An3 Moneda Si Credit

GHEORGHE MANOLESCU
BĂNCI ŞI CREDIT
Universitatea Spiru Haret

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MANOLESCU, GHEORGHE
Bănci şi credit / Gheorghe Manolescu – Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006.
488 p.; 20,5 cm.
Bibliogr.
ISBN (10) 973-725-561-5
(13) 978-973-725-561-7
336.711
336.77
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

ISBN (10) 973-725-561-5
(13) 978-973-725-561-7
Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Sonia MILITARU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 8.05.2006. Coli de tipar: 30,5

Format: 16/70×100
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, sector 6, O.P. 83
Tel / Fax: 316.97.90; www.SpiruHaret.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE FINANŢE ŞI BĂNCI
GHEORGHE MANOLESCU
BĂNCI ŞI CREDIT
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2006

CUPRINS
Introducere ………………………………………………………... 9
I. Sistemul bancar …………………………………………………. 11
1. Intermedierea financiară …………………………………….. 12
2. Apariţia şi evoluţia băncilor ………………………………… 15
3. Caracteristicile băncilor moderne …………………………… 19
4. Băncile comerciale …………………………………………. 21
5. Alte instituţii bancare de depozit ……………………………. 30
6. Economia instituţiilor de depozit ……………………………. 37
7. Lichiditatea bancară …………………………………………. 50
II. Firma bancară şi managementul acesteia ……………………. 57
1. Bilanţul băncii ……………………………………………….. 58
2. Operaţia de bază a băncii ……………………………………. 63
3. Principiile managementului bancar …………………………. 37
4. Managementul riscului de credit ……………………………. 78
5. Gestiunea riscului de rată a dobânzii ………………………... 84
6. Activităţi extrabilanţiere …………………………………….. 88
7. Inovaţii financiare …………………………………………… 92
III. Creditarea economiei …………………………………………. 106
1. Conţinutul şi caracteristicile creditului ……………………… 107
2. Consideraţii teoretice asupra creditului ……………………... 110
3. Funcţiile creditului …………………………………………... 115
4. Formele creditului …………………………………………… 117
5. Intermedierea şi instrumentele de credit bancar …………….. 122
6. Multiplicatorul creditului bancar ……………………………. 125
7. Principii în activitatea de creditare bancară …………………. 126
8. Analiza bancară a creditului ………………………………… 130
9. Riscul de credit bancar ………………………………………. 133
IV. Riscurile bancare ……………………………………………... 140
1. Definirea riscurilor bancare …………………………………. 141
5

2. Managementul riscului şi securizarea activelor ……………... 146
3. Derivativele şi managementul riscului ……………………… 148
4. Analiza şi evaluarea riscurilor bancare ……………………… 154
5. Riscuri macroeconomice ……………………………………. 172
6. Managementul riscului şi organizarea băncii ……………….. 176
V. Dobânda şi rata dobânzii ……………………………………… 185
1. Concept şi tipuri de dobândă ………………………………... 186
2. Echilibrul ratelor dobânzii …………………………………... 189
3. Valoarea în timp a banilor …………………………………... 191
4. Rata dobânzii şi determinarea acesteia ……………………… 196
5. Rata nominală şi rata reală a dobânzii ………………………. 200
6. Categorii ale ratei nominale a dobânzii ……………………... 202
7. Structura ratei dobânzii ……………………………………… 207
8. Riscul ratei dobânzii şi globalizarea financiară ……………... 211
VI. Creditarea firmelor …………………………………………… 222
1. Fundamentele creditării firmelor ……………………………. 223
2. Caracterizarea creditării firmelor ……………………………. 224
3. Creditarea exploatării ………………………………………... 230
4. Finanţarea pe termen lung şi mediu …………………………. 238
5. Natura riscului ratei dobânzii ………………………………... 250
VII. Administrarea creditelor ……………………………………. 258
1. Elementele administrării creditului ………………………….. 259
2. Alegerea portofoliului de credite ……………………………. 260
3. Politicile de credit …………………………………………… 264
4. Procesul de creditare ………………………………………… 266
5. Funcţiile de susţinere ………………………………………... 270
6. Managementul pierderilor potenţiale din credite ……………. 272
7. Evaluarea pierderilor din credite ……………………………. 279
VIII. Analiza portofoliului ………………………………………... 288
1. Necesitatea analizei portofoliului …………………………… 289
2. Abordarea statistică a riscului ……………………………….. 291
3. Determinanţii cererii de active ………………………………. 301
4. Teoria alegerii portofoliului …………………………………. 304
5. Relaţia dintre risc şi rata estimată a rentabilităţii. (Linia pieţei
de capital) ………………………………………………………. 317
6. Evaluarea riscului individual ………………………………... 322
7. Analiza portofoliului de credite ……………………………... 325
IX. Creditarea consumului ……………………………………….. 337
1. Evoluţie şi specific …………………………………………... 338
2. Forme ale creditului de consum ……………………………... 341
6

3. Instituţiile creditului de consum …………………………….. 347
4. Administrarea creditului de consum ………………………… 351
5. Costul creditului ……………………………………………... 360
X. Creditarea ipotecară …………………………………………... 371
1. Structura finanţării locative …………………………………. 372
2. Riscurile financiare ale sectorului populatiei ……………….. 374
3. Piaţă, preţuri, politică în domeniul locuinţelor ……………… 376
4. Instituţii ale finanţării ipotecare ……………………………... 380
5. Instrumente ale împrumutului ipotecar ……………………… 386
6. Dobânda, competiţie, suprafinanţare ………………………... 394
7. Administrarea creditului ipotecar …………………………… 396
8. Experienţe privind finanţarea ipotecară ……………………... 398
9. Creditul ipotecar în România ………………………………... 400
XI. Creditul public şi internaţional ……………………………… 409
1. Finanţarea publică …………………………………………… 410
2. Datoria publică şi finanţarea acesteia ……………………….. 415
3. Operaţiuni financiare şi de plăţi internaţionale ……………… 425
4. Piaţa valutară, riscuri şi arbitraje ……………………………. 428
5. Balanţa de plăţi ……………………………………………… 434
6. Datoria externă ………………………………………………. 439
7. Instituţii internaţionale de finanţare …………………………. 443
XII. Perspectivele activităţii bancare …………………………….. 455
1. Expansiunea bancară ………………………………………... 456
2. Internaţionalizarea bancară ………………………………….. 468
3. Viitorul activităţii bancare …………………………………... 475
Bibliografie generală ……………………………………………… 487

8

INTRODUCERE
Băncile reprezintă o componentă determinantă a sistemului fi-

nanciar, acestea contribuind direct la configurarea dimensională,
structurală şi calitativă a finanţării economiei, instrumentele, tehnicile,
consistenţa şi finalităţile finanţării depinzând hotărâtor de caracte-
risticile sistemului bancar, de completitudinea reglementativă şi orga-
nizaţională a sistemului, de coerenţa şi compatibilitatea funcţională ale
entităţilor sistemului, precum şi de capacităţile şi abilităţile subiecţilor
din cadrul sistemului.
Diversitatea şi complexitatea activităţilor bancare, diferenţierea
şi specializarea instrumentelor financiare utilizate de către acestea,
delimitările şi complementările instituţionale, şi îndeosebi implicarea
masivă a băncilor pe toate segmentele pieţei financiare, în condiţiile
unei evoluţii internaţionale şi globale a sistemului bancar au plasat
banca, în calitate de instituţie financiară a intermedierii şi transfor-
mării, în poziţia de avangardă a proceselor înnoitoare şi restructurative
specifice sistemului financiar actual.
Putem spune că, în spaţiul financiar, banca face jocurile, face şi
desface pieţe financiare, orientează şi dimensionează fluxurile de
lichidităţi, ajustează oferta, dar şi cererea de lichidităţi, induce preţuri,
rate, cursuri, seduce clienţii prin sclipitoare produse şi servicii ban-
care (adesea cu conţinut şi caracteristici absconse, esoterice), generea-
ză, întreţine, acoperă şi transferă riscuri, dar şi menţine şi stimulează
stabilitatea economică dinamică; altfel spus, banca devine treptat, şi
sub impactul informatizării şi desubstanţializării monedei, o necesi-
tate a civilizaţiei, la expansiunea căreia contribuie şi ea.
Prin menirea sa, banca colectează depozite şi furnizează credite,
finanţează un segment de consumatori de lichidităţi din disponibilităţile
altui segment, activizând şi fluidizând moneda, pompând resurse
9

financiare destinate dezvoltării, investiţiilor, dar şi consumului, prin
aceasta contribuind la dereglarea inflaţionistă, şi nu numai, a economiei,
cantonând frecvent fluxurile de lichidităţi într-un spaţiu al jocurilor
financiare, speculative adesea, uneori reverberative, punctual rebarbative
şi perverse, şi din păcate adverse, oricum rupte de o realitate care nu mai
recunoaşte nominalul, moneda ca o haină etalonată după propria măsură,
ci ca o cămaşă de forţă sau ca un voal inconsistent şi neprotector.
În acest sens, creditul bancar constituie calea principală de transfer al
lichidităţilor disponibile, dominând atât prin dimensiuni, cât şi prin impact
finanţarea economiei, ratele dobânzii bancare, implicit cele directoare ale
băncilor centrale sau ale centrelor financiare, dirijând mişcarea pieţelor, a
cererii şi ofertei de lichidităţi, creditele bancare contribuind la alocarea
resurselor financiare în economie, la alegerea priorităţilor şi, în ultimă
instanţă, la stabilirea configuraţiei viitoare a economiilor, la inducerea
nivelului, structurii şi calităţii vieţii viitoare a populaţiei.
Cartea Bănci şi credit încearcă să prezinte, să explice şi să
interpreteze aspectele şi problemele esenţiale, definitorii ale sistemului
bancar, ale firmei bancare şi ale creditării bancare, evidenţiind institu-
ţii, instrumente, tehnici şi finalităţii ale finanţării bancare, precum şi
perspectivele evolutive ale acestora.
Destinată în principal studenţilor de la Facultatea de Finanţe şi
Bănci, cartea reprezintă partea a doua a cursului de Monedă, fiind
continuarea primei părţi a cursului, intitulată Moneda şi politicile mo-
netare şi, în acest sens, înţelegerea unor capitole din carte necesită cu-
noaşterea unor capitole din prima parte, concepte şi probleme anali-
zate în prima parte fiind considerate cunoscute în cea de-a doua parte.
Cartea abordează intercondiţionat banca, diversitatea acesteia şi
managementul băncii, componentă esenţială a sistemului financiar, pe
de o parte, şi creditarea bancară, ca flux determinant al finanţării eco-
nomiei, pe de altă parte.
Fiecare capitol cuprinde , similar primei părţi a cursului, în afara
conţinutului explicativ şi interpretativ, şase descriptori complementari:
scop şi obiective, introducere, sumarul capitolului, termeni-cheie,
teste şi întrebări de autoevaluare, bibliografie selectivă.
Aprilie 2006
Autorul
10

I. SISTEMUL BANCAR
SCOPUL CAPITOLULUI constă în prezentarea configuraţiei siste-

mului bancar, a caracteristicilor activităţilor instituţiilor de intermediere
financiară, pentru înţelegerea rolului şi impactului activităţii bancare asu-
pra evoluţiei economiei, a societăţii.
Prin parcurgerea capitolului vor fi realizate URMĂTOARELE
OBIECTIVE:
• Evidenţierea şi explicarea specificului şi conţinutului intermedie-
rii financiare, a procesului de apariţie şi expansiune a băncilor ca insti-
tuţii specializate în intermedierea transferului de resurse financiare în eco-
nomie.
• Prezentarea caracteristicilor şi funcţiilor băncilor moderne, a
configuraţiei instituţiilor bancare.
• Cunoaşterea conţinutului şi specificului activităţilor instituţiilor
de intermediere, ale băncilor comerciale şi ale altor instituţii de depozit, a
operaţiunilor şi instrumentelor utilizate pentru colectarea şi distribuirea
fondurilor.
• Analiza şi interpretarea economică a activităţilor băncii, deli-
mitarea şi corelarea veniturilor şi cheltuielilor, evidenţierea indicatorilor
de performanţă, precum şi explicarea importanţei lichidităţii în funcţio-
narea băncilor.
INTRODUCERE
Banca reprezintă componenta esenţială a mişcării monedei în eco-
nomie, transferul, transformarea şi alocarea acesteia, realizarea echilibru-
lui dinamic dintre cererea şi oferta de monedă fiind direct determinate de
către activitatea bancară. Rolul băncii, definitoriu pentru aceasta, este
acela de a asigura finanţarea economiei prin intermediere, prin colectarea
monedei pasive în depozite, procesarea depozitelor şi activizarea monedei
11

prin credite, rol realizat în contextul unei diversităţi de activităţi etero-
gene, multe dintre acestea de natură nonbancară.
Sistemele bancare moderne cuprind bănci specializate, care se
orientează pe nişe de piaţă, şi bănci universale, care oferă o serie largă de
activităţi bancare şi alte produse, băncile diferenţiindu-se şi adaptându-şi
instrumentele astfel încât să realizeze profitabil şi adecvat circulaţia mo-
nedei, finanţarea economiei.
1. Intermedierea financiară
Atunci când cel care economiseşte transferă fonduri unei firme prin
cumpărarea unor noi obligaţiuni, acesta împrumută direct firma, adică
participă prin finanţare directă la investiţia de capital pe care firma doreş-
te să o realizeze. Totodată, dacă cel care economiseşte dispune de un de-
pozit bancar pe care banca îl foloseşte, împreună cu alte depozite bancare
pentru a cumpăra de la aceeaşi firmă obligaţiuni, cel care economiseşte
participă prin finanţare indirectă la realizarea investiţiei de capital a fir-
mei, banca intermediind această finanţare. În cazul finanţării directe, pro-
cesul nu implică intermediere financiară, în timp ce în cazul finanţării
indirecte, o altă instituţie alocă fondurile celor care economisesc celor
care doresc să realizeze investiţii de capital.
Procesul finanţării indirecte, în care o instituţie se află între cel care
economiseşte, cel care acordă împrumut, şi cel care investeşte, cel împru-
mutat, reprezintă intermedierea financiară, iar instituţiile care servesc ca
mijlocitor al acestei intermedieri se numesc intermediari financiari.
Cele două modalităţi de finanţare sunt prezentate schematic în
figura nr.1:
Intermediari
financiari
Împrumutători Pieţe financiare Împrumutaţi
Figura nr.1. Finanţarea economiei

12

1.1. Asimetria informaţională
Opţiunea celor care economisesc de a-şi plasa fondurile la interme-
diarii financiari, în depozite, în loc de a împrumuta direct pe cei care
investesc în bunuri de capital, se explică în parte prin asimetria informa-
ţională a pieţelor financiare. În cazul în care cel care economiseşte cum-
pără obligaţiuni emise de către o firmă, acesta nu dispune de capacitatea
şi de informaţia necesare pentru a evalua corect profitabilitatea proiectului
investiţional al firmei finanţat prin achiziţionarea de obligaţiuni, pentru a
compara randamentul obligaţiunilor cu randamentul altor instrumente
financiare alternative. În schimb, firma care a emis obligaţiunile dispune
de informaţii pe baza cărora poate evalua randamentul şi riscul investiţiei
finanţate, informaţii pe care cel care cumpără acţiunile nu le posedă,
existând deci o asimetrie informaţională între cel care economiseşte şi cel
care investeşte.
Presupunem că managerii firmei ştiu că proiectul de investiţii este
riscant sau că investiţia va fi neprofitabilă, dar prezintă proiectul de
investiţii ca fiind favorabil; în acest caz, managerii cunosc că obligaţiunile
emise vor avea implicaţii adverse, nefavorabile asupra celor care le cum-
pără. Acest aspect al asimetriei informaţiei se numeşte selecţie adversă şi
constă în posibilitatea ca aceia ce doresc să emită instrumente financiare
să utilizeze fondurile pe care le primesc pentru a finanţa proiecte cu risc
înalt. Deoarece oamenii ştiu că problema selecţiei adverse există, ei vor fi
mai puţin interesaţi să finanţeze asemenea proiecte prin achiziţionarea
directă de instrumente financiare.
Pe de altă parte, după obţinerea fondurilor prin vânzarea obligaţiu-
nilor, în condiţii corecte de profitabilitate, managerii firmei se pot angaja
în activităţi riscante, care pot determina eşecul investiţiei, deci pot creşte
riscul instrumentelor financiare vândute, posibilitate numită hazard mo-
ral. Reducerea asimetriei informaţionale, a selecţiei adverse şi a hazar-
dului moral de către cumpărătorii de instrumente de pe pieţele financiare
este foarte costisitoare, aceştia suportând costurile directe ale colectării şi
analizei, dar şi costurile de oportunitate, deoarece în acest timp ar fi putut
colecta informaţii necesare altor scopuri. Totuşi, există alternativa ca
aceia care economisesc să apeleze la intermediarii financiari, care dispun
de capacitatea şi posibilitatea obţinerii, analizei şi evaluării informaţiilor
referitoare la proiectele de investiţii, la utilizarea fondurilor, reducând
astfel asimetria informaţională, în beneficiul celor ce economisesc, în
cazul acesta, al deponenţilor, posesorilor de depozite bancare.
13

1.2. Avantajele intermedierii financiare
Intermedierea financiară oferă următoarele avantaje:
Colectarea informaţiilor pentru deponenţi, pentru cei care econo-
misesc, în interesul acestora, constituie raţiunea fundamentală a existenţei
intermediarilor financiari, astfel că deponenţii nu mai suportă costurile
directe şi de oportunitate generate de procurarea informaţilor respective.
Intermediarii financiari nu pot elimina, însă pot reduce consecinţele asi-
metriei informaţionale prin specializare în colectarea informaţiilor despre
perspectivele instrumentelor financiare şi în monitorizarea performanţelor
celor care emit asemenea instrumente.
Economia de scară sau reducerea costurilor medii de operare,
care poate fi obţinută de către un comerciant financiar prin creşterea
dimensiunii operaţiilor realizate, aceasta ajutând oamenii să-şi unească
fondurile, crescând astfel volumul fondurilor economisite, diminuându-se
costurile de gestiune a acestora. Unii intermediari financiari, precum
fondurile mutuale şi cele de pensii, îşi datorează în parte existenţa tocmai
capacităţii de a reduce asemenea costuri în beneficiul clienţilor.
Internaţionalizarea intermedierii financiare, adică deţinerea de
către cel care economiseşte de instrumente financiare emise în alte ţări,
este dorită fie datorită anticipării unor câştiguri mai mari, fie pentru a
evita riscuri specifice ţării de rezidenţă, fie pentru a diminua riscurile prin
diversificarea internaţională a portofoliului de instrumente financiare.
Totodată, cel care economiseşte poate decide să-şi plaseze economiile în
fonduri mutuale de obligaţiuni globale, devenind astfel un participant la
procesul intermedierii financiare internaţionale, cu ajutorul unor interme-
diari precum bănci, companii de investiţii, fonduri de pensii. Raţionalita-
tea intermedierii internaţionale se justifică tot prin reducerea asimetriei
informaţionale, a consecinţelor acesteia, ca şi în intermedierea financiară
internă. În acest context, pieţele eurovalutelor au devenit centre ale
activităţii bancare internaţionale, finanţarea internaţională a proiectelor de
investiţii devenind o componentă principală a realizării acestora. Multe
bănci localizate în ţările dezvoltate colectează depozite şi acordă împru-
muturi în întreaga lume, fiind adevărate megabănci, ceea ce se explică în
parte prin fenomenul economiei de scară în procesarea informaţiei, nece-
sară pentru diminuarea problemelor generate de asimetria informaţională
în ţările în care operează firmele pe care aceste bănci le deservesc.
14

2. Apariţia şi evoluţia băncilor
Comerţul cu bani a apărut cu mult înainte de apariţia băncilor.
Iniţial, oamenii foloseau lingouri de aur sau argint pentru a reglementa
tranzacţiile, însă adesea puritatea acestora era greu de cunoscut. Speciali-
zându-se în stabilirea purităţii şi greutăţii lingourilor, giuvaergii vor emite
certificate care atestă greutatea lingoului de aur sau de argint, mai târziu
producând greutăţi standardizate de aur şi argint, cu sigiliul (pecetea)
autenticităţii, aceste unităţi standardizate fiind primele monede. În cele
din urmă, unii giuvaergii au emis înscrisuri, care indicau că purtătorul
acestora deţine aur sau argint, de puritate şi greutate date, în depozitul
giuvaergiului, purtătorii putând transfera aceste înscrisuri altora, în schim-
bul mărfurilor şi serviciilor, apărând astfel primele monede de hârtie.
Aurul şi argintul din depozitele giuvaergiilor au constituit primele depo-
zite bancare, giuvaergii devenind, prin oferirea serviciilor de depozitare,
primii bancheri.
Noii bancheri observă că raportul dintre retragerile şi depunerile de
aur şi argint poate fi prevăzut; ca urmare, aceştia îşi constituie o rezervă
de aur şi argint pentru a putea acoperi retragerile prevăzute, putând astfel
împrumuta (emite) înscrisuri în exces faţă de lingourile pe care le deţin
efectiv, percepând un preţ, o dobândă pentru împrumuturi, ca răsplată a
excesului valorii înscrisurilor emise. Prin împrumutarea fondurilor în
exces faţă de rezervele de lingouri pe care efectiv le posedau, aurarii-ban-
cheri dezvoltă prima formă de rezervă bancară fracţionată. În vremuri
bune, noii bancheri sunt satisfăcuţi de aceste aranjamente, dar în vremuri
rele, tulburi, mulţi purtători ai înscrisurilor se prezintă la bancheri pentru a
cere lingourile de aur sau de argint. Apare prima oară fuga de înscrisuri
bancare, în cazul extinderii fenomenului bancherii-giuvaergii falimen-
tând, purtătorii înscrisurilor descoperind că acestea nu erau decât nişte
bucăţi de hârtie.
Primii giuvaergii-bancheri nu pot fi plasaţi cu precizie în timp.
Există dovezi că asemenea activităţi au existat în Mesopotamia la înce-
putul mileniului I, î.Hr. ; în Grecia, la începutul secolului I, î.Hr., aceştia
operau la Delphi, Didyma, Olimpya, iar prin secolul I, î.Hr. activitatea
bancară era bine dezvoltată în Atena.
În jurul Mediteranei până departe în Persia, se dezvoltă activităţi
bancare, comercianţii, care transportau mărfuri la mari distanţe, fiind fi-
15

nanţaţi, până la primirea plăţii, de către bancherii comerciali, aceştia
devenind un element esenţial al comerţului care lega principatele de
Imperiul Roman.
Operaţiunile bancare au apărut şi s-au dezvoltat însă cu mii de ani
înainte de Hristos. În decursul timpului, „băncile” asigurau păstrarea unor
obiecte de valoare, cum ar fi cele de metale preţioase. Chiar şi templele,
care primeau în depozit asemenea obiecte, erau considerate că desfăşoară
activitate bancară. Astfel, babilonienii, cu douăzeci de secole înainte de
Hristos, cunoşteau practica de a încredinţa templelor depozitele de valori.
La romani, încă din secolul al IV-lea î.Hr., în Forum, se efectuau
operaţiuni de acelaşi fel. În Antichitate, egiptenii, asirienii, grecii, ca po-
poare civilizate care făceau comerţ, se ocupau şi cu schimbul de monede
şi metale preţioase. Trapeziţii greci şi argintarii romani înlesneau schim-
bul de monede, primeau depuneri de valori spre păstrare, acordau credite.
Încă din Evul Mediu, din rândul negustorilor, zarafii s-au separat ca
o categorie socială care se ocupa cu comerţul de monede locale şi monede
străine.
Termenul modern de bancă derivă din băncile de piaţă, sau banco,
pe care moneda îşi „schimba mâinile” în pieţele Italiei medievale. Terme-
nul de faliment (bankruptcy) se referă la „ruperea băncii”, care avea loc
atunci când bancherul comercial se supraîntindea, când înscrisurile sale
erau aruncate şi acesta cădea. În Italia medievală a secolelor XIII şi XIV,
aceşti bancheri au înflorit, astfel că în secolele XV şi XVI unii bancheri,
precum familia Medici din Florenţa, au acumulat multă bogăţie şi putere
politică, finanţând realizarea de opere de artă de către maeştri, precum
Leonardo da Vinci şi Michelangelo, dar şi risipind averi în susţinerea
războaielor, pentru cucerirea de teritorii şi bogăţii. Banca, în sensul mo-
dern al conceptului, nu este emanaţia Antichităţii şi nici a Evului Mediu.
Creaţia ei este legată de punerea în circulaţie a unui tip de bani diferit de
cel al monedei din metal preţios sau al monedei cu valoare intrinsecă, prin
crearea monedei fiduciare. Deşi în decursul Evului Mediu au apărut, în
legătură cu intensele schimburi comerciale în bazinul mediteranean, o
suită întreagă de bănci care să mijlocească plăţile, despre bănci, în ple-
nitudinea termenului, nu se poate vorbi decât odată cu apariţia băncilor
care şi-au propus emisiunea de bilete de bancă.
Primele bănci au apărut în Veneţia, Genoa, Milano, extinzându-se,
diferenţiindu-se şi dezvoltându-se treptat, contribuind la eliberarea
16

creditului de condiţiile înrobitoare ale cămătăriei. Apar asociaţii de credit
(Olanda, Anglia, Italia, Germania), generalizarea organizaţiilor de credit,
a băncilor realizându-se în secolul XIX. În secolele XII – XVI au apărut
mai multe organizaţii bancare, ca Banca de Veneţia (1171), Banca de
Barcelona (1341), Banca de San Giorgio (1407), Banca de Milano (1593).
În timp ce mulţi dintre bancherii comercianţi italieni se certau între
ei, cei din Lombardia îşi plasau afacerile în teritorii străine, precum
Londra sau Berlin, care devin, după căderea oraşelor-state italiene în
dezordine politică, (bancherii din Genoa au finanţat extinderea Imperiu-
lui Habsburgic), centre financiare cu afaceri în toată lumea. În acest sens,
bănci autentice, moderne, pot fi considerate cele începând cu Banca de
Amsterdam (1608), Banca Hamburg (1619), Banca de Stockholm (1650)
şi, cu deosebire, Banca Angliei, a cărei înfiinţare în 1694 marchează o
adevărată piatră de hotar în procesul de apariţie a băncilor moderne.
Unele asemănări, mai mult sau mai puţin exterioare, ale activităţii tem-
plelor, zarafilor şi cămătarilor cu activitatea bancară nu pot constitui temei
pentru a le considera, cu toată rigoarea, activităţi bancare propriu-zise.
Bancherii din Europa copiază practicile bancare ale celor din Italia,
evidenţiindu-se trei trăsături esenţiale ale afacerilor bancare: băncile con-
stituie depozite clienţilor şi deschid conturi acestora; băncile realizează
plăţile în numele clienţilor prin colectarea şi plata cecurilor, biletelor şi
altor note bancare; băncile furnizează avansuri clienţilor, sub forma
împrumuturilor.
Dobânzile percepute la împrumuturi şi taxele aplicate pentru con-
turi şi depozite erau sursele de venituri şi în final, de profituri ale ban-
cherilor.
În secolul V î.Hr., Xenofon propune formarea unei instituţii a
giuvaergiilor (aurarilor), în proprietate publică, pentru cetatea-stat
Atena, vizând distribuirea mutuală a veniturilor din dobânzi tuturor
cetăţenilor. Visul său nu s-a realizat, dar a prevestit dezvoltarea
proprietăţii mutuale a instituţiilor de economii. Ca ecou al ideii lui
Xenofon, în 1697, Daniel Defoe a propus formarea instituţiilor cu
proprietate mutuală, care să promoveze economisirea în cadrul clasei
muncitoare şi populaţiei sărace din Anglia, însă prima instituţie de acest
tip a fost constituită în Anglia în 1765, până în 1800 asemenea instituţii
răspândindu-se în Scoţia şi în SUA. Înrudite cu instituţiile de
economisire, au apărut în Anglia societăţile de construcţii, în care
17

indivizii îşi reuneau economiile pentru a împrumuta membrii societăţii,
în scopul finanţării construcţiei de locuinţe.
Cooperativele de credit au apărut la mijlocul secolului XIX în
Germania şi Italia, acestea fiind instituţii cooperatiste care serveau
membrii lor în interes comun, adesea fiind asociate cu biserici sau cu
diverse ordine secrete (frăţeşti) şi atrăgându-şi membrii dintre angajaţii
unor firme specifice.
În America, respectiv, în SUA, care a reprezentat şi reprezintă mo-
delul sistemului bancar modern, după revoluţia din perioada 1775-1783
apar primii dealeri continentali, pentru ca în 1781 să fie constituită, de
către financiarul Robert Moris din Philadelphia, Banca Americii de Nord,
treptat şi alte state americane acceptând statutul băncii. Unirea statelor
constituite în America, sub constituţia noului stat format, Statele Unite ale
Americii, a permis să fie autorizată, pentru o perioadă de 20 de ani, Prima
Bancă din SUA, după modelul băncii din Philadelphia, în cadrul
sistemului bancar dual, cuprinzând şi băncile statelor. În perioada 1837-
1863 în SUA au existat două tipuri de bănci: băncile statale, care operau
prin şi în numele guvernelor statelor, şi băncile private. Băncile private
funcţionau conform legilor libertăţii activităţii bancare, adesea axându-se
pe tipărirea de note bancare (bancnote), pe care nu intenţionau să le
răscumpere niciodată, sau pe bancnote false (la sfârşitul acestei perioade
circulau cca 5.000 de tipuri de asemenea bancnote), fiind numite adesea
bănci sălbatice. În 1831, un grup din Philadelphia formează prima
societate de construcţii din SUA, numită asociaţie de economii şi
împrumuturi, în câteva zeci de ani asemenea asociaţii răspândindu-se pe
întreg teritoriul Americii, acceptând depozite de la orice individ, astfel că,
la mijlocul deceniului IV al secolului XX, băncile de economii şi
asociaţiile respective au devenit liderii pieţei ipotecare, ambele
constituind în prezent instituţii de economisire.
Primele cooperative de credit apar în Canada la începutul secolului
XX, iar în SUA, în 1909. Până la sfârşitul anilor ´80 ai secolului XX,
instituţiile de economisire şi cooperativele de credit erau grupate în
categoria mai largă a instituţiilor financiare nonbancare; după aceea,
datorită falimentărilor care le-au afectat pe primele, dar şi diferenţelor
privind performanţele şi strategiile, cele două categorii de instituţii au fost
considerate distinct. Ca şi în perioada războiului civil, în perioada crizei
din anii ´30, guvernul federal s-a implicat direct în activităţile bancare.
18

Falimentările bancare, fuga de bănci prin retragerea depozitelor au
determinat guvernul SUA să promoveze o legislaţie prin care restricţiona
puternic capacitatea băncilor de a desfăşura activităţi riscante, în 1933
băncile comerciale fiind separate de cele de investiţii; această legislaţie a
durat până în anul 1999.
3. Caracteristicile băncilor moderne

Băncile reprezintă întreprinderi particulare, societăţi în nume
colectiv, societăţi anonime sau ale statului ce concentrează capitalurile
disponibile din economie pe care le pun la dispoziţia subiecţilor
economici, inclusiv a statului, sub formă de credite.
Fiind instituţii cu un grad înalt de specializare în operaţiuni
monetare dintre cele mai diverse, băncile dispun de tehnici şi instrumente
adecvate inducerii încrederii în operaţiunile monetare şi a unui grad
ridicat de certitudine a eficacităţii produselor monetare şi financiare, astfel
încât creează un comportament de cooperare în relaţiile dintre posesorii
de capitaluri (creditori) şi beneficiarii acestora (debitori). Ca instituţii
specializate, băncile se ocupă de organizarea şi realizarea împrumuturilor,
obiectul lor de activitate fiind, în principal, gestionarea acestora, iar
scopul final obţinerea profitului bancar.
Activitatea principală a unei bănci constă în comerţul cu bani.
Banca este aceea care, pe de o parte, „cumpără” bani, suportând un cost
sub forma dobânzii bonificate, iar pe de altă parte, „vinde” banii
acumulaţi, câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută. Ca
atare, banca se identifică, în primul rând şi în cea mai mare măsură, cu
activitatea de creditare. Se poate spune că acumularea resurselor de
creditare şi plasarea lor sunt „cheia de boltă” a activităţii unei bănci. De
aici, derivă şi funcţiile economice ale băncii.
În ansamblul lor, băncile îndeplinesc următoarele funcţii:
• atragerea disponibilităţilor monetare, temporar libere, ale
subiecţilor economici sub formă, în principal, de depozite şi
transformarea acestora în capital de împrumut; fără existenţa caselor de
economii, a băncilor şi sistemului financiar, aceste resurse nu ar putea fi
transformate în capital şi ar rămâne nefolosite, ca monedă pasivă;
• acordarea, distribuirea de mijloace băneşti suplimentare, sub
formă de credite, diferiţilor subiecţi economici, în vederea completării
19

capitalurilor proprii ale acestora, băncile, prin mobilizarea disponi-
bilităţilor, devenind intermediari între deţinătorii capitalurilor de
împrumut şi cei care au nevoie de aceste capitaluri;
• emisiunea şi, deci, punerea în circulaţie de monedă de hârtie,
monedă divizionară, cât şi de monedă de cont, băncile acordând credite
nu numai din sumele atrase din afară sub forma depunerilor, ci şi prin
emiterea de angajamente proprii, ameliorând astfel calitatea creanţelor şi
angajamentelor din economie, amplificând volumul mijloacelor de plată
şi al creditelor;
• crearea instrumentelor de credit ale circulaţiei mărfurilor,
limitându-se astfel cantitatea de numerar din economie;
• asigurarea, păstrarea sumelor deponenţilor, efectuarea rapidă a
plăţilor şi viramentelor, furnizarea informaţiilor cerute, prestarea de
servicii financiare pentru întreprinzători şi în beneficiul statului.
În condiţiile actuale, în studierea structurii şi activităţii băncilor este
necesar, cu deosebire, să se aibă în vedere trei procese de profundă
semnificaţie: băncile apar, tot mai mult, ca intermediari financiari cu
caracter specific; se accentuează procesul de concurenţă în sistemele
bancare occidentale şi, totodată, evoluţiile în direcţia integrării economice
şi monetare; tranziţia la economia de piaţă implică restructurarea de
ansamblu a activităţii bancare în ţările în care ea se realizează.
Deşi intermedierea financiară este de importanţă reală pentru
constituirea, creşterea volumului şi ameliorarea calitativă a resurselor de
finanţare, ea scumpeşte aceste resurse, multiplică intermedierea şi poate
întârzia finanţarea, şi ca urmare, finanţarea directă a agenţilor economici,
prin mecanismul obligaţiunilor şi al certificatelor de depozit, ocupă
ponderi destul de ridicate în ţările dezvoltate. Cu toate acestea, aportul
băncilor şi al altor intermediari financiari la finanţarea agenţilor
economici, în pofida unor tendinţe de dezintermediere, se menţine destul
de ridicat, reprezentând 60 – 70 % din total.
Procesul de concurenţă în sistemele bancare occidentale se
accentuează prin tendinţa universalizării operaţiunilor bancare, a
dispariţiei multora dintre compartimentările legate de mai vechea
specializare a băncilor.
Se apreciază că sectorul bancar în condiţiile actuale este deosebit de
mobil. Realizarea „Europei Monetare”, care implică liberalizarea
completă a mişcării capitalului şi a prestărilor de servicii între ţările UE,
20

reprezintă o provocare şi o şansă pentru băncile europene, aceasta
reprezentând un factor de accentuare a concurenţei şi totodată a nevoii de
coordonare în activitatea bancară internaţională.
Deşi sistemele bancare ale diferitelor ţări s-au dezvoltat paralel, iar
formele pe care le-au îmbrăcat prezintă sensibile particularităţi de la o ţară
la alta, trăsăturile lor comune sunt predominante.
În cadrul sistemelor bancare, în funcţie de natura activităţii, băncile
pot fi grupate în următoarele tipuri de instituţii bancare: bănci de
emisiune; bănci comerciale (de depozit); instituţii de economisire;
cooperative de credit; bănci de afaceri; bănci specializate şi organisme de
credit nebancare.
4. Băncile comerciale
4.1. Caracterizarea băncii comerciale
Băncile comerciale, în accepţiune modernă, au apărut în legătură cu
dezvoltarea comerţului şi a acumulărilor de capitaluri băneşti, expresie a
dezvoltării producţiei şi expansiunii economiei. Participând la dezvoltarea
operaţiunilor comerciale prin intermediul titlurilor cambiale, în mod
firesc, aceste bănci au primit apelativul de „bănci comerciale”.
În procesul apariţiei băncilor comerciale, un rol aparte l-au avut
zarafii şi cămătarii, cei care făceau comerţ cu bani şi erau principalii
intermediari ai circulaţiei monetare. Pe de altă parte, deplasarea banilor cu
valoare intrinsecă la locurile de utilizare, asociată cu riscul de a fi sustraşi,
implica importante cheltuieli de transport şi de asigurare a securităţii
acestora, deţinerea în sine a banilor neaducând niciun profit.
În epoca contemporană, rolul şi locul băncilor comerciale sunt
strâns legate de calitatea lor de intermediari, în contextul relaţiei
economii – investiţii, relaţie fundamentală în ceea ce priveşte asigurarea
creşterii economice. Mobilizarea economiilor băneşti ale agenţilor
economici şi populaţiei într-un cadru organizat, la dispoziţia băncilor,
constituie o premisă principală a dezvoltării economice. Aceste economii
reprezintă venituri neconsumate în perioada curentă şi totodată o cerere
potenţială pentru producţia viitoare, în realizarea investiţiilor, agenţii
economici recurgând atât la propriile capitaluri, cât şi la creditele acordate
de către bănci, în aşa-zisul proces de reciclare şi valorificare a
21

capitalurilor băneşti din economie. Ca atare, se creează condiţiile favo-
rabile unei ample redistribuiri a capitalurilor băneşti, realizată printr-o
reţea de intermediari, care, în exclusivitate la început şi apoi cu prepon-
derenţă în cadrul sistemelor bancare moderne, s-a constituit în reţeaua
băncilor comerciale sau de depozit.
Fiind instituţii de depozit specializate în evaluarea riscurilor
caracteristice solicitanţilor de împrumuturi, băncile comerciale adună
informaţii asupra indivizilor sau firmelor care solicită împrumuturi,
încercând să limiteze expunerea la riscurile selecţiei adverse; în plus,
menţinând legătura cu clienţii împrumutaţi, ele limitează riscul generat de
hazardul moral.
O bancă comercială este totodată o instituţie de depozit autorizată
să împrumute firmele şi să constituie depozite operabile prin cecuri(la
vedere), asupra cărora deţinătorii pot trage un număr nelimitat de cecuri.
Depozitele, împreună cu alte surse de constituire a fondurilor
băncii, inclusiv capitalul băncii, formează pasivul acesteia, în timp ce
împrumuturile acordate, şi alte utilizări ale fondurilor, formează activul
băncii, al cărui proprietar este banca.
4.2. Operaţiuni şi instrumente

Băncile comerciale efectuează următoarele operaţiuni: operaţiuni
pasive; operaţiuni active; operaţiuni comerciale şi de comision.
Operaţiunile pasive constau în: formarea capitalului propriu,
atragerea depunerilor, rescontul sau refinanţarea.
Băncile comerciale, ca societăţi pe acţiuni, îşi constituie capitalul
propriu pe seama capitalului social, a fondului de rezervă şi a
provizioanelor. Principala caracteristică a băncilor comerciale este aceea
că, în cadrul resurselor de creditare, capitalurile proprii deţin o pondere
redusă, astfel că sunt puţin semnificative reciclarea şi valorificarea
capitalurilor sub forma capitalizării profitului bancar obţinut.
Capitalul social se formează prin emisiunea şi subscrierea de
acţiuni.
Băncile comerciale îşi constituie un fond de rezervă în vederea
acoperirii unor pierderi care se înregistrează în activitatea lor, pierderi
generate, în principal, de insolvabilitatea unor debitori. Prin capitalizare, de
regulă, resursele proprii constituite sub forma fondului de rezervă ating o
22

mărime egală cu cea a capitalului social. Această dimensiune a rezervelor
se justifică prin varietatea riscurilor ce apar în operaţiunile bancare.
Atragerea depunerilor reprezintă principala componentă a
depozitelor bancare formate la dispoziţia băncilor comerciale, în general,
băncile comerciale constituind trei categorii de depozite: la vedere; la
termen; prin cont curent.
Depozitele la vedere se caracterizează prin flexibilitate, în sensul că
depunătorii pot dispune oricând utilizarea lor sub forma plăţilor sau
retragerilor din cont.
Depozitele la termen se constituie potrivit unor convenţii încheiate
între deponent şi bancă, privind durata şi condiţiile de depunere, în special
privind nivelul dobânzilor bonificate, acestea constituind o modalitate
sigură de justificare în procesul de creditare.
Băncile comerciale din ţările dezvoltate folosesc ca principal
instrument, pentru constituirea acestor depozite, conturile de depozit
pentru investiţii, termenele variind de la o lună până la 1 an; aceste
depozite absorb sume mari, care sunt atrase de către bănci în condiţii de
negociere pentru fiecare caz în parte. De asemenea, băncile comerciale
pot deschide clienţilor lor conturi de economii simple sau după un anumit
program de depunere, care să asigure o stare de regularitate în procesul de
economisire.
Constituirea depozitelor prin cont curent reprezintă, de asemenea, o
parte însemnată a depunerilor bancare. Conturile curente se deschid
persoanelor fizice şi juridice şi se caracterizează prin aceea că prin
intermediul lor se evidenţiază o multitudine de operaţiuni de încasări şi
plăţi, folosindu-se diverse instrumente de decontare, cum ar fi: cecurile,
ordinele de plată, vărsămintele etc., toate operaţiunile prin cont curent
având loc la solicitarea clienţilor băncilor.
Micşorarea dobânzilor de remunerare a depozitelor a generat
reorientarea economiilor băneşti spre creditul obligatar, în acest sens,
luând amploare sistemul certificatelor de depozit emise de către bănci, cu
o gamă largă de scadenţe şi cu rate ale dobânzii aliniate după dobânzile
pieţei. S-a extins, de asemenea, sistemul fondurilor comune de plasament,
o formă de autonomizare a administrării unor drepturi de creanţă, prin
care băncile pot înstrăina anumite creanţe, percepând dobânda pieţei,
utilizând resursele dobândite în alte operaţiuni de credit.
23

Rescontul constituie o modalitate de procurare a unor noi resurse de
creditare prin cedarea portofoliului de efecte comerciale unei alte bănci
comerciale, băncilor de scont sau băncii de emisiune.
Banca comercială recurge la rescontare în funcţie de interesele sale
de a obţine disponibilităţi (adesea în scopul unei mai bune valorificări).
Esenţial este faptul că, prin rescontare, banca de depozit înregistrează un
profit chiar în aceeaşi zi în care s-a efectuat scontarea, ca diferenţă dintre
dobânda la care se scontează efectul (taxa scontului privat) şi taxa oficială
a scontului practicată de banca de emisiune.
Alături de rescont, băncile comerciale practică şi operaţiuni de
lombardare, acele operaţiuni de împrumut garantate cu efecte publice
(obligaţiuni, bonuri de tezaur), operaţiuni prin care banca comercială
obţine de la Banca centrală, de emisiune resurse pe termen scurt.
Rescontul şi lombardarea sunt operaţiuni specifice recreditării sau
refinanţării, activităţi în continuă evoluţie în economia modernă. Aceste
operaţiuni sunt utilizate din necesitatea echilibrării bancare a resurselor cu
angajamentele, pentru asigurarea operativă a acoperirii nevoilor de credite
prin atragerea disponibilităţilor dispersate în economie.
Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiunile de
creditare şi de plasament, pe baza depozitelor bancare constituite. Acest
gen de operaţiuni se grupează, în principal, în două categorii distincte:
creditarea agenţilor economici; creditarea persoanelor fizice.
În condiţiile economiilor actuale, băncile comerciale, pentru a
răspunde exigenţelor clienţilor lor, şi-au diversificat posibilităţile de
creditare, tot mai multe bănci comerciale renunţând la o serie de
operaţiuni tradiţionale, pe care le-au preluat unele instituţii de credit
specializate. Ca atare, băncile comerciale creditează agenţii economici,
operând cu două categorii de credite, cum ar fi: credite pentru constituirea
unor active fixe; credite pentru activitatea de exploatare.
În condiţiile extinderii sau consolidării activităţii, tot mai multe
întreprinderi îşi constituie activele fixe participând la piaţa financiară prin
emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni. Chiar dacă această modalitate de
finanţare a investiţiilor este preferată de majoritatea firmelor, sunt şi
situaţii când acestea apelează la credite pentru procurarea activelor fixe
(în special, pentru procurarea de echipament), adresându-se băncilor
comerciale; aceste credite se acordă, de regulă, pe termen scurt.
24

Pentru susţinerea activităţii curente, cele mai multe întreprinderi
apelează la credite pentru activitatea de exploatare, de regulă sub forma a
două produse bancare: creditarea creanţelor; creditele de trezorerie.
La rândul său, creditarea creanţelor include ca operaţiuni specifice:
operaţiuni cambiale; împrumutul pe gaj de acţiuni şi efecte publice;
operaţiuni de report.
Operaţiunile cambiale, ca formă de referinţă în creditarea
creanţelor comerciale, se realizează prin scontarea titlurilor de credit
comercial şi operaţiuni de împrumut pe gaj de mărfuri şi efecte
comerciale .
Împrumutul pe gaj de mărfuri şi efecte comerciale are loc când
banca îşi creează o imagine pozitivă privind solvabilitatea beneficiarului
de cambii sau când mărfurile respective sunt garantate, documentul care
atestă prezenţa mărfurilor în depozite fiind recipisa warant.
Împrumuturile pe gaj de efecte publice şi acţiuni (denumite şi
operaţiuni de lombard) au o pondere mare, de regulă, în anumite ţări
dezvoltate, cum ar fi cele anglo-saxone (Anglia, Germania, SUA etc.),
practicându-se acolo unde există o abundenţă a titlurilor de împrumut, a
bonurilor de tezaur şi unde acestea se constituie ca o parte însemnată a
patrimoniului întreprinderilor şi persoanelor. Atunci când se manifestă
nevoi temporare de bani, deţinătorii acestor titluri de împrumut ale
statului, preferând să le menţină în proprietate şi să obţină în continuare
dobânzi, recurg la împrumuturi pe gaj şi renunţă astfel numai parţial la
venitul realizat, prin plata dobânzilor pentru creditul de care beneficiază.
Cu titluri ale pieţei financiare se efectuează şi operaţiuni de report,
în sensul că banca achiziţionează efectele publice de la posesorii acestora,
cu obligaţia răscumpărării lor de către vânzător la acelaşi curs, peste un
termen scurt. Reportul este pentru client o cale de procurare a fondurilor
lichide, iar pentru bancă o modalitate de plasament a resurselor în
schimbul unor dobânzi mai mari faţă de cele practicate la operaţiunile
cambiale curente.
O formă specifică a operaţiunii de report este pensiunea, obiectul
acestei operaţiuni fiind cambia, realizându-se, îndeosebi, între bănci,
titlurile de credit ce fac obiectul pensiunii rămânând, de regulă, la
beneficiar, banca cumpărătoare primind doar angajamentul de
răscumpărare emis de beneficiar şi borderoul efectelor respective.
25

Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt, în general până
la un an, şi se acordă agenţilor economici în vederea acoperirii
necesităţilor curente legate de ciclul de exploatare şi comercializare, în
practica bancară, cel mai adesea, creditele de trezorerie concretizându-se
sub două forme: avansul în cont curent; creditul pe termen mijlociu
mobilizabil.
Avansul în cont curent reprezintă o formă simplificată de creditare a
activităţii curente, în sensul că băncile continuă să facă plăţi în numele
titularului de cont şi după ce acesta şi-a epuizat disponibilităţile, în cadrul
unei limite, numită linie de credit sau plafon de creditare.
O altă formă a creditului de exploatare, cu facilitatea de refinanţare
la termene scurte, dar care acoperă necesităţi de mijloace băneşti pe o
durată mai mare este creditul pe termen mijlociu mobilizabil, prin acest
credit acoperindu-se necesităţi legate de export, de constituirea unor
stocuri sezoniere în agricultură şi în industria de prelucrare a materiilor
prime agricole etc.
Creditarea gospodăriilor familiale şi a persoanelor particulare
reprezintă o altă importantă categorie de operaţiuni active efectuate de
către băncile comerciale. Aceste credite au ca destinaţie acoperirea
necesităţilor legate de construcţia de locuinţe, achiziţionarea de bunuri
durabile cu valoare mare sau chiar pentru susţinerea unor cheltuieli
curente, sub forma creditelor fără o destinaţie stabilită în prealabil. Este
vorba de aşa-zisele credite nonafectate.
Operaţiunile comerciale şi de comision reprezintă un grup special
de operaţii ale băncilor comerciale, mai mult sau mai puţin legate de
operaţiunile active şi pasive. Ele privesc tranzacţii de vânzare-cumpărare
de devize efectuate cu prilejul mijlocirii de plăţi internaţionale, cu această
ocazie, băncile urmărind realizarea unor profituri, ca diferenţă între cursul
de vânzare şi cel de cumpărare al devizelor. De menţionat că, în mod
curent, băncile nu fac tranzacţii cu mărfuri, însă pot apărea situaţii când
băncile tranzacţionează acele bunuri care au servit drept gaj pentru
creditele ce nu au fost onorate la scadenţă.
Pe lângă operaţiunile comerciale, băncile efectuează şi alte servicii
adresate clienţilor, cum ar fi: operaţiuni de comision; operaţiuni de mandat.
În cadrul operaţiunilor de comision, banca acţionează în numele şi
în contul clientului său, cele mai frecvente operaţiuni de acest gen fiind
26

cele care privesc efectuarea plăţilor, îndeosebi operaţiuni de remiteri,
acreditive, incasso etc.
Remiterile sunt operaţiunile de transfer, la solicitarea clienţilor
băncii, a unor documente, titluri, sume de bani etc. către terţi aflaţi în
aceeaşi localitate sau în alte localităţi.
Acreditivul este o operaţiune de plată condiţionată efectuată de
bancă în baza documentelor de încărcare şi expediere a mărfurilor,
acreditivul însemnând, totodată, un transfer de sumă, ca urmare a unei
investiri de încredere pe care clienţii o acordă unei bănci.
Incasso-ul presupune efectuarea serviciului de încasare de către o
bancă a diverselor creanţe aparţinând clienţilor săi, creanţe sub formă de
cambii, facturi şi alte hârtii de valoare.
O categorie distinctă a serviciilor bancare se concretizează în
operaţiunile de mandat, operaţiuni efectuate la administrarea hârtiilor de
valoare şi chiar la administrarea unor patrimonii, cum ar fi executori
testamentari, gestionarea fondurilor de tutelă sau a diverselor fundaţii etc.;
pentru efectuarea operaţiunilor de mandat, băncile percep comisioane,
acestea servind pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de prestarea
serviciilor în cauză şi reprezentând o sursă de profit pentru bancă.
4.3. Bilanţul băncii

La sfârşitul anului, rezultatele financiare ale tuturor operaţiunilor
realizate de către banca comercială se reflectă în bilanţul contabil, care
cuprinde activele şi pasivele băncii.
Structura generică activelor şi a pasivelor este prezentată în tabelul
nr.1.
Tabelul nr.1
Structura generică a bilanţului băncii comerciale
Active % Pasive %
0 1 2 3
Credite acordate firmelor 15 Depozite tranzacţionabile 10
Credite de consum 8 Depozite de economii 41
şi pe termen scurt
Credite ipotecare 28 Depozite pe termen lung 16
Credite interbancare 5 Total depozite 67
Alte credite 4 Împrumuturi de la bănci 6
27

Tabelul nr.1 (continuare)
0 1 2 3
Total credite 60 Alte împrumuturi 13
Titluri guvernamentale 13 Total împrumuturi 19
Alte titluri 10 Alte pasive 6
Total titluri 23 Capitalul băncii 8
Active lichide 5
Alte actve 12
Total active 100 Total pasive 100
Activele băncii comerciale cuprind următoarele elemente:

¾ creditele, care reprezintă categoria principală de active ale
băncii, fiind compuse din:
• creditele acordate firmelor, pe care acestea le folosesc pentru
finanţarea producţiei şi comercializării, precum şi a investiţiilor în bunuri
de capital; aceste împrumuturi trebuie să fie garantate adesea prin
colaterale, care reprezintă active angajate de către firmă pentru acoperirea
eventualelor neplăţi ale principalului şi dobânzii către bănci;
• creditele de consum, acordate populaţiei pentru cumpărarea de
automobile, mobilă, bunuri casnice durabile, materiale pentru
recondiţionarea locuinţei; de regulă aceste împrumuturi capătă forma
creditului în rate, aranjament prin care principalul şi dobânda se plătesc
prin rate periodice egale, până la scadenţă, ratele dobânzii fiind fixe sau
ajustabile. Acest credit poate fi şi sub forma creditului reînnoibil, precum
credit-cardul, cel împrumutat putând folosi automat, după nevoie, o sumă
de bani aprobată global, sumă plafon;
• creditele pentru imobilizări reale, acordate pentru finanţarea
cumpărării de pământ, construcţii sau anexe imobiliare, în special de către
firme, dar şi, în mai mică măsură, de către populaţie. Aceste împrumuturi
au crescut îndeosebi datorită expansiunii formei creditelor pe bază de
ipotecă (ipotecare), garantate prin titlu de proprietate asupra activului real;
• creditele interbancare (exprimate în monedă centrală), de regulă
pe o durată de 1 zi, dar şi cu maturităţi mai mari, împrumuturile având de
valori mari, băncile fiind atât creditori, cât şi debitori;
¾ titluri de valoare, incluzând bilete, bonuri şi obligaţiuni emise
de către stat sau de către autorităţile locale;
28

¾ active lichide, care sunt utilizate ca mijloc de schimb, având
următoarele componente: lichiditatea valutară; depozitele de rezervă,
utilizate pentru cumpărarea de titluri, de cambii etc.; soldurile
corespondente, conturi de depozit deschise cu alte bănci, numite bănci
corespondent; lichiditatea (numerarul) în curs de colectare, reprezentând
cecuri sau alte ordine de plată încă neîncasate.
În structura activelor băncilor dezvoltate, împrumuturile au o
pondere de peste 50%, adesea cca 60%, ponderea titlurilor variind între
15-30%, iar lichiditatea sub 4%, restul reprezentând alte active, tendinţe
pe termen lung fiind diminuarea ponderii lichidităţii şi a creditelor
bancare şi creşterea ponderii titlurilor şi a altor active, precum
derivativele şi alte inovaţii financiare.
Pasivele băncii comerciale cuprind următoarele componente:
¾ pasivele necontrolabile –componente de pasiv; odată emise de
către bancă, clientul este cel care decide modul de utilizare a acestui
instrument (cu toate că banca poate decide să nu emită acel instrument).
Există 4 tipuri principale de asemenea pasive: depozite de tranzacţionare,
care cuprind depozitele la vedere şi alte depozite operabile prin cec, de
regulă nepurtătoare de dobândă; depozitele de economii la termen,
precum carnete cu cupoane şi conturi de economii ale micilor deponenţi;
conturi de depozit ale pieţei monetare, de valori mari, care, de regulă, nu
au maturităţi stabilite; lichidităţi cu plata amânată – plăţi încă neefectuate
de către bănci sau care nu au fost încă înregistrate;
¾ pasivele controlabile – pasive ale căror sume băncile le pot
uşor determina pe lună, pe săptămână sau chiar pe zi, cuprinzând:
depozite la termen la purtător, precum certificatele de depozit – sunt
înscrisuri emise de către bancă prin care se autentifică faptul că
deţinătorul are un depozit a cărui valoare este denominată pe certificat
(aceste instrumente au maturităţi diverse, predominând cele pe 6 luni,
adesea fiind negociabile pe piaţa monetară); fonduri cumpărate –
împrumuturi pe termen scurt angajate pe piaţa monetară, îndeosebi de
la alte bănci (în monedă centrală); alte împrumuturi, care cuprind
vânzări de titluri răscumpărabile (împrumutul fiind pe durata
aranjamentului de răscumpărare), împrumuturi de la Banca centrală şi
29

pasive în eurovalute; titluri (bonuri şi obligaţiuni) subordonate –
instrumente ale pieţei de capital, multe similare obligaţiunilor emise
de către firme, deţinătorii acestora având drepturi subordonate; în caz
de faliment al băncii, aceştia îşi primesc creanţele după ce toţi ceilalţi
creditori ai băncii au fost plătiţi.
În pasivul bilanţului băncii, depozitele tranzacţionabile deţin o
pondere de 8-11%, depozitele la termen, peste 15%, cele de economii,
cca 40%, alte împrumuturi, între 25-30%, tendinţa în ultima perioadă
fiind aceea de reducere a dependenţei băncilor de depozite şi de creştere a
ponderii celorlalte pasive.
Capitalul propriu reprezintă diferenţa dintre activele totale şi
pasivele totale, având o pondere, în medie, de 6-8% din activele băncii, el
reprezentând averea netă a băncii, fondurile pe care banca este stăpână,
cuprinzând şi valoarea acţiunilor proprietarilor.
5. Alte instituţii bancare de depozit

5.1. Instituţii de economisire
Instituţiile de economisire cuprind bănci de economii şi asociaţii de
împrumuturi şi economii. Tradiţional, aceste instituţii sunt specializate în
distribuirea împrumuturilor ipotecare celor care doresc să cumpere
locuinţe, reducând consecinţele asimetriei informaţionale specifică
acestor împrumuturi, în beneficiul clienţilor.
Ca şi băncile comerciale, instituţiile respective emit depozite
tranzacţonabile, diferenţiindu-se de ele prin modul cum îşi alocă activele;
de regulă, activitatea lor este reglementată prin normative speciale.
Analiza structurii activelor şi pasivelor instituţiilor de economisire
evidenţiază că, similar băncilor comerciale, ele îşi finanţează activele
prioritar prin emisiunea de depozite; în schimb, modul de alocare a
activelor diferă de cel al băncilor comerciale, ponderea principală
deţinând-o împrumuturile ipotecare, care variază între 55-65%.
Structura generică a activelor şi a pasivelor este prezentată în
tabelul nr. 2.
Tabelul nr.2
30

Structura generică a bilanţului instituţiilor de economisire
Active % Pasive %
Numerar şi titluri 17 Total depozite 59

Împrumuturi ipotecare 54 Împrumuturi 19
guvernamentale
Titluri ipotecare 9 Alte împrumuturi 11
Împrumuturi comerciale 4 Alte pasive 3
Împrumuturi de consum 7 Capitalul băncii 8
Alte active 9
Total active 100 Total pasive 100
¾ Împrumuturile ipotecare, care domină structura activelor,

finanţează cumpărarea de bunuri de capital, precum case sau terenuri, cel
împrumutat putând utiliza bunul în timpul derulării împrumutului, fiind
însă obligat să plătească regulat rate din principal şi dobândă.
Băncile de economii şi asociaţiile (casele) de împrumuturi şi
economii s-au specializat în împrumuturi ipotecare, specializare care le-a
conferit forţă, dar le-a indus şi slăbiciune. Forţa a constat în dezvoltarea
de tehnici pentru diminuarea consecinţelor selecţiei adverse şi ale
hazardului moral, endemice împrumuturilor ipotecare. Slăbiciunea a fost
determinată de riscurile mai mari în ce priveşte rata dobânzii, datorită
maturităţilor mai mari ale acestor împrumuturi (15-30 ani), în condiţiile
unor rate ale dobânzii fixe sau insuficient ajustate ale acestor
împrumuturi.
¾ Titlurile ipotecare reprezintă, aşa cum s-a mai arătat, titluri de
participare la câştigurile din principal şi dobânzi aferente unui grup de
ipoteci cu caracteristici similare, precum riscurile şi maturităţile. Multe
din aceste titluri sunt emise de către instituţii (agenţii) guvernamentale,
care cumpără împrumuturi ipotecare de la instituţiile de economisire,
plătind acestora o taxă pentru a continua să colecteze principalul şi
dobânda în numele lor, grupându-le şi segregându-le, după caracteristici
similare, şi apoi vânzându-le, în bună parte chiar instituţiilor de economii,
cu randamente bazate pe plăţile principalului şi dobânzii, derivate din
câştigurile fundamentale ale împrumuturilor.
31

¾ Alte împrumuturi şi active cuprind împrumuturi de consum şi
comerciale, care deţin o pondere de cca 10% din active, active lichide,
împrumuturi guvernamentale şi locale, care împreună reprezintă cca 17 %
din active.
Evoluţia instituţiilor de economisire a înregistrat o dinamică
descendentă în ultimii 20 de ani, volumul depozitelor acestora
diminuându-se cu 25-30%. Printre cauzele responsabile de această
involuţie sunt practicile bancare frauduloase, expunerile la riscul ratei
dobânzii fragilizând aceste instituţii, managerii asumându-şi activităţi
foarte riscante. În acest context, reglementările bancare şi garantarea
depozitelor menţin încă problema semnificativă a hazardului moral,
primele plătite deponenţilor de către instituţiile de garantare nefiind
corespunzătoare riscurilor cu care aceştia se confruntă
5.2. Cooperativele de credit

Cooperativele de credit sunt instituţii de depozit care acceptă
depozite şi acordă împrumuturi numai în relaţie cu un grup închis de
indivizi. Dacă în trecut acest grup cuprindea indivizi din firme afiliate la
cooperativă, în prezent acest grup s-a extins, membrii săi fiind aceia care
acceptă şi îndeplinesc condiţiile impuse contractual de către cooperativă,
aceste instituţii fiind specializate în acordarea de credite de consum, unele
implicându-se şi în derularea împrumuturilor ipotecare.
Structura generică a activelor şi pasivelor acestor instituţii este
prezentată în tabelul nr. 3.
Tabelul nr.3
Structura generică a bilanţului cooperativelor de credit
Active % Pasive %
Împrumuturi 66 Depozite participative 86
Titluri 24 Alte pasive şi capitalul 14
băncii
Active lichide 6
Alte active 4
Active totale 100 Pasive totale 100
32

Depozitele participative ale membrilor reprezintă peste 80% din
pasivele şi capitalul cooperativei, iar împrumuturile acordate membrilor
reprezintă peste 66% din totalul creditelor acestora.
Cooperativele de credit sunt relativ necomplicate, fiind instituţii
nonprofit, ele acceptând depozite şi acordând credite numai în raporturi
cu membrii săi, dobânzile percepute fiind mai mici decât cele ale
băncilor, în timp ce dobânzile la depozite sunt ceva mai ridicate.
Membru al cooperativei poate fi de, regulă, un individ asociat unei
firme sau profesii (ocupaţii), ceea ce oferă două avantaje: limitează
clientela cooperativei la oameni cu venituri sigure, ce pot furniza fonduri
pe care cooperativa le poate împrumuta altor membri, care sunt de mai
bună-credinţă decât clienţii băncilor comerciale, riscurile şi costurile
cooperativei reducându-se astfel; membrii pot beneficia de exceptarea de
la anumite impozite, ceea ce conferă cooperativelor avantaje suplimentare
faţă de alte instituţii de depozit.
Cooperativele de credit se afirmă în calitate de concurenţi ai
creditului bancar cu amănuntul (individual), circumscrise unei comunităţi
bine definite local, ai cărei membri interacţionează şi au interese comune
privind obiectivele comunităţii; ele servesc membrii asemănător modului
cum băncile comerciale servesc clienţii familiali, gospodăriile, astfel că,
treptat, aceste cooperative au început să se confrunte cu aceleaşi probleme
ca şi băncile, în ultima perioadă cooperativele confruntându-se cu riscuri
importante, unele cooperative realizând speculaţii cu derivative pentru
a-şi creşte veniturile.
5.3. Băncile de afaceri

Băncile de afaceri sunt bănci de depozit, care s-au specializat în
operaţiuni de finanţare a investiţiilor, finanţare realizată pe seama
depozitelor constituite de ele pe termen lung şi a atragerii de capitaluri
prin emisiuni de valori imobiliare. Ele oferă clienţilor sprijin financiar
direct, prin participaţii de capital (cumpărări de acţiuni), sau indirect, prin
preluarea datoriilor acestora sub formă obligatară.
Operaţiile financiare ale băncilor de afaceri pot fi grupate în trei
categorii:
• operaţiuni cu titluri, concretizate în: emisiunea de titluri pentru
terţi, garantând plasamentul acestora; achiziţionarea de acţiuni în contul
propriu; realizarea de oferte publice de cumpărare şi vânzare etc.;
33

• operaţiuni specifice băncilor comerciale, de colectare a depozi-
telor şi de acordare de credite;
• operaţiuni de inginerie financiară, constând în finanţarea proiec-
telor complexe, restructurarea financiară a firmelor, fuziuni-achiziţii,
operaţiuni imobiliare.
Băncile de afaceri îndeplinesc şi rolul de consilieri în
managementul financiar al firmelor, încasând comisioane importante.
Cel mai adesea, aceste bănci se regăsesc ca societăţi de portofoliu.
Funcţionalitatea lor este dublă: a asigura valorificarea cât mai eficientă a
capitalurilor prin sporirea dividendelor obţinute, pe de o parte, a favoriza
creşterea influenţei lor în conducerea societăţilor pe acţiuni, în orientarea
politicii lor economice, de investiţii mai ales, pe de altă parte.
Relaţia bancă – agent economic este privită în dublu sens, nu numai
de la bănci spre firmă, ci şi invers, mai ales sub impactul privatizării, când
fluxurile financiare îşi caută vadul profitabil
Un domeniu în care se implică în mod frecvent băncile de afaceri îl
constituie achiziţionarea de întreprinderi şi realizarea de fuziuni între
firme; adesea, din aceasta rezultă regrupări de societăţi transnaţionale,
Marea Britanie fiind piaţa cea mai deschisă din Europa în materie de
achiziţii şi fuziuni.
O operaţie preliminară achiziţionării firmelor în scop de privatizare
este răscumpărarea integrală pentru management. După consolidarea
întreprinderii şi ridicarea nivelului ei de rentabilitate se procedează la
revânzarea acesteia, cu câştiguri însemnate pentru intermediari. Vânzarea
de întreprinderi se poate realiza de către societăţi conglomerat, care
renunţă la unele tipuri de activităţi sau la unele unităţi amplasate teritorial
neconvenabil; în acest sens, pot fi avute în vedere firme ce nu pot fi
preluate de către moştenitori sau întreprinderi rău administrate şi care
obţin rezultate slabe etc.
Băncile de afaceri se implică atât ca intermediari financiari, cât şi ca
participanţi cu aport de capital. Ele dobândesc posibilitatea de a revinde o
parte din împrumuturile acordate către organismele de plasament colectiv
de valori mobiliare.
Băncile de afaceri au deci ca obiectiv al activităţii lor, investirea
depunerilor pe termen lung primite de la clienţi în participaţii la
întreprinderi existente sau în formare, contribuind astfel la crearea şi
34

reorganizarea de mari întreprinderi. Diversificarea acestor bănci depinde
de caracteristicile fiecărei ţări, diferenţiindu-se pe ţări.
În Marea Britanie, tradiţionalele case de comerţ, specializate în
susţinerea tranzacţiilor comerciale, au evoluat spre activităţi de creditare
şi de emisiune de titluri realizate de către firme. În SUA, băncile de
investiţii, iniţial, preluau participaţii ale firmelor, ulterior operând asupra
titlurilor în contul clienţilor, în prezent, dezvoltând activităţi de consiliere
în operaţiuni de fuziuni şi achiziţii, de preluare a întreprinderilor . În
Germania, activităţile băncilor de afaceri se realizează în cadrul unor
departamente ale băncilor universale, care sunt bănci comerciale, care
domină bursele de valori.
5.4. Bănci de trezorerie

Modernizarea pieţelor monetare, multiplicarea instrumentelor
financiare au favorizat apariţia acestui tip de bănci, primele instituţii de
acest fel fiind casele de scontare britanice, care operau scontarea efectelor
comerciale pe baza fondurilor împrumutate pe termen scurt. În prezent,
aceste case de scontare sunt intermediari între bănci, Trezorerie şi firme
atât pentru plasarea lichidităţilor, cât şi pentru obţinerea de lichidităţi.
Colectând lichidităţi de la bănci şi firme, ele plasează în titluri negociabile
pe termen scurt, asigurând continuu cererea de lichidităţi.
Eurobăncile, acţionând pe piaţa interbancară, colectează fonduri pe
bază de certificate de depozit şi acordă împrumuturi în devize, pe termen
lung, ţărilor în curs de dezvoltare, organizând împreună cu băncile
comerciale pooluri bancare, numite bănci consorţiale, activitatea lor
înregistrând un proces de banalizare, de standardizare.
Se poate afirma că, de regulă, principala activitate a băncilor de
trezorerie o constituie operaţiunile interbancare, atunci când realizează
operaţiuni cu titluri, refinanţându-se pe piaţa monetară.
5.5. Instituţii de credit specializate

Ca intermediari în cadrul operaţiunilor de transfer al
disponibilităţilor băneşti, ca formă specifică a circulaţiei capitalurilor,
aceste instituţii constituie principalii participanţi la piaţa creditului pe
termen mijlociu şi lung.
35

În operaţiunile de mobilizare a resurselor de creditare şi
plasamentul acestora, instituţiile de credit specializate se afirmă în două
direcţii: unele sunt specializate în mobilizarea disponibilităţilor din
economie, ca sursă importantă de constituire şi sporire a capitalurilor
băneşti; altele au în vedere distribuirea în ramuri şi sectoare în care s-au
specializat, prin aceasta urmărindu-se tocmai creşterea profitabilităţii
operaţiunilor de intermediere şi valorificare a capitalurilor.
Băncile şi celelalte instituţii de credit sunt specializate fie în
finanţarea unor ramuri care nu prezintă interes pentru băncile comerciale,
fie în creditarea unor obiective speciale, grupându-se, cel mai adesea, în
următoarele categorii: bănci ipotecare, bănci agricole, companii sau
trusturi de investiţii, bănci de comerţ exterior, societăţi financiare.
Băncile ipotecare sunt acele bănci specializate care îşi mobilizează
resursele prin emiterea unor hârtii de valoare specifice, numite înscrisuri
funciare, garanţia acestora reprezentând-o valorile imobiliare ipotecate.
Băncile ipotecare pot fi de tip urban, dacă garanţia o reprezintă clădirile,
sau de tip rural, atunci când pământul se constituie ca obiect al ipotecii.
Caracteristic băncilor de credit ipotecar rural este faptul că ele acordă, de
regulă, credite neproductive sau de consum proprietarilor funciari.
Fermierii apelează şi ei la băncile de credit ipotecar rural, dar cel
mai frecvent se adresează băncilor agricole. Creditele acordate de către
băncile agricole au ca destinaţie efectuarea unor cheltuieli cu inventarul
agricol, cu amenajarea de irigaţii, cumpărarea de animale, îngrăşăminte
etc., principala trăsătură a acestor credite fiind faptul că au un caracter
productiv.
Companiile sau trusturile de investiţii sunt organisme de credit
care mobilizează capitaluri prin emisiunea titlurilor de valori mobiliare
proprii (acţiuni, obligaţiuni) pe care le investesc în sectoare productive,
precum: industrie, construcţii, transporturi etc. Funcţia principală a
acestora este aceea de a acumula capitalurile rentierilor şi economiile
populaţiei în vederea efectuării de plasamente pe termen mediu şi lung în
sfera investiţiilor.
Băncile de comerţ exterior s-au afirmat în sfera bancară încă
de la începutul secolului al XX-lea, ca urmare a expansiunii
activităţii de export şi a implicării din ce în ce mai mult a statului în
activitatea bancară. Activitatea băncilor de comerţ exterior este
marcată de conţinutul principalelor categorii de operaţiuni pe care le
36

realizează. Băncile de comerţ exterior nu monopolizează întreaga
activitate bancară specifică relaţiilor externe, ci cooperează în acest
scop şi cu celelalte bănci. În unele ţări, în condiţiile inexistenţei
băncilor de comerţ exterior, statul promovează direct politici de
susţinere a acestei activităţi prin intermediul unui grup de bănci
independente, care în comun îşi asumă obligaţia de a efectua
operaţiuni specializate de comerţ exterior, angajând în acest sens şi o
parte a resurselor proprii.
Societăţile financiare, ca societăţi de credit, prezintă o importanţă
aparte în cadrul sistemelor bancare din ţările occidentale. Acestea sunt
instituţii de credit care desfăşoară o activitate specifică, stabilită prin lege
sau convenţie. Principalele operaţiuni pe care le efectuează societăţile
financiare sunt: leasing-ul, factoring-ul, acordarea şi garantarea de credite
pe termen mijlociu şi lung pentru întreprinderi, creditarea mărfurilor cu
plata în rate, garantarea locuinţelor pe bază de ipotecă, gestiunea
mijloacelor de plată etc.
În majoritatea ţărilor, statul reglementează şi supraveghează
activitatea de economisire prin garantarea depozitelor formate la aceste
instituţii, protejându-i astfel pe cei ce economisesc. Pentru a stimula
preferinţa de a economisi, casele de economii şi cooperativele de credit
practică instrumente şi scheme de economisire (certificate de economii,
obligaţiuni cu premii, contracte de tipul „economiseşte pe măsura
veniturilor” etc.) care să răspundă celor mai diverse opţiuni şi care să
atragă, în special, pe cei ce economisesc în mod regulat.
6. Economia instituţiilor de depozit

6.1. Fundamente teoretice
Pentru a înţelege modul de funcţionare a instituţiilor de depozit, a
băncilor este necesară înţelegerea teoriei modului cum acestea adoptă
deciziile şi interacţionează cu pieţele în procesul emisiunii instrumentelor
financiare, care se constituie în activele şi pasivele acestor instituţii.
O bancă este specializată în mod esenţial în emisiunea de depozite
pentru clienţi, pentru care plăteşte dobânzi acestora, depozite utilizate
pentru a acorda împrumuturi, încasând dobânzi de la clienţi.
37

Analiza economică a activităţii băncii se face cu următoarele
ipoteze: depozitele sunt singura sursă de fonduri a băncii, aceasta
neemiţând titluri; pentru depozite banca nu constituie rezerve, utilizând
toate depozitele pentru împrumuturi; banca acordă numai împrumuturi
comerciale; împrumuturile acordate nu au asociate riscuri; toate
împrumuturile au aceeaşi maturitate; suma depozitelor, D, este egală cu
suma împrumuturilor, C, adică, D = C.
Banca doreşte să obţină profituri, P, ca diferenţă dintre venituri, V,
şi costurile economice, care includ costurile explicite, Ke, şi costurile
implicite de oportunitate, Ko, adică costurile realizate de bancă prin
alegerea unei activităţi în locul unei alte alternative de activitate, adică:
P = V – K = V – (Ke +Ko) (1)
În mod simplificat se consideră o singură sursă de venituri, anume
dobânzile din împrumuturile acordate, C, rata dobânzii la împrumuturi
fiind r.c, şi avem deci:
V = rc × C (2)
Totuşi, banca dispune de surse de venituri nondobândă, precum:
vânzarea, la un preţ de piaţă mai mare, a unor împrumuturi pe care le-a
acordat altor instituţii financiare; taxe aferente gestiunii şi procesării
plăţilor şi cheltuielilor referitoare la împrumuturi care nu sunt în conturile
băncii; venituri din comercializarea instrumentelor derivate, utilizate în
scopul acoperirii riscurilor; taxe percepute de către bănci petru serviciile
aferente operării depozitelor (imprimarea cecurilor, compensarea
cecurilor, transferuri între conturi etc.
O bancă realizează trei tipuri de costuri explicite de bază:
• costuri explicite cu dobânzile, Ked, care depind de rata dobânzii
plătite de bancă la depozite, r.d., şi de dimensiunea depozitelor, D, care
depinde de volumul împrumuturilor acordate, deci avem:
Ked = rd × D (3)
• costurile cu resurse reale aferente depozitelor, Krd, pentru
colectarea acestora, costuri tehnologice, umane şi informatice, care
depind de mărimea depozitelor, care presupun efectuarea activităţilor
corespunzătoare de gestionare, cu cheltuieli aferente;
• costuri cu resurse reale aferente împrumuturilor, Krc, care
depind de mărime împrumuturilor acordate.
38

Totodată, banca realizează costuri aferente provizioanelor pentru
pierderi din împrumuturi, provizioane care constau în completarea
rezervelor legal constituite pentru acoperirea eventualelor pierderi.
După cum am arătat, banca realizează costuri de oportunitate,
determinate de faptul că trebuie să aloce factorii de realizare a activităţilor
unei anumite alternative, astfel că relizează costuri reale implicite de
oportunitate.
Totalul costurilor economice ale băncii va fi:
K = Ke.d. + Kr.d. + Kr.c. + Ko (4)
acesta depinzând de volumul depozitelor şi împrumuturilor realizate de
către bancă.
Profitul băncii se va determina, pe baza elementelor de mai sus,
astfel:
P = rc × C − rd × D − (Krd + Krc ) (5)
Formula de mai sus evidenţiază două concluzii importante: ratele
dobânzii sunt foarte importante pentru bancă, ele afectând atât veniturile,
cât şi cheltuielile; dacă celelalte condiţii rămân constante, profitul băncii
creşte dacă ratele la împrumuturi cresc mai repede decât ratele la
depozite; costurile cu resurse reale, necesare realizării depozitelor şi
împrumuturilor, influenţează semnificativ profitul băncii, având în vedere
înalta calificare a personalului, calitatea şi performanţele tehnologiilor etc.
În plus, profitul este influenţat şi de veniturile, Vs, şi costurile Ks
aferente serviciilor specifice activităţilor bancare, diferenţa dintre acestea
(Vs – Ks) ajustând adesea benefic profitul băncii.
Modul cum banca încearcă să-şi maximizeze profitul depinde de
condiţiile pieţei în care acţionează, analiza economică realizându-se în
ipoteza pieţelor bancare cu concurenţă perfectă, în care fiecare bancă este
una dintre numeroasele bănci care emit depozite şi acordă împrumuturi,
clienţii băncii percepând similar depozitele şi împrumuturile tuturor
băncilor.
Colectarea de depozite pentru acordarea de împrumuturi de către
bancă are ca scop maximizarea profitului acesteia, profitul fiind
maximizat atunci când (în punctul în care) ultimul leu (euro, dolar etc.) de
39

creştere a depozitelor şi împrumutat clienţilor produce băncii profit
economic zero. Dacă profitul economic obţinut de către bancă din ultimul
leu acordat cu împrumut este pozitiv, este profitabil pentru bancă să
acorde împrumuturi în continuare, în caz contrar acordarea de
împrumuturi în continuare fiind neprofitabilă pentru aceasta.
Venitul marginal al băncii reprezintă venitul obţinut din ultimul leu
suplimentar împrumutat, banca fiind profitabilă până la punctul în care
acest venit adiţional este egal cu costurile adiţionale reclamate de acest
ultim leu acordat cu împrumut, venitul marginal depinzând de rata de
piaţă a dobânzii la împrumuturi, r.c., dependenţă evidenţiată prin curba
venitului marginal, care reprezintă toate combinaţiile de venit marginal şi
împrumuturi acordate, evidenţiate pe orizontală, corespunzător ratelor de
piaţă ale dobânzii la împrumuturi, evidenţiate pe verticală.
Suplimentul de cost total al băncii, compus din cele trei elemente,
reclamat pentru a obţine un leu depozite destinat acordării de împrumut
reprezintă costul marginal al băncii; dependenţa evoluţiei costurilor
marginale totale de variaţia volumului depozitelor este evidenţiată prin
curba costului marginal, care este înclinată în sus, deoarece creşterea
volumului depozitelor determină creşterea costurilor resurselor.
Maximizarea profitului băncii presupune ca banca să acorde
împrumuturi până când rata dobânzii de piaţă a împrumuturilor egalează
costul marginal, care este suma ratei de piaţă a dobânzii la depozite şi a
costurilor marginale ale resurselor reale aferente depozitelor şi
împrumuturilor. Prin urmare, în funcţie de variaţia ratei la împrumuturi,
banca modifică volumul împrumuturilor de-a lungul curbei costului
marginal, ceea ce înseamnă că odată cu creşterea ratei la împrumuturi
creşte şi venitul marginal, care se deplasează în sus, banca mişcându-se
de-alungul curbei costului marginal pentru a creşte volumul
împrumuturilor, şi deci pentru a maximiza profitul, astfel că această curbă
a costului marginal înclinată în sus reprezintă curba ofertei de
împrumuturi, prezentată în figura nr. 2.
40

VM,CM ($/$)
CM = rD+CMD+CMI
= Curba ofertei de imprumuturi
rI2=0,06 VM2
rI1=0,06 VM1
100 150 I
Figura nr. 2. Curba ofertei de împrumuturi
unde:
I = volumul împrumuturilor;
VM = venitul marginal;
ri = rata dobânzii la împrumuturi;
rd = rata dobânzii la depozite;
CMd = costul marginal al resursele aferente depozitelor;
CMi = costul marginal al resurselor aferente împrumuturilor.
În plus, pentru a-şi maximiza profitul economic, o bancă emite

depozite până la punctul la care rata dobânzii la depozite egalează venitul
marginal net din împrumuturi, ce reprezintă rata de piaţă a
împrumuturilor minus costul marginal al resurselor reale aferente
depozitelor şi împrumuturilor. Deci, după cum se modifică rata dobânzii
la depozite, banca variază depozitele sale de-a lungul curbei venitului
marginal net, ceea ce înseamnă că această curbă înclinată în jos reprezintă
curba cererii de depozite, prezentată în figura nr. 3.
41

rI,rD,CMD,CMI ($/$)
rD1=0,03 rD1
12
rD2=0,03 rDD12
ri-CMD-CMI=Curba cererii
de depozite
100 150 D
Figura nr. 3. Curba cererii de depozite
Conform teoriei concurenţei perfecte pe pieţele bancare, rata de

echilibru a dobânzii pe piaţa împrumuturilor bancare este rata dobânzii la
care cantitatea de împrumuturi oferite de bancă egalează cantitatea de
împrumuturi cerute de către public. Pe de altă parte, teoria evidenţiază că
rata de echilibru a dobânzii la depozite bancare reprezintă rata la care
cantitatea de depozite cerută de către bănci este egală cu cantitatea de
depozite oferite de public. Schimbările în oferta şi cererea pe cele două
pieţe induc variaţii fie în rata dobânzii la împrumuturi, fie în rata dobânzii
la depozite.
O bancă de monopol sau un grup de coordonare bancară acoperă
întreaga cerere de piaţă a împrumuturilor, acordând împrumuturi până la
punctul în care venitul marginal din împrumuturi egalează costul marginal
total al acordării împrumutului, solicitând rata la împrumut pe care publicul
vrea şi este capabil s-o plătească pentru acest volum de împrumuturi
Desigur, situaţia economiei, stabilitatea pieţelor financiare şi a
ratelor dobânzii şi alţi factori afectează veniturile şi costurile instituţiilor
de depozit, însă un factor determinant al profitabilităţii acestora îl
constituie managementul băncii şi, în acest sens, există câteva teorii
alternative referitoare la managementul băncii:
42

