Doaga, Galaţi, Piatra Neamţ, Zalău etc.), al ceramicii fine (Curtea de Argeş, Timişoara, Cluj-Napoca, Bucureşti, Iaşi, Câmpulung, Alba Iulia, Piatra Neamţ ş.a.), cât şi al materialelor refractare (Sântimbru, Turda, Deva, Aştileu, Reşiţa, Comarnic, Braşov, Azuga ş.a.) Industria sticlei, cu vechi tradiţii, valorifică nisipurile cuarţoase de care ţara noastră dispune din abundenţă (Vălenii de Munte, Miorcani şi Hudeşti în judeţul Botoşani), în
109

combinaţie cu diferite adaosuri. Între produsele finite, mai importante sunt geamurile, fabricate la unităţile din Boldeşti-Scăieni, Mediaş, Buzău, Bucureşti, Sighişoara şi Târnăveni, şi obiectele din sticlă produse la Turda, Azuga, Ploieşti, Dorohoi, Avrig, Pădurea Neagră (jud. Bihor), Tomeşti (jud. Timiş) ş.a. Ţara noastră a realizat 216.000 tone de produse de sticlărie în anul 1996. Industria prefabricatelor s-a dezvoltat în strânsă corelaţie cu extinderea construcţiilor industriale şi urbane. producţia , foarte diversificată (panouri, stâlpi, tuburi ş.a.) se obţine în mari unităţi situate la Bucureşti, Constanţa, Călăraşi, Bârcea (jud. Hunedoara), Piteşti, Piatra Neamţ, Braşov ş.a. producţia de prefabricate a României a fost de 400.000 m3 în anul 1996.

110

CAPITOLUL XIII

INDUSTRIA UŞOARĂ Face parte din marea ramură bunurilor de consum şi cuprinde subramurile: industria textilă şi a confecţiilor, industria pielăriei şi a încălţămintei. Este prezentă în toate statele globului, diferenţiată de la o zonă la alta, în legătură cu dezvoltarea socio-economică şi condiţiile naturale. Materiile prime folosite de aceasta ramura sunt de origine diversă: vegetală (bumbac, in, cânepă), animală (lâna, piei, blanuri) sau minerală şi sintetică (fire şi fibre sintetice, uleiuri minerale). Astăzi se utilizează într-o pondere din ce în ce mai mare, în ţesături şi în confecţii, amestecul de fire şi fibre naturale. Industria bumbacului s-a dezvoltat atât în statele mari producătoare de materie primă (China, India, S.U.A., Pakistan, Indonezia, Brazilia, Turcia, Uzbekistan, Turkmenistan s.a.)., cat şi în statele cu puţina materie primă sau, în principal, importată (Japonia, Germania, Marea Britanie, Polonia s.a.). Se remarcă faptul că statele cu un mare număr mare de locuitori (China, India, Japonia, S.U.A.) concentrează importante centre ale industriei bumbacului.

Tabelul nr. 1 Principalii producători mondiali de fibre de bumbac Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. Ţara China S.U.A. India Pakistan Indonezia 5,02 2,03 1,81 1,42 0,86 Producţia mii tone 1996 Ponderea in totalul mondial 28,7 11,6 10,3 8,1 4,9

Industria lânii Aceasta ramură foloseşte o cantitate mult mai mică de materie primă; se caracterizează printr-o tehnologie mai puţin influenţată de tradiţiile de automatizare. În 1996, producţia a fost de 2483 mii tone. Filaturile sunt concentrate în statele industrializate. Materia prima – lâna este dată de statele care cresc un număr mare de oi cu lâna fină şi semifină.

111

Tabelul nr. 2 Principalii crescători de oi şi producători de lana1) (1996) Nr. crt. Ţara Efectivul (milioane capete) Cantitatea de lână (tone) 714400 277500 263000 94100 74000 70000

1. Australia 126,3 2. China 127,3 3. Noua Zeelandă 48,8 4. Rusia 25,8 5. Uruguay 19,9 6. Argentina 17,0 1) Ierarhizarea s-a făcut în funcţie de producţia de lână Sursa: Images economiques du monde: 1998

Industria mătăsii naturale, materia primă fiind obţinută din gogoşile viermilor de mătase, este puternic concurată de fibrele sintetice, ajungând în unele state să fie înlocuită complet de fibrele sintetice. Industria mătăsii este dezvoltată în statele cu tradiţii în creşterea viermilor de mătase (China, Japonia, R.P.D.Coreeană şi Coreea de Sud, Italia). Industria inului. Aceasta industrie se afla în regres în perioada actuală, folosind doar 3,1% din totalul materiei prime textile. Inul are o arie de cultură relativ restrânsa: vestul şi centrul părţii europene a C.S.I.-ului, Cehia, Slovacia, Ungaria şi pe suprafeţe mai mici în Belgia, Olanda, nordul Franţei, Marea Britanie (nordul Angliei), 2/3 din producţia şi terasturile de în la nivel mondial este dată de C.S.I. Producţia de in (fibre) este de 600 mii de tone. Industria iutei. Iuta este considerată de specialişti drept cea mai ieftină fibră textilă naturală. Centrele industriale sunt localizate în India (Calcula) şi în Bangladesh (Narayangani), China (Luda), state din Peninsula Indochina, iar pe mai mici suprafeţe, în C.S.I., Brazilia, R.D.Congo, Franţa, Scoţia. Industria cânepii. Ca şi inul, cânepa este o plantă cunoscută din timpuri străvechi şi cultivată pentru fibre rezistente, pentru pânzele corăbiilor, saci, frânghii. Suprafaţa de cultură s-a redus, în prezent ea fiind în jur de 350 mii de ha, fata de 439 mii ha în 1969. Un sfert din producţia fibrelor de cânepă este dată de C.S.I., urmată de China, India, România, Polonia, Ungaria, Iugoslavia. Industria pielăriei şi încălţămintei Primele locuri în industria mondială le deţin C.S.I. şi S.U.A. Unităţile pentru tăbăcitul pieilor naturale sunt amplasate, de regulă, în ţările cu efective mari de animale (de bovine, dar şi ovine şi porcine), respectiv în India, Argentina, S.U.A., C.S.I., China, Mongolia, care sunt cele mai mari producătoare de piei. Unele ţări au o industrie de tăbăcărie bine dezvoltată, pe baza prelucrării pieilor brute din import: Franţa, Japonia, Marea Britanie Dintre marile producătoare de încălţăminte (din piei naturale şi înlocuitori) menţionăm C.S.I., S.U.A., Italia, Franţa, Marea Britanie, Germania, Cehia, Iugoslavia, Brazilia, Venezuela, Argentina, Uruguay. In industria marochinăriei un rol important îl joacă întreprinderile mici, artizanale. Cele mai renumite ateliere de artizanat ale pielii au rămas cele din statele arabe din Orientul Mijlociu şi Apropiat (Siria, Iran, Iraq) şi din Africa de Nord (Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt). Arta prelucrării pieilor se răspândeşte şi în America Latină, în statele Mexic, Brazilia, Argentina, Uruguay.
112

Industria uşoară din România 1. Industria bumbacului prezintă cea mai mare importanţă datorită numeroaselor sale întrebuinţări, cât şi costului mai convenabil, în comparaţie cu alte materii prime. Materia primă prelucrată (bumbacul) este asigurată din import: Uzbekistan, Turkmenistan, Egipt, Sudan, India, ultima fiind principala furnizoare. 2. Industria lânii. Materia primă o reprezintă, în primul rând, lâna fină şi semifină obţinută de la oile merinos. în ultimii ani se foloseşte tot mai mult amestecul cu fire sintetice, obţinându-se produse de calitate. Produsele de lână sunt exportate în federaţia Rusă, Ucraina, Germania, Franţa, Marea Britanie, Austria, Italia, Grecia, Japonia. 3. Industria inului şi cânepii. Materia primă folosită este inul şi cânepă în zonele cu tradiţie, cu condiţii favorabile de cultură – Podişul Sucevei, depresiunile intracarpatice şi sudul Dobrogei – pentru in; Câmpia de Vest şi Câmpia Transilvaniei pentru cânepă – cea mai mare parte a ţesătoriilor, filaturilor şi topitoriilor fiind amplasate în zonele specializate pentru aceste culturi. 4. Industria mătăsii foloseşte ca materie primă mătasea naturală din ţară, cea importată din China, cât şi mătasea sintetică (artificială). 5. Industria tricotajelor foloseşte, în cea mai mare parte, ca materie primă bumbacul, plus lâna şi firele sintetice. Localizarea marilor unităţi producătoare este, în principal, în centrele de mare consum (Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Arad, Oradea, Sibiu, Braşov, Sighetu-Marmaţiei, Piatra-Neamţ, Suceava, Miercurea-Ciuc, Roman s.a.). O cantitate apreciabilă de tricotaje este destinată exportului.

113

CAPITOLUL XIV

INDUSTRIA ALIMENTARĂ
Industria alimentară, extrem de diversificată, cunoaşte astăzi unul dintre cele mai alerte ritmuri de dezvoltare, ocupând, practic, după construcţiile de maşini, locul al doilea ca pondere în volumul total al producţiei industriale a Terrei. Această evoluţie rapidă a producţiei tuturor subramurilor sale a fost impusă, neîndoielnic, mai ales în ultimul sfert de veac, de cererea suplimentară de produse alimentare datorită creşterii demografice fără precedent. Dublarea populaţiei Terrei în mai puţin de 35 de ani a implicat eforturi uriaşe pentru asigurarea resurselor de hrană şi, firesc, în reevaluarea noilor dimensiuni ale dezvoltării agriculturii mondiale, principalul furnizor de materie primă pentru industria alimentară. Principalele cinci ţări europene: Marea Britanie, Franţa, Olanda, Elveţia şi Germania sunt, alături de S.U.A. şi Japonia, principalii investitori internaţionali din industria alimentară, fiecare impunându-se prin câteva mari grupuri, cunoscute prin specializarea şi specialităţile lor în diverse subramuri alimentare şi bine consolidate din punct de vedere financiar. Repartiţia geografică a industriei alimentare pe Terra Fiind o ramură indisolubil legată de agricultură, principalul său furnizor de materie primă, industria alimentară s-a dezvoltat, în primele sale faze (unităţi mici săteşti sau secţii de preparare primară), în zonele agricole sau în proximitatea acestora (cu deosebire în zonele periurbane). Localizarea sa în aceste spaţii geografice se conjugă, dincolo de satisfacerea cerinţelor pieţii urbane, cu o anumită specializare a agriculturii periurbane (legumicultura, avicultura, creşterea intensivă a bovinelor şi porcinelor) care-i oferă materia primă. A. Industria prelucrării cerealelor şi a panificaţiei. Produsele cerealiere au deţinut dintotdeauna un rol important în alimentaţie, pentru unele ţări existând chiar un “apetit tradiţional” în acest domeniu. Este cazul Italiei, care se afla pe primul loc în consumul mediu anual de făină pe locuitor (76,4 kg.). Urmează Franţa (64,9 kg.), Belgia (63,1 kg), Marea Britanie (61,7 KG), Olanda (54 kg) şi Germania (47,9 kg), după datele furnizate de F.A.O. (1990) pentru ţările Uniunii Europene. În condiţiile prelucrării industriale de astăzi rata medie de extracţie a făinii din grâu este de 75%, aceasta putând varia în funcţie de sortimente. Producerea artizanală a pâinii are încă tradiţii foarte puternic în numeroase ţări ale lumii, unde aceasta deţine ponderea absolută (Spania şi Italia 95%, Olanda 75%, Franţa 73%, Germania 65%). Consumul mondial de pâine pe locuitor în anul 1990 se prezenta astfel (in kg): Polonia 100, Cehoslovacia 93, Germania 80, Danemarca 78, Belgia 77, Spania 73 s.a.
114

Principalii producători mondiali (1993) sunt: Italia, ex-URSS, Japonia, Franţa, Germania etc. Fata de consumul mondial pe locuitor (6,8 kg în 1992), câteva ţări se detaşează prin consumuri mai mari legate de o anumita tradiţie gastronomică (Italia 25, Elveţia 9, Grecia 8,7), după cum altele se situează sub aceasta medie (Portugalia 6,3, Germania 4,8, Spania 4). Producţia mondială a anului 1995 (113 mil.t) a fost obţinută în 121 de ţări producătoare (31% sfecla, 69% trestie) după cum urmează: 16 pe baza trestiei şi sfeclei, 39 pe baza sfeclei şi 66 pe baza trestiei. Zece state ale lumii au produs, în acelaşi an, 56% din totalul mondial: India 10,5%, Brazilia, 9,0%, China 7,3%, S.U.A. 6,1%, Germania 4,3%, Ucraina 4,0%, Franţa 3,9%, Cuba 3,9%, Australia 3,6%, Thailanda 3,4%. Mai bine de 70% din producţia mondială a fost consumată în ţările producătoare, pe piaţa de profil negociindu-se cca.30% din producţie. Mari exporturi (mil.t.) realizează Brazilia (3,7), Australia (3,7), Cuba (3,3), Thailanda (3) şi Franţa (3), iar la import se detaşează Rusia (3,4), S.U.A. (1,8), Japonia (1,7), Marea Britanie şi India (cate 1,4) etc. Consumul mondial pe locuitor se repartizează pe o scară valorică foarte larga (de la peste 67 kg în Singapore şi Cuba la numai 1 kg în Republica Centrafricana), exprimând încă o data marile decalaje ce separă fiinţele umane din diferite zone ale Terrei, din perspectiva raţiei alimentare. Industria uleiului şi a altor substanţe grase

Tabelul nr. 1 Repartiţia consumului mondial de zahăr, pe locuitor, în anul 1995 (kg/locuitor)
Cantitatea Peste 60 55-60 50-55 45-50 40-45 35-40 30-35 25-30 20-25 15-20 10-15 5-10 Sub 5 Statele
Singapore (67,3), Cuba (67,2) Costa Rica (55,5) Islanda (53,1), Israel (52,5) Noua Zeelanda (49,3), Austria (47,6), Australia (46,8), Mexic (45,4) Brazilia (43,8), Finlanda (43,8), Elveţia (41,8), Suedia (40,8), Danemarca (40,3) Olanda (38,6), Irlanda (38), Norvegia (37,8), Marea Britanie (37,6), Canada (36,8), Guatemala (35,9), Malaysia (35,7), Franţa (35). Ex-URSS (34,7), Ungaria (34,1), Germania (33,1), Africa de Sud(30,4), Grecia (30). Portugalia (29,4), SUA (29,2), Italia (28,6), Spania (28,4) Iran(23,7), Thailanda (21,4) Japonia (19,8) India (13,4), Indonezia (13,2) China (5,9), Nigeria (5) Somalia (4,6), Etiopia (2,6), Bangladesh(2,3), Afganistan (2,1), Republica Centrafricana (1).