¾ Doctrina împrumuturilor reale, care consideră că împru-
muturile trebuie să fie acordate prioritar celor ce finanţează producţia sau
comercializarea bunurilor fizice, deoarece astfel se asigură recuperarea
rapidă a împrumuturilor, după vânzarea acestora, lichiditatea împru-
muturilor fiind ridicată, împrumuturile caracterizându-se prin
autolichiditate, iar riscurile sunt reduse, chiar dacă nivelul profiturilor nu
este prea ridicat.
Această doctrină ridică două probleme: prima, dacă băncile se
limitează la împrumuturi pe termen scurt, cu lichiditate ridicată, deci cu
riscuri scăzute, ele vor trebui să accepte venituri mai mici din
împrumuturi; a doua, în cazul în care economia este în recesiune şi cei
împrumutaţi nu-şi mai vând produsele, conform doctrinei, băncile vor
considera că împrumuturile nu-şi mai asigură lichiditatea şi nu vor mai
împrumuta clienţii, stimulând căderea în continuare a economiei şi,
evident, a activităţilor bancare.
Salvarea doctrinei menţionate s-a realizat parţial prin crearea Băncii
centrale, în calitate de creditor de ultimă instanţă, asigurând lichiditatea
sistemului bancar în ansamblu şi permiţând astfel băncilor să respecte
această doctrină.
¾ Teoria lichidabilităţii, care susţine necesitatea ca instituţiile de
depozit să deţină în portofoliu un mix de împrumuturi ilichide şi de titluri
mai lichide, precum titluri guvernamentale şi bilete negociabile, uşor
convertibile în numerar, acestea din urmă acţionând ca o rezervă
secundară, suplimentând rezerva primară compusă din active lichide,
rezervă utilizabilă în cazul apariţiei unor probleme de lichiditate.
¾ Teoria abordării venitului anticipat, care consideră necesar ca
instituţiile de depozit să acorde împrumuturi mai lichide prin emiterea lor
ca împrumuturi în rate , care generează venit în forma plăţilor periodice
de principal şi de dobândă. Deoarece banca primeşte continuu fluxuri de
plăţi de la cei împrumutaţi, această abordare măreşte autolichiditatea
împrumuturilor mai mult decât în cazul doctrinei împrumuturilor reale,
chiar împrumuturi în rate pe termen lung putând genera lichiditate lună de
lună. Această abordare a reprezentat o cotitură în managementul
instituţiilor de depozit, fiind pe larg utilizată şi în prezent.
¾ Teoria abordării conversiei fondurilor, care susţine ca mana-
gerii să încerce să furnizeze active cu maturităţi specifice, prin emisiunea
de pasive cu maturităţi asemănătoare, asigurându-se astfel că marja
43

dobânzii nete a băncii va fi fixată peste limita scurtă a spectrului
maturităţilor, prin urmare va proteja profitabilitatea portofoliului împru-
muturilor pe termen scurt împotriva riscului de rată a dobânzii.
¾ Teoria abordării managementului active-pasive, care accentu-
ează necesitatea determinării simultane, interdependente a caracteristicilor
activelor şi pasivelor instituţiilor de depozit, problema care apare fiind
aceea a coordonării alegerilor activelor şi pasivelor.
Răspunsul modern la această chestiune constă în a încerca
combinarea şi acomodarea maturităţilor, banca alegând simultan ce active
să deţină şi ce pasive să emită, în funcţie de riscurile ratei dobânzii cu care
se confruntă. În acest sens, se utilizează, în mod obişnuit, managementul
gapului, care se concentrează asupra diferenţei (gap) dintre volumul de
active supuse unui anumit risc de rată a dobânzii şi volumul de active
supuse aceluiaşi risc. O metodă mai sofisticată a managementului gapului
utilizează conceptul de durată, care, în cazul unui instrument financiar din
cadrul portofoliului de active al băncii, reprezintă măsura timpului mediu în
cadrul căruia banca primeşte toate plăţile principalului şi dobânzii, aferente
acestui instrument. Pentru a evalua expunerea globală a băncii la riscul de
rată a dobânzii se utilizează analiza gapului duratei, gapul duratei
reprezentând diferenţa dintre durata medie a activelor şi durata medie a
pasivelor unei bănci. Dacă gapul duratei este pozitiv şi banca anticipează o
creştere a ratelor de piaţă ale dobânzii, atunci banca poate căuta un vrenit
net din dobândă mai înalt prin încercarea reconfigurării mixului băncii în
funcţie de maturitate, pentru ca activele şi pasivele sale să realizeze un gap
de durată negativ. Invers, dacă banca anticipează un declin al ratelor
dobânzii pe piaţă, atunci un gap pozitiv al duratei semnifică o apropiere a
structurii active-pasive.
6.2. Performanţele şi costurile bancare

a) Performanţele bancare
Profitul este, în final, scopul esenţial al întreprinzătorului bancar
pe care acesta îl urmăreşte de-a lungul întregii sale activităţi de
management, cumpănind cu grijă angajările pe linia procurării resur-
selor şi utilizarea acestora, prin acordarea de credite, ţinând seama de
toate riscurile posibile.
44

Profitul, exprimând o sumă în expresie absolută (fie că se prezintă
ca atare, respectiv profitul brut, fie ca profit net, determinat după plata
impozitelor), trebuie să fie raportat la principalele lui determinante, pentru
a evidenţia interdependenţele în evoluţia performanţelor bancare şi pentru
a releva instrumentele utilizabile în vederea îmbunătăţirii performanţelor.
Rata rentabilităţii financiare, RF, sau profitul raportat la capital
este cea mai semnificativă expresie relativă a profitului, care măsoară
rezultatele managementului bancar, în ansamblul său, şi arată, pentru
acţionari, efectul angajării lor în activitatea băncii.
Rata rentabilităţii financiare se determină, aşa cum am arătat, prin
raportul:
PN
RF = (6)
CP
Profitul net, PN, este evidenţiat după deducerea tuturor cheltuielilor
şi taxelor, iar capitalul, CP, este considerat ca sumă a capitalului social, a
profitului nerepartizat şi a fondurilor de rezervă. Acest indicator are o
mare expresivitate, demonstrând, prin el însuşi, o multitudine de aspecte:
gradul de generare a profitului, eficienţă operaţională, efectul de pârghie
ş.a.m.d.
Rata rentabilităţii economice, RE, sau profitul raportat la active,
reflectă efectul capacităţii manageriale de a utiliza resursele financiare şi
reale ale băncii pentru a genera profit.
Se apreciază că rata rentabilităţii economice este cea mai bună
măsură a eficienţei bancare, întrucât exprimă direct rezultatul, funcţie de
calitatea managementului specific al intermedierii bancare, de
optimizarea operaţiunilor active în funcţie de un volum de resurse date:
PN
RE = (7)
AT
În concepţia bancară, resursele ce constituie obiect al intermedierii
bancare, creanţele, reprezentând creditele acordate, sunt identificate cu
precizie. În tot timpul activităţii de creditare se asigură păstrarea egalităţii
surselor de provenienţă a fondurilor (respectiv, a creditorilor) şi,
bineînţeles, a deţinătorilor cu utilizatorii acestora (respectiv, a debitorilor).
Deci, resursele ce fac obiectul intermedierii bancare şi veniturile ce
reprezintă efectele utilizării lor sunt considerate la bănci, inclusiv în
45

contabilitate, ca fluxuri distincte. De aici faptul că dimensiunile
veniturilor sunt mult mai mici decât în alte ramuri de activitate.
Veniturile brute realizate ca urmare a modului de utilizare a
activelor, diminuate cu sumele plătite pentru resursele angajate, au un
circuit propriu şi reprezintă în final, ca venituri nete, o expresie a
eficienţei activelor bancare.
Venitul net stă, în ultimă instanţă, la baza calculului de determinare
şi exprimare a profitului, care permite să se determine rata profitului, sau
rentabilitatea gestiunii băncii, RP, ca raport între profitul net şi veniturile
totale, VT:
PN profit net
RP = = (8)
VT venituri
Aceasta se asociază cu indicatorul ratei utilizării activelor, RU,
expresie a raportului între venituri şi active:
VT venituri
RU = = (9)
AT active
Asocierea este evidentă pentru a determina o corelaţie
semnificativă:
RP × RU = RE (10)
De mare expresivitate pentru bancă, în calitate de intermediar

financiar, este efectul de pârghie, de levier, levierul financiar, LF,
reprezentând raportul dintre datoriile totale, DT, şi capitalul băncii, CP, al
băncii, LF = DT CP .
Efectul de pârghie (levier), EL, arată gradul în care utilizarea unor
resurse suplimentare, împrumutate, serveşte creşterii rentabilităţii
capitalului propriu (al rentabilităţii financiare), determinarea acestuia
făcându-se astfel:
EL = (RP − rd ) × LF (11)
unde rd reprezintă rata dobânzii bonificate.
Efectul de pârghie acţionează atunci când angajarea unor resurse
noi este avantajoasă, respectiv, când costul resurselor este mai mic sau cel
puţin egal cu rentabilitatea economică.
Se poate evidenţia următoarea relaţie directă:
RF = RE × (1 + LF ) (12)
46

Indicatorii de rentabilitate rezultă din datele contabile care reflectă
perioada de referinţă, în cele mai sintetice expresii ale sale: bilanţul şi
situaţia veniturilor (sau contul de profit).
Indicatorii rentabilităţii, prezentaţi mai sus, sunt măsuri retrospective
ale profitabilităţii, oferind informaţii referitoare la trecut ; pentru a
determina performanţele profitabilităţii curente sau viitoare, se foloseşte un
indicator prospectiv, numit marja dobânzii nete, determinat astfel:
V .D. − K .D.
M .D.. = × 100 (13)
A.T .
unde: V.D. = veniturile din dobânzi;
K.D. = cheltuielile cu dobânzi.
Potenţialul prospectiv al marjei derivă din posibilitatea luării în
considerare a realizărilor recente, pe fracţiuni de an, referitoare la ratele
dobânzii la depozite şi împrumuturi, şi extrapolarea acestora pe perioada
rămasă din an, metoda putându-se utiliza şi pentru perioade mai mari de 1
an.
Pe baza datelor din aceste documente contabile se determină şi
indicatorii performanţei bancare.
Succesiunea calculelor este prezentată în tabelul nr.4.
Tabelul nr.4
Indicatori de performanţă bancară
Indicator Exprimare
Profit net
Rata profitului (RP)
Venituri
Venituri
Rata utilizării activelor (RU)
Active
Rata rentabilităţii economice Profit net
(RE) Active
Datorii totale
Levier financiar(LF)
Capitalul propriu
Rata rentabilităţii financiare Profit net
(RF) Capital
Venituri din dobânzi – Cheltuieli
Marja dobânzii nete din dobânzi
Active totale
⎛ Profit net ⎞ Datorii
Efectul de levier (EL) ⎜ − rata dobinzii ⎟ ×
⎝ Venituri ⎠ Capital
47

Dincolo de semnificaţia fiecărui indicator, evidentă prin determi-
nantele sale, se remarcă legăturile între aceşti indicatori, prezentate mai sus.
b) Costurile bancare
Optimizarea raportului între venituri şi costuri constituie o latură
esenţială a managementului bancar, sursă efectivă a creşterii profitului
bancar. Acest aspect nu este numai o problemă strict bancară, ci şi o
componentă importantă a activităţii economice, o expresie a evoluţiei
economice de ansamblu, fiind o realitate fără de care analiza costurilor
bancare n-ar avea întreaga semnificaţie.
Activitatea bancară de intermediere a circulaţiei capitalului şi de
efectuare de servicii în strânsă legătură cu circuitul monetar este, pe de o
parte, deosebit de utilă societăţii, iar pe de altă parte, ocupă un loc în
continuă creştere în activitatea socială, respectiv în produsul intern brut.
Producţia imputată serviciilor bancare corespunde aproximativ
produsului net bancar, reprezentând deci costul de funcţionare a băncilor.
Pe de o parte, se poate considera că, în condiţiile în care sistemul
bancar în ţările dezvoltate are o funcţionalitate dată, cu cât cheltuielile
privind activitatea bancară sunt mai mici, cu atât sistemul naţional
respectiv este mai performant, din acest punct de vedere fiind necesară
minimizarea costurilor bancare.
Examinarea raportului venituri-cheltuieli, raport important pentru
fiecare bancă, scoate în evidenţă faptul că nu toate activităţile desfăşurate
de către bănci au, prin ele însele, condiţii de autogestiune, că unele
funcţiuni nu au venituri acoperitoare pe măsura cheltuielilor prilejuite şi
că acestea îşi găsesc recuperarea global, deci prin umflarea preţurilor unor
alte servicii desfăşurate de bănci.
Ideea că serviciile bancare, oricare ar fi ele, trebuie să fie plătite de
cei care beneficiază, şi să nu fie transferate asupra altora, capătă tot mai
mult circulaţie şi înţelegere, însă până la punerea în aplicare a acestui
principiu este încă nevoie de timp, de o evoluţie care a început, dar care
face încă paşi mici.
În activitatea băncilor, considerând ansamblul funcţiilor îndeplinite
de ele în calitate de intermediari, trebuie să distingem două categorii mari
ale costurilor: costul resurselor corespondent al materiei prime în
întreprinderile industriale; costul de funcţionare (de prelucrare),
distribuire şi recuperare a disponibilităţilor colectate.
48

În evoluţia lor, principalele elemente de structură a costurilor
bancare au ritmuri specifice.
În ce priveşte evoluţia costului resurselor, acesta decurge din
evoluţia dobânzii, determinată de condiţiile de piaţă în economie şi de
orientările de politică a dobânzii.
În expresia sa medie, dobânda de piaţă are niveluri distincte,
pornind de la taxa scontului până la dobânda de valorificare a diferitelor
disponibilităţi, nivelul naţional al dobânzii depinzând de evoluţia puterii
de cumpărare, de gradul de eroziune a capitalului, existând în acest cadru
situaţii foarte diferite de la ţară la ţară şi, în acest sens, toate băncile au o
situaţie egală în raport cu costul de obţinere a resurselor.
Pentru bancă este prioritară analiza componentelor costului de
funcţionare, aşa cum sunt acestea abordate din punct de vedere bancar.
Cheltuielile de personal, implicând salarizarea şi sarcinile sociale
aferente, reprezintă, de departe, cea mai importantă componentă a
costurilor de funcţionare. Ca dimensiune semnificativă, personalul
băncilor reprezintă în totalul populaţiei active cifre relativ apropiate în
diverse ţări: 2,4 % (Franţa şi Marea Britanie), 2,5 % (Germania., Olanda),
dar şi 2,6 % (Grecia), 2,8 % (Irlanda) şi 2,9 % (Belgia).
În aprecierea eficienţei activităţii personalului trebuie să se ia în
considerare specificul specialistului bancar, care adesea acţionează ca
sfătuitor, consultant, într-un cadru de dialog şi colaborare, de
responsabilitate pentru el, şi de mare utilitate pentru client, fapt ce-l
deosebeşte net de alt prestator de servicii. Pe de altă parte, trebuie
evidenţiat că informatica şi tehnica modernă au fost implementate amplu,
în ultimele decenii, revoluţionând tehnica bancară, facilitând munca şi
acţionând în sensul creşterii productivităţii muncii.
Un aspect deosebit care ridică cheltuielile cu personalul este gradul
înalt de calificare a angajaţilor bancari, calificare cerută de natura şi
conţinutul activităţii lor, de responsabilităţile asumate, de tehnologiile
informaţionale utilizate.
Cheltuielile generale şi amortismentul ca element ponderal de cost
înregistrează o continuă creştere, sporind continuu cheltuielile legate de
dezvoltarea reţelei (înfiinţarea de filiale şi ghişee) şi întărirea securităţii
casieriilor şi sălilor de seifuri.
De asemenea, cheltuielile de investiţii şi amortizare (sau de plăţi
pentru serviciile prestate de societăţile specializate de gestiune şi
49

informatică) sunt necesare în legătură cu extinderea şi perfecţionarea
reţelei agregate pentru prestarea de servicii bancare: automatele bancare,
terminalele de plăţi electronice şi reţelele aferente.
Rezervele reprezintă şi ele un important element al costului bancar,
asigurând resursele necesare pentru acoperirea riscului decurgând din
operaţiile de credit, al creanţelor irecuperabile. Determinate ca o
destinaţie dată profitului brut, în cadrul ecuaţiei: profit brut = = rezerve +
impozite + profit net, volumul rezervelor are valori substanţiale, întrecând
adesea valoarea profitului net ce revine băncilor, fapt obişnuit pe plan
mondial.
Printre impozitele şi taxele cuprinse în costurile bancare
menţionăm: impozitele pe profit, impozitele asupra salariilor
personalului, taxa asupra volumului creditului ce se include direct în
dobânzile percepute de la clienţi, taxa asupra valorii adăugate, care se
aplică numai asupra serviciilor prestate ca atare (comisioane).
În prezent, în condiţiile armonizării funcţionalităţii băncilor şi
apropierii regimurilor legale existente în toate ţările dezvoltate, se
acţionează pe scară largă pentru activizarea concurenţei, ceea ce
înseamnă necesitatea diminuării cheltuielilor bancare, paralel cu creşterea
veniturilor băncilor.
7. Lichiditatea bancară
Prioritare pentru activitatea oricărei bănci sunt două motivaţii:
profitabilitatea şi asigurarea lichidităţii. Adesea, băncile se confruntă cu
riscul lipsei de lichidităţi, care într-o anumită măsură constituie o
problemă de costuri. Băncile sunt preocupate, pe de o parte, de a avea o
lichiditate permanentă, iar pe de altă parte, de a-şi asigura o minimizare a
costurilor.
Pentru bănci, lichiditatea înseamnă posibilitatea acestora de a
asigura în orice moment efectuarea plăţilor cerute de creditorii lor. Aceasta
înseamnă atât efectuarea de plăţi directe către clienţii lor în numerar, cât şi
efectuarea de plăţi dispuse de titularii de conturi în favoarea altora, ce au
conturi deschise la alte bănci. Pentru efectuarea acestor operaţiuni de plăţi,
băncile trebuie să dispună de suficiente rezerve în numerar şi în conturi. În
acest scop, fiecare bancă trebuie să aibă o bună imagine, să fie „fezabilă”,
să dispună de plasamente ce pot fi uşor transformate în lichidităţi, să deţină
50

rezerve, astfel încât să aibă bune raporturi cu banca de emisiune, altfel
spus, trebuie să deţină monedă centrală.
Într-o anumită măsură, activitatea oricărei bănci antrenează fluxuri
de monedă centrală în mod automat, efect al serviciilor bancare efectuate
clienţilor, din următoarele operaţiuni:
• depuneri de numerar făcute de clienţi în conturile lor, dacă
acestea sunt preponderente solicitărilor(retragerilor). În timp ce pentru
clienţi depunerile de numerar constituie o conversie a monedei fiduciare
în monedă scripturală, pentru bancă efectul este de creştere a deţinerilor
în monedă efectivă (tipul primar de monedă centrală);
• cedarea către alte bănci sau organisme specializate a deţinerilor
de valută în conturile sale, producându-se astfel o alimentare a contului
clientului cu monedă scripturală, înregistrându-se totodată o creştere a
depozitului în moneda centrală;
• soldul favorabil care rezultă în urma compensării decontărilor
interbancare, atunci când soldul încasărilor de la alte bănci pentru clienţii
proprii este mai mare decât cel al plăţilor.
Toate aceste cazuri constituie premise favorabile pentru asigurarea
lichidităţii bancare.
În situaţia când o bancă nu poate să-şi asigure în mod curent starea
de lichiditate, ca urmare a faptului că relaţiile sale cu clienţii nu generează
o creştere a resurselor, atunci ea va trebui să apeleze la recreditare,
refinanţare, adresându-se băncii de emisiune sau angajând credite pe piaţa
interbancară. Aceste credite (chiar dacă unele sunt pe o perioadă foarte
scurtă, o zi sau câteva zile) vor însemna pentru bancă costuri care trebuie
să fie acoperite, ceea ce, implicit, va duce la o creştere a cheltuielilor
bancare.
Adesea, se consideră că asigurarea lichidităţii, în cele mai frecvente
cazuri, este o problemă de conjunctură şi că riscul lipsei de lichidităţi
odată apărut creează anumite probleme, restabilirea stării de lichiditate
comportând anumite cheltuieli din partea băncii, care uneori pot avea o
influenţă negativă. Pentru a preveni această situaţie, băncile trebuie să-şi
supravegheze în permanenţă starea de lichiditate şi să găsească acele
modalităţi de intervenţie care să impună costuri cât mai reduse.
Deşi, la prima vedere, lipsa de lichiditate pare a fi o chestiune
conjuncturală, ea decurge dintr-o serie de corelaţii structurale ale
resurselor şi plasamentelor băncii.
51

În economiile moderne, analiştii financiari acordă o mare atenţie
prevenirii lipsei de lichidităţi a băncilor, prin optimizarea structurii
activelor, avându-se în vedere două criterii: selecţia activelor, prin
confruntarea profitabilităţii cu riscurile; diversificarea portofoliului
plasamentelor.
Selecţia activelor, pe grupe şi în cadrul fiecărei grupe pe poziţii,
trebuie să ţină seama, în primul rând, de gradul de lichiditate şi de riscul
de neplată şi, în al doilea rând, trebuie avut în vedere riscul de piaţă ce
decurge din modificarea preţului creditului, respectiv, al ratei dobânzii.
Referitor la relaţiile directe cu beneficiarii creditelor (debitorii), băncile
trebuie să analizeze situaţia economico-financiară a acestora şi să facă
aprecieri asupra bonităţii lor, astfel încât rambursarea să opereze potrivit
obligaţiilor contractuale.
Diversificarea portofoliului reprezintă o altă cale de optimizare a
performanţelor bancare, prioritare fiind două scopuri principale: minimi-
zarea riscului lipsei de lichidităţi; menţinerea şi creşterea profitului existent.
În principal, diversificarea portofoliului este subordonată
principiului dispersării riscului încetării plăţilor de către bănci, însă,
odată cu dispersarea acestui gen de risc, adesea se aplatizează rezultatele
financiare, ceea ce duce la obţinerea unui nivel mediu al profitului.
Perseverarea către un anumit fel de plasamente şi anumite destinaţii
amplifică în anumite cazuri riscurile, dar, totodată, măreşte dimensiunea
profitului. Este de competenţa băncilor, prin strategia pe care o
promovează, de a acţiona, pe o cale sau alta, în deciziile de plasament,
respectiv în deciziile de creditare.
Tot mai multe ţări occidentale adoptă măsuri speciale de susţinere
a stării de lichiditate bancară, cum ar fi: finanţarea băncilor de către stat;
introducerea sistemelor de asigurare a depozitelor bancare; stabilirea
obligaţiilor pentru bănci de a respecta anumiţi coeficienţi de lichiditate.
Cu toate aceste măsuri asiguratorii, pe linia menţinerii lichidităţii,
realitatea ne arată că riscul de faliment al băncilor nu trebuie subestimat.
SUMARUL CAPITOLULUI
Finanţarea economiei se realizează pe pieţele financiare,
constituind finanţarea directă, şi prin mijlocirea unor instituţii
specializate, numite intermediari financiari, precum băncile, reprezenând
52

finanţarea indirectă. Intermedierea financiară permite reducerea
asimetriei informaţionale dintre împrumutaţi şi împrumutători, atenuând
consecinţele selecţiei adverse şi ale hazardului moral în plasarea
fondurilor.
Baterea primelor monete din metale, îndeosebi preţioase, s-a reali-
zat în Orientul Apropiat, în Grecia şi în Roma, încă din Antichitatea tim-
purie, activităţi cu specific bancar evidenţiindu-se din această perioadă; în
sens modern, băncile au apărut în secolele XIII-XIV în Italia de Nord, de
unde s-au răspândit în Europa, dezvoltându-se şi diversificându-se, în
prezent motorul activităţilor bancare fiind SUA.
Băncile moderne îndeplinesc funcţii caracteristice, axate pe
colectarea, gestionarea şi distribuirea resurselor monetare temporar
disponibile, accentuându-se specificitatea acestora de intermediar
financiar, în condiţii de creştere a concurenţei şi de restructurare a
activităţii bancare, orientată treptat spre pieţele financiare, evidenţiindu-
se 6 tipuri de instituţii bancare comune tuturor sistemelor bancare
dezvoltate.
Băncile comerciale reprezintă principalul tip de instituţii bancare,
activitatea de creditare, diversificată pe destinaţii, instrumente şi
caracteristici, constituind esenţa funcţionării acestor bănci; transformarea
depozitelor în credite contribuie determinant la realizarea finanţării în
economie, configuraţia operaţiilor acestor bănci şi structura
instrumentelor folosite evidenţiind puternica implicare a acestora pe
pieţele financiare.
Diversificarea activităţilor bancare, adaptarea acestora la cerinţele
clientelei şi nevoile economiei au condus la expansiunea altor instituţii de
depozit, care reprezintă bănci cu activităţi specifice, orientate, precum:
instituţii de economisire, cooperative de credit, bănci de afaceri, bănci de
trezorerie, instituţii de credit specializate (bănci ipotecare, societăţi
financiare, societăţi de investiţii etc.).
Teoria de bază a pieţelor bancare, a depozitelor şi a
împrumuturilor consideră că băncile, pentru a-şi creşte veniturile, extind
piaţa împrumuturilor, în condiţiile asumării unor costuri determinate de
colectarea, gestionarea şi valorificarea depozitelor. Maximizarea
profitului implică necesitatea ca banca să împrumute până la punctul la
care rata de piaţă a împrumuturilor este egală cu costul marginal total, în
53

condiţii de concurenţă perfectă echilibrul presupunând acomodarea
ofertei de împrumuturi a băncilor cu cererea de împrumuturi a clienţilor.
Performanţele bancare rezultă din compararea veniturilor şi
costurilor, profitul reprezentând componenta esenţială de exprimare, prin
indicatori specifici, a performanţelor. Doi indicatori sunt utilizaţi, în
general, în acest sens, şi anume, raportul dintre profit şi active şi raportul
dintre profit şi capitalul propriu al băncii, un indicator utilizat de către
analişti fiind marja dobânzii nete, ca raport dintre diferenţa veniturilor şi
costurilor cu dobânzile şi activele totale ale băncii.
Împreună cu profitabilitatea, lichiditatea reprezintă un obiectiv
prioritar al managementului băncilor, prezervarea monedei centrale
constituind o condiţie a asigurării lichidităţii; banca trebuie însă să
promoveze o politică de optimizare a activelor, prin selecţia acestora şi
prin diversificarea portofoliului, minimizarea riscului de lichiditate
contribuind la consolidarea credibilităţii băncii şi la extinderea pieţei pe
care ea acţionează.
TERMENI-CHEIE
Asimetrie informaţională Bancă comercială (de depozit)
Bancă de afaceri Bancă de economii
Bancă de trezorerie Bancă ipotecară
Companie de investiţii Concurenţă perfectă
Cooperativă de credit Credit
Credit interbancar Depozit bancar
Diversificarea portofoliului Faliment
Funcţie a băncii Fuziune bancară
Hazard moral Instituţie de economisire
Intermediere financiară Lichiditate Lombardare
Marja dobânzii nete Moneda centrală
Monopol bancar Operaţiune bancară
Operaţiune de report Optimizarea structurii activelor
Profit Refinanţare Rescont
Selecţia activelor Selecţia adversă
Societate financiară Zaraf
54

TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
• Intermedierea financiară este specifică finanţării directe, de către
bănci. Precizaţi dacă afirmaţia este corectă şi explicaţi.
• Asimetria informaţională este avantajoasă pentru cei care
primesc împrumuturi. Explicaţi de ce.
• Enumeraţi operaţiunile prin care o bancă îşi procură moneda
centrală.
• Explicaţi deosebirile şi asemănările dintre băncile comerciale şi
instituţiile de economisire.
• Precizaţi deosebirea dintre activ şi datorie a băncii. Capitalul este
o datorie sau un activ?
• Care este deosebirea dintre împrumutul pe gaj şi operaţiunea
cambială?
• Ce este lombardarea şi care este asemănarea ei cu rescontul?
• Arătaţi asemănarea şi deosebirea dintre împrumutul ipotecar şi
titlul ipotecar.
• Precizaţi care dintre instituţiile bancare sunt specializate în
operaţiuni de inginerie financiară şi enumeraţi câteva operaţiuni.
• Enumeraţi şi interpretaţi costurile explicite ale băncii şi precizaţi
dacă costul de oportunitate este un cost explicit.
• Prezentaţi deosebirea dintre costul mediu şi costul marginal al
băncii.
• Precizaţi care este înclinaţia curbei cererii de depozite şi explicaţi
de ce.
• Care dintre teoriile alternative ale managementului bancar este
cea mai adecvată condiţiilor actuale de funcţionare a băncilor? Explicaţi.
• Prezentaţi relaţia dintre rata rentabilităţii financiare şi rata
rentabilităţii economice.
• Care este indicatorul financiar prospectiv utilizat în analiza
activităţii băncii şi cum se determină acesta?
55

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Manolescu Gheorghe, Moneda şi politicile monetare, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2006.
• Manolescu Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică,
Bucureşti, 1997.
• Dardac Nicolae, Vâşcu Teodora, Monedă-credit, Editura ASE, 2003.
• Apps Rod, Goacher David, The monetary and financial system,
Sheffield Hallan University, London, 1996.
• Miller Roger LeRoy, VanHoose David D., Money, banking, and
financial markets, Thomson, South-Western, 2005.
• Ritter Lawrence S, Silber William L., Principles of money, banking, and
financial markets, USA, 1991.
56

II. FIRMA BANCARĂ
ŞI MANAGEMENTUL ACESTEIA
SCOPUL CAPITOLULUI este să asigure înţelegerea funcţionării

financiare a băncii, să explice principiile managementului băncii, în
particular ale managementului riscului de credit şi al riscului de rată a
dobânzii.
OBIECTIVE:
• Prezentarea specificului bilanţului bancar şi explicarea operaţiei
de transformare a activelor, care reprezintă operaţia de bază a băncii,
precum şi a implicaţiilor financiare ale acesteia.
• Cunoaşterea aspectelor esenţiale ale managementului băncii, pe
componentele sale definitorii: al lichidităţii, al activelor, al pasivelor, al
adecvării capitalului.
• Explicarea principiilor managementului riscului de credit şi al
ratei dobânzii şi a posibilităţilor de măsurare a acestora.
• Prezentarea activităţilor extrabilanţiere ale băncii, determinate
de accelerarea inovaţiilor financiare, şi evidenţierea efectelor acestora
asupra performanţelor băncii.
INTRODUCERE
Banca este o firmă ca oricare alta, obiectul de activitate fiind însă
specific. Scopul firmei bancare este acela de a obţine profit, obiectul său
de activitate îl reprezintă producerea de împrumuturi, de monedă
potenţial activă, iar procesul de producţie este constituit din transformarea
resurselor, atrase şi proprii, depozite şi capital, în produse, în împrumuturi
diverse, în acest sens firma bancară realizând servicii, dar şi produse
derivate, auxiliare, rebuturi şi reziduuri.
57

Fundamentele funcţionării firmei bancare sunt reflectate prin
bilanţul contabil, profitabilitatea, lichiditatea şi riscurile fiind parametrii
funcţionali definitorii ai firmei bancare, managementul firmei bancare
vizând armonizarea acestora în contextul unui mediu concurenţial în
continuă schimbare, inovarea de noi produse şi servicii urmărind
acomodarea cererii şi ofertei de monedă şi de instrumente bancare prin
tehnici şi proceduri bancare specifice.
1. Bilanţul băncii
Pentru a înţelege cum operează o bancă, este necesar mai întâi să
examinăm bilanţul acesteia, care reprezintă o listă duală a activelor şi
pasivelor sale şi, după cum sugerează elementele din această listă, ele
sunt în echilibru, evidenţiindu-se egalitatea fundamentală a bilanţului:
Active totale = Pasive totale (14)
În plus, bilanţul enumeră sursele fondurilor băncii (pasivele) şi
utilizările (activele) pentru care acestea sunt alocate. Banca obţine fonduri
prin angajarea de împrumuturi şi prin constituirea altor pasive, precum
depozitele, şi utilizează aceste fonduri pentru a acorda împrumuturi şi a
achiziţiona titluri financiare, banca realizând profit din diferenţa dintre
veniturile, îndeosebi dobânzi percepute, din creditele acordate şi titlurile
achiziţionate, pe de o parte, şi din cheltuielile efectuate, îndeosebi cu
dobânzi plătite, pentru constituirea resurselor, a pasivelor sale, pe de altă
parte.
Bilanţul tip al unei bănci comerciale este prezentat în tabelul nr.5.
Tabelul nr. 5
Bilanţul tip al băncilor
Nr. ACTIVE Sumă Nr. PASIVE Suma
0 1 2 3 4 5
1. Rezerve 10 1. Depozite operabile 170
prin cec
2. Numerar şi depozite 40 2. Depozite netranzacţionate 490
bănci
3. Titluri de valoare 210 2.1. Depozite de economii 210
3.1. Guvernamentale 150 2.2. Depozite mici la termen 160
3.2. Alte titluri 60 2.3. Depozite mari la termen 120
4. Credite acordate 680 3. Împrumuturi primite 260
4.1. Agenţi economici 180 4. Capital propriu 80
58

Tabelul nr. 5 (continuare)
0 1 2 3 4 5
4.2. Ipotecare 250
4.3. Consum 120
4.4. Interbancare 50
4.5. Alte credite 80
5. Alte active 60
şi imobilizări
6. Total active 1.000 5. Total pasive 1.000
1.1. Pasivele
O bancă obţine fonduri prin emiterea (vânzarea) de pasive, care
sunt considerate ca surse ale fondurilor, fonduri utilizate pentru
cumpărarea de active, generatoare de venit.
¾ Depozitele operate prin cecuri (DOC) sunt conturi bancare, care
permit posesorului contului să completeze un cec în favoarea unui terţ,
aceste depozite incluzând toate conturile asupra cărora pot fi trase cecuri:
conturi curente nepurtătoare de dobândă (depozite la vedere), ordine de
retragere negociabile purtătoare de dobândă (conturi de economii
operabile prin cecuri), conturi de depozit pe piaţa monetară (fonduri
mutuale pe piaţa monetară, care nu presupun constituirea de rezerve
bancare). Această categorie de pasive şi-a redus ponderea în pasivul
băncilor, de la peste 50% la cca 15-20%, datorită apariţiei altor
instrumente financiare, mai atractive.
Aceste resurse ale băncii sunt rambursabile la cerere deţinătorilor,
posesorilor conturilor, fiind un activ pentru aceştia, o parte a averii lor, în
timp ce pentru bancă ele sunt datorii, surse cu costuri joase, deoarece
posesorii renunţă la o parte din dobândă pentru a avea acces la un activ
lichid; aceste costuri includ dobânzile şi cheltuielile cu diversele servicii
bancare şi cu funcţionarea băncii, ponderea acestor costuri în totalul
costurilor bancare fiind destul de mare, între 25-40%, datorită dimensiu-
nilor mici şi numărului mare ale acestora, precum şi frecvenţei operărilor
implicate.
¾ Depozitele netranzacţionate (DNT) constituie sursa principală a
fondurilor băncii, deţinând între 40 şi 45% din pasivele băncii; posesorii
acestor depozite nu pot completa, trage cecuri asupra lor, ratele dobânzii
fiind însă mai mari decât la depozitele operabile prin cecuri.
59

Există două tipuri de bază de depozite netranzacţionabile: depozite
(conturile) de economii şi depozite la termen, numite şi certificate de
depozit (CD).
• Depozitele de economii reprezentau în trecut tipul cel mai
obişnuit de depozite netranzacţionabile, putând fi depuse şi retrase sume
în orice moment, tranzacţiile şi dobânzile fiind înregistrate într-un carnet
mic (carnet de economii) deţinut de către posesorul depozitului.
• Depozitele la termen au o durată fixă de maturitate, care variază
de la câteva luni la 5 ani, şi totodată au penalităţi semnificative în cazul
retragerii înainte de scadenţă a sumei depozitate.
o Depozitele la termen de valori mici sunt mai puţin lichide
pentru depozitar decât depozitele de economii, însă dispun de rate de
dobândă mai mari, fiind o sursă de fonduri mai costisitoare pentru bancă.
o Depozitele la termen de valoare mare sunt, de regulă, cumpă-
rate de către corporaţii şi de alte bănci, fiind convertite în titluri finan-
ciare, denumite certificat de depozit (CD), CD-urile fiind negociabile şi
valorificabile pe piaţa secundară, înaintea maturizării. Din acest motiv,
CD-urile negociabile sunt deţinute de către corporaţii, de fonduri mutuale
de pe piaţa monetară şi de alte instituţii financiare, ca active alternative la
titlurile de Trezorerie şi la alte titluri pe termen scurt, ponderea lor în
pasivul băncilor variind între 8-14%.
¾ Împrumuturile (IBP) reprezintă fonduri obţinute de la Banca
centrală, de la alte bănci şi instituţii financiare şi de la corporaţii.
Împrumuturile de la Banca centrală reprezintă împrumuturi cu discont,
avansuri, refinanţări, precum facilităţi de creditare, cumpărări reversibile,
cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare, băncile împrumutând
şi fonduri pentru o zi, în scopul reconstituirii rezervelor obligatorii de la
Banca centrală. Alte surse ale fondurilor de împrumut sunt împrumuturile
făcute la bănci de către companiile-mamă ale acestora, aranjamentele de
împrumut cu corporaţiile, precum acordurile de răscumpărare, şi
împrumuturile în valute şi în eurodolari de la băncile străine.
Împrumuturile au devenit o sursă importantă a fondurilor bancare,
ponderea lor în pasiv crescând de la cca 5%, în anii `60, la peste 25% în
prezent.
Cele trei componente ale pasivului, prezentate mai sus, constituie
datoriile totale ale băncii (DTB):
DTB = DOC + DNT + IBP (15)
60

¾ Capitalul bancar (CPB), care reprezintă averea băncii, constituie
pasivul rezidual, obţinut ca diferenţă dintre activele totale ale băncii
(ATB) şi datoriile totale ale băncii (DTB):
CPB = ATB – DTB (16)
Reprezentând între 5-10% din pasivul băncii, capitalul propriu se
formează prin vânzarea de acţiuni, care constituie capitalul social, şi din
profiturile reţinute, încorporate în capital, acest capital constituindu-se
într-un amortizor al şocurilor generate prin căderea valorii activelor
băncii, care, atunci când se plasează sub valoarea datoriilor sale,
determină falimentul acesteia. O componentă importantă a capitalului o
formează rezervele pentru acoperirea pierderilor din împrumuturi
diverse, prezentate mai pe larg în continuare.
Rezervele pentru pierderi din împrumuturi nu au nici o legătură cu
rezervele constituite asupra activelor din bilanţ, fiind o componentă a
capitalului, din pasivul bilanţului. Pentru a înţelege rostul acestor rezerve,
să presupunem că o bancă suspectează că unele dintre creditele acordate,
să spunem de 1 milion de euro, s-ar putea dovedi în viitor debite proaste,
pierdute. Pentru a preîntâmpina eventualitatea acestei pierderi, banca
conservă 1 milion de euro din profituri, în contul special constituit,
rezerve pentru pierderi din împrumuturi, suma adăugându-se la diferenţa
dintre active şi datorii, majorând capitalul băncii. Dacă pierderea devine
efectivă, banca va reduce valoarea activelor cu 1 milion de euro,
diminuând cu aceeaşi valoare şi capitalul băncii, prin anularea sumei din
contul de rezerve pentru pierderi din împrumuturi, profiturile curente ale
băncii nefiind afectate, deoarece ele au fost reduse anticipat, atunci când
banca şi-a constituit rezerva. Altfel spus, banca pune deoparte bani, în
perioadele favorabile, pentru eventuale „zile negre”, din perioadele
nefavorabile. Totodată, aceste rezerve reduc profiturile obţinute în
perioada constituirii lor, diminuând suma impozitelor plătite, şi astfel
reprezintă un semnal pentru acţionari, deponenţi şi Banca centrală asupra
eventualelor pierderi pe care banca le-ar putea suporta.
1.2. Activele
Banca foloseşte fondurile procurate prin emiterea, vânzarea de
pasive, de datorii pentru cumpărarea de active generatoare de venit,
activele referindu-se deci la utilizarea fondurilor şi la încasarea
61

veniturilor produse de către acestea, ceea ce face posibilă obţinerea de
profit de către bancă.
¾ Rezervele bancare (RZB) reprezintă fondurile deţinute de către
bănci ca depozite în conturi la Banca centrală, la care se adaugă
numerarul din casieriile proprii. Deşi, pentru aceste rezerve, banca nu
încasează dobândă, deţinerea lor de către bănci este necesară din două
motive: o parte din rezerve sunt constituite în mod obligatoriu de către
bănci în depozite la Banca centrală, ca rată procentuală din volumul
anumitor categorii de depozite, rată numită rata rezervelor obligatorii
(ro); băncile menţin în plus rezerve, numite rezerve în exces (ER),
deoarece acestea sunt cele mai lichide active ale băncii şi pot fi folosite de
bancă pentru a-şi acoperi obligaţiile de plată, atunci când deponenţii
retrag fondurile, fie direct de către deponent, fie când un cec este tras
asupra unui cont.
¾ Numerar în curs de încasare (NCI), precum un cec tras asupra
unui cont la o altă bancă şi depozitat la banca considerată; fondurile
pentru acest cec nefiind încă primite de la cealaltă bancă, cecul este
considerat ca numerar în curs de încasare (colectare), constituind un activ
pentru banca respectivă, deoarece este un drept asupra altei bănci pentru
fonduri ce vor fi plătite în câteva zile.
¾ Depozitele interbancare, constituite la alte bănci (DCB), pe
care, de regulă, băncile mici le deţin la băncile mari în schimbul
serviciilor diverse pe care acestea le acordă, precum colectarea de cecuri,
tranzacţii valutare, sprijin în cumpărarea de titluri financiare, aceasta fiind
o componentă a sistemului activităţii bancare de corespondent.
În ansamblu, rezervele, numerarul în procesul încasării şi depozitele
la alte bănci sunt adesea considerate ca elemente de numerar, de
lichidităţi, ele deţinând cca 5% din activele băncii, comparativ cu anii `60,
când reprezentau 20%.
¾ Titlurile de valoare cumpărate (TVC) sunt o categorie impor-
tantă de active generatoare de profituri, sub forma instrumentelor de debit
pe care băncile comerciale le pot deţine; ele reprezintă între 15-22% din
activele băncilor, furnizând peste 15% din veniturile acestora. Titlurile
pot fi grupate în 3 categorii: titluri de stat, guvernamentale, care sunt cele
mai lichide, deoarece pot fi vândute uşor, cu costuri reduse, fiind con-
siderate rezerve secundare ale băncii; titluri ale agenţiilor guvernamen-
tale, care au o lichiditate mare, fiind legate de proiecte determinate, ceea
62

ce uneori rigidizează lichiditatea şi măreşte riscurile; titluri ale adminis-
traţiilor locale, care sunt mai puţin comercializabile, deci mai puţin
lichide şi mai riscante decât celelalte categorii, în primul rând datorită
riscului de neplată.
¾ Împrumuturile (IBA) acordate de către bănci, ponderea
semnificativă în cadrul lor deţinând-o creditele bancare, reprezintă sursa
principală de profituri bancare, aceste active reprezentând aproape 70%
din activele băncii. Un împrumut este o obligaţie, o datorie pentru cel
care-l primeşte, însă este un activ pentru bancă, furnizând venit acesteia.
Împrumuturile sunt mai puţin lichide, deoarece ele nu pot fi
schimbate în lichidităţi (recuperate) până în momentul maturizării, având
totodată riscuri mari de neplată; din această cauză, ratele dobânzii
percepute de către bancă sunt ridicate. Aceste împrumuturi sunt acordate
clienţilor nebancari, precum firmele şi populaţia, sub forma
împrumuturilor pentru afaceri, ipotecare, de consum, o parte a lor fiind
constituită din împrumuturi interbancare, pe o zi, acordate pe piaţa
monetară.
Diferenţa majoră între bilanţurile diferitelor instituţii de depozit
rezidă, în primul rând, în tipul de împrumut în care se specializează;
astfel, băncile de economii şi împrumuturi şi băncile mutuale de economii
sunt specializate pe împrumuturi ipotecare, iar cooperativele de credit
sunt specializate în credite de consum.
¾ Alte active bancare (AAB) cuprind, în principal, imobilizările
băncii, precum şi diverse echipamente.
2. Operaţia de bază a băncii

Înainte de a aborda în detaliu cum îşi gestionează o bancă activele
şi pasivele în scopul de a obţine profit cât mai mare, trebuie înţeleasă
operaţiunea de bază a băncii.
În termeni generali, băncile obţin profituri prin vânzarea pasivelor,
a datoriilor cu anumite de caracteristici (o combinaţie specifică între risc,
lichiditate şi venit) şi cumpărând active cu caracteristici diferite de cele
ale pasivelor, acest proces fiind numit transformarea activelor. În loc să
acorde un împrumut vecinului pentru ca acesta să-şi cumpere o locuinţă,
o persoană poate depune banii într-un depozit de economii, care permite
băncii să folosească fondurile colectate pentru a acorda un credit ipotecar
63

vecinului, banca transformând depozitul de economii, ce reprezintă un
activ al deţinătorului, într-un împrumut acordat de către bancă, care
reprezintă un activ al acesteia. O formulare alternativă a acestui proces de
transformare este exprimată prin aceea că banca se împrumută pe termen
scurt, constituind depozite, pentru a acorda împrumuturi pe termen lung.
Acest proces de transformare a activelor şi de furnizare a unui set
de servicii, precum eliberarea cecurilor, păstrarea documentelor, analiza
creditelor etc., este similar oricărui proces de producţie dintr-o firmă.
Dacă banca produce servicii cerute, dezirabile, la costuri joase şi
realizează venituri substanţiale din vânzarea pasivelor, a resurselor sale,
ea obţine profituri, dacă nu, poate suporta pierderi.
Pentru a analiza operaţia de bază a băncii, aceea a transformării
activelor, vom utiliza un instrument adecvat, numit contul T, prezentat
formal în tabelul nr. 6.
Tabelul nr.6
Contul T
Activ Pasiv
1. 1.
......... .........
n. m.
Total activ Total pasiv
Contul T este un bilanţ simplificat, cu linii în forma unui T, care

listează schimbările care au loc în elementele bilanţiere, pornind de la o
poziţie iniţială oarecare a bilanţului.
Să presupunem că Vasilică a auzit că o bancă, X, furnizează servicii
excelente, aşa că deschide un cont la vedere, operabil prin cec, de 100
euro, deţinând de acum un depozit operabil prin cec de 100 euro la bancă,
care apare ca pasiv de 100 euro în bilanţul băncii. Banca introduce
bancnota de 100 euro în trezoreria sa, astfel că activele băncii cresc cu
100 euro numerar în casierie.
Contul T pentru bancă arată astfel:
Activ Pasiv
Numerar în casierie + 100 Depozit la vedere +100
64

Din acest moment, numerarul este şi o parte a rezervelor băncii,
contul T putând fi rescris astfel:
Activ Pasiv
Rezerve + 100 Depozite la vedere +100
Notăm că deschiderea de către Vasilică a unui cont operabil prin

cecuri (la vedere) conduce la o creştere a rezervelor egală cu creşterea
depozitelor.
Dacă Vasilică deschide contul său cu un cec de 100 euro tras asupra
unui cont de la altă bancă, să spunem banca Y, se poate obţine acelaşi
rezultat, efectul iniţial asupra contului T de la prima bancă fiind
următorul:
Activ Pasiv
Numerar în curs de încasare + 100 Depozite la vedere +
100
Depozitele la vedere cresc cu 100 euro, ca şi înainte, însă acum

banca X obţine 100 euro de la banca Y, acest activ al băncii X
reprezentând numerar în curs de încasare, deoarece banca va încerca să
colecteze fondurile care-i aparţin, ceea ce presupune timp şi costuri. În
schimb, banca X depozitează cecul în contul său de la Banca centrală,
care va încasa suma de la banca Y. Rezultatul este că Banca centrală
treansferă 100 de euro din rezervele băncii Y la banca X şi poziţiile finale
de bilanţ ale celor două băncii vor arăta astfel:
Banca X
Activ Pasiv
Rezerve + 100 Depozite la vedere
+ 100
Banca Y
Activ Pasiv
Rezerve – 100 – 100
65

Procesul iniţiat de către Vasilică poate fi rezumat după cum
urmează: atunci când un cec este tras asupra unui cont de la o bancă şi
este depozitat la o altă bancă, banca ce primeşte depozitul îşi sporeşte
rezervele cu suma de pe cec, în timp ce banca asupra căreia este tras cecul
înregistrează o scădere a rezervelor cu aceeaşi sumă. Prin urmare, când o
bancă primeşte depozite suplimentare, aceasta câştigă o sumă similară
de rezerve, iar când pierde din depozite o anumită sumă, înregistrează o
pierdere similară şi din rezerve.
Contul T este utilizat pentru studierea unor probleme diverse,
prezentate în continuare. Pentru a înţelege mai bine acest cont, să
analizăm ce se întâmplă dacă are loc o acţiune inversă celei de mai sus; de
exemplu, dacă Vasilică decide să închidă contul său de 100 de euro de la
banca X prin tragerea unui cec de 100 euro şi să-i depoziteze într-un nou
depozit la vedere la banca Y.
Acum, că am înţeles cum câştigă şi pierd băncile rezerve, putem
examina cum îşi rearanjează o bancă bilanţul pentru a obţine profit, când
înregistrează o modificare a depozitelor sale. Să ne reîntoarcem la situaţia
când prima bancă a primit un supliment de 100 euro în depozite la vedere.
După cum se ştie, banca este obligată să păstreze o anumită parte
din depozitele la vedere sub forma rezervelor obligatorii. Dacă rata
rezervelor ar fi 10%, rezervele obligatorii ale primei bănci vor creşte cu
10 euro, contul T fiind rescris astfel:
Activ Pasiv
Rezerve obligatorii + 10 Depozite la vedere
+ 100
Rezerve în exces + 90
Să vedem ce va trebui să facă banca, ca rezultat al depozitului la

vedere suplimentar. Deoarece rezervele nu produc dobândă, banca nu
beneficiază de venit din activele suplimentare de 100 euro, însă
întreţinerea depozitului suplimentar de 100 euro este costisitoare, fiindcă
banca trebuie să păstreze documentele, să plătească completarea cecului,
să returneze cecurile achitate etc. Evident, banca va realiza o pierdere.
Situaţia este şi mai gravă dacă banca plăteşte dobânzi la depozite, precum
la depozitele personale de economii. Dacă totuşi banca doreşte să obţină
66

profit, va trebui să utilizeze eficient toată sau o parte din suma rezervelor
în exces, de 90 euro, disponibilă.
Să presupunem că banca decide să nu conserve rezerve în exces şi
din acestea să acorde împrumuturi; în acest caz, contul T va arăta astfel:
Activ Pasiv
Rezerve obligatorii + 10 Depozite +
100
Împrumuturi acordate + 90
Banca este acum în situaţia de a produce profit, deoarece deţine

pasive pe termen scurt, sub forma depozitelor la vedere, şi cumpără active
pe termen lung, sub forma împrumuturilor acordate, cu rată înaltă a
dobânzii. După cum am menţionat, procedeul de transformare a activelor
este frecvent formulat prin expresia că băncile sunt implicate în afacerea
de tipul: „Împrumută-te pe termen scurt şi acordă împrumuturi pe termen
lung”. De exemplu, dacă împrumutul acordat are o dobândă de 10% pe
an, banca câştigă 9 euro, iar dacă pentru depozitul de 100 euro plăteşte, la
o rată a dobânzii de 5%, 5 euro, iar costurile de întreţinere a depozitului
sunt de 3 euro, depozitul o va costa 8 euro pe an, astfel încât profitul
băncii va fi de 1 euro.
3. Principiile managementului băncar

Să vedem, în continuare, cum îşi gestionează banca activele şi
pasivele în scopul de a obţine profit cât mai ridicat posibil.
Conducerea băncii are patru preocupări majore, care se concreti-
zează în componente definitorii ale managementului financiar al băncii:
a) să fie sigură că dispune de numerarul necesar pentru a plăti
deponenţii săi atunci când aceştia vor să-şi retragă din depozite, adică
atunci când depozitele se reduc sau sunt anulate, deoarece deponenţii
efectuează retrageri şi cereri de plăţi. Pentru a dispune de suficient
numerar, banca trebuie să realizeze un management al lichidităţii, prin
achiziţionarea de active lichide suficiente pentru a satisface obligaţiile
băncii către deponenţi;
b) să urmărească un nivel scăzut, acceptabil al riscului, prin
procurarea de active care să aibă un risc de neplată scăzut şi prin
67

diversificarea activelor pe care le deţine, adică să promoveze un
management al activelor;
c) să obţină fonduri, resurse cu costuri scăzute, prin managementul
pasivelor;
d) să decidă volumul capitalului pe care banca trebuie să-l menţină
şi să obţină capitalul necesar, prin managementul adecvării capitalului.
Pentru a înţelege deplin managementul băncii şi al altor instituţii
financiare, trebuie să depăşim principiile generale ale managementului
activelor şi pasivelor băncii, descrise în continuare, şi să abordăm mai în
detaliu modul cum banca îşi gestionează activele. În plus, trebuie studiate
modul cum banca îşi gestionează riscul de credit, risc ce apare datorită
împrumuturilor care nu pot fi rambursate de către clienţi, şi modul cum
gestionează riscul de rată a dobânzii, care poate afecta câştigurile băncii
datorită modificării în timp a ratei dobânzii.
3.1. Managementul lichidităţii şi rolul rezervelor

Să studiem cum banca X, din exemplul de mai sus, reacţionează
atunci când se înregistrează ieşiri din depozite, datorită retragerilor de
numerar efectuate de către deponenţi sau când aceştia trag cecuri pe care
le depozitează la alte bănci (transferuri de fonduri).
În exemplul care urmează, presupunem că banca are rezerve
suficiente în exces şi că toate depozitele au aceeaşi rată a rezervelor
obligatorii, de 10%, banca fiind deci obligată să păstreze 10% din
volumul depozitelor la termen şi la vedere ca rezerve la Banca centrală,
bilanţul băncii X fiind următorul:
Mil. euro
Activ Pasiv
Rezerve 20 Depozite 100
Împrumuturi acordate 80 Capitalul băncii 10
Titluri financiare 10
Rezervele obligatorii ale băncii sunt 10% din 100 mil.euro.

Deoarece însă banca deţine rezerve de 20 mil.euro, are un exces de
rezerve de 10 mil euro, şi dacă se realizează o ieşire de depozit de 10 mil
euro, bilanţul băncii X va arăta astfel:
68

Mil. euro
Activ Pasiv
Titluri 10
Banca îşi rduce cu 10 mil. euro atât depozitele, cât şi rezervele, însă
deoarece rezervele obligatorii sunt acum 10% din 90 mil euro, deci 9 mil.
euro, rezervele sale exced cu 1 mil. euro această sumă. Pe scurt, dacă
banca dispune de rezerve ample, o ieşire din depozite nu determină în
mod necesar schimbări în alte părţi ale bilanţului său.
Situaţia este însă complet diferită atunci când o bancă deţine
rezerve suplimentare insuficiente. Să presupunem că banca X acordă
împrumuturi suplimentare egale cu rezerva suplimentară pe care o deţine,
de 10 mil. euro, bilanţul său prezentându-se astfel:
Activ Pasiv
Împrumuturi 90 Capitalul băncii 10
Titluri 10
Dacă va înregistra o ieşire din depozite de 10 mil. euro, bilanţul
băncii devine astfel:
Activ Pasiv
Împrumuturi 90 Capitalul băncii 10
Titluri 10
Acum, după ce au fost retraşi din depozite, şi deci şi din rezerve,
10 mil. euro, banca se confruntă cu o problemă: ea ar trebui să aibă o
rezervă obligatorie de 10% din 90 mil. euro, adică 9 mil. euro, însă
rezerva sa este nulă. Pentru a elimina acest deficit de rezerve, banca
are patru opţiuni de bază:
• să-şi refacă rezervele prin împrumuturi pe piaţa interbancară,
de la alte bănci, sau pe piaţa monetară deschisă, de la alte corporaţii,
de exemplu, prin vânzarea certificatelor de depozit negociabile; dacă
banca X îşi reface rezerva obligatorie de 9 mil. euro pe această cale,
bilanţul va arăta astfel:
69

Activ Pasiv
Împrumuturi 90 Împrumuturi primite 9
Titluri 10 Capitalul băncii 10
Costul acestei activităţi constă în rata dobânzii la împrumuturile
primite, care poate fi aceea de pe piaţa interbancară;
• vânzarea titlurilor de care dispune banca, pentru a acoperi
ieşirile de depozite în condiţiile asigurării rezervelor, în exemplul luat,
vânzarea de titluri în valoare de 9 mil. euro, şi menţinerii rezervelor la
Banca centrală, bilanţul prezentându-se astfel:
Activ Pasiv
Titluri 1
Banca îşi asumă unele costuri de brokeraj şi alte costuri de
tranzacţie pentru a vinde titlurile ; în caz că deţine titluri de stat care sunt
foarte lichide, costurile vor fi reduse, în cazul celorlalte titluri, mai puţin
lichide, costurile fiind mai ridicate;
• angajarea de împrumuturi de la Banca centrală, în exemplul dat,
de 9 mil. euro, bilanţul prezentându-se astfel:
Activ Pasiv
Împrumuturi acordate 90 Împrumuturi de la Banca centrală 9
Titluri 10 Capitalul băncii 10
Există două costuri în acest caz: scontul care poate fi plătit Băncii
centrale şi un alt cost, ce ar putea să rezulte din politica de descurajare
promovată de către Banca centrală, în cazul solicitării unor împrumuturi
prea mari;
• reducerea volumului împrumuturilor acordate, cu suma rezer-
velor necesare, în exemplul luat, cu 9 mil. euro, bilanţul arătând astfel:
Activ Pasiv
Titluri 10
70

Banca X şi-a refăcut rezerva obligatorie, această cale fiind totuşi
costisitoare. Dacă banca are numeroase împrumuturi pe termen scurt
reînnoite la intervale moderate, ea poate reduce volumul acestora, prin
nereînnoirea unor împrumuturi la scadenţă, ceea ce poate atrage
nemulţumirea clienţilor, care ar putea să angajeze în viitor împrumuturile
la alte bănci, cu costuri mari pentru banca X. Banca X ar putea reduce
împrumuturile acordate prin vânzarea acestora altor bănci, care pot
solicita însă disconturi la valoarea împrumuturilor, deoarece nu cunosc
clienţii, asumându-şi unele riscuri de credit, şi nu numai, ceea ce implică
costuri pentru banca X.
Situaţiile de mai sus evidenţiază de ce băncile deţin un exces de
rezerve, chiar dacă prin împrumuturi acordate şi titluri cumpărate obţin
profituri, deoarece atunci când intervin retrageri neaşteptate şi
semnificative de depozite, existenţa rezervelor permite băncii să evite
costuri cauzate de: angajarea de împrumuturi la alte bănci sau corporaţii;
vânzarea de titluri din portofoliu; solicitarea de împrumuturi de la Banca
centrală; răscumpărarea sau lichidarea unor împrumuturi acordate.
Rezervele suplimentare permit evitarea costurilor ridicate
determinate prin ieşirile de depozite şi necesitatea refacerii rezervelor
obligatorii; cu cât mai mari sunt aceste costuri, cu atât mai mari vor trebui
să fie rezervele suplimentare ale băncii.
Aşa cum fiecare dintre noi plăteşte o primă la societatea de
asigurări pentru a se asigura împotriva pierderilor determinate de anumite
cauze, tot aşa o bancă va trebui să suporte costul determinat de deţinerea
unor rezerve excedentare, care reprezintă un cost de oportunitate generat
de renunţarea la câştiguri pe care le-ar putea obţine din titluri cumpărate
sau împrumuturi acordate prin utilizarea rezervelor în exces, în scopul de
a se asigura împotriva pierderilor datorate ieşirilor de depozite.
Deoarece rezervele suplimentare, ca asigurare, au un cost, băncile
iau şi alte măsuri pentru a se proteja, de exemplu, schimbarea deţinerilor
de active cu titluri mai lichide, precum rezervele secundare, de natura
titlurilor de stat.
3.2. Managementul activelor

După explicarea cauzei principale a nevoii de lichiditate a băncii, se
pot examina strategia de bază şi problematica managementului activelor.
Pentru a-şi maximiza profiturile, banca trebuie, simultan, să obţină
venituri ridicate la împrumuturile acordate, să reducă riscurile şi să
71

constituie provizioane prin deţinerea de active lichide, aceste obiective
putând fi realizate pe patru căi principale:
o atragerea de clienţi pentru împrumuturi, dispuşi să accepte rate
înalte ale dobânzii pe perioade mari şi sigure, banca promovându-şi
produsele spre mediul de afaceri fie prin reclamă, fie prin abordarea
directă a firmelor. Se vor analiza riscurile celor care solicită credite,
capacitatea acestora de a plăti la scadenţe principalul şi dobânzile, banca
trebuind să-şi relaxeze conservatorismul în politica de împrumuturi,
pentru a nu pierde oportunităţi de împrumuturi care pot genera profituri
înalte;
o cumpărarea de titluri cu venituri înalte şi riscuri scăzute;
o reducerea riscurilor prin diversificare, banca cumpărând diverse
tipuri de active, cu scadenţe diferite şi acordând credite cu caracteristici
diferite, pentru o diversitate de clienţi. Supraspecializarea băncii în
anumite tipuri de împrumuturi sau categorii de clienţi poate determina
ruinarea ei, în cazul evoluţiei nefavorabile a preţurilor titlurilor sau a
ratelor dobânzii;
o administrarea lichidităţii activelor, astfel încât să fie satisfăcute
cerinţele în ceea ce priveşte rezervele, cu costuri reduse, prin deţinerea de
titluri lichide, chiar dacă câştigurile sunt mai mici. În acest sens, banca va
trebui să-şi dimensioneze adecvat rezervele în exces, să-şi constituie
portofoliul de rezerve secundare, de titluri de stat, să evite conservarea de
rezerve inutile, costisitoare, fiind necesar ca banca să echilibreze nevoia sa
de lichiditate cu dorinţa de a obţine câştiguri înalte, care poate fi îndeplinită
prin cumpărarea de active mai puţin lichide, de natura creditelor.
3.3. Managementul pasivelor

Până în anii `60, băncile considerau managementul pasivelor ca o
chestiune aşezată, concentrându-şi eforturile pentru a realiza mixul optim
al activelor, şi aceasta din două motive principale:
peste 60% din sursele de fonduri ale băncilor le reprezentau
depozitele la vedere, care de regulă nu produc dobândă, băncile
neconcurându-se pentru obţinerea acestora, şi deci volumul acestora fiind
dat pentru fiecare bancă;
subdezvoltarea pieţelor împrumuturilor pentru o zi între bănci,
care contribuiau puţin la procurarea rezervelor de către bănci.
72

După 1960, marile bănci din centrele financiare puternice încep să
exploreze posibile căi prin care pasivele pot furniza rezerve şi lichiditate,
aceasta conducând la expansiunea pieţelor împrumuturilor pentru o zi,
precum piaţa împrumuturilor de monedă centrală, şi a noi instrumente
financiare, precum certificatele de depozit negociabile, care au permis
acestor bănci să-şi procure rapid fonduri.
Aceasta a flexibilizat managementul pasivelor, băncile reducân-
du-şi dependenţa de depozitele la vedere în procurarea fondurilor; în
consecinţă, ele nu au mai considerat pasivele ca fiind date, ca o chestiune
aşezată, promovând o politică agresivă de creştere a activelor, prin
emiterea de pasive conform nevoilor lor. De exemplu, dacă banca, în
calitate de centru de monedă, găseşte o oportunitate atractivă de a acorda
împrumuturi, ea îşi poate procura fondurile necesare prin vânzarea de
certificate de depozit negociabile sau, dacă ea dispune de o rezervă pe
termen scurt, fondurile pot fi împrumutate de la alte bănci pe piaţa
monedei centrale, fără a se expune la costuri de tranzacţie înalte, această
piaţă putând fi folosită şi pentru finanţarea creditului.
Accentuarea managementului pasivelor explică, oarecum,
modificările importante din ultimele decenii în compoziţia bilanţului
băncilor. În timp ce ponderea certificatelor de depozit şi împrumuturilor
de la alte bănci a crescut în mod semnificativ ca surse ale fondurilor
bancare, ea sporind de la 2-5% în 1960 la cca 45% în anul 2002, ponderea
depozitelor la vedere a scăzut în aceeaşi perioadă de la cca 65% la cca
15%. Flexibilitatea noilor fonduri în managementul pasivelor şi dorinţa
de profituri înalte au stimulat preocupările băncilor pentru deţinerea de
active generatoare de profituri înalte, a căror pondere în bilanţ a crescut în
aceeaşi perioadă de la 45% la cca 70%.
3.4. Managementul adecvării capitalului

Băncile trebuie să adopte decizii asupra volumului de capital pe
care este necesar să-l deţină, din trei raţiuni:
• capitalul bancar ajută la evitarea falimentării băncii, situaţie în
care banca nu poate satisface obligaţiile sale de plată faţă de deponenţi şi
alţi creditori şi să-şi desfăşoare în continuare activitatea;
• volumul capitalului afectează veniturile acţionarilor (proprie-
tarilor) băncii;
73

• suma minimă a capitalului băncii este impusă de către autoritatea
bancară.
a) Evitarea falimentului bancar
Să considerăm două bănci, care au structuri ale activului identice,
rata capitalului la prima bancă fiind de 10%, iar la a doua de 4%, evident
aceasta influenţând şi structura pasivului, bilanţurile celor două bănci
fiind prezentate în continuare:
Banca I Mil. euro
Activ Pasiv
Împrumuturi 90 Capital bancar 10
Banca II Mil. euro

Activ Pasiv
Presupunem că ambele bănci au făcut investiţii pe piaţa imobiliară
şi constată, la un moment dat, că 5 mil. euro din acestea sunt pierdute,
valoarea lor fiind zero; valoarea totală a activelor se reduce deci cu 5 mil.,
afectând cu aceeaşi sumă şi valoarea capitalului băncii, care trebuie să
acopere această pierdere, bilanţurile fiind cele de mai jos:
Banca I Mil. euro
Active Pasive
Banca II Mil. euro
Active Pasive
Împrumuturi 85 Capital bancar -1
Banca I poate suporta uşor pierderea de 5 mil., deoarece capitalul

său iniţial de 10 mil. amortizează şocul, banca dispunând încă de o avere
netă de 5 mil. după acoperirea pierderii. Banca II se confruntă cu faptul că
74

valoarea activelor, a creanţelor a căzut sub aceea a pasivelor, a datoriilor,
averea netă fiind negativă – 1 mil. euro, banca fiind insolvabilă, deoarece
nu dispune de suficiente active pentru a plăti toţi deţinătorii de pasive,
adică creditorii băncii, în aceste condiţii banca riscând să fie închisă,
activele sale vândute, managerii concediaţi. Se poate deduce importanţa
raţională a unei rate adecvate a capitalului băncii, pentru a diminua riscul
de a deveni insolvabilă.
b) Afectarea veniturilor acţionarilor
Calitatea managementului băncii se evaluează prin măsurarea
profitabilităţii acesteia, un indicator de bază al profitabilităţii fiind rata
rentabilităţii economice (RRE), determinată astfel:
PN
RRE = (17)
AT
unde: PN = profit net după impozitare;
AT = active totale.
RRE oferă informaţii asupra modului de funcţionare a băncii,
deoarece arată cât de mari sunt profiturile generate în medie de fiecare
dolar de active.
Totuşi, acţionarii sunt interesaţi în primul rând de mărimea
câştigului pe unitatea de investiţie în acţiuni şi, în acest sens, indicatorul
preferat pentru măsurarea profitabilităţii este rata rentabilităţii financiare
(RRF), determinată astfel:
PN
RRF = (18)
CP
unde: CP = capitalul propriu al băncii.
Există o relaţie directă între randament, adică venitul pe active
(PN/A), care măsoară cât de eficientă este activitatea băncii, şi profitul pe
acţiune (PN/CP), care măsoară cât de bine au investit proprietarii, relaţie
exprimată prin multiplicatorul capitalului (MC), care exprimă valoarea
activelor pe 1 dolar capital propriu:
AT
MC = (19)
CP
75

Pentru a înţelege relaţia , pornim de la RRF şi dezvoltăm astfel:
PN PN AT
= × (20)
CP AT CP
Utilizând definiţiile indicatorilor prezentaţi, vom avea:
RRF = RRE × MC (21)
Formula de mai sus arată ce se întâmplă cu venitul pe acţiune când
o bancă deţine o sumă mai mică de capital, pentru o sumă dată de active.
Aşa cum am presupus, Banca I are active în valoare de 100 mil.
euro şi capital propriu de 10 mil. euro, ceea ce înseamnă un MC de 10
(100/10), iar Banca II la aceeaşi valoare a activelor are 4 mil. euro capital
propriu, deci un MC de 25 (100/4), ambele bănci având o funcţionare la
fel de bună, cu un RRE de 1%. Profitul pe acţiune al Băncii I este
1% × 10 = 10% , în timp ce pentru Banca II este de 1% × 25% = 25% ,
acţionarii Băncii I fiind în mod clar mai mulţumiţi decât cei ai Băncii I,
deoarece câştigă de peste 2 ori mai mult, aceasta dovedind de ce
acţionarii unei bănci nu doresc să deţină capital mai mare. Fiind dat
profitul (venitul) pe active, cu cât se reduce capitalul bancar, cu atât mai
mare devine venitul pentru proprietarii băncii.
c) Alegerile deţinătorilor de capital între siguranţă şi profit
Mărimea capitalului bancar implică beneficii şi costuri. Beneficiile
pentru proprietarii băncii constă în aceea că majorarea capitalului le oferă
siguranţa investiţiei, prin reducerea probabilităţii falimentului, însă în
acelaşi timp presupune costuri, deoarece creşterea capitalului determină
reducerea profitului pe acţiune, pentru un venit pe active dat, şi în acest
sens managerii băncii trebuie să aleagă, să arbitreze între creşterea
siguranţei şi creşterea profitului pe acţiune, adică între risc şi rentabilitate.
În perioade mai incerte, când probabilitatea unei pierderi mari pe
împrumuturile acordate creşte, managerii băncii pot dori să deţină mai
mult capital, pentru a proteja pe acţionari, şi invers, dacă ei au încredere
în împrumuturile acordate, vor dori să reducă suma capitalului bancar,
având un multiplicator al capitalului, MC, înalt, prin aceasta crescând
venitul pe acţiune.
d) Cerinţa capitalului bancar
Deţinerea capitalului propriu de către bancă este impusă şi de către
autoritatea bancară, însă datorită costurilor de deţinere ridicate managerii
76

băncii doresc să deţină cât mai puţin capital bancar, ceea ce determină
autoritatea bancară să stabilească norme obligatorii ale mărimii
capitalului, numite norme prudenţiale, norme exprimate prin indicatori
specifici, calculaţi ca raport între capitalul propriu, total sau parţial, şi
activele băncii, totale sau parţiale (de exemplu, creditele acordate).
3.5. Strategii ale managementului capitalului bancar

Presupunem că managerul băncii I va trebui să adopte o decizie
referitoare la volumul potrivit al capitalului băncii, în condiţiile în care
1/MC este de 10% (capital raportat la active), şi constată că volumul mare
al capitalului bancar determină un RRF scăzut, conchizând că banca are
capital suplimentar, fapt pentru care hotărăşte creşterea multiplicatorului
capitalului, pentru a creşte RRF, ceea ce implică diminuarea volumului
capitalului raportat la active, deci creşterea multiplicatorului .
În acest sens, el are trei posibilităţi: reducerea volumului
capitalului băncii, prin răscumpărarea unei părţi din acţiuni; plata unor
dividende înalte, deci reducerea profiturilor reţinute de către bancă;
creşterea activelor băncii prin procurarea de fonduri noi şi plasarea
acestora în împrumuturi sau titluri, cu menţinerea capitalului băncii.
Managerul consideră că trebuie consolidată relaţia cu acţionarii şi
alege calea a doua, de creştere a multiplicatorului capitalului.
Să presupunem însă că Banca II are o rată a capitalului pe active
de 4%; managerul fiind neliniştit de insuficienţa capitalului, nedispu-
nând de suficientă rezervă pentru a evita falimentul, hotărăşte creşterea
raportului capital/active, pentru care dispune de trei căi: creşterea
volumului capitalului, prin emisiunea de acţiuni; creşterea volumului
capitalului, prin reducerea dividendelor plătite acţionarilor; reducerea
activelor prin diminuarea împrumuturilor acordate sau prin vânzarea
titlurilor, ceea ce determină reducerea pasivelor, în condiţiile menţinerii
capitalului la aceeaşi valoare.
Dacă pieţele de capital sunt rigide, impermeabile emisiunii de noi
acţiuni, şi acţionarii sunt ostili reducerii dividendelor, managerul va fi
nevoit să opteze pentru reducerea pasivelor, deci a dimensiunii băncii
pentru a creşte multiplicatorul capitalului, decizie cu implicaţii asupra
pieţelor de capital.
Perioadele de recesiune şi anii care le urmează se caracterizează
printr-o reducere a volumului creditelor, reducere determinată în parte de
77

eroziunea capitalului băncilor, de scăderea capitalului acestora, scădere
generată la rândul ei de eroziunea creditelor în perioada anterioară.
Pe de altă parte, urcarea rapidă a pieţelor imobiliare conduce la
pierderi majore pentru bănci la creditele ipotecare, ceea ce determină
scăderea capitalului bancar, în condiţiile în care autorităţile pot înăspri
normele de capital ale băncilor. În aceste condiţii, băncile au două
posibilităţi: fie să acumuleze capital nou, fie să restricţioneze creşterea
activelor prin reducerea împrumuturilor, în situaţia de recesiune
băncile fiind nevoite însă să-şi reducă împrumuturile, preţul acestora
crescând, generând nemulţumirea clienţilor; situaţia se poate revigora
prin politicile ratelor joase ale dobânzilor, promovate de către
autorităţile bancare.
2. Managementul riscului de credit

După cum s-a văzut în capitolul anterior, băncile şi celelalte
instituţii financiare trebuie să acorde împrumuturi de succes, care sunt
rambursate complet, expunând instituţia la un risc de credit mic, în scopul
de a obţine profituri înalte. Înţelegerea principiilor pe care instituţiile
financiare trebuie să le urmeze pentru a reduce riscul de credit şi pentru a
realiza împrumuturi de succes presupune utilizarea conceptelor
economice ale selecţiei adverse şi hazardului moral.
Selecţia adversă pe pieţele de împrumuturi are loc deoarece
riscurile creditelor proaste, acelea cu cea mai mare probabilitate de
pierdere din împrumuturi, se ataşează în mod obişnuit împrumuturilor,
altfel spus, împrumuturile care cel mai probabil vor produce o ieşire
adversă vor fi cel mai probabil selectate. Cei care se împrumută pentru a
finanţa proiecte de investiţii cu risc mare vor câştiga dacă proiectele lor
sunt de succes şi astfel ei sunt nerăbdători să obţină împrumutul, fiind
însă solicitanţii de credit cei mai puţin dezirabili de către bănci, din cauza
posibilităţilor mari de a fi incapabili să ramburseze împrumuturile.
Hazardul moral există pe pieţele împrumuturilor, deoarece
împrumutaţii pot fi înclinaţi să se angajeze în activităţi care sunt
indezirabile din punctul de vedere al băncilor, situaţie în care băncile vor
fi supuse hazardului de faliment(pierdere). Odată ce solicitanţii au obţinut
un împrumut, ei sunt tentanţi să-l investească în proiecte de investiţii cu
risc înalt, care aduc profituri mari dacă au succes, riscul înalt făcând mai
puţin probabilă returnarea împrumutului.
78

Pentru a fi profitabilă, instituţia financiară trebuie să depăşească
selecţia adversă şi hazardul moral, care fac mai probabile pierderile din
împrumuturi, evidenţierea încercărilor băncilor da a soluţiona aceste
probleme permiţând explicarea unui număr de principii specifice
managementului riscului de credit, precum: monitorizarea şi acoperirea;
stabilirea relaţiilor pe termen lung cu clienţii; garantarea împrumuturilor;
colateralele; cerinţele compensării soldurilor; raţionarea creditelor.
4.1. Alegerea şi monitorizarea

Informaţia asimetrică este prezentă pe pieţele împrumuturilor,
deoarece cei care acordă împrumuturi au informaţie puţină referitoare la
oportunităţile şi activităţile celor împrumutaţi, numai cât aceştia doresc să
ofere. Această situaţie generează două activităţi bancare producătoare de
informaţii, şi anume alegerea (cernerea) şi monitorizarea, o parte din
activitatea globală a băncii constând tocmai în producerea de informaţii.
a. Alegerea. Selecţia adversă pe piaţa împrumuturilor impune ca
băncile, cei care împrumută, să cearnă creditele proaste de cele bune
astfel încât împrumuturile să fie profitabile pentru ele. Pentru a realiza o
cernere eficientă, adecvată, băncile trebuie să colecteze informaţia demnă
de încredere de la posibilii solicitanţi de credit, cernerea adecvată şi
colectarea informaţiei formând împreună un principiu al managementului
riscului de credit.
De exemplu, solicitarea unui împrumut de consum implică
furnizarea unui set de informaţii de către solicitant, prin completarea unor
formulare specifice, informaţii referitoare la potenţialul financiar al
acestuia (salariu, conturi bancare, alte active financiare), la împrumuturile
restante, la averea reală, numărul de ani lucraţi şi locurile de muncă, dar şi
informaţii personale, precum vârsta, statutul civil, număr de copii etc.
Băncile folosesc aceste informaţii pentru a evalua riscul de credit al
solicitantului, prin calcularea scorului creditului, un indicator statistic
determinat pe baza informaţiilor obţinute de către bancă prin completarea
formularelor şi prin interviu, indicator care prezice probabilitatea ca
solicitantul să prezinte probleme în rambursarea împrumutului. Evident,
acest indicator nu permite adoptarea unei decizii certe asupra riscului de
credit, banca trebuind, prin ofiţerul de credit, să utilizeze referinţe
79

suplimentare despre solicitant în judecarea oportunităţii acordării
creditului (chiar comportamentul, înfăţişarea şi modul cum este îmbrăcat
solicitantul oferind informaţii care pot hotărî soarta creditului).
Procesul alegerii şi colectării informaţiilor este similar şi în cazul
acordării de credite firmelor, pentru afaceri, banca culegând informaţii
despre profiturile şi pierderile firmei, despre activele şi pasivele acesteia,
despre pieţe şi calitatea managementului, ofiţerul de credit interesându-se
de cifra de afaceri, de perspectivele de dezvoltare a firmei, de concurenţă,
de modul de utilizare a împrumutului, putând chiar vizita firma pentru a
obţine direct informaţii despre operaţiile acesteia. În ultimă instanţă,
contează mult experienţa şi flerul ofiţerului de credite, implicarea şi
ataşamentul acestuia faţă de bancă.
b. Specializarea crediterială. O trăsătură problematică a împrumu-
turilor bancare rezidă în aceea că o bancă, adesea, se specializează în
creditarea firmelor locale sau a anumitor tipuri de firme, precum cele
furnizoare de energie, banca nediversificându-şi aparent portofoliul de
împrumuturi şi expunându-se astfel riscului de credit, şi nu numai.
Această specializare oferă însă şi avantaje, deoarece selecţia adversă
impune băncii să evite riscurile creditelor proaste, specializarea oferind
băncii tocmai posibilitatea să cunoască mai bine firmele care solicită
credite, domeniul lor de activitate, pieţele şi concurenţa etc., banca
construindu-şi o istorie informaţională consistentă şi relevantă asupra
clienţilor potenţiali cu care lucrează, putând prevedea capacitatea acestora
de a rambursa creditele, riscurile cu care s-ar putea confrunta banca.
c. Monitorizarea şi aplicarea clauzele restrictive. După obţinerea
împrumutului, clientul este înclinat să se angajeze în activităţi riscante,
care măresc probabilitatea rambursării problematice a acestuia, ceea ce
face ca instituţia financiară să impună stipularea în contractul de credit a
unor clauze restrictive, prin care cel împrumutat este constrâns să nu se
angajeze în activităţi riscante, reducându-se astfel hazardul moral. În plus,
prin monitorizarea activităţilor celor împrumutaţi, firma financiară, banca
urmăresc respectarea de către aceştia a clauzelor, asigurându-se că
împrumutaţii nu-şi asumă riscuri mari la cheltuielile realizate din creditul
obţinut. Aceasta reprezintă un principiu al managementului riscului de
credit, băncile cheltuind semnificativ pentru activităţi de auditare şi de
culegere a informaţiilor.
80

4.2. Relaţiile permanente cu clientela
O cale suplimentară prin care firmele financiare obţin informaţii
despre clienţii lor o constituie relaţiile pe termen lung cu aceştia, aceasta
reprezentând un alt principiu al managementului riscului de credit.
Dacă un împrumutat are un cont sau mai multe, de orice natură, la
bancă, ofiţerul de credit poate observa activitatea trecută a conturilor şi
obţine astfel informaţii despre împrumutat referitoare la potenţialul
financiar şi în ce perioadă acesta a avut nevoie de numerar, la cazierul
rambursărilor împrumuturilor trecute etc., reducându-se astfel costurile
culegerii informaţiilor şi ale monitorizării clienţilor permanenţi şi
uşurându-se eliminarea riscurilor creditelor proaste. De relaţiile pe termen
lung beneficiază şi clienţii, care pot obţine mai operativ credite şi la rate
ale dobânzii mai scăzute, deoarece banca are nevoie de un timp mai scurt
pentru a determina dacă viitorul împrumutat are un risc de credit bun şi se
expune la costuri mai mici cu monitorizarea împrumuturilor.
În cazul unei relaţii pe termen lung cu clientul, banca poate să nu ia
în considerare orice accident de credit când înscrie în contract clauzele
restrictive, căci întotdeauna vor fi activităţi riscante ale clienţilor care nu
vor fi normate, clauzate restrictiv. Totuşi, dacă un împrumutat vrea să
menţină o relaţie pe termen lung cu banca, deoarece va fi mai uşor să
obţină credite viitoare cu o dobândă favorabilă, el va evita activităţile
riscante, care nemulţumesc banca, chiar dacă acestea nu sunt stipulate în
contractul de credit, banca având mijloace să descurajeze pe împrumutat
de la angajarea în activităţi riscante, relaţiile pe termen lung oferă deci
băncii posibilitatea să se ocupe cu probleme de hazard moral neanticipate.
Avantajele stabilirii relaţiilor pe termen lung între bănci şi firmele
productive, de orice natură, sugerează că legăturile strânse sunt benefice
ambelor părţi. O cale pentru a crea asemenea legături este, pentru bănci,
să deţină pachete de acţiuni la firmele pe care le împrumută sau să aibă
membri în consiliul director al acestor firme, cale care însă nu este
permisă prin legislaţia bancară a unor ţări (SUA), fiind agreată în altele
(Germania, Japonia).
4.3. Aranjamente de împrumut

Băncile creează, de asemenea, relaţii pe termen lung şi culeg
informaţii prin emiterea de aranjamente de împrumut cu clienţii, pentru o
perioadă viitoare, prin care banca se obligă să furnizeze clientului
81

împrumuturi de un volum dat, cu o rată a dobânzii legată de rata pieţei,
majoritatea creditelor de afaceri fiind acordate sub un asemenea
aranjament. Avantajul pentru client este că dispune de o sursă de credit
atunci când are nevoie, iar pentru bancă este că aranjamentul oferă
posibilităţi mai bune pentru culegerea informaţiilor, firma trebuind să
ofere continuu informaţii băncii referitoare la venituri, active şi pasive,
activităţi etc., aranjamentul fiind o metodă bună pentru bancă de reducere
a costurilor sale necesare culegerii informaţiilor şi eliminării riscurilor
creditelor proaste.
Cererile de colaterale pentru împrumuturi sunt instrumente
importante ale managementului riscului de credit, colateralul fiind
proprietatea promisă de către client firmei financiare drept compensare
dacă împrumutatul are probleme, devine insolvabil, micşorând astfel
consecinţele selecţiei adverse, deoarece diminuează pierderile creditului
în cazul insolvabilităţii clientului, creditorul putând vinde în acest caz
colateralul şi utiliza procedurile pentru recuperarea pierderilor datorate
împrumutului.
O formă particulară a colateralului, cerută de către bancă, sunt
soldurile de compensare, care reprezintă fonduri minime conservate
de către client în conturi operabile prin cec, deschise la bancă, fonduri
care pot fi folosite de către bancă pentru a recupera o parte din
eventualele pierderi generate de insolvabilitatea clientului. Pe lângă
rolul de colateral, soldurile de compensare contribuie la creşterea
probabilităţii ca un împrumut să fie achitat, datorită monitorizării
împrumutului de către bancă, şi deci reduc hazardul moral. În special,
prin solicitarea ca debitorul să utilizeze un cont operabil prin cec,
banca poate urmări practicile de plată a cecurilor de către client,
oferind informaţii despre condiţiile financiare ale împrumutatului. De
exemplu, o scădere continuă a soldului contului operabil prin cec
poate semnala că împrumutatul are probleme financiare sau cu modul
de funcţionare a contului, sugerând că acesta este angajat în activităţi
riscante sau este angajat în noi linii de afaceri, orice schimbare
semnificativă în procedurile de plată ale clientului semnalând băncii
că aceasta trebuie să demareze analize ale firmei. Soldurile de
compensare oferă deci băncii posibilităţi de a monitoriza pe
împrumutaţi mai eficient, fiind un instrument important al
managementului riscului de credit.
82

O trăsătură importantă a economiei japoneze o reprezintă grupurile
industriale (keiretsu). Fiecare grup este constituit dintr-un nucleu central,
format din bănci sau alte instituţii financiare de intermediere, care sunt
legate de un ansamblu de firme productive, dintre care unele au legături
comerciale reciproce. Legăturile dintre bănci şi firmele producătoare sunt
consolidate prin faptul că fiecare membru al grupului deţine acţiuni la
ceilalţi membri, băncile având calitatea de membru al comitetului de
direcţie al firmelor, iar angajaţi ai băncilor fiind plasaţi în poziţii de vârf
în managementul acestora, băncile favorizând firmele din grup în
acordarea creditelor, deţinând totodată o mare parte din debitele acestora.
Deşi nimic asemănător ca formă şi extindere cu keiretsu nu există în
Germania, băncile germane au, de asemenea, legături foarte strânse cu
firmele productive prin aşa-numitul sistem hausbanc. Clienţii băncii menţin
acţiuni de capital în depozite la bănci şi mandatează băncile să voteze,
conform acţiunilor depozitate, în numele lor, băncile controlând astfel
voturile unei mari părţi de capital din firmele germane, având reprezentanţi
în comitetele directoare din majoritatea corporaţiilor germane.
Aranjamentele bancare oferă băncilor germane şi japoneze evidente
avantaje în colectarea informaţiilor şi în monitorizarea activităţilor firmelor,
băncile având drepturi de proprietate în firmele pe care le împrumută, ceea
ce consolidează relaţiile pe termen lung cu clienţii, contribuind la reducerea
problemelor hazardului moral şi ale selecţiei adverse. În plus, deoarece
băncile au un rol semnificativ în conducerea firmelor, ele au acces
permanent la informaţii şi au capacitatea de a influenţa managementul
acestora să acţioneze în interesul băncilor, prin neinvestirea în proiecte
considerate riscante. Aceste aranjamente conferă avantaje sistemului
financiar, în sensul posibilităţilor de a canaliza fondurile către firme cu
oportunităţile de investiţii cele mai bune, însă totodată împing băncile în a
orienta împrumuturile conform unor criterii insuficient justificate financiar,
generând probleme serioase activităţii băncii, firmei împrumutate,
sistemului financiar (precum în anii recenţi în Japonia).
4.4. Raţionarea creditului

O altă cale prin care firmele financiare se preocupă de hazardul
moral şi selecţia adversă este raţionarea creditelor, prin care băncile
refuză, total sau parţial, să acorde împrumuturi, raţionarea sau limitarea
83

creditului îmbrăcând două forme: banca refuză să acorde credit,
indiferent de sumă şi de rata dobânzii; banca limitează valoarea
împrumutului, sub aceea solicitată de către client.
În cazul primei forme, banca evită acordarea de credite tocmai
clienţilor care îşi asumă riscuri investiţionale mari şi care sunt dispuşi să
plătească rate ale dobânzii înalte, cu speranţa unui succes semnificativ,
însă cu neluarea în considerare a posibilului eşec falimentar. Acceptarea
de către client a unei rate înalte a dobânzii semnalează băncii o selecţie
adversă mai rea, crescând posibilitatea ca banca să acorde un împrumut
cu risc de credit mare. Firma bancară nu va acorda prin urmare niciun
împrumut la o rată a dobânzii înaltă, dubioasă, aplicând raţionarea
creditului şi respingând asemenea împrumuturi.
Firmele financiare care se angajează în cea de-a doua formă de
raţionare a creditului se protejează împotriva hazardului moral, ele
acordând împrumuturi, însă nu atât de mari cât solicită clienţii, raţionarea
fiind necesară, deoarece cu cât mai mare este împrumutul, cu atât mai
mari vor fi beneficiile din hazardul moral. Dacă o bancă va acorda un
împrumut de 1.000 euro, clientul va achiziţiona probabil acţiuni, care să-i
dea posibilitatea să returneze împrumutul pentru a nu suporta raţionarea
creditului în viitor pentru o sumă mică împrumutată, însă dacă banca
acordă un împrumut de 10.000 euro, clientul individual ar putea fi tentat
să-şi petreacă concediul într-o staţiune exotică costisitoare, problema-
tizând rambursarea împrumutului. Cu cât mai mare este împrumutul
primit, cu atât mai mari vor fi tentaţiile angajării clientului în activităţi
care vor diminua posibilităţile returnării acestuia, şi deoarece majoritatea
clienţilor returnează împrumuturile dacă suma este mică, firmele bancare
raţionează creditul, prin oferirea de împrumuturi de valoare mai mică
decât aceea solicitată.
5. Gestiunea riscului de rată a dobânzii

5.1. Rata dobânzii şi structura bilanţului
Creşterea volatilităţii ratei dobânzii determină firmele financiare să
devină mai preocupate de expunerea lor la riscul de rată a dobânzii, la
starea de risc a veniturilor şi profiturilor asociate diferitelor modificări ale
ratelor dobânzii. Pentru a analiza acest risc, vom considera, din nou, cazul
Băncii I, care prezintă următorul bilanţ:
84

Banca I Mil. euro
Active Pasive
Active sensibile la rata dobânzii (AS) 20 Pasive sensibile la rata dobânzii (PS) 50
Împrumuturi cu rată variabilă Certif. dep. cu rată variabilă
Titluri pe termen scurt Conturi dep. pe piaţa monetară
Fonduri publice Pasive cu rată fixă 50
Active cu rată fixă 80 Depozite operabile prin cecuri
Rezerve Depozite de economisire
Împrumuturi pe termen lung Certif. dep. pe termen lung
Titluri pe termen lung Capital propriu
Din totalul activelor sale, 20% sunt active sensibile la modificarea

ratei, care se schimbă cel puţin o dată pe an, iar 80% sunt active cu rată
fixă, care rămâne neschimbată cel puţin un an. În ceea ce priveşte
pasivele, 50% dintre acestea sunt sensibile la modificarea rarei dobânzii,
iar 50% sunt cu rată fixă. Să presupunem că ratele dobânzii cresc cu 5
puncte procentuale, în cazul considerat, de la 10% la 15%, astfel că
veniturile din active vor creşte cu 1 mil. euro (5%x20 mil.euro active
sensibile la rată), în timp ce plăţile cu pasive cresc cu 2,5 mil.euro
(5%x50 mil. euro pasive sensibile la rată). Profitul băncii se va diminua
cu 1,5 mil euro (1 – 2,5), situaţia fiind inversă în cazul scăderii ratelor
dobânzii, profiturile majorându-se cu 1,5 mil. euro. Acest exemplu
ilustrează următorul aspect: dacă valoarea pasivelor sensibile la rată,
deţinute de către o bancă, depăşeşte valoarea activelor sensibile deţinute
de către aceasta, o creştere a ratei dobânzii va reduce profitul băncii, iar
o diminuare a ratei va creşte profitul acesteia.
Tabelul nr. 7 evidenţiază comportamentul profitului băncii în
funcţie de evoluţia ratei dobânzii şi de raportul dintre activele şi pasivele
sensibile la rată.
Tabelul nr. 7
Comportamentul profitului băncii la variaţia ratei dobânzii
Raport A.S. > P.S. A.S. < P.S.
Rată
Creşte Profitul creşte Profitul scade
Scade Profitul scade Profitul creşte
85

5.2. Analiza gap-ului şi a duratei
Sensibilitatea profiturilor băncii la schimbările în ratele dobânzii
poate fi măsurată mai direct prin utilizarea analizei gap, g, prin care suma
valorilor pasivelor sensibile la rată este dedusă (scăzută) din suma
valorilor activelor sensibile la rată.
Determinarea lui g se face astfel:
g = ( AS − PS ) × Δrd (22)
În exemplul de mai sus, această diferenţă, numită gap, este de -30
mil. euro (20 – 50). Prin multiplicarea mărimii gapului cu modificarea
procentuală a ratei dobânzii, se obţine efectul asupra profitului băncii,
care este în acest caz de -1,5 mil. euro (5% x -30 mil. euro), aşa cum deja
se calculase mai sus. Analiza prezentată este cunoscută ca fiind analiza
gapului de bază, analiză ce poate fi rafinată pe două căi, ambele luând în
considerare diferenţierea maturităţilor activelor şi pasivelor cu rată fixă:
abordarea pe grupe de maturitate reprezintă măsurarea gapului pe
subintervale de maturitate, astfel că pot fi calculate efectele modificării
ratei dobânzii pe o perioadă multianuală; abordarea standardizată a gapu-
lui reprezintă calcularea pentru diferite pasive şi active având sensibilităţi
diferite la modificarea ratei dobânzii.
O metodă alternativă pentru măsurarea riscului ratei dobânzii,
numită analiza duratei, examinează sensibilitatea valorii de piaţă a
pasivelor şi activelor totale ale băncii la schimbările ratelor dobânzii,
luând în considerare relaţia inversă dintre modificarea ratei dobânzii şi
modificarea valorii de piaţă a activelor şi pasivelor băncii. Această analiză
se bazează pe conceptul duratei, care măsoară timpul mediu de viaţă al
fluxurilor de plăţi ale titlurilor de valoare.
Algebric, durata medie este determinată astfel:
n
CPt
∑ t × (1 + i )
t =1
t
D= n
(23)
CPt
∑ (1 + i )
t =1
t
unde:
- t = momentul (timpul) efectuării plăţii ;
- CP = valoarea plăţii (dobânda + principalul);
86

- I = rata dobânzii;
- N = perioada de maturitate a titlului.
Utilizând variabila duratei medii pentru active şi pasive, deter-
minarea, prin analiza duratei, d, a sensibilităţii valorii de piaţă a activelor şi
pasivelor la modificarea ratei dobânzii se face astfel:
d = −Δrd × ( AT × DA − PT × DP ) (24)
unde DA şi DP reprezintă duratele medii ale activelor şi pasivelor.
Durata este un concept folositor, deoarece oferă o aproximaţie bună
a sensibilităţii valorii de piaţă a titlului de valoare la schimbarea ratei
dobânzii acestuia.
Procentul schimbării valorii de piaţă a titlului = (- schimbarea în
puncte procentuale a ratei dobânzii) × (durata în ani).
Analiza duratei implică utilizarea duratei medii a activelor şi a
pasivelor firmei financiare pentru a constata modul în care valoarea
medie răspunde la schimbarea în rata dobânzii.
Reluând exemplul de mai sus, presupunem că durata medie a
activelor băncii este de 3 ani (adică durata timpului de viaţă a fluxului de
plăţi este de 2 ani), în timp ce durata medie a pasivelor este de 2 ani. În
plus, banca are 100 mil. euro active şi 90 mil. euro pasive, capitalul său
fiind deci de 10% din active. Cu 5 puncte procentuale creştere a ratei
dobânzii, valoarea de piaţă a activelor băncii scade cu 15% (-5% x 3 ani),
o scădere de 15 mil. euro din 100 mil. euro active, în timp ce valoarea de
piaţă a pasivelor scade cu 10 % (-5% x 2 ani), o scădere de 9 mil. euro din
90 mil. euro pasive totale, rezultatul net fiind o diminuare netă de 6 mil.
euro a activelor [- 15 – (-) 9 = -6 ], deci -6 % din valoarea totală iniţială.
În mod similar, o scădere cu 5 puncte procentuale a ratei dobânzii
determină creşterea netă a activelor băncii cu 6%.
După cum a rezultat din exemplele date, analizele gapului şi duratei
indică faptul că banca, firma financiară vor pierde dacă gapul şi durata
cresc şi vor câştiga dacă acestea scad, analizele respective fiind instru-
mente utile managerului firmei financiare pentru a cunoaşte gradul de
expunere la riscul ratei dobânzii.
5.3. Strategii pentru gestiunea riscului ratei dobânzii

Managerul unei bănci dispune de analiza gapului şi a duratei,
trebuind să decidă, pe baza acesteia, asupra strategiilor alternative de
urmat pentru gestiunea riscului de rată a dobânzii.
87

Dacă va considera că ratele dobânzii vor scădea în viitor,
managerul nu va acţiona, deoarece cunoaşte că banca deţine mai multe
pasive decât active sensibile la rată a dobânzii, astfel că va beneficia de
eventuala scădere a ratelor. Totuşi, el realizează că banca este expusă la
un risc substanţial al ratei, fiindcă există totdeauna posibilitatea ca rata să
crească, în loc să scadă. Ce ar trebui să facă pentru a elimina acest risc de
rată a dobânzii ? O primă posibilitate o constituie scurtarea duratei în care
activele băncii îşi pot creşte sensibilitatea la rată, sau, alternativ, lungirea
duratei pasivelor, această ajustare a activelor şi pasivelor reducând gradul
de afectare a băncii de către oscilaţia ratei.
O problemă determinată de eliminarea riscului de rată prin modifi-
carea bilanţului băncii constă în costul ridicat al acesteia pe termen scurt,
mai mult, banca putând fi imobilizată să acţioneze de către duratele
particulare ale activelor şi pasivelor, în cazul în care expertizele sunt false.
Din fericire, pot fi folosite instrumentele financiare dezvoltate în ultima
perioadă, numite instrumente derivate, precum contractele forward şi
futures, opţiunile şi swap-urile, care pot ajuta banca să reducă expunerea
la riscul de rată a dobânzii, fără a impune ca banca să-şi rearanjeze bilanţul.
6. Activităţi extrabilanţiere
Deşi managementul activelor şi pasivelor reprezintă, în mod
tradiţional, preocuparea majoră a băncilor, în mediile cele mai compe-
titive ale băncilor s-a căutat în mod agresiv obţinerea de profituri din
activităţile extrabilanţiere ale băncii. Activităţile extrabilanţiere implică
instrumente financiare comercializabile şi care generează profit din
onorarii (taxe) şi din vânzări de împrumuturi, activităţi care afectează
veniturile, dar nu apar în bilanţ, ele crescând în importanţă pentru bănci,
venitul obţinut din aceste activităţi triplându-se ca procent în totalul
veniturilor bancare, în ultimii 20 de ani, pe ansamblul economiilor
dezvoltate.
6.1. Vânzări de împrumuturi

O vânzare de împrumut, numită participare secundară la împru-
mut, presupune un contract prin care se vinde o parte sau tot fluxul de
lichiditate dintr-un împrumut specific şi, prin aceasta, se transferă
împrumutul din bilanţul băncii, banca obţinând profit prin vânzarea
88

împrumutului pentru o sumă puţin mai mare decât suma împrumutului
original. Deoarece rata înaltă a dobânzii la aceste împrumuturi le face
atractive, instituţiile vor dori să le cumpere, chiar dacă preţul mai mare
înseamnă că ele vor obţine o rată a dobânzii puţin mai scăzută decât rata
dobânzii iniţiale a împrumutului, de regulă cu 0,15-0,20 puncte procentuale.
6.2. Generarea de venit din comisioane şi onorarii

Un alt tip de activitate extrabilanţieră implică generarea de venituri
din comisioane, pe care băncile le primesc prin furnizarea de servicii
bancare specializate clienţilor lor, precum efectuarea de schimb valutar în
numele clienţilor, deservirea unui titlu ipotecar andosat prin colectarea
plăţilor dobânzii şi a principalului şi apoi cedarea acestora către creditori,
garantarea titlurilor debitoare, precum acceptările bancare (banca promite
să efectueze plăţile principalului şi ale dobânzii, dacă cel care a emis titlul
nu o poate face) şi furnizarea liniilor de credit de susţinere.
Există câteva tipuri de linii de credit de susţinere, unul dintre
acestea fiind aranjamentul de împrumut, prin care, pentru un comision,
banca acceptă să furnizeze un împrumut la cererea unui client, la o sumă
dată, într-o perioadă de timp specificată. Liniile de credit disponibile oferă
privilegii deponenţilor băncii, precum posibilitatea depăşirilor de cont,
clienţii putând trage cecuri în exces faţă de soldul depozitului, oferirea de
scrisori stand-by de credit pentru susţinerea emisiunii de hârtii comerciale
şi alte titluri, facilităţi de emisiune a biletelor şi facilităţi de garantare
reînnoibile pentru garantarea euroobligaţiunilor pe termen mediu etc.
Activităţile extrabilanţiuere care implică garanţii ale titlurilor şi linii
de credit de susţinere cresc riscurile cu care se confruntă banca. Chiar dacă
un titlu garantat nu apare în bilanţul băncii, acesta expune banca la riscul de
neplată, iar dacă emitentul titlului devine insolvabil, banca rămâne
răspunzătoare, trebuind să plătească proprietarul titlului. Liniile de credit de
susţinere expun, de asemenea, banca la risc, deoarece banca poate fi
determinată să furnizeze împrumuturi atunci când ea nu dispune de sufi-
ciente lichidităţi sau când cel împrumutat are un risc de credit foarte prost.
6.3. Activităţi de comercializare

Încercările băncilor de a gestiona riscul ratei dobânzii le-au
determinat să comercializeze contracte futures, opţiuni pentru
instrumente de debit şi swaps-uri pentru rata dobânzii, băncile angajate
în activitatea bancară internaţională realizând tranzacţii şi pe piaţa
89

valutară, toate tranzacţiile pe aceste pieţe fiind activităţi extrabilanţiere,
deoarece ele nu au efect direct asupra bilanţului băncii. Deşi băncile care
acţionează pe aceste pieţe sunt adesea orientate direct spre reducerea
riscurilor sau spre facilitarea altor afaceri bancare, băncile încearcă uneori
să „ghicească” pieţele şi să se angajeze în operaţii speculative, adesea
foarte riscante, putând împinge băncile spre faliment.
Activităţile de comercializare (tranzacţionare), deşi adesea foarte
profitabile, sunt periculoase, deoarece sunt uşor de realizat de către
firmele financiare, angajaţii acestora lansându-se în pariuri speculative
rapide, de valori mari. Problema specială a managementului tranzacţiilor
este aceea a agentului principal, în sensul că un tranzacţionist (agent) care
dispune de abilităţi şi de posibilităţi de a plasa un activ cu risc mare, pe
piaţa obligaţiunilor, pe cea valutară sau a derivativelor, este tentat să-şi
asume riscuri excesive: dacă strategia lui de tranzacţionare este de succes,
va fi probabil recompensat substanţial, însă dacă este un eşec, pierderile le
va suporta firma financiară.
Pentru a reduce consecinţele generate de problema agentului
principal, managerii instituţiilor bancare trebuie să stabilească controale
interne, care să prevină eventualele căderi ale valorilor titlurilor,
determinate de specularea pe riscuri, controale care presupun separarea
completă a oamenilor în cei însărcinaţi cu activităţi de tranzacţionare şi
cei însărcinaţi cu contabilizarea şi urmărirea acestora, managerii trebuind
să stabilească limite ale sumei totale tranzacţionate de către agenţi şi ale
expunerii la risc a instituţiei, să promoveze utilizarea tehnologiilor
informatice moderne pentru evaluarea riscurilor.
Una din aceste metode moderne implică abordarea valorii de risc,
prin această abordare banca dezvoltând un model statistic prin care poate
calcula pierderea maximă pe care portofoliul său este posibil s-o suporte
într-un interval dat de timp, numită valoarea de risc sau VAR. De
exemplu, o bancă poate estima că pierderea maximă pe care ea poate s-o
susţină într-o zi, cu o probabilitate de 1%, este de 1 mil. euro, această
valoare fiind valoarea de risc calculată de către bancă.
O altă abordare este numită proba de stres, abordare în care
managerul solicită modele care se vor întâmpla dacă va avea loc scenariul
„judecăţii de apoi”, referindu-se la pierderile pe care banca ar trebui să le
suporte dacă o combinaţie neobişnuită de evenimente va avea loc.
90

Cele două abordări permit firmelor financiare să stabilească
expunerea la risc şi să promoveze acţiuni de reducere a riscurilor. Datorită
riscurilor crescute cu care băncile se confruntă prin activităţi extrabi-
lanţiere, autorităţile bancare şi-au accentuat preocupările referitoare la
creşterea acestor riscuri, încurajând băncile să acorde atenţie sporită
managementului riscurilor, dezvoltându-se la nivel internaţional norme
privind capitalul bancar suplimentar bazate pe calculele valorii de risc
pentru activităţile bancare de tranzacţionare.
6.4. Agentul principal

Problema agentului principal, care operează prin escrocherii de
tranzacţionare, împingând rapid firme financiare cu bilanţuri sănătoase spre
faliment, reprezintă una din problemele esenţiale ale moralităţii bancare.
Un exemplu tipic este următorul: un funcţionar superior, dintr-o
sucursală a unei firme bancare cu deschidere internaţională, începe să
speculeze asupra unui indice bursier, precum indicele Nikkei, versiunea
japoneză a indicelui Dow Jones. După un an şi şase luni, agentul suferă
pierderi semnificative, de câteva milioane de dolari, pe care le ascunde
superiorilor prin plasarea pierderii într-un cont secret. Astfel, agentul a
înşelat evaluările superiorilor, prin aparenţa unor profituri mai mari,
datorită insuficienţei controlului intern în cadrul firmei băncii, ceea ce a
permis agentului să execute tranzacţii bursiere prin sucursală şi să
supravegheze totodată contabilitatea acestor tranzacţii. Însă, aşa cum
oricine conduce o afacere cu numerar ştie, există totdeauna o probabilitate
mai mică de fraudă dacă banii sunt mânuiţi de mai multe persoane.
Similar, pentru operaţiunile de tranzacţionare financiară nu trebuie ames-
tecat managementul activităţilor operative, de negociere şi plasament
(front office), cu managementul operaţiunilor funcţionale, de administrare
şi control (back office). Continuând escrocheria, agentul a înregistrat după
încă un an pierderi de peste 200 milioane de dolari, pentru ca după puţin
timp acesta să pună gaj (să speculeze) chiar banca în operaţiile sale. Piaţa
de valori mobiliare intră în declin şi agentul înregistrează pierderi de
milioane de dolari, fapt care determină pe managerii firmei să-l cheme la
centru, şi în acest moment agentul financiar fuge în străinătate, lăsând în
final firma bancară cu o „gaură” de 1, 5 mld. dolari, ceea ce duce la
falimentul acesteia.
91

Analiza informaţiei asimetrice în problema agentului principal
explică comportamentul fraudulos al funcţionarului băncii, evidenţiind
totodată consecinţele greşelilor de management ale băncii. Prin lăsarea la
nivelul funcţionarului a controlului atât al tranzacţiilor proprii, cât şi al
contabilităţii acestora, a crescut informaţia asimetrică, deoarece s-au
diminuat posibilităţile de cunoaştere de către centru a activităţilor de
tranzacţionare ale agentului financiar.
Aceste greşeli favorizează manifestarea hazardului moral,
stimulând asumarea unor riscuri în cheltuirea fondurilor băncii, asumare
mai puţin probabilă în condiţiile unui management corect al riscurilor.
Mai mult, cu cât a înregistrat pierderi mai mari, agentul a fost stimulat
să-şi asume riscuri sporite, deoarece dacă speculaţiile reuşeau el ar fi
putut menţine situaţia financiară bună a firmei, în timp ce dacă acestea
eşuau el ar fi pierdut puţin, având oricum o slujbă în cadrul firmei, dacă
escrocheriile nu ar fi fost cunoscute. Într-adevăr, cu cât mai mari erau
pierderile lui, cu atât mai mare era dorinţa sa de a câştiga din speculaţii,
ceea ce explică escaladarea valorii tranzacţiilor şi, implicit, a volumului
pierderilor. Dacă managerii firmei financiare ar fi înţeles problema
agentului principal, ei ar fi fost mai vigilenţi în urmărirea activităţii
agentului şi banca nu ar fi falimentat.
Din nefericire, acest caz tipic se regăseşte în numeroase situaţii de
tranzacţionări frauduloase, de speculaţii ale agentului principal pe
spinarea firmei bancare, morala acestor escrocherii fiind aceea că
managementul firmelor financiare angajate în activităţi de tranzac-
ţionare trebuie să monitorizeze atent aceste activităţi, să delimiteze
organizatoric tranzacţia de controlul acesteia.
7. Inovaţii financiare
Ca şi în alte afaceri, afacerea financiară, în particular cea bancară,
are ca obiectiv obţinerea de câştiguri din vânzarea produselor. Dacă o
firmă de săpunuri sesizează că există o nevoie pe piaţă pentru un
detergent de spălat cu înmuierea ţesăturii, ea va produce un produs
potrivit satisfacerii acestei nevoi.
În mod similar, pentru a-şi maximiza profiturile, firma bancară
dezvoltă produse noi pentru a-şi satisface propriile nevoi, ca şi pe acelea
ale clienţilor săi; cu alte cuvinte, inovaţia, extrem de benefică economiei,
92

este generată de dorinţa de a obţine câştiguri. Această viziune asupra
procesului de inovaţie conduce la următoarea concluzie simplă: o
schimbare în mediul financiar va stimula firmele financiare să caute
inovaţii care să fie profitabile.
Începând cu anii `60 ai secolului XX, firmele bancare şi financiare
sunt confruntate cu schimbări drastice în mediul financiar, prin creşterea
accentuată a ratelor dobânzii şi a inflaţiei, care face dificilă predicţia
acestora, situaţie ce modifică condiţiile cererii pe pieţele financiare.
Tehnologiile informatice, care avansează rapid, schimbă condiţiile ofertei.
În plus, reglarea financiară a devenit mai dificilă, mai greoaie. Firmele
financiare constată că multe din vechile căi de a face afaceri nu mai sunt
profitabile, produsele şi serviciile bancare şi financiare pe care ele le oferă
publicului nu se mai vând, mulţi intermediari financiari observând că nu
mai sunt capabili să achiziţioneze fonduri cu instrumentele financiare
tradiţionale de care dispun, în condiţiile în care fără aceste fonduri ar fi
rapid eliminaţi de pe piaţă.
Pentru a supravieţui în noul mediu economic, firmele bancare
trebuie să caute şi să dezvolte noi produse şi servicii, care trebuie să fie
adecvate nevoilor consumatorilor şi să se dovedească profitabile, un
proces care presupune realizarea de operaţii de inginerie financiară,
promovând inovaţia financiară.
Cauzele inovaţiei sunt trei: răspunsuri la schimbări generate de
cerere; răspunsuri la schimbări generate de ofertă; evitarea reglemen-
tărilor financiare.
În continuare vor fi prezentate căile de producere a inovaţiilor de
către firmele bancare şi financiare, ca răspuns la schimbările mediului.
7.1. Reacţii la schimbările în condiţiile cererii

Cea mai semnificativă schimbare a mediului financiar în anii `90,
care a modificat cererea pentru produsele financiare, a fost creşterea
volatilităţii ratelor dobânzii. Astfel, fluctuaţia ratelor dobânzii la titlurile
de stat pe termen scurt s-a modificat de la 1%-3,5%, în anii `50, la 5%-
15% în anii `90; creşterea ecarturilor fluctuaţiilor, pe fondul creşterii
generale a nivelului ratelor dobânzii, a indus câştiguri sau pierderi
substanţiale de capital, generând incertitudini privind veniturile din
investiţii financiare, adică riscuri mari ale ratei dobânzii. Creşterea
93

riscului ratei dobânzii a determinat creşterea cererii de produse şi servicii
financiare, pentru a reduce acest risc, ceea ce a stimulat căutarea de către
bănci a noi produse profitabile, promovând inovaţia financiară, pentru a
satisface această cerere şi a accelera crearea de noi instrumente financiare
în măsură să ajute la diminuarea riscului de rată a dobânzii. Din
multitudinea de inovaţii financiare din ultimii 30 de ani, care confirmă
această evoluţie, vom prezenta ipotecile cu rată ajustabilă.
Ca şi alţi investitori, şi firmele bancare constată că împrumuturile
sunt mai atractive atunci când riscul ratei dobânzii este mai scăzut. Astfel,
ele vor refuza să acorde un împrumut ipotecar cu 10% rata dobânzii, dacă
două luni mai târziu s-ar putea ca rata să fie 12% la aceeaşi ipotecă, adică
nu-şi vor asuma riscul unei pierderi potenţiale datorită modificării
probabile a ratei dobânzii. Pentru a reduce acest risc, s-au creat ipotecile
cu rate ajustabile, care reprezintă împrumuturi ipotecare ale căror rate ale
dobânzii se schimbă atunci când ratele dobânzii pe piaţă se schimbă (de
regulă, rata dobânzii la titlurile de trezorerie pe termen scurt). Deoarece
ipotecile cu rate ajustabile permit firmelor emitente de ipoteci să obţină
rate înalte ale dobânzii la ipoteci, atunci când ratele pe piaţă cresc,
profiturile sunt menţinute ridicate în această perioadă.
Această trăsătură atractivă a ipotecii cu rată variabilă a încurajat
instituţiile ipotecare să emită ipoteci cu rată ajustabilă, având rata
iniţială mai joasă decât rata ipotecilor standard, cu rată fixă,
popularizând asemenea ipoteci în cadrul populaţiei. Totuşi, deoarece
dobânzile la asemenea ipoteci cresc adesea semnificativ, multe familii
au preferat în continuare ipotecile cu rată fixă, ambele tipuri de ipoteci
fiind larg răspândite.
7.2. Reacţii la schimbările în condiţiile ofertei

Cea mai importantă sursă de schimbare în condiţiile ofertei, care a
stimulat inovaţia financiară, a fost perfecţionarea tehnologiei informaţiei
şi din telecomunicaţii, ceea ce a făcut profitabilă crearea de noi produse
financiare oferite publicului. Atunci când tehnologia informatică
diminuează substanţial costul procesării financiare, tranzacţiile financiare
accesibile se diversifică, firmele bancare concepând noi produse şi
instrumente financiare care depind de aceste tehnologii; la aceste produse
94

publicul apelează în condiţii favorabile, printre ele numărându-se
cardurile bancare de credit şi de debit şi facilităţile bancare electronice.
Cardurile bancare de credit şi de debit
Cardurile de credit au apărut înainte de cel de-al doilea război
mondial, în SUA, când multe magazine au introdus creditele în avans,
prin furnizarea de cărţi de credit clienţilor care să le permită acestora să
facă cumpărături la aceste magazine fără a dispune momentan de bani . În
timpul celui de-al doilea război mondial a fost creată o carte de credit de
către Diner Club, valabilă la nivel naţional, după război fiind elaborate
diverse programe de cărţi de credit, însă, datorită costurilor de operare
ridicate, cărţile de credit erau emise persoanelor şi firmelor care îşi puteau
permite să facă cumpărături de valori mari. O firmă care emite cărţi de
credit câştigă din împrumuturile pe care le acordă deţinătorilor de cărţi de
credit şi din procentul reţinut la plăţile făcute către magazine pentru
cumpărăturile cu asemenea cărţi de credit. Costurile unui program de cărţi
de credit cresc datorită neplăţii împrumuturilor, furtului de cărţi de credit,
cheltuielilor implicate în procesarea tranzacţiilor cu cărţi de credit.
Bancherii au constatat succesul acestor instrumente financiare de
plată şi şi-au dorit participarea la asemenea afaceri profitabile cu cărţi de
credit. În anii `50, câteva bănci au încercat să extindă piaţa afacerilor cu
cărţi de credit, însă costurile pe tranzacţie, când au aplicat programele, au
fost prohibitive, astfel încât încercările au eşuat. Spre sfârşitul anilor `60,
perfecţionarea tehnologiilor informatice a diminuat costurile pe tranzacţie
pentru furnizarea serviciilor cu cărţi de credit, astfel încât noile încercări
ale băncilor de a promova programe extinse de introducere a acestora au
reuşit, dovedindu-se profitabile, două programe impunându-se şi
generalizându-se, şi anume programul VISA şi programul MasterCard,
aceste programe înregistrând un succes semnificativ, cuprinzând sute de
milioane de carduri. Profitabilitatea acestor instrumente de plată a atras şi
instituţiile nefinanciare, comerciale şi industriale, care au introdus
asemenea carduri în afacerile lor, cardurile fiind mai larg acceptate de
către clienţi decât cecurile, îndeosebi pentru plata cumpărăturilor,
permiţând mai uşor acestora să primească împrumuturi.
Succesul instrumentelor de plată menţionate a stimulat firmele
financiare să vină cu o nouă inovaţie, şi anume cardul de debit, utilizat
identic ca instrumentul anterior, însă suma preluată pe card este dedusă
95

(transferată) din contul bancar al deţinătorului cardului, nefiind deci
constituită printr-un împrumut (credit) bancar, cartea de debit depinzând
mai mult de costurile scăzute ale procesării tranzacţiilor, deoarece
profiturile firmelor sunt generate complet de taxa plătită de către
comerciant pe valoarea cumpărărilor cu cărţi de debit din magazinele lor.
Facilităţi bancare electronice
Perfecţionările tehnologiei informatice moderne au dat băncilor
posibilitatea să micşoreze costul tranzacţiilor bancare, prin interacţiunea
clientului cu o facilitate bancară electronică, mai degrabă decât cu o fiinţă
umană. O formă importantă a facilităţii bancare electronice o reprezintă
maşina automată de numerar (ATM), care are avantajul că nu „doarme”
deloc şi nu trebuie plătită., tranzacţiile fiind mai ieftine şi oferind mai
multă comoditate pentru client; în plus, ATM poate fi plasat independent
de localizarea sediului băncii sau al sucursalelor acesteia, astfel că se
poate obţine valută dintr-un ATM plasat în străinătate, atunci când clienţii
călătoresc peste graniţă în diverse scopuri.
Diminuarea costurilor telecomunicaţiilor a dezvoltat o altă inovaţie
financiară, şi anume serviciile bancare la domiciliu, ce reprezintă o
facilitate bancară prin care clientul este legat cu calculatorul băncii,
putând realiza tranzacţii utilizând fie calculatorul băncii, fie un calculator
personal, astfel că el poate opera multe tranzacţii fără să-şi părăsească
domiciliul, tranzacţiile fiind mult mai comode pentru client şi mai puţin
costisitoare pentru bancă.
Aceste inovaţii bancare evidenţiază faptul că s-a intrat într-o lume
în care activitatea bancară informatizată a evoluat către metodele de plată
electronice, care elimină tranzacţiile cu hârtie, cu înscrisuri şi conturile
asociate acestora. Prezenţa calculatorului personal a permis dezvoltarea
unei alte inovaţii bancare, prin deplasarea activităţii bancare la domiciliu,
afirmarea, aparent, a unei noi instituţii bancare, anume banca virtuală, o
bancă fără o localizare fizică, ci existând mai degrabă doar în spaţiul
cibernetic (cyberspace). În 1995, prima reţea bancară a titlurilor de
valoare devine prima bancă virtuală, care şi-a propus să ofere o mulţime
de servicii bancare pe Internet, precum acceptări de conturi operabile prin
cecuri, depozite de economisire, vânzarea de certificate de depozit,
emisiunea de carduri ATM, oferirea de bonuri cu facilităţi de plată etc. În
1996, două bănci americane au introdus piaţa bancară virtuală, furnizând
96

servicii bancare la domiciliu prin Internet, banca virtuală permiţând
clientului să beneficieze de un set complet de servicii bancare la
domiciliu 24 de ore din 24.
7.3. Evitarea reglementărilor existente

Procesul inovaţiei financiare prezentat până acum este, în mare,
similar cu acela din alte domenii: au loc răspunsuri la modificările în
condiţiile cererii şi ofertei. Totuşi, deoarece activitatea bancară şi
financiară este reglată mai greu decât alte activităţi, reglarea guverna-
mentală este mult mai importantă pentru stimularea inovaţiei în industria
financiară. Reglementarea guvernamentală conduce la inovaţii financiare
prin crearea de stimulente pentru ca firmele bancare să caute căi de
ocolire a reglementărilor care restricţionează posibilităţile acestora de a
obţine profit, inovaţiile putând fi considerate ca portiţe de scăpare.
Analiza economică a inovaţiei sugerează că dacă mediul economic se
schimbă , astfel încât restricţiile reglementative sunt deosebit de
împovărătoare, profituri mari putându-se obţine numai prin evitarea
acestora, portiţele de scăpare şi inovaţiile vor fi probabil valorificate.
Deoarece activitatea bancară este una din activităţile cele mai dificil
de reglementat, portiţele de scăpare apar frecvent, astfel că ascendenţa
inflaţiei şi a ratelor dobânzii a determinat impunerea unor restricţii de
reglementare mai stricte acestei activităţi, ceea ce a făcut ca şi reacţiile
inovaţionale ale firmelor financiare să fie mai puternice în anii ´80 şi ´90
ai secolului trecut.
Două seturi de reglementări au restricţionat capacitatea băncilor de
a crea profit: normele privind rezervele minime obligatorii şi limitarea
ratelor dobânzii ce pot fi plătite la depozite, aceste reglementări fiind
cauzele majore ale inovaţiilor financiare din anii `80 şi `90.
Normarea rezervelor obligatorii
Cheia înţelegerii faptului că rezervele stimulează inovaţia financiară
constă în considerarea acţiunii acestora ca o taxă asupra depozitelor.
Deoarece autoritatea monetară nu plăteşte rate ale dobânzii pentru deţinerea
rezervelor în depozite, costul de oportunitate al deţinerii acestora este rata
dobânzii pe care banca ar putea s-o obţină prin împrumutarea rezervelor
clienţilor. Pentru fiecare leu în depozite, cerinţele de constituire a rezervelor
implică deci un cost pentru bancă, egal cu rata dobânzii, rd, care ar putea fi
97

câştigată dacă rezervele ar fi împrumutate o perioadă de timp „t” înmulţită
cu fracţia de depozite deţinută ca rezerve „r.o.”, costul rd × ro , impus
băncii, fiind chiar taxa asupra depozitelor.
Tradiţional, se obişnuieşte ca subiecţii să evite impozitele, iar
băncile nu fac excepţie de la acest joc, încercând să-şi crească profiturile
prin portiţele de scăpare şi prin introducerea de inovaţii financiare, care să
le permită evitarea taxelor pe depozite impuse sub forma rezervelor
obligatorii.
Restricţii asupra dobânzilor plătite pe depozite
Până în anii `80, legislaţia interzicea în multe ţări ca băncile să
plătească dobânzi la depozitele de conturi operabile prin cecuri şi totodată
stabilea limite maxime ale ratelor dobânzii plătite la depozitele la termen,
însă dorinţa de a evita asemenea restricţii a condus băncile la inovaţii
financiare. Dacă ratele de piaţă ale dobânzii creşteau peste ratele maxime
pe care băncile le plăteau la depozitele la termen, deponenţii retrăgeau
fondurile din bănci pentru a le plasa în titluri de valoare, care aduc
venituri mai înalte. Aceste pierderi de depozite din sistemul bancar
limitau volumul de fonduri pe care băncile le puteau împrumuta, fenomen
numit dezintermediere, şi astfel reduceau profiturile bancare, băncile fiind
astfel stimulate să depăşească plafoanele ratelor la depozite, deoarece prin
aceasta puteau să achiziţioneze mai multe fonduri pentru a acorda
împrumuturi şi a obţine profituri înalte.
Eurovalutele şi biletele la ordin negociabile
La sfârşitul anilor `60, inflaţia s-a accelerat şi ratele dobânzii au
început să crească, taxa pe depozite din rezervele obligatorii începând şi ea
să crească, stimulând astfel băncile să caute soluţii pentru a evita aceste
taxe. În plus, ratele înalte ale dobânzii exprimau faptul că ratele de piaţă au
depăşit ratele maxime plătite de către bănci la depozitele la termen,
conform reglementărilor în vigoare în acel moment, şi astfel ratele de piaţă
ale dobânzii au urcat la nivele record la sfârşitul anilor `60, investitorii
diminuând depozitele la termen pentru a investi în titluri de valoare, care
ofereau venituri mai înalte. Băncile comerciale au fost astfel stimulate să
caute noi fonduri, care să nu fie supuse constrângerilor rezervelor
obligatorii, şi astfel să evite taxele pe depozite şi totodată să nu mai fie
supuse plafonării ratei dobânzii, impusă prin reglementările în vigoare.
98

Aşa cum evidenţiază analiza economică a inovaţiilor financiare,
băncile au identificat două surse de fonduri, care evitau atât rezervele
obligatorii, cât şi plafonarea ratelor dobânzii, şi anume: eurovalutele şi
biletele la ordin negociabile.
Eurovalutele, iniţial sub forma eurodolarilor, reprezentau depozi-
tele în străinătate denominate în valută proprie; ele erau sume luate cu
împrumut de la bănci din afara ţării de origine a valutei respective, nefiind
supuse reglementărilor rezervelor obligatorii sau plafonării ratelor
dobânzii din ţara care a emis valuta (în cazul iniţial, SUA). Similar,
biletele la ordin negociabile emise de către o companie care deţinea o
bancă nu erau tratate ca depozite şi astfel erau excluse de la aceste
reglementări. Nu surprinzător, pieţele eurodolarilor şi ale biletelor au
început să se extindă rapid în acea perioadă.
Conturile operabile prin cecuri
Creşterea ratelor dobânzii la începutul anilor `70, care a determinat
căutarea de soluţii pentru evitarea restricţiilor asupra ratelor dobânzii, a
stimulat dezvoltarea noilor tipuri de conturi operabile prin cecuri.
Plafonarea ratelor dobânzii a afectat puternic băncile mutuale şi băncile
de economii, care au pierdut sume mari de fonduri la instrumentele
financiare ce plăteau rate ale dobânzii mai înalte, fiind nevoite să caute
noi surse de fonduri pentru a putea acorda împrumuturi profitabile.
Astfel, băncile mutuale au descoperit posibilitatea de a obţine
fonduri prin identificarea unei portiţe de a ocoli prohibiţia – plăţile ratelor
dobânzii la conturile operabile prin cec.
Într-adevăr, prin primirea unui cec sub forma unui ordin de
retragere negociabil, conturile asupra cărora aceste ordine pot fi trase nu
sunt legal conturi operabile prin cec, nefiind supuse reglementărilor
conturilor operabile prin cec, putând deci plăti dobânzi. După câţiva ani
de litigii cu autoritatea monetară din SUA, ţara unde această inovaţie a
apărut, băncile au fost abilitate să emită asemenea conturi, acestea
cunoscând un succes semnificativ, dând băncilor posibilitatea să atragă
fonduri suplimentare, crescându-şi astfel profiturile. Concurenţa de pe
piaţa bancară a întârziat puţin generalizarea acestei inovaţii în tot sistemul
bancar, însă din anii ´80 aceste conturi, sub diverse forme, s-au răspândit
pe piaţa bancară occidentală.
99

O altă formă care dă băncilor posibilitatea să plătească dobânzi
atractive pentru atragerea fondurilor au reprezentat-o conturile de transfer
automat de economii, care permit ca soldul suplimentar, de o anumită
sumă, dintr-un cont operabil prin cec, să fie automat transferat într-un
cont de economii, care plăteşte dobândă. Atunci când un cec este tras
asupra acestui cont, fondurile necesare să acopere cecul sunt în mod
automat transferate din contul de economii în contul operabil prin cec.
Astfel, soldurile care obţin dobândă într-un cont de economii sunt parte
din conturile de depozit operabile prin cec, deoarece ele sunt disponibile
pentru tragerea de cecuri. Legal, însă, contul de economii, şi nu contul
operabil prin cecuri plăteşte dobândă deponenţilor.
Băncile comerciale oferă o diversitate de asemenea conturi
deponenţilor lor, care implică utilizarea aşa-numitului cont de
transformare, pentru a angaja aranjamente de răscumpărare a doua zi. În
acest tip de aranjament, orice sold peste un anumit volum în contul
operabil prin cec al firmei la sfârşitul unei zile de afaceri este transferat
(convertit) într-un cont şi investit pe o zi care plăteşte dobândă firmei.
(aranjamentul de răscumpărare este un aranjament prin care o firmă
cumpără bonuri de trezorerie pe care banca este de acord să le răscumpere
în ziua următoare , la un preţ puţin mai ridicat). De altfel, deşi conturile
operabile prin cec nu plătesc legal dobândă, corporaţia primeşte dobânda
pe soldurile disponibile pentru tragere de cecuri.
Aranjamentele de răscumpărare şi transferurile automate de
economii ale firmelor financiare sunt stimulate nu numai de plafonarea
ratelor dobânzii, ci şi de noile tehnologii informatice, care permit
operarea acestor conturi fără costuri adiţionale de tranzacţionare.
Inovaţiile financiare evidenţiază faptul că profesia de bancher nu
este una aşezată, stabilă, cum era odată, ceea ce a făcut pe un bancher să
declare: „În ciuda costumelor negre pe care le poartă liderii bancari,
activitatea bancară este o industrie foarte dinamică”.
SUMARUL CAPITOLULUI
Bilanţul băncilor comerciale poate fi considerat ca o listă a
surselor şi utilizărilor fondurilor bancare. Pasivele bancare sunt
sursele fondurilor, care includ depozite operabile prin cecuri, depozite
la termen, împrumuturi scontate la Banca centrală, împrumuturi
100

primite pe piaţa interbancară, la care se adaugă capitalul băncii.
Activele bancare reprezintă utilizările fondurilor mobilizate, care
includ rezerve, elemente de numerar în procesul de colectare, depozite
la alte bănci, titluri de valoare, împrumuturi acordate şi alte active,
precum capitalul fizic.
Banca obţine profit în procesul de transformare a activelor: ele iau
împrumuturi pe termen scurt şi acordă împrumuturi pe termen lung. Când
o bancă primeşte (încasează) un depozit adiţional, ea câştigă o sumă egală
rezervelor, iar când plăteşte depozite, pierde o sumă egală rezervelor.
Deşi prin deţinerea de active mai lichide obţin venituri mai mici,
băncile doresc să deţină asemenea active. În special, băncile deţin rezerve
suplimentare şi secundare, deoarece ele oferă siguranţă în cazul ieşirilor
neprevăzute de depozite, generatoare de costuri ridicate. Băncile îşi
gestionează activele pentru a-şi maximiza profiturile, prin căutarea
împrumuturilor şi titlurilor cu randament cât mai ridicat, simultan cu
încercarea de a reduce riscurile prin provizioane adecvate de lichiditate.
Tradiţional, managementul pasivelor era o activitate rutinieră,
aşezată, în prezent însă băncile mari, adevărate centre de monedă, caută în
mod activ surse de fonduri prin emisiunea de pasive, precum certificatele
de depozit şi împrumuturile pe titluri de la alte bănci sau corporaţii.
Băncile îşi gestionează volumul de capital, astfel încât să evite falimentul
şi să se încadreze în normele de capital bancar stabilite de către autorităţi,
nedorind totuşi să deţină prea multe rezerve, deoarece îşi diminuează
sursele de venituri.
Conceptele de selecţie adversă şi de hazard moral explică
semnificativ principiile managementului riscului de credit, implicat în
activităţile de împrumut: alegerea şi monitorizarea, stabilirea relaţiilor cu
clienţii pe termen lung şi garantarea împrumutului, soldurile colaterale şi
de compensare, raţionarea creditelor.
Odată cu creşterea volatilităţii ratelor dobânzii din anii `80,
instituţiile financiare devin mai preocupate de expunerea lor la riscul de
rată a dobânzii. Analiza gapului şi a duratei relevă dacă instituţiile
financiare au pasive sensibile la ratele dobânzii mai mari decât activele
similare, în care caz o creştere a ratei dobânzii va reduce profiturile, iar o
scădere a acesteia va creşte profiturile. Firmele financiare îşi gestionează
riscul ratei dobânzii prin modificarea structurii bilanţului, utilizând însă şi
strategii care implică derivatele financiare.
101

Activităţile extrabilanţiere constau în instrumente financiare
tranzacţionabile şi care generează venituri din comisioane (taxe) şi din
vânzări de împrumuturi, acestea influenţând profiturile băncii, nefiind
însă vizibile în bilanţ. Deoarece aceste activităţi expun băncile la creşterea
riscurilor, managementul băncii trebuie să acorde o atenţie specială
procedurilor de evaluare a riscurilor şi de control intern, pentru a
constrânge angajaţii să nu-şi asume, în numele băncii, riscuri prea mari.
O schimbare în mediul economic va stimula firmele financiare să
caute inovaţii financiare, care să contribuie la menţinerea profitabilităţii
concurenţiale a băncii. Modificările în condiţiile cererii, îndeosebi
creşterea riscului ratei dobânzii, au stimulat căutările pentru creşterea
profiturilor prin inovaţii financiare, precum ipotecile ajustabile, în timp ce
schimbările în condiţiile ofertei, datorită progresului în tehnologiile
informatice, au condus la inovaţii financiare, precum cărţile de credit
(cardurile) bancare şi facilităţile bancare electronice. Reglementările au
generat inovaţii financiare care au încurajat găsirea de portiţe prin care să
se ocolească impactul restrictiv al acestor reglementări asupra profiturilor
băncii. Începând din anii `60, de exemplu, ratele înalte ale dobânzii,
determinate de creşterea inflaţiei, combinate cu plafonarea ratelor
depozitelor şi cu taxa pe depozite, au limitat profiturile băncilor. Dorinţa
de evitare a acestor reglementări a încurajat inovarea financiară, sub
forma ordinelor de retragere negociabile, aranjamentelor de
răscumpărare, transferului automat de economii.
Deoarece băncile, instituţii de depozit, joacă un rol major în
canalizarea fondurilor către împrumutătorii cu oportunităţi de investiţii
productive, aceste instituţii sunt importante pentru funcţionarea eficientă
şi adecvată a sistemului financiar şi economic, băncile furnizând o mare
parte din împrumuturi, finanţând populaţia şi afacerile, oferind servicii
financiare diferite, facilitând plăţile.
În capitolul II sunt examinate următoarele probleme: cum
operează băncile, cum şi de ce creează ele împrumuturi, cum colectează
fondurile, cum îşi gestionează activele şi pasivele, cum realizează profit.
Deşi ne vom concentra asupra băncilor, deoarece ele sunt cele mai
importante instituţii de depozit, multe dintre problemele studiate sunt
valabile şi pentru celelalte firme financiare.
102

TERMENI-CHEIE
Activ financiar Activitate extrabilanţieră
Aranjament bancar Bilanţ
Capitalul băncii Cont bancar
Contul T. Credit bancar Datoria totală
Depozit interbancar Dezintermediere
Diversificarea portofoliului Durată
Egalitatea fundamentală a Faliment bancar
bilanţului
Gap Garantarea împrumutului
Gestiunea riscurilor Inovaţie financiară
Instrument financiar Lichiditatea activelor
Managementul activelor Managementul adecvării
capitalului
Management bancar Managementul lichidităţii
Managementul pasivelor Multiplicatorul capitalului
Operaţia de bază a băncii Pasiv bancar
Produs bancar Profit bancar
Randamentul activelor Rata rentabilităţii economice
Rata rentabilităţii financiare Rata rezervelor obligatorii
Reglementare bancară Reţea bancară
Rezervă bancară Rezervă obligatorie
Risc bancar Serviciu bancar
Strategia băncii Titlu financiar
Transformarea activelor Valoare de risc
TESTE ŞI INTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

• Aranjaţi următoarele active bancare în ordinea descrescătoare a
lichidităţii: împrumuturi comerciale, titluri de valoare, rezerve, imobilizări.
• Arătaţi pe scurt în ce constă operaţia de bază a băncii.
• Indicaţi care sunt componentele esenţiale ale datoriilor băncii.
• Care categorie de active deţine ponderea principală în totalul
activelor băncii şi care sunt caracteristicile acesteia?
• Fie două bănci, I şi II, având aceleaşi active totale, de 1.500 mil
lei, randamentul fiind de 8% şi, respectiv, 11%, iar multiplicatorul
103

capitalului de 5, respectiv, 6. Determinaţi diferenţa procentuală dintre
ratele rentabilităţii financiare ale băncii I faţă de banca II.
• Ce se întâmplă cu rezervele Băncii I dacă o persoană retrage
1.000 euro numerar şi o altă persoană depune 500 euro numerar ?
Utilizaţi contul T pentru a explica răspunsul.
• Dacă banca înregistrează o ieşire de depozit de 50 mil. euro cu o
rată a rezervei obligatorii la depozite de 10%, ce acţiuni trebuie ea să
întreprindă pentru a se proteja de faliment?
• Precizaţi opţiunile decizionale ale băncii în condiţiile
insuficienţei capitalului, pentru a evita falimentul.
• Evidenţiaţi caracteristica principală a activităţilor extrabilanţere
ale băncii.
• Dacă o bancă constată că RRF-ul său este prea mic, deoarece
deţine prea mult capital bancar, ce poate să facă banca pentru a creşte
RRF ?
• Dacă o bancă nu se încadrează în norma de capital de 1 mil. euro,
care sunt cele trei acţiuni pe care poate ea să le întreprindă pentru a
rectifica situaţia ?
• Banca X prezintă următorul bilanţ sintetic:
Mil lei
Activ Pasiv
Active sensibile la rată 250 Pasive sensibile la rată 400
Active cu rată fixă 750 Pasive cu rată fixă 600
Total activ (AT) 1.000 Total pasiv (PT) 1.000
Durata medie a activelor băncii este de 5 ani, adică durata timpului

de viaţă a fluxului de încasări este de 4 ani, iar durata medie a pasivelor
este de 3 ani, capitalul băncii reprezentând 8% din active. Să se determine
gapul, g, şi durata, d, în cazul creşterii ratei dobânzii, Δrd , cu 4 puncte
procentuale.
• Principii ale managementului riscului de credit sunt: raţionarea
creditelor, rambursarea rapidă a creditelor, monitorizarea şi acoperirea,
garantarea împrumuturilor, compensarea soldurilor, relaţii consolidate cu
clienţii, diversificarea riscurilor, colateralele. Care dintre principiile
enumerate nu sunt specifice managementului riscului de credit?
104

• O bancă colectează un depozit la termen suplimentar de 10.000
lei, plătind o dobândă de 5%, iar costurile de întreţinere a depozitului sunt
de 50 de lei. Pentru a obţine profit, bancă utilizează depozitul pentru a
acorda credite cu o dobândă de 10%. Determinaţi profitul obţinut de
bancă, în condiţiile în care rata rezervelor obligatorii este de 10%.
• Manolescu Gheorghe, Diaconescu Adriana, Management
bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
• Mishin Frederic S., The economics of money, banking, and
financial markets, Addison-Wesley, New York, 2001.
• Basno Cezar, Dardac Nicolae, Management bancar, Editura
Economică, Bucureşti, 2005.
• Coussergues Sylvie de, Géstion de la banque, Dunod, Paris,
1992.
• Koch Timothy W, Bank management, The Dryden Press, USA,
2000.
105

III. CREDITAREA ECONOMIEI
SCOPUL CAPITOLULUI îl reprezintă relevarea rolului, conţinutului

şi formelor creditului ca mijloc de finanţare a economiei, precum şi a
fundamentelor teoretice şi analitice ale acestuia în contextul intermedierii
financiare.
OBIECTIVE:
• Cunoaşterea caracteristicilor şi funcţiilor creditului ca modalitate
al intermedierii financiare.
• Înţelegerea contribuţiei creditului la procesul creaţiei monetare şi
la fundamentarea mecanismului de realizare a echilibrului dintre oferta şi
cererea de credit.
• Prezentarea formelor creditului şi a caracteristicilor delimitative
ale acestora.
• Evidenţierea specificului intermedierii financiare prin credit şi a
instrumentelor definitorii de realizare a acesteia.
• Prezentarea conţinutului şi formelor analizei creditului şi analizei
riscului de credit, precum şi a clasificării creditelor.
INTRODUCERE
Componentă definitorie a intermedierii financiare, creditarea
constituie totodată fluxul principal de finanţare a economiei, formele şi
instrumentele de credit diversificându-se şi adaptându-se cerinţelor
clientelei, transformării tehnologiilor de transfer şi concurenţei dintr-un
mediu caracterizat prin incertitudine şi riscuri. În ultimii 30 de ani,
ponderea creditului, a creditului bancar în portofoliul activelor bancare a
fost de peste 50%, adesea ajungând la 755, în ultima perioadă,
pătrunderea băncilor pe pieţele financiare, inovaţiile financiare,
106

securizarea creditelor au reorientat fluxurile de împrumuturi spre titlurile
financiare, însă creditul rămâne cel care susţine, direct şi indirect,
ansamblul procesului de finanţare, managementul creditului, al riscurilor
de credit reprezentând, de fapt, problema centrală a funcţionării întregului
sistem bancar şi financiar.
1. Conţinutul şi caracteristicile creditului

Apariţia creditului a depins de un anumit stadiu de dezvoltare a
schimbului, când vânzătorul oferă cumpărătorului valori de întrebuinţare
în schimbul unei promisiuni că va primi cândva o valoare. Acest fapt
constituie o vânzare pe credit.
Sub aspect economic, creditul constă, deci, în cedarea unor valori
de întrebuinţare prezente în schimbul unor valori de primit în viitor.
Termenul de credit vine din limba latină, de la creditum, participiul
trecut al verbului credere, semnificând încrederea celui care dă unei
persoane anumite bunuri, lucrări sau servicii, că va primi în schimb valori
corespunzătoare. În limba română, cuvântul credit a pătruns în secolul
XVIII, fiind preluat din limba franceză – crédit. Analiza apariţiei
cuvântului evidenţiază faptul că, pe măsura instituţionalizării funcţiei
monetare ca mijloc de plată, a avut loc decalarea în timp a actului de
vânzare de cel de plată. Acest fenomen exprimă o conexiune directă între
producător şi consumator, între ofertă şi cerere şi între cei doi agenţi
economici reprezentativi ai economiei: furnizorul şi beneficiarul, relaţie
care constituie întreaga esenţă a procesului de creditare.
Sub alt aspect, creditul a apărut din necesitatea stingerii obligaţiilor
dintre diferiţi agenţi economici, proces căruia nu-i putea face faţă moneda
lichidă, în această perspectivă creditul reprezentând o pârghie a
desfăşurării oricărui proces economic. La nivelul agentului economic se
constată că, pe lângă capitalul propriu, acesta contractează şi împru-
muturi, în particular, bancare, sub forma creditului.
Depăşind sfera de interese a agentului economic intern, creditul se
extinde şi în relaţiile cu partenerii externi, în cele mai complexe sfere de
activitate, în care intervin diferiţi agenţi economici, inclusiv statul, putând
afirma, împreună cu monetariştii, că astăzi omenirea trăieşte prin credit.
107

În literatura de specialitate, română şi străină, definiţia creditului şi
accepţiunile sale sunt foarte diferite.
Într-un mod simplificat, creditul poate fi definit ca o formă specială
de mişcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau
transferare de monedă cu titlul de împrumut.
Elementul comun care se regăseşte în diferitele definiţii ale
creditului prezintă trei aspecte:
• existenţa unor disponibilităţi de monedă la unii agenţi economici
şi acceptul acestora de a le ceda (împrumut) altor agenţi (debitori);
• pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă
împrumutul (împrumutant);
• obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un
termen numit scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobândă.
În amplitudinea sa, relaţia de creditare evidenţiază un set de
caracteristici, prin care se delimitează sfera şi se caracterizează conţinutul
acestuia :
¾ Subiecţii relaţiei de credit, creditorul şi debitorul, acoperă o mare
diversitate în ceea ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice,
motivaţia angajării într-un raport de credit şi durata acestui angajament
etc. După natura participanţilor la procesul de creditare, aceştia pot fi
grupaţi în trei categorii cu amplă cuprindere: întreprinderile, populaţia,
statul.
Raportul de credit implică, din punct de vedere patrimonial,
redistribuirea unor capitaluri disponibile, ceea ce presupune existenţa
unor procese de economisire sau de acumulări monetare.
¾ Promisiunea de rambursare, elementul esenţial al relaţiei de
credit, presupune riscuri care necesită în consecinţă angajarea unor garanţii.
În raporturile de credit, riscurile probabile sunt riscul de nerambur-
sare şi riscul de imobilizare.
Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau
a incapacităţii de plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale,
deficienţelor împrumutatului, prevenirea riscului putându-se realiza prin
diversificarea sau prin garantarea împrumutului.
Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deţinătorul de
depozite, care nu sunt în măsură să satisfacă cererile titularilor de
depozite, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate.
108

Prevenirea unui asemenea risc se poate obţine prin administrarea
judicioasă a depozitelor şi creditelor de către bănci, angajarea de credite
pe hârtii de valoare, mobilizarea efectelor prin rescont şi prin alte
operaţiuni. În acest sens, banca trebuie să-şi întărească poziţia de creditare
prin garanţii personale şi garanţii reale.
¾ Termenul de rambursare, caracteristică esenţială a creditului,
are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 ore) se ajunge la
termene de la 30 la 50 de ani şi chiar 100 de ani(pentru construcţia de
locuinţe). Pentru creditele pe termen scurt este specifică rambursarea
integrală la scadenţă. Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea
rambursarea eşalonată, fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termene
stabilite, lunare, trimestriale etc., odată cu plăţile cuvenite pentru dobânzi
se rambursează o parte din împrumut.
¾ Dobânda reprezintă caracteristica definitorie a creditului.
Clauza dobânzii fixe, convenită în cadrul acordului de credit, este
acceptabilă pentru ambele părţi, pentru întregul împrumut şi pe toată
durata creditului. Sub presiunea inflaţionistă s-a instituit regimul
dobânzilor variabile (sensibile), situaţie în care dobânzile se modifică
periodic (de regulă semestrial), în funcţie de nivelul dobânzilor pe
piaţă. În cadrul acordului de credit se pot prevedea cumularea dobânzii
cuvenite şi plata integrală a acesteia la încheierea contractului.
¾ Acordarea creditului (tranzacţia). Creditul poate fi constituit în
cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei
obligaţiuni, angajarea unui depozit. În cadrul sistemelor de credit deschis
(linii de credit), împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de
către debitor, cărţile de credit fiind modalităţile cele mai răspândite
pentru această formă. Consimţirea tranzacţiei, respectiv, acordarea
creditului, fiind un act de mare importanţă, creditorul trebuie să-şi asigure
o bună informare şi documentare pentru evitarea riscului.
¾ Consemnarea şi transferabilitatea sunt caracteristici necesare ale
creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate,
prin înscrisuri, instrument de credit a cărui formă de prezentare implică
aspecte multiple şi diferenţiate, esenţială fiind obligaţia fermă a
debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv, dreptul
creditorului de a i se plăti suma angajată.
109

Prin intermediul transferului se realizează cesiunea creanţei, a
dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum şi
veniturile accesorii.
Transferul direct este desfăşurat în cadrul raporturilor directe între
creditori sau între bănci privind circulaţia cambiei (scontare şi rescontare),
a cecului etc., în timp ce transferul pe pieţele financiare are ca obiect
obligaţiunile şi alte hârtii de valoare asimilate.
Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile
temporar disponibile, mobilizate de ele, pentru ca, într-o etapă următoare,
să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de
banca de emisiune şi alte bănci prin operaţiile de recreditare.
2. Consideraţii teoretice asupra creditului

Creditul are un rol foarte important în economia modernă,
operaţia de credit concretizându-se, cel mai adesea, în schimbul de
monedă. Subiectul X oferă astăzi 1.000 lei subiectului Y, acesta din
urmă rambursând, peste o perioadă de timp, subiectului X 1.100 lei,
deci o sumă mai mare.
Aceasta reprezintă, în primul rând, transferul dreptului de a
dobândi o anumită cantitate de monedă şi, în al doilea rând, crearea unui
nou drept, de a dobândi bunuri, în cazul în care cel care împrumută
moneda, adesea banca, are posibilitatea de a o face.
În cadrul acestui schimb, una dintre părţi, aceea care primeşte
creditul, debitorul, amână livrarea sa în timp, ceea ce presupune că cel
care acordă creditul, creditorul, are încredere în promisiunea debitorului.
Preţul acestei încrederi pe care subiectul X i-o acordă subiectului Y în
schimbul acordării în prezent a 1.000 lei pe care-i va primi peste o
perioadă de timp, să spunem 1 an, este dobânda pe care subiectul Y va
trebui s-o plătească, rambursându-i 1.100 lei subiectului X, deci plătind o
dobândă de 100 lei, ceea ce semnifică o rată a dobânzii de 10%. Rata
dobânzii reprezintă preţul plătit pentru a dispune o perioadă de timp de o
anumită cantitate de monedă.
Subiecţii economici, îndeosebi agenţii economici, firmele dispun de
modalităţi diverse pentru a-şi finanţa nevoile de lichidităţi, adică de a
obţine un credit. O firmă împrumută monedă atât pentru funcţionarea sa
normală, pe termen scurt, cât şi pentru o perioadă mai lungă de timp.
110

Firma comercială Z vinde zilnic 500 kg de zahăr, însă din motive
de eficienţă economică se aprovizionează de la angrosist pentru 3 luni,
deci cu 45 de tone, cu plata după două luni de la livrare, după vânzarea a
2/3 din zahăr. Însă angrosistul are nevoie de bani pentru cheltuielile sale
de exploatare şi pentru reînnoirea stocurilor, şi, în acest sens, solicită
firmei Z să semneze o promisiune de plată a facturii peste 2 luni de la
livrare, sub forma unui înscris comercial, numit efect de comerţ,
adresându-se băncii pentru a obţine un credit egal cu suma din factura de
livrare către firma Z. Banca preia înscrisul, la scadenţă, firma Z
rambursând băncii suma, precum şi o dobândă pentru creditul acordat,
această operaţiune de împrumut numindu-se scontarea efectelor de
comerţ, rata dobânzii percepută de către bancă numindu-se taxă de scont.
Similar procedează orice firmă pentru a împrumuta sume de bani
de la bancă pentru nevoi conjuncturale, pentru finanţarea descoperirilor
de cont.
Firmele au nevoie de lichidităţi nu numai pentru a-şi continua
activitatea, dar şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi creşte producţia, ceea
ce presupune modernizarea echipamentelor existente sau crearea de noi
echipamente, mai performante, cererea de capital fiind importantă pentru
firme, acestea având nevoie de fonduri pentru o perioadă mai lungă, 5-10
ani sau mai mult. Recursul la credit, în acest caz, se impune atunci când
firma trebuie să realizeze investiţii care depăşesc capacitatea de
economisire a firmei sau, dacă nu sunt posibilităţi de a stimula investitorii
de capitaluri (populaţie, firme, bănci), de a-şi plasa disponibilităţile în
firmă, devenind proprietari ai unei părţi din capitalul acesteia.
Apelarea la credit poate fi o sursă de profit, căci ar permite
extinderea producţiei, investiţiile moderne, ar permite creşterea
beneficiilor şi crea astfel posibilitatea rambursării creditului, cu condiţia
ca firma să-şi prevadă corect rentabilitatea investiţiei, putându-se afirma
că firma se împrumută astăzi pentru a se îmbogăţi mâine.
Apelul la credit, adică la economisirea altora, se impune îndeosebi
când este necesar de a realiza mari investiţii şi, în acest, sens rolul
intermedierii instituţiilor financiare constă în colectarea economisirii de
la o multitudine de subiecţi economici, creditul delimitându-se în două
categorii mari: creditul pe termen scurt, cu scadenţa, de regulă, sub
1 an, şi creditul pe termen lung, cu scadenţa peste 5 ani, între acestea
plasându-se creditul pe termen mediu, cu scadenţa între 1 an şi 5 ani.
111

Mijloacele de finanţare a creditului pe termen scurt, şi a creditului
pe termen lung sunt, din punct de vedere teoretic, diferite. Într-adevăr,
creditul pe termen scurt, fiind rambursat rapid şi servind funcţionării
normale a firmelor, creează bunuri sau comercializează bunuri existente,
fiind normal să fie finanţat prin creaţie de monedă scripturală. Ajustând
cantitatea de monedă la nevoile economiei, banca permite echilibrarea
cererii şi ofertei de monedă pe piaţa bunurilor de consum, ajustare
realizată, deci, prin creaţia de monedă scripturală. Singura constrângere
este aceea ca banca să nu depăşească posibilităţile de creaţie a monedei
scripturale; în caz contrar, banca trebuie să facă apel la Banca centrală
pentru ca aceasta să-i avanseze lichidităţile care-i lipsesc, ceea ce îi va
diminua rentabilitatea.
Dacă în condiţii normale creditul pe termen scurt nu ar trebui să
genereze dezechilibre între cantitatea de bunuri oferite şi fluxurile de
monedă, în cazul utilizării creditelor pentru a realiza stocuri speculative
de mărfuri, îndeosebi în condiţiile inflaţiei sau ale devalorizării monedei,
pot fi generate dezechilibre prin creşterea aparentă a cererii în condiţiile
unei oferte constante de bunuri.
Dacă creditul pe termen lung ar fi finanţat de către bănci prin
creaţie monetară, şi ţinând seama că acest credit ar genera bunuri după o
perioadă lungă de timp, s-ar înregistra conjunctural un dezechilibru al
circuitului economic între lichidităţile distribuite suplimentar prin credit şi
oferta de bunuri existentă.
Creditul pe termen lung nu poate fi deci finanţat din moneda pe
care băncile o deţin la vedere, în casierii, fără a se confrunta cu riscuri,
fiind periculoasă finanţarea creditelor pe termen lung prin creaţia de
monedă, în acest caz făcându-se apel la economisire, deci la amânarea
consumului. În cazul acestei finanţări a creditului pe termen lung,
circuitul economic rămâne în echilibru, căci efectul dezechilibrant al
veniturilor, al lichidităţilor suplimentare pe piaţa bunurilor de consum este
anulat de această economisire, echivalentă unei abţineri de la consum.
Presupunem însă că se recurge la creaţie monetară pentru a finanţa
investiţiile în condiţiile existenţei unei capacităţi de producţie neutilizate
în firmele care produc bunuri de consum, caz în care creşterea cererii de
bunuri de consum, datorită distribuirii noilor venituri din creditul pe
termen lung, ar putea corespunde unei creşteri rapide a cantităţii de bunuri
oferite pe această piaţă, echilibrul economic nefiind afectat.
112

Cei care economisesc oferă fonduri pe piaţa creditelor, iar cei care
investesc solicită, cer fonduri pe piaţa creditelor, echilibrul dintre cererea
şi oferta de credite, în funcţie de nivelul ratei dobânzii, fiind prezentat în
graficul din figura nr. 4.
12
10
Figura nr. 4. Echilibrul dintre oferta şi cererea de credite
Curba ofertei de credite este înclinată pozitiv, ea creşte de la stânga

la dreapta; cu cât va creşte rata dobânzii, cu atât populaţia şi firmele vor
deveni creditori neţi. La o rată a dobânzii, ridicată, populaţia observă că
rata de piaţă a dobânzii oferă o alegere mai bună decât rata personală a
câştigului, determinată prin echilibrarea personală dintre consumul
prezent şi viitor. La o rată foarte înaltă a dobânzii, indivizii orientaţi spre
„trăieşte-ţi viaţa în prezent” vor considera că merită să salveze mai mult
din venituri şi, totodată, firmele vor considera că nu pot plăti rata dobânzii
din câştiguri, ele putând câştiga mai mult devenind creditori neţi,
deoarece rata de piaţă a dobânzii depăşeşte rata aşteptată a profitului din
proiectele de investiţii.
Curba cererii de credit a comunităţii va fi înclinată negativ,
coborând de la stânga la dreapta, la o rată a dobânzii în scădere, mai mulţi
indivizi preferând să devină debitori neţi, să se împrumute. La o rată a
113

dobânzii descrescătoare, populaţia descoperă că rata de piaţă a dobânzii
este mai mică decât rata personală de câştig şi decid să reducă rata de
economisire. La o rată foarte joasă a dobânzii, care ar putea fi şi negativă,
chiar şi indivizii orientaţi spre viitor vor considera că preferă să consume
mai mult în prezent şi să economisească mai puţin. Pentru firme, ratele
mai joase ale dobânzii înseamnă că vor putea împrumuta fonduri pentru
mai multe proiecte de investiţii, plătind dobânzi şi obţinând profit.
Pe scurt, la o rată a dobânzii redusă, celelalte condiţii rămânând
constante, volumul de credit cerut creşte.
Graficul din figura nr. 4 indică modul în care oferta de credit şi
cererea de credit ale comunităţii se comportă pe piaţa creditului,
determinând şi fiind determinate de evoluţia ratei dobânzii.
La o rată a dobânzii de peste 10%, de exemplu 12%, volumul de
credit oferit depăşeşte volumul de credit cerut, înregistrându-se un surplus
de credit. Creditorii, concurând pentru câştiguri din dobânzi, vor împinge
rata dobânzii în jos, spre 10%. Pe de altă parte, la 8 % se va înregistra
penurie de credit, volumul de credit cerut depăşind volumul de credit
oferit la această rată a dobânzii. Cei care se împrumută, debitorii, se
concurează pentru a obţine credit, împingând rata în sus, spre 10%. În
cele din urmă, rata dobânzii se va stabiliza la 10%, punct la care volumul
de credit oferit şi volumul de credit cerut se egalizează la 100 milioane
lei, considerându-se că există echilibru, deoarece nici ofertanţii nici
solicitanţii de credit nu sunt interesaţi să-şi modifice comportamentul.
Studierea sistemului de piaţă implică înţelegerea faptului că
preţurile alocă resursele în economie, dobânda reprezentând preţul care
alocă fondurile împrumutabile, creditul între consumatori şi firme,
afaceri. Firmele concurează între ele pentru fondurile împrumutabile, rata
dobânzii alocând aceste fonduri între diferitele firme, şi prin urmare
diferitelor proiecte de investiţii ale acestor firme. Acele proiecte de
investiţii ale căror rate de rentabilitate sunt mai mari decât rata de piaţă a
dobânzii de pe piaţa creditului vor fi realizate procurând liber fonduri de
pe piaţa creditelor. De exemplu, dacă rata aşteptată a rentabilităţii pentru
cumpărarea unui nou factor în industrie este de 20% şi fondurile
împrumutabile pot fi obţinute cu o rată a dobânzii de 15%, atunci
investiţia, în acest caz cumpărarea unui nou factor de producţie, va fi
realizată. Dacă însă acelaşi proiect are o rată aşteptată a rentabilităţii de
9%, el nu va fi realizat. Fondurile vor merge spre licitatorii mai
114

convenabili, cei care vor şi sunt capabili să plătească o rată a dobânzii mai
ridicată., adică spre acele firme care sunt mai profitabile. Astfel, firmele
profitabile se vor extinde, iar firmele neprofitabile vor fi forţate să-şi
restrângă activitatea sau să falimenteze. Alocarea creditului între firme
poate fi considerată eficientă dacă eficienţa este definită în termenii
suveranităţii consumatorului. Dacă este util ca aceia care consumă să
influenţeze producţia prin plasarea banilor pe piaţă, atunci este util să se
permită firmelor profitabile să se extindă, forţând firmele neprofitabile,
sau mai puţin profitabile, să-şi restrângă activitatea.
Consumatorii concurează, de asemenea, între ei, prin orientarea
creditului, deplasându-l spre licitatorii convenabili, rata dobânzii alocând
consumul în timp. Aceasta permite indivizilor orientaţi spre prezent, care
sunt dispuşi să plătească rate ale dobânzii mai ridicate, să consume mai
mult acum şi mai puţin mai târziu. Permiţând creditului să se deplaseze
spre licitatorii mai convenabili, aceasta permite totodată indivizilor
orientaţi spre viitor să substituie un consum mai mare în viitor unui
consum mai redus în prezent. Dacă este util să se permită indivizilor să
aleagă ratele lor de consum de-a lungul timpului, atunci este util să se
permită ratei dobânzii să aloce creditul între indivizii care se concurează.
3. Funcţiile creditului
Principala trăsătură distinctivă a relaţiilor de credit constă în
finanţarea subiecţilor economici pe seama disponibilităţilor latente ale
economiei, în condiţiile rambursabilităţii, perceperii de dobândă şi
emisiune (creaţie) monetară .
Funcţiile creditului, ca expresie a dezideratelor fundamentale faţă
de existenţa şi menirea operaţională a relaţiilor de credit, sunt:
¾ Funcţia de mobilizare, ameliorare şi redistribuire
¾ Funcţia de emisiune
¾ Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii economice
Funcţia de mobilizare, ameliorare şi redistribuire
Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici,
instituţiilor, populaţiei şi concentrarea lor la bănci sunt premisa principală
pentru acordarea de credite. Are loc, de fapt, crearea de către bancă a unei
noi puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au
115

utilizat-o, producându-se şi o „reaşezare” a cererii de valori de
întrebuinţare. Cererea titularilor de disponibilităţi, care nu este în
condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu cererea efectivă a
beneficiarilor de credite, diferită material de cea a deţinătorilor de
depozite monetare, cu implicaţii asupra structurii materiale a producţiei.
Funcţia redistributivă a creditului nu poate pune în evidenţă
dinamica masei monetare în circulaţie, întrucât în ea se regăseşte şi se
reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activă, cantitatea de
monedă rămânând aceeaşi, aşa cum, schimbând poziţia clepsidrei,
cantitatea de nisip cuprinsă în ea rămâne neschimbată.
Funcţia de emisiune
Manifestarea funcţiei de emisiune a creditului constă în crearea de
noi mijloace de plată în economie, a unei mase monetare suplimentare.
Dacă fondurile agenţilor economici, resursele bugetului administraţiei
publice şi ale populaţiei sunt, în fiecare moment, limitate, creditul bancar
apare ca fiind singura resursă „liberă”, a cărei mărime ar putea lua valori
în funcţie de deciziile subiective ale băncilor. Această aparenţă este însă
falsă. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară, ci ea trebuie corelată cu
realităţile economice, deoarece supracreditarea, cât şi subcreditarea au
efecte perturbatoare pentru economie.
Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii
agenţilor economici
Eficienţa economică a activităţii întreprinderilor se reflectă sensibil
în situaţia lor financiară, iar aceasta din urmă, în volumul fondurilor
utilizate pentru un nivel dat de activitate, precum şi în gradul de asigurare
a capacităţii de plată. Cu cât eficienţa economică a unei activităţi date este
mai ridicată, celelalte condiţii fiind invariabile, cu atât necesarul de
fonduri este mai redus.
Nivelul de eficienţă se regăseşte în mărimea fondurilor totale
necesare, însă, şi mai pregnant, în situaţia creditelor, întrucât acestea
intervin ca resursă marginală de completare, a cărei dimensiune este
determinată de evoluţia fondurilor proprii.
Creditul nu este doar un seismograf al eficienţei economice, ci şi un
instrument de influenţare, în direcţia stimulării unei activităţi calitativ
superioare, prin acordarea de credite fără restricţii agenţilor economici cu
116

bună activitate şi prin aplicarea de restricţii sau neacordarea de credite
celor care se confruntă cu deficienţe în gestiunea lor şi dificultăţi în
returnarea împrumuturilor.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de
efecte favorabile, cum ar fi: sporirea puterii productive a întreprinderii,
prin redistribuirea capitalului; concentrarea capitalului; reducerea
cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară; adaptarea elastică a
cantităţii de monedă în circulaţie la necesarul economiei.
Pe lângă aceste efecte favorabile, creditul presupune şi o serie de
riscuri. Principalul risc este abuzul de credit, fenomenul supracreditării
economiei generând, inevitabil, procese de deteriorare a puterii de
cumpărare a banilor, inflaţie. Totodată, creditul poate favoriza operaţii
economice ce atentează la lichiditatea bancară, în măsura în care băncile
au prea puţine posibilităţi de selecţie a clienţilor solicitatori de credite sau
aceştia sunt de rea-credinţă.
Riscurile creditului pot fi generate de fenomene economice
individuale sau de o anumită stare economică conjuncturală.
Pentru prevenirea riscurilor creditării, băncile trebuie să deţină
informaţii pertinente asupra situaţiei patrimoniale şi financiare a
debitorilor, asupra naturii operaţiunilor economice în care aceştia se
angajează. Totodată, prevenirea riscurilor în creditare presupune
cunoaşterea reputaţiei morale a debitorilor, a bonităţii lor, o bună evaluare
a evoluţiilor viitoare a acestora.
4. Formele creditului
Creditul poate fi structurat după mai multe criterii, ceea ce permite
mai buna lui cunoaştere şi analizare. Aceste criterii sunt:
natura economică şi participanţii;
destinaţia dată creditului;
natura garanţiilor ce servesc ca acoperire;
termenul la care trebuie rambursat;
fermitatea scadenţei;
modul de stingere a obligaţiilor de plată.
a. După natura lui economică şi participanţi, se disting mai multe
forme ale creditului:
• creditul comercial;
117

• creditul bancar;
• creditul de consum;
• creditul obligatar;
• creditul ipotecar.
Creditul comercial este creditul pe care-l acordă întreprinzătorii
la vânzarea mărfurilor sub forma amânării plăţii. Această formă de credit
se manifestă nu numai în relaţiile de vânzare-cumpărare dintre întreprin-
zătorii productivi şi cei din comerţ, ci şi, mai ales, direct, între întreprin-
zătorii producători.
Datorită creditului comercial, întreprinzătorii îşi pot desface
producţia fără să mai aştepte până când cumpărătorii vor dispune de bani,
creditul comercial accelerând circuitul capitalului real.
Cu toate avantajele pe care le presupune, creditul comercial are
totuşi o serie de limite. În primul rând, el este limitat prin proporţiile
capitalului de rezervă al producătorului. Orice întreprinzător va putea
vinde mărfuri pe credit numai în măsura în care dispune de rezerve de
capital care-i permit continuarea activităţii de exploatare. În al doilea
rând, proporţiile creditului comercial depind de regularitatea încasării
contravalorii mărfurilor vândute pe credit anterior; dacă nu încasează la
timp contravaloarea mărfurilor livrate, producătorul va trebui să restrângă
vânzarea cu plata ulterioară(pe credit).
Creditul comercial cuprinde: creditul de vânzător şi creditul de
cumpărător.
Creditul de vânzător are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata
amânată. Întreprinzătorul apare în două ipostaze, şi anume: cea de
împrumutat, prin credit-furnizori, pentru procurări de echipamente,
materiale etc., şi cea de împrumutător, prin credite-clienţi, pentru
produsele livrate sau lucrările executate partenerilor săi.
Creditul de cumpărător se identifică cu plăţile în avans. Şi în
această ipostază, întreprinzătorul poate fi atât beneficiar al avansurilor
plătite de către clienţii săi pentru fabricaţia produselor, cât şi plătitor
de avansuri către furnizori. Altfel spus, creditele de cumpărător apar
ca o prefinanţare, de către beneficiari, a fabricaţiei produselor pe care
aceştia intenţionează să le achiziţioneze. De regulă, aceste credite sunt
utilizate în procesele de exploatare cu ciclu lung de fabricaţie (cons-
trucţii, agricultură).
118

Creditul comercial este un instrument de promovare a livrărilor, de
reducere a cheltuielilor reclamate de plata dobânzilor pentru contractarea
de împrumuturi, care, altfel, în cazul creditului bancar, ar fi necesare.
Creditul bancar este un credit sub formă bănească acordat de
bancheri întreprinzătorilor şi populaţiei. Dacă, în cazul creditului
comercial, participanţii la relaţiile de credit sunt întreprinzătorii, în cazul
creditului bancar numai unul dintre participanţi este agent nefinanciar,
producător (întreprinzătorul), celălalt participant fiind banca, adică un
agent financiar, bancherul apărând doar în ipostaza de deţinător al sumei
împrumutate. Creditul bancar, fiind sub formă bănească, este mult mai
flexibil, se poate mişca în orice situaţie, disponibilităţile băneşti
mobilizate din anumite sectoare ale economiei putând fi dirijate către
întreprinzători, indiferent de sfera lor de activitate.
Prin formarea depozitelor bancare pe seama disponibilităţilor, pe de
o parte, şi acordarea de credite pentru activitatea de exploatare curentă
sau realizarea obiectivelor de investiţii, pe de altă parte, băncile şi clienţii
lor (întreprinzătorii) se găsesc în raporturi de reciprocitate.
Modalităţile tehnice de creditare a activităţii curente a agenţilor
nefinanciari sunt multiple: avansurile în cont curent, linia de credit
simplă, linia de credit confirmată, linia de credit revolving, credite cu
destinaţie specială etc.
Creditul obligatar exprimă relaţii între unităţi economice şi
instituţii, în calitate de debitori, care emit obligaţiuni, pe de o parte, şi, pe
de altă parte, subscriptorii de obligaţiuni, în calitate de creditori, care îşi
avansează capitalul în scopul obţinerii unei dobânzi. Rezultă că
obligaţiunea, în calitate de titlu de credit, serveşte atât la formarea
capitalului fix, cât şi la formarea capitalului circulant (sub forma
bonurilor şi certificatelor de depozit).
Referitor la obligaţiunile emise de către întreprinderi, se evidenţiază
specificul acestora de a fi angajate primordial în sfera publică, fiind
accesibile tuturor doritorilor de investiţii şi făcând obiectul negocierii la
bursa de valori.
Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a extins activitatea
instituţiilor de evaluare mobiliară (rating).
Fiind un proces de evaluare a poziţiei financiare a unui titlu de
împrumut, ratingul exprimă o apreciere asupra riscurilor legate de
rambursare sau plată a dobânzilor. Desfăşurând o activitate de expertizare
119

în favoarea investitorilor, instituţiile de rating pot consolida buna
apreciere a emitenţilor de obligaţiuni, promovând prin aceasta emisiunea
valorilor mobiliare.
Obligaţiunile se vând în mod curent între întreprinderi şi bănci, între
bănci şi Banca Centrală, în cadrul operaţiunilor de optimizare a
plasamentelor pe care o urmăreşte fiecare. Totodată, activele în obligaţiuni
creează baza unor operaţiuni de împrumut declanşate de deţinătorii care
primesc credite; prin gajarea acestora, deţinătorii obţin disponibilităţi
lichide în momentele considerate oportune, în condiţii avantajoase, iar pe
de altă parte, păstrează în continuare calitatea de proprietar al acestor
obligaţiuni şi deci privilegiul de a încasa, la termenele stabilite, dobânzile
ce li se cuvin. Se poate conchide că obligaţiunile, în sine, reprezintă fondul
material al unor ample operaţiuni bancare active şi generează numeroase şi
diverse operaţiuni de credit bancar.
Creditul de consum constă în vânzarea, cu plata în rate, a unor
bunuri de consum personal de valori mari şi folosinţă îndelungată, cum
sunt mobila, articolele de uz casnic, autoturismele etc. Între creditul de
consum şi creditul bancar se manifestă raporturi de determinare, adesea,
pentru a dezvolta vânzarea de mărfuri cu plata în rate, comercianţii
recurgând la creditul bancar.
Creditul ipotecar este creditul garantat cu proprietatea imobiliară
şi are ca principal obiectiv susţinerea dezvoltării acestei proprietăţi. După
natura garanţiei, creditul ipotecar poate fi rural sau urban. În timp ce
creditul ipotecar rural are drept garanţie a rambursării proprietatea
funciară, proprietatea asupra terenului, creditul ipotecar urban este
garantat cu ipotecarea clădirilor. Creditul ipotecar a dobândit amploare în
toate ţările dezvoltate, formele pe care le îmbracă fiind diverse: credit
ipotecar cu dobânzi variabile, credit ipotecar cu rambursare progresivă,
credit ipotecar inversat, purtător de anuităţi. Elementul comun al
ultimelor două forme de credit constă în faptul că ele contribuie la
finanţarea nevoilor de consum ale populaţiei, diferenţa constând în
dimensiunea temporală a consumului finanţat.
b. După destinaţia dată creditului, se disting:
• credite productive;
• credite neproductive.
Creditele productive sunt cele destinate unei activităţi productive.
Creditele neproductive au ca destinaţie consumul individual.
120