Sursa: Images economiques du monde, 1998. Una dintre substanţele grase deosebit de utilizată astăzi este margarina, a cărei producţie a fost pusă la punct în anul 1969. Este produsă astăzi în varietăţi numeroase în funcţie de ingredientele grase folosite (de origine animală, ulei de coprah, palme, palmiste, arahide, susan etc. fiind deosebit de agreată în alimentaţie (shortening în S.U.A., vanaspati sau ghee în India, etc.). Din producţia mondială a anului 1992 (9,3 mil.t) jumătate a fost obţinută în ţările Uniunii Europene, unde se înregistrează şi cele mai mari consumuri anuale pe locuitor (în kg. 1993): Danemarca 14.1, Benelux 11,0, Marea Britanie 8,7. Germania 7,7, Irlanda 4,2, Franţa 3,8, Grecia 3,8, Spania 2.2.
115

In producţia mondială de unt (5430 mii t în 1994) se detaşează, de asemenea, ţările Europei de Vest (1820, din care U.E. 1610; Franţa 445), la care se adaugă cele din ex-URSS (Rusia 670, Ucraina 310) şi America de Nord (693, din care SUA 592). în spaţiul geografic asiatic se remarcă India (1110), primul producător mondial, iar în cel al Oceaniei, Noua Zeelandă (310). Comerţul mondial cu unt reţine în primul rând planul exporturilor (744 mii t în 1993) contribuţiile Europei de Vest (260, din care U.E. 220; Franţa 35), urmată de Noua Zeelandă (231), Rusia (182) şi S.U.A. (160), iar în cel al importurilor Rusia (182), Europa de Vest (60), Polonia (35) etc. Consumul mondial pe locuitor (in kg.-1993) confirma, dincolo de supremaţia Noii Zeelande (9,3), apetitul pentru acest produs al majorităţii ţărilor din Uniunea Europeana cu valori cuprinse intre 5,2 (Danemarca) şi 8,2 (Franţa). La polul opus se afla statele cu un consum sub 1 kg/locuitor, între care se numără Ungaria, Japonia, Africa de Sud şi Spania. Producţia mondială de uleiuri vegetale şi substanţe grase, care a depăşit în 1994 10 mil.t a fost obţinută în cea mai mare parte (cca.65%) pe baza prelucrării oleaginoaselor. Uleiurile vegetale obţinute pe baza prelucrării oleaginoaselor din zonele temperate (soia, floarea soarelui, rapiţa s.a.) au reprezentat aproape 80% din producţie, restul provenind din ţările tropicale (coprah, palme, palmiste, arahide s.a.) sau mediteraneene (măslin). în profil regional se înscrie contribuţia ţărilor europene, cu deosebire cele occidentale (Franţa, Germania), în care producţia este controlată de mari societăţi alimentare cu ramificaţii în toate continentele (Vargill, Dreifus, Centra Soya). Statele Unite ale Americii aveau încă din 1987, 90 de uzine pentru prelucrarea seminţelor de soia, iar Argentina şi Brazilia, mari producătoare în continentul sud-american, au dezvoltat o importantă industrie de profil (25 de uzine în Brazilia) în paralel cu extinderea suprafeţelor cultivate. În Asia au contribuţii importante în producţia de uleiuri vegetale China (ţara de origine a soiei), India, remarcabilă prin perenitatea unor procedee artizanale de obţinere, dincolo de existenţa marii industrii, şi Japonia, cu producţie bazată pe import, dezvoltată însă sub raport tehnologic (obţinerea unor sorturi de brânză – tofu sau sosuri – shuyu prin prelucrarea soiei). Un aspect nou al problemei îl reprezintă implantarea în ultimele decenii a unor importante capacităţi de producţie în zonele intertropicale din Africa (Cote d’Ivoire, Senegal, R.D.Congo s.a.). Asia de Sud-Est (Filipine, Myanmar) şi Oceania (Noua Guinee, Vanuatu) în vederea prelucrării fructelor oleaginoase tropicale, uleiurile vegetale obţinute fiind deosebit de agreate în gastronomia locală şi reprezentând valoroase resurse de export şi, implicit, de constituire a venitului naţional pentru numeroase state în curs de dezvoltare sau sărace. Industria prelucrării fructelor şi legumelor S.U.A. reprezintă primul producător mondial de conserve de legume (cca. 6 mil.t sterilizate şi 3 mil.t congelate), la care se adaugă peste 1,8 mil.t fructe conservate sub diferite forme. Numeroase societăţi americane specializate (Del Monte, Reynolds Tobacco) au construit unităţi de conservare în diverse zone ale Terrei pentru a prelucra fructele tropicale: ananas (Hawaii), banane (Filipine şi Guatemala) etc. Intre alţi producători mondiali se remarcă ex-URSS (cca.3 mil.t conserve de legume şi fructe, obţinute în uzinele din ucraina, Moldova şi Piemontul caucazian), Franţa (locul 3 mondial), Japonia, Marea Britanie, Africa de Sud. Exista de asemenea, o anumită specializare a industriei din unele state în conservarea unor legume sau fructe pentru care acestea sunt recunoscute pe piaţa mondială. Se poate exemplifica, astfel, cazul Italiei pentru tomate, Ungariei (ardei), Turciei (stafide), României (diverse fructe), Macedoniei (legume diverse), Spaniei şi Greciei (măsline) etc.

116

Din producţia mondială de legume şi fructe o treime face obiectul conservării, restul fiind consumată în stare proaspătă. Industria băuturilor alcoolice şi nealcoolice. Produsele acestei subramuri se realizează într-o gamă extrem de variată, adăugându-se băuturilor naturale (apă, lapte) pentru a răspunde, astfel, cerinţelor fiziologice ale fiinţei umane. Marea varietate a băuturilor are în vedere modalităţile diferite de elaborare prin care se poate recunoaşte, după caz, rolul decisiv al alcoolului etilic, caracteristicile tonifiante pentru ceai, cacao sau cafea ori rolul zahărului sau al unor înlocuitori în procesele fermentative până la obţinerea produsului final. Între băuturile alcoolice, berea se plasează categoric în frunte, consumul mondial fiind de trei ori mai mare decât cel de vin. Tabelul nr. 2 Producţia şi consumul de bere în unele state în anul 1996 Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. Producţia mondială (mil.hl.) Total 1189 din care: S.U.A. (238) China (120) Germania (116) Japonia (69) Brazilia (57) Consumul mondial (l/locuitor) Germania (137) Danemarca (126) Irlanda (123) Belgia-Luxemburg (107) Marea Britanie (100)

Industria vinului Tehnologiile oenologice actuale au devenit extrem de complexe, presupunând multe etape până când vinul ajunge la consumator: filtrare, fermentare, tratare, învechire, conservare, combinare (cupajare), ambalare, negociere, desfacere. Vinurile nobile extrase din soiuri superioare de struguri (Bordeaux, Burgogne, Malaga, Porto, California etc.) sunt supuse unor examene foarte riguroase, în urma cărora primesc certificate de clasificare internaţională. Acestea sunt ambalate la locul de producţie. Cu unele excepţii care privesc obţinerea vinului de către micii producători din diferite ţări, pe suprafeţe restrânse, fabricarea acestuia în marile zone viticole ale lumii (Languedoc, Champagne, Mancha, Xeres, Emilia-Romagna, Bairrada, Murfatlar, Dealul Mare-Costesti, Tokay s.a.) se face în regim industrial, beneficiind de suprafeţe enorme şi fiind controlată de mari societăţi naţionale sau internaţionale. Tabelul nr. 3 Principalii producători mondiali de vin (mii hl) Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. Ţara Italia Franţa Argentina Spania S.U.A. Africa de Sud 1963 53042 55303 19533 25836 13263 1973 76720 82428 20000 39939 15730 117

1983 82200 68800 24719 30910 25707 -

1993 62295 53980 14470 25490 17000 9160

1996 60000 54800 22430 18050 17000 9100

Tabelul nr. 3 Comerţul şi consumul de vin în unele state în anul 1996 Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. Export (mil.hl) Italia (12,1) Franţa (10,9) Spania (7,2) Germania (2,7) Portugalia (2,1) Bulgaria (1,1) Ungaria (1,1) Ex-Iugoslavia (0,7) Grecia (0,5) Import (mil.hl) Germania (8,8) Marea Britanie (6,6) Franţa (6,0) S.U.A. (2,4) Belgia (2,3) Olanda (1,9) Elveţia (1,8) Canada (1,5) Danemarca (1,2) Consum (l/loc./an) Franţa (64,5) Italia (60,3) Luxemburg (59,7) Argentina (51,6) Elveţia (44,4) Spania (39,1) Austria (33,1) Grecia (31,5) România (21,3)

Băuturile alcoolice se obţin prin distilarea unor amestecuri fermentate de fructe sau plante zaharoase (prune, mere, pere, struguri, sfecla şi trestie de zahăr), cereale (grâu, porumb, orz, secara) sau cartofi, care conţin amidon. Sunt produse intr-o mare varietate de sorturi, cu denumiri diferite, respectând tradiţiile de consum ale diferitelor comunităţi umane din întreaga lume. Sunt cunoscute pretutindeni unele băuturi alcoolice precum: aguardiente în Spania, grappa în Italia, slibovita în Iugoslavia şi toate ţările balcanice, ţuica în România, palinca în Ungaria, uzo în Grecia, mao-tai în estul şi sud-estul Asiei, raki în Turcia şi Egipt, arak în Orientul Apropiat, cognac şi armagnac în Franţa, appelbraunvin în Scandinavia, cacsasa în Brazilia. Între băuturile obţinute prin prelucrarea cerealelor se numără: whiskyul, vodca şi ginul. Primul originar din Scoţia şi Irlanda, este produs pe baza malţului de orz şi alte cereale. În consumul mondial de băuturi spirtoase al anului 1994 prioritatea a revenit pentru whisky (36% - din care Scoţia 15, Japonia 8, Canada 6, S.U.A. 6, alţii 1), urmat de alcoolul alb (34% - din care vodca 12, rom 11, gin 8, altele 3) şi diverse specialităţi (29% - din care brandy 14, lichior 18, altele 7). Repartiţia consumului mondial de alcool releva aceleaşi valori importante (l/loc/1n), care se regrupează cu mici interferenţe în spaţiul geografic al Uniunii Europene (Luxemburg 12,3; Franţa 11,9; Portugalia 11,6; Germania 10,9; Elveţia 10,7; Ungaria 10,5; Spania 10,4, Austria 10,3; Danemarca 9,9; Belgia 9,4;… România 7,4. Băuturile tonifiante (cafea, cacao, ceai) sunt astăzi consumate pe întreaga planetă sub diferite reţete de preparare, în cantităţi variabile de la o zonă la alta, în varietăţi şi concentraţii dintre cele mai diferenţiate. Repartiţia geografică a producţiei, pieţelor de desfacere şi consumului pune în evidenţă mari variaţii teritoriale, de la superconcentrare excesivă (55% din producţia de cacao în Africa de Vest, 73% din cea de cafea în America Latină, 75% din cea de ceai în Asia de Sud şi Sud-Est s.a.)pana la valori simbolice. Piaţa mondială a acestor produse este extrem de activă, tranzacţiile bursiere în materie înregistrând mari fluctuaţii în timp. Băuturile nealcoolice, denumite în mod curent băuturi naturale, se produc astăzi în cantităţi impresionante, în majoritatea ţărilor lumii. Consumul lor a sporit odată cu diversificarea gamei de produse şi penetrarea marilor companii producătoare (Coca-Cola, Pepsi) cu filiale pe toate continentele lumii. In mod obişnuit acest tip de băuturi include toata gama sucurilor naturale de fructe şi ape minerale. Dacă decenii de-a rândul sucurile de fructe au constituit un produs de consum privilegiat iar apele minerale un element de cura terapeutică, astăzi ele se înscriu între produsele de consum cotidian în variante de alegere, funcţie de preferinţe (substanţe
118

zaharoase, aditivi, arome, coloranţi, aciditate) sau diferite prescripţii legate de compoziţia chimică (apele minerale). Franţa de exemplu, a devenit în acest secol unul din marii consumatori de apă minerală îmbuteliată (cca.50 l/1n/persoană), fiind al doilea producător şi exportator al lumii. Marile societăţi, precum Perrier, Vittel, Evian au pătruns deja pe piaţa americană câştigând, treptat, teren în defavoarea băuturilor dulci. Industria laptelui ai a produselor lactate este una din ramurile industriei alimentare care furnizează produse cu mare valoare nutritivă. Brânzeturile reprezintă, fără îndoială, primele produse lactate obţinute prin coagularea laptelui, folosind diferiţi acizi, procedeele de obţinere evoluând rapid graţie aplicării rezultatelor cercetărilor biochimice cu privire la procesele fermentative, folosirea unor substanţe conservatoare sau aromatice. Industria cărnii şi a produselor din carne a evoluat în deplină concordanţă cu procesul de urbanizare. Aprovizionarea oraşelor cu carne şi produse derivate este astăzi, în fapt, o activitate comercială care pune în aplicare tehnologii industriale dintre cele mai diversificate de prelucrare, conservare, transport şi desfacere până când produsul ajunge în faza gastronomică. Consumul mondial a crescut în paralel şi cu progresele înregistrate în sectorul zootehnic (selecţia şi ameliorarea raselor, protecţia medicala contra epizotiilor, apariţia furajelor concentrate s.a.), extinderea sistemului de consum colectiv în cantine şi restaurante, practicat în numeroase tari, precum şi extinderea lentă a consumului zilnic de carne cu deosebire în ţările cu un nivel de viaţă ridicat. Producţia mondială de carne a crescut continuu (de la 45 mil.t în 1950 la 176 mil.t în 1990) în deplină consonanţă cu evoluţia demografică şi a procesului dinamic de urbanizare înregistrate pe planetă. Numai în anii 1990-1994 producţia a crescut cu 16 mil.t. Luând însă în calcul consumul anual pe locuitor, în acelaşi interval s-a înregistrat o scădere cu aproape 1%, creşterea producţiei de carne neputând ţine pasul cu cea demografică (Brown,1993). Creşterea producţiei s-a realizat îndeosebi pe seama creşterii în regim industrial (porcine, pasări) înregistrat în ţări cu efective importante de animale şi mari producătoare de carne (SUA 7%, China 6%, Brazilia 3%, pentru carne de porc; China, SUA şi Germania pentru carnea de pasăre). Scăderea producţiei de carne la animalele rumegătoare (bovine, ovine) este legată de scăderea calităţii furajelor, mai ales a păşunilor naturale asupra cărora se exercită o presiune extraordinară în unele ţări cu efective foarte mari. Tendinţele mondiale actuale arată o creştere viitoare spectaculoasă pentru carnea de pasăre, care poate depăşi producţia de carne de bovină, legat de raţiuni economice privind consumul de furaje (consumul mediu de furaje, pentru o creştere cu un kg în greutate, este de 7 kg pentru bovine, 4kg pentru porcine şi 2 kg pentru păsări), precum şi creşterea cerinţelor de carne albă, cu motivaţii de ordin dietetic. Industria peştelui şi a produselor din peste. în 1994 s-au pescuit pe Terra 5000 de specii de peşti, 40% reprezentând speciile comune, iar dintre acestea 24% cele mai valoroase şi cu cea mai mare frecventă în alimentaţie (scrumbiile 8,3 mil.t, leul de Alaska 4,6, macroul de Chile 3,4, sardelele de Japonia 2,3, capelanul 1,7). Acestora li se adaugă heringul, pescuit în Atlanticul de Nord-Est, somonul de Gasconia, thonul (marile Asiei de Sud-Est) s.a. Pe mari familii, pescuitul mondial se exercită asupra unui număr restrâns: 65-70% din producţia anului 1993 implicând 13-15 familii, iar 25% din capturi fiind cuprinse în patru familii (Gadide, Clupeide, Engraulus, Osmeride). Marile zone de pescuit ale Terrei sunt situate în oceanul Pacific exploatate de flotele japoneze, ex-sovietice şi americane şi care contribuie cu 60% la producţia mondiala, Oceanul
119

Atlantic (30%), restul fiind dispersate în zonele de golf ale Oceanului Indian şi bordurile Oceanului Arctic şi ale apelor antarctice. Cele mai mari cantităţi se pescuiesc în zonele de tarm (pelagice), cu deosebire speciile planctonofage, pescuitul “economic” realizându-se până la 1000-l200 m, respectiv în platforma litorală şi partea superioară a pantei continentale. Este zona care contribuie cu 65% la producţia mondială, diferenţiindu-se prin productivitate (Marea Mediterană 1,5 kg/ha/an; Marea Barents 4,5; Marea Nordului 16-24,5; Marea Japoniei 28,8; Marea Azov 80). Aceasta este una din motivaţiile extinderii, de către cea mai mare parte a ţărilor lumii, a zonelor de pescuit cu mult dincolo de limita apelor teritoriale, situaţie ce a constituit “sâmburele” unor dispute regionale care au căpătat, pe alocuri, forme violente: "“războiul somonului"” între Spania şi Franţa asupra domeniilor de pescuit din Golful Gasconiei, cel ruso-chinez asupra sardelelor din zona Marii Ohotsk, cel dintre Islanda şi Marea Britanie, dintre Franţa şi Canada privind zona de pescuit Saint-Pierre-et-Miquelon, cel dintre Spania şi Canada privind protecţia balenelor din zona Terra Nova etc. Industria conservării peştelui Din cele aproximativ 100 mil.t de peste pescuit anual pe Terra în intervalul 19901994, incluzând şi produsele de aquacultură (10% au provenit din apele continentale), 70% au fost destinate consumului uman (45% proaspăt, 16% congelat, 9% uscat, afumat sau în conserve), restul fiind folosite pentru producerea hranei animalelor (făina şi îngrăşămintele naturale). Peştele proaspăt sau prelucrat furnizează astăzi 6% din disponibilităţile mondiale de proteine şi un sfert din proteinele animale consumate de om. State cu producţii importante: Japonia, Rusia, S.U.A., Spania, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Germania, Norvegia, Danemarca, Peru, Chile etc.