Aceasta nu înseamnă că numai prima categorie de credite este
importantă, iar cealaltă lipsită de semnificaţie, deoarece rezultatul final al
utilizării unui credit de consumate poate avea efecte productive
comparabile sau superioare.
c. După natura garanţiilor ce servesc ca acoperire, creditul poate fi:
• credit real;
• credit personal.
Creditul real este creditul acordat pe temeiul unor garanţii
materiale, certe, care acoperă cu prisosinţă valoarea creditului, punând la
adăpost pe creditor de orice risc.
Creditul personal are la bază încrederea de care se bucură
debitorul, reputaţia lui de a-şi îndeplini prompt obligaţia, calităţile morale
ale solicitatorului, dar şi situaţia lui materială. Chiar dacă nu se cere o
garanţie efectivă sub raport juridic, ca în cazul creditului real, calităţile
morale ale debitorului nu pot fi ignorate.
d. După termenul la care trebuie rambursat, creditele pot fi:
• credite pe termen;
• credit fără termen.
Creditele pe termen trebuie rambursate la o dată stabilită, cum
sunt, de exemplu, creditele cambiale. Nerespectarea termenului de
rambursare atrage sancţiuni. Creditele pe termen pot fi considerate credite
pe termen scurt, credite pe termen mediu sau lung.
În cazul creditelor fără termen, contractarea obligaţiei de credit
nu stipulează data lichidării ei, de exemplu, în cazul creditelor de cont
curent, care presupun relaţii continue şi curente.
e. În funcţie de fermitatea scadenţei, creditul poate fi:
• credit denunţabil;
• credit nedenunţabil.
Atunci când bancherul îşi rezervă dreptul ca înaintea termenului de
scadenţă fixat, pe baza unui preaviz, să ceară debitorului să plătească,
avem creditul denunţabil. De pildă, astfel de denunţări pot interveni în
cazul creditului de cont curent, atunci când debitorul prezintă o
deteriorare a gestiunii sale. Creditul în care bancherul nu-şi rezervă
dreptul de a cere restituirea anticipată a împrumutului acordat este numit
credit nedenunţabil.
f. În funcţie de modul de stingere a obligaţiilor de plată pentru
lichidarea creditelor, se disting:
121

• credite amortizabile;
• credite neamortizabile.
La creditele pe termen lung şi mediu se prevede posibilitatea
rambursării acestora prin rate anuale, astfel determinate încât stingerea
întregului angajament să se facă în cadrul unui termen stabilit, având
credite amortizabile. Suma din credit care trebuie restituită periodic
poartă denumirea de amortizare sau amortisment. De regulă, amortizarea
unui credit pe termen mediu şi lung se realizează în cadrul anuităţilor,
care includ şi dobânzile aferente.
Pentru creditele mici sau pe termen scurt, condiţiile de rambursare
pot fi stabilite fie în sensul unei achitări globale, fie în sensul unei plăţi
eşalonate altfel decât anual. Aceste credite intră în categoria creditelor
neamortizabile.
5. Intermedierea şi instrumentele de credit bancar

Creditul reprezintă componenta activă a intermedierii financiare.
Intermedierea financiară, prezentată teoretic în capitolul anterior,
este caracteristică fluxului de lichidităţi atunci când între ultimul creditor
şi ultimul debitor (beneficiar) se interpune o instituţie financiară, banca
realizând intermedierea între deponenţii bancari, deţinătorii depozitelor,
care sunt creditorii ultimi, şi solicitanţii de credit, cumpărătorii de
lichidităţi, ca debitori bancari.
În esenţă, toţi intermediarii financiari îşi emit propriile pasive
către populaţie, depozite, titluri pentru depuneri, poliţe etc., utilizând
fondurile pentru a cumpăra obligaţiuni, ipoteci, debite etc., însă,
dincolo de rolul de intermediere, intermediarii financiari oferă active
diversificate depunătorilor, reducând riscul acestora prin realizarea
unui portofoliu diversificat de active. Fiecare deponent, oricât de
modest ar fi, achiziţionează, prin intermediarii financiari, o gamă
diversificată de active de la debitorii ultimi ai intermediarilor
financiari, ai băncilor, cumpărând active mai sigure şi mai lichide şi
primind şi un venit sub forma dobânzii.
Creditorii şi debitorii finali reprezintă populaţia, firmele, adminis-
traţiile, care se află conjunctural când într-o postură, când în alta, de regulă
firmele şi administraţiile fiind debitori, iar populaţia creditori. În schema
din figura nr. 5 este reprezentată simplificat relaţia de intermediere.
122

Creditori finali Intermediari finali D ebitori finali
Bănci comerciale - Firme

- Populaţie
- Firme - Fonduri mutuale - A dministraţii
- A dministraţii - Fonduri de pensii - Populaţie
- I nstituţii de
asigurări
Figura nr. 5. Relaţia de intermediere financiară
Dezintermedierea este procesul invers intermedierii, subiecţii

economici retrăgând fondurile din depozite şi investindu-le direct în titluri
emise de către debitorii finali, precum firme, administraţii, neapelând la
depozite, la intermediari pentru a-şi valorifica disponibilităţile, econo-
misirea. Acest proces se declanşează atunci când achiziţionarea directă,
pe pieţe, a titlurilor generează o rată a dobânzii mai mare decât aceea
generată de către depozite. În scopul de a stopa scurgerea de fonduri din
depozite, intermediarii financiari, băncile, au creat titluri de depozit,
precum certificatele de depozit negociabile, care pot fi operate pe piaţa
financiară pe termen scurt sau mediu.
Atunci când un împrumutant şi un împrumutat tranzacţionează
voluntar, ambii parteneri câştigă, altfel tranzacţia nu ar avea loc; desigur,
în final, unul din ei va câştiga mai mult. Un împrumut este o extensiune a
creditului, iar un instrument de credit este o evidenţă scrisă a extensiei
împrumutului. Instrumentele de credit sunt schimbate pe pieţele de credit,
pieţele facilitând creşterea economică, variaţia volumului într-o economie
putând afecta activitatea economică tot aşa ca variaţiile ofertei de
monedă.
Expansiunea creditelor permite celui împrumutat să efectueze mai
repede cheltuieli, iar celui care împrumută să obţină dobândă şi să
achiziţioneze mai multe bunuri în viitor, creditul realizând un transfer al
puterii de cumpărare. Posibilitatea schimbării reciproce a instrumentelor
de credit pe piaţă face ca rata dobânzii a fiecărui instrument să varieze în
funcţie de condiţiile pieţei. Dacă un debit mare, pe termen lung, cu riscuri
ridicate, al unei persoane, X, este cumpărat, contra unui instrument de
credit, de către persoana, Y, care la rândul său vinde instrumentul altei
persoane, Z, ş.a.m.d., aceasta ar avea ca rezultat faptul că multe persoane
ar angaja cuantumuri mai mici de credite către persoana X, pentru
perioade mai scurte. Prin posibilitatea revânzării instrumentelor de credit
123

se reduce riscul extensiei (expansiunii) creditului şi sporeşte lichiditatea
instrumentului, ceea ce permite volume mai mari de credit, facilităţi
comerciale, reducerea ratelor dobânzii.
Instrumentele de credit conţin, în principal, informaţii referitoare la
identitatea celui împrumutat, valoarea creditului, scadenţa, rata dobânzii.
Toate instrumentele de credit permit transferul creditului, unele
fiind negociabile, iar altele nenegociabile. Cele negociabile, precum
certificate de depozit, poliţe, cambii, bonuri de tezaur, pot transfera, în
mod liber, dreptul de proprietate către terţe persoane, existând o
promisiune necondiţionată de plată, pe când cele nenegociabile nu dispun
de această posibilitate.
Titlurile de credit reprezintă un instrument scris şi semnat prin care
este specificată promisiunea de a achita o sumă de bani la o dată
specificată, promisiunea putând îmbrăca formele: poliţă şi ordin de plată.
Poliţele pot fi emise, ca instrument de credit, de către sectorul
privat şi sectorul public (de stat).
Poliţele emise de către stat sunt: certificatele de trezorerie, emise pe
termen scurt; bonuri de trezorerie, putând fi emise pe o perioadă de 1-10
ani; obligaţiuni de trezorerie, cu scadenţa peste 10 ani.
Poliţele private sunt negarantate, pe termen scurt, fiind numite
hârtii comerciale sau bilete la ordin nenegociabile, pentru care nu se cer
colaterale, şi garantate, de natura obligaţiunilor, care pot fi convertibile
sau nu.
Ordinele de plată sunt reprezentate generic prin trate, care includ,
spre deosebire de poliţele private, o a treia persoană, beneficiarul plăţii.
Tratele sunt bancare, trase asupra unei bănci, şi comerciale, trase asupra
oricărei alte persoane sau instituţii.
Alegerea de către bancă a instrumentelor de credit celor mai
adecvate subiecţilor economici este influenţată de următorii factori:
o capacitatea firmei de a asigura serviciul datoriei, în condiţii de
profit acceptabil, evidenţiată prin fluxul anticipat de lichidităţi pe care l-ar
putea genera;
o structura fluxului de lichidităţi al firmei, pentru alegerea celui
mai bun mix de facilităţi;
o costul relativ, ca un mix între datorii şi capital propriu, luând în
considerare diversitatea de titluri de credit din punct de vedere al
costurilor;
124

o structura maturităţilor, finanţarea datoriei prin instrumente de
credit reflectând capacitatea firmei de a genera lichidităţi;
o fiscalitatea, luându-se în considerare diferenţierea fiscalizării
titlurilor de creanţă şi a activelor de capital;
o expunerea valutară, sub cele trei forme: economică, de
competitivitate; a tranzacţiei, având în vedere moneda de înregistrare a
tranzacţiei; de translaţie, când firma operează pe mai multe pieţe străine;
o caracteristici financiare, exprimate prin indicatori specifici
firmei;
o expunerea la variaţia ratei dobânzii;
o înclinaţia către risc, în funcţie de natura firmei şi de destinaţia
finanţării prin credit.
6. Multiplicatorul creditului bancar

Volumul creditului pe care instituţiile de depozit, băncile, îl alocă
pentru împrumuturi şi pentru achiziţionarea de titluri financiare reprezintă
o variabilă semnificativă pentru politica monetară, cu implicaţii econo-
mice majore. Deoarece extinderea depozitelor contribuie la expansiunea
creditelor şi a cumpărărilor de titluri, politicile Băncii centrale pot afecta
volumul cererii din economie, al activităţii economice, prin influenţarea
agregatului volumului creditelor pe care băncile le pot acorda.
În figura nr. 6 este prezentat contul bilanţier (contul T) al unei
bănci, care evidenţiază legătura dintre depozite, pe de o parte, şi credite şi
titluri, pe de altă parte, luând în considerare rezervele obligatorii şi
excedentare ale băncii.
Active Pasive
Împrumuturi I Depozite D
Titluri T
Rezerve obligatorii R.O.
Rezerve excedentare R.E.
Figura nr. 6. Contul bilanţier simplificat al băncii
Din bilanţ, neluând în considerare alte elemente, vom avea:

I + T + R.O. + R.E. = D (25)
125

Considerând creditul total (C.T.) acordat de către bănci, avem:
C.T. = I + T (26)
ceea ce înseamnă că
C.T. + R.O. + R.E. = D, (27)
şi, reordonând termenii, vom avea :
C.T. = D – R.O. – R.E. (28)
Modificările în creditul total sunt determinate fie de modificările în
depozite, fie de modificările în rezerve, ceea ce formal se exprimă astfel:
ΔC.T = ΔD − ΔR.O. − ΔR.E. = (1 − ro − re) × ΔD (29)
Se cunoaşte că baza monetară (B.M.) este determinată astfel:
B.M. = N + T.R. = N + R.O. + R.E. (30)
unde:
o N = numerar în economie;
o T.R. = R.O. + R.E: total rezerve în sistemul bancar.
Notând N/D = n , R.O./D = ro , R.E./D = re, vom avea:
B.M . = (n + ro + re) × D (31)
În acest fel o schimbare în baza monetară se exprimă astfel:
ΔB.M . = (n + ro + re) × ΔD , (32)
de unde rezultă că,
ΔD = ΔB.M . (n + ro + re) , (33)
Şi înlocuind în formula lui ΔC.T . , avem:
1 − ro − re
ΔC.T = × ΔB.M = M .C. × ΔB.M . (34)
n + ro + re
Se constată că o modificare a bazei monetare determină o
modificare multiplicativă a creditului total, factorul de multiplicare, M.C.,
numindu-se multiplicatorul creditului. Acest multiplicator depinde de
aceiaşi factori ca multiplicatorul monetar, adică N, R.O şi R.E., orice
schimbare în aceşti factori producând o schimbare în creditul total.
7. Principii în activitatea de creditare bancară

Economiile actuale, ca economii monetare, presupun desfăşurarea
unui amplu proces de creditare, ca o latură consistentă a activităţii
bancare, existând o interdependenţă a creditului şi situaţiei financiare a
agenţilor economici:
126

• în primul rând, prin situaţia creditelor se reflectă starea financiară
a oricărui întreprinzător angajat în relaţia de creditare;
• în al doilea rând, o bună susţinere financiară va genera condiţii
favorabile pentru obţinerea de noi credite.
Desfăşurarea adecvată a procesului de creditare este reglementată şi
organizată în sensul asigurării unei intermedieri financiare care să permită
satisfacerea adecvată a nevoilor de finanţare a clienţilor, dar şi realizarea
eficientă şi cât mai sigură a acestei activităţi din punctul de vedere al
băncii, aceste deziderate fiind impuse prin respectarea principiilor de
creditare.
• Un principiu de bază după care se călăuzeşte întreaga activitate
bancară este prudenţa bancară. Ca atare, băncile vor urmări ca solici-
tanţii de credite să dea dovadă de credibilitate. Toate operaţiunile de
creditare şi cele în legătură cu constituirea garanţiei vor trebui
consemnate în documentele contractuale, din care să rezulte fără echivoc
toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii.
Activitatea de creditare trebuie să prezinte interes atât pentru bancă,
ce are în vedere o sporire a profiturilor obţinute din dobânzi, cât şi pentru
agenţii economici, ce urmăresc consolidarea afacerilor şi, dacă este
posibil, obţinerea unei mai bune rentabilităţi financiare, urmare a utilizării
efectului de „levier” financiar favorabil.
Pe întreaga durată a creditării, debitorul are obligaţia să pună la
dispoziţia băncii un exemplar din bilanţul contabil, situaţiile contabile
periodice şi orice alte documente solicitate de creditor, această obligaţie
fiind ca o clauză distinctă prevăzută în contractul de credite.
• Un alt principiu care trebuie respectat este acela al respectării
destinaţiei creditului, care afirmă că împrumuturile şi scrisorile de
garanţie solicitate băncii, indiferent de sumă, durată de rambursare,
respectiv valabilitate, se acordă numai pentru destinaţia stabilită prin
contracte, nerespectarea acestei condiţii dând dreptul băncii să rezilieze
contractul de credit şi să retragă împrumutul.
În practica bancară, persoanele fizice pot să solicite credite dacă
îndeplinesc o serie de criterii, cum ar fi:
o realizează venituri certe şi cu caracter permanent pe întreaga
perioadă de creditare;
127

o garantează rambursarea creditelor solicitate cu veniturile pe care
le realizează, precum şi cu alte valori materiale;
o nu înregistrează debite restante sau alte obligaţii neachitate la
scadenţă la data solicitării împrumutului.
• Principiul planificării creditelor afirmă necesitatea estimării,
cuantificării cerinţelor şi potenţialului de creditare ale băncii, sub forma
unor situaţii bilanţiere care cuprind resursele totale de creditare (disponi-
bilităţi şi depozite, valori mobiliare, refinanţări etc.) şi plasamentele
(credite, plasamente interbancare, rezerva minimă obligatorie etc.). Din
compararea resurselor totale de creditare (Rtc) cu totalul plasamentelor
(Pt) pot să apară următoarele două situaţii:
¾ Rtc < Pt – deficit de resurse;
¾ Rtc > Pt – excedent de resurse.
Încă din faza de planificare, pentru diminuarea riscului lipsei de
lichidităţi, se va urmări asigurarea corelării creditelor cu resursele de
acoperire a acestora, atât în structură, cât şi din punct de vedere al
maturităţii lor. De pildă, disponibilităţile la vedere vor putea fi utilizate
pentru acoperirea a circa 30 % din soldul împrumuturilor curente.
Activitatea de planificare bancară a plasamentelor se corelează cu
stabilirea necesarului de credite de către clienţii băncii în funcţie de
necesităţi. Această activitate presupune o limitare a creditelor în cadrul
unor plafoane stabilite şi controlate de către unităţile bancare
• Principiul garantării creditelor asigură băncile în ce priveşte
rambursarea la scadenţă a ratelor din credit şi achitarea dobânzilor
aferente. În relaţiile cu debitorii, băncile sunt expuse unor riscuri, care, în
mod firesc, impun luarea unor măsuri pentru garantarea creanţei, de
regulă, garantarea creditelor făcându-se pe baza bunurilor mobile şi
imobile ale debitorului.
Trebuie reţinut faptul că băncile pot acorda credite nu numai dacă
garanţiile constituite pot fi valorificate, ci trebuie să se ţină seama şi de
posibilităţile reale de rambursare a creditelor pe seama lichidităţilor gene-
rate de activitatea economică. Garanţiile constituie doar o sursă secundară,
de protecţie a creditorului în cazul unor împrejurări neprevăzute.
Din punct de vedere juridic, după natura lor, garanţiile pot fi, aşa
cum s-a arătat: garanţii reale şi garanţii personale.
Garanţiile reale constau în afectarea unui bun al debitorului în
vederea asigurării rambursării creditelor angajate. Acest tip de garanţie
128

oferă băncii dreptul de preferinţă (întâietate în recuperarea creanţei) şi
dreptul de urmărire (poate acţiona asupra bunului respectiv, indiferent la
cine se află). Garanţiile reale se pot concretiza în gajul propriu-zis (cu
deposedare) sau în ipotecă şi privilegii.
Garanţiile personale constau în acele mijloace juridice prin care o
persoană se angajează în numele debitorului să plătească datoria în caz de
insolvabilitate a acestuia. Cele mai utilizate forme de garanţii personale
întâlnite sunt: cauţiunea, scrisoarea de garanţie şi cesiunea de creanţă.
Toate aceste forme de garantare a creditelor, pentru a fi acceptate
de către bănci, trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:
să poată fi materializate într-un titlu înscris autentic; bunurile să se afle în
proprietatea debitorului sau a girantului şi să nu fie afectate de către alte
creanţe; proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le gira sau ipoteca;
bunurile existente anterior angajării creditelor să fie în stare
corespunzătoare de funcţionare; bunurile procurate ulterior pe seama
creditelor să fie noi şi însoţite de documente de calitate; bunurile propuse
drept garanţie să aibă piaţă de desfacere sau potenţiali cumpărători.
• Rambursarea creditelor la scadenţă, ca principiu al activităţii de
creditare, presupune restituirea sumelor împrumutate la termenele
stabilite. Fiecare agent economic angajat în relaţia de creditare va negocia
şi va stabili, în funcţie de anumite criterii, termenele de rambursare pe
care băncile le vor urmări să se respecte. Are loc aşa-zisa scadenţare a
creditelor. Scadenţa este o dată viitoare, posibilă şi certă la care creditul
devine exigibil şi trebuie rambursat. Scadenţa poate fi intermediară, când
numai o parte din împrumut devine exigibil şi trebuie rambursat, sau
finală, când operează rambursarea ultimei rate.
Pot să apară şi situaţii în care creditele nu pot fi rambursate la
scadenţă. Dacă acest fenomen este generat de cauze obiective, la
cererea clienţilor săi, banca poate prelungi termenul de rambursare,
procedându-se la o rescadenţare a creditelor. Totodată, pot să
apară şi cazuri deosebite, justificate economic, când debitorul se
confruntă cu greutăţi majore în rambursarea creditelor. În aceste
situaţii, la solicitarea expresă a celor în cauză, băncile pot aproba
reeşalonarea la plată a întregului credit, ca o măsură excepţională,
înainte de declararea incapacităţii de plată şi declanşarea procedurii
de executare silită.
129

Creditele nerambursate nici după procedura de reeşalonare se vor
trece, din iniţiativa băncii, în categoria creditelor restante, pentru care se
vor percepe dobânzi penalizatoare în funcţie de vechimea restanţelor.
În condiţiile în care un agent economic are de achitat băncii sale
diferite creanţe din activitatea de creditare, ordinea va fi următoarea:
comisioane, taxe şi speze bancare; dobânzi penalizatoare; dobânzi
curente; rate la credite restante în ordinea vechimii; rate la creditele
curente ajunse la scadenţă.
Aplicarea unilaterală a principiilor creditării pentru toţi beneficiarii
de credite creează posibilitatea urmăririi operative a resurselor de
creditare şi antrenării acestora potrivit necesităţilor reale ale economiei.
8. Analiza bancară a creditului

Decizia bancară de a acorda un credit trebuie să fie susţinută de
capacitatea de rambursare, prezentă şi viitoare, a clientului. Ca atare, este
foarte important pentru bancă să obţină cât mai multe informaţii despre
evaluarea unui agent economic.
Principalele caracteristici ale analizei bancare a creditului sunt:
este o analiză cantitativă şi calitativă a firmei, care permite să se
determine capacitatea acesteia de a rambursa datoria, principalul şi dobânda;
vizează identificarea, evaluarea şi diminuarea acelor riscuri care
pot împiedica firma să-şi onoreze obligaţiile contractuale;
implică examinarea legăturii dintre capacitatea şi performanţele
managementului, a relaţiei funcţionale a activelor, datoriilor şi capitalului
firmei, evidenţiate în bilanţ, cu rezultatele activităţii, aşa cum ele sunt
reflectate în situaţia fluxurilor şi a contului de venit;
evaluează situaţia financiară şi ratele care evidenţiază eficienţa
performanţelor firmei, posibilitatea acesteia de a acoperi serviciul
datoriei.
Cadrul general al analizei de credit este următorul:
¾ descrierea împrumutului (scop, sumă, rambursare, scadenţe,
garantare);
¾ descrierea firmei (informaţii de bază, raportul anual şi situaţia
consolidată, analiza firmei);
¾ descrierea pieţei şi ramurii (produse/proiecte, ramură/piaţă);
130

¾ descrierea financiară a clientului, analiză istorică (creşterea
generală a firmei, analiza dimensiune-comunitate, analiza contului de
venit, analiza bilanţului, analiza fluxului de numerar);
¾ analiza activităţii viitoare (cantităţi, preţuri, lichidităţi proiecte);
¾structura tranzacţiei (colaterale, aranjamente);
¾ analiza SWOT (puncte tari, puncte slabe, oportunităţi, ameninţări);
¾ sumar şi recomandări.
Două direcţii sunt definitorii în analiza şi evaluarea unui agent
economic implicat în relaţia de creditare;
9 analiza economico-financiară;
9 analiza aspectelor nefinanciare.
Analiza economico-financiară vizează atât perioadele anterioare
(de regulă, ultimii doi ani), cât şi proiecţiile financiare pentru perioadele
viitoare şi are ca suport documentele contabile de sinteză (bilanţul
contabil, contul de rezultate, raportările contabile periodice etc.) şi
situaţiile financiare, un loc important revenind situaţiei fluxurilor de
lichidităţi (cash-flow).
Întotdeauna, analiza financiară a unui agent economic are ca punct
de plecare bilanţul contabil. Acest document contabil de sinteză oferă o
imagine concludentă asupra patrimoniului, situaţiei financiare şi
rezultatelor obţinute de agentul economic la un moment dat. Mai mult, în
urma prelucrării datelor din bilanţ se pot obţine noi informaţii, care să
corespundă mai bine necesităţilor de analiză realizată de către bancă,
respectiv, de diagnostic şi evaluare. În esenţă, investigarea datelor din
bilanţul contabil presupune parcurgerea următoarelor etape: analiza
imobilizărilor şi surselor de acoperire a acestora; analiza decontărilor,
prelevărilor, vărsămintelor, datoriilor şi obligaţiilor faţă de terţi; analiza
stocurilor şi a celorlalte elemente de active circulante.
Ca un prim obiectiv, pe baza datelor de bilanţ, se urmăresc determi-
narea activului net şi stabilirea cât mai corect posibil a riscului asumat de
client în comparaţie cu cel al băncii.
Contul de rezultate, un alt document de sinteză, pune în evidenţă
evoluţia fluxurilor din venituri şi cheltuieli şi raportul dintre acestea pe
perioada întregului exerciţiu financiar. În baza datelor pe care le oferă
contul de rezultate se poate realiza o analiză asupra: veniturilor,
cheltuielilor şi profitului obţinute pe segmente de activitate (exploatare,
131

financiară şi excepţională); repartizării profitului net; pierderilor înregis-
trate şi modului de recuperare a lor.
Totodată, contul de rezultate ne oferă posibilitatea stabilirii unor
solduri intermediare de gestiune (marja brută, valoarea adăugată, exce-
dentul brut din exploatare, capacitatea de autofinanţare etc.), indicatori
foarte importanţi în procesul de evaluare a situaţiei economico-financiare
a clienţilor.
În baza datelor furnizate de bilanţul contabil şi contul de rezultate,
băncile vor stabili situaţia bonităţii clienţilor, folosind în acest sens un
sistem de indicatori de structură şi performanţă vizând: cifra de afaceri,
capitalurile proprii, rezultatul exerciţiului, lichiditatea, rentabilitatea,
solvabilitatea etc.
Prin coroborarea rezultatelor indicatorilor de bonitate, banca poate
să pună în evidenţă situaţia financiară a agentului economic, marcată prin
puncte „tari” şi puncte „slabe”, ceea ce va face ca decizia de creditare să
fie bine argumentată.
Analiza aspectelor nefinanciare este, de asemenea, foarte impor-
tantă în evaluarea poziţiei agenţilor economici, vizând credibilitatea
clienţilor, marcată, în primul rând, de calităţile morale şi profesionale ale
managerilor agenţilor economici solicitanţi de credite, ale principalilor
asociaţi şi colaboratori. În al doilea rând, se au în vedere calitatea
activităţii desfăşurate de agenţii economici şi, în principal, îndeplinirea
obligaţiilor generate de relaţiile cu partenerii de afaceri.
În analiza aspectelor nefinanciare se va ţine seama de o serie de
factori specifici care operează atât în mediul intern al afacerii, cât şi în
exteriorul acesteia.
¾ Factorii interni se structurează astfel:
o Managementul;
o Activitatea agentului economic;
o Strategia.
¾ Factorii externi cei mai importanţi sunt:
o Caracteristicile domeniului de activitate, competitivitatea;
o Nivelul profitabilităţii, gradul de tehnologizare, cheltuielile de
capital, marja brută etc.;
o Strategiile viitoare în cadrul domeniului de activitate:
o Impactul cadrului legislativ asupra agentului economic, incidenţa
factorilor macroeconomici;
132

o Dependenţa şi poziţia geografică faţă de: sursele de aprovi-
zionare; piaţa de desfacere; mijloacele de transport etc.
o Aspecte sociale ale pieţei de desfacere: obiceiuri, tendinţa spre un
anumit tip de consum, motive religioase etc.
Investigarea factorilor nefinanciari operează atât în cazul noilor
clienţi ai băncii, cât şi pentru cei care beneficiază deja de credite.
Evaluarea performanţelor agenţilor economici, în calitate de
împrumutaţi, prezintă o deosebită importanţă pentru bancă în analiza şi
clasificarea portofoliului de credite. Prin aceasta se pune în evidenţă
capacitatea agenţilor economici de a-şi onora datoriile la scadenţă.
Stabilirea performanţelor agenţilor economici se fac diferenţiat de la o
bancă la alta, în funcţie de o anumită strategie avută în vedere.
Paralel cu analiza şi evaluarea performanţelor clienţilor, băncile vor
face aprecieri şi asupra serviciului datoriei, care poate fi: bun, atunci când
rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor se fac la scadenţă sau cu
o întârziere de maximum 7 zile; slab, în situaţia în care rambursarea
întârzie până la 30 de zile; necorespunzător, atunci când ratele şi
dobânzile sunt plătite cu o întârziere mai mare de 30 de zile.
9. Riscul de credit bancar

Riscul de credit este definit prin probabilitatea ca debitorul sau
emitentul instrumentului financiar să nu poată să plătească dobânda sau
să ramburseze capitalul conform condiţiilor specificate în contractul de
credit, care constituie cauza principală a falimentului băncilor.
Principalele componente ale riscului de credit sunt: riscul personal
sau al consumatorului; riscul corporatist sau al firmei; riscul suveran sau
de ţară.
Diminuarea acestui risc la nivelul băncii presupune concentrarea
acesteia asupra portofoliului de credite, asupra politicii de creditare,
politică ce trebuie să vizeze: limita capacităţii totale de creditare; limitele
diversificării pieţelor; expunerea maximă pentru un client (concentrarea
creditelor); distribuţia creditelor pe categorii de credite; tipurile de
instrumente de credit; scadenţele; preţul creditului; deprecierea creditelor;
evaluarea creditelor; urmărirea creditelor problemă etc.
Realizarea funcţiei de creditare a instituţiilor bancare în perspectiva
diminuării condiţiilor de risc de credit implică luarea în considerare a
133

următoarelor aspecte: creditele trebuie garantate pe o bază robustă şi
rambursabilă; depozitele trebuie investite profitabil, prin protecţia deponen-
ţilor şi a acţionarilor; necesităţile de creditare ale clienţilor trebuie satisfăcute.
Pentru asigurarea îndeplinirii acestor obiective, a integrităţii şi
credibilităţii procesului de creditare, banca îşi analizează şi adaptează
criteriile de aprobare a creditelor, politica de garanţii, procedurile de
administrare şi monitorizare, modul de tratare a excepţiilor etc.
Analiza riscului de credit permite înţelegerea poziţiei competitive a
firmei, a strategiei firmei şi a efectelor acesteia asupra nevoilor de finanţare
ale firmei, definirea volatilităţii inerente în proiectarea viitoare a veniturilor.
Obiectivele principale ale analizei riscului de credit sunt:
• identificarea riscurilor care pot afecta activitatea firmei şi capaci-
tatea acesteia de a rambursa datoria, posibilă printr-o adecvată culegere a
informaţiilor;
• evaluarea riscurilor, a modului cum şi de ce se extind ipostazele
riscului de credit, şi anume: riscul afacerii, generat de calitatea şi eficienţa
activelor; riscul de performanţă, determinat prin analiza contului de
rezultate; riscul financiar, determinat prin analiza fundamentării activelor
pe datorii; riscul de management, determinat prin modul în care
conducerea controlează ipostazele de mai sus;
• reducerea riscului, care permite determinarea riscului net, prin
luarea în considerare a structurii împrumuturilor (termene, condiţii etc.), a
colateralelor, aranjamentelor, aceasta reprezentând riscul pe care banca
este dispusă să-l finanţeze, reflectându-se în preţul tranzacţiei
O componentă esenţială a analizei o reprezintă analiza calităţii
portofoliului de credite, deoarece portofoliul reflectă poziţia pe piaţă şi
cererea pentru produsele băncii, strategia de afaceri şi risc a băncii,
capacitatea băncii de a acorda credite. Analiza vizează creditele mari, cu
expunere la risc de peste 5%, creditele acordate afiliaţilor, creditele
reeşalonate sau întârziate, creditele problematice, depozitele interbancare,
acestea constituind un factor important de risc de credit.
Riscul de credit creşte odată cu creşterea ponderii creditelor
neperformante, negeneratoare de profit, în portofoliul băncii, în acest sens
clasificarea şi provizionarea creditelor constituind o problemă esenţială a
politicii de creditare a băncii. Analiza acestor credite vizează vechimea
creditelor restante, cauzele deteriorării calităţii portofoliului de credite,
ierarhizarea creditelor neperformante, dimensiunea provizioanelor,
134

impactul acestor credite asupra contului de rezultate. Fiind cea mai
frecventă cauză a falimentului bancar, riscul de credit este monitorizat
prin politici de reglementare şi de standardizare a creditelor, prin
clasificarea activelor bancare, prin politici de limitare a riscului de credit.,
prin politici de provizionare a pierderilor.
Clasificarea activelor este un proces prin care se atribuie
fiecărui activ un grad de risc de credit, determinat în funcţie de
probabilitatea de executare a obligaţiilor de plată şi de datoria lichidă a
clientului. Conform standardelor, activele sunt clasificate în 5
categorii: standard sau transferabile; sub supraveghere (observaţie);
substandard; îndo-ielnice; pierdute.
Ţinând seama de nivelul performanţelor clienţilor şi de natura
serviciului datoriei, se poate realiza clasificarea creditelor, prezentată în
tabelul nr. 8.
Tabelul nr. 8
Clasificarea creditelor
Performanţele Serviciul datoriei
financiare ale Bun Slab Necorespunzător
clientului
Categoria A Standard În observaţie Sub standard
Categoria B În observaţie Sub standard Îndoielnice
Categoria C Sub standard Îndoielnice Pierdute
Categoria D Îndoielnice Pierdute Pierdute
Categoria E Pierdute Pierdute Pierdute
Creditele de nivel standard sunt acelea ce nu implică riscuri în

administrarea datoriei, rambursarea efectuându-se la timp, ceea ce
presupune că debitorii sunt solvabili.
Creditele în observaţie sunt acelea acordate unor clienţi cu
performanţe foarte bune, dar care, temporar, întâmpină anumite dificultăţi
în ceea ce priveşte rambursarea.
Spre deosebire de primele două categorii, creditele substandard
prezintă un risc ridicat în ceea ce priveşte lichidarea datoriei, situaţie
generată de lipsa capacităţii de plată a beneficiarului de împrumut.
135

Creditele îndoielnice sunt acelea care, din punct de vedere al
rambursării şi garanţiei lor, prezintă o stare de totală incertitudine, Din
cauza lipsei garanţiei reale, se mai numesc şi credite neprotejate.
Creditele pierdute sunt cele mai neperformante credite pe care le
poate înregistra o bancă, ceea ce presupune luarea unor măsuri deosebite
în vederea lichidării lor. Ele vor influenţa atât starea de profitabilitate a
băncii, cât şi situaţia lichidităţilor.
Trebuie menţionat faptul că serviciul datoriei se va analiza separat
pentru creditele în lei şi pentru cele în valută, iar în cadrul acestora,
distinct, pentru fiecare categorie de credite. Ca suport, performanţele
agenţilor economici sunt aceleaşi, indiferent dacă este vorba de un credit
în lei sau de unul în valută.
Pentru anumite împrumuturi, ale căror expuneri la riscul de credit
sunt mai mari decât expunerea pe care o bancă este pregătită s-o accepte,
riscul de credit va fi sindicalizat, acesta fiind distribuit pe mai mulţi
creditori. În acest caz, băncile contribuie împreună la furnizarea
împrumutului, termenii împrumutului fiind stabiliţi de comun acord,
băncile având diverse roluri în sindicat: de lider, cel care îşi asumă cea
mai mare parte din obligaţii; de administrator al activităţilor sindicatului;
de participant; de agent al sindicatului.
Sindicalizarea împrumutului oferă celui împrumutat avantaje,
precum: flexibilizarea împrumutului, deschiderea firmei către principalele
bănci, diminuarea costului împrumutului, creşterea dimensiunii
împrumutului acordat etc.
Pentru băncile din sindicat, avantajele sunt: consolidarea poziţiei pe
piaţă, creşterea randamentului împrumutului, diversificarea rapidă a
portofoliului de active etc.
SUMARUL CAPITOLULUI
Vânzarea pe credit, decalarea temporală a actelor de vânzare şi
plată, a reprezentat un factor esenţial al expansiunii economice, al
adaptării rapide a ofertei la cererea de mărfuri, contribuind la
diversificarea şi creşterea nevoilor subiecţilor economici, la satisfacerea
rapidă a acestora.
Creditul s-a afirmat ca o modalitate determinantă de finanţare a
economiei, căpătând treptat caracteristici bine definite şi realizând funcţii
136

specifice: de mobilizare şi redistribuire, de emisiune monetară şi de
reflectare şi stimulare a dezvoltării economice.
Realizând legătura intermediată dintre cei care au disponibilităţi de
lichidităţi, economisesc şi cei care au nevoie de lichidităţi, care investesc,
creditul, în cele două ipostaze temporale, pe termen scurt şi pe termen
lung, reprezintă o modalitate de creaţie monetară, de creare de monedă
scripturală, de cont, de către bănci.
Volumul creditului din economie rezultă din confruntarea cererii şi
ofertei de credit, rata dobânzii constituind variabila care reglează şi este
reglată, ca nivel, de relaţia dintre cerere şi ofertă, a cărei echilibrare
contribuie la alocarea resurselor din economie.
Adaptarea creditului la nevoile şi cerinţele debitorului şi ale
creditorului a determinat diferenţierea acestuia în forme distincte de
credit, delimitate în funcţie de diverse criterii, precum: natură şi
participanţi, termen de rambursare, destinaţie, natura garanţiei, fermitatea
scadenţei, modul de stingere a obligaţiei.
Reprezentând componenta activă a intermedierii financiare,
realizată de către bănci, creditul utilizează o diversitate de instrumente de
credit, unele dintre acestea, titlurile de credit, fiind comercializate pe
piaţa financiară, banca diferenţiind instrumentele de credit în funcţie de
anumiţi factori, asigurând o mai bună adaptare a creditului la cerinţele
clienţilor.
Creditul fiind un factor al creaţiei monetare, volumul creditului
total, modificarea acestuia depind de modificarea volumului depozitelor,
implicit, de modificarea bazei monetare, dependenţă mediată prin
multiplicatorul creditului, care reprezintă o relaţie funcţională între ratele
numerarului şi ale rezervelor obligatorii.
Procesul de creditare vizează atât satisfacerea adecvată a cerinţelor
clienţilor, cât şi realizarea eficientă, profitabilă, a creditării din perspectiva
băncii; în acest sens, sunt impuse, prin reglementări bancare, următoarele
principii de creditare: prudenţa bancară, planificarea creditului,
respectarea destinaţiei , garantarea creditelor, rambursarea la scadenţă.
Decizia de acordare a creditului este fundamentată prin analiza şi
evaluarea de către bancă a solicitanţilor, care vizează aspectele
economico-financiare şi nefinanciare, în final elaborându-se un set de
indicatori şi rate de structură şi performanţă, prin care se apreciază
bonitatea clientului.
137

O componentă esenţială a analizei creditului o reprezintă analiza
riscului de credit, care permite relevarea creditelor problematice,
realizând clasificarea creditelor în funcţie de performanţele şi serviciul
datoriei clientului, în acest sens delimitându-se următoarele clase de
credite: standard, substandard, în observaţie, îndoielnice, pierdute.
TERMENI-CHEIE
Amortizarea creditului Analiza creditului
Analiza economico-financiară Analiza nefinanciară
Analiza portofoliului Analiza riscului de credit
Bonitate Cerere de credit
Creaţie monetară Credit bancar
Credit comercial Credit de consum
Credit ipotecar Credit la termen
Credit neperformant Credit obligatar
Credit restant Curba cererii de credit
Curba ofertei de credit Dobândă
Depozit Dezintermediere
Garanţie Instrument de credit
Intermediere financiară Multiplicatorul creditului
Oferta de credit Portorfoliu de credite
Provizionarea creditelor Rată a dobânzii
Risc de credit Risc de nerambursare
Scadenţă Standardizarea creditelor

• Precizaţi interpretarea sub aspect economic a creditului.
• Caracteristici ale relaţiei de credit sunt: promisiunea de rambur-
sare, destinaţia creditului, acordarea creditului, compensarea şi transfera-
bilitatea, garantarea creditului. Precizaţi care dintre caracteristicile
enumerate nu sunt corecte.
• Curba ofertei de credit este înclinată pozitiv, ea creşte de la
dreapta la stânga; cu cât va creşte rata dobânzii, cu atât indivizii vor
deveni debitori neţi. Precizaţi dacă afirmaţia este corectă şi, dacă da,
explicaţi de ce.
138

• Explicaţi modul în care echilibrarea cererii şi ofertei de credit
contribuie la alocarea resurselor în economie.
• Funcţiile creditului sunt: de emisiune, de finanţare, de reflectare
şi stimulare, de mobilizare. Care dintre funcţiile enumerate nu este
corectă? Explicaţi de ce.
• Precizaţi modul în care este implicată activitatea de rating în
realizarea creditării obligatare.
• Din formula multiplicatorului creditului deduceţi formula de
calcul al modificării creditului total în funcţie de modificarea depozitelor.
• Principii ale creditării bancare sunt: planificarea creditelor,
rambursarea la scadenţă, respectarea destinaţiei creditului, primordi-
alitatea clientului, prudenţa bancară, garantarea creditelor. Care dintre
principiile enumerate nu este corect?
• Principalele componente ale riscului de credit sunt: riscul con-
sumatorului, riscul corporatist, riscul de ţară, riscul de neplată. Care dintre
componentele enumerate nu sunt corecte? Explicaţi de ce.
• Precizaţi care componentă a analizei creditului relevă poziţia pe
piaţă a băncii.
• Manolescu Gheorghe, Moneda şi politicile monetare, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.
• Manolescu Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Editura
• Tudorache Dumitru, Monedă, bănci, credit, Editura Silvy,
Bucureşti, 2000.
• Miller Roger LeRoy, Modern money and banking, McGraw-Hill
Book Company, New York, 1989.
• Albertini J.M., Les rouages de l'économie nationale, Les
Editions ouvrières Paris, 1988.
139

IV. RISCURILE BANCARE
SCOPUL CAPITOLULUI constă în prezentarea caracteristicilor şi a

impactului riscurilor bancare, precum şi explicarea managementului riscu-
rilor bancare, vizând analiza, evaluarea, acoperirea şi gestiunea acestora.
Prin parcurgerea capitolului se vor realiza URMATOARELE
OBIECTIVE:
• Definirea conţinutului şi specificului riscurilor bancare.
• Înţelegerea tehnicilor financiare de acoperire a riscurilor bancare,
prin securizarea creditelor, realizând conversia acestora în titluri
tranzacţionabile şi folosirea produselor derivate, precum forwards,
futures, options şi swaps, şi a operaţiunilor de hedge.
• Explicarea metodelor de analiză şi evaluare tradiţională, pe bază
de bilanţ a riscurilor, precum analiza gap, analiza duratei, analiza
gapului duratei şi a metodelor statistice de analiză, precum analiza VaR şi
testarea la stres.
• Evidenţierea importanţei riscului suveran şi a riscului politic în
politica de credit a băncilor şi a consecinţelor unei insuficiente evaluări a
acestora.
• Prezentarea aspectelor procesuale ale organizării managemen-
tului riscurilor bancare, ale structurii organizaţionale a băncii multinaţio-
nale pentru realizarea managementului integrat al riscurilor.
INTRODUCERE
Incertitudinea, generatoare de riscuri diverse, reprezintă carac-
teristica esenţială, definitorie a mediului în care acţionează băncile,
riscurile fiind determinate de o diversitate de factori, exogeni băncii,
externi sau interni, dar şi endogeni băncii, sistemului bancar, sistemului
financiar în ansamblu. Operând cu produse foarte volatile, ale căror
140

valoare şi randament sunt extreme de instabile, gestionând, de regulă,
resurse care nu-i aparţin, utilizând instrumente şi tehnici puternic
internaţionalizate, informatizate şi dematerializate, banca poate induce, şi
adesea induce, situaţii acute şi cronice de risc, de stres financiar, şi, în
acest sens, deplasându-şi activitatea pe pieţele financiare, de capital,
propagă şi multiplică riscurile inerente produselor tranzacţionate.
Protejarea faţă de riscuri, diminuarea efectelor acestora, efecte
măsurate prin pierderile generate, acoperirea şi asigurarea băncii,
confruntată cu diversitatea de riscuri, au condus la îmbunătăţirea continuă
a gestiunii riscului, la inovarea şi diversificarea instrumentelor de
gestiune, reglementările bancare, instrumentele derivative, tehnicile de
diversificare a portofoliilor, normele şi modalităţile de protejare a resur-
selor, a depozitelor şi capitalului, sunt căi prin care băncile încearcă să
controleze efectele, adesea devastatoare, ale impactului riscurilor bancare.
În ultimă instanţă, riscul bancar reprezintă o ipostază negativă a
credibilităţii bancare, o bancă riscantă fiind puţin credibilă, reprezentând
un element patogen într-un mediu şi aşa bântuit de contrastele
patologicului financiar.
1. Definirea riscurilor bancare

În termeni statistici, riscul se măsoară prin volatilitatea sau
abaterea standard (rădăcina pătrată din variaţie) a fluxurilor de lichidităţi
ale firmei, sau, dacă firma este foarte mare, ale unei unităţi din cadrul
acesteia (divizie, sucursală, filială), riscul putând fi măsurat, de asemenea,
în termenii diferitelor produse financiare. Însă, obiectivul unei bănci ca
întreg va fi acela de a adăuga valoare la capitalul băncii, prin
maximizarea venitului ajustat cu riscul acţionarilor. În acest sens, o
bancă este similară celorlalte firme, dar pentru o bancă profitabilitatea şi
valoarea adăugată a acţionarilor depind semnificativ de managementul
riscurilor. În ultimă instanţă, inadecvarea managementului riscurilor
poate afecta solvabilitatea băncii, insolvabilitatea fiind definită ca un
activ net (avere netă) negativ, adică datoriile depăşesc activele băncii.
Principalele riscuri cu care se confruntă băncile sunt următoarele:
¾ Riscul de credit
Acest risc reprezintă riscul ca un activ sau un împrumut să devină
irecuperabil în cazul unui faliment declarat sau riscul unei amânări a
141

rambursării împrumutului. În oricare caz, valoarea prezentă a activului
coboară, ameninţând solvabilitatea băncii. Dacă aranjamentul constă
într-un contract între două părţi, riscul de contraparte reprezintă riscul ca
partenerul să denunţe condiţiile contractului.
¾ Riscul de lichiditate şi de finanţare
Riscul de lichiditate constă în insuficienţa lichidităţii pentru
efectuarea operaţiilor curente, semnificând incapacitatea băncii de a-şi
reconstitui pasivele atunci când acestea se diminuează. Problema apare
datorită penuriei de active lichide sau datorită incapacităţii băncii de a-şi
spori lichiditatea pe piaţa de retail sau cu ridicata.
Riscul de finanţare reprezintă riscul ca banca să nu fie capabilă
să-şi finanţeze operaţiile zilnice.
Dacă banca nu mai are capacitatea să plătească cererea de retrageri
din depozite, banca poate înregistra pierderi rapide, iar dacă banca nu-şi
poate reduce costurile de regie într-o perioadă scurtă, ea poate deveni
insolvabilă.
Dacă depozitele ar fi investite în active cu maturităţi cores-
punzătoare scadenţelor depozitelor, garantarea lichidităţii ar putea fi
asigurată, însă transformarea activelor, care reprezintă cheia activităţii
bancare, determină decalaje între scadenţele depozitelor şi cele ale împru-
muturilor, astfel că retrageri masive de depozite pot afecta solvabilitatea
băncii.
Luând în considerare acest ecart, precum şi valoarea şi frecvenţa
medie ale retragerilor de depozite, managementul bancar al lichidităţii
determină raportul între scadenţele activelor şi pasivelor, încercând
armonizarea acestora, astfel încât să se diminueze riscul de lichiditate, în
condiţiile neafectării valorii adăugate a acţionarilor, aceasta presupunând
însă menţinerea de către bancă a unui grad acceptabil de depozite cu
scadenţe necorespunzătoare scadenţelor activelor.
¾ Riscul de neplată
Riscul de neplată, numit uneori impropriu şi risc sistemic, apare în
cazul în care o parte a unei afaceri plăteşte monedă sau furnizează active
înainte de primirea lichidităţii sau activelor proprii, expunându-se astfel la
pierderi potenţiale. Acest risc se mai numeşte riscul Herstatt, după
numele unei bănci germane care a falimentat în 1974, datorită unei
expuneri masive la pierderi de valută.
142

Riscul este mai pronunţat pe pieţele interbancare, deoarece
volumul plăţilor interbancare este mare, problema datorându-se adesea
efectului de domino, care constă în transmiterea, în propagarea
incapacităţii de plată, secvenţial de la debitori la creditori.
Plăţile în valoare netă reprezintă o cale de reducere a riscului în
sistemul de plăţi, care constă în a permite ca o bancă să facă o singură
plată netă unei contrapărţi, în loc ca o serie de plăţi considerabile să fie
compensate prin plăţi în alte direcţii. Rezultă de aici reducerea volumului,
deoarece fluxuri mai reduse de monedă curg prin sistemul de plăţi,
reducându-se deci nivelul absolut al riscului în sistemul bancar. Au fost
create reţele de compensare, având ca factor central case de compensare,
care sunt contraparte în tranzacţiile pe care le administrează, centralizând
şi compensând plăţile tuturor membrilor, într-o monedă determinată.
Totuşi, riscul de plăţi apare şi în această situaţie, deoarece valoarea netă
este multilaterală, astfel că, dacă o bancă falimentează, celelalte bănci,
de-a lungul liniilor de relaţii, sunt afectate, chiar dacă au o relaţie indirectă
cu banca falimentată. De aceea, băncile centrale acţionează atât prin
reglementarea detaliată a reţelei de compensare, cât şi prin rolul lor de
furnizor de ultimă instanţă de lichiditate.
Realizarea plăţilor în valoare brută în timp real se substituie treptat
compensării în valoare netă, acestea permiţând ca tranzacţiile din
conturile de plăţi ale băncilor la Banca centrală să fie achitate, în valoare
brută, în timp real, în loc de a fi achitate la sfârşitul zilei.
Compensarea multilaterală, ca tehnică de plată, a fost tratată mai pe
larg în volumul Moneda şi politicile monetare, elaborat de autorul acestei
lucrări şi apărut la Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006.
¾ Riscul de rată a dobânzii
Acest risc apare datorită nearmonizării ratelor dobânzii din punct
de vedere atât al volumului, cât şi al maturităţilor activelor, datoriilor şi al
elementelor extrabilanţiere sensibile la rată, o modificare neanticipată a
ratelor dobânzii putând afecta serios profitabilitatea băncii şi, astfel,
veniturile acţionarilor. Băncile vor avea totdeauna diferenţieri,
discordanţe între ratele dobânzii, precum cele între ratele variabile şi cele
fixe ale activelor şi ale pasivelor, sau pot avea volume diferite de active şi
pasive sensibile la rata dobânzii. Astfel, dacă va deţine un volum mai
mare de active sensibile la rata dobânzii decât volumul pasivelor
143

sensibile, o scădere a nivelului ratei dobânzii va induce pierderi băncii, şi
invers.
În tabelul nr. 9 sunt prezentate situaţia câştigurilor şi pierderilor
băncii, în funcţie de evoluţia ratei dobânzii, şi structura activelor şi
pasivelor în funcţie de rată.
Tabelul nr. 9
Comportamentul profitului băncii în funcţie de rata dobânzii
Situaţia Sensibilitatea faţă de rată (s) Raportul faţă de rata fixă(f)
activelor şi A( s ) > P(s ) A(s ) < P(s ) A( f ) > P( f ) A( f ) < P( f )
pasivelor
Evoluţia
ratei
(A şi P)
Creşte câştiguri pierderi pierderi câştiguri
Scade pierderi câştiguri câştiguri pierderi
¾ Riscul de piaţă sau de preţ

Riscul acesta este asumat de către bănci în funcţie de instrumentele
negociate pe pieţe bine definite, valoarea oricărui instrument fiind în
funcţie de preţ, cupon, frecvenţa cuponului, scadenţă, rata dobânzii şi de
alţi factori. Dacă, de exemplu, banca deţine instrumente de cont, precum
acţiuni sau obligaţiuni, ea se expune la riscul de preţ sau de piaţă dacă
preţul instrumentului va fi volatil.
Riscul de piaţă general sau sistematic este cauzat de modificarea
preţurilor tuturor instrumentelor de piaţă, datorită, de exemplu, politicii
economice, în timp ce riscul specific sau nesistematic apare în situaţia în
care preţul unui instrument se mişcă diferit de preţurile celorlalte
instrumente. O bancă se expune riscului de piaţă în legătură cu
instrumentele de debit, derivativele pe instrumente de debit, derivativele
pe acţiuni şi tranzacţii cu lichidităţi.
¾ Riscul pieţei valutare şi riscul valutar
În cazul cursurilor valutare fixe, orice poziţie valutară netă
deschisă, scurtă sau lungă, într-o monedă, expune banca la riscul pieţei
valutare, care este un tip special de risc de piaţă. Riscul valutar, de curs,
apare din fluctuaţiile adverse ale cursului valutar, care afectează poziţia
pe piaţa valutară a băncii angajate pentru conturile proprii sau pentru
144

conturile clienţilor săi. Băncile se angajează în afaceri spot (la vedere), la
termen (forward) sau la schimb (swap), preluând poziţii extinse care se
pot schimba dramatic în câteva minute. Discordanţele de valută sau de
maturitate sunt o caracteristică esenţială a tranzacţiilor, succesul acestor
nepotriviri putând reflecta succesul managementului riscului.
¾ Riscul de îndatorare sau al levierului
Băncile sunt mult mai îndatorate decât alte firme, indivizii
plasându-şi depozitele la bănci cu reputaţie, oamenii având tendinţa să-şi
păstreze economiile la bănci, sistemul bancar prezentând stabilitate şi
încredere. Astfel, pentru bănci, limita de îndatorare este mult mai
problematică decât pentru alte firme, deoarece îndatorarea sa relativ
ridicată se referă la un prag al riscului tolerabil mai mic în raport cu
bilanţul ei. De exemplu, la o rată a riscului activelor de 8%, rata datoriilor
pe capital este de 1250%, comparativ cu 60-70% în cazul firmelor
industriale.
¾ Riscul suveran şi riscul politic
Riscul suveran se referă la riscul pe care un stat, care nu-şi plăteşte
obligaţiile, îl induce asupra băncilor private care l-au creditat. Acest risc
este o formă specială a riscului de credit, însă în acest caz băncile
creditoare nu dispun de mijloacele necesare pentru recuperarea debitelor
pe care le deţin.
Riscul politic, numit şi risc de ţară, este riscul indiferenţei politice în
relaţiile cu băncile private, el putând diferi în funcţie de bănci, care sunt
expuse la controlul cursurilor sau ratei dobânzii, la naţionalizare etc.;
băncile, datorită poziţiei lor deosebite în sistemul financiar, sunt foarte
expuse la riscul politic.
¾ Riscul operaţional
Acest risc este asociat pierderilor care, determinate de fraudă, pot
apărea, de exemplu, prin operaţii de speculaţie sau de acoperire, sau de
cheltuieli neaşteptate, precum cele pentru litigii.
¾ Riscul global al băncii
Diversificarea globală a activelor permite adesea băncii să-şi
îmbunătăţească managementul riscului, deci să-şi crească profitabilitatea
şi valoarea adăugată, averea acţionarilor. Totuşi, expunerea globală face
ca managementul riscului să fie mai complex, din mai multe motive, şi
anume:
145

• băncile cu sucursale şi filiale în alte ţări sunt expuse la riscul
politic, precum şi la cel al controlului cursului şi al ratei dobânzii;
• evaluarea riscului de credit în alte ţări presupune inteligenţă şi
cercetare suplimentară;
• pieţele interbancare şi europieţele sunt vulnerabile la orice şocuri
financiare imprevizibile, generate de către jucătorii-cheie pe aceste pieţe;
• riscul suveran poate fi o ameninţare mai mare pe pieţele
internaţionale, dacă neplăţile din cauze politice sunt mai obişnuite în
străinătate decât în propria ţară;
• frauda sau managementul defectuos sunt greu de detectat în
operaţiunile internaţionale, ceea ce cauzează creşterea riscului operaţional.
2. Managementul riscului şi securizarea activelor

Securizarea activelor implică schimbarea tradiţională a activelor
bilanţiere netranzacţionate pe piaţă, precum un împrumut, în titluri
comercializabile, şi deplasarea lor în afara bilanţului. Aceasta include
securizarea ipotecilor imobiliare şi a celor comerciale, a cărţilor de credit
de primit, împrumuturilor comerciale, acceptelor comerciale şi
împrumuturilor pe poliţe de asigurări, primele securizări de active
efectuându-se în SUA în anii `70.
Când activele unei bănci sunt securizate, diferitele funcţii
tradiţionale de creditare ale băncii sunt separate, rezultând o structură
cunoscută drept cupon transferabil, funcţiile separate incluzând:
• funcţia de iniţiere: cel împrumutat este localizat prin marketingul
băncii în funcţie de disponibilitatea împrumutului;
• funcţia de analiză a creditului: este evaluată probabilitatea
acordării împrumutului celui care îl solicită;
• funcţia de acordare a împrumutului: asigurarea tuturor clauzelor,
inclusiv a dobânzii;
• funcţia de suport al creditului: evaluarea fezabilităţii suportului
de care dispune clientul pentru a face faţă modificării condiţiilor
creditului în orice moment al perioadei împrumutului;
• funcţia de finanţare: finanţarea împrumutului este asigurată prin
creaţia produselor de depozit care sunt atractive clienţilor cu amănuntul
(retail) şi cu ridicata;
146

• funcţia servicială: administrarea şi derularea contractului de
împrumut;
• funcţia de conservare: împrumutul reprezintă unul din frecventele
împrumuturi deţinute în portofoliu.
De exemplu, banca tradiţională de retail foloseşte fondurile depo-
nenţilor din conturile de economii pentru a finanţa un portofoliu de
ipoteci, iar dacă activele ipotecare sunt securizate, banca poate realiza
numai funcţia de iniţiere, de creare. După crearea ipotecilor de către
bancă, acestea sunt vândute unui mijlocitor de servicii speciale (trust
sau corporaţie), singurul care poate să deţină acest tip de titluri.
Folosind o bancă de investiţii sau comercială, trustul vinde titlurile,
bazându-se pe fluxurile de lichidităţi comune ale ipotecilor individuale.
Aceste titluri se sprijină în mod obişnuit pe o garanţie de la o bancă sau
companie de asigurări, colectarea şi distribuirea fluxurilor de lichidităţi
din împrumuturile ipotecare fundamentale putând fi efectuate de orice
tip de bancă sau operator nebancar.
Decuplarea funcţiilor implicate în securizare a alterat semnificativ
rolul de intermediar tradiţional al băncilor, existând câteva raţiuni ale
atractivităţii pentru bănci a securizării activelor, printre care pot fi
enumerate următoarele motive de atractivitate:
• decuplarea funcţiilor creşte valoarea adăugată a acţionarilor,
dacă se îmbunătăţeşte calitatea procedurilor managementului riscurilor;
de exemplu, ratele volatile ale dobânzii forţează băncile să gestioneze mai
eficient riscul de rată a dobânzii sau riscurile, precum cele de rată şi de
credit, pot fi preluate diferenţiat de către operatorii specializaţi;
• securizarea poate îmbunătăţi managementul riscului de credit,
deoarece, dacă o bancă constată că împrumuturile sale sunt prea
concentrate într-un sector, ea poate securiza unele din acestea pentru a
reduce expunerea;
• noile reguli prudenţiale au stimulat managerii să ia în considerare
securizarea activelor băncii, deoarece aceasta este un mijloc pentru redu-
cerea activelor respective, din punct de vedere contabil. Prin deplasarea
activelor în afara bilanţului, cerinţele reglementative ale capitalului,
precum norma ratei capitalului pe activele ponderate cu riscul de 8%, au
putut fi mai uşor satisfăcute, reducând costurile de reglementare;
147

• în anumite condiţii, securizarea poate influenţa costurile băncii
cu fondurile, aceasta depinzând de faptul dacă orice beneficiu din
securizarea unei clase de active este ajustat de creşterea costurilor de
finanţare mai mari, datorită reducerii calităţii împrumuturilor care rămân
în bilanţ.
Securizarea activelor accentuează unele riscuri pentru investitori,
cel mai notabil fiind riscul plăţii anticipate, precum şi riscul de rată a
dobânzii, discordanţa scadenţelor şi riscul de lichiditate, dacă piaţa este
„subţire”.
Trebuie remarcată relaţia dintre derivative şi securizare. După cum
se cunoaşte, un derivativ, un produs derivat, este un activ sau un titlu a
cărui valoare este în funcţie de valoarea instrumentului de bază, de care
este legat printr-un contract. Securizarea implică adesea introducerea
derivativelor; de exemplu, împrumuturile sau plăţile ipotecare acceptate
pot fi colateralizate pentru a constitui un instrument de bază al unui
produs derivat.
3. Derivativele şi managementul riscului

3.1. Acoperirea riscurilor prin derivative
Un derivativ este un contract care dă unei părţi un drept asupra unui
activ fundamental sau asupra unei valori lichide a unui activ, la o dată
oarecare fixată în viitor. Cealaltă parte este obligată prin contract să
satisfacă datoria corespunzătoare. Un derivativ este un instrument
contingent, deoarece el este alcătuit dintr-o transpunere a unui instrument
financiar bine determinat sau a unui bun. Derivativele oferă celor două
părţi mai multă flexibilitate decât schimbul activelor fundamentale,
deoarece ele se vând pe pieţe bine stabilite.
De exemplu, un investitor care deţine un volum de obligaţiuni şi
doreşte să le vândă peste 6 luni, pentru a se asigura împotriva fluctuaţiilor
preţului acestui titlu, va putea vinde (poziţie scurtă) un future pe
obligaţiuni, la 6 luni. Future constă dintr-un număr standard de
obligaţiuni, care va fi schimbat peste 6 luni la un preţ negociat pentru ziua
când future va fi vândut. Agentul care cumpără future de obligaţiuni
deţine o poziţie lungă şi este obligat prin contract să cumpere
obligaţiunile peste 6 luni; preţul contractului future va reflecta prima
148

cerută de către cumpărător pentru asumarea riscului fluctuaţiilor preţului
acestui titlu. Fundamentalul sunt obligaţiunile; contractul future repre-
zintă dreptul contingent. Dacă obligaţiunile reale au fost vândute, investi-
torul iniţial, deţinătorul, va acoperi incertitudinea fluctuaţiei preţului şi
poate să-şi asume orice cost de căutare a unui cumpărător pentru un
contract la distanţă. Future creşte flexibilitatrea pieţei, deoarece el este
vândut pe o piaţă determinată.
Derivativele principale sunt: futures, forwards, aranjamente
forward pe rată, opţiuni şi swaps.
Suplimentar, există instrumentele de piaţă necotată (over the
counter, OTC), piaţă constituită pentru clienţi individuali, constând din
rate ale dobânzii, swap pe valută (caps, floors, collars) şi alte instrumente
legate de swap.
Piaţa derivativelor a cunoscut o creştere rapidă, utilizarea lor de
către bănci fiind concentrată în băncile mari. Pentru bănci, derivativele
sunt angajamente în afara bilanţului; deci, capitalul necesar pentru a
finanţa instrumentul este mai mic decât atunci când banca ar dori să
finanţeze instrumentul însuşi, însă nu toate elementele din afara bilanţului
sunt derivative (de exemplu, liniile de credit în aşteptare, garanţiile
efectelor de comerţ).
Diferenţa esenţială dintre managementul riscului asociat
derivativelor şi cel asociat riscului bancar tradiţional este că, înainte de
aceste inovaţii financiare, băncile se preocupau în principal cu evaluarea
riscului de credit şi, după crizele datoriei din „lumea a treia”, de o formă
specială a acestui risc, riscul suveran. În prezent, băncile continuă să
împrumute ţările, corporaţiile, firmele mici şi populaţia, dar pot utiliza
derivativele pentru a transfera diferitele riscuri între diferiţi participanţi,
derivativele acţionând ca intermediari în managementul riscului.
Creşterea utilizării derivativelor de către bănci înseamnă că
managementul trebuie să aibă o abordare mai largă, adică să reprezinte nu
doar managementul activelor-pasivelor din bilanţ, ci şi managementul
riscurilor care apar datorită derivativelor. Aranjamentele în afara
bilanţului îmbunătăţesc transparenţa riscurilor, astfel că managementul
riscului poate fi o acţiune de bază în cadrul oricărei bănci.
149

3.2. Caracterizarea principalelor derivative
Futures
Un future este un contract standardizat care negociază schimbarea
sau livrarea a ceva, precum un activ financiar, la o anumită dată
specificată, în viitor. Contractul este omogen, specificând cantitatea şi
calitatea, timpul şi locul livrării, metoda de plată. Riscul de credit este mai
mic decât în cazurile forward şi swap, deoarece contractul se
caracterizează prin vânzarea zilnică, iar ambele părţi trebuie să fixeze
limita colateralului pentru a susţine, a achita orice schimbare a valorii.
Utilizarea futures pentru acoperirea, să spunem, a riscului ratei
dobânzii poate determina creşterea riscului bazelor, riscul ca fluctuaţiile
preţurilor futures să difere de mişcările preţurilor activului acoperit.
Riscul bazelor, fundamentalelor creşte datorită volatilităţii ratelor
dobânzii, lichidităţii şi ineficienţei pieţelor.
Forward
Un forward este un aranjament de a cumpăra sau a vinde un activ,
la o dată viitoare, pentru un preţ determinat, în perioada pentru care a fost
stabilit aranjamentul. Forwards nu sunt standardizate, ele fiind
personalizate, pentru a corespunde obiectivelor managementului riscului
contrapărţilor. Valorile acestor contracte sunt mari şi ambele părţi sunt
expuse riscului de credit, deoarece valoarea contractului nu este acoperită
până la maturitate; din această cauză, forwards sunt, de regulă,
încredinţate corporaţiilor de credit, firmelor financiare, investitorilor
instituţionali, guvernului.
Forward pe rată
Acest aranjament reprezintă un contract în care două părţi sunt de
acord asupra plăţii cursului sau ratei dobânzii într-un depozit imaginar sau
scadenţă specificată la data achitării. Principalul este negociat, dar
niciodată schimbat, contractul fiind achitat în numerar. Dacă aranjamen-
tele forward implică ratele dobânzii, forward pe rată oferă vânzătorului
contractului oportunitatea să se acopere împotriva căderii viitoare a
ratelor dobânzii, în timp ce cumpărătorul este protejat faţă de riscurile
viitoare ale ratelor dobânzii.
Opţiunile
Opţiunile sunt contracte unilaterale, care obligă numai pe vânzător
asupra unei opţiuni. Deţinătorul unei opţiuni are dreptul, dar nu şi
150

obligaţia de a cumpăra sau vinde o cantitate negociată dintr-un activ
financiar, la un preţ stabilit, înainte sau la o dată certă. Cumpărătorul
pierde numai prima pe care o plăteşte brokerului sau comisionul, putând
să câştige din orice mişcare netă favorabilă pe piaţa fundamentalelor.
Vânzătorul obţine comisionul, însă se expune la pierderi nelimitate, în
cazul în care preţul de exercitare coboară sub preţul la vedere al pieţei.
Opţiunile pot fi legate între ele pentru a crea contracte opţionale de
bază, precum caps, floors, collars. Presupunem că un cumpărător emite o
hârtie comercială pe termen lung, cu rată variabilă, expunându-se la riscul
creşterii ratei dobânzii. Pentru a se acoperi împotriva acestui risc,
partenerii procedează astfel:
cumpărătorul poate cumpăra un cap, plătind o primă, care
înseamnă că dobânda plătită nu va depăşi rata cap prestabilită;
vânzătorul poate cumpăra un floor, care-i permite să se acopere
împotriva căderii ratei împrumutului sub un anumit nivel;
se cumpără un cap şi se vinde simultan un floor, sau, invers,
realizându-se un collars, care permite părţilor să reducă prima sau
cheltuiala iniţială.
Opţiunile valutare sunt asemănătoare contractelor forward, cu
excepţia faptului că, în calitate de opţiuni, acestea pot fi utilizate pentru
acoperirea împotriva fluctuaţiilor valutare în perioada licitării unui
contract.
Swaps
Acestea sunt contracte care permit schimbarea unui flux de
lichidităţi, de numerar legat de obligaţiile financiare dintre două părţi.
Instrumentele principale sunt ratele dobânzii, valutele, acţiunile. Ca şi
forward, swaps sunt aranjamente bilaterale, prin care se urmăreşte
realizarea obiectivelor specificate ale managementului riscului, ele
expunând ambele părţi la riscul de credit.
Baza unui swap de rata dobânzii este principalul fundamentalului
unui împrumut sau depozit între două contrapărţi, prin care o parte
acceptă să plătească celeilalte suma negociată referitoare la plăţile cu
dobânzile, în perioada de viaţă a contractului, într-o monedă specificată.
Un swap valutar încrucişat de rată a dobânzii este un swap între un
flux cu rată fixă, exprimat într-o valută, şi un flux cu rată flotantă,
exprimat în altă valută, contractul excluzând plăţile principalului.
151

Swapul valutar reprezintă un contract între două părţi care schimbă
atât plăţile cu principalul, cât şi plăţile cu ratele dobânzii aferente
obligaţiilor dintre ele exprimate în valute diferite.
Ca şi în cazul celorlalte derivative, una din raţiunile swap o
constituie acoperirea împotriva riscurilor, clienţii putând restructura
ratele sau valutele şi deci putând acoperi existenţa expunerilor generate de
tranzacţiile financiare, atractivitatea instrumentului constând adesea în
faptul că nu afectează linia de credit a clientului în aceeaşi măsură ca un
împrumut bancar.
Derivative hibride
Aceste derivative, relativ recente, sunt combinaţii ale instru-
mentelor prezentate mai sus, precum bilete (hârtii de valoare) cu rată
flotantă, facilităţi pe emisiunea biletelor, opţiuni în contracte swap. De
exemplu, într-o opţiune în contract swap, deţinătorul are dreptul, dar nu şi
obligaţia, să intre într-un contract de swap, la o dată specificată, în viitor.
Un creditor, precum o bancă, poate cumpăra o opţiune pe un swap de rată
a dobânzii, care-l va proteja împotriva declinului general al ratelor
dobânzii.
3.3. Potenţialul de risc al derivativelor

Toate aceste instrumente financiare se referă la un risc de credit
asociat lor, îndeosebi la riscul de contraparte, acesta fiind riscul ca o
contraparte să nu-şi îndeplinească obligaţiile contractuale, mai degrabă
decât riscul incapacităţii de plată la un aranjament de împrumut, banca
realizând o analiză atentă a riscului contrapărţii înainte de a cumpăra o
opţiune de la un client, sau de a intra într-un aranjament de swap.
Orice bancă ce se ocupă cu derivative se expune la riscul de piaţă,
fie deoarece negociază schimburi determinate, fie că în cazul OTC există
o mişcare adversă a preţurilor activului de bază. De exemplu, în cazul
opţiunilor, o bancă trebuie să se confrunte cu un risc de piaţă teoretic
nelimitat, care este generat de modificarea preţurilor activelor de bază, în
contractele de swap, riscurile de piaţă crescând, deoarece ratele dobânzii
şi cursurile se pot schimba din momentul în care swapul este încheiat.
Derivativele expun băncile, de asemenea, la riscul de lichiditate,
îndeosebi în cazul tranzacţiilor swap pe pieţe valutare multiple, în plus
152

băncile expunându-se la riscul operaţional, de fraudă sau de neglijenţă, şi
la riscul legal, în cazul în care autorităţile modifică regulile contractuale.
Operând cu derivative, băncile se confruntă cu o serie de riscuri
aparte de riscul de credit, însă acestea sunt prezente mai mult în cazul
băncilor care operează pe pieţele globale, datorită riscului de volatilitate a
cursurilor şi dobânzilor.
Principala contribuţie a acestor derivative la managementul riscului
constă în posibilitatea delimitării riscurilor, făcându-le mai transparente;
înainte de apariţia acestor instrumente, riscurile erau captive în evaluarea
împrumutului. În prezent, se realizează evaluarea individuală a fiecărui
risc, în negocierea noilor instrumente băncile accentuând aspectele
managementului riscului lor în faţa clienţilor. Evaluarea fiecărei opţiuni,
swap sau forward pe rată, se bazează pe caracteristicile individuale ale
fiecărei tranzacţii şi ale fiecărei relaţii cu clientul.
Băncile oferă aceste produse clienţilor ca serviciu cu taxă de bază,
fiind importantă clarificarea utilizărilor diferite ale acestor instrumente,
banca putând recomanda clienţilor cel mai indicat instrument pentru
acoperirea unui risc particular, cumpărând sau vânzând instrumentul în
interesul clientului.
Corporaţiile nonfinanciare sunt atrase de aceste instrumente,
deoarece ele îmbunătăţesc managementul riscurilor financiare; de
exemplu, ele pot utiliza derivativele pentru acoperirea împotriva
riscurilor de rată şi de curs, costurile putând fi reduse prin folosirea
swapului pe rată (rată flotantă la swap pentru o rată fixă). Totuşi, din ce în
ce mai mult, derivativele sunt utilizate pentru operaţiuni speculative, în
acest caz problema fiind aceea de ce aceste instrumente sunt utilizate în
acţiuni speculative de către o corporaţie, cu toate că aceasta este corect
sfătuită de către bancă.
Adesea, firmele pretind că băncile nu le explică pe deplin riscurile
potenţiale pe care le creează derivativele şi nici nu le dezvăluie metodele
de evaluare care ar putea fi folosite pentru a putea stabili preţul acestor
derivative.
Este necesar ca utilizatorii derivativelor să cunoască pentru ce este
utilizat instrumentul, adică este el destinat acoperirii sau speculaţiei. În
plus, toate părţile aranjamentului de acoperire prin derivative trebuie să se
întrebe dacă un instrument utilizat pentru acoperirea unei poziţii expune
cealaltă parte la noi riscuri.
153

4. Analiza şi evaluarea riscurilor bancare
Managementul tradiţional al riscului în bănci era focalizat pe
managementul riscului ratei dobânzii şi al riscului de lichiditate,
managementul riscului de credit fiind realizat separat. Managementul
active-pasive era un management centrat pe active în ambele laturi ale
bilanţului, cu un accent special asupra managementului riscului ratei şi al
lichidităţii, după anii ´80 managementul riscului cuprinzând şi elementele
din afara bilanţului.
În prezent, managementul active-pasive a fost revizuit, el explorând
modul în care noile instrumente au modificat structura organizatorică a
managementului riscului în cadrul băncii, adaptând-o la noile riscuri cu
care se confruntă banca modernă, orientându-se totodată spre
instrumentele nonbilanţiere ale băncii, precum titlurile comerciale,
tranzacţionate în afara bilanţului. Titlurile comerciale şi cele bancare pot
fi afectate diferit de o modificare anumită, să spunem a ratei dobânzii. De
exemplu, o creştere a ratei dobânzii poate determina o reducere a valorii
de piaţă a elementelor din afara bilanţului, însă un câştig, în termenii
valorii economice, în contabilitatea băncii. În timp ce pierderea de valoare
de piaţă a titlului comercial are un efect imediat asupra profitului şi
capitalului, câştigul contabil nu va fi realizat, înregistrat imediat.
4.1. Analiza riscului de credit

Creşterea riscului de credit determină creşterea costului marginal al
datoriei sau capitalului, care la rândul său duce la creşterea costurilor
fondurilor băncii, problemele privind calitatea împrumutului fiind cauza
importantă a eşecurilor băncii; de aceea, băncile acordă o atenţie
deosebită calităţii portofoliului de credite.
În esenţă, există 4 căi pentru ca banca să minimizeze riscul de
credit, şi anume:
o Evaluarea împrumutului: banca trebuie să asigure un preţ al
împrumutului, adică o rată a dobânzii, care să depăşească rentabilitatea
ajustată cu riscul, incluzând prima de risc şi orice cost de administrare a
împrumutului; însă, dacă rata dobânzii este prea mare, poate apărea
selecţia adversă, solicitanţii cu probabilitatea de faliment mare acceptând
nivelul ridicat al ratei.
154

o Limitarea creditului: datorită selecţiei adverse, multe bănci nu se
pot baza numai pe rata dobânzii când adoptă o decizie de credit,
disponibilitatea unui anumit tip de împrumut restricţionând selectarea
clasei de împrumutaţi, precum şi valoarea împrumutului acordat. Pentru
firmele la care băncile au acces la rapoartele auditorilor independenţi
referitoare la performanţele acestora, sunt aplicate prime de risc, astfel că
rata dobânzii plătite de fiecare firmă va varia.
o Colateralul sau asigurarea: utilizarea colateralului acoperă şi
reduce riscul de credit, însă, dacă preţul acestuia este volatil, banca poate
solicita mai multe colaterale, pentru a compensa creşterea probabilităţii
pierderii creditului.
o Diversificarea: volatilitatea suplimentară creată printr-o creştere
a numărului de împrumuturi riscante poate fi compensată fie printr-o
injecţie de capital în bancă, fie prin diversificarea portofoliului de credite.
Noile pieţe de împrumuturi pot permite băncilor să diversifice şi să
reducă starea de risc general a portofoliului, cu condiţia să caute active ale
căror randamente sunt corelate negativ, banca putând astfel diversifica în
continuare toate riscurile nesistematice şi putând utiliza analiza de
corelaţie pentru a decide cum trebuie diversificat un portofoliu.
Judecăţile manageriale au un rol crucial în evaluarea riscului de
credit, însă echipa care analizează riscul trebuie să utilizeze metodele
calitative şi cantitative pentru analiza riscului activelor.
Metodele calitative vizează utilizarea următoarelor mijloace: lista
factorilor specifici ai celui împrumutat; istoria creditelor trecute; rata de
îndatorare; sănătatea celui împrumutat; volatilitatea câştigurilor; situaţia
colateralelor; impactul factorilor macroeconomici.
Metodele cantitative de analiză a riscului de credit reclamă
utilizarea informaţiilor financiare pentru a măsura şi a prezice
probabilitatea falimentului, a eşecului celui împrumutat. Analistul
utilizează, în acest sens, analiza discriminatorie, modele logice sau
probabilistice.
Pe baza datelor celor împrumutaţi, care au avut succes şi care au
înregistrat eşec, analistul cantitativ încearcă construirea unui model
explicativ, care să identifice variabilele, semnificative din punct de vedere
statistic, pentru explicarea cauzelor ce au determinat falimentul, eşecul
firmelor, pe această bază făcând posibile prezicerea probabilităţii ca un
potenţial împrumutat să falimenteze şi măsurarea performanţelor
155

capacităţii predictive a modelului. Modele similare sunt folosite pentru
determinarea scorului corporaţiilor şi indivizilor, deşi variabilele utilizate
pentru a determina scorul vor fi diferite.
4.2. Analiza tradiţională a riscului ratei dobânzii

Controlul riscului ratei dobânzii s-a realizat, tradiţional, în cadrul
managementului activelor şi pasivelor.
În continuare este prezentat un exemplu care evidenţiază
complexitatea managementului riscului de rată a dobânzii, în cazul unei
banci nou autorizate, care începe să funcţioneze, după cum urmează:
¾ Pasivele constau dintr-un depozit de 1.000 euro şi un capital de
100 euro, totalul pasivelor fiind deci de 1.100 euro. Banca plănuieşte să
împrumute un client negarantat şi, având în vedere că rata riscului
activelor este de 8%, suma pe care o poate acorda ca împrumut este de
1.100 × (1 − 0,08) = 1.012 euro.
¾ Împrumutul are o maturitate de 6 luni, dată la care principalul şi
dobânda sunt plătibile (răscumpărarea împrumutului). Banca doreşte să
aplice rata de piaţă curentă a dobânzii, de 7%, plus un spread de 3%,
astfel că rata anuală percepută la 1.01. este de 10%. Împrumutul se va
transfera (roll-over) la fiecare 6 luni, indiferent de rata de piaţă a dobânzii
existentă, fără a se modifica prima de risc, de 3%.
¾ Un client doreşte să cumpere depozitul, cu un certificat de
depozit, CD, pe 1.01. rata pieţei este de 7%, şi, datorită unor condiţii de
piaţă mai competitivă, aceasta este rata la care plăteşte CD. Banca trebuie
să decidă maturitatea CD şi, după aceea, ea se obligă să transfere (roll-
over) CD la aceeaşi scadenţă.
¾ Curba randamentului pentru CD se presupune că este orizontală,
aplicându-se aceeaşi rată a dobânzii, indiferent de maturitate. Dar la 1.02.
are loc modificarea neaşteptată a curbei randamentului, la noua valoare de
9%, deoarece ratele de piaţă ale dobânzii cresc deodată, la 9%. Nu mai
există în continuare modificări în timpul anului.
¾ Se ignoră toate ieşirile legate de dividende şi costuri de operare,
cu excepţia celor aferente ratei de risc a activelor de 8%.
Analistul managementului active-pasive (MAP) poate măsura
performanţa lor în termenii venitului net din dobânzi (venit din împrumut
minus cost pentru depozit), valorii de piaţă a capitalului(preţul de piaţă al
156

acţiunilor băncii) sau ratei economice a capitalului(valoarea noilor
acţiuni/valoarea noului împrumut), pentru o modificare neaşteptată a
ratelor dobânzii. Pentru evaluarea măsurii în care schimbările veniturilor
nete din dobânzi afectează valorile de piaţă ale acţiunilor băncii, cele trei
mărimi vor fi foarte strâns legate.
Aşa cum s-a arătat, există o creştere de 2% a ratelor dobânzii pe
1.02. Pentru a examina ce se întâmplă cu performanţele băncii, este
necesar să se folosească o formulă de calcul al ratei lunare a dobânzii din
rata anuală a acesteia, datorită discrepanţelor, neconcordanţelor potenţiale
în derularea fluxurilor pentru împrumutul pe 6 luni şi CD, a cărui
maturitate nu este determinată.
Pentru a calcula rata lunară a dobânzii din rata anuală, se foloseşte
formula de calcul următoare:
[ ]
y x 12 − 1 (35)
unde: y = 1+i, i= rata anuală a dobânzii;
x= numărul de luni.
În exemplul dat, când rata anuală este 10%, rata lunară a dobânzii
[ ]
este: (1 + 0,1) − 1 = 0,79741 . Astfel, pentru un împrumut pe 6 luni,
1 12
rata lunară a dobânzii este de 0,79741%, când rata anuală este de 10%, şi de
0,94888, când rata anuală este de 12%. Dacă ratele dobânzii cresc cu 2 %
pe 1.02., cel împrumutat plăteşte o rată lunară a dobânzii de 8,07 lei până la
30.06., deoarece ratele sunt fixe pentru 6 luni, şi de 9,60 lei de la 1.07.
În cazul depozitului, odată ce banca a decis maturitatea acestuia, ea
se confruntă cu riscul de rată, neexistând risc de rată numai în perioadele
în care volumele activelor şi volumele datoriilor sunt aproximativ egale,
iar banca armonizează maturităţile activelor şi datoriilor. În exemplul dat,
dimensiunile depozitului, 1.000 lei, şi ale împrumutului, 1.012 lei, sunt
aproape egale, aşa că, dacă banca oferă un depozit pe 6 luni, pierderile
sale, ca rezultat al schimbării ratei dobânzii pe 1.02., sunt considerate ca
şi cum ea ar fi utilizat două maturităţi pentru depozit. În cazul A, banca
optează pentru CD pe 3 luni, caz în care rata dobânzii lunare la depozit
este de 0,56541%, când rata anuală este de 7%, crescând la 0,72073%,
când rata anuală creşte la 9%. La maturitatea de 3 luni, pentru depozitul
considerat, dobânda lunară plătită până la sfârşitul lunii martie este de
5,65 lei, iar după 1 aprilie 7,21 lei. Aceste rezultate sunt prezentate în
tabelul nr. 10, cazul A.
157

Tabelul nr. 10
Efectele creşterii neaşteptate a ratelor dobânzii
Cazul A: creştere neaşteptată de 2% a ratei, depozit pe 3 luni,
împrumut pe 6 luni.
Q1 Q2 Q3 Q4
Rata anuală a 10% 10% 12% 12%
împrumutului (RAI)
Venitul lunar din 8,07 lei 8,07 9,60 9,60 lei
împrumut (VLI) lei lei
Rata anuală a depozitului 7% 9% 9% 9%
(RAD)
Costul lunar cu dobânda 5,65 lei 7,21 7,21 7,21 lei
la depozit (CLD) lei lei
Venitul net lunar din 2,42 lei 0,86 2,39 2,39 lei
dobânzi (VNLD) lei lei
Rata marginală lunară a 2,42% 0,86% 2,39% 2,39%
dobânzii (RMLD)x
x)
rata marginală lunară a dobânzii, RMLD, se calculează
astfel: (VNLD ÷ C ) × 100% , C reprezentând capitalul băncii, care a fost
presupus ca fiind de 100 lei.
Cazul B: creştere neaşteptată de 2 % a ratei, depozit pe 6 luni,
împrumut pe 6 luni.
Q1 Q2 Q3 Q4
Rata anuală a 10% 10% 12% 12%
împrumutului (RAI)
Venitul lunar din 8,07 lei 8,07 9,60 9,60 lei
împrumut (VLI) lei lei
Rata anuală a depozitului 7% 7% 7% 7%
(RAD)
Costul lunar cu dobânda 5,65% 5,65% 7,21% 7,21%
la depozit (CLD)
Venitul net lunar din 2,42 lei 2,42 2,39 2,39 lei
dobânzi (VNLD) lei lei
Rata marginală lunară a 2,42 % 2,42% 2,39% 2,39%
dobânzii (RMLD)
158

Aici există o cădere a ratei marginale lunare a dobânzii, comparând
primul şi cel de-al doilea trimestru, datorită unei creşteri neprevăzute a
ratei dobânzii. Căderea valorii nete a capitalului este calculată folosind
noua valoare de piaţă a activelor şi pasivelor, care este obţinută prin
scontarea valorii activelor şi pasivelor. Rata iniţială a împrumutului de
10% este considerată rată de scont în scopul evaluării capitalului.
Împrumut (rata dobânzii neschimbată)
Valoarea împrumutului la 1.07 – 1.012 + 49,39 = 1.061,39 lei,
conduce la o rată a dobânzii pe o jumătate de an de 4,880088%. Plăţile
viitoare sunt ignorate. Astfel, valoarea activelor scontate la 1.02 va fi de:
[1.012 + 49,39 (1,1) ] = 1.020,07 lei
5 12
Depozit (rata dobânzii neschimbată)

Dacă depozitul este pe o perioadă de 3 luni, atunci un venit din
dobânzi de 16,12 lei este plătibil la sfârşitul fiecărui trimestru, de
exemplu, la sfârşitul lui martie şi iunie, ignorând plăţile viitoare la 30.09.
şi 31.12. Astfel, valoarea pasivelor scontate la 1. 02. este:
[1.000 + 16,92 + 16,92 × (1,1) ]÷ (1,1)
3 12 5 12
= 994,38 lei
Deci, valoarea netă a capitalului , în condiţiile ratelor dobânzii

neschimbate, este:
1.020,066 + 88,00 (rezerva activului) − 994,3819 = 113,6841 lei
Dacă rata dobânzii la împrumut creşte la 12 %, datorită creşterii

ratelor pieţei cu 2%, vom avea:
Împrumut (rata dobânzii creşte la 12%):
[1.12 + 49,39] ÷ (1,12 )5 12 = 1.012,44 lei
Noile active totale vor fi: 1.012,44+88 = 1.100,44 lei.
Depozit (pe trei luni)
[1.000 + 21,78 + 16,92 × (1,12) ]÷ (1,12)
3 12 5 12
= 991,26 lei.
Noua valoare totală a pasivelor este de 991,26 lei.
Valoarea netă a capitalului este:
1.100,44 – 991,26 = 109,18 lei.
Modificarea valorii nete a capitalului este:
109,18 – 113,68 = -4,5 lei sau -3,96% (− 4,5 ÷ 113,68)×100%.
159

Cu depozitul pe 6 luni, banca nu va mai suporta o cădere
neprevăzută a venitului net din dobânzi sau a valorii nete a capitalului în
trimestrul II, precum în cazul A. În tabelul nr. 11, cazul B, se presupune
maturitatea de 6 luni a depozitului, ca şi a împrumutului; în acest caz,
datoriile depozitului vor fi de 986,62 lei după ce rata dobânzii sare la 9%,
prin urmare valoarea netă a capitalului va fi: 1100,44 – 986,62 = 113,82
lei, iar modificarea valorii nete a capitalului va fi: 113,82 -113,68 = 13
puncte procentuale, sau 0,11%.
În cele două cazuri, rata economică a capitalului, definită ca
raportul: valoarea capitalului nou / valoarea împrumutului nou, este de:
109,18 / 1100,44 = 9.92% şi, respectiv, de: 113,82 / 1100,44 = 10,34%.
După cum se constată, cu cât mai lungă este maturitatea
depozitului, cu atât mai mari sunt venitul net din dobânzi şi valoarea netă
a capitalului pe care banca le obţine din creşterea ratei dobânzii. Pe de altă
parte, dacă rata dobânzii ar fi coborât după 1.02. cu 2 %, situaţia ar fi fost
inversă. Astfel, dacă managementul, acţionarii şi autorităţile vor să
maximizeze venitul net din rată, valoarea de piaţă a capitalului sau rata
economică a capitalului, atunci alegerea maturităţii va depinde de
previziunile privind modificările ratei dobânzii.
Totuşi, rezultatul de mai sus s-a obţinut, deoarece volumele
depozitului şi împrumutului băncii sunt aproximativ egale, ceea ce
permite armonizarea maturităţii activelor cu aceea a pasivelor, dacă
obiectivul este minimizarea riscul ratei dobânzii. În realitate, multe bănci
dispun de un portofoliu care este o fracţiune din depozitul său de bază. În
această situaţie, potrivirea maturităţilor va avea efecte net mai mari, care
depind de direcţia schimbării ratei dobânzii. Pentru a observa acest
aspect, presupunem că depozitul este de 1.000 lei, capitalul de 1.000 lei şi
nu există rată de risc a activelor. Banca decide să dea cu împrumut tot
acest capital, adică 2.000 lei. Împrumutul cu maturitatea de 6 luni este
acum de 2.000 lei, iar depozitul de 1.000 lei. Dacă maturitatea depozitului
este de 3 luni şi rata dobânzii creşte cu 2%, atunci rezultatul este cel
consemnat în tabelul 11.
160

Tabelul nr. 11
Creştere neaşteptată a ratei dobânzii
Cazul C: depozit pe 3 luni, împrumut de 2.000 lei pe 6 luni
Q1 Q2 Q3 Q4
Rata anuală a 10% 10% 125 12%
împrumutului (RAI)
Venitul lunar din 15,95 15,95 18,98 18,98
împrumut (VLI) lei lei lei lei
Rata anuală a 7% 9% 9% 9%
depozitului (RAD)
Costul lunar cu 5,65 lei 7,21 lei 7,21 lei 7,21 lei
dobânda la depozit
(CLD)
Venitul net lunar din 10,30 8,74 lei 11,77 11,77
dobânzi (VNLD) lei lei lei
Rata marginală lunară 1,03% 0,87% 1,18% 1,18%
a dobânzii (RMLD)
După cum se poate observa din tabelul nr. 11, există o cădere
abruptă a dobânzii marginale nete pe lună, comparativ cu cazul anterior,
când dimensiunea depozitului şi cea a împrumutului erau similare. La un
depozit pe 3 luni, scontarea va reduce valoarea activului net cu 1,15%, în
timp ce la un depozit pe 6 luni, reducerea va fi de 0,76%, presupunând că
rata dobânzii creşte de la 10% la 12% pe 1.02.
Se poate sublinia că modificările ratei dobânzii afectează valoarea
economică a băncii într-un mod diferit de aceea a contului de venit şi
pierderi. Perspectiva câştigurilor curente se va focaliza asupra sensibi-
lităţii contului de venit şi pierderi pe termen scurt, de exemplu pe 1 an, la
modificarea ratei dobânzii. Efectul asupra valorii economice nete poate fi
considerat pe termen lung, definit ca diferenţă dintre schimbarea în
valoarea prezentă a activelor băncii şi schimbarea în valoarea prezentă a
pasivelor acesteia, la care se adaugă schimbarea netă în valoarea netă a
poziţiilor din afara bilanţului, pentru o schimbare netă a ratelor de piaţă
ale dobânzii. Diferenţa dintre cele două modificări, ale ratei şi ale valorii
economice, va fi semnificativă dacă instrumentele de piaţă cotate nu sunt
o parte majoră a portofoliului băncii. Aceasta poate explica de ce
161

autorităţile bancare se focalizează asupra valorii economice, preocuparea
principală a managementului băncii fiind profitul şi pierderile pe termen
scurt, datorită efectului schimbărilor în profitabilitatea netă asupra
evaluării de piaţă a acţiunilor.
Cazurile de mai sus se referă la riscul de rată a dobânzii cauzat de o
schimbare în curba randamentului, adică, la riscul reevaluării curbei
randamentului. Totuşi, există alte tipuri de risc al ratei dobânzii legate de
produsele băncii. Rata dobânzii aferentă produselor băncii nu este în mod
necesar legată de o curbă a randamentului de piaţă. De exemplu,
împrumuturile cu o rată a dobânzii de bază şi conturile pieţei monetare
pot fi legate de ratele interbancare sau ale pieţei interbancare, dar nu pot fi
în relaţie reciprocă, una cu alta. Competiţia pe piaţă şi politica monetară
vor determina gradul în care această relaţie este reciprocă. Totuşi, chiar
dacă relaţia nu este reciprocă, cu condiţia să nu fie volatilă, va exista o
oarecare posibilitate a riscurilor adiţionale, înregistrându-se schimbări în
balanţele pasivelor, în perioada fluctuaţiilor ratei dobânzii. De exemplu,
dacă rata dobânzii creşte, clienţii vor fi refractari în a deţine lichidităţi în
conturi de depozite nepurtătoare de dobândă, datorită creşterii costului de
oportunitate al deţinerii de lichidităţi în aceste conturi. În perioada căderii
ratelor, clienţii pot schimba depozitele în alte active, cu randament, cu
rentabilitate mai mare.
O parte din riscurile ratei dobânzii pot fi asociate produselor băncii
la care sunt ataşate opţiuni; de exemplu, riscul plăţii anticipate creşte în
cazul ipotecilor cu rată fixă. O opţiune de plată anticipată va genera rezul-
tate diferite: pe de o parte, dacă ratele dobânzii cresc, plăţile anticipate ale
ipotecii se reduc şi viaţa medie aşteptată a portofoliului creşte; pe de altă
parte, dacă ratele scad, plăţile anticipate cresc, deoarece plăţile anticipate
fixe sunt mai puţin atractive şi viaţa medie a portofoliului se reduce.
4.3. Metoda discrepanţei în analiza riscului

de rată a dobânzii
a) Analiza Gap
Analiza gap, prezentată şi în capitolul II, este cea mai cunoscută
tehnică MAP, utilizată de obicei pentru a evalua riscul ratei dobânzii, deşi
ea poate fi folosită şi pentru evaluarea riscului de lichiditate. Gapul
reprezintă diferenţa dintre activele şi pasivele sensibile la rata dobânzii
pentru o perioadă dată. În analiza gap, fiecare categorie de active şi
162

pasive este clasificată conform datei reevaluării(stabilirii noului preţ)
activului sau pasivului, activele şi pasivele fiind grupate în clase
temporale, precum: până la 3 luni; 3-6 luni; 6-12 luni ş.a.m.d.
Analistul calculează rezultatele gapurilor secvenţiale şi cumulative.
Gapul secvenţial este definit ca: active generatoare de câştig – surse care
finanţează activele, pentru fiecare clasă temporală; gapurile cumulative
sunt subtotaluri cumulate ale gapurilor secvenţiale. Dacă activele totale
considerate sunt egale cu sursele totale corespondente, atunci, prin
definiţie, gapurile secvenţiale trebuie să totalizeze totdeauna zero şi, prin
urmare, ultimul gap cumulativ trebuie să fie zero. Analistul se
concentrează asupra gapurilor cumulative pe perioade diferite de timp.
Aspectele de mai sus sunt demonstrate, la o scară redusă a ratelor
dobânzii, în tabelul nr. 12. În tabel sunt separate activele şi pasivele din
bilanţul băncii, în grupe cu fluxuri de lichidităţi care sunt fie sensibile, fie
insensibile la modificările ratelor dobânzii. Activul sau pasivul este
considerat sensibil la rata dobânzii dacă fluxul generat de către acestea se
schimbă în acelaşi sens cu rata dobânzii.
Tabelul nr. 12
Analiza Gap pentru riscul de rată a dobânzii
<3 >3-6 >6-12 >1-2 >2-5 >5
luni luni luni ani ani ani
Active considerate
Bancnote şi monedă 100 lei
Bilete pe 3 luni 20 lei
Împrumuturi 20 lei
interbancare
Obligaţiuni pe 5 ani
Descoperiri de cont 20 lei
Împrumuturi pe 5 ani
Acţiuni 30 lei
Surse corespondente
Depozite cu amănuntul 100 lei 50 lei 45 lei
Depozite cu ridicata pe 5 lei
3 luni
Capital 10 lei
Gap net al diferenţelor 35 lei 20 lei -50 lei -55 lei 20 lei 30 lei
Gap cumulat al 0 -35 lei -55 lei -5 lei 50 lei 30 lei
diferenţelor
163

Gapul reprezintă rezultatul diferenţei dintre activele sensibile şi
pasivele sensibile. Gapul este negativ dacă: pasivele sensibile > activele
sensibile; gap-ul este pozitiv dacă: activele sensibile > pasivele sensibile.
Rata gap este definită prin raportul: active sensibile/pasive sensibile; dacă
rata este egală cu 1 atunci sensibilităţile activelor şi pasivelor corespund
şi gapul în lei va fi zero. Presupunem că o bancă are un gap pozitiv;
atunci, o creştere a ratei dobânzii va face ca banca să înregistreze o
creştere mai rapidă a veniturilor din active decât costurile pasivelor. Dacă
rata dobânzii scade, costurile pasivelor vor creşte mai rapid decât
veniturile activelor.
Concomitent cu utilizarea acestui tip de analiză, bazată pe MAP, sunt
utilizate în bănci şi alte instrumente de management al riscului, în conjunc-
ţie cu analiza discrepanţelor dintre active şi pasive privind sensibilitatea la
rată, cel puţin din două motive: analiza gap ignoră discrepanţele din cadrul
claselor temporale; unele produse bancare, precum elementele extrabilan-
ţiere, nu pot fi cuprinse în cadrul analizei gap, deşi parţial această problemă
a fost soluţionată prin analiza durată-gap.
b) Analiza duratei
Analiza duratei, o altă tehnică a managementului riscului, măsoară
impactul, asupra capitalului acţionarilor, al modificării ratei dobânzii,
pentru toate maturităţile. Analiza duratei ţine seama de posibilitatea ca
viaţa medie (durata) unui activ sau pasiv să difere de maturitatea
acestora. Să presupunem că maturitatea unui împrumut este de 6 luni şi că
banca optează să lege acest activ de un CD. Dacă o parte din împrumut
este rambursat lunar, atunci durata împrumutului va diferi de maturitatea
sa. Pentru CD, durata va fi egală cu maturitatea, dacă deponenţilor li se
plăteşte toată suma la sfârşitul celor 6 luni. Gapul duratei este creat prin
expunerea băncii la riscul ratei dobânzii.
Durata unei obligaţiuni impure, cu cupon, se determină astfel:
⎡ VC ⎤ 1 + rd ⎡ ⎛ SVP ⎞⎤
D = T × ⎢1 − + × ⎢1 − −⎜ ⎟⎥ (36)
⎣ VPP × rd ⎥⎦ rd ⎣ ⎝ VPP ⎠⎦
unde:
D = durata;
T = perioada de achitare, de răscumpărare a titlului;
VC = valoarea cuponului;
164

VPP = valoarea prezentă de piaţă a titlului;
rd = rata dobânzii nominale de piaţă;
SVP = scontul valorii prezente a răscumpărării.
De exemplu, presupunem că se doreşte calcularea duratei în al
10-lea an a unei obligaţiuni de 100 lei, cu valoarea fixă a cuponului de
5 lei. Cuponul este plătit anual, prima dată la sfârşitul primului an al
plasamentului, ultima oară în momentul răscumpărării obligaţiunii. Să
determinăm valoarea prezentă a titlului şi durata acestuia.
Preţul curent de piaţă al obligaţiunii este obţinut prin calcularea
valorii prezente, VPP, folosind formula:
VPP = ⎜
⎛ VC ⎞
⎝ rd ⎠
[ −T
]
⎟ × 1 − (1 + rd ) + SR × (1 + rd )
−T
(37)
unde:
VC = valoarea cuponului;
rd = rata de piaţă a dobânzii, presupusă constantă, de 10%;
T = momentul răscumpărării obligaţiunii;
SR = suma răscumpărată, de 100 lei.
În exemplul dat, preţul curent de piaţă al obligaţiunii este:
5 ⎡ 1 ⎤ 1 ⎡ 1 ⎤ 1
VPP = × ⎢1 − 10 ⎥
+ 100 × = 50 × ⎢1 − ⎥ + 100 × =
0,1 ⎣ (1 + 0,1) ⎦ (1 + 0,1)10
⎣ 2,594 ⎦ 2,594
= 50 × 0,614 + +100 × 0,385 = 30,7 + 38,5 = 69,2 lei.
Există un flux de lichidităţi asociat obligaţiunii, scontarea fiecărui

flux permiţând calcularea valorii prezente.
Pentru a calcula durata, se foloseşte formula duratei:
⎡ 5 ⎤ ⎛ 1,1 ⎞ ⎡ ⎛ 100 × 1,1−10 ⎞⎤
D = 10 × ⎢1 − ⎥+⎜ ⎟ × ⎢1 − ⎜⎜ ⎟⎟⎥ = 7,661 lei.
⎣ 69,277 × 0,1 ⎦ ⎝ 0,1 ⎠ ⎣ ⎝ 69,277 ⎠⎦
După cum se poate observa din exemplu, analiza duratei subliniază
valoarea de piaţă, opusă valorii contabile din analiza gap. Toate fluxurile
de lichidităţi sunt incluse în calcul, neexistând necesitatea de a alege o
perioadă de timp, un cadru temporal, precum în analiza gap.
Analiza duratei a fost lărgită, pentru a cuprinde alte active şi pasive
din bilanţul băncii, cu rate ale dobânzii flexibile, plătite de către cei
împrumutaţi sau către deponenţi în acelaşi moment viitor.
165

În acest caz, durata capitalului se calculează astfel:
DK = [(VPPA × DA) − (VPPP × DP )] ÷ (VPPA − VPPP) (38)
unde:
DK = durata capitalului;
VPPA = valoarea prezentă de piaţă a activului;
DA = durata activului sensibil la rată;
VPPP = valoarea prezentă de piaţă a pasivului;
DP = durata pasivului sensibil la rată.
Calcularea duratei capitalului este folosită pentru analiza efectului
modificării ratei dobânzii asupra valorii băncii, deoarece această analiză
va aproxima la zero cuponul obligaţiunii cu durată dată. În mod clar, cu
cât mai mari sunt discrepanţa, neconcordanţa duratei băncii, cu atât mai
mare este expunerea băncii la modificări neprevăzute ale ratelor dobânzii.
c) Analiza gapului duratei
Această formă de analiză combină analiza gap cu analiza duratei.
Duratele activelor şi pasivelor sunt potrivite, armonizate, în loc de a
potrivi timpul până la stabilirea noului preţ, ca în analiza gap standard.
Poziţiile din bilanţ şi din afara bilanţului sensibile la rata dobânzii sunt
plasate în benzi de timp, bazate pe maturitatea instrumentelor. Poziţia în
fiecare bandă de timp este netă, iar poziţia netă este ponderată cu o
estimare a duratei, unde durata măsoară sensibilitatea preţului instru-
mentului cu rata fixă cu diferite maturităţi la modificările ratelor dobânzii.
Dacă duratele unor active şi pasive date concordă, atunci gapul duratei
acestei părţi a bilanţului are valoarea zero, această parte fiind considerată
imunizată împotriva modificărilor neaşteptate ale ratelor dobânzii. În
acest fel, imunizarea poate fi folosită pentru a se obţine un randament fix
pentru o anumită perioadă, deoarece ambele laturi ale bilanţului sunt
protejate de riscul ratei dobânzii. Totuşi, protecţia nu este 100%, deoarece
randamentele pieţei se pot schimba în mijlocul perioadei de investiţie, alte
riscuri fiind încă prezente, precum riscul de credit.
Mai mult, este important să se înţeleagă că măsura duratei utilizată
presupune o relaţie lineară între ratele dobânzii şi valoarea activelor. De
fapt, în mod normal, există relaţii convexe, convexitatea cea mai mare a
relaţiei dintre rată şi valoarea activului, mai puţin utilă, fiind măsura
simplă a duratei. Deci, utilizarea duratei pentru a măsura sensibilitatea
ratei dobânzii trebuie limitată la modificări mici ale ratei dobânzii.
166

Utilizarea gapului duratei, de către cei care reglează sistemul
bancar, pentru a monitoriza expunerea la riscul de rată a băncilor,
presupune existenţa a 13 benzi temporale, cu o pondere a riscului pentru
fiecare bandă, calculată astfel:
pr = pd × mr (39)
unde:
pr = ponderea riscului, pentru o anumită bandă temporală;
pd = ponderea duratei;
mr = modificarea presupusă a randamentului.
4.4. Riscul de lichiditate şi analiza active-pasive

Riscul de lichiditate exprimă incapacitatea băncii de a-şi asigura
lichiditatea atunci când datoria sa se diminuează, de regulă, prin diminuarea
depozitelor. Dacă se presupune că preferinţele de lichiditate ale clienţilor
băncii sunt aproximativ constante, problema este dacă există pentru bancă
posibilitatea ca deponenţii să-şi retragă masiv lichidităţile. Crizele de
lichiditate ale unei bănci sunt determinate fie de pierderea încrederii în bancă,
fie de managementul defectuos, fie de faptul că banca este victima pierderii
încrederii în sistemul financiar, cauzată, de exemplu, de falimentul unei
bănci, prin efectul de contagiune, a riscului de sistem.
Obiectivul managementului riscului de lichiditate trebuie să fie
evitarea situaţiei în care activele lichide nete sunt negative, pentru aceasta
putând fi utilizată analiza riscului gapului lichidităţii, acesta fiind definit
ca diferenţa dintre activele lichide nete şi pasivele volatile, exigibile.
În acest caz, elementele din bilanţ sunt plasate pe o scară, conform
perioadei de timp aşteptate ca fluxurile de lichidităţi, de intrări sau de
ieşiri, să fie generate. Poziţiile nete de discordanţă, de neconcordanţă sunt
cumulate în timp pentru a obţine o poziţie netă cumulată a discordanţei.
Banca poate monitoriza suma lichidităţii care devine disponibilă în timp,
fără a trebui să lichideze prematur activele, la rate penalizatoare.
4.5. Analiza riscului valutar

Riscul pieţei valutare sau riscul valutar apare datorită expunerii la
modificarea valorii unei monede străine pe pieţele valutare; analiza
duratei este folosită pentru a calcula schimbarea în valoarea obligaţiunilor
exprimate în monedă străină în raport cu ratele dobânzii în valută sau
167

ratele dobânzii în monedă proprie sau ratele pieţei spot. Analiza gap
poate, de asemenea, să fie folosită pe pieţele valutare, în cazul în care sunt
identificate gapuri în monede particulare.
Unele bănci globale reduc riscul valutar prin capital multivalutar,
adică prin exprimarea, denominarea capitalului social în mai multe valute,
ceea ce permite armonizarea activelor şi pasivelor printr-un mix de
monede, astfel încât ratele capitalului nu se vor schimba prin fluctuaţiile
cursurilor, iar riscul valutar este redus fără să se utilizeze instrumentele de
acoperire (hedging).
4.6. Analiza riscului de piaţă. Metoda VaR
a) Abordarea VaR
Pentru bănci, riscul de piaţă creşte dacă instrumentele financiare
sunt deţinute în scopul comercializării şi dacă banca deţine acţiuni ca o
formă de colateral sau ca o parte a strategiei sale generale de investiţii.
Abordarea valorii la risc (VaR) a devenit, treptat, modul standard de
măsurare a riscului de piaţă.
Valoarea la risc reprezintă valoarea totală a pierderii pe care o
bancă ar putea s-o piardă în perioada deţinerii unui anumit activ, a unei
poziţii de piaţă, evaluând expunerea agregată a băncii la riscul de piaţă.
Calcularea VaR va depinde de următoarele ipoteze:
• distribuţia modificărilor de preţ, de exemplu, urmează o distri-
buţie normală;
• măsura, gradul în care modificarea actuală a preţului unui activ
este corelată cu modificările trecute ale preţului, presupunând că aceste
modificări ale preţurilor nu sunt corelate succesiv;
• măsura în care caracteristicile deviaţiei medii sau standard
(volatilitatea) sunt stabile în timp;
• interelaţia a două sau mai multor mişcări diferite ale preţurilor;
• seriile de date la care aceste ipoteze apelează.
Majoritatea cercetărilor utilizează date istorice de piaţă referitoare
la active financiare diferite, atunci când calculează o măsură a riscului de
piaţă, fiind necesară redefinirea înţelesului tipurilor de risc de piaţă.
Mai întâi, există risc de piaţă comercial, aşa cum este aplicat
comercianţilor. De regulă, comercianţii gândesc riscul de piaţă în termenii
168

sumei pe care pot s-o piardă până când o poziţie de piaţă dată poate fi
vândută sau neutralizată, de exemplu prin acoperire (hedge). Orizontul de
timp este scurt, în mod normal 1 zi sau câteva zile, după care se vinde sau
se acoperă poziţia.
În al doilea rând, există riscul de piaţă al portofoliului, asociat unei
investiţii de portofoliu (portofoliu de investiţii). Orizontul de timp este
lung (luni în loc de zile), după care strategia de investiţie se aşteaptă să
aibă succes sau este măsurată performanţa investiţiei. Pentru o poziţie
dată, riscul de piaţă va fi valoarea la care o strategie de investiţii se
plasează sub un anumit nivel, ca de pildă venitul pe o perioadă.
Din cauza diferenţei dintre riscul pieţei comerciale şi riscul pieţei de
investiţii, s-a definit, în general, valoarea la risc ca fiind pierderile
maxime estimate din valoarea de piaţă a unei poziţii date, care pot fi
înregistrate până când poziţia este neutralizată sau reevaluată.
Astfel:
dV
VaR ( x) = V ( x) × × ΔP (i ) (40)
dP
unde:
V(x) = valoarea de piaţă a poziţiei x;
dV / dP = sensibilitatea valorii de piaţă la mişcarea preţurilor;
Δ P(i) = mişcarea adversă a preţului în timp; de exemplu, dacă
orizontul de timp este 1 zi, atunci VaR semnifică câştigurile zilnice la
risc:
dV
CaR = V ( x) × × ΔP ( z ) (41)
dP
Sunt specificate următoarele ipoteze referitoare la măsurarea lui
VaR:
• preţurile instrumentelor financiare se presupune că urmează un
comportament aleator stabil;
• modificările preţurilor nu sunt corelate succesiv; există neco-
relare între schimbările prezente şi cele din trecut;
• deviaţia standard (volatilitatea) preţului sau cursului este stabilă
în timp, astfel că mişcările trecute pot fi utilizate pentru a caracteriza
mişcările viitoare;
• interrelaţiile a două mişcări diferite ale preţurilor urmează o dis-
tribuţie normală comună.
169

Dincolo de controversele referitoare la ipotezele distribuţiei
normale şi la lipsa autocorelaţiei pe pieţele financiare, admiterea acestora
este determinată de faptul că alte distribuţii nu permit măsurarea riscului
cu deviaţia standard, în condiţiile în care valoarea la risc este o măsură a
varianţei, utilizând al doilea moment al distribuţiei. Totuşi, acţionarii şi
autorităţile bancare sunt interesaţi de situaţiile rele, catastrofice, de partea
cea mai joasă a distribuţiei, părţile fierbinţi, abordarea acestora
realizându-se prin al treilea moment al distribuţiei, valoarea la risc
eliminând însă aceste situaţii, care sunt tratate prin simulările(testările) la
stres, ale stărilor de tensiune.
Riscurile de piaţă ale derivativelor pot fi gestionate prin utilizarea
abordării portofoliului, prin luarea în considerare a expunerii nete sau
reziduale a portofoliului general. Aceasta, deoarece un portofoliu va
conţine, în mod normal, multe poziţii care se compensează, ceea ce
reduce riscul general al portofoliului, astfel că preocupările hedgingului
sunt focalizate pe riscurile reziduale cele mai mici.
Pentru a determina poziţia netă a portofoliului, portofoliul general
este dezagregat pe factori fundamentali de risc, pentru a fi măsurat şi
gestionat, aceşti factori incluzând:
¾ rata absolută sau riscul delta: expunerea la schimbarea valorii
unei tranzacţii / portofoliu care apare dintr-o schimbare dată a preţului
unui instrument fundamental;
¾ convexitatea sau riscul gamma: riscul care apare din situaţiile în
care există o relaţie nonlineară între preţul unui instrument fundamental şi
valoarea tranzacţiei / portofoliului;
¾ riscul volatilităţii sau riscul lambda, vega: expunerea la
schimbare a valorii unei tranzacţii / portofoliu care apare datorită unei
schimbări a volatilităţii aşteptate a preţului instrumentului de bază,
fundamental;
¾ degradarea în timp sau riscul theta: expunerea la o schimbare a
valorii tranzacţiei / portofoliului datorită trecerii timpului;
¾ rata de scont sau riscul rho: expunerea la o schimbare a valorii
tranzacţiei/portofoliului care apare datorită unei schimbări a ratei utilizate
pentru scontarea fluxurilor viitoare de lichidităţi.
După dezagregarea portofoliului în părţi, conform clasificării de
mai sus, sunt posibile agregarea fiecăruia dintre aceste riscuri şi
gestionarea lor pe o bază netă. Aceste riscuri fundamentale stau la baza
170

riscului pieţei şi sunt măsurate pe toată structura de scadenţe a instru-
mentelor portofoliului.
b) Riscul de piaţă şi simularea la stres
Măsura valorii de risc include volatilitatea, al doilea moment al
distribuţiei, dar dacă se doreşte abordarea situaţiilor de tensiune, care
includ rezultatele cele mai rele măsurate prin cel de-al treilea moment al
distribuţiei, atunci valoarea la risc nu mai este de ajutor. Simularea la
stres, împreună cu analiza scenariilor şi strategiile portofoliului principal
de protecţie, se referă la luarea în considerare a situaţiilor de tensiune,
fierbinţi, care includ cele mai rele situaţii, ce pot fi abordate statistic prin
cel de-al treilea moment al distribuţiei.
Simularea la stres implică identificarea evenimentelor posibile sau
schimbărilor în comportamentul pieţei care pot avea un efect nefavorabil
asupra portofoliului şi capacităţii băncii de a se opune acestora. Cu privire
la aceste scenarii, managementul riscului poate lua în considerare
următoarele:
• evenimentele nefavorabile să fie incluse în testele stres, de
exemplu: schimbări deosebite, netipice în curba forward; descreşteri ale
lichidităţii; falimentul unei contrapărţi; întreruperi neprevăzute ale pieţei;
obligaţii colaterale neaşteptate;
• frecvenţa cu care simulările la stres pot fi efectuate (zilnic,
săptămânal etc.), sau pe ce bază;
• cum va utiliza banca rezultatele ? Exemplele permit orientarea în
ajustarea poziţiilor, în ajustarea capitalului în funcţie de poziţii sau
conceperea unor planuri alternative.
Analiza presupune calcularea probabilităţii pentru fiecare eveni-
ment şi evidenţierea celui mai rău scenariu.
4.7. Analiza riscului şi inovaţiile financiare

Produsele financiare prezentate mai sus sunt exemple de inovaţii
financiare recente; inovaţiile financiare pot lua forma inovaţiei de proces,
după cum un serviciu sau produs existent poate fi oferit mai ieftin, dato-
rită inovaţiei tehnologice. Inovaţia de produs implică introducerea noilor
bunuri şi servicii, inovaţiile vizând produsele derivate constituind aseme-
nea inovaţii, inovaţiile de produs fiind determinate de constrângerile care
171

acţionează asupra băncii, precum reglementările, concurenţa şi riscurile,
de fapt reglementările, riscurile şi inovaţiile fiind interdependente. De
exemplu, reglementările, precum controlul pieţei, pot cataliza inovaţiile
financiare prin care băncile încearcă să ocolească aceste reglementări. De
asemenea, inovaţiile financiare fac posibilă individualizarea diferitelor
tipuri de riscuri, care, la rândul ei, a condus la evaluarea directă a acestor
riscuri. În acelaşi timp, inovaţiile financiare au forţat băncile să
reexamineze sistemele lor de management al riscului, deoarece băncile au
fost expuse la noi forme de risc, care sunt diferite de natura riscului de
credit tradiţional. Totuşi, în prezent, se poate spune că foarte puţine bănci
falimentează datorită unui eşec de înţelegere a expunerii la risc, asociată
cu un nou instrument.
5. Riscuri macroeconomice
5.1. Riscul suveran

Datoria suverană a economiilor în dezvoltare, definită ca împru-
muturile directe sau garantate ale statelor, primite de la sistemul
bancar privat occidental, a înregistrat în ultimii 30 de ani nivele
alarmante, creditorii externi fiind obligaţi să crească provizioanele, să
deplaseze împrumuturile în afara bilanţului, să vândă împrumuturile
pe piaţa secundară, cu pierderi de 50%-70%, să reeşaloneze rambur-
sarea sau să renunţe la o parte din datoriile pe care trebuia să le
încaseze. Datoria suverană constă din creditele acordate plus obligaţi-
unile cumpărate de către nonrezidenţi, precum şi din investiţiile
directe şi de portofoliu ale acestora.
Creşterea ratei îndatorării externe, a ratei levierului extern se
explică prin ipotezele ciclului dezvoltării, importul de capital financiar
fiind în exces faţă de baza internă de capital, cererea de împrumuturi
străine crescând în perspectiva aşteptărilor referitoare la fluxurile de
venituri viitoare care ar putea fi generate de aceste împrumuturi. Creşterea
împrumuturilor suverane a corespuns creşterii împrumuturilor sindi-
calizate, deplasate treptat spre sectorul privat al creditorilor externi, care
au contribuit semnificativ la emergenţa creditelor suverane, ca o
componentă determinantă a împrumuturilor.
172

Trei parametri de risc joacă un rol crucial în determinarea ratei
optime a levierului, a îndatorării externe, şi anume: atitudinea faţă de risc,
hazardul moral şi costurile de interferenţă.
Atitudinea faţă de risc
Dacă împrumutaţii şi împrumutanţii au o atitudine neutră faţă de
risc, datoria şi capitalul (investiţiile) extern sunt substituibile perfect
pentru cele două părţi. Dacă însă una dintre părţi are aversiune faţă de
risc, în condiţiile inexistenţei costurilor asociate hazardului moral şi
interferenţelor, atunci această atitudine va schimba comportamentul celor
două părţi: dacă împrumutaţii au aversiune faţă de risc, iar împrumutanţii
sunt neutri, atunci finanţarea externă va fi 100% sub formă de capital, de
investiţii; dacă împrumutantul va avea aversiune faţă de risc, iar
împrumutatul va fi neutru, finanţarea externă va fi 100% sub forma
îndatorării, datoria fiind considerată un activ sigur, deoarece veniturile
sunt garantate, plătibile la date fixe. Această atitudine diferită explică
expansiunea datoriei suverane externe din anii '70, împrumutanţii externi
considerând-o un activ sigur, garantat de către stat, care nu ar putea intra
în situaţia de bancrută, de încetare a plăţilor. Totuşi, crizele datoriei care
au urmat au evidenţiat că în cazul împrumuturilor suverane solvabilitatea
nu este suficientă, deoarece dacă economia naţională intră într-o lungă
perioadă de ilichiditate (prezintă un activ net pozitiv, însă nu dispune de
mijloace pentru a acoperi datoriile ajunse la scadenţă), valoarea contabilă
a activelor împrumutanţilor va deveni nedeterminată, ceea ce subliniază
necesitatea ca băncile să nu considere împrumuturile suverane ca fiind
lipsite de risc.
Interacţiunea dintre hazardul moral şi costurile de interferenţă
Hazardul moral apare atunci când aranjamentul dintre cele două
părţi alterează comportamentul stimulativ pentru fiecare parte, de
exemplu, alegerea de către cel împrumutat a unor investiţii productive
riscante sau situaţia serviciului datoriei acestuia, în acest caz
împrumutantul stabilind prime de risc prohibitive pentru solicitant sau
solicitând un randament ridicat al capitalului.
Asimetria informaţională explică de ce hazardul moral poate afecta
rata îndatorării externe, banca neputând cunoaşte transparent modul de
utilizare a împrumutului şi, în acest caz, protejându-se prin prime de risc
173

ridicate sau, alternativ, prin impunerea investiţiilor la vedere, precum
finanţarea pe proiecte, prin care poate monitoriza valorificarea
performantă a fondurilor.
Totuşi, investiţia la vedere poate fi considerată, de către ţara îm-
prumutată, un cost de interferenţă, încălcând suveranitatea sa micro-
economică.
Atracţia împrumuturilor suverane este exacerbată de existenţa
hazardului moral, plasatorii externi de fonduri preferând mai degrabă
împrumuturile decât investiţia de capital, considerând că existenţa
împrumutătorului de ultima instanţă, care este guvernul, sau a garanţiei
instituţiilor financiare internaţionale, precum FMI, diminuează riscurile
asumate.
În concluzie, pentru a înţelege de ce împrumutaţii îşi permit să-şi
mărească îndatorarea prin împrumuturi suverane, este importantă
recunoaşterea interacţiunii dintre cei trei factori evidenţiaţi mai sus.
Aceştia vor dori să împrumute de la bănci private pentru a se finanţa,
deoarece costurile de interferenţă vor fi comparabil mai mici, în timp ce
împrumutaţii, băncile ignoră impactul şocurilor economice aleatorii
asupra celui împrumutat şi asupra deciziilor băncilor înseşi.
Evaluarea riscului suveran
Evoluţia împrumuturilor suverane în ultimii 30 de ani a evidenţiat
problemele cu care se pot confrunta băncile în managementul riscurilor
asociate acestor împrumuturi, îndeosebi al riscului suveran, impunân-
du-se necesitatea ca băncile să evalueze complet riscurile asociate
activelor plasate în ţările împrumutate. În acest sens, trebuie subliniat că
lichiditatea poate reprezenta o serioasă insolvabilitate, dacă nu există
colaterale ataşate împrumutului, iar acesta, la rândul său, conduce la
evaluarea incorectă a riscului de credit. De asemenea, băncile au ignorat
impactul şocurilor economice aleatorii asupra capacităţii debitorului de
a rambursa împrumutul, în special, rata dobânzii, cursul de schimb şi
riscul de preţ al mărfurilor la care sunt expuse ţările împrumutate,
şocurile economice aleatorii putând fi prevăzute prin analiza scena-
riilor, care poate îmbunătăţi evaluarea riscurilor.
Evaluarea riscului suveran poate consta, ca şi în cazul celorlalte
riscuri, fie în utilizarea metodelor formale de previziune, adică a
modelelor econometrice de estimare bazate pe evaluări fundamentale, fie
174

în evaluări centrate pe opinii, pe experienţă, când băncile se bazează pe o
apreciere subiectivă pentru a-şi fundamenta deciziile.
Modelele de previziune se bazează pe analiza discriminatorie
multilineară şi pe analiza logit, în ambele metode obiectivul constând în
identificarea variabilelor explicative semnificative statistic care afectează
probabilitatea bancrutei, a încetării plăţilor.
Analiza discriminatorie, în cazul riscului suveran, divide ţările în
ţări care sunt restanţiere şi intră în reeşalonări şi ţări care nu sunt în
această situaţie, construind, pe baza datelor din trecut privind
performanţele ţărilor, o funcţie de discriminare, Z, de diferenţiere a
variabilelor explicative, Xi; o funcţie discriminatorie lineară arătând
astfel: Z = ∑ ai × Xi , i=1....n.
Analiza logit nu divide ţările în categorii separate, dar, în schimb,
presupune că efectele combinate ale unor anumite variabile economice
vor servi pentru a împinge o ţară peste un anumit prag ; în acest caz, ţara
respectivă va trece din grupul nerestanţier în cel restanţier.
În analiza logit, variabila dependentă este un eveniment binar, cu
două valori, obiectivul fiind identificarea variabilelor explicative care
influenţează evenimentul.
Modelul logit poate fi scris astfel:
'
eb + c × xn
P( yit + 1 = 1 xit ) = ' (42)
1 + eb + c × xn
unde,
xit = valoarea variabilei explicative I în momentul t;
P( yit + 1) = probabilitatea ca o ţară care este în restanţă în momentul
t+1, în cazul y=0 nu va mai fi în restanţă.
5.2. Riscul politic

Aspectul riscului politic al băncii într-o ţară străină sau chiar în
propria ţară a fost de multă vreme dezbătut de către bănci. O bancă
doreşte să analizeze riscul preluării unei firme străine, dacă ea acordă
împrumuturi pentru a finanţa investiţii directe în străinătate. Mai
important, dacă banca se implică prin împrumuturi într-o ţară străină, ea
doreşte evaluarea efectelor situaţiei politice asupra capacităţii ţării
respective de a rambursa datoria.
175

În acest sens, este important să se cunoască efectele instabilităţii
politice asupra percepţiilor credibilităţii, ale bonităţii ţării, identificân-
du-se o relaţie negativă între instabilitatea politică şi credibilitate şi
totodată evidenţiindu-se tipuri de instabilitate politică ce afectează
percepţiile credibilităţii, şi anume:
o schimbarea regimului de guvernare, adică frecvenţa schimbării
regimului, care este în relaţie inversă cu stabilitatea politică;
o legitimitatea politică, măsurată prin gradul în care sistemul politic
al ţării este democratic sau autoritar, sistemul autoritar putând fi stabil pe
termen scurt, însă pe termen lung instabil;
o conflicte, chiar armate, interne sau externe.
Analiza utilizează tehnica regresiei celor mai mici pătrate pentru a
testa efectele instabilităţii acute, proxime şi ale instabilităţii cronice,
evidenţiind că percepţiile credibilităţii sunt mai sensibile la instabilitatea
acută de vârf, măsurată prin schimbarea regimului, decât la perspectiva pe
termen lung a ţării considerate, aceasta şi datorită că schimbarea regi-
mului exprimă mai bine instabilitatea decât conflictul armat sau legitimi-
tatea politică.
Totodată, trebuie subliniat că este importantă utilizarea mai multor
măsuri ale instabilităţii politice, deoarece nu există un singur fenomen
care să poată fi măsurat printr-o singură variabilă.
6. Managementul riscului şi organizarea băncii

În activitatea bancară modernă, trei aspecte referitoare la manage-
mentul riscului sunt importante:
o În cazul în care obiectivul băncii îl reprezintă maximizarea
veniturilor acţionarilor, punctul crucial este diversificarea portofoliului
băncii, deoarece aceasta permite reducerea riscului nesistematic, mode-
lele trebuind să ţină seama de covarianţa întregului portofoliu al poziţiilor
de risc.
o Se impune aplicarea unui sistem de management al riscului care
integrează conducerea de vârf, diviziile şi sucursalele pentru atingerea
scopurilor managementului riscului. Este nevoie să existe un sistem de
management global direct (on-line) şi în timp real, capabil să asigure
băncii o singură sursă de informaţii.
176

o Este important procesul managementului riscului, băncile
moderne utilizând sistemul punctelor de risc, care utilizează un numitor
comun pentru risc, fiind stabilite ţinte de expunere pentru activităţile
diferite.
Organizarea managementului riscului în cadrul băncii este, conform
reglementărilor bancare internaţionale, de o importanţă supremă, relevantă
fiind organizarea managementului riscului în băncile multinaţionale.
Într-o asemenea bancă, departamentul Trezorerie răspunde de
managementul riscului, excluzând riscul de credit, cuprinzând
următoarele secţiuni principale:
¾ Managementul capitalului, care gestionează capitalul existent şi
răspunde de dezvoltarea capitalului nou.
¾ Managementul riscului de trezorerie, care fixează limitele
riscului de rata dobânzii şi valutar, monitorizează încadrarea în aceste
limite, fiind responsabil şi de riscul de lichiditate.
¾ Managementul riscului sistemic, care răspunde de controlul
riscurilor referitor la deficienţele infrastructurii, precum sistemul de plăţi
şi piaţa valutară.
¾ Managementul riscului financiar, care este angajat în două
activităţi principale: managementul bilanţului, măsurând şi controlând
toate poziţiile structurale ale băncii, în afară de cele tranzacţionate,
problema centrală fiind ratele fixe comparativ cu cele variabile; cerceta-
rea dezvoltării riscurilor, ceea ce presupune conceperea cadrului tehnic
pentru sistemele managementului noilor riscuri, creându-se sistemul
punctelor de risc pentru măsurarea şi controlul riscului comercial, de
curs.
¾ Managementul trezoreriei, care vizează funcţiile zilnice ale
acesteia, cum ar fi menţinerea echilibrului lichidităţii cu Banca centrală.
Riscul de credit este condus, la nivelul filialelor din diversele ţări,
conform reglementărilor comune, centralizate ale băncii. Monitorizarea
riscului se face separat, pentru instituţii financiare şi corporaţii multinaţio-
nale, de către departamentul de credit central, pe de o parte, şi pentru
corporaţiile locale din cadrul fiecărei ţări, de către comitete locale de
credit, pe de altă parte.
Orice bancă se confruntă cu o categorie specială de risc, riscul
structural, care apare din operaţiile necomerciale, în special riscul generat
de activităţile de retail din alte ţări, în cazul băncilor care au o reţea
177

extinsă de filiale. De exemplu, în cazul împrumuturilor cu rată fixă,
trezoreriile locale din fiecare ţară fixează o rată a dobânzii pentru filiale,
care sunt acoperite împotriva oricăror mişcări ale ratelor dobânzii.
O altă categorie de risc este riscul comercial, acesta reprezentând
riscul care apare din activităţile comerciale ale băncii, fiind compus din
riscul de rată a dobânzii şi riscul de curs, valutar, acest risc fiind
monitorizat prin sistemul punctelor de risc. Un punct de risc este egal cu
o valoare dată a riscului, exprimată într-o valută stabilă, de exemplu, în
dolari. Punctele de risc pentru o poziţie sunt calculate prin înmulţirea
mărimii poziţiei cu ponderea punctului de risc pentru poziţia respectivă.
Ponderea punctului de risc este determinată în funcţie de maturitate şi o
estimare a volatilităţii relative a ratelor pentru perioade diferite,
tranzacţiile cu maturitatea mai lungă primind o pondere mai mare a
riscului decât cele cu maturitatea mai scurtă. Analiza de corelaţie ia în
considerare probabilitatea compensării reciproce a celor două poziţii,
astfel că riscul total al poziţiei combinate, în orice moment, este diferenţa
dintre cele două poziţii ponderate ale punctelor de risc, la care se adaugă
un procent al cifrei mai mici.
Sistemul punctelor de risc permite utilizarea unui standard comun
când se măsoară riscul apărut din orice tip de poziţie. Stabilirea punctelor
oferă managementului trezoreriei un instrument pentru măsurarea riscului
în termenii unei cantităţi de monedă care poate fi pierdută prin adoptarea
unei poziţii particulare, datorită unei mişcări adverse a ratei dobânzii sau a
cursului.
SUMARUL CAPITOLULUI
Riscul se măsoară prin volatilitatea fluxurilor de lichidităţi ale
băncii, putând fi măsurat la nivelul diferitelor produse financiare.
Obiectivul unei bănci, ca întreg, este acela de a adăuga valoare la
capitalul băncii, prin maximizarea venitului ajustat cu riscul acţiona-
rilor; în acest sens, pentru o bancă, profitabilitatea şi valoarea adăugată
a acţionarilor depind semnificativ de managementul riscurilor, inadec-
varea managementului riscurilor putând afecta solvabilitatea băncii,
insolvabilitatea fiind definită ca un activ net (avere netă) negativ, adică
datoriile depăşesc activele băncii.
178

Activitatea bancară se confruntă cu riscuri macroeconomice,
precum efectele recesiunii, şi cu riscuri microeconomice, precum
pericolele concurenţei. Crizele tehnologice, falimentul comercial al băncii
sau al clientului, intervenţiile politice sau dezastrele naturale constituie
riscuri suplimentare potenţiale cu care orice firmă se confruntă, însă
băncile se confruntă cu o serie de riscuri specifice. Pentru bănci, care
realizează intermedierea financiară între cei care dispun de un surplus de
lichidităţi, constituind depozite, şi cei care au nevoie de lichidităţi,
angajând credite, esenţa afacerii constă în managementul riscurilor care
apar în cadrul sau în afara bilanţului băncii.
Principalele riscuri ale băncilor sunt:
o riscul de credit;
o riscul de lichiditate şi de finanţare;
o riscul de neplată,;
o riscul de rată a dobânzii;
o riscul de piaţă sau de preţ;
o riscul de piaţă valutară şi riscul de curs;
o riscul de îndatorare sau de levier;
o riscul suveran şi riscul politic;
o riscul operaţional;
o riscul global.
Îmbunătăţirea gestiunii riscurilor bancare se realizează prin
securizarea activelor, care semnifică transformarea împrumuturilor
bancare în titluri comercializabile, funcţiile băncii fiind decuplate şi
preluate diferenţiat de către alte instituţii bancare şi nonbancare;
securizarea prezintă motive de atractivitate pentru bănci, prin aceasta
riscurile putând fi transferate în sistem, însă accentuând unele riscuri,
precum cel al plăţii anticipate.
Managementul riscurilor vizează şi acoperirea acestora, derivativele
reprezentând instrumentele moderne utilizate, piaţa derivativelor
cunoscând o expansiune rapidă în ultima perioadă.
Derivativul reprezintă un contract care stipulează efectuarea
vânzării unui activ, la o dată în viitor, prestabilită. Acoperirea riscurilor
prin utilizarea derivativelor oferă posibilitatea delimitării acestora, a
creşterii transparenţei riscurilor, a transferului diferenţiat al riscurilor între
participanţii pe pieţele financiare.
179

Principalele produse derivate sunt: futures, forwards, options şi
swaps, care vizează active de bază, numite fundamentale, precum bunuri,
valute, rate, cursuri etc., combinaţia dintre derivativele de mai sus
generând produsele hibride, care au cunoscut o expansiune semnificativă
în ultima perioadă.
Suplimentar, există instrumentele de piaţă necotată (over the
counter, OTC) constituită pentru clienţi individuali, constând din rate ale
dobânzii, swap pe valută (caps, floors, collars) şi alte instrumente legate
de swap.
Piaţa derivativelor a cunoscut o creştere rapidă, utilizarea lor de
către bănci fiind concentrată în băncile mari, pentru bănci derivativele
fiind angajamente în afara bilanţului.
Diferenţa esenţială dintre managementul riscului asociat
derivativelor şi cel asociat riscului bancar tradiţional este că, înainte de
aceste inovaţii financiare, băncile se preocupau în principal de evaluarea
riscului de credit şi de riscul suveran, iar în prezent, ele continuă să
împrumute ţările, corporaţiile, firmele mici şi populaţia, putând utiliza
derivativele pentru a transfera diferitele riscuri între diferiţii participanţi,
derivativele acţionând ca intermediari în managementul riscului.
Utilizarea incorectă a derivativelor poate accentua riscurile ataşate
fundamentalelor; totodată, derivativele generează riscuri specifice, unele
dintre acestea ţinând de natura derivativului; în acest sens, sunt enumerate
riscuri precum: de lichiditate, de volatilitate, de contraparte, de piaţă;
utilizarea derivativelor în scopuri speculative expune firmele, dar şi
băncile, la riscuri adesea posibil de evitat.
Abordarea tradiţională a managementului riscului se bazează pe
analiza bilanţului, a raportului dintre elementele structurale ale activelor
şi pasivelor în funcţie de expunerea diferenţiată a acestora la modificarea
ratelor dobânzii, luând în considerare maturităţile activelor şi pasivelor,
utilizându-se tehnici precum: determinarea modificării ratei marginale a
dobânzii, analiza gapului ratei dobânzii şi a gapului lichidităţii, analiza
duratei şi analiza gapului duratei.
În prezent, managementul active-pasive a fost revizuit, el explorând
modul cum noile instrumente au modificat structura organizatorică a
managementului riscului în cadrul băncii, adaptând-o la noile riscuri cu
care se confruntă banca modernă, orientându-se totodată spre instrumen-
tele nonbilanţiere ale băncii, precum titlurile comerciale, tranzacţionate în
180

afara bilanţului, aceste titluri comerciale şi cele bancare putând fi afectate
diferit de o modificare anumită, să spunem a ratei dobânzii.
Metodele moderne de analiză a riscului bancar utilizează analiza
statistică a distribuţiei, în particular conceptul de valoare la risc şi
simulare la stres, aceasta din urmă permiţând abordarea situaţiilor de
tensiune cu care se confruntă banca.
Abordarea riscului suveran evidenţiază faptul că băncile realizează
adesea o evaluare şi o gestiune defectuoasă a acestui risc, fiind necesare
consolidarea controalelor interne şi îmbunătăţirea tehnicilor de evaluare.
Creşterea ratei îndatorării externe, a ratei levierului extern se
explică prin importul de capital financiar în exces faţă de baza internă de
capital, în perspectiva fluxurilor aşteptate de venituri viitoare, care ar
putea fi generate de aceste împrumuturi; creşterea împrumuturilor suve-
rane a corespuns creşterii împrumuturilor sindicalizate, deplasate treptat
spre sectorul privat al creditorilor externi, care au contribuit semnificativ
la emergenţa creditelor suverane, ca o componentă determinantă a
împrumuturilor.
Trei parametri de risc joacă un rol crucial în determinarea ratei
optime a levierului, a îndatorării externe, şi anume: atitudinea faţă de risc,
hazardul moral şi costurile de interferenţă.
Evaluarea riscului suveran poate consta, ca şi în cazul celorlalte
riscuri, fie în utilizarea metodelor formale de previziune, de natură
econometrică, fie în evaluări centrate pe opinii, pe experienţă, când
băncile se bazează pe o apreciere subiectivă pentru a-şi fundamenta
deciziile, modelele de previziune întemeindu-se pe analiza discrimina-
torie multilineară şi analiza logit.
Aspectul politic al riscului bancar este important pentru băncile
implicate în finanţarea externă, fie prin împrumuturi directe, fie prin
împrumutarea firmelor angajate în investiţii externe directe, în acest sens,
fiind important să se cunoască efectele instabilităţii politice asupra
percepţiiei credibilităţii, a bonităţii ţării, identificându-se o relaţie negativă
între stabilitatea politică şi credibilitate.
Din punctul de vedere al organizării băncii, aspectele principale ale
managementului riscului sunt: diversificarea portofoliului, aplicarea unui
sistem integrat de management al riscului şi abordarea procesuală a
managementului riscului, aspectul din urmă permiţând aplicarea sistemu-
lui punctelor de risc pentru analiza riscului comercial, al ratei dobânzii şi
valutar.
181

TERMENI-CHEIE
Abatere standard Acoperire a riscului
Analiza discriminatorie Analiza duratei
Analiza gap Aversiune faţă de risc
Colateral Covarianţă
Curba randamentelor Derivativ
Deviaţie standard Discrepanţa poziţiilor
Distribuţie normală Diversificarea portofoliului
Durată Expunere netă la risc
Expunere reziduală la risc Funcţie de discriminare
Future Gap
Imunizare Limitarea creditelor
Managementul riscurilor Moment al dispersiei
Organizarea managementului Poziţie pe piaţă
riscului
Punct de risc Rata riscului activelor
Regresia celor mai mici pătrate Risc de contraparte
Risc de credit Risc de finanţare
Risc de îndatorare Risc de lichiditate
Risc de neplată Risc de piaţă
Risc de piaţă al portofoliului Risc de preţ
Risc de rată a dobânzii Risc de trezorerie
Risc global Risc legal
Risc nesistematic Risc operaţional
Risc politic Risc sistematic
Risc structural Risc suveran
Risc valutar Scor
Securizare a activelor Simulare la stres
Valoarea la risc (VaR) Volatilitate

• Care este cauza apariţiei riscului de lichiditate şi care este rolul
transformării activelor în apariţia acestui risc?
• Explicaţi ce se întâmplă cu profitul băncii în cazul când aceasta
deţine mai multe active sensibile la rata dobânzii decât pasivele sensibile,
iar nivelul ratei dobânzii scade.
182

• Explicaţi deosebirea dintre riscul sistematic şi riscul nesistematic
şi precizaţi din ce categorie de risc face parte fiecare.
• Precizaţi deosebirea dintre riscul suveran şi riscul politic.
• Ce reprezintă gapul şi cum se determină acesta?
• Pentru ce categorie de risc se foloseşte sistemul punctelor de
risc?
• Precizaţi care dintre următoarele caracteristici aparţine derivati-
vului: este un contract, este un instrument contingent, permite adaptarea
preţului, vizează viitorul, este flexibil.
• Precizaţi deosebirile dintre future şi forward şi evidenţiaţi com-
portamentul acestor contracte faţă de riscul fundamentalelor.
• Care este formula de determinare a ratei lunare a dobânzii, când
se cunoaşte rata anuală a dobânzii, rd?
• Presupunem că se doreşte calcularea duratei, în al 8-lea an, a unei
obligaţiuni de 1.500 lei, cu valoarea fixă a cuponului de 75 lei. Cuponul
este plătit anual, prima dată la sfârşitul primului an al plasamentului, ultima
oară în momentul răscumpărării obligaţiunii. Rata de piaţă a dobânzii este
de 7,5%. Determinaţi valoarea prezentă a titlului şi durata acestuia.
• Precizaţi definiţia valorii la risc şi interpretaţi semnificaţia
acesteia.
• Prin care dintre mărimile statistice enumerate în continuare se
măsoară riscul: varianţă; devianţă standard; covarianţă; coeficient de
variaţie; dispersie?
• Derivativele expun băncile la următoarele tipuri de riscuri: risc de
lichiditate; risc de volatilitate; risc de contraparte; risc de piaţă; risc de
acoperire. Precizaţi care dintre tipurile de riscuri enumerate nu este
generat de către derivative.
• Căile principale prin care banca minimizează riscul de credit sunt:
evaluarea împrumutului; limitarea creditului; armonizarea scadenţelor;
asigurarea colateralului; diversificarea. Care dintre căile enumerate nu este
corectă?
• Gapul, ca diferenţă dintre activele şi pasivele sensibile la rată,
capătă următoarele forme: gap pozitiv; gap secvenţial; gap de rată a
dobânzii; gap al creditelor restante; gap cupulativ. Care dintre formele
enumerate nu este corectă?
183

• Manolescu Gheorghe, Diaconescu-Sârbea Adriana, Management
bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
• Dardac Nicolae, Vâşcu Teodora, Monedă-credit, Editura A.S.E.,
Bucureşti, 2003.
• Greuning Hennie van, Bratanovic Sonja Brajovic, Analiza şi
managementul riscului bancar, Editura IRECSON, Bucureşti, 2004.
• Heffernan Shelgh, Modern banking in theory and practice, John
Wiley and Soon, New York, 1996.
184

V. DOBÂNDA ŞI RATA DOBÂNZII
SCOPUL CAPITOLULUI îl constituie cunoaşterea fundamentelor

dobânzii şi ale ratei dobânzii, a comportamentului acestora pe pieţele de
împrumuturi, precum şi a riscurilor asociate.
OBIECTIVE:
• Înţelegerea necesităţii determinării diferitelor randamente ale
dobânzii şi a modului de calculare a acestora.
• Înţelegerea modului în care riscul şi scadenţele instrumentelor
financiare determină diferenţierea ratelor dobânzii.
• Evidenţierea semnificaţiei ratei dobânzii reale, precum şi a a ratei
dobânzii compuse.
• Cunoaşterea importanţei ratelor dobânzii în construirea indica-
torilor condiţiilor pieţelor financiare, precum randamentul la scadenţă şi
rata profitului titlurilor financiare.
• Înţelegerea semnificaţiilor ratei dobânzii în condiţiile globali-
zării pieţelor financiare şi ale creşterii interdependenţelor economiilor.
INTRODUCERE
Ratele dobânzii sunt elementul cel mai pervers de pe pieţele
financiare, ele afectând interdependenţele financiare, valoarea activelor
financiare şi performanţele instituţiilor financiare, implicaţiile acestora
extinzându-se dincolo de lumea finanţelor. Managerii băncilor nu pot
adopta decizii de investiţii financiare fără a lua în considerare, înainte de
toate, ratele dobânzii, iar consumatorii adoptă deciziile de plasare a
economiilor în funcţie de instituţiile bancare care oferă cele mai atractive
rate ale dobânzii. Managerii firmelor iau în considerare ratele dobânzii
atunci când decid când să se împrumute, cât de mult, de la cine şi pentru
cât timp. Mai mult, ratele dobânzii servesc ca unitate de măsură pentru
185

compararea diferitelor tipuri de titluri. Având în vedere importanţa ratelor
dobânzii, se impune cunoaşterea modului cum acestea sunt determinate şi
a relaţiilor lor cu preţurile titlurilor, ale activelor.
1. Concept şi tipuri de dobândă

Dobânda este preţul plătit în schimbul punerii la dispoziţia unui
subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând preţul
pentru o anumită unitate de capital şi o anumită unitate de timp.
Dobânda este, în mod evident, determinată de conceptul de capital,
fiind legată de elementele de timp şi de risc.
Cercetările empirice au constatat unele caracteristici esenţiale ale
dobânzii:
o dobânda unui capital se produce independent de activitatea
personală a capitalistului;
o dobânda se afirmă drept o calitate intrinsecă a capitalului;
o dobânda se formează fără epuizarea capitalului (având deci o
durată eternă de constituire).
Nivelul general al ratelor dobânzii semnifică nivelul ratei sau ratelor
nominale directoare, adică al acelora care condiţionează celelalte rate.
Rata directoare este, în general, rata monedei centrale, a cărei
evoluţie se propagă în toate celelalte compartimente ale sistemului
financiar.
Rata directoare este practicată pe piaţa monetară, mecanismul de
transmitere a modificărilor acestei rate (impulsuri) asupra ratelor
dobânzilor bancare şi financiare fiind următorul: Banca centrală
majorează rata dobânzii la împrumuturile sale în monedă centrală ⇒
creşterea costurilor resurselor băncilor ⇒ băncile majorează dobânzile la
credite bancare ⇒ cresc plasamentele pe termen scurt, foarte lichide şi
depozitele la termen ⇒ se reduc plasamentele pe termen lung, fiind
vândute la bursă, iar încasările sunt depuse în depozite la termen ⇒
scade cursul bursier al titlurilor pe termen lung, creşte rata de randament,
se majorează rata de emisiune a titlurilor ⇒ cresc costurile instituţiilor
financiare şi ale emitenţilor de titluri ⇒ cresc costurile creditelor pe
termen lung.
Din punctul de vedere al băncii, putem deosebi două categorii de
dobânzi: dobânda bonificată şi dobânda percepută.
186

Dobânda bonificată reprezintă remunerarea disponibilităţilor
băneşti ale titularilor de conturi constituite ca depozite la bancă. Capitalul
mobilizat la dispoziţia băncilor este fructificat în procesul creditării.
Nivelul dobânzilor bonificate este dependent de rata inflaţiei, de rata
dobânzii de refinanţare (taxa oficială a scontului, în cazul rescontării) şi
de ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale.
Dobânda percepută este dobânda pe care o încasează băncile de la
clienţii lor în calitate de debitori, corespunzător creditelor acordate. La
rândul său, dobânda percepută este dependentă de o serie de factori,
printre care enumerăm: erodarea monetară, nivelul cheltuielilor cu
operaţiunile bancare, gradul de risc, profitul bancar, rezerva minimă
obligatorie, dobânda bonificată.
Cele două categorii de dobânzi sunt interdependente, se află într-o
strânsă corelaţie, în sensul că dobânda percepută se stabileşte pornind de
la nivelul dobânzii bonificate, ţinând cont de nivelul marjei dobânzii şi de
rezerva minimă obligatorie depusă la banca centrală.
Dobânda aferentă rezervelor bancare minime obligatorii este
considerată de către băncile comerciale ca o cheltuială ce urmează a se
recupera prin dobânda percepută, în unele ţări dezvoltate băncile centrale
acordând băncilor comerciale dobânzi pentru rezervele constituite.
În economia de piaţă există o mare diversitate de tipuri de dobânzi,
şi anume:
Taxa oficială a scontului este dobânda cu care Banca centrală
rescontează cambiile prezentate de băncile comerciale şi acordă
împrumuturi celorlalte bănci. Are nivelul cel mai mic din economie.
Taxa privată a scontului este dobânda cu care băncile comerciale
scontează cambiile prezentate de întreprinzători şi cu care acestea acordă
alte credite întreprinzătorilor.
Dobânda practicată între întreprinzători are nivelul cel mai mare din
economie (exemplu, dobânda practicată la vânzarea mărfurilor pe datorie).
Dobânda bonificată la depuneri (depozite bancare), al cărei nivel
este inferior dobânzii percepute la creditele bancare.
Dobânda practicată de diferite institute speciale de credite în
scopul creării de anumite avantaje pentru unele activităţi, sectoare şi al
cărei nivel este inferior dobânzii practicate la creditele acordate de
celelalte bănci.
187

Dobânda practicată la efectele guvernamentale şi la alte efecte
emise de societăţi comerciale, pe termen scurt.
Dobânda la efectele guvernamentale şi la cele emise de societăţi
comerciale, pe termen mijlociu şi lung (obligaţiuni).
Evoluţia nivelului general al ratelor dobânzii este influenţat, la
nivel macroeconomic, de o serie de variabile de determinare, interne şi
externe, şi de o serie de factori, la nivel microeconomic.
Variabilele interne determinante sunt următoarele:
o Efectul de venit, care evidenţiază că, atunci când economia este
în perioada de creştere, agenţii economici vor să-şi sporească încasările
monetare, pentru a face faţă tranzacţiilor suplimentare, ceea ce, la o masă
monetară dată, împinge în sus ratele dobânzii.
o Efectul de lichiditate, care evidenţiază, că atunci când lichiditatea
din economie creşte, ratele dobânzii, în condiţii date, se diminuează, însă
în practică autorităţile monetare intervin pentru a modifica sensul mişcării
ratelor.
o Efectul de inflaţie, care evidenţiază că anticipaţiile inflaţioniste
sunt încorporate în ratele nominale, în scopul menţinerii ratelor reale ale
dobânzii la nivelul productivităţii capitalului din sfera reală.
Celor trei variabile interne de mai sus li se adaugă variabilele
exterioare, adică ratele dobânzii din alte ţări şi cursurile de schimb.
Factorii de influenţă a ratelor dobânzii la nivel microeconomic sunt:
o Productivitatea capitalului, care semnifică o anumită rată a
profitului realizată prin investirea capitalului împrumutat, compromisul
dintre creditor şi debitor trebuind să armonizeze nevoile de profit ale
debitorului şi interesul de economisire al creditorului.
o Lichiditatea evidenţiază faptul că, având celelalte condiţii asemă-
nătoare, creditorii vor prefera instrumentele de împrumut mai lichide.
o Riscul nerambursării influenţează nivelul ratelor dobânzii,
evitarea sau acoperirea acestuia, în scopul diminuării ratelor, necesitând
separarea între dobânda pură, care reprezintă costul utilizării
împrumutului, şi prima suplimentară plătită pentru acoperirea riscului.
o Raportul dintre oferta şi cererea de împrumuturi exprimă
confruntarea dintre nivelul veniturilor şi preferinţele de consum, pe de o
parte, şi evoluţia economiei şi a dezvoltării investiţiilor, pe de altă parte.
2. Echilibrul ratelor dobânzii
188

Într-o economie monetaristă fără pieţe de împrumuturi, cei care
deţin venituri au două opţiuni:
• cumpără bunuri de consum, deci le cheltuiesc;
• economisesc lichidităţi, deci o acumulare generalizată de putere
de cumpărare.
În condiţiile existenţei pieţelor de împrumuturi apare o a treia
opţiune: împrumutarea lichidităţii şi deţinerea de instrumente de credit.
Dobânda reprezintă cantitatea de bani primită de creditori în
momentul când aceştia acordă credite, iar rata dobânzii ester raportul
dintre dobândă şi suma de bani împrumutată.
Proliferarea pieţelor de credit este determinată de diversitatea
preferinţelor deţinătorilor de venituri pentru consumul prezent sau viitor,
precum şi de generarea de profit suficient, prin investirea sumelor luate cu
împrumut, pentru a putea rambursa împrumutul.
Pentru o anumită rată a dobânzii, unii vor dori să fie creditori,
împrumutanţi neţi, precum populaţia, iar alţii să fie debitori, împrumutaţi
neţi, precum firmele, opţiunea fiind determinată de randamentele
alternative ale posibilităţilor de folosire a banilor de către fiecare.
La baza fenomenului ratei dobânzii se află alegerea între puterea de
cumpărare prezentă şi cea viitoare, rata dobânzii fiind un preţ şi, ca orice
preţ, îndeplineşte o funcţie importantă în alocarea resurselor. O rată
ridicată evidenţiază orientarea societăţii spre consumul curent, pe când o
rată scăzută arată orientarea acesteia spre consumul viitor, spre investiţii.
La nivelul individului, rata dobânzii indică nivelul la care acesta poate
vinde puterea de cumpărare actuală pentru puterea de cumpărare viitoare.
Pentru firme, dacă rata profitului se aşteaptă să fie mai mare decât rata
dobânzii, firma va solicita împrumuturi, şi invers.
Pe piaţa împrumuturilor, debitorii neţi, împrumutaţii, vor cere
împrumuturi, iar depunătorii neţi, împrumutanţii, vor oferi împrumuturi,
deci pe piaţă se va confrunta cererea cu oferta de împrumuturi, de credite.
În figura nr. 4, care a fost prezentată în alt context, într-un capitol
anterior, se evidenţiază rezultatul acestei confruntări, evoluţia volumului
creditelor în funcţie de evoluţia ratei dobânzii.
189

85 90 100 110
Figura nr. 6. Echilibrul dintre oferta şi cererea de credite
Curba ofertei de credite este ascendentă, crescând de la stânga la

dreapta, odată cu creşterea ratei nominale a dobânzii, r.n.; la rate mai
mari, numărul celor care renunţă la consumul prezent pentru a economisi
creşte, cei mai prosperi investitori nu vor putea suporta costurile cu
dobânda din profiturile obţinute şi vor deveni deponenţi, economisind,
devenind creditori, ofertanţi de împrumuturi.
Curba cererii de credite este descendentă, ea coboară de la stânga la
dreapta; odată cu scăderea ratei nominale a dobânzii, tot mai mulţi
indivizi devin debitori, împrumutaţi neţi, rata dobânzii de piaţă plasându-se
sub rata câştigului personal, în cazul firmelor, a profitului. Pe măsură ce
rata dobânzii scade, economisirea se reduce, cererea de credite creşte,
investiţiile cresc.
190

Graficul din figura nr. 6 prezintă modul în care confruntarea dintre
cererea şi oferta de credite determină rata de piaţă a dobânzii. Echilibrul
cererii şi ofertei, conform graficului, se stabileşte pentru o rată de 10%, la
punctul E, de intersecţie a ofertei cu cererea, volumul creditelor
tranzacţionate fiind de 100 unităţi monetare, fie acestea miliarde. Dacă rata
creşte la 12%, oferta de credite creşte spre 110 u.m., în timp ce cererea
scade spre 85 u.m., deci se înregistrează un dezechilibru, oferta depăşind
cererea cu 20 u.m., situaţie în care unii creditori nu vor putea obţine
dobânda cerută, oferind o rată a dobânzii mai mică, sub rata de echilibru, de
10 %, să spunem, de 8%, ceea ce face să crească cererea de credite, treptat
cererea atingând 115 u.m, în timp ce oferta se reduce la 90 u.m., deci un
excedent de cerere de 20 u.m, ceea ce înseamnă penurie de credite, aceasta
împingând rata în sus, şi confruntarea cerere-ofertă continuă prin
dezechilibre, în jurul unei rate a dobânzii de echilibru niciodată realizată.
Ratele dobânzii contribuie la orientarea alocării resurselor, în
funcţie de raportul dintre acestea şi ratele câştigurilor personale ale
indivizilor şi ale firmelor; de exemplu, firmele profitabile, care au ratele
profitului peste ratele dobânzilor, primesc credite, investesc, se dezvoltă,
pe când celelalte nu.
Presupunem că ofertanţii şi solicitanţii de credite iau în considerare
anticipaţiile inflaţioniste, caz în care, cum reiese din figura nr. 6, curba
ofertei se va deplasa spre stânga sus, iar curba cererii se va deplasa spre
dreapta sus, aceste deplasări fiind determinate de creşterea ratelor
nominale sub impactul anticipaţiilor inflaţioniste, creşterea ratelor
nominale realizându-se după un anumit ecart temporal, comparativ cu
creşterea inflaţiei, datorită reacţiei întârziate a subiecţilor economici la
creşterea generalizată a preţurilor. Dacă rata inflaţiei ar fi de 10%, noua
rată a dobânzii nominale va creşte la aproximativ 18%, punctul de
echilibru al cererii şi ofertei de credite deplasându-se la E 1 , reprezentând
în grafic 90 u.m.
3. Valoarea în timp a banilor

Multe decizii financiare se referă la situaţii în care o persoană fizică
sau juridică efectuează anumite plăţi la un moment în timp şi primeşte
fonduri la un alt moment. Banii care se plătesc sau se încasează la
momente diferite în timp au valori diferite, iar această diferenţă de
valoare este recunoscută şi denumită analiza valorii în timp a banilor.
191

Această analiză se realizează utilizând concepte şi procedee care se
bazează pe tehnica dobânzii compuse. Dobânda reprezintă o cheltuială
importantă pentru debitor şi un venit pentru creditor. Deoarece dobânda
reprezintă un cost legat de timp, iar timpul înseamnă bani, timpul
constituie o variabilă importantă luată în considerare în orice decizie eco-
nomică şi, îndeosebi, în deciziile privind fluxurile financiare şi monetare.
În acest sens, utilizând conceptul de dobândă compusă, se poate
determina valoarea viitoare a imobilizărilor financiare, prin procedeul
compunerii valorilor, în funcţie de dobânda compusă. Totodată, luând în
considerare mecanismul dobânzii compuse şi costul legat de trecerea
timpului, se poate determina valoarea prezentă, care reprezintă suma ce
trebuie investită în prezent la o anumită rată a dobânzii pentru a obţine o
anumită valoare viitoare, determinare realizată prin procedeul actualizării
valorilor.
Procedeul de compunere este procedeul de determinare a valorii
viitoare (VV) a unui flux de numerar sau a unei serii de fluxuri de
numerar. Valoarea viitoare, sau suma compusă, este egală cu valoarea de
început plus dobânda acumulată.
Valoarea viitoare (pentru o singură dată) se determină prin formula:
(
VVn = VP × 1 + k n ) (43)
unde:
V V = valoarea viitoare;
V P = valoarea prezentă;
k = rata dobânzii;
n = numărul de perioade (ani).
Exemplu:
Suma de 1.000.000 dolari compusă pe o perioadă de 3 ani la rata
dobânzii de 4 % anual:
VV 3 = 1.000.000 × (1 + 0,04 ) = 1.124.864 lei
3
Procedeul de actualizare este procedeul de determinare a valorii

prezente, VP, a unui flux de numerar sau a unei serii de fluxuri de
numerar, procedeul de actualizare fiind inversul celui de compunere.
Valoarea prezentă (pentru o singură sumă):
VVn 1
VP = = VVn × (44)
(1 + k ) n
(1 + k )n
192

Exemplu:
Suma de 1.000.000 dolari actualizată pe o perioadă de doi ani la o
rată a dobânzii de 4 %:
1.000.000
VP = = 924.556 lei
(1 + 0,04)2
O anuitate se poate defini ca o serie de plăţi periodice egale (A)
efectuate pe un număr specificat de perioade.
Valoarea viitoare a unei anuităţi:
VVAn = A ×
(1 + k )n − 1 (45)
k
Exemplu:
Valoarea viitoare a unei anuităţi VVA cu 3 plăţi a câte 1.000.000
lei, la o rată de 4 %:
VVA3 = 1.000 .000 ×

(1 + 0,04 ) − 1
3
= 1.000 .000 ×
1,125 − 1
=
0,04 0,04
= 1.000.000 × 3,125 = 3.125.000 lei
Valoarea prezentă a unei anuităţi:
⎡ 1 ⎤
⎢1 − (1 + k )n ⎥
VPAn = A × ⎢ ⎥ (46)
⎢ k ⎥
⎢ ⎥
⎣ ⎦
Exemplu:
Valoarea prezentă a unei anuităţi VPA cu 3 plăţi a câte 1.000.000 la
o rată de 4 %:
⎡ 1 ⎤ 1
⎢1 − (1 + 0,04 )3 ⎥ 1−
VPA 3 = 1.000.000 × ⎢ ⎥ = 1.000.000 × 1,125 =
⎢ 0,04 ⎥ 0,04
⎢ ⎥
⎣ ⎦
0,1111
= 1.000.000 × = 2.777.000 lei
0,04
193

O anuitate la care plăţile se efectuează la sfârşitul fiecărei perioade
se numeşte anuitate obişnuită. Formulele prezentate sunt valabile pentru
acest gen de anuităţi.
Dacă fiecare plată are loc la începutul perioadei, şi nu la sfârşitul
său, atunci avem de a face cu o anuitate specială. Valoarea prezentă,
VP, a fiecărei plăţi va fi mai mare, pentru că perioada de actualizare
va fi mai mică cu un an (o perioadă) şi astfel valoarea prezentă, VP, a
anuităţii va fi, de asemenea, mai mare. În mod similar, valoarea
viitoare a unei anuităţi speciale, VV, va fi, de asemenea, mai mare,
pentru că fiecare plată va suferi procesul de compunere pentru încă un
an (o perioadă).
Următoarele formule pot fi folosite pentru a modifica VPo şi VVo,
pentru o anuitate obişnuită, în VPs şi VVs, pentru o anuitate specială:
VPAs = VPAo × (1 + k ) (47)
VVAs = VVAo × (1 + k ) (48)
Dacă fluxurile de numerar sunt inegale, nu se pot folosi formulele
aplicate anuităţilor. Pentru a determina valoarea prezentă, VP, sau
valoarea viitoare, VV, a unei serii de fluxuri de numerar inegale, trebuie
să se găsească VP sau VV ale fiecărui flux de numerar şi apoi se
însumează toate aceste valori. Totuşi, dacă unele dintre fluxurile de
numerar pot fi combinate ca să constituie o anuitate, se pot folosi
formulele valabile pentru anuitate, pentru a se calcula valoarea prezentă,
VP, sau valoarea viitoare, VV, a acelei părţi din seria de fluxuri de
numerar.
Calcularea valorii în timp a banilor se face, în general, folosind
ecuaţii care au patru variabile, astfel încât, dacă trei dintre ele sunt valori
cunoscute, ecuaţia poate fi rezolvată pentru a determina cea de-a patra
variabilă, care constituie necunoscuta.
Dacă se cunosc fluxurile de numerar dintr-o serie şi valoarea
prezentă, VP, sau valoarea viitoare, VV, se poate afla rata dobânzii sau
rata de actualizare (rata costului de oportunitate). De exemplu, un
împrumut bancar trebuie rambursat prin 3 plăţi a câte 100.000 lei,
împrumutul având o valoare prezentă de VP = 2.775.000 lei, atunci se
poate determina rata dobânzii, care face ca suma valorilor prezente, VP,
ale plăţilor succesive să fie de 2.775.000 lei. Deoarece aceasta este o
anuitate, se poate proceda după cum urmează:
194

Se scrie ecuaţia corespunzătoare:
1
1−
VPAn = 1.000.000 ×
(1 + k )n (49)
k
Pentru a găsi valoarea ratei dobânzii, k, se caută în tabelele speciale
pentru VVA şi VPA, pe rândul al treilea, corespunzător unui număr de 3
perioade, şi se găseşte valoarea care corespunde coloanei 4, adică unei
rate a dobânzii de 4 %. Evident, utilizând tehnica de calcul, prin modele
algoritmice adecvate, valoarea lui k se determină rapid. Dacă factorul nu
apare în tabel, aceasta înseamnă că rata dobânzii nu este număr întreg; în
acest caz, nu se poate utiliza această procedură, în practică apelându-se la
un calculator financiar. Evident, utilizând tehnica de calcul, prin modele
algoritmice adecvate, valoarea lui k se determină rapid.
Multe contracte stipulează plăţi mai frecvent, unele bănci operând
cu dobânda compusă zilnic. Când procedeul de compunere are loc mai
frecvent decât o dată pe an, acest fapt trebuie luate în considerare,
determinându-se rata anuală efectivă a dobânzii (RAE):
⎛ knom ⎞
RAE = ⎜1 + ⎟ −1 (50)
⎝ m ⎠
Pentru o compunere semestrială, rata anuală efectivă a dobânzii este

de 4,04%:
2
⎛ 0,04 ⎞
⎟ − 1 = (1,02 ) − 1 = 0,0404 = 4,04%
2
RAE = ⎜1 +
⎝ 2 ⎠
Această rată a dobânzii poate fi apoi utilizată pentru determinarea
valorii prezente, VP, sau valorii viitoare, VV, a fiecărei plăţi (acum
trebuie să se utilizeze un calculator financiar, deoarece tabelele nu pot fi
utilizate).
Dacă plăţile anuale în valoare de câte 1.000.000 lei fiecare ar fi fost
de fapt plăţi de câte 500.000 lei, fiecare plătibilă la câte 6 luni (deci
semestrial), pentru determinarea valorii prezente, VP, sau valorii viitoare,
VV, a acestei noi serii, va trebui să se utilizeze rata periodică a dobânzii
în valoare de 4%: 2 = 2 %.
195

Ecuaţia generală pentru determinarea valorii viitoare, pentru orice
număr de perioade de compunere pe an, este următoarea:
m×n
⎛ knom ⎞
VVn = VP × ⎜1 + ⎟ (51)
⎝ m ⎠
unde:
knom. = rata nominală, sau cotată a dobânzii;
m = numărul de perioade de compunere pe un an;
n = numărul de ani.
Un împrumut amortizat este un împrumut care se rambursează în rate
egale, pe o anumită perioadă de timp. O schemă de amortizare a împrumu-
tului arată, prin defalcare, care este porţiunea din suma de plată ce repre-
zintă dobânda, care este cea ce constituie rambursarea tranşei din suma
iniţială împrumutată şi ce a rămas de rambursat la fiecare moment în timp.
Calculatoarele financiare dispun de programe care pot să realizeze
toate operaţiile necesare.
4. Rata dobânzii şi determinarea acesteia

În orice economie, dobânda se exprimă în mărimi relative cu
ajutorul ratei dobânzii, calculată după relaţia:
D
r.d . = × 100 (52)
C
unde:
rd = rata dobânzii;
D = dobânda plătită (încasată) la un împrumut pe timp de un an;
C = suma împrumutată.
În economia de piaţă, nivelul ratei dobânzii se formează pe piaţa
capitalurilor, în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de capital de
împrumut.
Oferta de capital de împrumut, la rândul ei, depinde de următorii
factori:
• volumul producţiei şi al circulaţiei mărfurilor;
• fazele ciclice ale producţiei;
• mărimea capitalurilor rentierilor şi a economiilor diferitelor
categorii ale populaţiei.
196

Cererea de capital de împrumut depinde de următorii factori:
• volumul producţiei şi circulaţiei mărfurilor;
• fazele ciclice ale producţiei;
• caracterul sezonier al activităţii economice;
• mărimea nevoilor statului privind acoperirea unor deficite
bugetare prin împrumuturi: dacă aceste nevoi cresc, creşte şi cererea de
capital de împrumut, şi invers.
Rata dobânzii se formează pe piaţa capitalurilor, ea oscilând între
anumite limite minime şi maxime, diferenţa între aceste limite purtând
denumirea de marjă a dobânzii, rata dobânzii fiind însă inferioară ratei
medii a profitului.
Rata dobânzii se referă întotdeauna la perioada de un an.
Se întâlnesc trei posibilităţi de calculare a dobânzii: la depuneri,
la credite, la conturi curente.
• Calcularea dobânzii la credite şi depuneri dispune de două
modalităţi de calcul:
o Calculul dobânzii simple, în situaţia în care depunerile şi creditele
au o perioadă de până la un an, în acest caz, dobânda stabilindu-se
după relaţia:
C × nz × r d
D= (53)
360 × 100
unde:
D = dobânda în sumă, în valoare absolută;
C = capitalul împrumutat;
nz = numărul de zile pentru care se realizează creditarea;
rd = rata dobânzii.
Factorii de care depinde mărimea dobânzii se pot împărţi în două
categorii:
variabili (C, nz);
invariabili (360 şi procentul).
În aceste condiţii, relaţia capătă următoarea formă:
C × nz C × n z × rd
D = =
⎛ 360 × 100 ⎞ 360 × 100
⎜ ⎟
⎝ rd ⎠
197