120

CAPITOLUL XV

AGRICULTURA

În lumea contemporană problema alimentaţiei a devenit fundamentală. Foametea şi subnutriţia au secerat, în trecutul istoriei omenirii, mai multe vieţi decât toate calamităţile naturale, bolile sau războaiele la un loc. Şi astăzi flagelul foamei, specific ţărilor slab dezvoltate din Africa, America Latină şi Asia de Sud şi Sud-Est, cuprinde 2/3 din populaţia lumii. Aceste ţări deşi deţin 2/3 din fondul arabil al planetei, nu realizează decât circa 30-35% din recolta agricolă mondială. În aceste condiţii, agricultura devine o ramură de bază a economiei mondiale, produsele sale constituind principala sursă de alimentaţie a omenirii şi baza de materii prime pentru o serie de ramuri industriale. Creşterea populaţiei sporeşte cererea de consum care, la rândul ei, exercită presiuni tot mai puternice asupra resurselor naturale. Suprafaţa de teren arabil se restrânge, în timp ce subalimentaţia afectează 16% din populaţia globului, îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare. Agricultura poate asigura hrana populaţiei globului. Producţia este însă inegal repartizată pe diferite zone ale lumii, între ţări, pe regiuni, ceea ce creează şi menţine puternice decalaje sub aspectul posibilităţilor de alimentaţie ale populaţiei în diferite zone ale lumii. Se impune, deci, o dezvoltare continuă a agriculturii prin folosirea pământurilor încă neintroduse în cultură, în lăturarea eroziunii solurilor, extinderea irigaţiilor, desalinizarea terenurilor sărăturoase, sporirea cantităţii de îngrăşăminte, de specii de plante ameliorate, mecanizarea, sporirea cantităţii de energie utilizată, reforme sociale şi economice.

Modul de utilizare a terenurilor

Din suprafaţa totală a uscatului, de circa 14,9 miliarde hectare, terenurile agricole ocupă o suprafaţă relativ mică: 4,9 miliarde hectare. Din aceasta terenurile arabile reprezintă 1,4 miliarde hectare, iar păşunile şi fâneţele 3,1 miliarde hectare. Astăzi numai jumătate din pământurile arabile sunt efectiv cultivate. Desigur că suprafaţa cultivată existentă în prezent poate fi lărgită prin diferite măsuri ce se iau de către statele care au asemenea posibilităţi. Această problemă stă în prezent în atenţia specialiştilor din întreaga lume. Terenurile arabile reprezintă principalul mijloc de producţie al agriculturii. Repartizarea acestora este însă foarte inegală, valori apropiate de media mondială înregistrându-se în America de nord, Federaţia Rusă, Asia de Est. Se remarcă prin valori mai mari Europa (31%) şi Asia de Sud (25%). Europa, care se detaşează de celelalte continente prin ponderea mare a terenurilor arabile, dispune în partea central-vestică şi sud-estică de vaste terenuri
121

agroproductive . Într-o serie de ţări mici cu tradiţii agricole şi condiţii favorabile aceste terenuri depăşesc 50% din teritoriu (Ungaria, Danemarca), în timp ce în unele state mijlocii (Polonia, Spania, Italia, Germania) înregistrează între 40-50%. Un grad ridicat de punere în valoare a terenurilor se remarcă şi în alte regiuni ale globului. O situaţie aparte o are India, cu un teritoriu relativ extins (3,3 mil.km.p.) şi foarte populat (un miliard de locuitori), unde suprafaţa arabilă ocupă jumătate din structura fondului funciar În Turcia ponderea terenurilor arabile reprezintă 35%, în Grecia 30%, Cuba30%, Pakistan 26%, vietnam 21%. Cela mai restrânse terenuri arabile se găsesc pe teritoriul Africii (160 mil. ha.) şi al oceaniei (49 mil. ha., din care 98% pe teritoriul Australiei), datorită marii extensii a regiunilor deşertice şi a pădurilor ecuatoriale. Terenurile arabile ale Australiei reprezintă numai 4,6% din suprafaţa sa, cea mai mare pondere deţinând-o terenurile cu alte utilizări, aici find incluse şi întinsele suprafeţe deşertice şi semideşertice. Păşunile şi fâneţele naturale formează o componentă primordială în zootehnie, având în vedere că toate animalele care furnizează carne, lapte şi lână sunt ierbivore. Pajiştile au o mare răspândire pe glob, în toate zonele climatice, totalizând o suprafaţă de 3,4 miliarde ha (23,6% din întinderea uscatului planetar), dublă faţă de cea a terenurilor arabile, urmând imediat după păduri. Cele mai productive şi mai extinse păşuni alpine (Alpi, Pirinei, Caucaz, Balcani, Carpaţi), cele cu caracter permanent (Noua Zeelandă, Europa oceanică) şi păşunile de luncă, acestea din urmă concentrând un mare efectiv de animale datorită compoziţiei floristice şi a productivităţii foarte ridicate. Păşunile din regiunile aride şi semiaride au o valoare economică scăzută şi sunt utilizate temporar. Ele cuprind suprafeţe de stepă (Europa, Asia Centrală), prerii *America de Nord(, pampas (America de Sud ), savane (Africa), şi chiar regiuni semideşertice (Australia, Africa, Asia Centrală).

Structura producţiei agricole Din punct de vedere al structurii, agricultura cuprinde două ramuri principale: producţia vegetală, şi respectiv, cea animală, strâns legate una de alta, într-o condiţionare reciprocă, deşi obiectul de producţie al fiecăreia este diferit. Greutatea lor specifică, în ansamblul agriculturii, a cunoscut variaţii în timp concomitent cu progresele tehnice realizate şi cu necesităţile economiei mondiale. Resursele agroalimentare vegetale În structura plantelor de cultură predomină cerealele, care s-au extins de la 681 mil. ha în 1994, ceea ce înseamnă jumătate din terenurile arabile mondiale. Cerealele asigură hrana de bază a populaţiei, sunt folosite ca materii prime în diferite ramuri ale industriei alimentare, ca nutreţuri pentru animale, ca produse de export. Cerealele reprezintă avantajul că se pot păstra un timp destul de îndelungat sau pot fi transportate la distanţe mari fără să se deprecieze, ceea ce permite un comerţ exterior destul de activ. Cele trei cereale de bază - grâul, orezul, porumbul - au ponderi apropiate în producţia totală de cereale Grâul este cea mai veche plantă cultivată de om şi cea mai răspândită plantă de cultură de pe glob, datorită calităţii de a se adapta la o gamă largă de condiţii climatice şi de sol. Are o răspândire aproape continuă în emisfera nordică, ocupând spaţii mari în Eurasia şi America de Nord, şi este cultivat mai răzleţ în emisfera sudică, mai ale în sudul Australiei, Africii, Americii de Sud.
122

Tabelul nr.l Principalii producători mondiali de grâu Nr. Ţara Crt. 1 China 2 India 3 SUA 4 Franţa 5 Rusia 6 Canada 7 Australia Total mondial Producţia Mil. Tone (1996) 109,0 62,6 62,1 35,9 34,9 30,5 23,5 584,9 Ponderea în producţia mondială % 18,6 10,7 10,6 6,1 6,0 5,2 4,0 100

Sursa: Images economiqes du monde, 1998 Orezul Spre deosebire de grâu, care este cereala de bază în comerţul mondial, orezul reprezintă cultura pentru consum a populaţiei din zonele calde şi umede din sudul şi estul Asiei. În general cultura orezului are nevoie de temperaturi ridicate, de mari cantităţi de apă pentru germinare şi creştere. Astfel, zonele umede ale tropicelor sunt cele mai favorabile, dând două recolte pe an:prima, cea mai bogată, în iunie, iar cea de a doua, mai slabă, în noiembrie. Tabelul nr. 2 Primii producători mondiali de orez Nr. Crt. Ţara Producţia Mil. tone 1996 190,1 120,0 51,2 28,0 26,3 21,8 562,3 Ponderea în producţia mondială % 33,8 21,3 9,1 5,0 4,7 3,9 100,0

1 R.P. Chineză 2 India 3 Indonezia 4 Bangladesh 5 Vietnam 6 Thailanda Total mondial

Sursa: Images economiqes du monde, 1998 Porumbul ocupă al treilea loc, după grâu şi orez, ca răspândire pe glob, şi constituie a doua cereală de mare valoare în zona temperată, deşi este original din America Centrală şi de Sud tropicală, unde populaţiile locale îl cultivau şi consumau cu 2-4 milenii î.Hr. Boabele se consumau prăjite. De la plantă mai extrăgeau zahărul din tulpină şi o băutură pe care o supuneau fermentării. Europenii, după colonizarea Americii, au început să-l cultive utilizându-l de asemenea ca hrană, dându-i numele de cereala indiană (indian-corn). Astăzi

123

această cereală are o largă întrebuinţare ca materie primă industrială (pentru amidon, ulei, alcool), ca furaj concentrat (SUA, Europa) şi ca plantă alimentară (America Latină). Tabelul nr.3 Principalii 10 producători mondiali de porumb Nr. Crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Ţara Producţia Mil. tone 1996 Ponderea în producţia mondială % 40,9 20,7 5,5 3,0 2,5 1,8 1,8 1,7 1,5 1,5 100,00

SUA 236,1 China 119,4 Brazilia 32,0 Mexic 17,3 Franţa 14,5 Argentina 10,5 Africa de Sud 10,4 România 9,6 Indonezia 8,9 Italia 8,7 Total mondial 576,9 Sursa: Images economiqes du monde, 1998

Alte cereale: secara, orzul, ovăzul, meiul, sorgul, deşi nu oferă cantităţi mari pentru comerţul mondial, au importanţă în producţia locală. Culturile tehnice sau plantele industriale sunt acelea care se cultivă mai ales pentru utilizarea lor în industrie, fie în industria alimentară (trestia de zahăr, floarea soarelui), fie în cea textilă (bumbacul, iuta, inul), fie în industria chimică (plantele medicinale şi aromate). Dintre plantele textile, cea mai mare extindere şi importanţă pentru industrie o are bumbacul. Este o plantă din care se obţine „fibra universală”, folosită de toate popoarele şi formează cea mai mare parte din fibrele folosite la îmbrăcăminte. Iuta îşi are originea în Asia de Sud-Est şi este cea mai ieftină dintre fibrele textile. Aproape 90% din iuta produsă se foloseşte la fabricarea pânzei de sac, a pânzei gudronate şi a frânghiilor. Ţările europene reprezintă piaţa tradiţională a fibrelor, absorbind 45-50% din total Tabelul nr.4 Principalii producători mondiali de bumbac brut Nr. Crt. 1 2 3 4 5 Ţara SUA China India Pakistan Uzbekistan Total mondial Producţia Mil. tone 1996 4,010 3,750 2,550 1,532 1,056 18818 Ponderea în producţia mondială % 21,3 19,9 13,6 8,1 5,6 100,00

Sursa: Images economiqes du monde, 1998
124

Tabelul nr.5 Principalii producători mondiali de fibre de bumbac Nr. Crt. 1 2 3 4 5 Ţara Producţia Mil. tone 1996 Ponderea în producţia mondială % 28,67 11,57 10,32 8,12 4,91 100,00

China 5016,0 SUA 2025,7 India 1806,2 Pakistan 1422,1 Indonezia 860,1 Total mondial 17494,9 Sursa: Images economiqes du monde, 1998

Plantele producătoare de zahăr sunt reprezentate prin sfecla de zahăr, în regiunile temperate şi prin trestia de zahăr, în cele tropicale. Sfecla de zahăr se cultivă îndeosebi în Europa, unde se realizează peste jumătate din producţia mondială. Tabelul nr.6 Principalii producători mondiali de sfeclă de zahăr Nr. Crt. 1 2 3 4 5 Ţara Producţia Mil. tone 1996 Ponderea în producţia mondială % 12,0 10,3 9,4 8,9 6,3 100,00

Franţa 30,72 Germania 26,433 SUA 24,10 Ucraina 22,81 Rusia 16,13 Total mondial 255,50 Sursa: Images economiqes du monde, 1998

Trestia de zahăr este o sursă de zahăr mai rentabilă şi mai importantă decât sfecla de zahăr, mai mult de 2/3 din producţia mondială de zahăr fiind obţinută din prelucrarea acesteia. Tabelul nr.7 Principalii producători mondiali de trestie de zahăr Nr. Crt. 1 2 3 4 5 Ţara Brazilia India Thailanda China Mexic Total mondial Producţia Mil. tone 1996 324,44 255,00 62,42 55,56 46,98 1192,56 Ponderea în producţia mondială % 27,2 21,4 5,2 4,7 3,9 100,00

125

Cultura plantelor oleaginoase Plantele oleaginoase contribuie şi ele la hrana populaţiei, prin uleiuri vegetale, care se folosesc din ce în ce mai mult; de asemenea constituie materia primă pentru unele ramuri industriale. Există o gamă foarte variată de plante care sunt folosite pentru obţinerea uleiurilor Cele mai cunoscute în zona temperată sunt floarea soarelui şi inul pentru ulei, iar în zona subtropicală şi tropicală, soia, ricinul, arahidele, palmierul de ulei, palmierul de cocos, măslinul, susanul. Floarea soarelui. Din seminţele sale se obţine ulei comestibil, mult folosit în Europa ţi America. Producţia mondială de floarea soarelui a crescut destul de lent, fiind concurată de alte plante uleioase, îndeosebi de soia. Principalele ţări producătoare sunt Rusia (3,0 mil. t.) ,Franţa, SUA., China. Soia În afară de obţinerea uleiului, soia este folosită şi ca bază furajeră în creşterea animalelor. Principalii producători mondiali de soia Nr. Crt. 1 2 3 4 5 Ţara Producţia Mil. tone 1996 Ponderea în producţia mondială % 49,8 17,8 10,2 9,7 3,2 100,00

SUA 64,84 Brazilia 23,21 China 13,31 Argentina 12,65 India 4,20 Total mondial 130,30 Sursa: Images economiqes du monde, 1998 . Măslinul. Aria de răspândire a măslinului coincide cu bazinul mediteraneean. Din măsline se obţine un ulei comestibil, (ţările producătoare de ulei de măsline fiind: Spania şi Grecia, cu câte 0,6 mil.t., şi Italia cu 0,55 mil .t. În afara acestei zone se mai cultivă măslinul în Argentina, S.U.A., Indonezia, care dau însă producţii relativ mici. Cea mai mare parte a producţiei mondiale de nuci de cocos este dată de Indonezia, prima producătoare şi exportatoare de nuci de cocos. Plantaţii de palmieri de cocos existã, aici, în insulele Kalimantan, Sulawesi şi insulele estice. Pe locurile următoare se situează Filipine, Sri l.anka, Thailanda. Palmierul de ulei este originar din Africa, unde creşte spontan din Zambia până în Angola, în zonele cu climat umed fără apă stagnantă. Acesta a fost mult timp principala sursã de trai pentru locuitorii din Africa de Vest, iar în ultimul secol a devenit o sursã importantã de ulei pentru Europa şi S.U.A., ţările cele mai mari producătoare fiind Malaysia, Nigeria, Indonezia, R.P.Chineză, R.D. Congo. Arahidele au servit ca hranã în vremuri îndepărtate popoarelor din America de Sud, de unde au fost răspândite de portughezi în Europa şi Africa. Plantele seamănă ca aspect cu o tufã de fasole şi. se cultivă atât pentru consum, sub formă neprelucrată, cât şi pentru obţinerea uleiului. Tulpinele şi seminţele se folosesc ca hrană pentru animale. Producţia mondialã de arahide este de 29,2 milioane tone (1996), principalele ţări producătoare fiind China, India, Nigeria, S.U.A., Indonezia, Senegal.