• Calculul dobânzii compuse se practică în situaţia în care perioada
de creditare este mai mare de un an. Această perioadă poate fi exprimată
în ani întregi sau în ani întregi plus fracţiuni de un an.
În situaţia în care perioada de creditare sau depunere este exprimată
în ani întregi, dobânda se calculează pe baza relaţiei:
(
D = Cf − C i = C i × k n − Ci = Ci × k n − 1) (55)
unde:
D = dobânda percepută sau bonificată;
Cf = capitalul fructificat;
Ci = capitalul iniţial;
k = coeficientul de fructificare (1 + rd);
n = numărul de ani cât durează depunerea sau creditarea.
Din aceste relaţii se pot deduce şi ceilalţi factori. Astfel:
C f × rd Cf
Ci = = n (56)
k Ci
În situaţia în care perioada de depunere sau creditare este formată
din ani întregi şi fracţiuni de an, calcularea dobânzii se face după
următoarea relaţie:
⎛ C i × k n × nz × r d ⎞
D = Cf − Ci = ⎜⎜ Ci × k n + ⎟ − Ci =
⎝ 360 × 100 ⎟⎠
(57)
⎛ nz × rd ⎞
= C i × k n × ⎜1 + ⎟ − Ci
⎝ 360 × 100 ⎠
• Calculul dobânzii în conturile curente are în vedere faptul că pot
exista situaţii în care băncile au posibilitatea efectuării unui volum de
plăţi mai mare decât disponibilităţile existente în contul curent, caz în care
contul curent apare cu sold debitor la bancă, pentru aceste solduri
debitoare băncile percepând o dobândă superioară celei pe care o bonifică
pentru disponibilităţi.
Randamentul la scadenţă reprezintă mărimea care măsoară cel mai
corect rata dobânzii, exprimând rata dobânzii care egalează valoarea
prezentă a plăţilor primite, prin deţinerea unui instrument de debit, cu
valoarea actuală a acestuia.
198

Aşa cum s-a arătat într-un capitol anterior, valoarea prezentă, VP,
semnifică faptul că o sumă de bani încasabilă în viitor, VV, la o anumită
scadenţă, n, are o valoare mai mică decât aceeaşi sumă încasată în
prezent, deoarece această sumă depusă la bancă azi va genera o sumă mai
mare în viitor, datorită adăugării dobânzilor încasate suplimentar de la
bancă, D, prin multiplicarea sumei depuse cu rata dobânzii, r.d., relaţia
amintind de dobânda compusă.
Reamintim că formula generică de determinare a valorii prezente
este următoarea:
VV
VP = (58)
(1 + r.d .)n
Formula generală din care se deduce randamentul la scadenţă, r.s.,
conform regulii de mai sus, pentru un împrumut cu plăţi fixe ale dobânzii,
este:
n
Di CN
VP = ∑ + (59)
i =1 (1 + r.s.)i
(1 + r.s.)n
unde CN reprezintă valoarea nominală a împrumutului, indiferent
de instrumentul utilizat.
Această formulă evidenţiază faptul că dacă se cunoaşte preţul
curent al titlului de credit, VP, valoarea plăţilor cu dobânda, D,
maturitatea împrumutului, n, şi valoarea împrumutului, CN, se poate
determina randamentul la scadenţă, r.s.
Totodată, a fost elaborată o formulă rapidă, care poate fi utilizată
direct pentru a afla valoarea aproximativă a randamentului la scadenţă al
unei obligaţiuni:
CN − VP
D+
rs = t (60)
CN + VP
3
Fiind dificil de calculat, randamentul la scadenţă este înlocuit de
alte mărimi, mai simplu de determinat, utilizate, cum vom vedea mai
departe, în cazul titlurilor financiare.
199

Rata profitului, r.p., măsoară mai corect şi complet rezultatul
deţinerii unui titlu financiar, având valoarea nominală, VN, această
mărime fiind definită ca raport procentual între:
suma plăţilor suplimentare încasate de către deţinător în perioada
deţinerii, plăţi determinate prin aplicarea ratei dobânzii, a cuponului, r.d.
la valoarea nominală, şi modificarea valorii titlului în această perioadă,
adică diferenţa dintre preţul de vânzare, de piaţă, PV, şi preţul de
cumpărare, PC, al titlului, care poate fi egal cu valoarea nominală;
preţul de cumpărare a titlului.
Formula de calcul, în cazul scadenţei de 1 an, este următoarea:
PC × r.d . + (PV − PC )
r. p. = = r.d . + r.c. (61)
PC
unde r.c. = rata modificării valorii titlului în perioada deţinerii
acestuia:
PV − PC
r.c. = (62)
PC
În cazul unei maturităţi plurianuale, cu scadenţa n, vom avea:
n
∑ PC × r.d . + (PV − PC )
i
r. p. = i =1
(63)
PC
Rata profitului va diferi de rata curentă, r.d., chiar şi de randa-
mentul la scadenţă, fiind influenţată de fluctuaţiile pe piaţă ale preţului
titlului; analiza acestei influenţe se va face în subcapitolul următor.
5. Rata nominală şi rata reală a dobânzii

Aprecierile privind nivelul dobânzii sunt valabile atât timp cât stabi-
litatea monetară asigură, la expirarea termenului împrumutului, recuperarea
integrală a valorii avansate, respectiv, o putere de cumpărare echivalentă
momentului acordării împrumutului. Perioada actuală, caracterizată prin
intense, permanente şi generalizate procese inflaţioniste, influenţează,
evident, acest proces şi pune pe prim plan riscul eroziunii capitalurilor.
Riscul eroziunii capitalului se referă la posibilitatea pierderilor pe
care creditorul le poate suferi, prin faptul că valoarea reală (la momentul
de referinţă) a ratelor de rambursare a împrumutului nu poate acoperi
integral capitalul împrumutat, evaluat în aceiaşi termeni.
200

În aceste condiţii, creditorul nu renunţă să-şi valorifice capitalul
prin împrumuturi, dar va căuta, prin condiţiile creditului, să-şi asigure o
compensare corespunzătoare pentru pierderile suferite prin deprecierea
monetară, prin ridicarea nivelului ratei dobânzii.
Astfel se desprinde concluzia că, în condiţiile procesului
inflaţionist, dobânda reală este direct proporţională cu dobânda nominală
şi invers proporţională cu gradul de depreciere monetară.
Rata nominală a dobânzii este definită ca rata de schimb între valoarea
prezentă a monedei şi valoarea viitoare a acesteia; de exemplu, dacă rata
nominală este de 10% anual, 1 euro azi valorează 1,1 euro peste 1 an.
Rata reală a dobânzii este rata de schimb între valoarea de azi a
bunurilor reale şi valoarea de mâine a acestora. În condiţiile inexistenţei
inflaţiei, rata nominală este egală cu cea reală. Dacă însă se anticipează o
rată anuală a inflaţiei de 10%, similară ratei nominale a dobânzii, atunci
cu 1,1 euro vom putea cumpăra peste un an ceea ce cumpărăm cu 1 euro
acum, aceasta evidenţiind că rata nominală de 10% semnifică o rată reală
de zero.
Relaţia dintre cele două rate se exprimă prin următoarea formulă:
r.n. = r.r. + r.i. (64)
unde:
r.r. = rata reală a dobânzii;
r.n. = rata nominală a dobânzii;
r.i. = rata anticipată a inflaţiei.
Rata anticipată a inflaţiei este o variabilă dificil de determinat,
estimarea acesteia prin analiza ratelor istorice a eşuat, deoarece
anticipările subiecţilor economici au la bază cu totul alţi factori.
Astfel, rata dobânzii reale (r.r.) este dată de:
1 + r.n
r.r = − 1 (65)
1 + r.i.
În condiţiile în care rata inflaţiei este 10 %, iar rata dobânzii de
20 %, vom avea:
1 + 0,2 1,2
r.r = −1 = − 1 = 0,0909 = 9,09%
1 + 0,1 1,1
Impactul inflaţiei asupra creditorului şi debitorului va fi diferit:
• dacă rata inflaţiei creşte, rata reală a dobânzii se reduce, impactul
fiind avantajos pentru debitor şi dezavantajos pentru creditor;
• dacă rata inflaţiei scade, rata reală a dobânzii creşte, impactul
fiind avantajos pentru creditor şi dezavantajos pentru debitor.
201

Rata reală a dobânzii este un indicator mai corect al împrumutului,
impactul oferind informaţii mai adecvate referitoare la piaţa împrumutului.
6. Categorii ale ratei nominale a dobânzii

Ratele dobânzii sunt printre cele mai urmărite variabile din
economie, evoluţia lor afectând zilnic viaţa fiecăruia şi având consecinţe
importante asupra stării economiei, asupra deciziilor de consum şi de
economisire, a investiţiilor şi afacerilor.
Fiecare piaţă a împrumuturilor are propriile rate ale dobânzii, exis-
tând rate ale ipotecilor, ale creditelor bancare pe termen lung, mediu, scurt,
ale titlurilor pe termen scurt, ale acţiunilor, ale obligaţiunilor de stat etc.
În acest sens se pot delimita niveluri ale ratei dobânzii pentru
instrumentele de credit semnificative: împrumutul simplu şi în rate,
titlurile cu cupon şi cu discont.
Rata de bază a dobânzii, r.b., reprezintă rata utilizată de către bănci
pentru creditele pe termen scurt contractate de firmele mari, cu credibilitate
maximă, fiind cea mai scăzută rată, datorită riscului mic de nerambursare,
evoluţia sa fiind discretă (în salturi), putând fi considerată fixă pe perioade
anumite de timp. Ratele dobânzii plătite de firme, r.p., adică ratele curente ale
dobânzii, sunt mai mari decât rata de bază, coeficientul de multiplicare a ratei
de bază, k.r., variind între 3% şi 10%, şi totodată adesea firmele sunt obligate
să conserve o parte din împrumutul primit într-un cont de compensare, C.C.,
cu dobânda zero, astfel că rata efectivă, r.e., a împrumutului va fi mai mare
decât rata prevăzută în contract:
I ⎛ I ⎞
r.e. = r.c. × = ⎜ r. p. × k .r. × ⎟ (66)
I − C.C. ⎝ I − C.C. ⎠
De exemplu, având următoarele date: I = 1.000, C.C. = 200, r.p =
6%, k.r. = 5%, rata efectivă va fi:
1.000
r.e. = 6 × (1 + 0,05) × = 6,3 × 1,25 = 7,87%
1.000 − 200
6.1. Împrumuturi bancare

a. Împrumutul simplu furnizează o sumă de bani, Ia, care trebuie
rambursată la scadenţă, n, însoţită de o sumă suplimentară, de dobândă, D.
Randamentul la scadenţă, r.s., măsură a ratei dobânzii, se determină astfel:
202

Iv Ia + D Iv − Ia D
Ia = = ⇒ r.s. = = (67)
1 + r.s. 1 + r.s. Ia Ia
În cazul împrumutului simplu, rata dobânzii este egală cu
randamentul la scadenţă.
b. Împrumutul cu plăţi în rate furnizează o sumă de bani, Ia , celui
împrumutat, pe un număr de ani, n, care reprezintă scadenţa, sumă care
trebuie să fie rambursată prin rate periodice, R, de regulă egale, care
cuprind părţi din principal, P, din suma împrumutată, şi dobânda aferentă
perioadei respective, D, adică, R = P+D.
În acest caz, randamentul la scadenţă, r.s., se regăseşte în egalitatea:
n
R
Ia = Rp = ∑ (68)
i =1 (1 + r.s.)i
unde RP reprezintă valoarea prezentă a sumei plăţilor, a ratelor
plătite până la scadenţă.
Determinarea lui r.s., când se cunosc celelalte variabile, se face
utilizând programe informatice sau tabele speciale cu valorile prezente.
6.2. Împrumuturi pe titluri

Rata dobânzii la obligaţiuni reprezintă rata plătită la obligaţiuni cu
valori mari şi risc redus, fiind determinată ca raport dintre dobânda anuală
şi valoarea (preţul) obligaţiunii. Riscurile ratelor dobânzii la obligaţiunile
de stat, locale şi corporatiste sunt clasificate, prin sistemul MOODY, în 9
clase, pornind de la Aaa (calitatea super a obligaţiunii), până la C (calitate
foarte slabă), în funcţie de solvabilitatea financiară a emitentului, de
capacitatea acestuia de a rambursa principalul şi a plăti dobânzile
conform contractului.
Măsurarea ratelor dobânzii se face prin trei mărimi, şi anume:
Rata nominală, r.n., reprezintă, cum s-a arătat, raportul procentual
dintre dobânda anuală, D.A., adesea sub formă de cupon, şi valoarea
nominală a obligaţiunii, V.N.O.:
D. A.
r.n. = × 100 (69)
V .N .O.
203

Rata curentă a dobânzii, r.c., reprezintă raportul dintre dobânda
anuală şi preţul de piaţă al obligaţiunii, P.O., P.O. ≠ V .N .O. :
D. A.
r.c = × 100 (70)
P.O.
Randamentul la scadenţă, efectiv, r.s., al obligaţiunii pe termen
lung se determină luând în considerare procesul de scontare, de
determinare a valorii prezente a unei sume de bani generate, plătită sau
primită, în viitor. Obligaţiunile pe termen lung sunt vândute cu un
discont, adică la un preţ mai mic decât valoarea nominală, rata dobânzii
sau randamentul trebuind să ţină seama de câştigul de capital din valoare
şi de plăţile cuponului dobânzii.
c. În cazul obligaţiunii cu cupon, având valoarea nominală,
V.N.O., care este remunerată anual cu o sumă de bani, D, având scadenţa
n, rata de piaţă a dobânzii fiind r.d., preţul de vânzare al obligaţiunii în
prezent, P.O.P., va fi:
n
Dt V .N .O.
P.O.P. = ∑ + (71)
t =1 (1 + r.d .)
t
(1 + r.d .)t
Se constată o relaţie directă dintre P.O.P. şi fluxurile veniturilor
din viitor, în sensul că, cu cât va fi mai mare cuponul de dobândă, D,
cu atât va fi mai mare preţul prezent al obligaţiunii, şi o relaţie inversă
dintre acest preţ şi rata de piaţă a dobânzii, r.d., această relaţie
concretizându-se în trei constatări:
¾ când preţul titlului este egal cu valoarea nominală a acestuia,
randamentul este egal cu rata dobânzii, a cuponului;
¾ preţul cuponului şi randamentul sunt negativ dependente: dacă
randamentul creşte, atunci preţul scade, şi invers;
¾ randamentul titlului este mai mare decât rata cuponului, când
preţul obligaţiunii este mai mic decât valoarea nominală a acesteia.
De exemplu, având V.N.O = 1.000 euro, D = 50 euro, n =3 ani, r.d.
= 10%, vom avea:
50 50 50 1.000.
P.O.P. = + + + = 875 euro
(1 + 0,1) (1 + 0,1) (1 + 0,1) (1 + 0,1)3
2 3
Rezultă că valoarea prezentă a obligaţiunii cu valoarea nominală de

1.000 euro este de 875 euro.
204

Reformulând problema, trebuie găsită valoarea lui r.s., când se
cunosc V.N.O., P.O.P., D, şi n, D reprezentând valoarea absolută a unei
rate nominale, r.n., a dobânzii, adică, în exemplul de mai sus:
875 =
50
+
50
+
(50 + 1.000 )
(1 + r.s ) (1 + r.s.) 2
(1 + r.s.)3
unde, r.s. reprezintă rata la scadenţă a obligaţiunii, determinarea
acesteia făcându-se prin utilizarea unor programe de calculator sau de
tabele ale obligaţiunilor pentru rate nominale diferite, în exemplul dat,
r.s.=10%.
Un caz particular al obligaţiunii cu cupon este obligaţiunea
consolidată, o obligaţiune perpetuă, cu scadenţa nedefinită şi
răscumpărarea principalului, care oferă o plată fixă, continuă a cuponului.
În cazul acestei obligaţiuni, preţul, P.O.C., se determină astfel:
D
P.O.C. = (72)
r.d .
Formula este o formă simplificată a formulei de determinare a lui
P.O.P., al doilea termen din dreapta semnului egal neexistând,
obligaţiunea nefiind răscumpărată, vândută, iar primul termen din partea
dreaptă fiind produsul dintre D şi o sumă infinită de termeni, care la
limită converg spre valoarea 1/r, obţinându-se astfel formula de
determinare a lui P.O.C.
d. Obligaţiunea cu discont este cumpărată la un preţ, PC, mai mic
decât valoarea nominală, VN, (cu un discont) şi la scadenţă este
recuperată de către emitent la valoarea nominală, diferenţa reprezentând
dobânda aferentă împrumutului, încasată prin discont. Calculul
randamentului în acest caz este similar împrumutului simplu, şi anume:
VN − PC
r.s. = (73)
PC
Se constată că randamentul este corelat negativ cu preţul de
cumpărare al titlului, la fel ca în cazul obligaţiunii cu cupon.
Dacă instrumentele a şi d asigură plata numai o singură dată, la
scadenţă, instrumentele b şi c asigură plăţi periodice; compararea ratelor
dobânzii în cazul celor patru instrumente a utilizat conceptul de valoare
prezentă.
205

Piaţa titlurilor, a obligaţiunilor stabileşte preţul acestora în funcţie
de cererea şi oferta de obligaţiuni, considerând ca fix fluxul de dobânzi,
de venituri anuale, deci rata nominală a dobânzii.
Cererea de obligaţiuni reflectă intenţiile ofertanţilor de împrumuturi,
scăderea preţului determinând creşterea ratei la scadenţă şi majorarea
cererii de obligaţiuni. Oferta de obligaţiuni reflectă intenţiile beneficiarilor
de împrumuturi, creşterea preţurilor determinând, în condiţiile considerate,
diminuarea ratei la scadenţă şi creşterea ofertei. Majorarea preţurilor
obligaţiunilor şi deci reducerea ratei la scadenţă determină un excedent al
ofertei de obligaţiuni asupra cererii, deci o diminuare a ofertei de
împrumuturi, care va determina o scădere a preţurilor şi o creştere a
randamentelor la scadenţă. Procesul este invers în cazul scăderii preţurilor
obligaţiunilor, în final preţurile crescând şi randamentele reducându-se.
Să considerăm un singur tip de obligaţiune, aceea emisă de stat, cu
valoare nominală de 1.000 euro, cu scadenţă nelimitată, cu rata dobânzii
care fluctuează în funcţie de cererea şi oferta obligaţiunii respective;
cuponul anual al obligaţiunii de 1.000 euro va fi de 100 euro, indiferent
de rata de piaţă a dobânzii. Admitem că rata dobânzii la obligaţiunile
iniţiale este de 10%, însă după un an statul emite noi obligaţiuni cu o rată
a dobânzii de 20%. Pentru a putea vinde vechile obligaţiuni cu un cupon
de 100 euro, va trebui ca preţul obligaţiunii să coboare la 500 euro
(100 = 0,2 × 500 ). Se poate afirma că valoarea de piaţă a obligaţiunilor
vechi (P.O.) este invers proporţională cu rata de piaţă a dobânzii, r.d., în
cazul menţinerii valorii cuponului, D. Relaţia este formalizată astfel:
D
P.O. = (74)
r.d .
adică, în exemplul de mai sus:
100 100
P.O. = = 1.000 sau P.O. = = 500
0,1 0.2
Astfel, deoarece obligaţiunile sunt active cu venituri fixe, când
ratele dobânzii cresc, preţurile obligaţiunilor se reduc, şi invers,
deţinătorii de obligaţiuni pot obţine pierderi sau câştiguri datorită
modificării valorii de piaţă a acestora. Obligaţiunile pe termen lung
generează câştiguri şi pierderi mai mari decât cele pe termen scurt, la
anumite modificări ale ratelor dobânzii, ceea ce semnifică faptul că
primele sunt mai puţin lichide decât subsecventele.
206

7. Structura ratelor dobânzii
Între ratele directoare şi celelalte rate ale dobânzii din economie
există anumite legături, diferenţiate astfel: legături dintre rata pieţei
monetare şi ratele creditoare ale dobânzii; legături dintre rata pieţei
monetare şi ratele debitoare ale dobânzii.
7.1. Structura ratelor creditoare

Nivelul ratelor dobânzii la împrumuturi diferă în funcţie de
scadenţele acestora; relaţia dintre ratele dobânzilor pe termen scurt şi
ratele dobânzilor pe termen lung este denumită structura ratelor
dobânzilor, structură evidenţiată grafic prin curba ratelor dobânzii (a
randamentelor), prezentată în figura nr. 7, care ilustrează relaţia ce există
între titluri care diferă din punctul de vedere al ratelor dobânzii
(randamentelor) în funcţie de scadenţe. Această curbă uneşte punctele de
intersecţie ale scadenţelor şi ratelor dobânzii specifice diferitelor tipuri de
titluri, curba modificându-se în timp în funcţie de cei doi parametri.
Figura nr. 7. Curba randamentelor (a ratelor dobânzii)
207

În funcţie de conjunctură, curbele de randament pot avea următoa-
rele forme:
curba plată, P, evidenţiază că randamentele titlurilor, indiferent
de scadenţă, sunt aceleaşi şi, deci, raporturile dintre cerere şi ofertă sunt
echilibrate pe ansamblul pieţei;
curba descendentă, D, evidenţiază faptul că titlurile pe termen
scurt au randamente ridicate şi, deci, că cererea de împrumuturi pe termen
lung este puternică;
curba ascendentă, A, evidenţiază faptul că titlurile pe termen lung
au randamente ridicate şi, deci, că cererea de împrumuturi pe termen scurt
este puternică.
Există mai multe ipoteze explicative referitoare la structura ratelor
creditoare ale dobânzii:
¾ ipoteza anticipaţiilor raţionale, sugerată de Fisher, fundamentând
şi efectul Fisher de endogenizare a anticipării inflaţiei în rata nominală a
dobânzii, afirmă că va fi totdeauna un număr suficient de cumpărători şi
ofertanţi de titluri, de obligaţiuni care găsesc pe piaţă obligaţiuni cu
maturităţi diferite perfect substituibile. Intuitiv, se poate spune că rata
obligaţiunilor pe termen lung, cu scadenţa n, r.l.n, va fi egală cu media
ratelor aşteptate ale dobânzii obligaţiunilor pe termen scurt, r.s., în
perioada de viaţă, n, a obligaţiunilor pe termen lung. Formalizând
afirmaţia de mai sus, vom avea:
n
∑ r.s.i
r.l.n = i =1
(75)
n
Dacă avem două tipuri de obligaţiuni, unul cu scadenţa pe doi ani şi
cu randamentul analizat la maturitate de r 2 , şi altul cu scadenţa pe 1 an şi
randamentul în primul an de r 1 , r 2 > r1 , vom avea, conform afirmaţiei
de mai sus:
r.s.i. = 2 × r 2 − r1
unde r.s.i. = rata implicită a obligaţiunii pe termen scurt în al doilea
an.
Pentru a egaliza în timp ratele pe termen lung (pe doi ani) cu cele
pe termen scurt (pe un an), va trebui să existe următoarea relaţie:
r.s.i. > r 2 > r 1 , (76)
208

Aceasta înseamnă că investitorii vor creşte cererea de obligaţiuni pe
termen scurt, a căror rată anticipată devansează în anul al doilea rata
obligaţiunilor pe termen lung, şi în acest mod procesul va egaliza, în timp,
ratele celor două tipuri de obligaţiuni.
Dacă rata dobânzii obligaţiunilor pe termen scurt va rămâne
neschimbată, r 1 , şi în perioada viitoare, atunci va exista o creştere a
cererii de obligaţiuni pe termen lung, forţând preţul lor în sus, şi rata în
jos, procesul continuând până când randamentele celor două tipuri de
obligaţiuni vor fi egale. Această ipoteză explică de ce ratele dobânzii
obligaţiunilor cu maturităţi diferite se mişcă în acelaşi sens;
¾ ipoteza preferinţei pentru lichiditate, elaborată de Keynes,
afirmă că arbitrajele între plasamentele pe termen scurt şi cele pe termen
lung ţin seama de riscul pierderii de capital care afectează plasamentele
pe termen lung, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât scadenţa este mai
îndepărtată. Arbitrajele se realizează deci pe baza randamentelor
anticipate, cărora li se adaugă o primă de lichiditate, care creşte în funcţie
de scadenţa titlului;
¾ ipoteza pieţelor segmentate, elaborată de către Culberston,
afirmă că pieţele variate ale obligaţiunilor cu maturităţi diferite sunt
complet separate şi segmentate, operatorii fiind specializaţi pe
instrumente de credit cu scadenţe anumite, nesustituibile, curbele
randamentelor la scadenţă pe pieţele separate luând forme diferite.
Această ipoteză nu explică de ce, în realitate, ratele titlurilor cu scadenţe
diferite cresc şi scad împreună, şi în plus de ce investitorii sunt indiferenţi
la scadenţele titlurilor comercializate pe piaţă (aceasta, deoarece ei sunt
interesaţi de câştigul marginal generat prin operaţiunile pe piaţă,
indiferent de scadenţe);
¾ ipoteza habitatului preferat, a nişei, elaborată de către
Modigliani şi Sutch, încearcă să combine ipotezele anterioare, afirmând
că titlurile cu maturităţi diferite sunt substituibile imperfect, cei care
economisesc au, de regulă, o preferinţă mică să deţină titluri cu maturităţi
scurte, însă lichiditatea lor mai mare le poate face uneori mai atractive
decât cele cu maturităţi lungi, şi astfel un habitat financiar agitat poate fi
preferabil unuia mai liniştit.
Conceptul de structură a ratelor dobânzii este important pentru
înţelegerea modului cum lichidităţile disponibile pot fi investite profitabil
în timp în titluri cu scadenţe diferite, cum titlurile pe termen lung pot fi
209

refinanţate prin vânzarea celor cu termen scurt, şi invers. Însă, orice
explicaţie a conceptului de structură a ratei dobânzii descrie un posibil
model al ratelor la un moment dat, neexplicând modul cum ratele se
mişcă în timp.
7.2. Legătura cu ratele debitoare

Comportamentele firmelor faţă de angajarea de împrumuturi sunt
influenţate şi de alţi factori decât ratele dobânzii, şi anume:
• investiţii indispensabile supravieţuirii firmelor;
• rentabilitatea investiţiilor, care trebuie să fie apreciată pe termen
lung;
• perspectivele debuşeelor, posibilităţile de a transfera cheltuielile
financiare în preţuri, fără a pierde pieţele.
Evident că firmele vor compara rentabilitatea proiectelor lor de
investiţii cu costul capitalurilor necesare, nivelul ratelor debitoare fiind
adesea influenţat de conflictul dintre obiectivul care vizează reducerea
cheltuielilor financiare ale firmei şi obiectivul de politică economică,
vizând diminuarea cererii de credite şi protejarea monedei naţionale.
Logica teoriei care afirmă că variaţia costului marginal al
refinanţării băncilor antrenează o variaţie similară a costului marginal al
creditului este adesea distorsionată în practică, în măsura în care ecartul
dintre costul marginal şi costul mediu este mare.
În cadrul ansamblului ratelor dobânzii, al legăturilor dintre acestea,
se înregistrează în practică anumite deconexiuni evolutive, delimitate în
două categorii:
• Deconexiuni externe, între ratele dobânzii de pe piaţa monetară
internă şi cele de pe piaţa valutară, ratele pieţei monetare putând constitui
un plafon pentru cele de pe piaţa valutară. În acest sens, intervenţiile
autorităţilor printr-un protecţionism monetar şi financiar, însoţit de unul
comercial, pot deconecta ratele interne de cele externe, fie prin
suprimarea pieţei monetare, fie prin dublarea acesteia, pentru rezidenţi şi
nerezidenţi, ceea ce presupune accentuarea reglementărilor, obturarea
mecanismelor pieţei, distorsionarea ratelor interne ale dobânzii.
• Deconexiuni interne între ratele diferitelor pieţe şi titluri, între
cele creditoare şi cele debitoare.
210

Pentru a nu transfera integral sau parţial creşterea ratei pieţei
monetare, directoare, asupra costurilor creditelor se poate acţiona în două
moduri:
• asupra costului resurselor băncii, prin diminuarea rezervelor
minime obligatorii şi majorarea resurselor cu rate administrate, sub cele
de piaţă;
• asupra cheltuielilor financiare ale celor împrumutaţi, prin bonifi-
caţii la dobânzi.
Aceste intervenţii pot însă distorsiona acţiunea reglatoare a ratei
dobânzii pe piaţa împrumuturilor, orientând fondurile spre investiţii cu
rentabilitate problematică.
8. Riscul ratei dobânzii şi globalizarea financiară

Rezidenţii dintr-o ţară pot deţine adesea instrumente financiare
emise în altă ţară, astfel că o bancă germană poate deţine obligaţiuni de
stat emise în Germania, exprimate în euro, cu randamentul anual r.e., şi
obligaţiuni emise de guvernul american, exprimate în dolari, cu
randamentul r.a., ambele titluri având aceeaşi scadenţă şi acelaşi risc.
Pentru a evalua situaţia, banca trebuie să ia în considerare, în primul rând,
denominarea diferită a obligaţiunilor şi deci cursul de schimb.
Presupunem că cursul euro relativ la dolar (euro/dolar) în momentul 1,
notat cu S1, a fost de 0.78, şi că în momentul 2 înregistrează o creştere la
nivelul S2, de 0,90, deci mai mulţi euro vor fi necesari pentru a obţine o
anumită sumă de dolari, euro pierzându-şi din valoare în raport cu
dolarul, deci depreciindu-se, în schimb dolarul s-a apreciat. Rata de
depreciere a euro, [(S1/S2)-1], notată cu s, a fost deci de cca 13%. .
Dacă banca germană deţine obligaţiuni în euro, randamentul va fi
r.e., dar dacă deţine şi obligaţiuni americane, banca va obţine randamentul
r.a., şi în plus un câştig din aprecierea dolarului, notat cu r.s.:
unde:
r.s. = 1/s, (77)
astfel că dacă banca va dori să deţină ambele titluri, va trebui să
existe egalitatea:
r.e. = r.a.+r.s. (78)
Aceasta înseamnă că pentru ca banca germană să fie interesată să
deţină ambele obligaţiuni, randamentul obligaţiunii europene trebuie să
211

fie egal cu randamentul obligaţiunii americane plus rata aşteptată de
depreciere a euro faţă de dolar. Dacă s este pozitiv, atunci deţinătorii de
obligaţiuni vor anticipa că dolarul se va aprecia, iar euro se va deprecia, şi
deci randamentul obligaţiunii germane trebuie să fie mai mare decât al
celei americane, pentru a suplini rata de depreciere a euro. Denumirea
tehnică a acestei condiţii este paritatea dobânzii neacoperite, conform
căreia obligaţiunile exprimate într-o monedă care se aşteaptă să se
deprecieze faţă de alta trebuie să aibă randamente mai înalte decât
obligaţiunile exprimate în moneda apreciată.
Există pieţe financiare diverse, şi deci o diversitate de rate ale
dobânzii, pentru comparabilitatea acestora existând trei barometre ale
condiţiilor pe aceste pieţe:
¾ rata dobânzii Băncii centrale, sau rata pieţei interbancare, a
fondurilor împrumutate de bănci de la Banca centrală, cu scadenţe foarte
scurte, evoluţia nivelului acestei rate fiind un semnal al politicii monetare;
¾ rata dobânzii de bază, care este rata aplicată de către bănci
împrumuturilor pe termen scurt acordate clienţilor cu creditele cele mai
sigure şi performante;
¾ rata dobânzii interbancare de pe piaţa din Londra (LIBOR), care
este percepută la împrumuturile pe termen scurt acordate băncilor de
primă categorie, pe piaţa interbancară londoneză, scadenţele fiind de
regulă între 3 luni şi 6 luni. Această rată permite compararea
randamentelor dobânzii pentru cei care comercializează instrumente
denominate în valute diferite, în particular în eurovalute. Pentru a
contribui la compararea ratelor dobânzii pe pieţele eurovalutelor,
comercianţii au adoptat convenţia cotării ratelor obligaţiunilor,
împrumuturilor, depozitelor, utilizând rata LIBOR, rată a dobânzii la care
6 mari bănci londoneze se împrumută reciproc pe piaţa deschisă .
Titlurile de piaţă, emisiunea şi comercializarea acestora implică
riscuri, existând o legătură directă între riscul obligaţiunii şi randamentul la
scadenţă al acesteia, în condiţiile globalizării financiare riscul de rată a
dobânzii combinat cu riscul valutar devenind un factor decisiv în adoptarea
deciziilor partenerilor pe pieţele împrumuturilor – creditorii şi debitorii.
Dacă pieţele financiare ar fi complet separate, atunci sursa
principală a riscurilor pieţei nediversificabile ar fi factorii din economia
naţională care influenţează veniturile instrumentelor financiare. Însă, dacă
investitorii pot cumpăra instrumente financiare din alte ţări, atunci sursele
212

riscurilor devin mai intolerabile, adică riscul este specific instrumentului,
şi în consecinţă diversificabile. În cadrul unei pieţe financiare complet
integrate, riscul de piaţă, cel generat de factorii care influenţează
veniturile instrumentelor, va creşte exclusiv datorită acestor factori.
Riscul de rată a dobânzii se asociază diferenţiat cu următoarele
riscuri:
• Riscul de piaţă, determinat de incertitudinea informaţională
asupra ratelor viitoare ale dobânzilor pe piaţă, duce la creşterea ratei
dobânzii titlurilor pe termen lung, adesea valoarea la scadenţă a plăţii
dobânzilor depăşind valoarea împrumutului; în acest fel, titlurile pe
termen scurt, cu rate ale dobânzii mai mici, dar şi cu riscuri de piaţă
scăzute, sunt preferate.
• Riscul de neplată, determinat de probabilitatea mai ridicată, în
cazul debitorilor noi, de dimensiuni mici, de a nu-şi rambursa principalul
şi de a nu plăti dobânzile, face să crească rata dobânzii aplicată de către
creditori acestor clienţi, putându-se afirma că, cu cât riscurile şi, deci,
scadenţele sunt mai mari, cu atât randamentele cerute de către bănci vor fi
mai mari
• Riscul de lichiditate evidenţiază că titlurile mai puţin lichide, deci
cu maturităţi lungi, vor solicita rate ale dobânzii mai mari decât titlurile
mai lichide, cu maturităţi scurte.
• Riscul valutar reprezintă posibilitatea ca valoarea instrumentului
financiar exprimat în valută să varieze datorită fluctuaţiilor cursului
valutar, acest risc îmbrăcând trei forme:
o Riscul de tranzacţie, care reprezintă posibilitatea ca profitu-
rile din tranzacţionarea instrumentelor financiare să se modifice
ca rezultat al variaţiilor cursului valutar, situaţia tipică acestui
risc fiind atunci când investitorul se angajează să schimbe un
activ exprimat într-o valută la aceeaşi sumă în viitor.
o Riscul de translaţie, care este rezultatul alterării valorilor
interne ale instrumentelor financiare exprimate într-o valută,
datorită fluctuaţiilor de curs.
o Riscul economic, care reprezintă posibilitatea ca mişcările
cursului să afecteze valoarea prezentă a fluxurilor viitoare de
venituri.
213

• Riscul de ţară, care constă în posibilitatea ca veniturile instrumen-
telor financiare internaţionale să varieze datorită incertitudinilor privind
schimbările posibile în condiţiile politice şi economice ale ţării respective.
Preţurile şi câştigurile titlurilor pe termen lung reacţionează mai
puternic la schimbările ratelor dobânzii, fiind mai volatile decât acelea ale
titlurilor pe termen scurt, făcând ca titlurile pe termen lung să aibă un risc
de rată a dobânzii mai ridicat.
Maturitatea sau durata de viaţă a titlului reprezintă un factor-cheie
în determinarea pierderii de capital produse de creşterea ratelor dobânzii
de piaţă. Aceasta înseamnă că riscul de rată a dobânzii depinde direct de
maturitatea împrumutului: cu cât maturitatea creşte, cu atât creşte şi riscul
de rată. Dacă maturitatea titlului este egală cu perioada de deţinere a
acestuia, titlul nu are risc, deoarece preţul titlului la sfârşitul perioadei de
deţinere este deja fixat la valoarea nominală, eventualele schimbări ale
ratei dobânzii neavând efect asupra preţului la sfârşitul perioadei de
deţinere, profitul fiind egal cu randamentul la scadenţă, cunoscut din
momentul cumpărării titlului.
Modul în care sunt plătite veniturile aferente titlurilor reprezintă al
doilea factor de influenţă a riscului de rată, în acest sens riscul de rată
putând genera fie câştiguri, fie probleme subiecţilor economici. Câştigurile
apar dacă subiecţii economici găsesc posibilitatea să profite de creşterile
valorilor de piaţă ale instrumentelor financiare, determinate de reducerea
ratelor de piaţă ale dobânzilor, iar problemele apar din nevoia de a echilibra
pierderile de capital determinate de creşterea ratelor dobânzii, deci de
reducerea valorilor de piaţă ale instrumentelor financiare. Pentru a evalua
riscul de rată a dobânzii, comercianţii titlurilor trebuie să măsoare cei doi
factori împreună, prin utilizarea conceptului de durată, care reprezintă o
măsură a timpului mediu necesar pentru ca deţinătorul titlului să primească
toate plăţile principalului şi dobânzilor.
Gestionarea riscului de rată cuprinde strategii, politici şi tehnici
prin utilizarea cărora partenerii împrumuturilor pot reduce riscul de
diminuare a valorii împrumuturilor şi a plăţilor de venituri, determinate
de modificările adverse ale ratelor dobânzii.
Utilizarea acestor tehnici presupune însă cunoaşterea surselor care
generează riscul de rată, principalele surse fiind:
• diferenţele temporare dintre scadenţa ratelor fixe şi reevaluarea
ratelor variabile ale împrumuturilor;
214

• schimbările care intervin în panta şi forma curbei de randament,
pe fondul necorelărilor de reevaluare a ratelor;
• modificarea marjei dintre curbele de randament pe care sunt
plasate preţurile diferitelor categorii de împrumuturi, de exemplu
derivarea riscului titlurilor de bază din modificarea neaşteptată a marjei
dintre două rate-indice diferite;
• opţiunile încorporate în multe împrumuturi, care conferă drepturi
deţinătorilor de a beneficia de facilităţi care pot afecta valoarea titlurilor
de bază.
Deoarece riscul ratei dobânzii poate avea efecte adverse asupra
valorii şi veniturilor instrumentelor financiare, s-au dezvoltat două
abordări distincte, însă complementare, pentru evaluarea expunerii la
riscul de rată a dobânzii:
¾ abordarea tradiţională, din perspectiva rezultatelor, concentrată
pe impactul pe care schimbarea ratei dobânzii îl are asupra veniturilor
nete din dobândă generate de instrumentul financiar, importanţa acesteia
diminuându-se pe măsură ce şi alte surse de venituri din împrumuturi
capătă importanţă;
¾ abordarea centrată pe valoarea actualizată a fluxurilor nete de
numerar, care reflectă şi sensibilitatea valorii împrumutului la variaţiile
ratei dobânzii.
Limitarea expunerii la riscul de rată dispune de mai multe căi:
9 deţinerea de instrumente financiare pe termen scurt, care au un
risc mai mic de pierdere a capitalului când ratele dobânzii cresc,
comparativ cu titlurile pe termen lung;
9 deţinerea de titluri cu o durată mai scurtă, care ia în considerare
atât maturitatea instrumentelor, cât şi frecvenţa plăţilor primite de către
deţinătorul titlului.
Există trei probleme cu privire la cele două căi:
• Prima problemă constă în aceea că, dacă curba randamentului
are panta ascendentă, instrumentele cu durate lungi au probabilitatea mai
ridicată să furnizeze venituri mai mari, deoarece, în condiţii date, duratele
cresc odată cu maturitatea titlurilor, şi deci cu cât mai mare este
maturitatea titlului, cu atât mai mare este randamentul dobânzii atunci
când curba randamentului are o formă normală; astfel, deţinerea numai a
instrumentelor cu durată scurtă constituie o strategie pe termen lung.
215

• A doua problemă constă în faptul că vânzarea şi cumpărarea
continuă a instrumentelor pe termen scurt, reînnoirea instrumentelor pot
fi costisitoare, datorită atât costurilor de oportunitate ale acestei activităţi,
cât şi costurilor directe ale eforturilor depuse. Totodată, reînnoirea
instrumentelor pe termen scurt atrage o expunere potenţială semnificativă
la riscul de reinvestire, ce reprezintă posibilitatea ca randamentele pieţei
să scadă până în momentul când instrumentele pe termen scurt ajung la
maturitate, caz în care comercianţii de titluri câştigă mai mult prin
deţinerea de instrumente pe termen lung.
• A treia problemă rezidă în faptul că deţinerea numai de
instrumente pe termen scurt diminuează beneficiile pe care comercianţii
le-ar obţine prin diversificarea portofoliului, prin care distribuie riscurile
în ansamblul titlurilor cu caracteristici diferite, reducând şi riscurile ratei
dobânzii.
În lumina dezavantajelor deţinerii prioritare de instrumente pe
termen scurt, cu durate reduse, băncile şi firmele au dezvoltat strategii
alternative vizând diminuarea riscului de rată a dobânzii, şi anume
hedgingul (protejarea) împotriva riscului, prin utilizarea titlurilor
derivative. Hedgingul presupune angajarea într-o strategie financiară de
compensare (contracarare) prin care se reduc riscurile de rată a dobânzii
în portofoliul de bază, un hedging perfect eliminând complet aceste
riscuri, putând reduce sau chiar compensa pe deplin riscul de curs.
Condiţiile pieţei împrumuturilor pot varia imprevizibil şi, în
consecinţă, deţinătorii de instrumente financiare trebuie să satisfacă două
cerinţe-cheie ale protejării faţă de riscurile de rată şi de curs:
• să dispună de suficientă flexibilitate în adaptarea la diversele
situaţii cărora trebuie să le facă faţă;
• să fie capabili a realiza rapid tranzacţiile semnificative.
Dorinţa de a îmbina cele două cerinţe a condus la dezvoltarea
instrumentelor sofisticate, numite titluri derivative.
Titlul derivativ este, după cum s-a mai arătat, orice instrument
financiar al cărui venit este legat de sau derivă din veniturile altor
instrumente financiare.
Principalele titluri derivative sunt:
¾ Contractul forward pe rată a dobânzii reprezintă un contract care
angajează pe emitent să vândă un instrument financiar la o rată a dobânzii
stabilită pentru o scadenţă specificată.
216

¾ Contractul futures de rată a dobânzii reprezintă un aranjament de
a vinde sau cumpăra o valoare standardizată dintr-un instrument financiar
la un preţ şi o rată a dobânzii stabilite şi la o dată anumită în viitor.
Operatorii pot folosi aceste contracte pentru a stabili fluxurile de venituri
bazaţi pe mişcările de rate şi cursuri, care tind să ia în considerare
variaţiile veniturilor celorlalţi deţinători de instrumente financiare,
rezultatul fiind o reducere netă a expunerii la riscul de rată a dobânzii sau
la riscul de curs.
¾ Opţiunile sunt contracte financiare care acordă deţinătorului
dreptul, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra sau vinde un instrument
financiar la un anumit preţ, într-o perioadă specifică. Operatorii pot utiliza
opţiunea valutară pentru a răspunde la aprecierea sau deprecierea valutară
prin cumpărarea sau vânzarea valutei la un curs prestabilit, opţiunile de
rată a dobânzii având efecte în cazul unei dimensiuni mari a contractului.
¾ Swap pe rată a dobânzii reprezintă un contract prin care se
schimbă un set de plăţi de dobândă cu altul; fluxurile de plăţi care se
schimbă, derivate din portofolii cu maturităţi diferite, pot ajuta la
acoperirea riscului de rată a dobânzii, iar tranzacţionarea fluxurilor de
plăţi exprimate în valute diferite poate reduce expunerea la riscul de curs.
SUMARUL CAPITOLULUI
Rata dobânzii, ca preţ al creditului, îndeplineşte funcţia de alocare
a capitalului către cei mai profitabili utilizatori.
Reprezentând preţul aferent capitalurilor financiare comercializate
în economie, dobânda şi rata dobânzii depind de elemente de timp şi risc,
fiind influenţate, în cele două ipostaze, bonificată (plătită) şi percepută
(încasată), de variabile de determinare, interne şi externe, şi de factori
generaţi la nivel macroeconomic.
Nivelul ratei dobânzii la credite este determinat, în ultimă instanţă,
pe piaţa bancară, prin confruntarea cererii şi ofertei de credite, acest
nivel plasându-se la punctul de intersecţie a ofertei şi cererii de
împrumuturi, cererea fiind invers proporţională cu rata, iar oferta fiind
direct proporţională cu rata; la rândul său, rata dobânzii stabilite de către
sistemul bancar influenţează volumul creditelor din economie.
Dacă rata dobânzii nominale, efectiv practicată pe piaţa creditelor,
determină sumele de bani plătite sau încasate ca dobânzi, rata inflaţiei şi
217

deprecierea monetară ajustează valoarea reală a acestor sume, puterea lor
de cumpărare, determinând rata reală a dobânzii, care reprezintă rata
schimbului dintre bunurile de azi şi cele de mâine şi influenţează
comportamentul partenerilor pe piaţa împrumuturilor, pe piaţa creditelor.
Valoarea reală a dobânzii se circumscrie conceptului monetar al
valorii în timp a banilor, care permite construirea procedurilor de
compunere şi de actualizare a fluxurilor de lichidităţi, de determinare a
valorii viitoare şi a valorii prezente ale acestor fluxuri, utilizând
metodologia de calcul al dobânzii compuse.
Determinarea ratei dobânzii se face diferit, pe de o parte, pentru
depozite şi credite, delimitându-se în acest caz rata dobânzii simple,
pentru o perioadă de 1 an sau mai mică, şi rata dobânzii compuse, pentru
perioade mai mari de 1 an, iar pe de altă parte, pentru conturile curente.
O măsură mai corectă a ratei dobânzii în cazul unui instrument de
debit o constituie randamentul la scadenţă, care ia în considerare
valoarea prezentă a plăţilor primite prin deţinerea acestui instrument şi
valoarea actuală a instrumentului, în timp ce rata profitului constituie o
măsură corectă şi completă a deţinerii unui titlu financiar.
Ratele la scadenţă (randamentul) pot fi calculate pentru un titlu de
credit dat, în particular, pentru o obligaţiune. Randamentul nominal este
egal cu valoarea cuponului dobânzii împărţită la valoarea nominală a
titlului, în timp ce randamentul curent este egal cu valoarea cuponului
dobânzii împărţită la preţul de piaţă al titlului. Randamentul la scadenţă,
adică rata efectivă a rambursării, reprezintă rata efectivă anuală a
venitului care va fi câştigat prin deţinerea titlului până la scadenţă şi
reflectă preţul titlului, valoarea cuponului dobânzii şi orice câştiguri sau
pierderi de capital determinate de deţinerea titlului până la scadenţă.
Ratele dobânzii diferitelor titluri variază considerabil, datorită
diferenţelor în ce priveşte riscul de credit şi de faliment, lichiditate,
fiscalizare sau maturitatea titlului.
Ratele nominale ale dobânzii se diferenţiază în funcţie de natura
împrumuturilor, delimitându-se ratele dobânzii la împrumuturile bancare
(credite) şi cele la împrumuturile obligatare, în cazul celor din urmă
evidenţiindu-se relaţia inversă dintre nivelul ratei dobânzii şi preţul de
piaţă al titlului, al obligaţiunii.
Legăturile dintre ratele directoare şi celelalte rate din economie
determină structura ratelor creditoare, evidenţiată prin curba
218

randamentelor şi explicată prin ipotezele explicative, şi structura ratelor
debitoare, în practică această structură relevând existenţa unor
deconexiuni evolutive între ratele dobânzii, interne şi externe.
În condiţiile globalizării financiare, ratele dobânzii se confruntă cu
deprecierea monetară, deci cu riscul valutar, care îmbracă 3 forme, de
tranzacţie, de translaţie şi economic, fiind totodată afectate de riscuri,
precum: de piaţă, de ilichiditate, de neplată şi de riscul de ţară.
Acoperirea riscului de rată a dobânzii se realizează, în prezent, prin
utilizarea produselor derivate, instrumente financiare de transfer al
riscului, precum contractele la termen, forward şi futures, opţiunile şi
operaţiile de swap cu rata dobânzii.
TERMENI-CHEIE
Actualizarea valorilor Amortizarea împrumutului
Anuitate Compunerea valorilor
Cost marginal al creditului Curba randamentelor
Curba ratelor dobânzii Depreciere nominală
Discont Dobândă
Dobândă bonificată Dobândă compusă
Dobândă percepută Dobândă simplă
Echilibrul ofertei şi cererii de credite Expunere la risc
Forward pe rată Futures pe rată
Marjă a dobânzii Opţiune pe rată
Paritatea neacoperită a dobânzii Randament la scadenţă
Rata de bază a dobânzii Rata directoare a dobânzii
Rata dobânzii Rata dobânzii Băncii centrale
Rata dobânzii compuse Rata dobânzii LIBOR
Rata dobânzii interbancare Rata dobânzii nominale
Rata dobânzii reale Rata dobânzii simple
Rata inflaţiei Rata profitului
Risc Risc de rată a dobânzii
Schemă de amortizare Structura ratelor dobânzii
Swap pe rată a dobânzii Taxa scontului
Valoare actualizată Valoarea în timp a banilor
Valoare de piaţă Valoare nominală
Valoare prezentă Valoare viitoare
219

• Precizaţi factorii de care depinde nivelul dobânzilor bonificate.
• Precizaţi relaţia dintre rata reală, pe de o parte, rata nominală şi
deprecierea monetară, pe de altă parte.
• Care este deosebirea dintre valoarea prezentă şi valoarea viitoare?
• În cazul unei obligaţiuni al cărei cupon anual este de 25 de lei,
determinaţi care este valoarea nominală a obligaţiunii, dacă rata de piaţă a
dobânzii este de 12%.
• Precizaţi deosebirea dintre anuitate şi amortizare.
• Un debitor efectuează plăţi semestriale către o bancă, de câte 500
de lei timp de 6 ani, pentru un împrumut a cărui rată a dobânzii este de
5%. Determinaţi valoarea plăţii la sfârşitul perioadei.
• Pe data de 1.01.2001 s-a depus la bancă, într-un cont de economii,
suma de 5.000 lei, care va aduce o dobândă de 7% anual. Determinaţi
sumele disponibile în cont dacă dobânda se aplică anual şi trimestrial.
• Valoarea viitoare a unei anuităţi este reprezentată prin plăţi de
câte 250 lei la fiecare 6 luni, pe o perioadă de 6 ani, la o rată a dobânzii de
11%. Determinaţi valoarea actuală a anuităţii.
• V-ar interesa mai mult un cont bancar de economii care v-ar
aduce o dobândă de 7% anual, cu perioada de compunere semestrială sau
unul care v-ar aduce o dobândă de 7% cu perioada de compunere
săptămânală ? Argumentaţi alegerea făcută.
• În cazul unei obligaţiuni cu cupon se cunosc următoarele:
valoarea nominală a obligaţiunii, VNO, 100 lei, suma aferentă cuponului,
D, 5 lei, termenul de rambursare a obligaţiunii, n, 4 ani, rata de piaţă a
dobânzii, rd, 7%. Să se determine preţul de vânzare a obligaţiunii în
prezent, POP.
• În cazul unui credit se cunosc următoarele: valoarea absolută a
dobânzii plătite, 150 lei, rata dobânzii, 6%, perioada pentru care se acordă
împrumutul, 270 de zile. Determinaţi valoarea împrumutului.
• Care este nivelul riscului de rată a dobânzii atunci când
maturitatea titlului este egală cu perioada de deţinere a acestuia?
• Arătaţi ce reprezintă curba ratelor dobânzii şi cum se mai
numeşte aceasta şi interpretaţi ipostazele acesteia, evidenţiind sensul
relaţiei dintre variabilele corelate.
• Care este diferenţa dintre rata dobânzii monedei centrale şi rata
dobânzii interbancare?
220

• Manolescu Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Editura
• Manolescu Gheorghe, Diaconescu Adriana, Management
bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,2001.
• Basno Cezar, Dardac Nicolae, Management bancar, Editura
• Dardac Nicolae, Vâşcu Teodora, Moneda-credit, Editura ASE,
Bucureşti, 2003.
• Miller Roger LeRoy, VanHoose David, Money, banking, and
financial markets, Thomson, South-Western, USA, 2005.
• Mishkin Frederic, The economics of money, banking, and
financial markets, Addison-Wesley, USA, 2001.
• Ritter, Lawrence Ritter L, Silber William; Principles of money,
banking, and financial markets; Basic Books Inc., USA, 1991.
221

VI. CREDITAREA FIRMELOR
SCOPUL CAPITOLULUI îl reprezintă explicarea specificităţii

creditării firmelor din punctul de vedere al băncii şi a realizării acestei
specificităţi prin diversitatea instrumentelor de finanţare bancară a
firmelor, a exploatării şi dezvoltării acestora.
OBIECTIVE:
• Explicarea fundamentului financiar al creditării firmelor şi
evidenţierea caracteristicilor esenţiale, din perspectiva băncii, ale
creditului corporatist.
• Prezentarea principalelor instrumente de finanţare a exploatării
firmei, a specificului, avantajelor şi dezavantajelor acestor instrumente.
• Prezentarea instrumentelor de finanţare a investiţiilor, a dezvoltării
şi a capitalului firmelor, evidenţierea importanţei instrumentelor pieţelor de
capital în asigurarea acestei finanţări.
• Sintetizarea specificului riscului de rată a dobânzii în relaţia de
credit şi analiza posibilităţilor de acoperire a acestui risc prin
instrumentele derivative.
INTRODUCERE
Firmele, sectorul corporatist constituie consumatorul principal de
fonduri din economie şi totodată furnizorul primar de lichidităţi, de
creaţie de fonduri suplimentare, profiturile reprezentând, în ultima
instanţă, sursa reală a disponibilităţilor de lichidităţi din economie.
Desfăşurarea continuă a activităţii firmelor presupune asigurarea
resurselor financiare permanente şi temporare, constante şi fluctuante,
necesare realizării proceselor de producţie şi dezvoltării acestor firme,
finanţarea lor pe pieţele financiare, în particular, creditarea bancară
222

constituind modalităţile determinante ale procurării acestor resurse de
către firme.
Formele şi instrumentele de creditare sunt diverse şi diferenţiate,
conform nevoilor firmelor şi cerinţelor băncilor, în ceea ce priveşte riscul,
randamentul şi lichiditatea împrumuturilor, băncile dezvoltând
instrumente de credit care pot fi transformate în titluri tranzacţionabile pe
piaţă, precum şi instrumente contractuale de acoperire a riscurilor, a
riscurilor de rată a dobânzii, operabile în relaţiile de credit dintre
parteneri, creditor şi debitor.
1. Fundamentele creditării firmelor

Sistemul financiar are ca funcţie esenţială asigurarea nevoilor de
finanţare ale sectorului privat al economiei, care reprezintă consumatorul
cel mai important de produse şi servicii bancare. Totodată, corporaţiile
(firmele) constituie sursa titlurilor de valoare care domină pieţele de capital,
deţinând şi o proporţie semnificativă din cifra de afaceri a pieţei monetare.
Prin urmare, operaţiunile de finanţare a firmelor au implicaţii
cruciale asupra dezvoltării şi prosperităţii pieţelor şi instituţiilor
financiare. Fluctuaţiile ciclice ale activităţii sectorului corporatist
generează excedente sau deficite de lichidităţi, astfel încât acest sector
devine fie furnizor, fie consumator de fonduri pentru economie, în timp ce
sectorul populaţiei este, de regulă, furnizor de lichidităţi, iar sectorul
public (guvernamental) este consumator de lichidităţi.
Bilanţul agregat al sectorului corporatist cuprinde activele
financiare, datoriile financiare şi activele financiare nete, acestea din urmă
reprezentând capitalul propriu al sectorului.
Activele financiare, care reprezintă bunuri ce generează venituri
viitoare sub forma încasărilor monetare, cuprind: numerar şi conturi
bancare; depozite bancare; instrumente de debit pe pieţe (titluri de
valoare); drepturi asupra altor afaceri (credit comercial, titluri de valoare
sau investiţii directe în străinătate) etc .
Valoarea titlurilor de piaţă (comercializabile) depinde de forţele
pieţei, variaţiile cursului valutar influenţând valoarea internă a activelor
exprimate în valută.
Datoriile financiare, care reprezintă obligaţii faţă de terţi, de regulă
generatoare de costuri, constau în: împrumuturi angajate de la sectorul
223

public (precum cumpărarea de titluri comerciale de către Banca centrală);
împrumuturi bancare; împrumuturi de la alte instituţii financiare; credit
comercial; emisiunea de titluri de valoare (a căror valoare totală restantă
este influenţată de emisiunile noi şi de amortizarea celor existente);
investiţii străine directe şi alte investiţii.
Sectorul corporatist a înregistrat în ultimii ani datorii financiare
nete, în sensul că datoriile exced activele, însă poziţia specială a
drepturilor de proprietate asupra firmelor trebuie să fie reconsiderată, ca
urmare a faptului că într-un sistem de piaţă indivizii stăpânesc, în ultima
instanţă, o mare parte a avuţiei naţionale, fie direct, fie indirect, prin
împrumuturi de la instituţiile financiare.
Examinarea bilanţului relevă importanţa relativă a diferitelor active
şi datorii ale firmei în momente determinate.
Sursele fondurilor pot fi interne, adică proprii firmei, deduse din
venitul net nedistribuit al acţionarilor, sau externe, împrumuturi de la
instituţii financiare sau de pe piaţa financiară.
Utilizarea fondurilor vizează achiziţionarea de active fixe,
finanţarea creşterii valorii stocurilor de materiale şi produse finite,
cumpărarea de active financiare etc.
Firmele utilizează trei surse principale de fonduri:
– fluxurile interne de lichidităţi, care sunt prin natura lor pe termen
lung şi constau din cotele de cheltuieli de capital (amortizare) şi profitul
nerepartizat;
– fondurile externe pe termen lung;
– fondurile externe pe termen scurt.
O componentă esenţială a fondurilor externe ale firmei o reprezintă
creditele bancare.
2. Caracterizarea creditării firmelor

Creditarea firmelor reprezintă o parte, cea mai mare însă, din
pachetul de produse şi servicii pe care băncile le oferă firmelor, precum:
servicii de planificare şi management al lichidităţii, servicii de consultanţă
şi de analiză, servicii de evidenţă şi contabilitate. De aceea, băncile iau în
considerare nu numai dobânzile şi taxele aferente serviciilor de credit, ci
şi veniturile din celelalte servicii furnizate pentru a estima şi evalua
224

profitabilitatea activităţii bancare aferentă relaţiei cu o firmă. Dacă
băncile comerciale continuă să fie instituţiile financiare dominante în
furnizarea împrumuturilor comerciale, ele se confruntă cu concurenţa
altor instituţii financiare, precum cele nonbancare, băncile de investiţii
sau companiile de finanţare a vânzărilor. Cu cât mai mulţi competitori
intră pe piaţa creditelor comerciale destinate firmelor, cu atât marjele de
profit vor fi mai limitate, băncile fiind nevoite să ofere firmelor servicii cu
eficienţă ridicată, pentru a rămâne profitabile.
Desfăşurarea ciclului de activitate al firmei necesită active fixe,
finanţate prin împrumuturi pe termen lung, active curente permanente,
care variază concomitent şi în acelaşi sens cu vânzările, însă înregistrează
şi fluctuaţii în producţie şi în vânzări, care reclamă nevoi suplimentare,
temporare de fonduri, ambele finanţate prin împrumuturi pe termen scurt,
această distincţie fiind importantă pentru stabilirea nevoilor de fonduri ale
clientului şi pentru planificarea portofoliului pe perioade mai lungi de
1 an. În figura nr. 8 sunt prezentate grafic nevoile permanente şi
fluctuante de fonduri ale firmei.
Fonduri
Fonduri
Fonduri
Fonduri
fluctuante
fluctuante
Fonduri
Fonduri
permanente
permanente
Fonduri fixe
Fonduri
fixe
timp
Timp
Figura nr. 8. Evoluţia nevoilor de fonduri ale firmei
225

Varietatea de credite utilizate în finanţarea firmelor este determinată
de scopurile şi nevoile clienţilor, creditele putând fi delimitate în funcţie
de maturitate şi de securizare, asigurare.
Conform criteriului maturităţii, sunt credite pe termen scurt,
destinate finanţării nevoilor de capital de exploatare, realizării procesului
de producţie, şi credite pe termen lung şi mediu, la termen, destinate
finanţării nevoilor de echipamente, realizării de investiţii.
Circumscrise maturităţii, creditele pot fi delimitate în:
• credite în sumă fixă;
• linii de credit, în acest caz clientul putând împrumuta în limita
unui plafon, creditele putând fi reînnoibile, când clientul poate rambursa
sau reîmprumuta în cadrul unei perioade, sau nereînnoibile.
Din punct de vedere al asigurării, securizării, împrumuturile pot fi:
• nesecurizate, în această situaţie banca fiind un creditor general în
caz de neplată, de faliment;
• securizate, când împrumutul este legat de un activ specific al
celui împrumutat, în caz de neplată banca putând vinde activul şi recupera
întreaga sau o parte din suma nerambursată, activul fiind utilizat ca o
protecţie suplimentară;
• bazate pe activ, când finanţarea împrumutului presupune că
activul utilizat are o importanţă primordială în crearea fluxului de
lichidităţi pentru rambursarea împrumutului, precum creditul pe stocuri,
lichidarea stocului de produse finite, de mărfuri generând fluxul de
lichidităţi pentru plata împrumutului;
• leasingul, formă de împrumut pentru finanţarea echipamentelor,
este asemănător împrumutului la termen, finanţarea realizându-se în două
moduri:
• prin leasing direct, când banca închiriază sau participă,
alături de firme de leasing, la închirierea activului utiliza-
torului, banca rămânând proprietarul activului, pe care-l
închiriază utilizatorului;
• prin leasing indirect, când banca împrumută firmele de leasing,
care, la rândul lor, acţionează ca proprietar al activului.
Randamentul împrumutului comercial şi industrial depinde nu
numai de rata dobânzii aferentă fondurilor împrumutate, ci şi de taxele
percepute de către bancă pentru angajamentele şi soldurile asociate
226

relaţiei de creditare. Pentru anumite tipuri de împrumuturi, venitul din
comisioane pentru servicii este, de asemenea, o componentă a venitului
total. Datorită schimbărilor în finanţare, a devenit mai obişnuit să se facă
evaluarea explicită a creditelor sub forma dobânzilor şi taxelor, decât să
se utilizeze compensarea soldurilor împrumuturilor comerciale.
Evaluarea ratei variabile a devenit preponderentă, de o anumită
perioadă de timp, creşterea acesteia fiind stimulată de creşterea
sensibilităţii ratelor depozitelor bancare.
Tradiţional, împrumuturile comerciale s-au bazat pe rata dobânzii
Băncii centrale, considerată ca rată de bază, directoare; în prezent, însă,
împrumuturile comerciale se bazează mai curând pe rata pieţei monetare,
interbancare, rata monedei centrale fiind utilizată de către băncile mici.
Cele mai frecvente rate ale pieţei monetare utilizate ca rate de bază sunt
cele ale împrumuturilor publice, ale certificatelor de depozit negociabile
şi, evident, rata LIBOR.
Variante ale ratei de bază sunt rata de bază plus, care poate varia în
sus, cu un procent limită, peste rata de bază, sau rata de bază multiplu,
când rata împrumutului creşte cu un multiplu fix, de exemplu 20%, peste
rata plus, în funcţie de modificarea ratelor pieţei.
Băncile utilizează adesea fie rate cup, fie rate floor în aranjamen-
tele de împrumut, care sunt rate maxime sau minime ale împrumutului.
Băncile pot solicita clienţilor să menţină anumite solduri în
depozite, numite solduri de compensare, în funcţie de împrumutul
solicitat sau de partea neutilizată din linia de credit, aceste solduri de
compensare putând creşte randamentul băncii, deoarece reduc costul
finanţării împrumuturilor.
Un ultim element prin care banca poate genera venit din împrumut
sunt taxele, utilizate fie la iniţierea împrumutului, fie la reînnoirea,
reeşalonarea, restructurarea acestuia, sub forma taxelor pentru reflectarea
ratelor dobânzii la vânzarea împrumutului, taxele de management, de
sindicalizare, de plasament, de administrare, care recompensează banca
pentru operaţiile implicate în realizarea aranjamentelor necesare
pregătirii, lansării, consolidării etc. împrumutului.
În general, clienţii se împotrivesc la plata oricăror taxe, totuşi, cu
cât băncile se implică mai mult în aranjamente similare activităţilor
bancare de investiţii, cu atât volumul taxelor creşte, reglementările
evidenţiind cum aceste taxe pot fi considerate ca venituri.
227

Procesul evaluării ratelor împrumuturilor comerciale şi analiza
profitabilităţii acestora impun ca banca să ia în considerare nu numai
venitul din relaţia de împrumut, ci şi relaţiile de ansamblu cu clienţii, ceea
ce implică estimarea costurilor şi veniturilor din diverse sfere ale
activităţii bancare, calitatea analizei şi evaluării depinzând de calitatea
informaţiilor utilizate.
Procesul analizei evaluării şi profitabilităţii împrumuturilor
bancare cuprinde 3 etape:
• estimarea ratei minime a dobânzii pe care banca trebuie s-o
accepte pentru a fi profitabilă;
• estimarea randamentului pe care banca trebuie să-l obţină, pentru
ca împrumutul să fie acordat;
• compararea randamentului cu rata minimă.
Rata minimă este funcţie de costul fondurilor colectate, atrase
pentru acordarea împrumutului (depozite, împrumuturi pe piaţă etc.), de
pierderile din împrumut aşteptate şi de costul serviciilor aferente
împrumutului, formula de calcul fiind următoarea:
⎛ 1 ⎞ 1 ROE
rm = ⎜1 − ⎟ × cd + × + rp + cs (79)
⎝ mc ⎠ mc (1 − rf )
unde:
rm = rata minimă a dobânzii;
cd = costurile marginale procentuale ale fondurilor din depozite sau
împrumutate;
ROE = raportul dintre profit şi capitalul propriu pentru împrumut;
rp = procentul pierderilor aşteptate din împrumut;
cs = procentul costurilor aşteptate cu serviciile;
mc = multiplicatorul capitalului: active / capital.
Finanţarea împrumutului constă din două componente:
− fonduri atrase ca depozite sau împrumuturi angajate, a căror rată
este estimată ca fiind acceptată de către bancă, şi care cuprinde rata
dobânzii, precum şi rezervele obligatorii şi prima de asigurare pe care o
aplică finanţării;
− capitalul propriu care trebuie să fie angajat în împrumut.
Randamentul depinde atât de venitul din rata dobânzii la
împrumutul acordat, cât şi din veniturile din taxe şi din reducerea costului
finanţării determinată de depozitele pe care clienţii trebuie să le
228

constituie. Soldurile acestor depozite constau din conturile depozitelor
cerute(CDC), care formează soldurile de compensare, şi dobânzile
generate de aceste depozite. Dacă un client trebuie să constituie depozitul
la o rată mai mică decât rata pieţei, atunci este necesar să se ia în
considerare asemenea solduri în evaluarea ratei dobânzii împrumutului.
Aceste depozite reduc costul finanţării împrumutului prin rata marginală
pe care banca trebuie s-o plătească la fondurile din depozite. De exemplu,
dacă valoarea netă a CDC este de 75.000 lei, iar rata costurilor fondurilor
din depozite este de 5%, atunci soldul CDC va reduce finanţarea
împrumutului cu 75.000 × 0,05 = 3.750 lei. Pentru a asigura aceste
solduri CDC, presupunem că sunt necesare costuri operaţionale (co) de
1.500 lei, rezultând o economie de 2.250 lei.
Randamentul împrumutului, Rd, se poate calcula astfel:
Vd + Vt + Vnd × cd − co
Rd = × 100 =
VI
VI × rd + VI × rt + Vnd × cd − co
= × 100 (80)
VI
unde:
Vd = venitul din dobânzi;
Vt = venitul din taxe;
Vnd = valoarea netă a depozitelor cerute la rată flotantă sau rezerve,
CDC;
cd = rata costului fondurilor din depozite sau împrumuturi;
co = costul de operare a CDC.
Compararea randamentului cu rata minimă a dobânzii indică dacă
împrumutul trebuie acordat sau nu şi, în acest sens, dacă Rn > rm atunci
împrumutul se acordă.
Această abordare oferă posibilitatea stabilirii ratei minime la care
împrumutul poate fi profitabil, pornind de la ecuaţia randamentului:
VI × rd + VI × rt + Vnd × cd − co
Rd = ⇒
VI
VI × (Rd − rt ) − Vnd × cd + co
⇒ rd = (81)
VI
229

În cazul liniei de credit, analiza este mai complicată, randamentul
împrumutului fiind afectat de modul de utilizare a liniei de credit.
Pentru împrumuturile pe termen lung trebuie determinată valoarea
prezentă a plăţilor dobânzilor şi taxelor. Mai mult, relaţiile pe termen lung pot
fi luate în considerare, astfel că, dacă firma se presupune că va creşte în viitor,
profitabilitatea generată de această creştere trebuie şi ea luată în considerare.
3. Creditarea exploatării
Creditarea exploatării, este o finanţare pe termen scurt, incluzând
toate obligaţiile firmei, sub forma împrumuturilor, care trebuie să fie
rambursate în maxim 1 an.
Împrumuturile pot fi negarantate, când rambursarea depinde de
capacitatea firmei de a genera lichidităţi, şi garantate, când firma
garantează rambursarea prin colaterale de natură financiară sau fizică. De
asemenea, sursele acestor împrumuturi pot fi spontane, precum creditul
comercial, cheltuieli angajate şi venituri datorate, şi negociate, precum
creditul bancar, hârtiile comerciale, creditul reînnoibil etc.
Instrumentele de creditare a exploatării firmei sunt următoarele:
3.1. Facilităţi de cont curent

Facilitatea de cont curent este acordată de către bănci şi permite
firmelor cliente să depăşească contul lor curent cu o sumă maximă
stabilită, dobânda fiind calculată la depăşirea de sold de la sfârşitul zilei.
Facilitatea este acordată, de regulă, pentru un an, putând fi, de
comun acord, reînnoită.
Avantajele acestui instrument, din punctul de vedere al firmelor:
– facilitatea este flexibilă, adecvată finanţării cotidiene a exploatării,
nefiind legată de anumite tranzacţii şi fiind diferită de creditul de
acceptare;
– documentaţia este simplă, putând fi realizată rapid;
– costurile cu dobânda sunt minime, fiind determinate zilnic;
– dacă facilitatea este garantată, poate fi folosită o rată a dobânzii
mai mică, deoarece riscurile pentru bancă sunt mai reduse.
Dezavantajele pentru cel împrumutat constă în faptul că depăşirile de
cont sunt dependente de o rată de bază influenţată de rata interbancară, însă
mai mare decât aceasta, fiind expusă fluctuaţiilor pieţei împrumuturilor .
230

Pentru bănci, există dezavantajul oscilaţiilor soldurilor operaţionale
în cazul utilizării de către firme a plăţii prin cecuri, în sensul necesităţii unor
operaţiuni suplimentare pentru gestiunea lichidităţii băncii, ceea ce
determină adesea creşterea limitei ratei dobânzii mult peste rata interbancară.
3.2. Facilităţi legate de rate interbancare garantate

Facilităţile garantate permit clientului să obţină diferite
împrumuturi legate de rata interbancară, cu maturităţi diferite, în cadrul
unei sume maxime.
Avantajele pentru firme sunt:
− documentaţia este standardizată şi simplă;
− există multe bănci care oferă asemenea facilităţi, deci diferenţa
faţă de rata interbancară este relativ mică;
− facilitatea este garantată, fondurile fiind disponibile la cerere;
− nu este legată de tranzacţii specifice.
Dezavantajele pentru firmă sunt:
− plata unei taxe de neutilizare a facilităţii sau a unei taxe de
angajare;
− volatilitatea ratei interbancare este mai mare decât aceea a ratei
de bază (ca în cazul facilităţii de cont curent).
Firmele mari mai pot beneficia direct de facilităţi de împrumuturi
negarantate la o rată a dobânzii legată de rata interbancară, neplătind în
acest caz taxa de neutilizare a facilităţii sau taxa de angajament.
3.3. Creditul comercial

Atunci când o firmă primeşte o marfă pe care o comandase furni-
zorului, şi acesta îi permite cumpărătorului să plătească după o perioadă
determinată, apare un credit comercial al firmei cumpărătoare, care repre-
zintă sursa cea mai importantă de finanţare pe termen scurt a firmelor.
Creditul comercial se evidenţiază pe baza unui cont deschis (la vedere),
care apare în bilanţul firmei ca datorii de plătit (debite), adesea fiind utilizate
bilete la ordin, cambii, care apar în bilanţul firmei ca bilete plătibile.
Creditul comercial presupune condiţii precum: durata, momentul
începerii perioadei de credit, discontul acordat pentru plata în termen şi
alte elemente.
231

Spre deosebire de împrumuturile bancare sau financiare, creditul
comercial nu presupune un cost explicit, ci un cost implicit, liber,
neluarea sa în considerare distorsionând decizia de finanţare, deoarece
cineva va suporta acest cost. Acceptând creditul comercial, furnizorul îşi
asumă costul fondurilor investite în debite de primit şi eventualele
disconturi la plată, însă, în mod normal, le transferă cumpărătorului. Dacă
cumpărătorul acceptă discontul, el renunţă la credit după perioada de
discont, însă dacă firma doreşte să utilizeze totuşi întreaga perioadă de
credit (debite neîntrerupte de plătit), va plăti furnizorului, după ultima zi
de discont, poliţe, care includ costuri suplimentare.
Renunţarea la discontul acceptat impune cumpărătorului suportarea
unui cost procentual efectiv, cpd, determinat astfel:
dp. 365
cpd . = × (82)
100 − dp. pc. − pd .
unde: dp.= procentul de discont;
pc.= perioada creditului comercial;
pd = perioada discontului.
Renunţarea la discont (debite neîntrerupte) presupune suplimentar
şi alte costuri suportate de către cumpărător, precum penalităţi, costuri cu
dobânda, dar şi costuri morale, de reputaţie.
3.4. Cheltuieli angajate şi venituri datorate

Acestea sunt surse spontane, suplimentare, negarantate, de finanţare
pe termen scurt a firmelor.
Cheltuielile angajate reprezintă datorii ale firmei pentru serviciile
efectuate acesteia şi încă neplătite de către firmă, constituind astfel o sursă
de finanţare fără dobândă, ele putând fi de natura salariilor, impozitelor,
dobânzilor.
Veniturile datorate constau în plăţi primite de către firmă pentru
bunuri şi servicii pe care firma a acceptat să le livreze la o dată în viitor,
acestea crescând lichiditatea firmei şi constituind deci o sursă de finanţare
a acesteia, plăţile în avans fiind o asemenea sursă.
232

3.5. Credit de acceptare (accept bancar)
O firmă îşi poate creşte finanţarea pe termen scurt prin tragerea unei
cambii asupra băncii, plătind o taxă, banca garantând astfel plata la
scadenţă către deţinătorul cambiei. Cambia acceptată de către bancă poate
fi scontată de către un terţ la o valoare mai mică decât valoarea nominală,
diferenţa reprezentând rata dobânzii, sau a scontului, cambiile comerciale
acceptate de către bancă devenind cambii bancare.
Avantajele pentru firmă sunt:
firma poate negocia totalul facilităţii şi valoarea minimă a
cambiilor trase, pentru o taxă de angajare facilităţile putând fi garantate;
rata de scont este, de regulă, sub rata dobânzii interbancare;
scontul este fixat de la început, costul împrumutului nefiind
afectat de ratele ulterioare;
facilitatea este flexibilă în ceea ce priveşte scadenţa şi suma trasă;
firma nu este dependentă de banca acceptoare, putând sconta
cambia la orice altă bancă care oferă o rată de scont mai bună.
Dezavantajele creditului acceptat sunt:
facilitatea este valabilă numai dacă există o tranzacţie
comercială;
scontatorul cambiei o poate vinde altei părţi, astfel încât numele
trăgătorului poate deveni o persoană publică, cu consecinţele pe care le
implică aceasta.
3.6. Bilete la ordin negociabile şi instrumente

pe termen mediu
Aceste instrumente leagă firmele care emit bilete tranzacţi-
onabile negarantate şi investitorii care le cumpără direct. Preţul de
ofertă este sub valoarea nominală, însă răscumpărarea se face la
paritate de către emitent, fiind vorba deci de titluri vândute cu un
discont, emitenţii trebuind să plătească o taxă de plasament dealerilor.
Fondurile primite (I.P.) de către emitentul titlului sunt egale cu
valoarea nominală (V.I.) a emisiunii, din care se scad cheltuielile cu
dobânda (C.D.) şi taxa de plasament (T.P.). Discontul se obţine prin
înmulţirea ratei dobânzii (r.d.) aferente perioadei împrumutului,
maturităţii acestuia, cu valoarea nominală a împrumutului (V.I.)
233

Costul procentual, cp, anual efectiv poate fi determinat astfel:
C.D. + T .P. 365
c. p = × × 100 = (83)
I .P p.i.
p.i
r.d × × V . I . + T .P
365 365
= × × 100
p.i p.i.
V .I . − r.d . × × V .I . − T .P.
365
Această formă de împrumut ocoleşte intermedierea financiară,

realizându-se însă printr-un program administrat de către bancă sau un
sindicat de bănci. Instrumentele sunt denominate şi nu sunt legate de o
anumită tranzacţie comercială, având diverse denumiri: bilete de
trezorerie (Franţa), hârtii de valoare eurocomerciale (S.U.A.), certificate
de creditare (Norvegia). Dacă instrumentele sunt emise pentru o perioadă
între 1-5 ani, ele sunt denumite bilete pe termen mediu.
Avantaje pentru firmă:
• oferă o mare flexibilitate, nefiind legate de o tranzacţie
comercială;
• ocolind intermedierea, firma poate obţine rate de dobândă mai
joase;
• oferă scadenţe diverse, între câteva zile şi 5 ani.
Dezavantaje pentru firmă:
valoarea nominală minimă este relativ ridicată;
nu constituie o sursă de încredere pentru procurarea de fonduri,
volumul lichidităţilor disponibil pe piaţă pentru asemenea împrumuturi
fiind insuficient solicitanţilor;
nefiind garantate, sunt necesare aranjamente, de regulă bancare,
pentru o finanţare de sprijin (stand-by) în scopul acoperirii riscurilor;
pentru instrumentele internaţionale, firma trebuie să obţină un
rating (evaluare) de la o organizaţie internaţională;
este impusă firmei o limită a activelor nete disponibile;
firma trebuie să realizeze emisiuni relativ regulate de asemenea
instrumente, menţinând un profil de piaţă adecvat;
documentaţia cerută este destul de pretenţioasă.
234

Cumpărătorii acestor bilete sunt corporaţiile cu exces de fonduri,
băncile, societăţile de asigurări, fondurile de pensii etc. Maturitatea lor
este de la câteva zile la maxim 9 luni, valoarea unei emisiuni individuale
de cel puţin 100.000 euro iar rata dobânzii este sub rata de bază a
creditelor bancare.
3.7. Împrumuturi pe creanţe

Aceste împrumuturi reprezintă forme comune, obişnuite, de
colateral pentru finanţarea pe termen scurt garantată, fiind relativ lichide
şi uşor de acoperit dacă cel împrumutat devine insolvabil, implicând
documente care reprezintă mai bine obligaţiile clientului decât activele
fizice .
Dezavantajele instrumentului sunt:
– cel împrumutat poate încerca să înşele creditorul prin gajarea
unor creanţe inexistente;
– procesul de recuperare, în caz de insolvabilitate, poate fi
împiedicat dacă clientul care posedă creanţa înapoiază marfa sau reclamă
că aceasta este defectă;
– costurile de administrare a procesării pot fi ridicate, îndeosebi în
cazul în care există un mare număr de facturi cu sume mici.
Totuşi, creanţele sunt utilizate în calitate de colateral pentru
finanţarea pe termen scurt, fie prin gajarea lor, fie prin factorizarea
acestora.
Gajarea creanţelor începe cu un aranjament de împrumut, care
specifică procedura şi condiţiile în care creditorul va furniza fondurile
către firmă. Când creanţele sunt gajate, firma păstrează titlurile de
creanţă şi continuă să le menţină în bilanţ. Atât băncile comerciale, cât şi
societăţile financiare primesc creanţe, în calitate de colaterale, pentru
finanţarea firmelor.
Dacă gajarea este stabilită periodic, firma trimite creditorului un
grup de facturi pe baza cărora acesta furnizează fondurile, după ce
creditorul s-a informat asupra acceptabilităţii creanţelor ca şi colaterale.
Factorizarea creanţelor implică vânzarea directă a titlurilor unei
instituţii financiare, numită factor, care poate fi o instituţie specializată,
bănci comerciale şi instituţii financiare. Factorizarea presupune
transferarea titlului către factor şi eliminarea acestuia din bilanţul firmei.
235

Procesul de factorizare începe prin aranjamentul care specifică procedura
de factorizare şi condiţiile în care factorul va avansa fondurile către firmă.
În condiţii normale de factorizare, firma trimite factorului comanda
(ordinul) clientului, pentru ca acesta să aprobe şi să crediteze contul
curent. Când factorizarea a fost acceptată, clientul este anunţat că i-au fost
preluate debitele de către factor, către care va face direct plăţile.
În mod normal, firma primeşte plata de la factor după colectarea
normală a fondurilor sau la scadenţa creanţelor factorizate. Avansul
maxim pe care firma îl poate obţine de la factor este limitat de suma
creanţelor factorizate, minus comisionul de factorizare, cheltuielile cu
dobânda şi rezervele pe care factorul le reţine pentru a acoperi orice
returnări sau rabaturi ale clienţilor.
3.8. Credite bancare

Pe pieţele competitive ale împrumuturilor, băncile oferă o
diversitate de structuri de împrumuturi bancare, constituind o sursă
negociată de finanţare, care să satisfacă nevoile specifice ale clienţilor,
identificându-se câteva caracteristici definitorii:
scadenţele variază de la 1 la 10 ani, însă programele de
rambursare adesea depăşesc 30 de ani;
rambursările anticipate pot fi realizate, însă banca percepe o taxă
de anulare a tranşei de restituire;
rata dobânzii poate fi fixă sau variabilă, cele variabile putând fi
legate de o rată de bază;
de regulă, împrumuturile pe termen lung sunt garantate cu active
specifice ale clientului şi, alternativ, poate exista o rată care să acopere
toate activele sau o combinaţie semnificativă a acestora;
în acordul de împrumut se stabilesc clauze privind menţinerea de
către firmă a unor rate financiare minime (precum raportul datorii/capital);
majoritatea băncilor percep taxa de angajare pentru neutilizarea
banilor, aceasta acoperind costul băncii pentru neutilizarea capitalului de
împrumut;
dacă suma solicitată de către un singur client este prea mare
pentru o singură bancă, sunt oferite împrumuturi sindicalizate,
diminuându-se costurile de tranzacţie pentru firmă, comparativ cu
împrumuturile separate. Dacă încrederea în sistemul economic este mare,
236

împrumuturile sindicalizate nu sunt agreate, optându-se pentru alte
facilităţi, precum efectele de comerţ (bilete la ordin negociabile).
Creditele bancare pe termen scurt acoperă nevoile conjuncturale,
temporare de fonduri, precum finanţarea procurării de stocuri şi a
datoriilor de primit.
Când firma obţine de la bancă un împrumut pe termen scurt, ea
semnează, de regulă, un bilet la ordin, în care se specifică valoarea
împrumutului, rate dobânzii (r.d.), scadenţa şi, eventual, alte condiţii de
garantare, aceste titluri apărând în bilanţul firmei sub denumirea de bilete
(efecte) de plătit.
Finanţarea bancară pe termen scurt se realizează prin trei
aranjamente bancare:
Împrumuturi unice (bilete), angajate pentru a finanţa o activitate
particulară, având scadenţa între 1 lună şi 1 an, de regulă, până în 90 de
zile, rata dobânzii (r.d.) fiind legată de rata de bază, care variază în timp,
rata aplicată conţinând o primă de risc, evaluată în funcţie de informaţiile
disponibile despre client.
Dacă dobânda este plătită la maturitate, costul procentual anual
efectiv (c.p.i.) este egal cu rata dobânzii stabilită, în cazul unui împrumut
cu discont, banca deducând costul cu dobânda (C.D.) din valoarea
împrumutului (V.I.) în momentul acordării acestuia, pentru a se obţine
valoarea împrumutului primit de către firmă (I.P.), formula de
determinare a costului fiind:
C.D.
c. p.i. = × 100 (84)
I .P.
Dacă aranjamentul de credit conţine o condiţie prin care firma
trebuie să dispună de un sold de compensare (S.C.), aceasta trebuie să
reţină un anumit procent (s.c.) din împrumut în contul bancar, pentru a
oferi o garanţie băncii. Dacă această sumă depăşeşte suma pe care firma o
menţine în mod normal în contul bancar (S.D.), costul efectiv va fi mai
mare decât rata dobânzii, formula de calcul a costului fiind următoarea:
C.D..
c. p.i. = × 100 (85)
I .P.
237

unde:
I .P. = V .I . × (1 − s.c.) = V .I . − S .C. (86)
Liniile de credit reprezintă aranjamente bancare care permit
firmelor să împrumute fonduri, până la o limită predeterminată, în orice
moment din perioada stipulată prin aranjament, firma nenegociind de
fiecare dată cu banca fondurile împrumutate, renegocierea liniei de credit
făcându-se însă anual.
Creditul reînnoibil substituie linia de credit în cazul în care firma
are o poziţie financiară deteriorată sau când banca nu dispune de
suficiente fonduri, în acest caz banca acordând firmei credit în aceleaşi
condiţii ca în cazul liniei de credit, în plus firma plătind o taxă de angajare
(T.A.) pentru partea de fonduri nefolosită (I.N.), care reprezintă un
procent (t.a.) din acestea.
Costul creditului depinde de costul cu dobânda (C.D.) şi de taxa de
angajare (T.A.), precum şi de împrumuturile efectiv primite de către firmă
(I.P.), formula de calcul a valorii procentuale a acestuia, c.p.i., fiind:
C.D. + T . A. V .I × r.d . − I .N × .(r.d . − t.a.)