126

Plante cultivate pentru tuberculi şi rădăcini Dintre rădăcinoasele cu tuberculi cele mai importante sunt: cartoful, batatele (cartoful dulce) şi maniocul. Cartoful, originar din America de Sud, se cultivă pe suprafeţe mari în Europa şi Asia. Producţii mari au Rusia (38 mil.tone), Germania (13,6 mil. tone), Olanda (8,8mil. tone), Franţa (6,4 mil. tone). În ţările afro-asiatice se pune accent deosebit pe producţia batatelor (cartoful dulce), care se cultivă îndeosebi în Asia de Est. China ocupă primul loc în lume, cu 110 mil. tone anual, 90% din producţia mondială. Maniocul constituie hrana de bază pentru mulţi locuitori ai tropicelor. Tuberculii se consumă ca ţi cartofii, cu care seamănă la gust, iar prin uscare pot fi transformaţi în cunoscuta tapioca, făina mult folosită în Europa la patiserie. Originară din Brazilia, această plantă s-a răspândit în toată zona tropicală a globului. Producţia mondială de manioc (1994) a fost de 163 mil. tone, iar în 1996 s-a situat în jurul aceleiaşi valori. Ţările cu cea mai mai mare producţie sunt: Brazilia (24,6 mil. tone), Thailanda (16 mil. tone), Nigeria (31,5 mil.tone), R.P.Congo (18mil.tone), Indonezia (15,4mil. tone). Leguminoasele pentru boabe constituie o sursă principală de proteine, fiind deosebit de importante în alimentaţia omului. Leguminoasele joacă un rol important ca fixator de azot. După recoltare, tulpinile şi părţile inutilizabile furnizează un fertilizant azotat pentru culturile viitoare. Din această categorie de plante fac parte fasolea, mazărea, năutul, lintea. Principalele ţări producătoare sunt: China, India, C.S.I., Brazilia, Mexic. Culturile permanente Un loc important în alimentaţia omului în ocupă culturile permanente (bananieri, curmali, ananas, citrice, meri, peri, piersici, caişi, viţă de vie), care cunosc o largă răspândire pe glob şi cu deosebire în ţările tropicale şi subtropicale. America de Sud şi Centrală reprezintă astăzi principala zonă producătoare, deţinând aproape jumătate din producţia mondială. Unele ţări din aceste regiuni, ca Ecuador, Honduras, Costa Rica, Panama, Guatemala, sunt numite chiar „republici bananiere” atât din cauza producţiei lor însemnate cât şi a dependenţei economiei acestor ţări de producţia şi exportul de banane. Cele mai mari producţii se realizează în India, Brazilia, Indonezia, Filipine, Thailanda. Banane se obţin şi în unele ţări africane: Madagascar, Kenya. Majoritatea ţărilor producătoare de banane sunt şi exportatoare. Curmalul Cele mai mari producătoare sunt statele sahariene (ţările Atlasului, Libia), dar mai ales Irakul, Arabia Saudită şi Iranul, care contribuie cu 2/3 la producţia mondială. Ananasul. Cele mai mari producţii se obţin în: Thailanda, Filipine, China, Brazilia, India, Vietnam. Insulele Hawaii au, de asemenea, o însemnată producţie de ananas. Arborele de cafea. Producţia mondială de cafea este de 6,5 mil.t. (1996), principala producătoare fiind Brazilia, (1,2 mil.t.), unde plantaţiile sunt extinse în partea de sud-est pe coasta Oceanului Atlantic (statele Sao Paulo, Minas Gerais, Espirito Santo). Exportul se face prin portul Santos, acest oraş fiind cea mai mare piaţă din lume pentru comercializarea cafelei. A doua producătoare este Columbia (822 mii t.) În Asia, primul producător şi exportator este Indonezia, iar în Africa, Cote d`Ivoire (165 mii t.), Etiopia şi alte ţări din răsăritul continentului (Kenya, Uganda, Tanzania). Trei sferturi din producţia mondială se comercializează, cafeaua ocupând locul al doilea în exportul mondial după petrol. Arborele de cacao Producţia mondială este de 2,7 mil. t. Din care ţările Africii realizează peste jumătate. Pe primul loc se află Cote d`Ivoire (1,25 mil t), Nigeria, Camerun.
127

Producţii importante de cacao se realizează în Brazilia, care ocupă locul al doilea pe plan mondial, apoi în Malaysia, Indonezia, Ecuador. Ceaiul Consumul de ceai este foarte mare nu numai în Asia, ci şi în Europa sau S.U.A. (cu deosebire la populaţiile anglo-saxone) şi chiar în ţările tropicale. Această băutură nu are valoare nutritivă, ci aromă, iar prepararea este foarte uşoară. Producţia de ceai depăşeşte 2,7 milioane tone, din care 2/3 se obţine în Asia musonică: India, China,Sri Lanka, acestea ocupând de altfel, primele locuri. Se mai adaugă Kenya, Indonezia, Turcia, C.S.I., Japonia. Importante sub raportul producţiei şi al extinderii sunt şi plantaţiile de pomi fructiferi (meri. Peri, caişi, cireşi, piersici) din zona temperată (Franţa, spania, Germania,Italia, Olanda), precum şi plantele citrice (lămâi, portocali, mandarini, grapefruit), care prezintă areale compacte în bazinul Mării Mediterane (Spania, Italia, Grecia, Turcia), în S.U.A.(Florida, California), în America Latină (Brazilia, Argentina) Viţa de vie este una din cele mai străvechi plante cultivate de om, alături de grâu. Europa deţine prioritate mondială atât în ceea ce priveşte suprafaţa viticolă (peste 75% din totalul mondial), cât şi producţia (aproape ¾ din producţia de vinuri a lumii). Linia care marchează zona de cultură porneşte de pe coasta de vest a Franţei, din apropierea gurii de vărsare a râului Loire, spre nord-est până la aproximativ 530 latitudine nordică şi coboară către sud în peninsula Italică şi de-a lungul Carpaţilor până la Marea Neagră. Această zonă, împreună cu nordul Africii şi Asia mediteraneeană, realizează peste 80% din producţia mondială de struguri. Franţa este cea mai cunoscută producătoare de struguri şi vin din lume, graţie calităţii lor superioare. Principalele podgorii ale Franţei sunt: Bordeaux, Champagne (producătoare de vinuri spumante), Alsacia, Lorena, Valea Rinului, bazinul inferior al râului Loire. Marile domenii viticole italiene sunt în nordul Câmpiei Padului, în Piemont, Campania, Umbria ş.a. În aceste regiuni sunt recunoscute centrele: Asti, Monfferato, Chiante, Trani, Barletta, Veronese. În numeroase podgorii din Puglia, Latium, Abruzzi, Campania şi Sicilia se cultivă soiuri pentru struguri de masă. Unele podgorii din sud, unde căldura este mai mare, sunt specializate în producţia de stafide. Spania este a treia producătoare de struguri şi vin din lume. Vinurile de Malaga, Xeres, Alicante şi Valencia sunt bine cunoscute peste hotarele acestei ţări. Importante areale viticole apar şi în America Latină (Chile, Argentina), Australia. Podgoriile Africii de Sud alimentează cu struguri piaţa Europei în sezonul de iarnă, care corespunde verii australe. Creşterea animalelor Creşterea animalelor prezintă o importanţă deosebită în viaţa economică a societăţii. Producţia animalieră se îmbină armonios cu cea vegetală. De la animale se obţin produse variate, unele alimentare /carne, lapte, grăsimi), altele nealimentare (lână, piei, blănuri), acestea fiind în acelaşi timp importante materii prime industriale. După cum se ştie, creşterea animalelor a fost o ocupaţie de bază a locuitorilor din diferite zone ale globului încă din timpuri foarte vechi.. Aceasta s-a menţinut până în zilele noastre, căpătând evident aspecte diferite de la o ţară la alta. În a doua jumătate a secolului al XIX –lea devine ramura de bază a agriculturii, ca urmare a solicitării mereu sporite de carne şi de lână în regiunile urbanizate din estul S.U.A., din Europa Occidentală etc. Introducerea instalaţiilor frigorifice pe toate mijloacele de transport, progresele înregistrate în conservarea cărnii, reducerea cheltuielilor de transport pe apă, mai ales pentru

128

ţările exportatoare de produse animaliere (Argentina, Australia, Noua Zeelandă) au impulsionat creşterea animalelor. Existenţa unei bogate ţi variate baze furajere, alcătuită din păşuni şi fâneţe naturale, plante cultivate (trifoi, lucernă), deşeuri industriale, a permis creşterea efectivului de animale, a randamentului, a ponderii sectorului zootehnic în totalul producţiei globale agricole. Preponderenţa producţiei animaliere faţă de cea vegetală se remarcă în numeroase ţări cu o economie dezvoltată.

129

CAPITOLUL XVI

TURISMUL
Concepte şi definiţii. Activitatea turistica se înscrie intre fenomenele ce s-au impus în mod deosebit pe plan mondial, dezvoltarea sa spectaculoasa constituind una din trasaturile caracteristice ale secolului nostru şi în special a celei de a doua jumătăţi a acestuia. Ca mijloc de utilizare în mod plăcut şi în condiţii de confort a timpului liber, turismul a devenit în zilele noastre o activitate social-culturala şi economică de mare importanta, în multe cazuri fiind un factor esenţial în balanţa de venituri a tarilor respective. De pilda, în ţări ca Spania, Elveţia, San Marino s.a., turismul constituie una dintre cele mai importante ramuri economice, daca se au în vedere veniturile anuale, iar în Italia, Franţa, Austria, Danemarca veniturile obţinute din turism se situează printre ramurile economice de frunte. Totodată, turismul oferă locuri de munca pentru cei care se ocupa cu organizarea, transportul, cazarea şi alte forme de deservire a turiştilor. Prin turism se înţelege, în primul rând, ansamblul activităţilor prin care omul îşi petrece timpul liber călătorind în alta localitate sau tara pentru a vizita oameni şi locuri, monumente şi muzee, pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele general, pentru a se distra şi a face sport, pentru odihna sau tratament etc., iar în al doilea rând, industria de bunuri şi servicii creata pentru satisfacerea dorinţelor, preferinţelor sau motivaţiilor solicitate de turişti în locul de destinaţie. Numărul turiştilor internationali – deci care călătoresc intr-o alta tara decât cea în care îşi au domiciliul – a crescut de la 30.000 în 1880 la 285 milioane în 1980, în prezent înregistrându-se peste 400 milioane. Încasările din turismul internaţional reprezintă, astăzi circa 10-15% din exporturile mondiale şi cel mai important capitol al comerţului invizibil. Rolul turismului în economia unei ţări poate fi definit prin: aportul la nivelul naţional; valorificarea superioara a resurselor în profil teritorial; ridicarea economică a unor zone lipsite de bogaţii de sol sau subsol; stabilizarea forţei de munca; asigurarea unei circulaţii băneşti normale;element dinamizator al sistemului economic global; mijloc de diversificare a structurilor economice; factor de instruire şi educaţie; regulator al balanţei de plaţi externe; vocaţie ecologica. Resurse turistice şi forme de turism Potentialul turistic mondial este asigurat atât de obiective naturale (forme de relief, râuri şi lacuri, ţarmuri marine, vegetaţie şi fauna etc.), cat şi antropice, realizate de om (monumente istorice, arhitectonic şi de arta, muze, obiective etnografice şi de folclor etc.), de regula cele doua mari categorii îmbinându-se armonios în anumite areale; exista însă şi zone în care precumpănesc, ca valoare turistica, şi nu numai de acest fel, fie cele naturale, fie cele antropice. In funcţie de potentialul turistic şi de baza de servire se cunosc diferite forme de turism: - turismul balnear-maritim, practicat pentru cura heliomarina, bai de mare şi uneori de nămol terapeutic, cura climaterica; - turismul montan şi pentru practicarea sporturilor de iarna, cuprinzând: drumeţia, turismul climateric, cel de sporturi de iarna etc.;
130

- turismul de cura balneara, legat de staţiunile cu izvoare minerale, termominerale şi termale cunoscute prin puterea tămăduitoare a apelor; - turismul de vânătoare sau safari, cu o mai mare răspândire în Africa; în ultima vreme cu accent foto-safari, respectiv vizitarea şi fotografierea sau filmarea unor zone bogate în vânat; - turismul cultural, legat de vizitarea monumentelor istorice, arhitectonice şi de arta, a muzeelor şi caselor memoriale, a altor obiective realizate de om; - turismul comercial-expozitional, legat de marile târguri şi expoziţii; - turismul festivalier, legat de centrele în care au loc festivalurile cultural-artistice, naţionale şi internaţionale; - turismul sportiv, legat mai ales de manifestările sportive de anvergura (olimpiadele, atât de vara, cat şi de iarna, campionatele mondiale sau continentale din diferite sporturi); - turismul de reuniuni şi congrese, legat de marile manifestări stiintifice, culturale, artistice etc.; - turismul de afaceri. Marile zone turistice ale Terrei In funcţie de o serie de criterii generale – intre care potentialul turistic (natural şi cultural-istoric), echiparea tehnico-materiala a teritoriului, circulaţia turistica, poziţia geografica, calitatea mediului înconjurător, reţeaua de asezari rurale şi urbane etc., Organizaţia Mondiala a Turismului a distins sase regiuni turistice, care înglobează aproape toata suprafaţa Terrei, şi anume: Europa, Americile, Asia de Est şi Pacific,, Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud. Abordarea turismului prin prima geografiei economice mondiale a permis identificarea următoarelor 12 mari zone turistice (fiecare având mai multe subzone turistice). 1. Litoralul Mediteranei Europene şi al Atlanticului de Est, zona care concentrează circa o treime din circulaţia turistica internaţionala a planetei. Se caracterizează printr-o activitate turistica neîntrerupta, staţiuni de litoral ce se succed una după alta – fiecare porţiune de teren fiind eficient exploatata, diversitatea formelor de cazare, de la pensiunile ieftine la hotelurile de cinci stele, marea varietate a unităţilor de alimentaţie publica şi mai ales a celor de agrement – divertisment (de la terenurile de sport la sălile de jocuri de noroc). Forma dominanta de turism este sejurul pentru odihna şi tratament. 1.1. Litoralul nordic al Mediteranei Europene şi a Atlanticului de Est (Spania, Italia, Franţa). - în Spania, ţărmul mediteranean este presărat cu o mulţime de staţiuni balneoclimaterice, grupate în patru sectoare principale, ce se succed de la graniţa cu Franţa până la strâmtoarea Gibraltar: Costa Brava, având ca punct nodal Barcelona, Costa Dorada, Costa Blanca, desfăşurată intre Valencia şi Alicante, Costa del Sol, intre Cabo de Gata şi Gibraltar, incluzând oraşul istoric Malaga şi staţiuni ca Torremolinos, Marbella, Estepona; acestor sectoare li se adaugă Insulele Baleare cu staţiuni cum sunt Palma de Mallorca, Puerto Soller, Port Magon, Ibiza s.a. - Riviera mediteraneana franceza este renumita prin staţiunile de pe Cote d’Azur (Saint-Tropez, Cannes, Nice, Antibes s.a.); - Italia dispune de mai multe sectoare de litoral: Riviera italiana (Riviera di Ponente şi Riviera di levante), respectiv litoralul nord-vestic al Italiei (ţărmul Marii Ligurice), desfăşurată intre Ventimiglia şi La Spezia, cu staţiuni ca San Remo, Nervi, Portofino, Santa Margherita Ligure s.a.; coasta Marii Adriatice intre Veneţia şi Rimini (Veneţia, Lido di Veneţia, Grado, Rimini, Riccione s.a.); Golful Napoli (Sorrento, Amalfi, Salerno, insulele Capri, Ischia s.a.); Riviera Palermitana în Sicila şi Riviera Sarda în Sardinia. Tarile din aceasta subzona turistica sunt bogate în obiective turistice nu numai pe litoral, ci şi în interiorul lor: în Spania se remarca îndeosebi Andaluzia (cu centrele Granada,
131