c. p.i. = × 100 = × 100 (87)
I .P. (V .I . − I .N .) × (1 − s.c.) + S .D.
Costul efectiv al creditului reînnoibil poate fi semnificativ mai mare
decât rata dobânzii.
4. Finanţarea pe termen lung şi mediu

Decizia de a achiziţiona un activ pe termen lung reclamă existenţa
surselor de finanţare a acestei achiziţii.
În adoptarea deciziei privind sursa şi modul de obţinere pe termen
lung a împrumutului, este importantă alegerea între sursele private şi cele
publice.
Finanţarea directă sau privată reprezintă fonduri obţinute direct de
la o persoană sau de la un număr mic de persoane fizice sau instituţii
financiare, cum ar fi bănci, societăţi de asigurări, fonduri de pensii.
Finanţarea publică sau indirectă apelează la instituţii specializate
(dealeri) pentru a vinde titluri de valoare unui număr de investitori,
persoane fizice sau instituţii financiare.
238

Dealerii de titluri financiare îndeplinesc funcţiile de subscriere,
consultanţă, distribuţie.
Surse alternative de finanţare sunt: creditele bancare la termen,
leasingul, titlurile convertibile, warranturile, datoriile pe termen lung
(obligaţiunile), acţiunile preferenţiale şi ordinare.
Titlurile de datorie (obligaţiunile), acţiunile preferenţiale şi acţiunile
ordinare sunt principalele surse de capital pentru firme. Obligaţiunile şi
acţiunile preferenţiale sunt numite titluri cu venit fix, deoarece implică
distribuirea constantă a dividendelor şi dobânzilor către deţinătorii
titlurilor, acţiunile ordinare fiind numite titluri cu venit variabil, deoarece
dividendele plătite fluctuează în funcţie de rezultatele firmei.
Alegerea mixului corect pentru o finanţare alternativă poate dimi-
nua riscul de sold al firmei, poate creşte veniturile şi chiar maximiza
averea acţionarilor.
4.1. Creditul la termen

Acest credit este pe termen intermediar (mediu), având o maturitate
între 1 an şi 5 ani şi fiind destinat creşterii stocurilor sau achiziţionării de
echipamente. Este acordat de bănci comerciale, asociaţii de economii şi
împrumuturi, societăţi de asigurări, fonduri mutuale, fonduri de pensii,
societăţi de investiţii etc., condiţiile împrumuturilor fiind negociate de
firmă cu creditorul, fiind mai puţin costisitoare decât titlurile financiare.
Faţă de creditele pe termen scurt, acestea oferă mai multă siguranţă
firmei, care poate să-şi aranjeze scadenţa, astfel ca aceasta să coincidă cu
durata economică a activului.
De regulă, principalul este amortizat pe întreaga durată de viaţă a
împrumutului, în rate, aceasta reducând riscul ca împrumutatul să nu
poată rambursa la scadenţă întregul împrumut.
Rata dobânzii depinde de o serie de factori, precum: nivelul general
al ratelor dobânzii, dimensiunea împrumutului, scadenţa şi poziţia faţă de
credite a celui împrumutat., în general fiind mai mare ca la împrumutul pe
termen scurt, datorită riscului mai ridicat asumat de către creditor. Rata este
influenţată şi de dorinţa instituţiei de credit de a lua o poziţie de acţionar în
firmă, ca o formă suplimentară de compensare, prin emisiunea unui
warrant de către firmă către creditor, care reprezintă o opţiune a acestuia de
a cumpăra un număr stabilit de acţiuni ordinare, la un preţ specificat.
239

În funcţie de poziţia faţă de credite a celui împrumutat, aranja-
mentul de împrumut prevede provizioane de garantare şi condiţii de
protejare pentru creditor.
Când împrumutul este făcut pentru procurarea de echipamente,
echipamentul se constituie drept colateral. Valoarea împrumutului este
mai mică decât valoarea de piaţă a echipamentului, planul de amortizare
fiind inclus în durata economică a echipamentului. Există două
instrumente de valoare folosite în legătură cu împrumutul pentru
echipamente, şi anume: contracte de vânzare condiţionată, în care
vânzătorul reţine titlul până când cumpărătorul a făcut toate plăţile cerute
prin finanţarea contractului; ipoteca pe activ, legată de o proprietate, alta
decât averea imobiliară, creditorul putând intra în posesia echipamentului
şi putându-l vinde dacă cel împrumutat nu-şi îndeplineşte obligaţia de a
rambursa împrumutul.
4.2. Finanţarea prin închiriere (leasing)

Leasingul constituie un mijloc de a obţine utilizarea economică a
unui activ, pentru o perioadă specifică, fără a deţine proprietatea acelui
activ. În contractul de leasing, stăpânul activului (locatorul) permite
utilizatorului activului (locatarul) să-l folosească o perioadă de timp, în
schimbul unor plăţi periodice către proprietar, numite chirie.
Leasingul, ca sursă de finanţare pe termen mediu şi lung, este
acceptat de către bănci comerciale, instituţii de economisire şi împrumut,
bănci de investiţii, companii industriale, societăţi financiare etc.
Leasingul, în sensul său adevărat, se împarte în categorii, precum:
operaţional, financiar sau de capital.
Leasingul operaţional, de mentenanţă, oferă atât finanţarea, cât şi
serviciile de mentenanţă, caracterizându-se prin faptul că plăţile
prevăzute în contract nu acoperă costul total al activului pentru
proprietar (nu este complet amortizat), perioada leasingului fiind mai
mică decât viaţa economică a activului, proprietarul aşteptând
acoperirea costului, plus un venit, fie din reînnoirea închirierii, fie din
vânzarea activului la sfârşitul perioadei. Acest leasing poate fi anulat
(clauza de anulare) la opţiunea utilizatorului, în condiţiile când activul
devine nerentabil, dacă acest lucru a fost notificat din timp proprie-
tarului., utilizatorul plătind, eventual, o penalitate.
240

Leasingul financiar este un aranjament care nu poate fi anulat, nu
poate fi reziliat, utilizatorul trebuind să facă plăţile în toată perioada
leasingului, care să acopere preţul echipamentului plus beneficiul
locatorului, deci e complet amortizat, chiar dacă activul nu mai generează
beneficii. Un astfel de leasing poate da naştere fie la o vânzare urmată de
închiriere, fie la o închiriere directă.
Vânzarea urmată de închiriere are loc când o firmă vinde un activ
alteia şi imediat îl închiriază pentru a-l utiliza, noul proprietar plătind un
preţ apropiat de valoarea de piaţă a activului, plăţile utilizatorului, adică ale
fostului proprietar, fiind stabilite la un nivel care va returna preţul complet
de cumpărare actualului proprietar, plus o rată rezonabilă de câştig.
Avantajul pentru utilizator, fostul proprietar, este că primeşte lichidităţi din
vânzarea activului, care pot fi reinvestite de către acesta pentru a-şi creşte
beneficiile, fostul proprietar continuând să utilizeze activul.
Închirierea directă este iniţiată atunci când o firmă obţine utilizarea
unui activ, care nu a fost în proprietatea sa, contractul fiind făcut cu
producătorul activului sau cu o instituţie financiară.
Leasingul pe datorie (pârghia financiară) este un aranjament între
trei părţi: utilizatorul, proprietarul şi împrumutătorul. Utilizatorul (locatarul)
selectează activul închiriat, primeşte toate veniturile generate prin utilizarea
acestuia şi face periodic plăţile cu chiria. Proprietarul (locatorul), în mod
normal o instituţie financiară, societate de leasing sau bancă comercială,
acţionează fie în numele său, fie al unui individ sau grup de indivizi pentru
a furniza fonduri necesare cumpărării activului (20-40%). Împrumutătorii,
de regulă bănci, împrumută fondurile necesare pentru a completa preţul
complet de cumpărare a activului (60-80%). Banii sunt oferiţi deci de
locator şi împrumutător, împrumutătorii neputând să acţioneze pe locator
pentru restituirea datoriei în cazul incapacităţii de plată.
Determinarea plăţilor anuale cu chiria urmează următoarele
etape:
a) se determină valoarea prezentă (V.P.R.) a valorii reziduale a
activului (V.R.):
1
V .P.R. = V .R. × (88)
(1 + rc )t
unde: rc = rata procentuală a chiriei;
t = perioada leasingului;
241

b) se determină investiţia netă a locatorului (I.N.L.):
I .N .L. = V .I . − V .P.R. (89)
unde: V.I. = valoarea iniţială a activului.
c) se determină factorul de actualizare a anuităţii datorate (F.A.A.):
1
1−
F . A. A. =
(1 + rc )t (90)
rc
d) se determină valoarea plăţii chiriei anuale (P.C.A.)
I .N .L.
P.C. A. = (91)
F . A. A. × (1 + rc )
Asamblând formulele de mai sus, obţinem formula generală de mai
jos:
1
V .I . − V .R. ×
P.C. A. =
(1 + rc )t (92)
1
1−
(1 + rc )t × (1 + rc )
rc
Caracteristici financiare ale leasingului:
– valoarea totală a plăţilor este, de regulă, deductibilă în scopuri
fiscale;
– adesea este posibil ca terenul să fie amortizat prin plăţile locaţiei
(chiriei);
– plăţile locaţiei sunt prezente sub forma cheltuielilor de exploatare
în contul de rezultate, leasingul fiind numit finanţare în afara bilanţului,
anomalie corectată prin reconsiderarea bilanţului, prin capitalizarea chiriei;
– oferă o finanţare flexibilă, asigurând diminuarea valorică a plăţilor,
datorită facilităţilor fiscale, evitării riscului de uzură a activului, distribuirii
în timp a cheltuielilor pentru locatar;
– pentru firmele cu acces la surse de finanţare alternative, leasingul
poate fi o sursă costisitoare.
242

4.3. Împrumutul obligatar
Instrumente de îndatorare pe termen lung sunt obligaţiunile, efecte
garantate sau negarantate, datorii negociabile sau nu pe o piaţă etc.
Datoriile pe termen lung pot fi generate fie prin emisiunea iniţială
de obligaţiuni, fie prin consolidarea datoriei pe termen lung, consolidare
realizată prin înlocuirea unui număr şi a valorii titlurilor de datorie pe
termen scurt cu obligaţiuni.
Împrumuturile la termen, prezentate anterior, au avantaje faţă de
obligaţiuni, precum: viteză, flexibilitate, costuri scăzute de emisiune.
Obligaţiunile reprezintă împrumuturi pe bază de titluri de valoare,
de regulă, garantate şi transferabile, prin care firma îşi poate majora
fondurile. Iniţial, au fost emise cu dobândă fixă, cu scadenţe peste 15 ani,
în prezent fiind utilizate şi obligaţiuni cu scadenţe mai scurte şi cu
dobânzi variabile.
Tipuri de obligaţiuni:
Obligaţiuni ipotecare, garantate, caracterizate prin faptul că firma
oferă anumite active proprii ca garanţie pentru obligaţiune, ipoteci, care
pot fi principale (prioritare) şi secundare, toate ipotecile făcând obiectul
unui contract de emisiune.
Obligaţiuni generale, negarantate, care nu oferă niciun drept de gaj
asupra activelor firmei, garantarea fiind asigurată de încrederea în
capacitatea firmei de a genera profit. În cadrul acestora se evidenţiază
obligaţiunile negarantate subordonate, subordonarea fiind fie faţă de
datorii pe termen scurt specificate, fie faţă de toate celelalte datorii,
deţinătorii acestora având drepturi asupra activelor firmei, în caz de
faliment, numai după onorarea datoriilor primare.
Obligaţiuni amortizate în serie, câte o parte din valoarea
obligaţiunii devenind scadentă şi rambursată în fiecare an al perioadei de
maturitate.
Obligaţiuni recuperabile, care oferă deţinătorului posibilitatea de a
vinde emitentului obligaţiunea la valoarea nominală, la o dată specificată,
înainte de maturitate.
Obligaţiuni internaţionale, emise pe pieţe de capital din afara ţării,
în valuta aleasă de firmă, care pot fi de două tipuri: obligaţiuni străine,
emise pe piaţa de capital a unei alte ţări, în moneda ţării respective;
euroobligaţiuni, emise în altă monedă decât a ţării în care sunt vândute.
243

Obligaţiuni convertibile, care au posibilitatea de a fi convertite,
potrivit opţiunii deţinătorului, în acţiuni ordinare, la un preţ fixat, având o
rată mai mică a cuponului decât obligaţiunile simple.
Obligaţiuni acoperite cu mărfuri, în cazul cărora dobânda şi/sau
principalul sunt plătite cu mărfuri produse de către firmă.
Obligaţiuni cu dobândă flotantă, care au o maturitate fixă, însă rata
dobânzii se modifică periodic, pe baza nivelului unei rate de referinţă.
Obligaţiuni riscante, cu risc şi randament ridicate, folosite pentru a
finanţa o achiziţie, o fuziune sau o firmă cu probleme, rata de îndatorare
fiind extrem de ridicată.
Contractele de emisiune a obligaţiunilor cuprind elemente precum:
împuternicitul; forma obligaţiunii şi instrumentul; descrierea ipotecii;
clauze restrictive; fondul de răscumpărare, pentru a putea retrage regulat o
parte din obligaţiuni; fondul de cumpărare, pentru a putea retrage o parte
din obligaţiunile negarantate; clauza de revocare şi prima de revocare.
Un element important în determinarea randamentului obligaţiunii
este riscul de neplată, pentru a decide cumpărarea obligaţiunii, investitorii
evaluând dacă randamentul acesteia este suficient de ridicat pentru a
compensa acest risc.
Evaluarea obligaţiunii
Obligaţiunea este emisă la valoarea nominală (V.N.O.), care
reprezintă o sumă relevantă şi accesibilă şi care reprezintă suma pe care
firma se obligă să o plătească la scadenţă (n). Din partea emitentului,
obligaţiunea implică plata unei sume ca dobândă anuală sau trimestrială,
până la scadenţă. Rata cuponului obligaţiunii sau rata dobânzii (rd) se
determină prin împărţirea sumei plătite periodic la valoarea nominală. În
timp, valoarea de piaţă a obligaţiunii (V.P.O.) poate diferi mult faţă de
valoarea nominală.
Valoarea unei obligaţiuni (V.O.) reprezintă suma dintre anuităţi (A),
ratele principalului şi dobânzile aferente, periodic actualizate, şi valoarea
actualizată a sumei împrumutate (valoarea nominală a obligaţiunii)
Formula generică de determinare a lui V.O. este:
t n
n
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
V .O. = ∑ A × ⎜ ⎟ + V .N .O. × ⎜ ⎟ (93)
t =1 ⎝ 1 + rd ⎠ ⎝ 1 + rd ⎠
unde: n = maturitatea obligaţiunii;
t = momentul (anul) plăţii anuităţii.
244

Evaluarea se face diferenţiat, pentru obligaţiuni pe termen scurt, pe
termen lung, perpetue, cu compunere semestrială.
În cazul în care se cunosc valoarea nominală a obligaţiunii
(V.N.O.), valoarea de piaţă a acesteia (V.P.O.), maturitatea, adică
scadenţa (n), şi rata cuponului (rd), se pune problema care va fi rata
dobânzii pentru investiţia în obligaţiune şi păstrarea acesteia până la
scadenţă, această rată numindu-se randamentul obligaţiunii până la
scadenţă (r.s).
Pentru aceasta se utilizează următoarea formulă:
n
⎛1 1 ⎞ 1
V .P.O. = V .N .O. × rd × ∑ ⎜⎜ − ⎟ + V .N .O. ×
t ⎟
(94)
t =1 ⎝ rs rs × (1 + rs ) ⎠ (1 + rs )n
Valorile lui rs, pentru diferite maturităţi şi anuităţi, se găsesc în
tabele special elaborate privind obligaţiunile, rezolvarea ecuaţiei de mai
sus realizându-se uşor pe calculator.
O formulă simplificată, dar aproximativă, cu eroarea de sub 3%,
pentru determinarea lui rs este următoarea:
V .N .O × rd +
(V .N .O. − V .P.O.)
rs = n (95)
(V .N .O. + 2 × V .P.O.)
3
În formulă, numărătorul reprezintă câştigul total mediu (cuponul
plus pierderea sau câştigul de capital), pe toată durata de viaţă a
obligaţiunii, în timp ce numitorul este preţul mediu al obligaţiunii.
Pentru firmă, avantajele împrumutului obligatar sunt:
– costuri relativ scăzute după deducerea impozitelor pe dobânzi;
– câştiguri crescute pe titlu, posibil prin pârghia financiară;
– capacitatea acţionarilor de a-şi menţine controlul asupra firmei;
– rata dobânzii poate fi fixă pe perioada împrumutului;
– firma poate răscumpăra titlurile pe piaţă, operaţiune avantajoasă
dacă ratele dobânzii au scăzut, finanţarea fiind posibilă deci cu costuri
joase.
Dezavantajele posibile sunt:
− risc financiar crescut al firmei, care rezultă din existenţa datoriei;
− restricţii plasate asupra firmei de către împrumutători.
245

4.4. Euroobligaţiunile
Acestea sunt titluri de valoare denominate într-o valută, care pot fi
emise într-o ţară terţă prin ofertă publică sau prin plasament către
investitorii financiari. Oferta publică este, de regulă, realizată printr-un
sindicat bancar care garantează obligaţiunile şi le distribuie investitorilor.
Plasamentele private oferă puţine oportunităţi deţinătorilor obligaţiunilor
de a le vinde înainte de scadenţă.
Euroobligaţiunile sunt adecvate creşterii masive a fondurilor firmei,
emitentul trebuind să aibă un rating ridicat, titlurile nefiind garantate,
ceea ce determină pe emitent să menţină valoarea creditului cu furnizorii
de fonduri, nefiind necesar să angajeze active pentru garantarea
euroobligaţiunilor, acestea putând însă fi folosite ca suport pentru alte
tipuri de finanţare.
Titlurile pot fi convertibile sau neconvertibile.
Euroobligaţiunile sunt, de regulă, emise ca obligaţiuni la purtător, şi
nu ca obligaţiuni nominale.
Majoritatea ţărilor nefiscalizând dobânzile din aceste titluri, rata
cuponului (r.c.) necesară pentru a asigura randamentul (r.s) dorit de către
investitor se reduce, determinarea generică a ratei cuponului în funcţie de
r.s. şi de rata de fiscalizare a dobânzii (f) făcându-se astfel:
A rs
rc = = (96)
A×
(1 − f ) (1 − f )
r.s.
Cel mai obişnuit tip de euroobligaţiuni este cel cu rată fixă a
dobânzii şi răscumpărarea la scadenţă a întregii datorii nominale (a
principalului), fără dobânda aferentă.
Obligaţiunile cu rată flotantă sunt legate de o rată de bază (de
exemplu, Libor), realizându-se cu bănci sau cu clienţi guvernamentali.
Euroobligaţiunile cu drept de subscriere dau deţinătorului dreptul să
cumpere o parte din capitalul firmei. Euroobligaţiunile sunt listate la
burse internaţionale specializate, însă atât piaţa primară, cât şi cea
secundară sunt bazate pe titluri necotate.
4.5. Finanţarea capitalului

Această modalitate de finanţare permite majorarea fondurilor pe
termen lung prin emisiunea de acţiuni, cele mai cunoscute fiind
acţiunile ordinare.
246

Acţiunile prezintă următoarele categorii de valori:
– valoarea nominală, VN, pe acţiune, egală cu suma capitalului
social, CS, împărţită la numărul de acţiuni, NA, VN = CS NA ;
– valoarea contabilă, VC, pe acţiune, reprezintă partea din activul
net ce revine pe acţiune: VC = AN NA ;
– valoarea de randament, VR, exprimă valoarea financiară a
acţiunii, prin raportul dintre profitul net pe acţiune şi rata medie a
−
dobânzii de piaţă: VR = PNA r.d . ;
– preţul de emisiune, PE, ca sumă dintre VN şi prima de emisiune,
pe: PE = VN + pe ;
– valoarea de piaţă pe acţiune reprezintă suma pe care investitorii
sunt pregătiţi să o plătească.
Acţiunile ordinare sunt forma reziduală a proprietăţii, în care
drepturile deţinătorilor de asemenea acţiuni asupra câştigurilor şi activelor
firmei sunt asigurate numai după ce au fost satisfăcute drepturile celorlalţi
creditori. Aceste titluri sunt parte a capitalului permanent, pe termen lung,
al firmei, fiind un titlu cu venit variabil, în funcţie de evoluţia firmei.
Drepturile deţinătorilor:
– dreptul de a beneficia în mod egal, în funcţie de numărul de
acţiuni deţinute, la plata dividendelor;
– dreptul de a împărţi egal, în funcţie de numărul de acţiuni
deţinute, valoarea activelor rămasă după satisfacerea tuturor creditorilor,
în caz de lichidare a firmei;
– dreptul de vot;
– dreptul de a împărţi în mod proporţional valoarea acţiunilor
vândute.
Evaluarea acţiunii ordinare se prezintă în situaţia deţinerii o
anumită perioadă, pentru simplificare şi explicitare să considerăm 1 an.
Dacă investitorul estimează că preţul acţiunii (P.I.) va creşte în acest an cu
rata r, în condiţiile unui dividend estimat (D.A.), formula de evaluare
pentru această perioadă, de determinare a valorii actualizate a acţiunii
(V.A.A.), considerând că rata de actualizare este rata de rentabilitate
cerută a investiţiei (r.s.), este:
247

D. A. + P.E. A. D. A. + P.I . × (1 + r )
V . A. A. = = (97)
1 + r.s. 1 + rs
Rata de rentabilitate cerută, r.s., a firmei, reprezintă suma dintre rata
curentă a dobânzilor practicate pe piaţă, r.c., şi prima de risc, p.r., a
firmei, determinată de situaţia financiară şi economică a acesteia, deci:
r.s.= r.c. + p.r. (143)
Un deţinător de acţiuni ordinare este un coproprietar al firmei, iar
venitul său derivă din dividende şi din câştigurile de capital generate de
creşterea valorii acţiunilor, având, aşa cum am arătat, un drept asupra
profitului rezidual al firmei, în cazul lichidării acesteia, după ce toate
celelalte drepturi au fost satisfăcute.
Avantajele acţiunilor ordinare pentru firmă sunt:
– dividendele pot fi plătite numai din profiturile disponibile şi,
chiar dacă sunt disponibile profituri, dividendele pot fi diminuate sau
neplătite, în timp ce dobânzile datorate la împrumuturi sunt plătite
indiferent de profituri;
– capitalul social (acţionar) nu poate fi, de regulă, răscumpărat,
astfel încât capitalul pe termen lung este la dispoziţia firmei, care nu oferă
câştiguri acţionarilor când condiţiile de activitate sunt defavorabile.
Dezavantajele pentru firmă sunt:
– dividendele sunt cheltuieli nedeductibile fiscal, pe când dobânda
este deductibilă fiscal;
– dacă o nouă emisiune de acţiuni ordinare este realizată, puterea
de decizie a acţionarilor iniţiali nu poate fi afectată, aceştia putând
achiziţiona cu prioritate noile acţiuni.
Acţiunile preferenţiale oferă acţionarilor posibilitatea de a primi
dividende din profiturile disponibile, ca sumă fixă pe acţiune, fiind o
sursă de finanţare intermediară, între obligaţiuni şi acţiunile ordinare.
Datorită creşterii ratelor de fiscalizare ale firmelor, finanţarea prin aceste
titluri a scăzut în popularitate, deoarece dividendele nu pot, de regulă, să
fie deduse din venit în scopul impozitării venitului, pe când plăţile cu
dobânda sunt deductibile fiscal.
Caracteristicile principale ale acestor acţiuni sunt:
– preţul de vânzare sau de emisiune este preţul pe acţiune la care
aceste acţiuni sunt vândute publicului;
248

– valoarea pară (nominală) a acţiunii reprezintă valoarea stabilită de
firma emitentă, care poate diferi de preţul de vânzare;
– cumularea plăţilor evidenţiază faptul că, dacă o firmă nu poate
plăti dividende la aceste acţiuni, ea nu va plăti dividende la acţiunile
ordinare până nu plăteşte la cele preferenţiale;
– nonparticiparea afirmă că dividendele rămân constante, chiar dacă
profitul firmei creşte;
– maturitatea este perpetuă, datorită faptului că aceste acţiuni fac
parte din capitalul propriu al firmei, totuşi, unele acţiuni pot fi retrase
după o anumită perioadă de timp, stabilită cu investitorii;
– răscumpărarea, ca opţiune la emisiune, se face la un preţ
specificat;
– nu dă drept de vot, cu excepţii prevăzute prin proceduri speciale.
Investitorii care cumpără acţiuni de la firmă, la emisiune, le pot
vinde pe pieţele secundare (burse de valori), vânzarea permiţând în
continuare schimbarea deţinătorilor în funcţie de oportunităţile acestora
pe piaţă.
Companiile de utilităţi şi firmele cu capital intensiv sunt cei mai
obişnuiţi emitenţi de acţiuni preferenţiale.
În cazul lichidării firmei, deţinătorii unor astfel de acţiuni sunt
plasaţi înaintea deţinătorilor de acţiuni ordinare, însă în urma creditorilor.
Principalul avantaj al acţiunilor preferenţiale rezidă în faptul că
plăţile dividendelor sunt mai flexibile decât plăţile dobânzilor la
împrumuturi, iar principalul dezavantaj constă în costurile mai înalte
decât în cazul datoriilor pe termen lung, de circa două ori.
În afară de titlurile de finanţare pe termen lung prezentate, o firmă
are la dispoziţie încă două forme de finanţare, şi anume:
Titlurile convertibile, care sunt titluri cu venit fix, precum o
obligaţiune negarantată sau o acţiune preferenţială, şi care pot fi
schimbate în acţiuni ordinare, la opţiunea deţinătorului.
Valoarea conversiei (V.C.) este definită ca produsul dintre preţul
acţiunii ordinare (P.A.O.) şi rata de conversie (numărul de acţiuni
ordinare schimbate pe un titlu convertibil).
Warranturile, care reprezintă opţiuni de a cumpăra acţiuni ordinare
la o firmă, la un preţ determinat, într-o perioadă de timp specificată. În
249

mod obişnuit, warranturile sunt vândute investitorilor ca parte a unei
unităţi, ce cuprinde titlul cu venit fix care are ataşat warrantul.
Emisiunea convertibilelor şi warranturilor uşurează vânzarea de
către firmă a titlurilor cu venit fix, în special în perioadele monetare
încordate.
Orice firmă doreşte să-şi majoreze capitalul cu costuri minime, şi
cu cât mai mare este raportul dintre capitalul împrumutat şi capitalul
propriu, cu atât mai mare este costul îndatorării. Într-o asemenea
interpretare, firmele puternic îndatorate pot avea costurile de capital mai
mici decât firmele mai puţin îndatorate, deoarece costul finanţării datoriei,
fiind deductibil fiscal, este, de regulă, sub costul capitalului propriu.
Totuşi, dacă îndatorarea creşte dincolo de un anumit nivel, firmele sunt
considerate ca fiind mai riscante, datorită serviciului datoriei; de aceea,
furnizorii de fonduri de datorie şi de capital aşteaptă un venit mai mare de
la o firmă puternic îndatorată, pentru a compensa riscurile mai mari.
Există o problemă mai complexă în adoptarea deciziei cu privire la
structura capitalului firmei, şi anume aceea că trebuie să se opteze între
utilizarea de fonduri ieftine şi evitarea instabilităţii financiare care poate
decurge dintr-o rată excesiv de înaltă a îndatorării.
5. Natura riscului ratei dobânzii
5.1. Riscul de rată a dobânzii în creditarea firmelor

O firmă se poate împrumuta la rate fixe sau flotante, deşi facilităţile
cu rată fixă nu sunt totdeauna disponibile pentru firmele mai mici. În plus,
o firmă mare se poate împrumuta la rate fixe şi poate aranja să le schimbe
în rate flotante printr-un swap de rată a dobânzii sau firma poate folosi un
swap pentru a obţine un rezultat opus, dacă împrumută la rate flotante şi
schimbă în rate fixe.
Factorii care influenţează alegerea între rata fixă şi rata flotantă
sunt: aşteptările unor mişcări ale ratei viitoare a dobânzii pe perioada
împrumutului; nivelul curent al ratelor fixe ale dobânzii; limita ratei de
bază sau a ratei Băncii centrale.
Riscurile cu care se confruntă firma în cazul ratelor variabile sunt:
nivelul de care rata dobânzii este legată, de exemplu rata directoare, care
dacă va creşte poate genera creşterea costului serviciilor bancare pentru
250

firmă; creşterea generală a ratelor dobânzii poate determina, în cazul
ratelor variabile, un dezavantaj competitiv pentru firmă.
În cazul ratelor fixe, riscul pentru firmă apare în cazul unei căderi a
ratei pieţei, firma plătind o rată a dobânzii fixă necompetitivă, firmele
care au angajat rate variabile de dobândă obţinând un avantaj competitiv.
Băncile se confruntă cu riscuri de rată opuse celor ale firmelor.
Când împrumuturile sunt la rate variabile, băncile pierd în cazul scăderii
generale a ratelor, iar în cazul ratelor fixe, băncile pierd dacă ratele
înregistrează o creştere generală. Desigur, asemenea pierderi pot fi
atenuate dacă băncile majorează fondurile (precum depozitele), care
corespund scadenţelor şi ratelor (fixe sau flotante) ale împrumuturilor.
5.2. Acoperirea riscului de rată a dobânzii

Există câteva tehnici prin care expunerile la riscul de rată a dobânzii
pot fi acoperite şi unele dintre aceste tehnici schimbă în fapt împrumutul
cu rată fixă în împrumut cu rată variabilă.
Principalele tehnici de acoperire a riscului de rată a dobânzii sunt:
a. Aranjamente forward (la o rată viitoare)
Tehnica implică fixarea anticipată a unei rate pentru o perioadă
determinată şi independent de suma împrumutată. Astfel, o firmă cu un
împrumut restant, a cărui rată poate varia în viitor, se acoperă împotriva
unei posibile creşteri a ratei de piaţă peste un anumit nivel printr-un astfel
de aranjament: dacă rata pieţei creşte peste acest nivel, banca ce are un
asemenea aranjament (contract) va acoperi firmei excesul plăţilor cu
dobânda, iar dacă rata pieţei va cădea sub acest nivel, firma va plăti
diferenţa dintre rata actuală şi rata convenită cu banca.
b. Opţiuni cu rata dobânzii
O opţiune cu rata dobânzii poate fi un drept, însă nu o obligaţie, de
a împrumuta sau a depozita o sumă determinată la un set de rate ale
dobânzii (rate de exercitare) pentru o perioadă stabilită, care începe la un
moment viitor cunoscut. Firma va plăti o primă băncii pentru acest drept,
iar la expirarea perioadei opţiunii, firma va decide dacă îşi va realiza acest
drept, de a împrumuta la rata de exercitare a opţiunii.
Un avantaj al opţiunii rezidă în aceea că, dacă împrumutul nu este
în fapt solicitat, opţiunea poate fi revândută băncii în caz că ratele
251

dobânzii au crescut la expirarea perioadei. Astfel, se poate spune că o
opţiune are o valoare intrinsecă, deoarece dreptul de a împrumuta la rate
de piaţă curente mai mici trebuie să implice un cost.
c. Swaps cu ratele dobânzii
Această tehnică se utilizează când două firme se împrumută în mod
independent cu aceeaşi sumă şi cu aceeaşi scadenţă, însă o firmă se
împrumută la rată fixă şi cealaltă la rată variabilă, cele două firme
schimbând apoi angajamentele serviciului datoriei asociate. De regulă,
această tehnică de acoperire este utilizată de firmele mici, care nu pot
angaja direct împrumuturi la rată fixă, firma plătind o taxă firmei mari
care a acceptat swapul. În vederea diminuării expunerii la riscul de rată,
tehnica este operaţionalizată prin intermediul unei bănci care garantează
îndeplinirea obligaţiilor de către cei doi parteneri, banca percepând o taxă
pentru îndeplinirea acestui rol.
d. Contracte futures (cu livrare viitoare)
Această tehnică reprezintă un aranjament de a cumpăra şi vinde o
sumă standard dintr-un instrument financiar determinat la o dată viitoare
şi la un preţ stabilit. Preţurile contractelor, ale instrumentelor de acoperire,
sunt determinate de cerere şi ofertă, acestea fiind influenţate de nivelul
general al ratelor dobânzii. Dacă ratele cresc până la data primirii
împrumutului, costul cu dobânda al acelui împrumut va fi mai mare decât
ar fi fost în cazul când rata dobânzii ar fi fost fixă pentru aceeaşi perioadă
pentru care a fost vândut contractul.
Firma îşi poate anula obligaţiile din contract prin cumpărarea
aceluiaşi număr de contracte la un preţ mai mic, această operaţiune
compensând costurile suplimentare cu dobânda.
Dacă ratele dobânzii scad, în perioada când împrumutul trebuie
primit, costurile mai mici ale împrumutului vor fi compensate de
pierderea înregistrată din contractele futures (preţul contractelor va creşte
în momentul când firma îşi va răscumpăra contractele).
Nu este posibil de a cumpăra un număr de contracte futures de rată
a dobânzii, care să corespundă exact potenţialului costurilor suplimentare
cu dobânda, dacă ratele cresc, deoarece contractele sunt standardizate ca
sumă şi scadenţă.
252

e. Plafoane ale ratei dobânzii
Aceste instrumente reprezintă limite superioare sau inferioare, dar
şi un culoar delimitat de aceste limite, acoperind riscul neîncadrării ratei
variabile a dobânzii între aceste limite, în perioada împrumutului. De
exemplu, plafonul superior permite celui împrumutat, firmei, să
beneficieze de scăderea ratei dobânzii sub plafonul maxim, putând însă
reclama vânzătorului contractului, adică băncii, orice depăşire a ratei
peste plafonul maxim, conferind cumpărătorului posibilitatea de a plăti
cea mai scăzută rată de pe piaţă, costul fiind limitat pentru cumpărător la
prima pe care o plăteşte vânzătorului .
Situaţia este inversă în cazul plafonului minim, aceasta garantând
cumpărătorului o rată minimă a dobânzii, cumpărătorul realizând un
hading (acoperire) contra scăderii ratei dobânzii
Contractul tip culoar este o combinaţie a plafonului minim şi a
celui maxim şi poate fi cumpărat de către firmă dacă doreşte să se
protejeze împotriva evoluţiei ratei dobânzii dincolo de cele două plafoane,
aceasta fiind dispusă să renunţe din câştigul posibil prin scăderea ratei
dobânzii sub nivelul minim, în schimbul unei prime mai mici pentru
plafonul maxim.
SUMARUL CAPITOLULUI
Sectorul corporatist, al firmelor, datorită fluctuaţiilor ciclice ale
activităţii, se constituie fie în consumator, fie în furnizor de fonduri, de
lichidităţi, activele şi datoriile financiare ale acestui sector influenţând
esenţial configuraţia, dimensiunile şi funcţionarea sistemului financiar, în
particular ale sistemului bancar.
Finanţarea firmei este realizată din fonduri interne, constituite din
lichidităţi, generate prin activitatea firmei, şi fonduri externe pe termen
scurt, mediu şi lung, o componentă esenţială a fondurilor externe
constituind-o creditele bancare.
Creditarea firmelor presupune costuri şi generează venituri pentru
bancă, veniturile cuprinzând atât dobânzile percepute de către bancă, cât
şi taxele şi comisioanele aferente serviciilor asociate împrumutului,
precum şi veniturile nete determinate din eventualele depozite constituite
de către firme în conturi bancare, ca o condiţie a acordării împrumutului.
253

Evaluarea împrumutului presupune determinarea ratei minime a
dobânzii, acceptată de către bancă, şi a randamentului împrumutului, care
evidenţiază profitabilitatea relaţiei de credit a băncii cu firma.
Creditarea exploatării firmei, a procesului de producţie şi a celui de
comercializare reprezintă o creditare pe termen scurt, utilizând
instrumente de credit, precum: creditele bancare, care pot fi credite în
sumă unică, linii de credit şi credite reînnoibile; creditele comerciale,
utilizând biletele la ordin şi cambiile; facilităţile de creditare, de rată şi de
cont curent; creditele de acceptare sau acceptele bancare, biletele la ordin
negociabile, împrumuturile pe creanţe, utilizate în calitate de colateral,
precum şi cheltuielile angajate şi veniturile datorate, acestea constituind
surse spontane de finanţare generate în relaţiile firmei cu partenerii.
Pentru a-şi dezvolta activitatea, firma trebuie să investească în
echipamente, în active fixe, finanţarea acestor investiţii realizându-se prin
împrumuturi pe termen lung, care se pot realiza fie direct, apelând de
regulă la credite la termen, fie pe pieţele de capital, prin emisiunea de
titluri financiare, de natura valorilor mobiliare, a obligaţiunilor şi a
acţiunilor.
O formă specifică de finanţare o reprezintă leasingul, închirierea,
pentru o perioadă determinată, a activului, cu posibilitatea achiziţionării
acestuia de către utilizator la sfârşitul perioadei de leasing, acesta putând
fi operaţional, financiar şi pe datorie.
Majorarea capitalului propriu prin finanţare externă se realizează
prin emisiunea de acţiuni, care reprezintă titluri de proprietate
indivizibilă asupra averii firmei, acestea fiind ordinare, care oferă
deţinătorilor un venit anual variabil, numit dividend, în funcţie de profitul
firmei şi de decizia de repartizare a acestuia, şi preferenţiale, care oferă
un venit fix, indiferent de rezultatele financiare ale firmei.
Titlurile convertibile şi waranturile reprezintă instrumente de
finanţare a capitalului care permit transformarea obligaţiunilor în acţiuni
ordinare sau opţiuni de a cumpăra, în anumite condiţii, acţiuni ordinare
emise de către firmă.
Creditarea firmelor este supusă riscului de rată a dobânzii, în
funcţie de caracterul dobânzii practicate, fixe sau variabile, de sensul
modificării ratelor de piaţă ale dobânzii şi de poziţia agentului economic,
de creditor sau debitor.
254

Acoperirea riscului de rată se poate realiza prin utilizarea
instrumentelor derivative, care, de regulă, schimbă, între partenerii relaţiei
de credit, împrumuturi cu rată fixă în împrumuturi cu rată variabilă,
asigurându-se acoperirea reciprocă a posibilelor pierderi, dar şi
diminuarea eventualelor câştiguri potenţiale, riscul de rată distribuindu-se
reciproc. Instrumente de acoperire sunt contractele la termen, de tip
futures şi forward, swapul de rată şi opţiunile cu rată a dobânzii, precum
şi plafonarea ratelor dobânzii, în particular prin contractul tip culoar de
fluctuare a ratei.
TERMENI-CHEIE
Activ financiar Activ financiar net
Acţiune Acţiune ordinară
Acţiune preferenţială Bilet la ordin negociabil
Cambie Capital propriu
Colateral Contract la termen
Costul finanţării împrumutului Credit bancar
Credit comercial Credit de exploatare
Credit la termen Credit pentru investiţii
Credit reînnoibil Datorie financiară
Discont Facilitate de cont curent
Factorizare Finanţarea împrumutului
Împrumut pe creanţe Împrumut obligatar
Leasing Linie de credit
Obligaţiune Principal
Randamentul împrumutului Randamentul la scadenţă
Rating Securizarea creditelor
Sindicalizarea împrumutului Sold de compensare
Titlu convertibil Valoare de randament
255

• Enumeraţi principalele surse de fonduri ale firmei.
• Interpretaţi semnificaţia economică a faptului că sectorul corpo-
ratist înregistrează, de regulă, datorii financiare nete.
• Din punctual de vedere al ciclului activităţii, nevoile de fonduri ale
firmei îmbracă următoarele forme: circulante, fixe, permanente, de capital,
fluctuante. Precizaţi formele specifice ciclului de activitate al firmei.
• Prezentaţi principalele forme de securizare a creditelor acordate
firmelor.
• Prezentaţi modul de calcul al costului suportat de către
cumpărător în cazul renunţării la discontul acceptat în cazul creditului
comercial.
• Instrumente de creditare a exploatării firmei sunt următoarele:
creditele comerciale, creditele de acceptare, facilităţile de cont curent,
leasingul, veniturile datorate, creditele pe creanţe, creditul obligatar.
Precizaţi care dintre instrumentele de credit nu aparţin creditării exploatării.
• Biletele la ordin negociabile au următoarele caracteristici: sunt
garantate, sunt tranzacţionate pe piaţă, preţul de ofertă este sub valoarea
nominală, ocolesc intermedierea financiară, presupun emisiunea relativ
regulată, nu sunt o sursă de finanţare de încredere. Precizaţi care
caracteristici nu sunt corecte.
• Precizaţi deosebirea esenţială dintre gajare şi factorizare în cazul
împrumutului pe creanţe.
• Precizaţi deosebirea esenţială dintre creditul reînnoibil şi linia de
credit, în cazul creditului bancar acordat firmelor.
• Care dintre tipurile de leasing poate genera vânzarea urmată de
închiriere?
• Acţiunile prezintă următoarele valori: valoarea de piaţă, valoarea
de risc, valoarea de randament, valoarea contabilă, valoarea actualizată.
Care valori prezentate sunt corecte?
• Ce se întâmplă cu veniturile din dobânzi ale unei bănci care
practică rate fixe, în condiţiile diminuării ratelor de piaţă ale dobânzii?
• Ce se întâmplă cu costul cu dobânda aferentă unui împrumut cu
rată variabilă a dobânzii, acoperit prin contract futures, în cazul când
dobânzile cresc, comparativ cu situaţia când rata ar fi fost fixă?
256

¾ Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiilor bancare,
Editura Expert, Bucureşti, 2003.
¾ Halpern Paul ş.a., Finanţe manageriale, Editura Economică,
Bucureşti, 1998.
¾ Horvitz Paul M., Monetary policy and the financial system,
Prentice-Hall, Inc. USA, 1979.
¾ Johnson Frank P., Johnson Richard D., Bank management,
American Bankers Asociation, 1989.
¾ Masson Jacques, Creditele bancare pentru întreprinderi, Editura
RAO, Bucureşti, 1994.
257

VII. ADMINISTRAREA CREDITELOR
SCOPUL CAPITOLULUI constă în prezentarea elementelor esenţiale ale administrării

creditelor, evidenţierea rolului ofiţerului de credite şi explicarea conţinutului managementului
orientat spre controlul pierderilor din credite.
Prin parcurgerea capitolului vor fi realizate URMĂTOARELE OBIECTIVE:
1 Cunoaşterea aspectelor determinante ale alocării portofoliului de credite şi a impactului
ciclului de afaceri asupra constituirii portofoliului.
2 Explicarea elementelor politicii de credit.
3 Înţelegerea fazelor procesului de creditare, a specificului acestuia pe tipuri de credite şi
a conţinutului funcţiilor de susţinere a acestuia.
4 Evidenţierea şi analiza managementului pierderilor din credite şi a conţinutului
revizuirii creditelor.
5 Înţelegerea evaluării proporţiei pierderilor din credite şi a procedurii de evaluare.
INTRODUCERE
Performanţele băncii depind în mod esenţial de modul de administrare a creditelor, de
modul de selectare a clienţilor şi de promovarea eficientă a produselor bancare, o administrare
adecvată a creditelor contribuind determinant la diminuarea pierderilor din credite, aceste pierderi
fiind adesea factorul decisiv de problematizare a activităţii băncilor.
Pentru administrarea băncii, importante sunt organizarea acesteia, modul de delimitare şi
responsabilizare cu atribuţii de administrare a diferitelor compartimente şi componente ale băncii,
calitatea şi pregătirea ofiţerilor de credite şi, de asemenea, modul de combinare şi complementare
a tehnicilor şi instrumentelor de selec-tare, analiză, evaluare, gestiune, urmărire şi colectare a
creditelor.
1. Elementele administrării creditului

Administrarea portofoliului de împrumuturi poate fi împărţită pe funcţiile specifice ale
managementului:
1 planificarea implică luarea în considerare a riscurilor şi veni-turilor împrumutului,
determină obiectivele privind profitul şi alocarea activelor de împrumuturi pe portofolii de
împrumuturi comerciale, de consum şi ipotecare;
2 organizarea asigură activizarea obiectivelor şi scopurilor planificate prin definirea
politicilor şi proceselor, care includ stabilirea funcţiilor suport şi diseminarea serviciilor în cadrul
structurii organizaţionale;
3 controlul reprezintă procesul de monitorizare şi de ajustare a împrumutului, pentru a
menţine performanţele şi a fi atinse obiectivele privind profitul.
Împrumuturile implică riscuri referitoare la neplată şi la rata dobânzii.
Evaluarea riscului de neplată se face prin analiza valorii creditului pentru cel împrumutat, a
capacităţii de rambursare a creditului de către acesta.
Universitatea
Evaluarea riscului de rată a dobânzii Spiru Haret schimbările în nivelul ratei dobânzii
ia în considerare:
în perioada de viaţă a împrumutului; dependenţa riscului de sursele de fonduri disponibile care să
asigure continuarea rambursării împrumutului la rate ale dobânzii profitabile pentru bancă.
258
Evaluarea împrumutului trebuie să fie flexibilă, pentru a asigura venituri adecvate, în acest
scop luând în considerare costul fondurilor, riscurile de neplată, costurile asociate cu constituirea
şi procesarea împrumutului.
Riscul de portofoliu este riscul determinat de superconcentrarea într-un portofoliu
particular, care poate conduce la probleme de neplată în eventualitatea că un anumit segment al
economiei se confruntă cu dificultăţi specifice. Minimizarea acestui risc presupune o lichidare în
ordine a împrumuturilor şi înlocuirea acestora cu împrumuturi noi, mai sigure şi profitabile.
Limitarea riscului de portofoliu include următoarele alternative:
1 limitarea dimensiunii împrumuturilor pe tipuri de împrumutaţi;
2 restricţionarea creditului pe industrii, spaţii geografice sau tipuri de împrumutaţi, pentru
a evita concentrarea exagerată;
3 utilizarea împrumuturilor participative, pentru a reduce dimensiunea şi concentrarea
băncilor pe anumiţi împrumutaţi;
4 inducerea diversificării participărilor la împrumut prin cumpă-rarea acestora.
2. Alegerea portofoliului de credite

Deciziile implicate în alocarea fondurilor pe portofolii specifice iau în considerare factori
precum capacitatea de a administra tipurile diferite de împrumuturi solicitate şi de a efectua
operaţiile activităţilor suport specifice împrumuturilor.
Alte decizii includ identificarea pieţei împrumuturilor specifice, rezultatele împrumutului în
condiţii de riscuri acceptabile, capacităţile personalului, evaluarea, sursele fondurilor, ratele de
lichiditate a portofoliului, profitul general şi specific pe activităţi.
Toţi aceşti factori devin componente ale planificării creditelor, fiind incorporaţi în politica
formală a creditării, diversitatea şi specificitatea acestor factori fundamentând strategiile
creditării, strategii care depind totodată de fondurile disponibile, sistemele suport, experienţa
băncii. Înţelegerea mediului sectorial, regional şi general economic în care acţionează solicitantul
împrumutului, a condiţiilor viitoare ale rambursării are o importanţă deosebită şi, în acest sens,
înţelegerea legăturii dintre faza ciclului de afaceri şi impactul acestuia asupra pieţelor de
consum orientate joacă un rol important în determinarea accentului care poate fi pus pe
restrângerea sau expansiunea unui portofoliu specific. De exemplu, în perioadele de expansiune a
economiei, cererile de împrumuturi se distribuie relativ similar pe tipuri de împrumuturi, însă
variaţia semnificativă a duratei diferitelor faze ale ciclului de afaceri produce efecte de decalaj
între cererile de împrumuturi pe tipuri ale acestora: de afaceri, de consum, ipotecare.
2.1. Legătura dintre credit şi ciclul de afaceri
În cazul creditelor comerciale, de afaceri, în funcţie de faza ciclului de afaceri (recesiune,
redresare şi expansiune, avânt, cădere), pot fi formulate unele întrebări pentru determinarea
riscurilor asociate acordării împrumutului în faze diferite ale ciclului de afaceri, precum:
1 În ce fază a ciclului ne găsim şi cum se plasează împrumutatul în această fază?
2 Afacerea celui împrumutat este corelată cu ciclul de afaceri sau impactul acestuia este
inerent, independent de împrumutat? Corelarea este nemijlocită sau decalată?
3 Care este durata ciclului industriei şi în ce fază ne găsim? Există capacităţi excedentare?
Activitatea industriei este în scădere?
4 Se află cel împrumutat într-o afacere în avânt sau în cădere?
5 Care este activitatea principală a celui împrumutat şi cum este corelată aceasta cu ciclul
industriei?
6 Funcţia realizată de către Universitatea
cel împrumutat
Spiru în cadrul industriei îi generează acestuia
Haret
pierderi sau câştiguri?
7 Este prevăzută consolidarea probabilă a industriei?
259
8 Care sunt caracteristicile riscurilor distincte pentru fiecare segment al afacerii celui
împrumutat? La ce se poate aştepta acesta?
9 În ce fază a ciclului de afaceri va fi puternic afectat cel împru-mutat? Cum vor fi
afectate performanţele acestuia?
10 Care este experienţa trecută a celui împrumutat de a depăşi recesiunea?
Înţelegerea tendinţei şi duratei evenimentelor economice este importantă pentru
determinarea modului în care banca şi clientul se plasează faţă de ciclul de afaceri.
Pot fi evidenţiate unele comportamente ale băncii în funcţie de faza ciclului de afaceri, şi
anume:
1 recesiune, şomaj şi capacităţi nefolosite: refacerea lichidităţii; exces de lichiditate care
erodează evaluarea; precauţie la calitatea creditelor şi garantarea adecvată a acestora;
2 redresare şi expansiune, stimularea cheltuielilor de consum: volumul creditelor creşte,
în ciuda excesului de lichiditate a băncilor; competiţia intensă împinge băncile spre afaceri
problematice; ratele dobânzii cresc şi clienţii se adresează mai degrabă pieţei obligaţiunilor;
3 avânt, accelerarea inflaţiei dincolo de rata potenţială de creştere a economiei: cresc
sumele împrumutate comparativ cu creşterea cash-flow-ului; oferta de lichiditate a băncilor este
aceea care menţine firmele în afaceri; se diminuează capacitatea de evaluare a calităţii creditelor;
dependenţa cash-flow-ului de capacitatea de colectare; creşte puternic cererea de fonduri pe
termen scurt; împrumuturi pentru creşterea cheltuielilor de capital şi inflamarea spre sfârşitul
ciclului; creşte volumul împrumuturilor; băncile tind să devină mandatari pe pieţele datoriilor pe
termen lung şi ale acţiunilor; băncile prudente sunt mai atente în acordarea creditelor, evitând
expunerea la riscurile posibile ale clienţilor cu probleme;
4 cădere: politică monetară restrictivă, restrângerea creşterii rezervelor băncilor, în
condiţii de inflaţie cresc preocupările băncilor pentru alocarea creditului: grijă şi selectivitate în
extinderea noilor credite; alocarea formală (reglementată) a fondurilor; necesitatea stabilirii
anticipate a clienţilor afacerilor pentru a asigura comercializarea bunurilor; descurajarea
împrumuturilor pentru activităţi financiare pure, speculaţii, utilizarea în exterior a economisirii
interne, diminuarea cheltuielilor care pot fi amânate; mai puţină flexibilitate pentru amânări sau
perioade de graţie şi flexibilitate mai mare pentru rambursări; creşterea ratelor dobânzii şi
expansiunea plăţilor cu „bani gheaţă”.
2.2. Determinarea cerinţelor clientului

Alocarea portofoliului implică, de asemenea, evaluarea scopurilor pentru care
împrumuturile sunt solicitate, pentru a determina cum aceste scopuri corespund obiectivelor
generale ale băncii şi ce implicaţii sunt în termenii scadenţei împrumuturilor, finanţarea putând fi
realizată pentru credite pe termen scurt, mediu şi lung sau de capital.
În acest sens, se ia în considerare gapul dintre active şi datorii în funcţie de rata dobânzii şi
scadenţă, astfel că, de exemplu, o bancă poate stabili că împrumuturile pentru o anumită
destinaţie pot determina cerinţe de finanţare pe termen lung, dacă banca acceptă riscuri.
Determinarea scadenţei şi a implicaţiilor finanţării pentru creditele comerciale reprezintă o
problemă specială şi, în acest sens, împrumuturile respective sunt grupate în cele două tipuri de
bază:
1 credite de exploatare, pe termen scurt, sub 1 an;
2 credite pe termen lung, pentru finanţarea investiţiilor în echipa-mente, cu scadenţe peste
1 an.
Băncile mari folosesc leasingul, contractul de închiriere, pentru a finanţa firmele, ele
servind ca alternativă a împrumuturilor pe termen lung.
2.3. Finanţarea portofoliului
260
Deşi există multe aspecte ale administrării creditelor, o problemă critică o constituie
coordonarea surselor fondurilor cu cererea de împrumuturi. Portofoliul generează fonduri din
plata dobânzilor şi rambursarea principalului, care pot fi reutilizate pentru acordarea altor
împrumuturi, sau alte active generatoare de câştig. Caracteristicile portofoliului general determină
fondurile care se vor reîntoarce în bancă în anumite perioade; de regulă, împrumuturile pe termen
scurt vor genera intrări de fonduri care pot fi reutilizate.
Managementul trebuie să planifice finanţarea cererii de împrumuturi noi care apar din noi
cereri de împrumuturi şi din diminuarea angajamentelor, a liniilor de credit (împrumuturi
aprobate care vor fi utilizate în viitor de către client). Managementul trebuie să prevadă procentul
liniilor de credit (de angajare de credite) care vor fi utilizate într-o perioadă dată şi să
disponibilizeze fondurile necesare pentru aceste cereri, să determine impactul lor asupra ratelor
dobânzii şi profitului. Cererea de împrumuturi şi de utilizare a liniilor de credit urmează adesea
un model ciclic; de exemplu, la sfârşitul perioadei de expansiune, cererea creşte pentru
împrumuturi pe termen scurt în scopul finanţării stocurilor, banca alocând un procent mare din
liniile de credit în acest punct al ciclului.
De regulă, împrumuturile comerciale pe termen scurt se vor baza pe surse cu scadenţe
similare, iar împrumuturile de consum şi ipotecare vor fi finanţate din surse pe termen lung în
perioadele de relativă stabilitate a ratelor dobânzii. În perioadele de volatilitate a ratelor dobânzii,
totuşi, este necesară o prudenţă mai mare pentru stabilirea ratelor mai ridicate la împrumuturile cu
scadenţe mai mari.
Stabilirea anuală a obiectivelor portofoliului include precizarea valorilor-ţintă pentru fiecare
împrumut din portofoliu, promovarea anumitor tipuri specifice de împrumuturi, evaluarea
cerinţelor cu privire la profit etc., aceste obiective fiind comunicate prin planuri (programe) şi
prin implementarea politicilor de credit.
3. Politicile de credit
Scopurile unei politici de credit sunt:
1 să asigure acceptarea şi respectarea de către personalul implicat în activitatea de
creditare a obiectivelor şi politicilor băncii referitoare la portofoliul de împrumuturi;
2 să pregătească personalul necesar conform standardelor în care acesta va opera.
Politica de creditare elaborată formal, în scris, are avantajul că determină managementul să
identifice şi să formuleze în mod clar politicile referitoare la împrumuturi, fiind esenţială pentru
băncile mari, personalul de creditare trebuind să înţeleagă această politică, specificarea cât mai
exactă şi clară a acesteia constituind cea mai bună cale pentru acceptarea şi realizarea eficientă a
operaţiunilor de creditare.
Argumentele pentru necesitatea unei politici scrise la nivelul băncii constau în faptul că
astfel sunt clar definite tipurile de împrumuturi acceptabile, acordurile serviciale, politicile de
evaluare, autorizarea împrumutului, responsabilitatea personalului de creditare de a aplica politica
formală.
3.1. Elementele majore

Elementele majore ale unei politici formale de creditare pot fi grupate în următoarele
categorii:
1 stabilirea obiectivelor politicii de creditare, inclusiv corelarea politicii de creditare cu
aceste obiective;
2 organizarea funcţiei de creditare, identificându-se departamen-tele responsabile pentru
administrarea diferitelor tipuri de împrumuturi şi responsabilităţile personalului din departament,
fiind specificat comitetul de credit şi fiind delimitată autoritatea ofiţerului de credit;
3 standardele de credit, conţinând standarde generale, referitoare la toate tipurile de
împrumuturi (relaţiile dintre depozitele constituite şi împrumuturi, politica referitoare la
261
angajamentele, linii, de credite etc.), standarde specifice diferitelor tipuri de împrumuturi, precum
şi instrucţiuni privind serviciile de credit, personalul acceptat să administreze credite etc.;
4 probleme referitoare la realizarea creditelor, cuprinzând ele-mentele de bază ale
politicii de colectare, proceduri pentru transmiterea decontărilor către departamentele speciale de
colectare etc.;
5 procesul de analiză şi evaluare a împrumutului, cuprinzând specificaţii cu privire la
responsabilităţile funcţiei de analiză a creditelor, sistemul de evaluare utilizat pentru evaluarea
clienţilor, vizând calitatea creditelor individuale şi caracteristicile portofoliului de împrumuturi al
diferitelor departamente în spaţiul geografic;
6 apendix, cuprinzând definiţiile termenilor utilizaţi, precum şi exemple referitoare la
orice formular utilizat în procesul de creditare împreună cu instrucţiunile de completare a
formularelor.
3.2. Elemente suplimentare

În plus, pot fi luate în considerare următoarele elemente supli-mentare pentru elaborarea
unei politici de credit complete, elemente diferenţiate de la bancă la bancă:
1 consideraţii privind legislaţia, reglementări privind limitări şi constrângeri;
2 delegarea de autoritate, privind sfera de responsabilitate a angajaţilor;
3 tipuri de extensiune a creditelor, ce tipuri de credite sunt sau nu acceptate;
4 stabilirea preţurilor, pe categorii de produse şi servicii bancare, uniformizarea acestora
în cadrul aceleiaşi pieţe, ca ghid pentru determi-narea ratelor şi taxelor;
5 mărimea pieţei, în funcţie de dimensiunea şi sofisticarea organi-zării proprii, abilităţile
de a oferi servicii clienţilor, capacitatea de a accepta riscuri etc.;
6 procedurile de garantare a creditelor, care pot fi prezentate într-un manual separat,
specifice fiecărui tip de credite şi fiecărei categorii de rată.
Pentru stabilirea prevederilor cu privire la aprobarea împrumuturilor, sunt necesare
următoarele specificaţii:
o definirea creditelor garantate şi negarantate;
o definirea datoriei totale a clientului, pentru a proteja banca împotriva extinderii creditului
acordat aceluiaşi client de către aceeaşi filială, sucursală sau de către acelaşi ofiţer de credit;
o instituirea comitetelor de credite, care vizează structura acestora, procedurile de vot şi
volumele maxime de credite ce pot fi aprobate, care pot diferi pe tipuri de credite;
o stabilirea autorizărilor combinate, prin care anumite persoane pot aproba împreună un
anumit volum de credit;
o listarea autorităţilor (competenţelor) individuale, cu nume şi volum de credite, garantate
sau negarantate, pe tipuri de credite.
O situaţie separată cu împrumuturile acceptabile şi inacceptabile este importantă, în ea
urmând să se distingă totodată tipurile de credite ilegale şi speculative.
În funcţie de experienţa băncii, tipurile de credite care pot fi inacceptabile includ
împrumuturi la termen peste o anumită scadenţă (maturitate), împrumuturi imobiliare pe termen
lung nerezidenţiale, credite reînnoibile (revolving), credite altor instituţii financiare.
4. Procesul de creditare
4.1. Cadrul general
Procesul de bază al creditării este prezentat în schema din figura nr. 9.
262
Figura nr. 9. Procesul creditării
Fiecare funcţie de bază a creditării are o structură de organizare specifică, datorită, printre
altele, diferenţei cu privire la controlul exercitat de către ofiţerii de credit.
Aspectele particulare care diferenţiază creditul comercial de alte tipuri de credite includ
iniţierea creditului, administrarea şi operaţiunile legate de credit şi celelalte funcţii de realizare
(back-office). Ofiţerul creditului comercial nu este numai administrator al portofoliului de credite,
dar ţine şi contabilitatea derulării colectării împrumutului, având relaţii complete cu clientul,
incluzând şi funcţia de achiziţionare de depozite.
Ofiţerul intervievează clientul şi obţine informaţii referitoare la situaţia sa financiară,
adoptând decizia acordării, respingerii şi determinării clauzelor creditului (scadenţă, garanţii, rate
ale dobânzii, colaterale etc.). Ofiţerul de credit este sprijinit de personalul operaţional şi
funcţional, prin analize, stabilirea istoriei relaţiilor cu clientul, pregătirea documentelor privind
colateralele, colectarea principalului şi a dobânzilor.
Creditul de consum se diferenţiază de cel comercial prin faptul că ofiţerul împrumutului în
rate, care iniţiază împrumutul, nu este implicat în colectarea rambursării acestuia. Creditul de
consum este mai specializat decât cel comercial, cu activităţi delimitate în compartimente de
iniţiere (contractare) a împrumutului, de investigare, de administrare, de realizare a serviciilor, de
colectare a plăţilor etc. În plus, creditul de consum implică credite directe, acordate de către
bancă, şi credite indirecte, intermediate de către dealeri.
Creditul ipotecar implică, de asemenea, divizarea responsabilităţilor, ofiţerul de credite
realizând iniţierea, contractarea creditelor, în timp ce colectarea şi serviciile sunt realizate de către
specialişti.
În marile bănci, o funcţie importantă, organizată în cadrul unui departament, este revizuirea
creditului, a portofoliilor specifice de credite comerciale, de consum, ipotecare, incluzând: analiza
tehnicilor de creditare utilizate de către ofiţerii de credit; ordonarea creditelor în funcţie de riscuri;
examinarea concentrării creditelor pe ramuri şi tip de clienţi.
4.2. Procesul creditului

Universitatea comercial
Spiru Haret
Derularea procesului de creditare a firmelor implică 7 faze, şi anume:
a) cererea de credit;
263
b) analiza creditului;
c) decizia;
d) pregătirea documentaţiilor;
e) încheierea contractului;
f) înregistrarea creditului;
g) servicii de credit.
1 cererea de credit, implicând ofiţerul de credite: solicitarea, interviul iniţial şi selectarea,

obţinerea situaţiei financiare şi a cerinţelor clientului;
2 analiza creditului, implicând departamentul de credite: compararea situaţiilor
financiare, verificarea depozitelor şi a istoriei clientului, pregătirea raportului cu recomandări,
analiza în comitetul de credit;
3 decizia, implicând ofiţerul de credit: aprobare, respingere, modificare, negocierea
condiţiilor, prezentarea recomandărilor, revizuirea probabilă;
4 pregătirea documentaţiilor, implicând departamente funcţionale: pregătirea notelor,
contractelor, documentelor privind colateralele, contractele vizând necolaterarele, păstrarea
chitanţelor;
5 încheierea contractului, implicând ofiţerul de credite: obţinerea semnăturilor clientului,
primirea colateralelor (acţiuni, obligaţiuni, titluri etc.), încasarea sumelor;
6 înregistrarea, implicând departamente funcţionale: pregătirea registrelor, a fişelor de
intrări, clasificarea şi codificarea, revederea colateralelor pentru negociere, adaptarea creditului la
politicile băncii etc.;
7 servicii şi administrare:
8 implicând departamente funcţionale: pregătirea docu-mentelor de plată a
creditului, revizuirea plăţilor, pregătirea dosarelor generale şi auxiliare de înregistrare;
9 implicând ofiţerul de credit: obţinerea periodică a situaţiei financiare a clientului,
inspectarea periodică a clientului, revizuirea acordurilor din contractul de credit;
10 implicând departamentul de credit: revizuirea periodică a situaţiilor financiare,
testarea încadrării în condiţiile contrac-tului de împrumut;
11 implicând departamentul de analiză a împrumutului: ordonarea riscurilor
creditului, revizuirea creditelor pentru încadrarea în politica băncii, în standardele de
credit, verificarea abilităţilor ofiţerilor de credite şi pregătire.
La înregistrarea cererii de împrumut, ofiţerul trebuie să obţină maxim de informaţii
relevante despre client, referitoare la istoria creditelor anterioare, situaţia împrumuturilor actuale,
situaţia financiară, situaţia legală a clientului, situaţia pieţei etc.
Analiza creditului presupune compararea evoluţiei financiare a clientului, pe baza
bilanţurilor şi conturilor de rezultate, a altor informaţii suplimentare (de exemplu, situaţia
depozitelor), analistul pregătind raportul şi recomandările pentru ofiţerul de credite.
Pe baza recomandărilor analistului, ofiţerul apreciază dacă raportul evidenţiază corect
capacitatea de rambursare şi caracterul clientului. În final, ofiţerul are 3 alternative: să respingă
cererea, să o aprobe ca atare, să o aprobe cu modificări, în sensul solicitării de colaterale, de
garanţii adiţionale etc.
După adoptarea deciziei, ofiţerul de credite notifică cererea şi nego-ciază condiţiile
creditului, după care iniţiază aprobarea creditului, prin care se oficializează scadenţa, rata,
eşalonarea rambursării, clauzele supli-mentare, indicându-se valoarea colateralelor şi
documentele adiţionale.
Universitatea
4.3. Procesul Spiru Haret
creditului de consum
Creditele de consum sunt împărţite în două operaţii principale – credit direct şi credit
indirect (prin dealeri). Procesul creditului de consum este similar celui comercial, diferenţa
264
esenţială constând în aceea că ofiţerul de credite este implicat numai în deciziile din prima fază.
Procesele subsecvente sunt efectuate de către grupuri specializate, îndeosebi de colectare sau de
ajustare.
Ajustările presupun colectori prin telefon, care contactează clienţii pentru a determina
motivele nerespectării clauzelor, ceea ce reclamă mai mult personal de contact în procesul de
colectare, consumatorii fiind afectaţi de mulţi factori externi, precum şomaj sau probleme
familiale, acestea determinând întârzierea plăţilor. În acest sens, departamentul de ajustare este
considerat domeniul de pregătire iniţială a ofiţerilor de credit. Ajustorul se familiarizează cu
atitudinile consumatorului faţă de obligaţiile de plată şi cu factorii care afectează slujba, profesia,
venitul, averea şi datoriile consumatorului.
4.4. Procesul creditului ipotecar

Principala diferenţă dintre creditele ipotecare şi celelalte tipuri de credite constă în
colaterale, acestea incluzând evaluarea proprietăţii de către un evaluator extern sau intern.
Evaluarea comercială va include valori bazate pe fluxul de venituri din proprietate, creditele
pentru locuinţe putând reclama aprobări de la diferite instituţii administrative.
Ofiţerul de credite răspunde de deciziile din prima fază, în funcţie de mărimea băncii
încheierea contractului fiind realizată de către ofiţerul de credite sau de un specialist în
contractări.
Un tip special de credite este creditul pentru construcţii, în acest caz fiind necesară analiza
completă a clientului şi a constructorului, fie de către ofiţerul de credit, fie de către departamentul
specializat, evaluându-se proiectul de construcţie, care include planurile şi specificaţiile. După
aprobarea împrumutului este stabilit un program cu constructorul pentru evoluţia creditelor
restante odată cu progresul construcţiei, inspectarea construcţiei evidenţiind plăţile ce trebuie să
fie efectuate către subcontrac-tanţi; după finalizarea plăţilor titlul de proprietate va fi degrevat
financiar.
5. Funcţiile de susţinere
5.1. Operaţiunile departamentului de credite

Departamentul de credit comercial este o funcţie de susţinere importantă a băncii, incluzând
următoarele activităţi:
1 culegerea informaţiilor financiare despre persoane şi firme;
2 organizarea şi structurarea informaţiei, pentru a facilita analiza şi utilizarea acesteia;
3 analiza informaţiilor colectate, când este nevoie;
4 formularea de recomandări privind creditul pe baza analizelor;
5 furnizarea de informaţii despre credit solicitate de către bănci şi alte instituţii legale.
Dosarele de credit constituie o sursă importantă de informaţii pentru ofiţerul de credit,
aceste dosare incluzând:
o istoricul clientului, care oferă informaţii referitoare la relaţiile băncii cu clientul, precum
conturile de depozit, creditele specifice solicitate, aprobate şi respinse, modul de rambursare a
creditelor primite. Pentru noii clienţi se obţin informaţii din interviuri, de la băncile cu care
clientul a avut relaţii şi din alte surse disponibile;
o memorandumul creditului, care conţine informaţii referitoare la orice contact al ofiţerului
cu clientul, incluzând volumele creditelor şi scadenţele de rambursare sau reînnoire, sursele de
rambursare, utilizarea planificată a fondurilor şi orice alte informaţii ce pot clarifica
comportamentul financiar al clientului;
o situaţia financiară, care include tabele cuSpiru
Universitatea informaţii
Haret financiare despre client, informaţii
obţinute de la contabilii clientului şi prelucrate de către analistul de credit, care calculează un set
de rate prin care caracterizează performanţele financiare ale clientului;
265
o investigaţiile referitoare la credit, care cuprind orice fel de informaţii primite de către
bancă de la solicitanţii de credit, aceste informaţii fiind reînnoite periodic. În plus, ofiţerul de
credit şi analistul se vor informa dacă utilizarea creditului se realizează într-un mod favorabil
asigurării unor relaţii normale de rambursare a creditului.
Termenii împrumutului pot include un acord de creditare, care reprezintă o formulare
scrisă a condiţiilor de performanţă cerute clientului pentru aprobarea creditului, incluzând dosarul
de credit, în anumite cazuri fiind necesară şi garantarea de către anumite agenţii. Condiţiile
acestui acord sunt revizuite periodic, multe bănci stabilind un program de revizuire periodică a
creditului şi de obţinere a situaţiilor financiare curente.
Dosarele de credit în cazul creditelor ipotecare şi de consum sunt păstrate de către
departamentele specializate, aceste dosare conţinând cererea de credit, verificările creditului, alte
documente de susţinere, aceste dosare fiind mai puţin extinse decât în cazul creditelor comerciale,
dar mai standardizate decât acestea.
5.2. Operaţiile de creditare
Operaţiile de creditare includ operaţiuni de secretariat şi birocratice, pregătirea contractelor,
notelor, a documentaţiei privind colateralele şi păstrarea chitanţelor pentru colateralele primite, o
parte importantă a procesului de documentare constând în stabilirea dobânzilor legale la
colaterale. Personalul implicat în operaţiile de creditare înregistrează creditele acordate de către
bancă în registre generale şi auxiliare, urmărind plata principalului şi a dobânzii şi pregătind
rapoarte referitoare la întârzierile la plată, în scopul mobilizării ofiţerilor de credit pentru
contactarea clienţilor în vederea efectuării plăţilor.
Colateralele sunt păstrate, titlurile trebuind să fie negociabile pentru a putea fi lichidate în
cazul în care clientul falimentează.
Personalul angajat în operaţiile de creditare trebuie să aibă cunoştinţe exacte despre politica
de credit a băncii şi diferitele nivele de autoritate şi aprobare, trebuie să înţeleagă documentele
necesare pentru fiecare tip de credit şi modul cum se completează fiecare formular.
Coordonatorul operaţiilor de creditare trebuie să sesizeze ofiţerului de credite orice abatere sau
deficienţă de la politica de creditare a băncii, trebuind să dispună de autoritatea şi
responsabilitatea necesare pentru acţiunile din sfera sa operativă.
6. Managementul pierderilor potenţiale din credite

6.1. Cerinţele managementului
Managementul şi controlul pierderilor din credite constituie una din faţetele importante ale
operaţiilor băncii, o proastă administrare a portofoliului de credite putând avea un impact negativ
semnificativ asupra capitalului şi veniturilor. Cu cât mai extinse sunt pierderile din credite, cu atât
mai mari sunt provizioanele pentru pierderi în contul de venituri, determinând diminuarea
profitului şi, implicit, a valorii capitalului băncii.
Abordarea sistematică a managementului pierderilor potenţiale din credite presupune
realizarea următoarelor cerinţe:
1 implementarea şi dezvoltarea unei politici de creditare corecte;
2 dezvoltarea unei organizări departamentale puternice, cu responsabilităţi clar definite;
3 dezvoltarea unui program de revizuire a creditelor pentru facilitarea controlului asupra
calităţii portofoliului de credite şi identificarea împrumuturilor proaste cât mai rapid;
4 stabilirea dosarelor de credit cuprinzătoare pentru fiecare client, care să cuprindă istoria
generală şi informaţii esenţiale, informaţii financiare complete, un acord cu privire la rambursări
şi toate tranzacţiile de credit cu clientul;
Universitatea
5 dezvoltarea tehnicilor şi procedurilor Spiruîmprumuturi
pentru Haret problematice;
6 dezvoltarea instrumentelor şi tehnicilor necesare pentru supravegherea împrumuturilor
problematice;
266
7 recunoaşterea faptului că fiecare caz de colectare a împrumuturilor este puternic
individualizat;
8 instituirea unui program efectiv de urmărire a împrumuturilor restante, pentru
redresarea maximă a acestora;
9 examinarea experienţei cu privire la pierderile periodice de credite în relaţie cu
experienţa trecută şi cu media naţională şi conform politicii de credite şi procedurilor de creditare.
6.2. Managementul sistemului informaţional

Accesul la informaţii referitoare la atributele creditelor este un instrument important pentru
administrarea efectivă, sistemul contabilităţii împrumuturilor comerciale fiind îndeosebi
important pentru obţinerea ratelor, valorilor nominale, scadenţelor. În plus, împrumuturile sunt
codificate pe clase de colaterale, ofiţeri de credit şi ramuri, procedurile standard de operare
furnizând, de regulă, raportări lunare sau mai frecvente, care trebuie să permită identificarea
împrumuturilor cu probleme, evidenţiindu-le rapid.
Dezvoltarea unui sistem de management informaţional cu privire la împrumuturi, la credite
oferă o bază de date care permite accesul la informaţii performante despre clasele de colaterale,
localizarea geografică, ramuri, agregatele valorice ale acestor atribute ale împrumuturilor putând
fi comparate pentru a evalua concentrarea portofoliului şi a ajusta alocarea portofoliului, dacă este
necesar. Totodată, baza de date permite corelarea depozitelor cu împrumuturile şi alte conturi
înrudite pentru analiza profitabilităţii şi determinarea strategiei de marketing.
Sistemul bazei de date pentru credite extinde sistemul contabilităţii creditelor, prin faptul că
el colectează date despre atributele (caracteristicile) creditelor, care pot fi regăsite conform unor
criterii specifice, oferind avantajul că informaţia necesară poate fi redusă, ea fiind mai adecvată
conducerii decât informaţia obţinută din listarea completă a sistemului de credite, care necesită un
efort semnificativ pentru a deduce caracteristicile pertinente ale creditelor. Inovaţiile infor-matice
recente în baza de date permit furnizarea rapidă şi cu costuri reduse a informaţiilor referitoare la
caracteristicile-cheie ale creditelor, pentru monitorizarea acestora şi pentru ajustarea planificată a
portofoliului.
6.3. Revizuirea creditelor

6.3.1. Necesitatea revizuirii
Revizuirea împrumuturilor realizează evaluarea împrumuturilor pe baza studierii
documentaţiei de fundamentare, a dosarului de credit, examinând lichiditatea şi calitatea
împrumuturilor. Pe baza acestei revizuiri, împrumuturile sunt grupate pe categorii, pe clase,
precum, substandard, cu pierderi, îndoielnice şi alte categorii speciale (care au colaterale
deficiente), în funcţie de posibilităţile de colectare sau de gradul de improbabilitate a rambursării.
Realizarea scopului revizuirii depinde de tehnicile statistice utilizate pentru selectarea
împrumuturilor supuse examinării şi de gradul de ordonare a portofoliului de către bancă. Gradul
de încredere al revizuirilor interne depinde de calitatea şi frecvenţa acestora.
Dimensiunea băncii determină gradul de dificultate în monitorizarea portofoliului de
credite, această dificultate depinzând de factori, precum: operaţiile multiramuri, metode
sofisticate de finanţare, natura diversă a procedurilor de finanţare (a agriculturii, prin leasing, prin
efecte comerciale etc.).
Revizuirea împrumuturilor cuprinde trei proceduri distincte:
1 revizuirea precreditare, care oferă asistenţă ofiţerului de credit în structurarea
împrumutului înaintea acordării acestuia, fiind necesară în cazul împrumuturilor noi sau al celor
restructurate; Universitatea Spiru Haret
2 revizuirea postcreditare, care oferă servicii valoroase privind evidenţierea problemelor
pentru ofiţerul de credite, solicitat cu angajarea noilor credite. Această revizuire serveşte la
detectarea, cât mai rapidă, a creditelor problematice, care vor putea genera pierderi, a
267
discrepanţelor din documentaţii, a încălcării reglementărilor şi politicilor de credit, precum şi la
iniţierea acţiunilor corective;
3 revizuirea împrumuturilor speciale, care este iniţiată de către manageri când aceştia
sesizează că anumite împrumuturi pot genera dificultăţi în rambursare.
6.3.2. Organizarea revizuirii creditelor
Independenţa funcţiei de revizuire a creditelor reprezintă caracteristica esenţială, această
funcţie delimitându-se clar de funcţiile structurale, pe domenii de activitate, ale băncii; scopul
principal al acestei funcţii este de a avertiza conducerea băncii asupra potenţialelor probleme,
managementul putând iniţia acţiuni de corecţie prin funcţiile structurale, prin ofiţerii de credite.
De independenţa acestei funcţii depind obiectivitatea realizării revizuirii, modul în care este
realizată această funcţie în cadrul băncii.
Există 4 alternative de plasare a funcţiei în structura organizatorică a băncii:
1 departament de audit subordonat comitetului directorilor;
2 funcţie independentă, depinzând de comitetul directorilor;
3 funcţie depinzând de şeful departamentului de credite;
4 funcţie depinzând de şeful ofiţerilor de credite.
Fiecare din cele 4 alternative prezintă avantaje şi dezavantaje, adoptarea uneia dintre
alternative depinzând de condiţiile concrete de funcţionare a băncii.
6.3.3. Sistemul de rating al împrumutului
Sistemul de rating sau de ordonare a creditelor constituie un mijloc de clasificare a
împrumuturilor în vederea monitorizării, creditele căzute în anumite clase necesitând o
monitorizare continuă, în timp ce creditele care au urcat în clasele superioare solicită o
monitorizare minimă.
Au fost dezvoltate două tipuri de rating:
1 Ratingul obiectiv, care cuantifică anumiţi indicatori ai situaţiei financiare, colateralelor,
documentaţiilor şi ai calităţii situaţiilor financiare (de exemplu, confidenţialitatea informaţiilor);
în funcţie de valorile numerice ale fiecărei categorii de indicator se construieşte un rating
compozit, pe baza căruia se ordonează creditele.
2 Ratingul subiectiv, care depinde de judecăţile celui ce revizu-ieşte creditul, acesta
plasând împrumutul în seria de clase definite, fără a aloca valori numerice informaţiilor
specificate, precum ratele financiare.
În ambele tipuri de rating, creditele sunt delimitate în clase, în funcţie de gradul lor de
rambursabilitate, care depinde de factori interni sau externi celui împrumutat.
Categorial, pot fi distinse următoarele clase (prezentate, de altfel, şi într-un capitol anterior):
1 A: credite sigure, standard, bazate pe colaterale lichide cu marje sau susţinere adecvată
pe situaţii financiare solide;
2 B: credite dezirabile, substandard, mai puţin sigure ca primele, dar cu situaţie financiară
puternică sau garantate prin alte titluri negociabile;
3 C: credite satisfăcătoare, în observaţie, cu o situaţie financiară mediocră sau medie,
vulnerabile la eventualele modificări ale mediului economic şi financiar;
4 D: credite îndoielnice, cu deficienţe semnificative în situaţia financiară sau a altor
componente ale activităţii (piaţă, tehnologie, reţea);
5 E: credite cu pierderi, care prezintă o mare probabilitate de a genera pierderi.
Ultimele două clase de credite sunt continuu monitorizate şi supuse revizuirii, în sensul
creşterii ratingului.
Fiecare ordonare a creditelor poate fi introdusă într-un sistem de informare a managerilor ca
elemente distincte, putând fi furnizateUniversitatea Spiru Haret
rapoarte periodice care cuprind o clasificare a creditelor şi
specificaţii suplimentare referitoare la client, sumă, scadenţe, locaţia sectorială sau geografică şi
ofiţerul de credit implicat.
268
6.3.4. Identificarea creditelor problematice
Cu cât mai rapidă este detectarea unui împrumut problematic, cu atât creşte probabilitatea
ca acesta să fie rambursat, anumite semnale de avertizare timpurie indicând că există sau nu
probleme la un împrumut, asemenea semnale fiind:
1 situaţii financiare întârziate;
2 încălcări ale legii, nerespectarea reglementărilor;
3 înrăutăţirea relaţiilor cu clientul;
4 scăderea activităţii economice;
5 alte semnale: îmbolnăvire, moarte, probleme familiale, comportament iresponsabil,
reînnoirea neaşteptată a creditului etc.
O sursă principală de informaţie disponibilă managerilor o reprezintă raportul de examinare
a situaţiei de fond, care detaliază şi clasifică creditele în cadrul portofoliului, alte surse fiind:
diferite situaţii interne ale clientului, raportul managerilor, experienţa istorică pe tipuri de credite,
garantarea creditelor prin colaterale etc.
Prin luarea, din timp, în considerare a semnalelor de avertizare şi prin dezvoltarea unui
proces de colectare a informaţiilor pentru identificarea creditelor problematice, banca face paşi
semnificativi pe calea tratării creditelor problematice.
6.4. Tratarea creditelor problematice

După identificarea împrumutului problematic, ofiţerul de credite trebuie să decidă asupra
acţiunii ce trebuie întreprinsă, primul pas fiind identificarea cauzelor dificultăţilor clientului.
Dacă clientul este cooperant, ofiţerul poate adopta atitudinea „aşteaptă şi vezi”, monitorizându-l
îndeaproape, dacă nu înregistrează progres, adoptând o atitudine mai agresivă, implicând chiar
anularea creditului, ceea ce conduce la reabilitarea firmei sau la lichidarea acesteia.
Tratarea creditelor problematice se realizează prin proceduri vizând debitorii, ca:
reabilitarea, lichidarea sau preluarea proprietăţii debitorului.
6.4.1. Reabilitarea
Reabilitarea constă în transformarea unei companii slabe într-o companie puternică, cu
performanţe, aceasta implicând timp şi efort, luându-se în considerare gradul de implicare a
băncii, precum şi costurile şi beneficiile reabilitării. În acest sens, se elaborează un plan de
reabilitare care poate viza: reducerea sau eliminarea cheltuielilor inutile, reducerea stocurilor, a
echipamentelor nefolosite sau inutile, analiza structurii datoriilor, a serviciului datoriilor, a cash-
flow-ului, identificarea posibilităţilor de creştere a capitalului, eliminarea activităţilor neprofi-
tabile, îmbunătăţirea sau înlocuirea managementului etc.
Reabilitarea poate implica modificarea condiţiilor împrumutului sau restructurarea datoriei,
în condiţiile existenţei pieţelor pentru produsele companiei şi ale existenţei de suficiente active
viabile care să acopere lichidarea diferitelor datorii.
O modificare a condiţiilor creditului poate rezulta din recunoaşterea pierderilor, a faptului
dacă suma viitoare a tuturor plăţilor cu principalul şi dobânda în noile aranjamente este mai mică
decât soldul curent al creditelor înregistrate.
6.4.2. Lichidarea
Banca poate conchide că supravieţuirea pe termen lung a clientului este improbabilă şi
decide să determine lichidarea în scopul de a satisface creditorii, acceptarea acestei soluţii
implicând un plan de acţiune care cuprinde metoda de lichidare şi de achitare a datoriilor. O
condiţie în procesul de lichidare este ca banca să dispună de control asupra activelor pentru a se
asigura că veniturile din vânzare sunt Universitatea
folosite pentru a lichida
Spiru Haret datoriile.
6.4.3. Utilizarea echipei de reabilitare
269
Există câteva posibilităţi de constituire a echipei de reabilitare:
1 implicarea unui creditor, care poate extinde însă fondurile adiţionale avansate, afectând
activitatea normală de creditare, în condiţiile în care rambursarea creditelor nu accelerează
stingerea datoriilor;
2 utilizarea specialiştilor în reabilitare şi lichidare, care pot face o delimitare strictă între
interesele băncii şi cele ale clientului, ofiţerul de credite prezentând punctele slabe ale derulării
rambursării creditului;
3 constituirea unei echipe mixte, formată din creditor şi specialişti; creditorul, fiind mai
familiarizat cu problemele debitorului, poate sesiza mai bine potenţialul de performanţă al
debitorului, specialiştii utilizând aceste informaţii în negocierea cu debitorul, acesta din urmă
recunoscând modificarea poziţiei băncii în procesul reabilitării.
6.4.4. Remedii legale
Dacă o bancă contractează un credit, ea dispune de unele drepturi:
1 dreptul contraprestaţiei, în sensul că banca poate utiliza orice depozit al clientului
pentru a recupera un împrumut al acestuia;
2 stocurile, echipamentele, construcţiile pot fi confiscate în cazul când compania este
închisă sau lichidată;
3 dacă proprietatea este preluată de către bancă pentru a acoperi parţial sau complet
datoriile, se va stabili valoarea de piaţă a proprietăţii la data achitării datoriilor. De regulă, dacă
valoarea activelor este mai mică decât valoarea înregistrată a datoriei, banca va înregistra o
pierdere, prin reducerea proporţiei pierderilor din credite, precum şi prin reclasificarea creditului
în alte active proprii;
4 banca poate forţa un faliment fără acordul clientului, dacă şi ceilalţi creditori sunt de
acord.
7. Evaluarea pierderilor din credite