Sevilla, Cordoba, Cadiz s.a.) şi partea centrala a Castiliei (cu Madrid, Toledo, Avila, Segovia, Guadalajara), ambele zone fiind renumite prin bogăţia de castele sau cetăţi, palate, case vechi, muzee etc.; în Franţa – Parisul şi împrejurimile (Versailles, Chantilly, Fontainebleau, Compiegne s.a.), valea Loirei cu vestitele castele (Chinon, Chenonceaux, Blois, Amboise, Chambord s.a.); în Italia –“orasele-muzeu” Roma, Florenţa, Milano, Bologna, Verona, Padova s.a. cu vestigii şi monumente îndeosebi medievale (cetăţi, castele, palate, fântâni, statui etc.), dar şi din antichitate. 1.2. ţările balcanice, remarcându-se: - Litoralul romanesc al Marii Negre şi celelalte areale turistice din interior (tratate separat). - Litoralul croat al Marii Adriatice (cu staţiuni ca Opatija, Potoroz, Dubrovnik s.a.), la care se adaugă, în interior, atracţii naturale (Podişul Karst cu peştera Postojna) sau antropice (monumentele din Zagreb s.a.); - Litoralul bulgar al Marii Negre (staţiunile Zlatni Piasaci, Albena, Drujba, Varna, Burgas s.a.); în interior Sofia şi împrejurimile (Vitosa, Borovet), Valea Trandafirilor s.a.; - Litoralul albanez, de-a lungul ţărmului Marii Adriatice (Durres, Vlore, Tirana s.a.); - în Grecia, tara turistica prin excelenta, se remarca Atena şi împrejurimile (Capul Sunion, insulele Egina şi Elefsis, Marathon, Salamina, staţiunea Vouliagmeni), Peloponezul (cu Epidaurus, Olympia, Corint, Vasse – templul lui Apollo), insulele Rhodos, Creta, Ionice (Corfu, Ithaca, Kythira, Zakynthos s.a.); - în Turcia exista mai multe areale turistice: litoralul mediteranean (Antalya, staţiunea balneara Alanya, Tarus, Adana, Iskenderun, Atakya-vechea Antiochie), litoralul egeean (cu Izmir, ruinele Troiei, anticul Pergam), Istanbul (cu faimoase monumente bizantine şi otomane), Efes s.a. 1.3. Litoralul nord-african al Mediteranei de la strâmtoarea Gibraltar până la Canalul Suez, însorit circa 8 luni pe an şi având peisaj în general atrăgător: - în Maroc, Tangerul cu împrejurimile (Cabo Negro, Ksar el Kebir, Larache s.a.), Tetouan, al Hoceima, Nadar s.a.; - în Algeria, coasta mediteraneana cuprinde capitala (Alger), oraşele Bejaia, Annaba, Cherchell (cu moschei, palate, vestigii romane şi greceşti), staţiunile balneare Tipassa, Cote Turquoise s.a. - în Tunisia, arealele Bizerte-Coasta de Cristal, unde exista o îmbinare a peisajului montan cu cel marin, capitala (Tunis) cu împrejurimile, cu numeroase monumente islamice, ruine feniciene (Cartagina de pilda) şi romane, staţiunile Sidi Bou Sid, Jebel Oust, Zaghouan, Capul Bon, oraşul Nabeul, staţiunile balneare Hammanet, Sousse (cel mai important centru turistic tunisian), Kairouan, Mahdia, Djerba-Zarzis (insula şi orasul-statiune de pe continent); - în Libia, îndeosebi Tripoli şi cele trei oraşe antice (Sabratha, Leptis Magna, Cyrene); - în Egipt se remarca Alexandria şi împrejurimile, Delta Nilului, iar în interior Cairo şi monumentele din jur (piramidele de la Gizeh –Kheops, Kefren, Mykerinos – şi Saqqara, Abusir, Dahschur, Heliopolis, Memphis, Valea Regilor, oaza El Fayum s.a.). 1.4. Litoralul Atlanticului de Est şi Insulele Canare, cu obiective turistice in: - Maroc: traseul Safi-Essaouira-Agadir-Tiznit (cu numeroase monumente, frumoase plaje la punctul de întâlnire al munţilor cu oceanul); - Portugalia: “Riviera Portugheza” (cu staţiunile balneare Estoril, Cascais, Oeiras), oraşele Lisabona şi Porto (cu numeroase monumente istorice şi de arta), staţiunile atlantice Viano do Castelo, Figeuira do Foz s.a. - Spania: litoralul atlantic spaniol (cea mai importanta staţiune fiind San Sebastian); Spaniei ii aparţin şi Insulele Canare, aflate la 100-120 km de ţărmul Africii, cu staţiuni balneare ca Las Palmas, Costa del Silencio, Playa del Ingles, Guatizo, Corralejo s.a.

132

- Franţa: staţiunile balneare de pe Cote d’Argent (Biarritz) şi din Normandia (Mont Saint-Michel, Deauville, Frouville, Honfleur); - Marea Britanie: The East Coast (Coasta de Est) cu staţiunile Whitley Bay, South Shilds, Whitby, Scarborough s.a., The South Coast (Coasta de Sud) cu staţiunile Eastbourne, Brighton, Southsea, Bexil şi Insula Wight, coasta vestica a Scoţiei (Glasgow, Edinburgh); Londra şi aria înconjurătoare, având ca axa valea Tamisei. 2. Europa central-nordica, zona care concentrează circa un sfert din circulaţia turistica internaţionala a planetei. Se caracterizează printr-o activitate turistica neîntrerupta, formele dominante de turism fiind turismul montan şi sporturile de iarna (gratie potenţialului natural al munţilor Alpi şi Carpati), turismul cultural (legat de bogăţia obiectivelor culturalistorice) şi sejurul pentru odihna şi tratament (datorita numeroaselor staţiuni balneoclimaterice). 2.1. ţările alpine (Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Austria şi Slovenia), care polarizează cea mai mare parte a turismului montan european si, totodată, mondial, în special sporturile de iarna, având o dotare tehnica foarte bine dezvoltata (mijloace mecanice de transport pe cablu, pârtii de schi, bob şi săniuţe, trambuline etc.). Principalele staţiuni montane din Alpi sunt: în Franţa (Grenoble, Charmonix, Morzine-Avoriaz, Megeve); în Italia (Cortina d’Ampezzo, Vale d’Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola, staţiunile de la poalele Alpilor, pe malul lacurilor Maggiore-Baveno, Pallanza, Stresa, Como-Bellagio, Como, Garda-Gargnano, Limone, Toscolano); în Elveţia (Basel, Geneva, Montreaux, Interlaken, Jungfrau, Davos, Saint-Morritz, Arosa, Sankt Gallen); în Germania (Garmisch Pertenkirchen, Berchtesgaden, Mittenwald, Obersdorf); în Austra (Kitzbuhel, Innsbruck, Krimml, Saalbach, Bad Gastein). 2.2. ţările de la Marea Nordului şi de la Marea Baltica, în care durata sejurului în staţiunile de pe litoral este scurta, dar se remarca îndeosebi prin existenta unor oraşe-porturi cu numeroase monumente: “oraşele de artă” Bruxelles, Anvers, Brugges, Gand, Tournai (in Belgia), Amsterdam, Haga, Delft, Haarlem, Utrecht (in Olanda), oraşele Hamburg, Bremen, Lubeck, Rostock (in Germania), Gdansk, Gdynia, Szecin (in Polonia), staţiunile balneare Knokk-Heist, Ostende (Belgia) Scheveningen, Zandvoort, Noord-Wijt (Olanda), Westerland (pe insula Sylt), Warnemunde (Germania), Sopot, Miedzydroje (Polonia). 2.3. ţările scandinave, cu potentialul turistic dat de frumuseţea şi diversitatea cadrului natural, precum şi de varietatea monumentelor istorice şi de arta. Principalele obiective turistice sunt: - în Danemarca: insula Sjaelland cu capitala (Copenhaga), Trelleborg (tabăra fortificata a vikingilor), Helsingor = Elsinore (Castelul Kronborg); peninsula Iutlanda cu pietrele runice de la Jeling, Alborg: insula Bornholm cu staţiunile Sandvig şi Allinge; - în Finlanda: oraşele Helsinki, Tampere (staţiune pentru sporturi de iarna), Turku, Savonnlina. Districtul Lacurilor (cu peisaje frumoase), Laponia; - în Norvegia, Oslo şi împrejurimile (fiordul Oslo, colinele împădurite Nurmark, cu numeroasele lacuri, Holmenkollen – centru de schi), fiordurile, cel mai renumit tur al fiordurilor fiind Stavanger-Bergen; - în Suedia: Stockholm şi împrejurimile, staţiunile balneare Bastad, Ystad, Folkenberg, oraşele cu rezonanta istorica Goteborg, Lund, Malmo, Helsingborg. 2.4. ţările Europei Central-Estice, fără ieşire la mare, remarcându-se prin turismul de tranzit şi de cura balneara: - în Cehia: Praga şi împrejurimile, cu o mare bogăţie de monumente istorice şi de arta, valea Valtavei, Carstul ceh, staţiunile balneoclimaterice din Cehia de Vest (Karlovy Vary, Marianske Lazne); - în Slovacia, masivul Tatra cu numeroase staţiuni montane (Strbske Pleso, Tatranska Polianka);
133

- în Ungaria: Budapesta cu o mulţime de monumente istorice şi de arta, Lacul Balaton cu salba de staţiuni balneare (Siofok, Fonyod s.a.), oraşe şi cetăţi vechi: 3. America de Nord, care concentrează circa 15% din circulaţia turistica internaţionala, se caracterizează prin circulaţia turistica intracontinentala (peste 80% din turiştii străini provenind de fapt din ţările din zona, îndeosebi din S.U.A. şi Canada), mai ales de tranzit si, intr-o mica măsura, de sejur pentru odihna în staţiunile de pe litoralul Pacificului sau Golfului Mexic. Cuprinde trei subzone, care se suprapun celor trei ţări din America de Nord. 3.1. Statele Unite ale Americii cu: marile oraşe de pe coasta atlantica (Boston, Philadelphia, Washington, New York s.a.). Peninsula Florida cu salba de staţiuni balneare (Miami Beach, Palm Beach, Key West s.a.), coasta californiană (San Francisco –Los Angeles – San Diego), zona Marilor Lacuri, staţiunile montane şi de sporturi de iarna (Lake Placid, Sun Valley, Paradise s.a.), parcurile naţionale (Yellowstone, Grand Canyon, Yosemite, Sequoia s.a.). 3.2. Canada, tara imensa ca întindere, remarcându-se prin atracţiile naturale (peisaje alpine, preerii, canioane, cascade etc., plus o fauna foarte bogata), vizitate îndeosebi în cadrul parcurilor naţionale (printre cele mai mari din lume). Se mai adaugă unele oraşe intre care Montreal (cel mai important centru turistic canadian), Quebec (castelul Frontenac), Toronto, Halifax, Vancouver s.a. 3.3. Mexicul cu vestigii şi monumente ale civilizaţiilor precolumbiene (aztece şi toltece în partea centrala, mayase în sud, oraşele bogate în monumente din perioada coloniala (Ciudad de Mexico, Guadalajara, Puebla, Veracruz, Toluca s.a.), staţiunile balneare de pe coasta pacifica (Acapulco, Zihuatanejo, Mananillo, Mazatlan s.a.), peninsula Baja California s.a. 4. Comunitatea Statelor Independente, de întindere continentala, cu o circulaţie turistica internaţionala tot mai intensa, caracterizându-se îndeosebi prin turismul cultural, legat de monumentele istorice şi de arta, muzee etc., şi cel balnear, cuprinde următoarele subzone: 4.1. Moscova şi împrejurimile, cu numeroase monumente, atât istorice şi de arta, cat şi moderne, valoroase muzee etc.; 4.2. Sankt Petersburg (fostul Leningrad), cu o mulţime de monumente istorice, în oraşul propriu-zis (Palatul de iarna, astăzi Muzeul Ermitaj), în împrejurimi (Petrodvoret, Puskino); 4.3. Ucraina, cu vechi oraşe pline de monumente (îndeosebi Kievul); 4.4. Caucazul, cu turism montan (vf.Elbrus s.a.), oraşe vechi (Tbilisi, Baku, Erevan s.a.), staţiuni balneare (Piatigorsk, Kislovodsk, Essentuki s.a.); 4.5. Litoralul Marii Negre, cu staţiunile din Crimeea (Ialta, Alupka, Simeiz, Aluska) şi de la poalele Caucazului (Soci, Suhumi, Batumi); 4.6. Asia Centrala, bogata în monumente istorice (Samarkand, Buhara, Hiva, Taskent s.a.); 4.7. Siberia, cu peisaje naturale şi localităţi pitoreşti pe Amur şi de-a lungul Transsiberianului. 5. China şi Indochina, zona turistica în care predomina turismul cultural legat de bogăţia monumentelor istorice şi arhitectonice din diferite perioade istorice, plus arta, tradiţiile şi obiceiurile: din ce în ce mai mult un motiv de atracţie il constituie pitorescul cadrului natural şi ascensiunile în Himalaya şi în Tibet. Reprezintă una dintre zonele turistice cele mai bogate în monumente istorice, arhitectonice şi de arta (vestigii ale unor oraşe vechi, pagode, temple, palate statui etc.), remarcându-se Marele Zid Chinezesc, oraşele Xian, Beijing, Chengdu, Jinan, Guangzhou, Kaifeng, Louyangg, Nanjing, Yangzhou, Jingdezhen (“oraşul porţelanului”), Yixing (centru al ceramicii şi porţelanului), toate în China, zonele
134

Yangon-Pegu şi Mandalay-Pagan (ultimul cu peste 5000 de monumente) în Myanmar (fosta Birmanie), Bangkok, Ayuttaya, Sukhotai, Chiang Mai în Thailanda, complexul arhitectonic Angkor în Cambodgia s.a. 6. America Centrala şi de Sud se caracterizează prin varietatea atracţiilor turistice naturale şi antropice, dar forma dominanta o constituie turismul de odihna şi tratament în staţiunile balneare de pe litoral. Se remarca, prin circulaţia turistica, America Centrala (istmică şi insulară), mult căutată de turişti cu venituri ridicate din America de Nord (S.U.A. şi Canada) şi Europa Occidentala. 6.1. Antilele Mari şi Bahamas, respectiv Cuba (in principal oraşele Havana şi Santiago de Cuba, cu monumente istorice şi de arta, fiind totodată, renumite staţiuni balneare), Jamaica (ţărmul nordic şi staţiunile balneare Montego Bay, Ocho Rios, Port Antonio), Haiti, Republica Dominicana, Puerto Rico (îndeosebi cu peisaje naturale, staţiuni balneare), insulele Bahamas (cu numeroase staţiuni balneare: Nassau, Paradise Island, Lucaya Beach s.a.). 6.2. Antilele Mici: aproape toate, dar mai ales Grenada, Barbados, Dominica, Saint Cristopher, Antigua, cu plaje foarte bune şi arhitectura coloniala. 6.3. America Centrală Istmică, remarcându-se prin vestigii arheologice ale civilizaţiilor precolumbiene maya (Tikal, Piedras Negras, Quirigua s.a. în Guatemala, Copan, Travesia s.a. în Honduras, Tehuacan în El Salvador) şi arhitectura coloniala. 6.4. America de Sud, cu vestigii arheologice ale civilizaţiilor precolumbiene, îndeosebi cea incasa (in Peru la Cuzco şi împrejurimi, Machu Picchu, Cajamarca, Ayacucho), arhitectura coloniala (in Brazilia la Belo Horizonte, Ouro Preto, Congonas de Campo s.a.; în Argentina la Jujuy, Salto, San Miguel de Tucuman s.a.; în Peru la Cuzco, Lima, Arequipa s.a.; în Columbia la Bogota şi Villa de Leyvi; în Ecuador la Quito s.a.; în Venezuela la Cumana, Valencia s.a.; în Chile la Santiago etc.), staţiuni balneoclimaterice (Vina del Mar, Mar del Plata, Playas, Salinas, Rio de Janeiro s.a.), obiective naturale de excepţie (fluviile Amazon şi Orinoco, cascade spectaculoase ca Angel, Iguacu s.a., piscuri andine etc.). 7. India şi ţările din regiunea Golfului, zona în care predomina turismul cultural şi religios, legat de bogăţia vestigiilor istorice şi arhitectonice, în unele subzone se remarca şi natura locurilor, prezenta staţiunilor balneare sau montane. 7.1. India şi Sri Lanka, având o mare bogăţie de monumente istorice şi de arta (palate, temple, moschei, cetăţi etc.), cum sunt cele din Delhi, Combay, Agra – inclusiv renumitul Taj Mahal -, Madras, Jaipur, Hyderabad, Ahmedabad, Varanasi s.a. în India, cele din Anuradhapura, Polonnaruwa, Sigiriya, Kandy, Colombo s.a. în Sri Lanka – staţiuni montane (Simla, Darjeeling s.a. în Himalaya) şi balneare (pe ţărmul Golfului Bengal – îndeosebi Puri – şi al Marii Arabiei, mai ales în apropiere de Mumbai), parcuri naţionale şi rezervaţii naturale. 7.2. Pakistan, în principal cu turismul cultural: aşezările preistorice (Mohenjo-Daro, Harappa, necropolele Thatta), monumente istorice şi de arta (îndeosebi din epoca împăraţilor Moguli) în oraşele Lahore, Rawalpindi, Peshawar, Taxila s.a. 7.3. Bangladesh, unde se îmbină turismul cultural (capitala Dacca, bogata în moschei, vestigiile preislamice, îndeosebi mănăstiri budiste, din districtele Rajshahi şi Bogra) cu cel natural (plaja Cox’s Bazar, staţiunile montan Rangamati şi Kaptai, parcuri naţionale şi rezervaţii naturale). 7.4. Iran, cu un remarcabil tezaur cultural: vestigii antice, îndeosebi persane (Persepolis, Susa, Isfahan, Hamadan s.a.), monumente postsasanide (Kermanshah, Mashhad, Shiraz, Tabriz, Isfahan s.a.); se adaugă ţărmul Marii Caspice şi zona din apropiere, cu staţiuni balneoclimaterice şi de sporturi de iarna.

135

7.5. Iraq, având valoroase vestigii şi monumente istorice şi arhitectonice ale civilizaţiilor antice, îndeosebi asiriana (Ninive, Assour, Ur, Eridu, Lagash, Babylon s.a.), monumente istorice (îndeosebi în Bagdad şi Samarra). 7.6. Peninsula Arabia, care se remarca prin monumente istorice şi arhitectonice islamice, îndeosebi cele din Arabia Saudită (oraşele Mecca – cu moscheea în care se afla Ka’ba, “piatra sfânta” a musulmanilor – şi Medina, locul de refugiu al lui Mohamed). 8. Extremul Orient. Include insulele şi peninsulele din estul Asiei, cu vegetaţie luxurianta şi bogate vestigii istorice şi monumente arhitectonice. Predomina turismul cultural si, în ultima vreme, se afirma turismul de afaceri şi cel de congrese. Aceasta regiune turistica include, în principal, Coreea, Japonia, Filipine, Indonezia. în Coreea principalele concentrări de monumente istorice şi de arta (temple, palate, statui, muzee etc.) se afla în zona oraşelor Kyongdschu, Puyo, Tagu, Tschongdschu, la care se adaugă insula Chejudo, staţiunile balneoclimaterice Wonsan, Madjeun, Waou, Kyeunseung s.a. Japonia se remarca prin bogăţia monumentelor istorice şi arhitectonice din vechile capitale Nara şi Kyoto (ultima cu peste 200 de temple), oraşele Osaka (“Veneţia Japoniei”) şi Nikko, marile metropole (Tokyo, Yokohama, Nagoya s.a.), staţiunile de sporturi de iarna şi balneoclimaterice (Sapporo, Karuizawa, Sugadaira, Beppu, Takarazuka s.a.). în Indonezia exista renumite temple în insulele Java (intre care cel budist de la Borobudur şi cel hindus de la Parambanam), Bali (Pejeng, Tampaksiring s.a.), iar Filipine se remarca prin arhitectura coloniala, manifestările folclorice, plaje frumoase, vulcani etc. 9. Insulele Oceaniei, regiune a planetei în care atracţiile principale sunt vegetaţia luxurianta, aspectul exotic şi misterul populaţiilor băştinaşe. Caracteristic este turismul de sejur. Se remarca arhipelagul Hawaii, insulele Tahiti, Noua Caledonie, Samoa, Fiji. 10. Australia şi Noua Zeelanda primesc, anual, împreuna, peste 1,5 milioane turişti străini, din care mai mult de trei pătrimi sunt europeni, îndeosebi britanici. Se remarca prin potentialul natural, cu peisaje frumoase şi o flora şi fauna specifice. Formele de turism particulare zonei sunt turismul de afaceri, sejurul la rude, turismul de circulaţie. Activitatea turistica este concentrata si, apoi dirijata de marile centre urbane: Canberra, Sydney, Melbourne, Perth (in Australia), Auckland, Wellington (in Noua Zeelanda). Printre cele mai importante obiective turistice se înscriu, în Australia, marile metropole Sydney şi Melbourne, plajele de la ţărmul Pacificului, monoliţii Ayers Rock şi Mount Olga, Snowy Mountains (turism hibernal), Marea Bariera de Corali s.a., iar în Noua Zeelanda, oraşele Auckland şi Christchurch, aria vulcanica şi termala din partea centrala a Insulei Nordice (cu staţiunile Rotorua, Taupo,Wairakei s.a., aşezări maori etc.), zonele de sporturi de iarna Mount Ruapehu, Mount Egmont, Mount Cook s.a. 11. Africa Centrala şi de Sud, intrata mai recent în circuitul turistic internaţional, atrage îndeosebi prin potentialul natural (misterul pădurii tropicale şi al savanei, bogăţia şi originalitatea faunei etc.), la care se adaugă arta populara şi etnografia africana. Predomina turismul de circulaţie, safari-urile (expediţiile de vânătoare dar, mai recent, îndeosebi pentru a vedea, fotografia şi filma, respectiv foto-cine-safari-uri). Circulaţia turistica nu depăşeşte, în ţările din zona, 100-200 de mii de vizitatori străini, însă numărul acestora este în creştere. Sau individualizat câteva subzone turistice: Golful Guineii, bazinul fluviului R.D.Congo, Litoralul est-african, subzona Lacurilor, Africa de Sud. 12. Arctica şi Antarctica, regiuni ale planetei care până nu de mult au constituit doar ţinta unor expediţii stiintifice, tind sa devină zone turistice de sine stătătoare, aceasta depinzând în principal de modernizarea cailor şi mijloacelor de transport şi cazare. Ca forme de turism se remarca sporturile de iarna, excursiile cu sănii motorizate sau trase de câini, reni etc., pescuitul şi vânătoarea sportivă. Mai ales pe criterii geografice, se individualizează subzonele: Alaska, Groenlanda, Insulele Antarctice, Antarctida.

136

Turismul în România Varietatea peisajului, bogăţia monumentelor istorice şi de arta, originalitatea folclorului şi artei populare, litoralul Marii Negre, amenajările balneoclimaterice şi posibilitatea practicării sporturilor de iarna, plus alţi factori, au favorizat dezvoltarea turismului intern şi internaţional în România. Numărul unitarilor de cazare turistica, de odihna şi tratament balnear este de peste 2.900, cu circa 300.000 de locuri. Principalele zone turistice ale ţării sunt următoarele: * Capitala (Bucureşti) şi împrejurimile cu monumente istorice şi de arta (ansamblul Curtea Veche – curtea domneasca, numeroase biserici, intre care Mihai Vodă, Coltea, Kretulescu, Stavropoleos, Patriarhia s.a., palate ca Ghica Tei, Stirbei, Sutu, Palatul Regal, Palatul Postelor s.a., alte edificii monumentale, intre care Ateneul Roman, Televiziunea Romana, Hotelul Intercontinental s.a.), muzee (peste 50), case memoriale; împrejurimile sale cu păduri şi lacuri ce se constituie în locuri de agrement (Snagov, Caldarusani, Cernica, Pustnicul s.a.). * Litoralul Marii Negre este principala zona turistica a ţării, oferind un cadru adecvat atât pentru odihna, cat şi pentru tratament balnear. Pe o lungime de 70 km se desfăşoară o adevărată constelaţie de staţiuni: Năvodari, mamaia, Constanta, Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, Costinesti, Mangalia Nord (cu Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora, Venus şi Saturn) şi Mangalia. în apropierea litoralului se găsesc numeroase locuri de interes istoric şi arheologic (printre care vestigiile coloniilor greceşti Histria, Tomis şi Callatis), precum şi renumitele podgorii de la Murfatlar. * Delta Dunării, unul dintre putinele medii naturale europene aproape nealterate, oferă iubitorilor naturii un peisaj exotic, o mare varietate faunistica şi posibilitati de pescuit. * Nordul Moldovei, cu centrul de dispersie oraşul Suceava (capitala Moldovei în secolele XIV-XVI), care conserva numeroase monumente de arta feudala (printre care şi cele cinci mănăstiri cu fresce exterioare: Voroneţ, Humor, Arbore, Moldoviţa şi Suceviţa), fiind, totodată una din cele mai originale zone etnografice şi folclorice ale ţării. Tot în Moldova, în partea centrala, valea râului Bicaz constituie o atracţie deosebita pentru frumuseţea peisajului montan (masivul Ceahlău cu spectaculoase forme de relief, Cheile Bicazului, Lacu Roşu, lacul de acumulare Izvoru Muntelui). Deosebit de valoroase şi atractive sunt aici mănăstirile nemtene – Neamt, Agapia, Varatec, Bistriţa, Sihla, Secu, Sihastria etc. – ca şi oraşele Piatra Neamţ şi Târgu Neamţ, cu cetatea lui Ştefan. * Bucegi – Valea Prahovei – Braşov, regiunea montana cea mai vizitata, cu masivul Bucegi, cu mari posibilităţi şi amenajări pentru practicarea schiului, cu forme spectaculoase de eroziune (intre care Babele, Sfinxul) şi numeroase cabane, staţiunile turistice de pe văile Prahovei şi Timişului (Sinaia, Buşteni, Poiana Ţapului, Azuga, Predeal, Timisu de Jos, Timisu de Sus) şi din apropierea Braşovului (Poiana Braşov), monumentele istorice din oraşul Braşov şi din împrejurimi. * Sudul Transilvaniei, cu oraşe cu vechi tradiţii culturale (Sibiu, Alba Iulia, Blaj, Sighişoara, Mediaş, Făgăraş s.a.), cu numeroase monumente istorice şi de arta, muzee etc., multe dintre ele păstrând fortificaţii ale cetăţii medievale sau chiar cetatea în întregime (Mediaş, Sighişoara s.a.); de asemenea concentrează cele mai multe cetăţi ţărăneşti medievale (Prejmer, Homorod, Rupea, Biertan, Râşnov, Codlea, Răşinari s.a.), care păstrează intre incintele lor adevărate comori de artă. * Nordul Transilvaniei, cu oraşe cum sunt Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Bistriţa, Dej s.a., care abunda în monumente istorice şi arhitectonice medievale. *Tara Haţegului şi împrejurimile, respectiv depresiunea cu acelaşi nume şi rama montana înconjurătoare, cu vestigii ale cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei (Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Gradişea de Munte s.a.), ale capitalei satului dac, Sarmizegetusa Regia, şi ale
137

centrului politic, economic şi religios al Daciei Romane, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; se adaugă monumentele istorice din oraşele Deva şi Hunedoara şi sate ca Sântămaria-Orlea, Densuş s.a. * Munţii Apuseni, zona cu cel mai bogat relief carstic din tara, cu numeroase peşteri (Peştera Vântului – având peste 35 km lungime, Meziad, Peştera Urşilor, Scărişoara, Focu Viu s.a., ultimele doua cu gheţari), complexe carstice (Cetăţile Ponorului), spectaculoase chei (Cheile Turzii s.a.), precum şi cu spectaculoase forme de relief (coloanele de bazalt de la Detunatele s.a.). * Nordul Olteniei este o regiune cu numeroase staţiuni balneare (Băile Govora, Călimaneşti, Căciulata, Băile Olăneşti, Ocnele Mari, Ocniţa etc.), renumita şi prin monumentele sale arhitectonice (mănăstiri ca Tismana, Horezu, Cozia, Arnota s.a.) şi de arta populara (sculptura în lemn, ceramica populara – vestita fiind cea de Horezu şi cea de Oboga). Oraşul Târgu Jiu evoca numele celui mai mare sculptor roman, Constantin Brancuşi, care a creat aici celebrul ansamblu sculptural în aer liber format din Coloana Infinita, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. *Maramureşul (o depresiune înconjurată de munţi) reprezintă o adevărata comoara etnografica, în special în privinţa bisericilor din lemn (unele vechi de peste 500 de ani, cum este cea din Cuhea; toate cu turnuri svelte şi înalte, cel al bisericii din Surdesti atingând 53 m) şi a porţilor şi obiectelor de lemn sculptat. *Oraşul Iaşi, aflat în estul ţării, fosta capitala a Moldovei, cu numeroase monumente istorice şi de arta, îndeosebi biserici şi mănăstiri (Trei Ierarhi, Golia, Galata, Cetatuia, Frumoasa, Mitropolia s.a.), palate (Sturza, Cantacuzino-Pascanu, Palatul Cultural s.a.), muzee şi case memoriale. *Marile oraşe din vestul ţării (Timişoara, Arad, Oradea), cu bogate tradiţii culturale şi posedând importante monumente istorice şi arhitectonice (castele, palate, catedrale, vechi ansambluri comerciale, muzee, case memoriale). în plus, în România exista peste 150 de staţiuni balneoclimaterice (printre care Băile Herculane, BăileFelix, Băile Tuşnad, Sovata, Praid, Bazna, Ocna Sibiului, Covasna, Slănic Moldova, Vatra Dornei, Slănic Prahova, Băile Govora, Băile Olaneşti, Calimanesti, Caciulata s.a.) şi climaterice (cele de pe Valea Prahovei, Poiana Braşov, Paltiniş, Semenic, Stâna de Vale, Lacu Roşu s.a.), care se constituie în tot atâtea puncte de interes turistic.