7.1. Estimarea proporţiei pierderilor
Unii factori influenţează riscul portofoliului de împrumuturi:
1 Creşterea concentrării împrumuturilor restante la un grup de clienţi sau de domenii
(ramuri).
2 Creşterea creditelor în funcţie de depozitele clienţilor.
3 Creşterea restanţelor la împrumuturi, ceea ce duce la creşterea şanselor ca unele dintre
acestea să devină nerecuperabile.
Un portofoliu de credite conţine multe împrumuturi care limitează creşterea riscurilor,
precum împrumuturile de dimensiuni mici, care sunt puţin riscante, şi, de asemenea, creditele
care au tendinţa de reînnoire, acestea fiind achitate anticipat.
Scopul determinării proporţiei pierderilor din credite este de a „curăţa” câştigurile de
pierderile reale din credite timp de un an. Practica realizării unei ajustări adecvate a acestei
proporţii confruntă veniturile cu cheltuielile pentru o perioadă, făcând mai semnificativă
evidenţierea câştigurilor în situaţiile financiare.
Dacă o bancă este un creditor agresiv, ea nu acordă atenţie riscurilor, în condiţiile în care
riscurile portofoliului cresc pe fondul creşterii veniturilor din dobânzi. Dacă nu se iau în
considerare riscurile suplimentare, se evidenţiază numai creşterea veniturilor, iar în cazul
înregistrării unor pierderi efective, evidenţierea proporţiei pierderilor în situaţiile financiare va fi
inadecvată pentru a acoperi riscurile normale, iar extinderea datoriilor suplimentare se va regăsi
în situaţia financiară efectivă, stabilirea proporţieiSpiru
Universitatea la nivelul
Haret adecvat diminuând câştigurile anuale
ale băncii.
Standardele de contabilitate prevăd că estimarea unor pierderi din credite mai mari poate
afecta venitul dacă că sunt îndeplinite 2 condiţii:
270
1 informaţia disponibilă înainte de elaborarea situaţiilor financiare indică faptul că este
probabil ca un activ să fie afectat sau ca o datorie să se producă până la data elaborării situaţiei
financiare;
2 suma pierderii poate fi estimată rezonabil.
Managementul băncii are responsabilitatea realizării unei estimări a pierderilor potenţiale,
auditorul extern având rolul de a revizui evaluările managementului pentru a determina adecvarea
proporţiei pierderilor din credite.
Următorii factori pot fi luaţi în considerare de către managementul băncii în evaluarea
portofoliului de credite: compoziţia portofoliului de împrumuturi; împrumuturile problematice
potenţiale identificate; tendinţa de evoluţie pe categorii majore de împrumuturi; pierderile
anterioare şi experienţa în acoperirea acestora; concentrarea împrumuturilor; dimen-siunea
expunerilor creditelor individuale; gradul de încredere al creditelor; valoarea totală a
împrumuturilor şi a împrumuturilor problematice; proceduri şi politici de creditare, colectare şi
redresare; condiţiile economice locale, naţionale, internaţionale.
În luarea în considerare a factorilor menţionaţi, managementul trebuie să prezinte o
autoevaluare a funcţiilor de creditare, a personalului şi a portofoliilor, aceşti factori fiind luaţi în
considerare şi de către auditul extern în evaluarea adecvării proporţiei pierderilor din credite.
Revizuirea portofoliului de credite şi a creditelor individuale poate fi susţinută prin
dovedirea cu documente a procesului de revizuire, sub următoarele aspecte cuprinse în formularul
standardizat: situaţii ale clien-tului cu privire la credite şi rambursarea acestora; aspecte
suplimentare şi garanţii; credite legate; situaţia colateralelor; giranţii; clasificarea creditelor;
informaţii financiare; comentarii ale ofiţerului de credite.
Formularul conţine informaţiile de bază referitoare la împrumut, care se obţin din dosarul
de credit sau din sistemul de informaţii extins despre împrumut. Ofiţerul de credite trebuie să
realizeze o evaluare a performanţelor aşteptate ale creditului, să determine pierderile potenţiale,
care vor fi luate în considerare în determinarea proporţiei pierderilor din credite. El trebuie să
identifice valoarea pierderii aşteptate, evaluarea luând în considerare scenariile posibile de
conversie a colateralelor pentru a acoperi îndatorarea clientului.
Rezultatul revizuirii individuale şi estimării pierderilor din împrumuturile constitutive
portofoliului pot fi sistematizate pe categorii de credite, utilizând situaţia estimării proporţiei
pierderilor din credite, situaţie prezentată în continuare.
Partea comună a proporţiei este determinată subiectiv, deoarece ea presupune ca
managementul să ajusteze nivelul proporţiei bazat pe factori necuantificabili, precum tendinţele
economiei, nivelul aşteptat al ratei dobânzii etc.
Riscul inerent poate fi stabilit luând în considerare creditele problematice imprevizibile,
care ar putea deveni credite problematice efective. De regulă, proporţia va fi ajustată în plus,
pentru a reflecta incertitudinea asupra performanţei creditelor care nu sunt selectate pentru
revizuirea individuală şi care se bazează pe presupuneri ce s-ar putea modifica în viitor.
În tabelul nr. 13 este prezentată schematic situaţia estimării proporţiei pierderilor din
credite.
Tabelul nr. 13
Situaţia estimării proporţiei pierderilor din credite
Categoria Proporţia estimată
Minimă Maximă
0 1 2 3 4
Credite cu
pierderile Universitatea Spiru Haret
identificate
Credite
combinate
271
Carduri de credit
Ipoteci
rezidenţiale
Alte credite
Alte împrumuturi
Categoria A
Categoria B
0 1 2 3 4
Categoria Z
Instrumente de
credit
Scrisori de credit
în aşteptare
Credite garantate
Alte credite
Partea comună
Total
În concluzie, procesul evaluării nivelului proporţiei pierderilor din credite implică judecăţi
diverse, însă acestea sunt ghidate de logică şi raţionament şi, în acest sens, pentru diminuarea
erorilor şi rafinarea analizei, situaţia estimării proporţiei poate fi completată cu categorii
suplimentare de credite.
7.2. Tratarea fiscală a pierderilor din credite

Dacă un credit se dovedeşte în final ca fiind necolectabil, banca trebuie să-l preia, să
suporte datoria nerambursată de către client. Preluarea creditelor de către bancă reduce rezervele
constituite pentru pierderi din credite, banca înregistrând profituri mai mici, determinând
diminuarea capitalului propriu al băncii şi afectând negativ lichiditatea băncii. Pentru a înţelege
adecvat informaţiile şi implicaţiile, este necesară clarificarea terminologiei, următorii termeni
fiind utilizaţi pentru a descrie calitatea creditelor şi pierderile din credite:
Preluările brute de credite (PBC): dacă o bancă recunoaşte oficial că un împrumut este
necolectabil, banca îl preia, suportând debitul. În sens contabil, ea anulează creditul, deducând
valoarea acestuia din rezervele pentru pierderi.
Recuperări (RC): recuperările reprezintă încasări actuale din împrumuturi preluate anterior
de către bancă, fiind adăugate la rezervele pentru pierderi.
Preluarea netă de credite (PNC): se obţine prin deducerea lui RC din PBC, conform
formulei: PNC = PBC-RC.
Provizioane pentru pierderi din credite (PPC): sunt înregistrate în contul de venituri ca o
deducere din venit şi reprezintă o alocare de rezerve pentru pierderi din credite. Ele constituie o
estimare de către bancă a venitului reportat, care nu va fi primit datorită plăţilor anticipate,
nereprezentând însă o cheltuială efectivă.
Rezerve pentru pierderi (RVP): sunt un contra-activ (activ negativ) în bilanţ şi reprezintă
provizioanele cumulate pentru pierderi din credite minus preluările nete de credite. Mărimea ratei
admisibile a rezervelor este determinată ca un procent din creditele autorizate acordate. Procentul
variază de la bancă la bancă şi se bazează pe experienţa istorică a fiecărei bănci în ceea ce
priveşte pierderile. Reglementativ, suplimentarea rezervelor
Universitatea Spiru Haret este limitată la cea mai mare sumă
egală cu rata medie a preluărilor din creditele totale dintr-o perioadă trecută determinată, de
272
regulă 5 ani, înmulţită cu creditele totale la sfârşitul anului sau o sumă suficientă pentru a aduce
rezerva la nivelul de bază al acesteia la începutul anului fiscal.
Credite noncurente sau datorate din trecut (CDT): sunt credite în care clientul este în
întârziere, cu peste 90 zile, a plăţii principalului şi dobânzii.
Credite restructurate (CRS): credite pentru care banca negociază condiţiile şi acordă
concesii clientului în ceea ce priveşte rata dobânzii, scadenţa, sau reducerea principalului.
Reglementările bancare obligă băncile să-şi majoreze rezervele în condiţiile extinderii
creditelor problematice, precum şi datorită percepţiei generale asupra calităţii activelor băncii,
considerată mai joasă decât aceea sugerată de evoluţia pierderilor şi a câştigurilor înregistrate.
Această creştere a rezervelor rezultă din extinderea provi-zioanelor pentru pierderi din credite,
care reduce venitul net al băncii, ceea ce are o conotaţie negativă. Conform reglementărilor, o
bancă cu rezerve reduse şi capital scăzut nu poate plăti dividendele pe care le-ar dori. Rezervele
sunt recomandate, ele trebuie să fie suficiente pentru a acoperi preluările nete, o parte din acestea
fiind inclusă în definiţia reglementată a capitalului băncii.
Dacă o bancă înregistrează provizioane ridicate pentru pierderi din credite, rezerve pentru
pierderi ridicate şi venituri mari, ea este bine apreciată din ambele perspective. Ea este capabilă să
absoarbă pierderi viitoare, dar să şi demonstreze îmbunătăţirea performanţelor viitoare. O creştere
substanţială a pierderilor înregistrate, totuşi, creează percepţia că pierderile viitoare se vor extinde
şi că rezerva pentru pierderi se poate dovedi inadecvată. Capacitatea băncii de a plăti dividende
creşte în primul caz şi descreşte în cel de al doilea, în funcţie de preţul acţiunilor.
Dimensiunea rezervelor pentru pierderi din credite şi deducerile fiscale admisibile asociate
rezervelor reflectă evoluţia pierderilor efective din credite.
Băncile, în funcţie de reglementările fiscale, pot alege, pentru determinarea rezervelor, fie
metoda rezervei, fie metoda preluării directe pentru pierderile înregistrate.
Virtual, băncile folosesc metoda rezervei, dacă reglementările le permit să înregistreze
deduceri fiscale mai mari decât metoda preluării şi astfel să reducă datoria fiscală. Restricţionarea
reglementativă a alegerii băncilor prin plafonarea activelor vizate sau stabilirea unui procent al
creditelor, al împrumuturilor din capital, determină băncile să utilizeze metoda preluării. În acest
caz, băncile care au utilizat anterior metoda rezervei, dar pentru o perioadă scurtă, recapătă
deducerile excesive de care au beneficiat în anii anteriori, ele pierzând în acelaşi timp un refugiu
fiscal şi înregistrând astfel creşterea datoriilor fiscale, în condiţiile unei creşteri
necorespunzătoare a fluxurilor de lichidităţi.
În cazul metodei rezervei, băncile stabilesc un debit problematic sau rezerve pentru pierderi,
conform specificaţiilor reglementative, creditele considerate ca necolectabile în anul fiscal fiind
vizate de aceste rezerve, recuperările din creditele preluate anterior fiind scăzute din rezerve. La
sfârşitul fiecărei perioade de raportare, băncile pot efectua deducerea fiscală pentru surplusul de
rezerve care vor restabili un nivel adecvat.
Dimensiunea rezervei admisibile fiscal este determinată ca un procent din împrumuturile
autorizate, acordate, procentul variind de la bancă la bancă, în funcţie de evoluţia istorică a
pierderilor în cazul fiecărei bănci. Reglementările pot limita surplusurile la rezerve la o mărime
egală cu rata medie a preluărilor nete din totalul creditelor pe perioadă anterioară dată, de regulă 5
ani, înmulţită cu creditele totale la sfârşitul anului sau la o mărime suficientă să asigure nivelul de
bază al rezervei la începutul anului fiscal.
SUMARUL CAPITOLULUI
Procesul de creditare variază în funcţie de natura creditului: comercial, de consum şi
ipotecar, alocarea portofoliului depinzând de înţelegerea
Universitatea Spiru Haretadecvată a caracteristicilor fiecărui
portofoliu, a surselor de finanţare şi a cererii clienţilor.
Administrarea împrumutului presupune crearea şi managementul activelor riscante.
273
Procesul acordării împrumutului ia în considerare oameni şi sisteme pentru evaluarea şi
aprobarea împrumuturilor solicitate, nego-cierea scadenţelor, documentarea, transferarea sumei,
administrarea împrumuturilor mari etc. Cunoaşterea procesului şi conştientizarea constrângerilor
şi slăbiciunilor acestuia sunt importante în stabilirea scopului şi a obiectivelor diferitelor activităţi
şi pentru alocarea fondurilor disponibile pe diferite tipuri de împrumuturi, precum comercial, de
consum, ipotecar.
Administratorul de credite realizează setul de operaţiuni necesare pentru constituirea unui
portofoliu de credite avantajos, urmărind minimizarea riscurilor operaţionale asociate acordării
creditului.
Riscurile interne pe care administratorul procesului trebuie să le ia în considerare includ
diversificarea portofoliului, dimensiunea împrumutului, numărul de împrumuturi.
Datorită diferenţierii procesului de acordare a împrumutului în funcţie de tipul de
împrumut, abilităţile solicitate şi experienţa pentru fiecare tip de împrumut sunt diferite; totodată,
riscurile, costurile, profiturile, efectele sunt diferite, trebuind luate în considerare în alocarea
portofoliului.
Politicile de creditare formale (elaborate în scris) sunt importante pentru definirea
obiectivelor şi scopurilor şi pentru a asigura standarde consistente de creditare. Rezultatele finale
ale unei administrări eficiente a creditării pot fi minimizarea pierderilor din credite, diversificarea
portofoliului şi profiturile obţinute.
Managementul şi controlul pierderilor potenţiale din credite sunt unul din cele mai
importante aspecte ale practicii bancare. Trăsături importante ale sistemului de control sunt
suficienţa şi facilitatea informa-ţiei referitoare la credite şi sistemul de revizuire a creditelor.
Adecvarea proporţiei pierderilor din credite protejează câştigurile băncii împotriva
fluctuaţiilor datorate practicilor bancare necorespun-zătoare, deoarece cu cât clasele cele mai
extinse de credite conţin credite mai riscante, cu atât mai mult managementul inadecvat poate
conduce la insolvabilitatea băncii.
TERMENI-CHEIE
Administrarea creditului Ajustarea creditelor
Analiza împrumutului Ciclu de afaceri
Clasă de credite Colateral
Contract de credit Control al pierderilor din credite
Credit problematic Credit restant
Dosar de credit Evaluarea împrumuturilor
Limitarea riscului Managementul creditării
Managementul pierderilor din Monitorizarea creditului
credite
Ofiţer de credite Operaţie de creditare
Pierdere din credite Pierdere potenţială din credite
Planificarea creditelor Politica de creditare
Proces de creditare Provizioane pentru pierderi
Ratingul (evaluarea) creditelor Reabilitarea companiei
Revizuirea creditelor Risc de portofoliu
Semnal de avertizare timpurie Sistem informaţional al
creditării
Standard de credit Strategia creditării
Universitatea DE
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI Spiru Haret
AUTOEVALUARE
1 Enumeraţi alternativele de eliminare a riscului de portofoliu.
274
2 Faze ale ciclului de afaceri care influenţează comportamentul băncii în acordarea
creditului sunt următoarele: redresare şi expansiune, avânt, stabilitate, cădere. Precizaţi care fază
nu este corectă şi care fază lipseşte din enumerarea de mai sus.
3 Care este diferenţa dintre revizuirea precreditare şi revizuirea postcreditare ?
4 Descrieţi elementele informaţionale importante folosite în controlul şi monitorizarea
creditelor.
5 Care sunt clasificările ratingului creditelor folosite de către analişti?
6 Enumeraţi elementele-cheie ale planului de reabilitare.
7 Elemente majore ale politicii de creditare sunt: standardele de credit, planul de
creditare, analiza şi evaluarea creditelor, realizarea creditelor. Precizaţi care element nu aparţine
politicii de credit.
8 Enumeraţi etapele procesului de creditare.
9 Explicaţi ce anume diferenţiază ofiţerul de credit comercial de celelalte categorii de
ofiţeri de credit (de consum, ipotecar).
10 Care sunt cele 7 faze ale procesului de acordare a creditului comercial ?
11 Dosarul de creditare include următoarele elemente: derularea creditului, situaţia
financiară a clientului, investigaţii referitoare la credit, istoricul clientului. Precizaţi care element
nu face parte din dosar şi ce element lipseşte din enumerare.
12 În ce constă specificul şi scopul funcţiei de revizuire a creditelor?
13 Explicaţi clasele de credit delimitate pe bază de rating.
14 Ce reprezintă semnalul de avertizare timpurie şi care sunt principalele semnale?
15 Care sunt metodele de tratare a creditelor problematice?
16 Enumeraţi factorii luaţi în considerare de către managementul evaluării portofoliului de
credite.
17 Explicaţi riscul inerent al portofoliului de credite.
1 Llyod Richard ş.a., Analiza creditului, Editura Expert, Bucureşti, 1998.
2 Masson Jacqes, Creditele bancare pentru întreprinderi, Editura RAO, Bucureşti, 1994.
3 Heffernan Shelagh, Modern banking in theory and practice, John Wiley an Sons, New
York, 1996.
4 Johnson Frank P., Johnson Richard D., Bank management; American Institut of
Banking, 1989.
5 Roth Gerorge G., Commercial lending, American Bankers Association, USA, 1988.
VIII. ANALIZA PORTOFOLIULUI
SCOPUL CAPITOLULUI îl constituie înţelegerea importanţei riscului în actvitatea

bancară şi explicarea metodelor de analiză a riscului portofoliului utilizând tehnicile şi
instrumentele statistice ale analizei dispersionale.
Prin parcurgerea capitolului vor fi realizate URMĂTOARELE OBIECTIVE:
1 Prezentarea criteriilor importante pentru adoptarea deciziei de cumpărare de active.
Universitatea analizei
2 Explicarea conţinutului indicatorilor Spiru Haretdispersionale utilizaţi în măsurarea
riscului portofoliului: devianţa standard, coeficientul de variaţie, covarianţa, coeficientul de
corelaţie, dominanţa.
275
3 Explicarea principiilor teoriei alegerii portofoliului pe baza analizei dispersionale, cu
referire la portofoliul din două active, precum şi a configurării portofoliului din mai multe active,
prin utilizarea matricei de covarianţă, evidenţiind avantajele diversificării portofoliului.
4 Analiza riscului portofoliului prin delimitarea riscurilor sistematic şi nesistematic şi
prezentarea importanţei coeficientului beta în măsurarea primei pentru risc.
5 Explicarea metodelor principale de măsurare a riscului portofoliului centrate pe
delimitarea celor 2 tipuri de riscuri: metoda determinării valorii capitalului (CAPM) şi metoda
evaluării prin arbitraj(APT).
6 Înţelegerea importanţei riscului în analiza portofoliului de credite, prin prezentarea
modelelor portofoliului de credite centrate pe risc şi a mărimilor care exprimă performanţele
portofoliului ajustate cu riscul.
INTRODUCERE
Calitatea portofoliului băncii exprimă calitatea activităţii acesteia; structura activelor şi
pasivelor în funcţie de scadenţe, rate ale dobânzii sau randamente, riscuri, lichiditate şi
armonizarea celor două componente structurale reprezintă elementul principal care
fundamentează şi orien-tează deciziile băncii în scopul realizării performanţei competitive şi
adaptative.
Teoria alegerii portofoliului oferă criterii importante pentru adopta-rea deciziilor referitoare
la achiziţionarea activelor, explicând şi de ce este necesară diversificarea portofoliului, jucând un
rol de pivot în înţelegerea problemelor vizând moneda, activitatea bancară şi pieţele financiare.
Indiferent de pieţele pe care acţionează banca, activitatea ei este orientată spre cel mai mare
profit din cumpărarea, deţinerea sau vânzarea de active financiare şi, în acest sens, alegerea,
analiza şi gestiunea portofoliului de active financiare reclamă aplicarea unor metode şi modele
performante, capabile să ofere băncii informaţii utile şi prompte referitoare la evoluţia posibilă a
indicatorilor cu ajutorul cărora este caracterizată performanţa unui activ financiar, a unui grup de
active sau a portofoliului de active.
1. Necesitatea analizei portofoliului

Când venitul curent excede consumul curent dorit, oamenii econo-misesc excedentul,
renunţând la posesia imediată asupra economisirii, în condiţiile aşteptării unei sume de monedă
mai mari, care ar putea fi disponibilă pentru consumul viitor, ceea ce face ca economisirea actuală
să crească în viitor fiind investiţia.
Rata de schimb între consumul viitor (monedă viitoare) şi consumul curent (monedă
actuală) se numeşte rata pură a dobânzii, rată stabilită pe piaţa de capital, prin compararea ofertei
excesului de venit disponibil, economisire, pentru a fi investit, cu cererea pentru exces de
consum, împrumuturi, la un moment dat. Dacă banca schimbă 100 euro din venitul actual pentru
105 euro pe care-i va primi peste un an, atunci rata de schimb a unei investiţii fără risc, când
valoarea monedei nu se modifică, este de 4% (104/100-1).
Investiţia poate fi definită, formal, ca fiind un angajament actual de monedă pentru o
perioadă de timp, în scopul de a obţine încasări viitoare care vor compensa banca pentru
următoarele raţiuni: a) perioada în care fondurile sunt angajate; b) rata aşteptată a inflaţiei; c)
incertitudinea încasărilor viitoare.
Oamenii investesc pentru a câştiga un venit din economisirea datorată renunţării la
consumul curent (amânării consumului).
Ipotezele referitoare la psihologia comportamentului investitorilor pe pieţele financiare
sunt:
1 piaţa titlurilor nu operează cu costuri deSpiru
Universitatea tranzacţie
Haret (comisioane, taxe), fiind considerată
piaţă cu fracţiuni mici;
2 toţi investitorii au acces liber pe orice piaţă relevantă;
276
3 investitorii apreciază similar informaţia disponibilă, estimând identic riscul şi venitul
aşteptat al titlurilor, având aşteptări omogene;
4 investitorii au acelaşi orizont de timp;
5 investitorii se preocupă numai de caracteristicile riscului şi ale venitului aşteptat,
căutând să obţină venitul aşteptat maxim şi să evite riscul.
Ultima ipoteză este completată prin următoarele presupuneri referitoare la investitori:
doresc numai beneficii monetare; preferă continuu mai multă avere; au aversiune faţă de risc.
Aversiunea faţă de risc, după cum s-a arătat, reprezintă o caracteristică a comportamentului
raţional al investitorului, care evită riscul solicitând venituri mai mari, adică o rată mai înaltă a
rentabilităţii pentru investiţiile financiare mai riscante.
Oportunităţile de investiţii care par să ofere o creştere mai mare a averii tind să fie mai
riscante, astfel că investitorii, de regulă, trebuie să schimbe un beneficiu, un venit ridicat, contra
unui cost, risc.
Obiectivele investitorilor pot fi exprimate în două moduri echivalente:
1 pentru un nivel dat al riscului, investitorii doresc venituri aşteptate cât mai mari posibil;
2 pentru un nivel dat al venitului aşteptat, investitorii doresc riscuri cât mai mici posibil.
Posesia unei sume de bani oferă o diversitate de posibilităţi pentru a-i investi, constituind un
portofoliu de active în scopul menţinerii sau chiar al creşterii valorii reale a averii.
Se investeşte într-un singur tip de activ sau în mai multe? Care va fi structura portofoliului?
Ce criterii se vor folosi în constituirea structurii? – iată întrebări la care investitorul trebuie să
răspundă.
Teoria alegerii portofoliului încearcă să schiţeze criteriile importante pentru deciziile
referitoare la constituirea portofoliului de active, argumentând necesitatea diversificării acestuia;
această teorie este necesară pentru studierea monedei, a activelor bancare, a pieţelor financiare,
pentru analizele financiare în general.
2. Abordarea statistică a riscului

Riscul unui activ se defineşte prin variabilitatea rentabilităţii viitoare a activului, fiind
legat de probabilitatea ca activul să aibă o rentabilitate reală mai mică decât cea aşteptată.
Rentabilitatea aşteptată reprezintă rentabilitatea estimată că va fi realizată de o investiţie, fiind
măsurată prin valoarea medie a distribuţiei de probabilitate a rentabilităţilor posibile.
2.1. Distribuţia de probabilitate

Decizia de investiţii necesită previziunea fluxurilor de lichi-dităţi care vor intra anual, în
viitor, determinate de această investiţie. De regulă, estimarea este punctuală, reprezentând o
mărime, denumită estimarea probabilă (de exemplu, se estimează că vor intra 500 lei timp de 4
ani). Certitudinea realizării rentabilităţilor estimate, invers spus, gradul de incertitudine, poate fi
definită şi măsurată prin distribuţia de probabilitate a predicţiei, adică asocierea fiecărei
rentabilităţi estimate a unei probabilităţi.
O anumită rată de rentabilitate poate fi interpretată ca rata internă de rentabilitate ((R.I.R.)
a investiţiei, pe baza fluxurilor de lichidităţi asociate.
R.I.R. reprezintă rata de actualizare pentru care valoarea prezentă a fluxurilor viitoare
de lichidităţi este egală cu valoarea investiţiei, valoarea prezentă reprezentând valoarea de azi a
unor plăţi sau încasări viitoare, valoare actualizată prin rata corespunzătoare de actualizare.
De exemplu, o investiţie de 1000 lei are trei
Universitatea valori
Spiru estimate (k), ale fluxului de lichidităţi
Haret
(FL) anual, pe durata de 3 ani: 210 lei,
438 lei, 711 lei.
277
R.I.R. se obţine prin rezolvarea ecuaţiei nr. 98, pentru succesiunea fluxurilor de capital:
3
F .Lk F .Lk F .L.k 1
1000lei = + + = FLk × ∑ =
1 + R.I .R (1 + R.I .R.) 2
(1 + R.I .R.) 3
i =1 (1 + RIR )
i
⎡ 1 ⎛ 1 ⎞⎤
= FLk × ⎢ × ⎜⎜1 + ⎟
3 ⎟⎥
⎢⎣ RIR ⎝ (1 + RIR ) ⎠ ⎥⎦ (98)
Dacă fluxul de lichidităţi rezultat este de 210 lei, R.I.R. este de

-20%, pentru 438 lei este de 15%, pentru 711 lei este de 50%.
Prezentăm în tabelul nr. 14 distribuţia de probabilitate a rentabilităţilor estimate în cazul
unei investiţii de 20.000 lei, realizată de către bancă, în activul A.
Activul A Tabelul nr. 14
Starea Rentabilitate Venitul Probabilitate K×P Va × P
economie a aşteptat(Va a
i estimată (K) ) realizării (P)
1 2 3 4 5= 6 = 3× 4
2× 4
recesiune -0,20 -4.000 0,20 -0,04 -800
medie 0,15 3.000 0,50 0,075 1.500
avânt 0,50 10.000 0,30 0,15 3.000
− −
K = 0,185 Va = 3.700
−
Însumând produsele din coloana 5, se obţine rata estimată a rentabilităţii, K , conform
formulei:
− 3
K = ∑ K i × Pi
i =1 ., (99)
având în exemplul dat:
−
K = 0,2 × −0,20 + 0,5 × 0,15 + 0.3 × 0,5 = 0,185 = 18,5%
Venitul mediu aşteptat (Va) va fi, deci, pe baza datelor de mai sus:
−
Va = I × K = 20.000 × 0,185 = 3.700 lei (100)
sau, însumând produsele din coloana 6:
Va = –800+1.500+3.000 = 3.700 lei
2.2. Măsurarea riscului: devianţa standard
Riscul poate fi definit statistic pornind de la distribuţia de probabilitate, precum cea din
tabelul nr. 14, în sensul unei relaţii directe între ecartul distribuţiei şi nivelul riscului: cu cât
ecartul distribuţiei de probabilitate este mai îngust, cu atât riscul este mai mic. Măsura statistică a
acestui ecart o reprezintă devianţa standard, σ , adică abaterea pătra-tică medie.
Determinarea devianţei urmează următorii paşi, prezentaţi în tabelul nr 15:
−
a) se determină rata estimată a rentabilităţii, K , care are valoarea, în exemplul dat, de
18,5%;
Universitatea
− Spiru Haret
b) se determină venitul mediu aşteptat: Va = 20.000 × 0,185 = 3.700 lei;
278
⎛ −
⎞
⎜ Ki − K ⎟
−
c) se determină abaterea ratelor estimate, Ki , de la rata estimată medie, K , ⎝ ⎠,
notată cu DK şi prezentată în coloana 1 din tabelul nr.15;
⎛ −
⎞
⎜Vai − Va ⎟
−
d) se determină abaterea absolută a lui Va de la Va , ⎝ ⎠ , notată cu DV, adică
deviaţiile, precum în coloana 2 din tabelul nr.15;
e) se determină pătratul deviaţiilor DK, notat cu PK, prezentat în coloana 3 din tabelul
nr.15, care este mai semnificativ decât devianţa, care accentuează efectul abaterilor mari şi
elimină abaterile negative, evidenţiind abaterea totală absolută;
f) se determină pătratul deviaţiilor DV, notat cu PV, prezentat în coloana 4 din tabelul
nr.15;
g) se înmulţesc rezultatele din coloana 3 cu probabilităţile de realizare a ratelor estimate ale
rentabilităţii, din coloana 4 a tabelului nr.14, precum în coloana 5 din tabelul nr.15 ;
h) se însumează rezultatele din coloana 5, obţinându-se varianţa σ a ratelor estimate ale
2
rentabilităţii, K.
Tabelul nr.15
DK 2 =P
DK DV DV 2 = PV PK × P PV × P
K
1 2 3 4 5 6
0 -0,385 -7.700 0,1482 59.290.000 0,02964 11.858.000
0 -0,035 -700 0,0012 490.000 0,0006 245.000
0 0,315 6.300 0,0992 39.690.000 0,02976 11.907.000
Varianţa măsoară dispersia oricărei variabile întâmplătoare, r, în jurul mediei sale, conform
următoarei formule:
2
σ 2 = ∑ ⎡⎢ Ki − K ⎤⎥ × pi
−
⎣ ⎦ (101)
σ ( K ) = 0,02964 + 0,0006 + 0,02976 = 0,06 ;
2
i) se înmulţesc rezultatele din coloana 4 cu probabilităţile de realizare din tabelul nr.14,

precum în coloana 6 din tabelul nr. 15;
j) se însumează rezultatele din coloana 6, aplicând formula nr. 101, în cazul venitului
aşteptat:
2
σ (Va ) = ∑ ⎡⎢Vai − Va ⎤⎥ × pi
−
2
⎣ ⎦ (102)
obţinându-se varianţa veniturilor aşteptate, Va:
σ 2 (Va) = 11.858.000 + 245.000 + 11.907.000 = 24.010.000lei 2
Dacă unitatea de măsură pentru variabila întâmplătoare este leul, unitatea pentru varianţă va
fi leul la pătrat, ceea ce face dificil de interpretat varianţa, dificultate depăşită prin devianţa
standard, care, fiind rădăcina pătrată din varianţă, are aceeaşi unitate de măsură ca şi variabila
întâmplătoare, în cazul nostru venitul Universitatea
aşteptat; Spiru Haret
k) se extrage rădăcina pătrată din varianţă, obţinându-se devianţa standard, σ , care este
măsura statistică a riscului:
279
σ ( K ) = σ ( K ) 2 = 0,06 = 0,2449 (103)
σ (Va ) = σ (Va ) = 24.010 .000 = 4.900 lei
2
(104)
Riscul poate fi măsurat fie cu varianţa, fie cu deviaţia standard a veniturilor dintr-o
investiţie.
Deviaţia standard măsoară dispersia variabilei în jurul mediei, fiind exprimată în aceeaşi
unitate de măsură ca şi venitul aşteptat.
Pentru 20.000 lei investiţi de către bancă, cu o rată estimată a rentabilităţii de 18,5% şi o
deviaţie standard procentuală a rentabilităţii de 0,2449, deviaţia standard a venitului aşteptat este
de 4.900 lei.
Deviaţia standard oferă un şir de valori în jurul mediei care sunt cele mai probabile să se
realizeze. În exemplul dat, deviaţia standard de 4.900 lei a venitului aşteptat indică posibilitatea
de a ne aştepta ca venitul să fie, de regulă, între:
-1.200 lei = 3.700-4.900 şi 8.600 lei =3.700+4.900.
De fapt, în acest exemplu, deviaţia standard oferă şirul întreg de venituri posibile între cele
două extreme.
Atât varianţa, cât şi devianţa standard măsoară riscul ca distanţă de medie. Această măsură
relevă că, cu cât mai mare este şansa de a avea un rezultat mai departe de medie, cu atât este mai
mare riscul unei investiţii particulare.
2.3. Coeficientul de variaţie ca măsură a riscului

Devianţa standard, fiind o probabilitate, exprimând media ponderată a devianţei de la
valoarea aşteptată, ne arată cu cât valoarea reală este mai mare sau mai mică decât cea aşteptată.
Devianţa standard absolută, de 4.900 lei în cazul activului A, poate însă denatura decizia de
investiţii.
Astfel, să considerăm două investiţii ale băncii, în activele A şi B, cu venituri aşteptate
diferite, de 3.700 lei şi, respectiv, 8.100 lei, însă cu aceeaşi deviaţie standard, de 4.900 lei, ceea ce
nu oferă posibilitatea discriminării investiţiei celei mai riscante. Eliminarea acestei denaturări a
deciziei de investiţii se obţine prin folosirea coeficientului de variaţie (CV), determinat prin
împărţirea devianţei standard absolute la valoarea venitului aşteptat (Va), formula fiind:
σ (a)
V =
C V (a) (105)
În cazul celor două investiţii vom avea:
4.900
V = = 1,32
Pentru A: C 3.700
4.900
V = = 0,60
Pentru B: C 8.100
Având coeficientul de variaţie mai mare, investiţia A este mai riscantă.
Combinaţia rentabilitate-risc în fundamentarea deciziilor de investiţii evidenţiază criteriul
medie – varianţă, care relevă obiectivele investitorilor, prezentate mai sus, şi anume: la acelaşi
risc, sunt preferate investiţiile cu rentabilitate estimată mai mare; la aceeaşi rentabilitate estimată,
sunt preferate investiţiile cu risc mai mic.
Această preferinţă a investitorilor pentru risc mai mic, numită în capitolul anterior
aversiune pentru risc, arată că, de regulă, investitorii se opun riscului, pentru titlurile mai riscante
ei solicitând o rentabilitate aşteptată mai mare.

2.4. Covarianţa
Fie două active, A şi B, care au aceleaşi venituri aşteptate, respectiv 10.000 lei în situaţia de
avânt şi -4.000 lei în situaţia de recesiune, cu aceeaşi distribuţie de probabilitate, de 50%.
280
Banca investeşte o sumă egală în fiecare activ; prin divizarea investiţiei, ea va diviza similar
şi câştigul, primind numai 5.000 lei de la fiecare firmă, dacă va fi o situaţie de avânt, şi pierzând
numai 2000 lei de la fiecare firmă, dacă va fi recesiune.
Presupunem că investiţiile în cele două active sunt independente, adică rezultatele nu se
influenţează reciproc; în acest caz, distribuţia de probabilitate a investiţiei combinate posibile
constă în patru rezultate aproape egale, cum se observă în tabelul nr.16:
Investiţiile independente sunt acelea pentru care rezultatele uneia dintre ele nu sunt
influenţate de rezultatele celeilalte.
Tabelul nr.16
A B Probabilitatat Rezulta Rezulta Rezultat
e t t combina
% A B t
Avânt Avânt 0.25 5:000 5.000 10.000
Avânt Recesiun 0,25 5.000 -2.000 3.000
e
Recesiun Avânt 0,25 -2.000 5.000 3.000
e
Recesiun Recesiun 0,25 -2.000 -2.000 -4.000
e e
În această combinaţie a distribuţiei de probabilitate de a obţine venituri, banca are 50%
şanse de a primi câştig de 3.000 lei şi câte 25% de a primi 10.000 lei sau de a pierde 4.000 lei.
Cunoscând distribuţia de probabilitate a acestei strategii de combinare a investiţiei, se poate
determina câştigul aşteptat utilizând formula nr. 100, pentru venitul aşteptat:
Va = (10.000 × 0,25) + (3.000 × 0,25) +
+ (3.000 × 0,25) + (− 4.000 × 0,25) = 3.000 lei
Se constată că, împărţindu-şi capitalul în două investiţii independente identice, banca obţine
acelaşi câştig aşteptat ca şi cum l-ar plasa într-una din cele două investiţii, adică:
Va = 10.000 × 0,5 + ( −4.000) × 0,5 = 3.000 lei
Evident, în condiţiile de mai sus, contribuţia fiecărei investiţii la venitul aşteptat de 3.000
lei este egală, adică 1.500 lei.
Ce se întâmplă însă cu riscul în această situaţie, rămâne el neafectat? Calculăm pentru
aceasta varianţa, utilizând formula nr. 101:
[ ] [
σ 2 = (10.000 − 3.000 )2 × 0,25 + (3.000 − 3.000 )2 × 0,25 + ]
[ ] [
+ (3.000 − 3.000 ) × 0,25 + + (−4.000 − 3.000) × 0,25 =
2 2
]
= 12.250.000 + 0 + 0 + 12.250.000 = 24.500.000 lei
Se constată că varianţa în cazul investiţiei egal distribuite în cele două active este jumătate
din varianţa investiţiei întregii sume într-un singur activ, care este de:
σ 2 = (10.000 − 3.000 )2 × 0,5 + (− 4.000 − 3.000 )2 × 0,5 =
= 24.500 .000 + 24.500 .000 = 49.000 .000 lei 2
Rezultă că investiţia combinată este mai puţin riscantă decât investiţia într-o singură firmă,
această reducere a riscului neimplicând nici un cost suplimentar, deoarece venitul aşteptat rămâne
neschimbat.
Universitatea
Deviaţia standard, aplicând formula nr. 103, Spiru
va fi:Haret
σ = 24.500.000 = 4.950 lei
281
Acest exemplu ne permite următoarea concluzie: prin alocarea capitalului în mod identic în
n investiţii independente identice, venitul aşteptat va fi acelaşi ca în cazul investirii numai într-
una dintre ele, însă deviaţia standard generală va fi mai redusă. Dacă σ 1 este deviaţia standard
în cazul alocării pentru o singură investiţie, iar σn este deviaţia standard în cazul alocării pe mai
multe investiţii, atunci:
σ1
σn =
n (106)
Se observă că, în cazul a două investiţii independente identice, nu aste necesară
determinarea deviaţiei standard ca în definiţie, fiind suficient să extragem radicalul din deviaţia
standard a uneia din cele două investiţii, conform formulei nr. 104:
7.000 7.000 7.000
σn = = = = 4.950 lei
7.000 2 1,4142
Intuitiv, covarianţa măsoară tendinţa unei perechi de variabile întâmplătoare de a se mişca
dependent, împreună, măsoară legătura dintre două variabile. De exemplu, când ratele dobânzii
cresc neaşteptat, indicele pieţei acţiunilor tinde să descrească, ceea ce înseamnă că ratele şi
indicele au o covarianţă negativă. Covarianţa permite ca din cunoaşterea evoluţiei unei variabile
să deducem evoluţia posibilă a alteia. Astfel, din creşterea viitoare a ratelor dobânzii se poate
presupune un declin viitor al indicelui pieţei acţiunilor. Pentru o pereche de variabile
întâmplătoare independente, covarianţa ne aşteptăm să fie 0, deoarece acestea nu sunt conectate.
Să presupunem două variabile, x şi y, având n rezultate combinate posibile, notate cu i
=1...n.
Când se realizează combinaţia i, valoarea lui x este xi iar valoarea lui y este yi ,
probabilitatea de realizare a lui i este pi , iar valorile aşteptate vor fi Vx şi Vy. În acest caz,
covarianţa între cele două variabile este definită astfel:
n
cov( x, y ) = ∑ [xi − Vx ]× [ yi − Vy ]× pi
i =1 (107)
Utilizând această formulă, covarianţa dintre rezultatele investiţiei în activele A şi B, pe baza
datelor din tabelul nr.16, şi având în vedere contribuţia egală a celor două investiţii, de 1.500 lei,
la venitul mediu aşteptat, se poate calcula astfel:
cov( A, B ) = [5.000 − 1.500] × [5.000 − 1.500] × 0,25 +
+ [5.000 − 1.500] × [− 2.000 − 1.500] × 0,25 + [− 2.000 − 1.500] ×
×[5.000−1.500]× 0,25+ [− 2.000−1.500]× [− 2.000−1.500]× 0,25 =
= 3.062.500 − 3.062.500 − 3.062.500 + 3.062.500 = 0
Acest rezultat arată că nu există covarianţă între cele două active identice, ceea ce este
normal, deoarece cele două investiţii sunt independente.
Trebuie să evidenţiem că varianţa este covarianţa unui activ cu el însuşi:
n n
cov( x, x ) = ∑ [xi − Vx ]× [xi − Vx ]× pi = ∑ [xi −Vx ] × pi = σx 2
2
i =1 i =1 (108)
Varianţa este, deci, un caz special al covarianţei.
Ordinea variabilelor în determinarea covarianţei este irelevantă, adică:
cov(x, y ) = cov( y, x ) (109)
2.5. Coeficientul de corelaţie
282
Covarianţa este o măsură a valorii legăturii dintre două variabile, având două dezavantaje:
nu este limitată; valoarea sa numerică depinde de unităţile de măsură ale variabilelor, ceea ce face
dificilă compararea covarianţelor.
Problema se rezolvă prin împărţirea covarianţei dintre variabile la produsul dintre deviaţiile
standard ale acestora, numărul rezultat variind între 1 şi -1, şi aceasta indiferent de unităţile de
măsură în care sunt măsurate variabilele.
Rezultatul împărţirii se numeşte coeficient de corelaţie dintre variabile şi măsoară gradul de
legătură, fiind calculat, în cazul a două variabile, astfel:
cov( x, y )
ρ ( x, y ) =
σx × σy (110)
Pentru cele două active, A şi B, coeficientul de corelaţie este zero, confirmând independenţa
celor două investiţii. Acest coeficient este o scalare (gradare) a covarianţei, sensul scalării
corelaţiei mişcându-se între -1 şi +1; când excede 0, cele două variabile tind să se mişte în aceeaşi
direcţie, dacă se modifică. Dacă coeficientul este 0, cele două variabile nu sunt legate.
2.6. Dominanţa
Alegerile investitorului se plasează într-un spaţiu al riscurilor şi al veniturilor aşteptate.
Tabelul nr. 17 prezintă evoluţia veniturilor aşteptate pentru două active cu risc:
Tabelul nr.17
Anul Activul A Activul B
1997 0,18 0,14
1998 0,15 0,09
1999 -0,13 0,02
2000 0,05 -0,03
2001 0,14 0,07
Media 0,078 0,058
Varianţa 0,0127 0,0034
Deviaţia standard 0,1127 0,0582
Deşi se focalizează pe venitul aşteptat şi varianţă, investitorul obişnuieşte să estimeze

veniturile viitoare aşteptate pe baza veniturilor medii din trecut. Orice investitor care ia în
considerare titlurile A şi B se confruntă cu substituţia risc/venit aşteptat, deoarece media
veniturilor aşteptate este mai mare în cazul lui A decât în cazul lui B, însă B are un nivel mai
scăzut al riscului decât A. Substituţia apare deoarece, pentru a obţine un venit aşteptat mai înalt
pentru A decât pentru B, investitorul trebuie să accepte creşterea riscului lui A. Nu este clar dacă
toţi investitorii vor prefera A în raport cu B, deoarece variabila de decizie considerată separat
indică faptul că investitorul trebuie să aleagă un titlu diferit.
Când un investitor preferă în mod absolut activul X, activului Y, se spune că X domină pe
Y, dacă acesta îi oferă venituri mai mari în condiţii de risc mai mici.
Dominanţa, pentru o pereche de active X şi Y, se defineşte astfel: X domină pe Y dacă are
acelaşi sau mai mare venit aşteptat sau acelaşi sau mai mic risc. Adesea, regula dominanţei nu se
verifică, deoarece alegerea depinde de substituţia venit/risc a fiecărui investitor, de aversiunea
faţă de risc a acestuia.
3. Determinanţii cererii de active
283
Un activ reprezintă o parte din proprietate, constituind o rezervă a valorii.
Activele sunt fizice, materiale, precum pământul, imobilele, obiectele de artă,
echipamentele industriale etc., şi financiare, precum moneda, obligaţiunile, acţiunile etc.
Cererea de active şi alegerea, de către o persoană, a activelor care să formeze portofoliul
presupun luarea în considerare a următorilor factori determinanţi:
1 averea, adică toate activele deţinute de către o persoană;
2 venitul aşteptat de la un activ (randamentul), comparativ cu alte active;
3 riscul asociat venitului unui activ, comparativ cu alta active;
4 lichiditatea, facilitatea transformării activului în numerar, comparativ cu alte active.
Modificarea oricărui factor influenţează deciziile de portofoliu.
3.1. Averea (bogăţia)

Creşterea averii, a bogăţiei determină creşterea cererii de acti-ve, însă în mod diferenţiat
pentru fiecare activ; gradul de reacţie al cererii pentru un activ la modificarea volumului averii
este exprimat prin elasticitatea cererii de active la avere E(A/B), care măsoară cât de mult,
celelalte condiţii menţinându-se constante (ccmc), canti-tatea cerută dintr-un activ se modifică, în
procente, ca reacţie la o modifi-care cu un procent a averii:
ΔCA%
E(A B) =
ΔVA% (111)
unde: ΔCA% = modificarea procentuală a cererii de active;
ΔVA% = modificarea procentuală a valorii averii (bogăţiei).
De exemplu, dacă la o creştere a averii cu 50% cererea de obligaţiuni, sau de orice fel de
activ, creşte cu 30%, elasticitatea cererii de obligaţiuni este de 0.6.
În funcţie de nivelul elasticităţilor faţă de avere, activele pot fi grupate în: active care
acoperă consumuri necesare, a căror elasticitate este subunitară, cererea de asemenea active
modificându-se mai lent decât modificarea averii; active care acoperă consumuri de lux, a căror
elasticitate este suprunitară, cererea de asemenea active modificându-se mai rapid decât
modificarea averii.
Rezumând, se poate afirma că, ccmc, cererea dintr-un activ se modifică odată cu
modificarea volumului averii; modificarea va fi mai rapidă în cazul activelor de lux (precum
autoturismele, obligaţiunile), decât în cazul activelor necesare (precum hrana, locuinţa).
3.2. Venitul aşteptat

Venitul aşteptat dintr-o investiţie financiară, de exemplu o obligaţiune, reprezintă câştigul
estimat să-l genereze deţinerea acesteia pe o perioadă dată, fiind egal cu suma obţinută prin
ponderarea veniturilor (VN) posibil de obţinut pe subperioade (i), cu probabilitatea (p) realizării
acestora, conform formulei:
n
Va = ∑ pi × VNi
i =1 (112)
De exemplu, dacă, într-o perioadă de 3 ani, veniturile anuale aşteptate de la o investiţie
sunt: VN(1)=3.000 euro cu p(1)=65%; VN(2)=4.500 euro cu p(2)=80%; VN(3)=4.000 euro cu
p(3)=70%, venitul total aşteptat va fi:
Va = 3000 × 0,65 + 4500 × 0,8 + 4000 × 0,7 =
= 1950 + 3150 + 2800 = 7900 euro.
O creştere mai rapidă a venitului aşteptat al unui activ în raport cu veniturile celorlalte
active alternative, ccmc, determină creşterea cererii pentru acel activ.
3.3. Riscul
284
Cererea de active este influenţată şi de gradul de risc sau de incertitudinea realizării
venitului aşteptat, măsurarea riscului făcându-se prin devianţa standard, σ , prezentată anterior,
numită şi abaterea pătratică medie, conform formulei:
n
σ= ∑ p [VN VN (a )]
2
i× i −
i =1
(113)
Fie trei investiţii în active, efectuate de către Vasilică, cu următoarele caracteristici:
Activul A cu VN=15% jumătate din timp şi VN=5% cealaltă jumătate, rezultând un venit
aşteptat de 10%;
Activul B cu VN=10% toată perioada, deci un venit aşteptat fix de 10%;
Activul C cu VN=0% jumătate din perioadă şi 20% cealaltă jumătate, deci un venit aşteptat
de 10%.
Determinând devianţa standard pentru cele 3 investiţii, obţinem:
activul A : σ = 0,5 × (15 − 10) + 0,5 × (5 − 10) = 5%
2 2
activul B : σ = 1 × (10 − 10) = 0%

2
activul C : σ = 0,5 × (0 − 10) + (20 − 10) = 10%

2 2
Cele 3 active au acelaşi venit aşteptat, dar riscuri asociate veniturilor diferite şi, în acest caz,
un investitor cu aversiune faţă de risc, precum Vasilică, va prefera în ordine investiţiile B (risc
0%), A (risc 5%), C (risc 10%); astfel, pentru investitorii cu aversiune faţă de risc, dacă riscul
unui activ creşte mai mult, comparativ cu riscurile activelor alternative, cererea lor pentru acest
activ va scădea. Dimpotrivă, investitorii cu înclinaţie spre risc vor accepta investiţii mai riscante,
care produc venituri mai ridicate, arbitrajul dintre risc şi venit depinzând de atitudinea faţă de
risc a investitorului.
3.4. Lichiditatea
Cererea pentru un activ este influenţată de uşurinţa cu care acesta poate fi transformat în
numerar, cu costuri cât mai mici, adică de lichiditatea acestuia. Cu cât piaţa pe care este
comercializat activul are mai multă adâncime şi o mai mare lărgime, adică are mai mulţi
vânzători şi cumpărători, cu atât activul este mai lichid şi, în acest sens, comparaţia între o casă, a
cărei vânzare pe numerar implică un cost de tranzacţie ridicat (comisioane, taxe etc.), şi un titlu
de trezorerie, care poate fi vândut mult mai repede şi cu costuri de tranzacţie comparativ mai
mici, pe o piaţă mai bine organizată, susţine această afirmaţie.
Rezumând, cu cât un activ este mai lichid, comparativ cu alte active alternative, cu atât
cererea pentru acel activ este mai mare.
4. Teoria alegerii portofoliului

Factorii determinanţi ai cererii de active, analizaţi mai sus, pot fi explicaţi în cadrul teoriei
alegerii portofoliului, care, considerând ccmc, afirmă următoarele:
1 cantitatea cerută dintr-un activ este, de regulă, corelată pozitiv (direct) cu averea, reacţia
fiind mai puternică dacă activul este de lux, decât dacă este o necesitate;
2 cantitatea cerută dintr-un activ este corelată pozitiv cu mărimea venitului aşteptat
generat de către acesta, comparativ cu active alternative;
3 cantitatea cerută dintr-un activ este corelată negativ cu riscul asociat veniturilor
aşteptate ale acestuia, comparativ cu riscurile activelor
Universitatea Spiru alternative;
Haret
4 cantitatea cerută dintr-un activ este corelată pozitiv cu lichiditatea acestora, comparativ
cu lichiditatea activelor alternative.
Aceste corelaţii sunt sintetizate în tabelul nr. 18, numit tabelul determinărilor:
285
Tabelul nr. 18
Variabila Modificarea Modificarea cererii
variabilei de activ
Averea sau bogăţia ↑ ↑
Venitul aşteptat ↑ ↑
Riscul asociat ↑ ↓
Lichiditatea ↑ ↑
4.1. Portofoliul din două active riscante

4.1.1. Venitul aşteptat
Presupunem un portofoliu format din două active, venitul aşteptat al portofoliului
depinzând de veniturile aşteptate ale celor două active şi de ponderea investiţiei în fiecare activ,
se determină conform celor prezentate în subcapitolul 2, astfel:
2
Va ( P ) = ∑ pi × Vai
i =1 (114)
unde:
Va(P) = venitul aşteptat al portofoliului;
Vai = venitul aşteptat al activului i;
pi = ponderea investiţiei în activul i.
Pentru exemplificare vom relua exemplul din tabelul nr. 17, în care este prezentată evoluţia
a două active, A şi B, dintr-un portofoliu cu două active, cu determinarea indicatorilor de risc.
Pe baza mediilor din tabelul nr. 17, şi presupunând că activul A participă cu 70% la
portofoliu, iar B cu 30%, determinăm venitul aşteptat al portofoliului:
Va ( P ) = 0,7 × 0,078 + 0,3 × 0,058 = 0,072
Venitul aşteptat al portofoliului este media ponderată a veniturilor aşteptate ale celor două
active.
4.1.2. Riscul portofoliului
Deoarece un portofoliu poate fi considerat ca un activ, pentru determinarea riscului
portofoliului se poate utiliza formula nr.101, însă dacă se cunosc venitul aşteptat şi varianţa celor
două active, precum şi covarianţa dintre ele şi ponderile lor, ecuaţia 101 poate fi transformată
astfel:
σP = pa 2 × σa 2 + pb 2 × σb 2 + 2 × pa × pb × cov( A, B ) (115)
2
Conform celor prezentate mai sus, veniturile anterioare ale fiecă-rui activ şi probabilităţile
asociate acestora sunt utilizate pentru a calcula covarianţa veniturilor activelor A şi B, aplicând
formula nr.107 şi considerând egale probabilităţile fiecărei perioade din tabelul nr.17, adică 20%.
cov( A, B) = {[0,18 − 0,078] × [0,14 − 0,058] + [0,15 − 0,078] × [0,09 − 0,058] +
+ [− 0,13 − 0,078] × [0,02 − 0,058] +
+ [0,05 − 0,078]× [− 0,03 − 0,058] + [0,14 − 0,078]× [0,07 − 0,058]} × 0,2 =
= [0,102× 0,082+ 0,072× 0,032 + (− 0,208)× (− 0,038) +
+ (− 0,028)× (− 0,088) + 0,062 × 0,012] × 0,2 =
=[ 0,008364 + 0,002304 + 0.007904Universitatea
+ 0,002464 Spiru
+ 0,000744]
Haret
× 0,2 = =0,02178 × 0,2= 0,004356
Rezultă o covarianţă de 0,0044, care împreună cu celelalte informaţii permite, aplicând
formula nr.114, să calculăm varianţa portofoliului compus din cele două active:
286
σ 2 P = 0,7 2 × 0,0127 + 0,32 × 0,0034 + 2 × 0,7 × 0,3 × 0,0044 = 0,0084 Devianţa standard va fi în
acest caz:
σP = σ 2 P = 0,0084 = 0,0916
Varianţa portofoliului format din două active se poate exprima şi utilizând coeficientul de
corelaţie:
0,004356 0,004356
ρ ( A, B ) = = = 0,6641
0,1127 × 0,0582 0,006559
σ 2 P = p 2 a × σ 2 a + p 2 b × σ 2 b + 2 × pa × pb × σa × σb × ρ =
= 0,7 × 0,0127 + 0,3 × 0,0034 + 2 × 0,7 × 0,3 × 0,1127 × 0,0582 × 0,6641 =
2 2
= 0,006223 + 0,000306 + 0,001829 = 0,0084

4.1.3. Risc, covarianţă, corelaţie
Riscul unui portofoliu depinde de covarianţa sau corelaţia activelor sale, precum şi de
gradul de risc al acestora.
Să considerăm un portofoliu cu două active având următoarele caracteristici (tabelul nr.19):
Tabelul nr.19
Caracteristica A B
Va 0,10 0,18
σ 0,08 0,22
P 0,40 0,60
Deşi corelaţia dintre active afectează semnificativ riscul portofoliului, aceasta nu afectează
venitul, fapt evidenţiat prin relaţia 115, în care ρ nu este prezent.
Venitul aşteptat al portofoliului este:
Va ( P ) = 0,4 × 0,1 + 0,6 × 0,18 = 0,148
Pentru a analiza modul în care corelaţia veniturilor determină riscul portofoliului,
considerăm 2 situaţii extreme:
• Corelaţia = +1, activele fiind perfect corelate pozitiv, caz în care ultimul termen în
formula 36 devine 2 papbσaσb , expresia pentru varianţă devenind:
σ 2 P = ( pa × σa + pb × σb )2 ⇒ σ P = p a × σ a + p b × σ b (116)
În această situaţie, riscul portofoliului depinde numai de riscul fiecărui activ şi de ponderea
fiecăruia în portofoliu; în exemplul considerat vom avea:
σP = 0,4 × 0,08 + 0,6 × 0,22 = 0,164
Alegând diferite ponderi, se pot construi portofolii diferite din A şi B, găsind astfel toate
portofoliile posibile din A şi B în spaţiul risc/venit.
• Corelaţia = – 1, activele fiind perfect corelate negativ, caz în care ultimul termen al
formulei 108 devine − 2 papbσaσb , şi, procedând ca mai sus, obţinem:
σP = pa × σa − pb × σb (117)
Pentru exemplul nostru vom avea:
σp = 0,4 × 0,08 − 0,6 × 0,22 = 0,10
Dacă activele sunt perfect corelate negativ, se poate forma un portofoliu fără risc, deoarece
cei doi termeni din dreapta formulei de mai sus se pot anula reciproc, acest rezultat fiind
imposibil când activele sunt perfect corelate pozitiv.
Pentru aceasta, trebuie găsită proporţia fiecărui activ în portofoliu, care, în condiţiile
deviaţiilor standard date, să asigure această anulare, conform formulei:
287
σj
pi =
σi + σj (118)
Aplicând formula în exemplul dat, vom avea:
0,22 0,08
p ( A) = = 0,733 = 73% p (B ) = = 1 − 0,73 = 0,27
0,08 + 0,22 ; 0,08 + 0,22
Calculând deviaţia standard a portofoliului, rezultă:
σP = 0,73 × 0,08 − 0,27 × 0,22 = 0,0584 − 0.0594 = 0,001
Diferenţa faţă de 0 se datorează erorilor de rotunjire.
• Corelaţia între -1 şi +1 este specifică majorităţii perechilor de titluri, extremele delimitând
spaţiul de corelaţie, de regulă, titlurile fiind pozitiv corelate.
4.2. Portofolii cu mai multe active

4.2.1. Matricea de covarianţă şi diversificarea
Modul de abordare a portofoliului format din două active se menţine şi în cazul portofoliilor
formate din n active, formulele de calcul ale venitului aşteptat şi riscului fiind mai lungi, astfel:
n
VaP = ∑ pi × Vai
i =1 (119)
n n
σP 2 = ∑∑ pi × pj × cov(i, j )
i =1 j =1
şi (120)
În cazul portofoliilor multiactive se pot folosi matricile de covarianţă, care conţin × n
n
căsuţe. Se determină pentru fiecare căsuţă varianţa dintre activele care se intersectează în căsuţă,
se completează toate căsuţele, varianţa portofoliului determinându-se prin adunarea varianţelor
tuturor căsuţelor.
Reluăm formula nr.115:
σP = pa 2 × σa 2 + pb 2 × σb 2 + 2 × pa × pb × cov( A, B )
2
Ultimul termen din formulă este suma a doi termeni egali, ceea ce înseamnă că putem şti
formula varianţei ca şi cum am avea patru termeni, aceasta putând fi aranjată într-o matrice de
2 × 2 căsuţe (ca în tabelul nr. 20):
Tabelul nr.20
1 2
1 ( pa × σa )2
pa × pb × cov( A, B )
2 pb × pa × cov(B, A) ( pb × σb )2
Notând căsuţele matricei cu c(ij), i fiind linia, iar j indicând coloana, şi luând în considerare
formula nr. 109, se constată că matricea de mai sus este simetrică, calculele matriciale reducându-
se la aproape jumătate.
În cazul general al unui portofoliu cu n active, fiecare căsuţă a matricei covarianţelor poate
fi completată utilizând formula de mai jos, valabilă şi pentru căsuţele de pe diagonala principală,
în acest caz covarianţa unui activ cu el însuşi fiind egală cu varianţa acelui activ:
c(i, j ) = pi × pj × cov(i, j ) (121)
Capacitatea calculatorie a metodei matricei de covarianţă
Universitatea Spiru Haret este utilizată deplin în cazul în
care se analizează efectele diversificării asupra varianţei şi devianţei standard ale unui
portofoliu, atunci când numărul de active din portofoliu creşte.
288
Considerăm varianţa unui portofoliu din n active identice, independente, varianţa fiecărui
activ fiind σi , aceeaşi sumă fiind investită în fiecare activ, deci pi =1/n; atunci, conform
2
formulei nr.106, varianţa acestui portofoliu este:

σ 12
σn = 2
n (122)
O aplicaţie a metodei matricei covarianţelor constă în utilizarea acesteia pentru un
portofoliu din n active independente şi identice, matricea fiind completată în n × n căsuţe, şi vom
avea cov(i,j) = 0, pentru i ≠ j , şi cov(i,i) = σi , adică numai pe diagonala principală căsuţele nu
2
sunt nule, având aceeaşi valoare, σi .

2
Ştiind că varianţa unui portofoliu este suma varianţelor nenule din căsuţe, vom avea:
2
⎛ σi ⎞ σi 2
σn 2
= n×⎜ ⎟ =
⎝n⎠ n (123)
Această ecuaţie arată că, cu cât numărul activelor independente identice din portofoliu
creşte, cu atât descreşte riscul portofoliului, varianţa portofoliului devenind neglijabilă pentru un
număr suficient de mare de active din portofoliu.
O altă aplicaţie constă în considerarea unui portofoliu din n acţiuni, cu aceeaşi varianţă şi
pondere fiecare, toate perechile distincte de active fiind corelate pozitiv, având deci acelaşi
coeficient de corelaţie, ρ . Matricea ne permite să arătăm efectul modificării numărului de active
din portofoliu asupra varianţei portofoliului. În aceste condiţii, fiecare căsuţă, adică fiecare
pereche distinctă de active din afara diagonalei, va avea valoarea:
2
⎛1⎞ ⎛1⎞ ⎛σ1⎞
c(i, j ) = ⎜ ⎟ × ⎜ ⎟ × cov(i, j ) = ⎜ ⎟ × ρ
⎝n⎠ ⎝n⎠ ⎝n⎠
(124)
Pe diagonala principală, deoarece coeficientul de corelaţie al unui activ cu el însuşi este
egal cu 1, valorile din căsuţele diagonalei vor fi:
2
⎛σ1⎞
c(i, i ) = ⎜ ⎟
⎝ n⎠ (125)
Cu aceste valori matricea se poate completa ca în tabelul nr. 21.
Tabelul nr.21
Matricea de covarianţă a corelaţiilor
1 2 n
1
(σ n )
1
2
(σ n ) × ρ
1
2
(σ n ) × ρ
1
2
2
(σ n ) × ρ
1
2
(σ n )
1
2
(σ n ) × ρ
1
2
n
(σ n ) × ρ
1
2
(σ n ) × ρ
1
2
(σ n )
1
2
Însumând valorile din căsuţe, se obţine varianţa portofoliului. Având în vedere însă că
există două tipuri de termeni, n termeni egali pe diagonală şi ( n − n ) termeni egali în afara
2
diagonalei, varianţa portofoliului va fi:

Universitatea
2
Spiru Haret2
⎛σ1⎞ ⎛σ1⎞ σ1
( )
2
σn 2
= n × ⎜ ⎟ + n2 − n × ⎜ ⎟ × ρ = × (1 − ρ ) + σ 1 2 × ρ
n
⎝ ⎠ n
⎝ ⎠ n (126)
289
Formula evidenţiază, în condiţiile exemplului dat, că nu este posibilă eliminarea completă a
riscului, (exceptând cazul unui portofoliu din două active corelate perfect negativ), varianţa
minimă a portofoliului fiind de σ 1 × ρ , adică cel de-al doilea termen din partea dreaptă a
2
formulei, aceasta constituind, în cazul portofoliilor cu perechi de active corelate pozitiv, limita
diversificării.
4.2.2. Avantajele diversificării
În ciuda aversiunii faţă de risc, mulţi investitori deţin active riscante, însă în cadrul unui
portofoliu diversificat, care conţine active diferite, cu riscuri diferenţiate, în acest fel reducându-
se riscul general al portofoliului.
Fie două investiţii, realizate de către bancă, în două acţiuni, A şi B. În condiţiile când
economia este în avânt, acţiunile A generează un venit de 15%, iar acţiunile B de 5%, şi invers,
când economia este în recesiune, acţiunile A au un venit de 5%, iar acţiunile B de 15%, venitul
aşteptat al celor două acţiuni, în condiţiile unor probabilităţi de 50% (0,5) ale celor două stări ale
economiei, fiind de 10%, ambele acţiuni realizând însă nivele de risc semnificative, expunând
banca la incertitudini referitoare la venitul aşteptat, în condiţiile în care aceasta deţine numai o
singură acţiune.
Dacă banca însă deţine simultan şi în proporţii egale cele două tipuri de acţiuni, indiferent
de starea economiei, ea va aştepta un venit de 10%, fără a se mai expune la riscul deţinerii unui
singur tip de acţiuni.
Exemplul celor două acţiuni, ale căror venituri sunt corelate perfect negativ, este nerealist,
în practică veniturile acţiunilor fiind independente, adică uneori ambele putând câştiga venituri
ridicate, alteori putând înregistra pierderi, în acest caz cele două acţiuni comportându-se ca şi cum
ar fi una singură, în condiţiile în care inves-titorul deţine cantităţi similare din fiecare, iar
probabilităţile temporale ale acestora sunt aceleaşi.
Independenţa veniturilor acţiunilor reduce însă riscurile portofoliului diversificat al băncii,
acesta beneficiind de compensarea pierderilor probabile de venituri ale unor acţiuni prin
câştigurile aşteptate de la altele, astfel încât portofoliul va fi afectat moderat de către riscurile
asociate veniturilor aşteptate.
Reducerea riscului prin diversificare poate fi evidenţiată determinând devianţa standard pe
exemplul de mai sus. Dacă banca deţine numai una din acţiuni, devianţa va fi:
σ = 0,5 × (15 − 10)2 + 0,5 × (5 − 10)2 = 5%
Dacă banca deţine cantităţi egale din ambele acţiuni, există o probabilitate de 25% ca
aceasta să obţină un venit de 5% pentru ambele acţiuni (pentru un total de venit de 5%) şi o
probabilitate de 50% ca ea să câştige 15% pe o acţiune şi 5% pe cealaltă (pentru un venit total de
10%).
Devianţa standard când investitorul diversifică portofoliul se determină astfel:
σ = 0,25 × (15 − 10)2 + 0,25 × (5 − 10)2 + 0,5 × (10 − 10)2 = 3,5%
Deoarece devianţa, când banca diversifică portofoliul, este mai mică decât atunci când ea
deţine numai o acţiune, se poate afirma că diversificarea reduce riscul.
În concluzie, se pot face două afirmaţii referitoare la diversificare:
1 aceasta este, de regulă, avantajoasă pentru investitorul cu aversiune faţă de risc,
reducând riscul aşteptat, cu excepţia cazului când ambele acţiuni se comportă similar;
2 cu cât mai mici sunt veniturile din acţiunile care se comportă similar, cu atât mai mari
sunt beneficiile din diversificare, prin reducerea riscurilor.
4.2.3. Riscul sistematic
Diversificarea nu asigură eliminarea totală a riscului, deoarece activele financiare se
confruntă cu riscul sistematic, care nu poate fi eliminat prin diversificare.
290
Riscul sistematic reprezintă partea din riscul titlurilor de valoare care rezultă din oscilaţiile
pieţei bursiere şi care nu poate fi eliminată prin diversificare, în timp ce cealaltă parte a riscului,
riscul nesistematic, reprezintă riscul specific activului, portofoliului companiei, fiind legat de
partea venitului firmei care nu variază odată cu veniturile din celelalte active, acest risc putând fi
diminuat prin diversificare datorită compensării reciproce a riscurilor activelor în cadrul
portofoliului.
Se poate afirma că riscul unui portofoliu bine diversificat se datorează numai riscului
sistematic al activelor din portofoliu.
Riscul sistematic este măsurat prin coeficientul β (beta), care măsoară sensibilitatea
venitului unui activ la modificarea preţurilor pe pieţele titlurilor. De exemplu, dacă o creştere
medie a preţurilor pieţei de 1 %, determină o creştere de 2 % a preţului activului, beta acestui
activ va fi 2(2/1), şi invers, dacă o creştere a preţului activului este de 0,5%, când creşterea
preţurilor titlurilor pe piaţă este de 1 %, beta va fi 0,5% (0,5%/1). Primul activ, cu beta 2, este mai
riscant decât cel cu beta 0,5%, primul activ având un risc sistematic de 4 ori mai mare decât cel
de al doilea (obţinerea venitului său fiind de 4 ori mai incertă), primul fiind deci mai puţin
dezirabil pentru a fi preluat în portofoliu.
În concluzie, cu cât mai mare este beta activului, cu atât mai mare este riscul sistematic al
acestuia şi mai puţin dezirabil este activul pentru a fi ţinut în portofoliu.
4.2.4. Riscul portofoliului şi prima de risc
Un portofoliu este o colecţie de titluri de valoare, de investiţii.
Pentru deţinătorul unui portofoliu nu este foarte important că preţul unui activ creşte sau
scade, importante fiind rentabilitatea şi riscul portofoliului, afectate evident de riscul şi
rentabilitatea activelor din portofoliu.
Presupunem că banca deţine un portofoliu format din titluri ale firmelor A şi B, firma B
având aceleaşi valori ale ratei rentabilităţii (K) ca firma A, diferenţa constând în inversarea ratelor
rentabilităţii stărilor 1 şi 3, probabilităţile de realizare fiind aceleaşi, situaţie prezentată în tabelul
nr. 22.
Tabelul nr.22
Starea P K(A) K(B) K ( A) × P K ( B) × P
economiei
Favorabilă 0,2 -0,20 0,50 -0,04 0,1
Medie 0,5 0,15 0,15 0,075 0,075
Nefavorabilă 0,3 0,50 -0,20 0,15 -0,06
−
Rentabilitatea medie estimată, K , varianţa, σ , şi deviaţia standard, σ , pentru cele două
2
firme, se determină conform formulelor 125, 127, 129, prezentate în tabelul nr.23.
Tabelul nr. 23
Caracteristica −
σ
Firma K σ2
A 0,185 0,600 0,245
B 0,115 0,600 0,245
Se constată că rentabilitatea estimată pentru firma B este de 11,5%, faţă de 18,5% pentru
firma A, devianţele standard fiind însă identice.
Rentabilitatea estimată a unui portofoliu reprezintă, după cum s-a arătat anterior, media
ponderată a rentabilităţilor estimate Universitatea Spiru Haret
ale titlurilor care constituie portofoliul, ponderile
reprezentând proporţia din portofoliu investită în fiecare titlu:
291
− n
K ( PR ) = ∑ pi × Ki
i =1 (127)
unde:
−
K (PR) = rentabilitatea estimată a portofoliului;
p = ponderea investiţiilor în portofoliu;
K = rentabilitatea estimată a fiecărei investiţii;
i = investiţiile 1.........n.
Dacă banca îşi formează un portofoliu de 100.000 lei, investind 50% în titluri la firma A şi
50% în titluri la firma B, rentabilitatea estimată a portofoliului va fi:
−
K ( PR) = 0,5 × 0,185 + 0,5 × 0,115 = 0,15 = 15%
După o perioadă, rentabilităţile realizate ale titlurilor vor diferi de cele estimate, astfel încât
rentabilitatea estimată a portofoliului va fi diferită de 15%.
Comparând rentabilităţile celor două modalităţi de a investi, în A, în B, cea mai favorabilă
ar fi investiţia în A, care are o rată estimată a rentabilităţii mai mare (18,5% > 11,5%) , însă
înainte de a decide trebuie să luăm în considerare şi riscul portofoliului.
Riscul portofoliului este, de regulă, mai mic decât media ponderată a deviaţiilor standard ale
titlurilor, extremele, fiind semnificative, sunt prezentate în tabelul nr. 24.
Tabelul nr.24
ρ = −1 ρ = +1
K(PR K(PR
P K(A) K(B) P K(A) K(B)
) )
- - -
0, 0,50 0, -
Favorabilă 0,20 0,150 0,20 0,20
2 0 2 0,200
0 0 0
0, 0,15 0,15 0, 0,15 0,15
Medie 0,150 0,150
5 0 0 5 0 0
-
Nefavorabil 0, 0,50 0, 0,50 0,50
0,20 0,150 0,500
ă 3 0 3 0 0
0
− 0,11 0,18 0,18
K - 0,18 0,150 - 0,185
5 5 5
5
0,24 0,24 0,24 0,24
σ - 0 - 0,245
5 5 5 5
Datele din tabelul nr. 24 evidenţiază următoarele:

1 dacă rentabilităţile titlurilor sunt corelate negativ, adică se mişcă invers şi ρ = -1, chiar
dacă ambele active sunt foarte riscante, combinaţia lor în portofoliu poate fi lipsită de risc, σ = 0 ;
2 dacă rentabilităţile titlurilor sunt corelate pozitiv, adică se mişcă în acelaşi sens şi ρ =
+1, portofoliul ar fi la fel de riscant ca titlurile luate individual, diversificarea neputând diminua
riscul portofoliului.
În practică, titlurile sunt corelate pozitiv, dar nu perfect, pentru cele mai multe perechi de
titluri ρ variind între +0,5 şi +0,7; combinaţia titlurilor în portofoliu reduce riscul, dar nu-l
elimină, cu cât numărul de titluri din portofoliuSpiru
Universitatea creşte, riscul portofoliului se reduce, aceasta
Haret
depinzând de gradul de corelaţie dintre titluri – cu cât mai mic este coeficientul, cu atât mai mic
este riscul portofoliului.
292
În cazul ipotetic al unui portofoliu cu n active, între care nu există corelaţii egale cu -1 şi
+1, din ansamblul tuturor portofoliilor posibile obţinute prin combinarea activelor se poate
delimita un set de portofolii eficiente care oferă: fie rentabilitatea maxim posibilă pentru orice
grad de risc; fie gradul de risc minim pentru orice rentabilitate estimată.
Toate celelalte portofolii sunt ineficiente comparativ cu acest set, care oferă oportunităţi de
alegere pentru investitor.
Experienţa evidenţiază că aproape jumătate din riscul inerent portofoliului format dintr-un
titlu, care are o deviaţie standard de cca 28%, poate fi eliminată prin constituirea unui portofoliu
diversificat, de cca 40 de acţiuni, numit portofoliu de piaţă, a cărui devianţă este de cca 15,1%.
Aşa cum s-a arătat, partea riscului eliminabilă prin diversificare se numeşte risc de firmă,
sau risc nesistematic, iar partea care nu poate fi eliminată prin diversificare se numeşte risc de
piaţă, sau risc sistematic. Riscul total al unei acţiuni sau portofoliu este suma celor două.
Investitorii solicită, de regulă, o primă pentru risc, astfel încât, cu cât mai mare este riscul
titlului, aceştia solicită o rentabilitate mai mare titlului. Această primă reprezintă o compensaţie
pentru riscul sistematic, care nu poate fi eliminat prin diversificare. Fiind însă preocupaţi de riscul
portofoliului, şi nu de cel al titlului individual, investitorii pot măsura riscul fiecărui titlu prin
metoda CAPM, care afirmă că riscul relevant al unui titlu din portofoliu este contribuţia acestuia
la un portofoliu bine diversificat, la un portofoliu de piaţă.
Diferitele titluri vor afecta riscul portofoliului în mod diferit, având diferite grade de risc
relevant, prin diversificare fiind eliminat riscul specific titlului, riscul nesistematic, rămânând însă
riscul pieţei, cel sistematic, risc inerent, care poate fi măsurat prin gradul în care titlul tinde să se
mişte în acelaşi sens cu mişcarea pieţei.
4.2.5. Conceptul de „beta”
Tendinţa unui titlu de a varia similar cu piaţa, cu un titlu cu risc mediu, este măsurată de
coeficientul β (beta) , care reprezintă un element-cheie al modelului CAPM. Un titlu cu risc
mediu va avea un beta egal cu 1, indicând faptul că modificarea acestuia are acelaşi sens şi
aceeaşi dimensiune cu modificarea pieţei. Un beta subunitar indică un risc al titlului
(portofoliului) mai mic decât riscul mediu al pieţei, în timp ce un beta supraunitar indică un risc
mai mare decât cel al pieţei. Cele mai multe acţiuni au beta între 0,5 şi 1. Coeficientul beta al unui
portofoliu compus din n titluri se determină astfel:
n
β P = ∑ pi × β i
i =1 (128)
unde:
β p = coeficientul beta al portofoliului;
βi = coeficientul beta al titlului i;
pi = ponderea investiţiei în titlul i în total investiţie portofoliu.
Coeficientul beta este un indicator al volatilităţii relative a titlului, măsurând modul în care
un titlu afectează riscul portofoliului, deci gradul de risc al titlului respectiv. Beta ar trebui să
reflecte aşteptările investitorilor privind volatilitatea viitoare, însă neavând o măsură exactă a
acestora, nu se pot obţine estimări precise ale lui beta, ci numai valori aproximative, pe baza
volatilităţii din trecut.
Estimarea coeficienţilor beta, dificilă şi incertă, utilizează două abordări:
- metoda strategiei pure, care foloseşte coeficienţii beta de la una sau mai multe firme
(determinând o medie) cu activitate similară, metodă aplicabilă pentru active importante, oricum
metoda fiind dificil de implementat;
- metoda coeficienţilor contabili, care determină coeficienţii beta prin determinarea
regresiei rentabilităţii activelor unei Universitatea
firme comparativ cu rentabilitatea unui indice bursier sau
Spiru Haret
comparativ cu rentabilitatea medie a activelor unui eşantion de firme semnificative.
293
5. Relaţia dintre risc şi rata estimată a rentabilităţii (Linia pieţei de capital)
5.1. Modelul CAPM

În funcţie de beta, investitorii vor solicita o anumită rată a rentabilităţii pentru a compensa
riscul pe care şi-l asumă. Linia pieţei capitalului exprimă rata necesară a rentabilităţii investiţiei
(titlului), ca sumă dintre rata rentabilităţii la investiţii cu grad de risc zero şi un factor de ajustare
a riscului, pe care investitorii îl cer ca o compensare a riscului pe care şi-l asumă:
RRi = RR0 + FAR = RR0 + βi × (RRP − RR0 ) (129)
unde:
RRi = rata necesară a rentabilităţii titlului i;
RR 0 = rata rentabilităţii unui titlu cu risc 0, de exemplu, un titlu emis de guvern;
β i = coeficientul beta al titlului i;
RR P = rata rentabilităţii portofoliului pieţei, a unui titlu mediu (βP = 0) ;
PRP = RRP − RR0 = prima de risc a pieţei, pentru un beta egal cu 1 ( β P = 1) ;
PRi = βi × (RRP − RR0 ) = βi × PRP = factorul de ajustare a riscului titlului i, primă de risc
a titlului i, care, în funcţie de beta, poate fi egală, mai mică sau mai mare decât prima de risc a
pieţei.
Dacă, de exemplu, avem: RRP = 15% , RR 0 = 10% , şi două titluri, i şi j, cu beta β i = 0,8
şi β j = 1.4 , atunci putem calcula ratele rentabilităţii necesare ale celor două titluri, astfel:
RRi = 10% + 0,8 × (15% − 10%) = 10% + 0,8 × 5% = 10% + 4% = 14%
RRj = 10% + 1,4 × (15% − 10%) = 10% + 1,4 × 5% = 10% + 8% = 18%
Dacă s-au considerat constante RR 0 şi RR P , rata rentabilităţii necesare a celor două titluri
a depins de nivelul lui beta, un beta mai ridicat solicitând o rată a rentabilităţii necesare mai
înaltă.
Rezultatul relaţiei inverse dintre riscul sistematic al activului şi dezirabilitatea acestuia este
utilizat pentru a înţelege modelul de determinare a valorii capitalului (CAPM), dezvoltat de către
Sharpe, Litner şi Treynor, model care oferă o explicaţie a mărimii primei de risc(Pr) a unui activ,
ca diferenţă dintre venitul aşteptat al activului şi rata dobânzii la activele fără risc.
Modelul CAPM foloseşte relaţia dintre riscul sistematic al unui activ şi dezirabilitatea
acestuia, exprimată prin coeficientul β :
Pr = Va − Rd ( L) = β × [Vp − Rd ( L)] (130)
unde:
Va = venitul aşteptat pentru activul considerat;
Rd(L) = rata dobânzii la activele fără risc;
Vp = venitul aşteptat pentru portofoliul de piaţă;
β = beta activului considerat.
Conform modelului, se evidenţiază următoarele:
• dacă beta activului este zero, acesta nu are risc sistematic, prima sa de risc fiind
zero;
• dacă beta este 1, înseamnă că are acelaşi risc sistematic ca şi portofoliul de piaţă,
având aceeaşi primă de risc ca şi piaţa;
• dacă activul are beta 2, prima sa de risc va fi mai mare decât aceea a pieţei.
De exemplu, dacă venitul aşteptat de piaţă este 8%, şi Rd(L) este 2%, iar prima de risc
pentru piaţă este 6%, activul cu beta egal cu 2 se aşteaptă să aibă o primă de risc:
294
Pr = 2 × [8 − 2] = 12%
Modelul CAPM poate fi folosit pentru a lua în considerare riscul de portofoliu şi a diminua
subiectivitatea în alegerea sau în respingerea unui proiect individual.
De exemplu, dacă o bancă prezintă următoarele date: β = 1,1 ; RR 0 = 8% ; RRP = 12% , se
poate determina, utilizând formula nr.129, costul capitalurilor proprii RR(cp):
RRcp(1) = 8% + 1,1 × (12% − 8%) = 12,4%
Investitorii bancari vor dori să investească în proiecte bancare care au rata rentabilităţii
estimate cel puţin egală cu 12,4%, banca trebuind să utilizeze această rată în actualizarea VAN
pentru orice proiect de plasament de risc mediu.
Să presupunem că angajarea băncii într-un proiect de investiţii va produce modificarea lui
beta al băncii, deci modificarea RR(cp). De exemplu, noul plasament are un beta egal cu 1,5
(similar altor bănci care dispun de activele respective), ponderea, p 2 , a activelor acestei noi
investiţii în portofoliul de active al băncii fiind de 20%, activele existente având deci o pondere,
p1 ,de 80%, noul beta, β n ,va fi:
β n = 0,8 × 1,1 + 0,2 × 1,5 = 1,18
Această creştere a lui beta, deci a riscului băncii, va duce la scăderea preţului acţiunilor,
care va trebui să fie compensată prin creşterea lui RRcp al firmei, astfel:
RRcp ( 2) = 8% + 1,18 × 4% = 12,72%
În aceste condiţii, pentru a realiza o rentabilitate cu o rată pe ansamblul băncii de 12,72%,
noua investiţie va trebui să realizeze o rată a rentabilităţii determinată astfel:
RRcp(2) − p1 × RRcp(1) 12,72% − (0,80 × 12,40%)
RRni = = =
p2 0,20
12,72% − 9,92% 2,