138

CAPITOLUL XVII

TRANSPORTURILE
Dezvoltarea economicã a unei ţãri, a economiei mondiale în general , sunt de neconceput fără transporturi. Ele asigură buna desfăşurare a producţiei în industrie şi agricultură, circulaţia bunurilor materiale , a oamenilor şi a informaţiei. Prin intermediul lor se fac schimburi permanente de materii prime , produse îi bunuri în general , între diversele zone ale ţării, între ţări aflate pe acelaşi continent sau la mari distanţe pe alte continente. Tot căile de comunicaţii sunt cele care asigură deplasarea oamenilor între locuinţă şi locul de muncă, în zonele de recreere, în scopuri turistice etc. Acest tip de activitate a ţinut pasul cu exigenţele modernizării şi sporirii traficului şi volumului , a înregistrat cu rapiditate descoperirile ştiinţei , ritmul impus de revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană. În scopul evidenţierii gradului de înzestrare cu căi de comunicaţii a unui teritoriu , a fluxului de transport , a intensităţii transporturilor , precum şi în ce măsură spaţiul geografic respectiv dispune de un sistem de transport adecvat se folosesc o serie de indici economici de genul : densitatea reţelei de căi de comunicaţii la 100 km2 , transportul de mărfuri în t/km, transportul de călători/km. Mediul în care sunt amplasate căile de comunicaţii (trasee special amenajate sau construite , destinate practicării unui anumit tip de transport ) a determinat şi diferenţierea transporturilor în : terestre , navale , aeriene şi speciale (categorie în care intră transporturile urbane, conductele, liniile de înaltă tensiune , telecomunicaţiile şi comunicaţiile spaţiale). În domeniul transporturilor terestre sunt incluse căile ferate , căile rutiere, conductele , transporturile urbane etc., iar în cele navale – transporturile navale interioare (fluviale, pe canale şi lacustre) şi transporturile maritime. Transporturile feroviare Concurate de transporturile navale, rutiere şi aeriene, cele feroviare şi-au menţinut importanţa în multe ţări ale lumii, datorită unor avantaje deosebite : capacitate, viteză, siguranţă în exploatare. Astfel dacă la transportul de călători se înregistrează în general , scăderi, la cel de mărfuri , mai ales al celor voluminoase ( minereuri, cărbuni etc.) se menţin cote ridicate. După cum exploatarea unor resurse (minereuri, cărbuni, lemn etc.) din regiuni economice relativ izolate, aflate în condiţii climatice dificile (ecuatoriale, subpolare), de relief muntos sau deşertic, ar fi aproape imposibilă fără o reţea de căi ferate. De asemenea nu trebuie neglijat faptul că prezenţa trenurilor la suprafaţă sau în subteran (metrouri) în zonele marilor aglomeraţii urbane , a zonelor învecinate, rezolvă în mare măsură transportul călătorilor către locurile de muncă. La nivel mondial , în repartiţia geografică a reţelei de căi ferate se observă o distribuţie inegală , ca o reflectare a nivelului de dezvoltare economică: o concentrare a acestora în America de Nord şi Centrală (489 000 km), după care urmează Asia, America de Sud, Africa şi Australia .
139

Tabelul nr.1 Reţeaua căilor ferate (la începutul anului 1994) Lungimea reţelei în Densitatea reţelei de cale funcţiune ferată (1000/km2) Ţara km electrificată S.U.A 187 691 Rusia 87 125 Canada 59 248 Germania 48 833 Franţa 32 731 Sursa : ONU, 1994 % 0,9 43,6 63,8 48,4 39,7 Total Electrificată 20,0 4,8 7,6 114,4 61,4

0,2 1,8 2,1 46,2 28,3

Adeseori reţeaua căilor ferate străbate masive muntoase , fluvii, lacuri, strâmtori maritime etc. , prin tunele . Cele mai multe dintre ele se găsesc în statele alpine din Europa apoi în Japonia , S.U.A., în zona Munţilor Anzi şi Noua Zeelandă. Tabelul nr. 2 Tuneluri feroviare de mari dimensiuni

Denumirea Seikan (Japonia) Eurotunel (Franţa-Marea Britanie) Simplon (Elveţia-Italia) Apenini (Italia) Saint-Gothard (Elveţia)

Anul intrării în funcţiune 1989 1994 1905 1934 1882

Lungimea (în m) 53 800 51 500 19 823 18 506 15 003

Prin lucrările dificile şi costisitoare au fost trasate căi ferate în zone montane de mare altitudine , în Munţii Anzi, în Munţii Alpi etc. Tabelul nr. 3 Căi ferate construite la mare altitudine

Staţii limită Lima – Oroya Rio Mulatos - Potosi Arica – La Paz Arequipa - Puno Pikes - Peak

Ţara Peru Bolivia Chile - Bolivia Peru S.U.A.
140

Altitudinea maximă (m) 4 829 4 787 4 620 4 470 4 260

Un tip de transport feroviar utilizat pentru legăturile peste strâmtori , mări, lacuri şi fluvii este ferry-boat-ul. Legăturile prin ferry-boat sunt foarte frecvente între Marea Britanie şi continent, îndeosebi între Folkestone şi Calais, între insulele japoneze şi cele aparţinând Noii Zeelande etc. Eurotunelul , construit între Franţa şi Marea Britanie (Coquelles, lângă Frethun şi Cheriton lângă Folkestone), inaugurat la 6 mai 1994, dar intrat în exploatare în 1995, va capta 22% din actualul trafic, foarte intens, peste Marea Mânecii. Tunelul are o lungime de 51,5km, este parcurs de un tren cu 28 de vagoane (pe care sunt îmbarcate camioanele), care parcurge distanţa în circa 35 de minute în regim de mare viteză , cu 160km/h. Pe căile ferate , curenţii de transport de mărfuri sunt orientaţi mai ales pe liniile magistrale cu caracter naţional şi internaţional şi pe magistrale transcontinentale. Un volum mare de mărfuri se înregistrează în C.S.I.(2 000 mil.t/km), S.U.A.(1600 mil.t/km), Marea Britanie (100 mil.t/km), Italia (100 mil.t/km), apoi în China , Canada, Germania, Polonia, Franţa, India etc. Transporturile de pasageri pe calea ferată sunt importante pentru unele ţări cum sunt C.S.I., Japonia, India, China, Franţa, Italia, Germania. În România primele căi ferate s-au construit pe traseele Oraviţa – Baziaş (1856), Jimbolia – Timişoara (1857), Constanţa – Cernavodă (1860), Oraviţa – Anina (1863), Bucureşti – Giurgiu (1869), Burdujeni – Roman (1869) şi Paşcani – Iaşi (1870). Reţeaua feroviară are o lungime de 11 300 km, din care 33% este electrificată. În ţara noastră există o linie îngustă , electrificată în anul 1922 (Arad – Pâncota), iar prima linie ferată cu ecartament normal a fost Câmpina – Braşov, inaugurată în anul 1965.Densitatea reţelei de căi ferate este de 48,1 km la 1 000 km2. Linii de ferry-boat se află între Calafat şi Vidin (Bulgaria) şi Constanţa – Istambul(Turcia). Cel mai lung tunel de cale ferată se află pe linia minieră Ostra – Leşu Ursului (6000 m), urmat de Teliu (4 375m), pe linia Braşov – Întorsura Buzăului, Tălăşmani (3 330m) pe traseul Galaţi – Bârlad, Romuli- Maramureş (2 388m), între Salva-Vişeu ş.a. Volumul mărfurilor transportate pe căile ferate române a fost, în 1994, de 300mil.t, iar numărul pasagerilor de 206 milioane , mai scăzut cu 3,6% faţă de cel înregistrat în 1993.

Transporturile rutiere

Repartiţia geografică a căilor rutiere este mai echilibrată în comparaţie cu cele feroviare. În anul 1994 lungimea totală a drumurilor modernizate ajunsese la peste 15 milioane km, iar a autostrăzilor la peste 85 000 km. În privinţa densităţii cele mai mari valori le înregistrează ţările europene : Germania, Franţa, Marea Britanie. Pentru a înlesni legăturile rutiere au fost construite mari poduri şi poduri suspendate , tuneluri pe uscat şi în zonele submarine, multe trasee fiind în zonele muntoase la mari altitudini (5 330 m în Tibet, 4 800 m în Munţii Anzi, 2 770 m în Munţii Alpi), trecând adeseori prin pasuri de mare altitudine: Tangla (4 992m), Oroya (4 770m), Mercedario (4067m), Evans(2568m), Grand Saint-Bernard (2 472m) ş.a. Când traseele nu au mai putut fi continuate cu serpentine s-au construit tunelurile rutiere .

141

Tabelul nr. 4 Reţeaua rutieră la începutul anului 1994
Ţara Lungimea drumurilor în km 5 100 875 810 000 663 715 630 800 455 895 362 357 305 067 Autostrăzi în km Densitatea drumurilor Autovehicule pe km de drum 36,7 34,6 55,4 10,2 67,2 99,7

S.U.A. Franţa Canada Germania Rusia Marea Britanie Italia

73 125 7 888 14 985 11013 3 259 6 214

544,2 1 468,7 66,5 1 767,4 27,3 1 404,5 1 012,6

Tabelul nr. 5 Tuneluri rutiere de mari dimensiuni

Denumirea Saint-Gothard (Elveţia) Tirol (Austria-Elveţia) Frejus(Franţa-Italia) Mont Blanc(Franţa-Italia) Transandin(Chile) Grand Saint-Bernard(Italia-Elveţia)

Data intrării în funcţiune 1985 1978 1980 1965 1980 1964

Lungimea (m) 16 880 14 000 12 895 11 600 8 000 6 000

Căile de comunicaţie sunt în prezent intens circulate : de peste 600 milioane de autovehicule. În funcţie de destinaţia traficului, căile rutiere se pot clasifica în : autostrăzi, şosele continentale şi transcontinentale , drumuri naţionale, drumuri regionale şi drumuri de interes local. America de Nord, în special S.U.A. şi Canada, deţine cea mai mare reţea de autostrăzi, urmată de Europa (cu Germania , Franţa , Marea Britanie şi Italia). În Asia cele mai multe autostrăzi sunt în Japonia, dar şi în Arabia Saudită (JiddahMecca), Iraq (Bagdad-Kirkuk). Pe continentul african şoselele modernizate se află în zonele marginale , la Atlantic , Oceanul Indian sau la Marea Mediterană. În Australia , o autostradă uneşte oraşele Perth şi Melbourne, iar în partea cealaltă a ţării Darwin cu Adelaide. Şoseaua cea mai lungă din lume , de circa 15 000 km, numită şi ,,Panamericana,, se află pe continentele americane. În componenţa ei intră trei sectoare : Alaska Highway (Fairbanks-Seattle), autostrada Pacifică (Seattle-Tucson) şi Carretera Panamericana, care străbate Mexicul, ţările din America Centrală şi America de Sud (până la Puerto Montt, în Chile).
142

Tabelul nr. 6 Parcul de autovehicule la 1.01.1996 Autovehicul e particulare (mil.buc.) Locuitori/ autovehicul e particulare 2,0 2,8 2,0 1,9 2,4 2,4 Autovehic ule utilitare (mil.buc. ) 65,46 22,17 3,06 2,80 3,20 3,39

Nr. crt.

Þara

1. SUA 134,98 2. Japonia 44,68 3. Germania 40,50 4. Italia 30,00 Marea 24,54 5. Britanie 6. Franþa 24,54 Sursa:Images économique du monde,′ 98

Transporturile rutiere au preluat o mare parte a transportului de mãrfuri în detrimentul cãilor ferate. Astfel, în þãrile europene 70% din traficul de mãrfuri se face pe arterele rutiere .Þãrile din Uniunea Europeanã au înregistrat u trafic de mãrfuri de 583 mil.t. mãrfuri ºi au fost tranzitate de 719 mil.t. mãrfuri, provenind din 37% din Germania, 25% din Franþa ºi 8% din Italia .Un exemplu concludent îl oferã Franþa, unde 69% din transportul de mãrfuri a utilizat cãile rutiere; în 1993-1994 teritoriul francez a fost tranzitat de 2 milioane de camioane ( din care 45% s-au îndreptat cãtre Spania), al cãror tonaj era format în proporþie de 40% din produse agricole ºi alimentare, 33% produse industriale ºi 13% produse chimice. România are o reþea rutierã de 72 834 km, o autostradã construitã în 1972 Bucureºti-Piteºti, dec114 km, ºi un alt tronson, Feteºti-Cernavodã, de 18 km,din cadrul autostrãzii nord-sud (TEM), care va traversa þara pe circa 820 km, pe traseul Nãdlac-Timiºoara –Craiova-Bucureºti-Lehliu-FeteºtiConstanþa.Densitatea drumurilor este de 30,8 km/100 km2 , iar numãrul de autovehicule pe km de drum este de 38,2. Pe cãile rutiere ale þãrii noastre au fost tranportate 557milioane t de mãrfuri, reprezentând o creºtere faþã de anii precedenþi. Transporturile navale Navigaþia interioarã sau fluvialã are o vechime milenarã.Aceasta este astãzi înlesnitã de lucrãri ample de regularizare a râurilor ºi de construcþia unor canale. Cele mai importante sisteme de navigaþie naþionale sunt Volga(Rusia), Mississippi(S.U.A.), iar cu caracter internaþional Rhinul, Dunãrea , Oder-Elba ºi Marile LacuriSt.Lawrence. În Europa navigaþia fluvialã se face ºi pe Sena,Tamisa, ( canalele Amsterdam-Rhin,Wilhelmina º.a.; porturile Amsterdam,Utrecht º.a.). O importanþã deosebitã prezintã Dunãrea ,navigabilã de la Ulm(Germania), cu nave mici , iar de la Regensburg, cu nave de 600tdw.În sectorul fluvio-maritim (Brãila-Sulina)pot circula nave de 6 000-15 000 tdw.Încheierea lucrãrilor la canalul Main-Dunãre ºi pe canalul Dunãre-Marea Neagrã au fãcut din acest sistem de fluvii ºi canale cea mai importantã arterã de
143

navigaþie din Europa . În România transporturile fluviale au înregistrat un trafic de 7,9 mil. t.(1994). Transporturile maritime Transporturile maritime sunt cunoscute din antichitatea greco-romanã ºi cea a Extremul Orient asiatic, pentru ca epoca marilor descoperiri geografice sã marcheze un nou avânt al navigaþiei . Introducerea tracþiunii cu abur , apoi a celei Diesel au constituit o adevãratã revoluþie în tehnica de navigaþie. Traficul de pasageri , mai ales pe distanþe lungi, a scãzut foarte mult, concomitent cu el ºi supernavele destinate acestui scop, astfel cã transatlanticele de azi au un tonaj mai mic decât în perioada interbelicã (de la 85 000 tdw la circa 40 000 tdw). Traficul de mãrfuri a crescut continuu, de la 140 milioane t în 1887 la 3,4 miliarde t în 1980 ºi la 4,79 miliarde t în 1996. Tabelul nr.7 Structura traficului maritim de mãrfuri (1995-1996) 1995 1996 Mãrfuri traficate milioane tone milioane tone Petrol brut 1415 1450 Produse petroliere 381 395 Cãrbuni 423 437 Minereuri de fier 402 390 Cereale 196 188 Alte mãrfuri 1870 1930 Total mondial 4687 4790 Fluxurile comerciale cele mai importante se realizeazã mai ales între trei mari spaþii economice: America de Nord, Asia –Pacific ºi Europa Occidentalã, care împreunã totalizeazã 80% di schimburile internaþionale. Navele cele mai utilizate sunt cele cu o capacitate sub 50 000 tdw. Flota comercialã totaliza ,la sfârºitul anului 1994, 694,7 mil.tdw, ceea ce reprezintã o creºtere de 1,6%faþã de anul 1993. Principalii deþinãtori erau þãrile dezvoltate , cu 437,8 mil.tdw, reprezentând 68,2% din total, urmate de þãrile în curs de dezvoltare cu 149,9 mil.tdw, adicã 21,6%.Þãrile Europei Centrale ºi Estice deþineau numai 5,6% din total, iar statele socialiste din Asia doar 3,2%.Tot þãrilor dezvoltate le revine 55,9%din comerþul mondial al flotei maritime , în timp ce þãrilor în curs de dezvoltare numai 1/3 din comerþul mondial maritim de mãrfuri. Practica înregistrãrii navelor sub pavilion strãin ,favorizatã de impozite diferenþiale , s-a extins foarte mult astfel cã , în 1994, tonajul total înregistrat la aceastã categorie era de 295,7 mil.tdw, reprezentând aproximativ ½ din tonajul celor 35 de þãri mari deþinãtoare . Principalele þãri sub al cãror pavilion de complezenþã se aflã mari capacitãþi navale de transport sunt ( în parantezã ponderea din totalul mondial ):Liberia (32,8%), Panama(29,7%), Bahamas(12,0%),Malta(6,8%),Saint
144

Vincecent(2,3%). Flota de transport de mãrfuri(1997) Nr. crt Þara . 1. Panama 2. Liberia 3. Grecia 4. Bahamas 5. Cipru Sursa: Quid ′98 Tonaj brut capacitate(mil .tdw) 79,6 58,1 27,2 23,9 23,1 Tabelul nr.9

Ponderea din total mondial(%) 16,84 12,29 5,75 5,05 4,88

La capacitãþile existente pentru mãrfurile generale se adaugã cele ale tancurilor petroliere, ceea ce modificã mult ordinea de mai sus .Capacitatea flotei comerciale mondiale este alcãtuitã în proporþie de 60% di nave pentru transportul petrolului. Tabelul nr.10 Þãri care deþin mari flote maritime (1 ianuarie 1997) Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. Þara Pavilion naþional Grecia Japonia SUA Norvegia China 46 21 12 27 22 028 985 428 185 501 Tonaj mil tdw. Pavilion strãin 68 65 35 20 12 922 179 426 235 692 Total 114 87 47 47 35 951 163 854 420 194 Pondere a în totalul mondial % 16,1 12,2 6,7 6,6 4,9

Întreaga activitate de transport maritim este strâns legatã de port, un complex de instalaþii pe apã ºi uscat care asigurã operaþiile de acostare, transbordare a mãrfurilor ºi pasagerilor, depozitarea ºi prelucrarea mãrfurilor, aprovizionarea ºi repararea navelor .Manipularea mãrfurilor se face cu ajutorul macaralelor fixe ºi mobile la cheiuri ºi dane, a macaralelor plutitoare etc. În multe porturi, în legãturã cu spaþiile de depozitare s-au dezvoltat adevãrate zone industriale. Tabelul nr.11 Marile porturi maritime (mil.t, 1994) Nr. crt. Oraº Þara Olanda Singapore Japonia Japonia China
145

1. Rotterdam 2. Singapore 3. Chiba 4. Kobe 5. Hong KONG Sursa:Quid'98

Mãrfuri traficate mld.t 293,8 290,0 173,7 171,0 147,2

Cele mai importante rute maritime pornesc din porturile europene situate la þãrmul Mãrii Nordului ºi al Mãrii Mediterane, cãtre porturile aflate pe litoralul atlantic al celor douã continente americane, cãtre Africa de Sud, iar prin Canalul Suez (traversat în 1994 de 17 317 nave cu 296,9 mil.t mãrfuri ) spre þãrile riverane Oceanului Indian, cele din Asia de Est ºi Oceania. Porturile atlantice ale Americii de Nord sunt puncte de plecare ale rutelor maritime cãtre þãrile Americii de Sus, cãtre porturile europene ºi africane, iar prin Canalul Panama (11 027 nave cu 163,08 mil.t mãrfuri ) pe o cale mult scurtatã cãtre Asia ºi Oceania. Î n România, anul 1994 înregistreazã o scãdere a transporturilor maritime, comparativ cu cele fluviale, cu cel puþin 50%.Mãrfurile transportate cu navele maritime au totalizat 3,7 mil.t. Principalul port maritim este Constanþa, al cãrui trafic a atins 31,8 mil.t (1994), urmat de Mangalia ºi Sulina. Transporturile aeriene ºi speciale Transporturile aeriene au revoluþionat comunicaþiile la mari distanþe, fãcând posibilã apropierea între oraºe , þãri, continente. Ele au un rol încã redus în transportul de mãrfuri, deºi cu regularitate preiau presa, poºta ºi coletãria uºoarã, medicamente, alimente, iar uneori piese ºi utilaje uºoare, metale preþioase, fructe ºi produse horticole. Transporturile aeriene sunt organizate pe companii naþionale, care au deschise rute interne ºi internaþionale pentru a asigura legãturi permanente între marile oraºe. Dintre numeroasele companii aeriene,mai cunoscute , pentru legãturile pe care le asigurã ºi dupã numãrul de pasageri transportaþi anual, amintim:United Airways Delta, Air France, Aeroflot, British Airways, Lufthansa, J.A.L.(Japonia). În þara noastrã cea mai mare companie de aviaþie este TAROM. Aeroporturile reprezintã punctele de convergenþã ale navigaþiei aeriene, ele fiind amplasate tot mai departe de oraºe pentru a le feri de poluarea fonicã ºi asigurã complexele operaþiuni de zbor. Tabelul nr.12 Marile aeroporturi ale lumii(1994) Nr. crt. 1. 2. 3. 4. Nr. pasageri (milioane ) 85,4 84,1 78,9 72,0
146

Oraºul Londra New York Chicago Tokio

Nr. crt. 1. 2. 3. 4.

Oraºul New York Tokyo Osaka Los Angeles

Mãrfur i (mii t) 2 442,7 2 296,5 2 074,2 1 954,9

5. 6. 7. 8. 9. 10.

Dallas Los Angeles Paris Atlanta San Francisco Frankfurt

65,0 64,2 59,0 58,0 39,0 38,7

5. 6. 7. 8. 9. 10.

Miami Hong Kong Londra Seul Frankfurt Singapore

1 632,1 1 563,4 1 371,2 1 361,4 1 338,4 1 190,4

Sursa: Quid' 98 Aeroporturile se clasificã dupã volumul traficului anual de pasageri , dupã destinaþie (internaþionale, naþionale, locale etc.). În România existã urmãtoarele aeroporturi internaþionale: Otopeni-Bucureºti, Timiºoara, Arad ºi Mihail Kogãlniceanu – Constanþa; acestora li se adaugã ºi alte 13 aeroporturi de importanþã naþionalã. În 1994 transporturile aeriene româneºti au înregistrat 1,9 mil. pasageri. Activitãþile aerospaþiale constituie un domeniu aparte al transporturilor, un domeniu în care se remarcã S.U.A. ºi C.S.I. , alãturi de care se înscriu Franþa , Marea Britanie, China, India ,Japonia, Brazilia º.a. În categoria transporturilor speciale sunt cuprinse conductele, liniile de înaltã tensiune ºi telecomunicaþiile. Transporturile prin conducte au o importanþã deosebitã pentru transportul petrolului, gazelor naturale ºi a produselor petroliere. Ele formeazã o reþea de circa 2 mil. km lungime ºi sunt construite , în principal, în zonele de uscat, în regiunile de exploatare a hidrocarburilor, pe care le pun în legãturã fie cu centrele de prelucrare a acestora, fie cu marile regiuni consumatoare. Unele conducte , cu lungimi transcontinentale ( S.U.A., Canada, Arabia Sauditã, C.S.I.,Germania, Norvegia) sunt utilizate pentru exportul ºi importul de petrol. Zonele de extracþie a petrolului aflate în regiunea platfomelor submarine sunt legate cu zonele de þãrm cu ajutorul unor conducte submarine. O situaþie comparabilã se poate face ºi în cazul conductelor pentru transportul gazelor naturale, care leagã zonele de extracþie cu centrele industriale , dar ºi cu celelalte localitãþi , acestea având o largã utilizare casnicã. Telecomunicaþiile constituie al doilea sector ca importanþã al transporturilor speciale .Comunicaþiile poºtale, telegrafice, telefonice, video ºi radiofonice au luat o amploare fãrã precedent prin progresul tehnic rapid pe care îl înregistreazã , în sensul capacitãþii, vitezei, frecvente fiind computerizarea ºi comunicaþiile prin sateliþi ºi fibre optice.

147

ĨNTREBĂRI TEST PENTRU EVALUAREA CUNOŞTINŢELOR

• • • • • • • •

Care este obiectul de studiu al disciplinei Geografia economică mondială ? Care sunt criteriile de clasificare a resurselor folosite de om ? Cum a evoluat populaţia Terrei şi care au fost factorii principali care au determinat această evoluţie ? Care sunt regiunile cu densitatea populaţiei cea mai mare, precum şi regiunile cu densitatea cea mai scăzută ? Ce tipuri de combustibili fosili se utilizează ca resurse naturale ĩn economie ? Ce rol au cărbunii ĩn activitatea economică şi socială a omului ? Care sunt tipurile de cărbuni stabilite ĩn funcţie de diferitele criterii de clasificare existente ? Care sunt cele mai importante bazine carbonifere ale lumii ?
148

• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •

Cum se ierarhizează statele şi continentele ĩn funcţie de producţia de cărbune ? Care sunt principalele ţări exportatoare şi cele importatoare? Cum caracterizaţi rezervele şi producţia de cărbune ale României ? Care este rolul petrolului ĩn evoluţia economiei şi societăţii din ultimul secol ? Care este repartiţia pe glob a rezervelor şi producţiei de petrol ? Care sunt principalele două zone importante de extracţie a petrolului pe Terra ? Cum explicaţi dispunerea zonelor de rafinare faţă de cele de exploatare ? Care sunt principalele fluxuri de petrol determinate de activitatea de export-import ? Cum apreciaţi rezervele şi producţia de petrol din ultima perioadă ale României ? Cum contribuie gazele naturale la satisfacerea necesităţilor de energie şi de materii prime ale economiei mondiale şi naţionale ? Care sunt principalele regiuni producătoare de gaze naturale ale lumii ? Ce imoportanţă are energia electrică pentru dezvoltarea economică şi socială, precum şi pentru structura mijloacelor de muncă ? Ce caracteristici au hidrocentralele electrice în comparaţie cu celelalte tipuri de centrale electrice ? Care sunt avantajele şi dezavantajele hidrocentralelor faţă de termocentrale ? Ce alte tipuri de centrale electrice funcţionează pe glob, în afara termocentralelor şi a hidrocentralelor ? Care este perspectiva dezvoltării noilor tipuri de centrale electrice în diferitele zone ale Terrei ? Care sunt ţările unde funcţionează deja centrale atomice ? Cum se prezintă producţia de energie electrică pe continentele Terrei ? Care este rolul energiei electrice în economia României ? Care sunt principalele centrale electrice ale României, după sursa de energie primară utilizată ? Care sunt resursele naturale utilizate ca materii prime în industria metalurgică ? Care este repartiţia geografică a bazinelor cu minereuri de fier? Care sunt principalele fluxuri internaţionale ale comerţului cu minereu de fier ? Care sunt marile regiuni siderurgice ale Terrei, precum şi cele din România ? Care este structura mineralelor neferoase şi ce rol au în industria modernă ? Care sunt principalele rezerve de minereu de cupru ale Terrei şi ce caracteristici trebuie să îndeplinească pentru a putea fi prelucrate ? Care sunt clasementele pe ţări în privinţa producţiei de metale neferoase, metale uşoare, metale preţioase, metale radioactive ? Care sunt centrele principale de exploatare a bauxitei, de obţinere a aluminei şi a aluminiului ? Care este rolul industriei constructoare de maşini în economia modernă ? Care sunt clasamentele pe ţări în privinţa producţiei de autovehicule, nave, aparatură electrotehnică ? Care este locul industriei chimice în economia modernă ? Ce fenomene economice influenţează în prezent evoluţia industriei chimice ? Pe ce tipuri de materii prime se bazează industria petrochimică ? Ce rol are sarea, ca materie primă, în industria chimică ? Care este rolul actual al îngrăşămintelor chimice în agricultură ? Care sunt categoriile de îngrăşăminte chimice şi marii producători ? Care sunt principalele roluri ale pădurii în viaţa economică şi socială a omului ? Ce resurse naturale oferă pădurea ?
149

• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •

• Cum se clasifică turismul în funcţie de factorii naturali, de provenienţa turiştilor, de potenţialul turistic şi baza de servicii asigurată ? • Care este contribuţia la oferta turistică mondială a zonei mediteraneene ? • Care sunt bazinele turistice noi şi care sunt tipurile de localizare a acestora ? • Care sunt principalele motivaţii ale activităţii de turism internaţional ?

Care sunt principalele tipuri de pădure după zona geografică în care se află pădurea respectivă ? Care sunt cele mai caracteristice tipuri de pădure din Europa, America, Asia şi Africa ? Care sunt subramurile industriei de prelucrare a lemnului ? Care sunt principalele ţări exportatoare sau importatoare de lemn şi produse din lemn ? Care sunt principalele subramuri ale industriei lemnului din România şi unde sunt localizate ele ? Care este rolul rocilor naturale în activitatea economică ? Care sunt categoriile de roci exploatate pentru activitatea din construcţii şi fabricarea lianţilor ? Care sunt cele mai cunoscute zone de exploatare a marmurei ? Care sunt subramurile industriei materialelor de construcţii ? Care sunt principalii producători mondiali de ciment din Europa, America şi Asia ? Unde sunt situate centrele de tradiţie de fabricarea porţelanului pe Terra şi în România ? Care sunt tipurile de roci exploatate şi prelucrate în România ? Care sunt principalele centre de prelucrare a rocilor naturale în vederea obţinerii de ciment, sticlă, produse ceramice, în România ? Care sunt marii producători de bumbac şi de ţesături din bumac ? Care este ierarhia ţărilor producătoare de lână ? Ce produse se confecţionaeză din in, cânepă şi iută ? Care sunt marii producători şi exportatori de materii prime pentru industria pielăriei şi încălţămintei ? Care este rolul industriei alimentare şi de ce tipuri de materii prime este dependentă ? Care sunt marii producători de carne şi preparate din carne, de peşte şi preparate din peşte ? Ce ţări produc trestia de zahăr şi cu cât contribuie această plantă la obţinerea producţiei mondiale de zahăr ? Care sunt regiunile viticole reunite ale Europei ? Caracterizaţi industria băuturilor alcoolice şi nealcoolice . Care sunt resursele naturale şi economice provenite din agricultură ? Ce factori influenţează dezvoltarea şi repartizarea geografică a agriculturii pe Terra ? Care sunt cerealele utilizate ca resurse economice ? Care sunt zonele principale de cultivare a orezului, plantelor citrice şi a viţei de vie ? Ce produse industrializabile asigură creşterea animalelor ? Care sunt ţările cu cea mai dezvoltată creştere a animalelor pentru producţia de carne ? Care sunt regiunile agro-geografice ale Terrei ? Care sunt principalele regiuni agricole ale Romăniei ? Care este conţinutul actual al conceptului de turism ?

150

• Care sunt zonele turistice din România frecventate de turişti străini şi care sunt motivele principale de atracţie pentru aceştia ? • Care este rolul transporturilor şi comunicaţiilor în economie şi societate ? • Cum se clasifică transporturile şi comunicaţiile ? • Care este structura transporturilor terestre ? • Care sunt construcţiile speciale care însoţesc transporturile feroviare şi rutiere ? • Ce importanţă economică prezintă transporturile rutiere şi care sunt avantajele faţă de cele feroviare ? • Care sunt cele mai lungi şosele şi autostrăzi din lume ? • Care sunt rutele navale cele mai importante (pe fluvii şi pe mare) ? • Care sunt zonele de concentrare a transporturilor aeriene ? • Ce se înţelege prin transporturile speciale şi ce rol au ele în economie ? • Care sunt cele mai mari zone de trafic din lume ?

Bibliografie

1. Bran Fl., Istrate I., Roşu A., G.- Geografia economică mondială, Editura economică, 1996 2. Bran Fl, Simon T., Ioan I.- Geografia economică mondială, Editura economică, 1996 3. Buia Gr.- Geografia economică, Note de curs (manuscris), 1998 4. Matei H., C., Negut S., Nicolae I., Radu C.- Enciclopedia statelor lumii, Editura Merona, 2000 5. Negoescu B., Vlăsceanu Gh.- Geografie economică, Editura Teora, 1998
151

6. Negut S., Vlăsceanu Gh., Negoescu B., Zotta B., Bran F.- Geografie economică mondială, Centrul editorial poligrafic A.S.E., Bucureşti 1999 7. Velcea I., Ungureanu Al., Geografia economică a lumii contemporane, Casa de editură şi presă “Şansa SRL”, Bucureşti, 1993

CUPRINS

Cuvânt înainte ..................................... ............. 3 Capitolul I Resursele naturale ............................................. 5 Capitolul II Resursele umane ale Terrei ............................. 9 Capitolul III Cãrbunii .......................................................... . 20 Capitolul IV Petrolul ºi industria petrolierã ......................... 27 Capitolul V Gazele naturale ................................................. 41 Capitolul VI Energia electricã pe glob ................................. 47 Capitolul VII Minereurile de fier ºi siderurgia ....................... 61
152

Capitolul VIII Minereurile neferoase ºi metalurgia neferoasã .......................................................... 74 Capitolul IX Industria construcþiilor de maºini ºi a prelucrãrii metalelor ...................................... 87 Capitolul X Industria chimicã .............................................. 95 Capitolul XI Pãdurile ºi industrializarea lemnului ................ 105 Capitolul XII Rocile de construcþie ºi industria materialelor de construcþie .............................. 107 Capitolul XIII Industria uºoarã ............................................... 111 Capitolul XIV Industria alimentarã ......................................... 114 Capitolul XV Agricultura ........................................................ 121 Capitolul XVI Turismul .......................................................... . 130 Capitolul XVII Transporturile ................................................... 139 Întrebãri test .................................................... 148 Bibliografie ...................................................... 151

153

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful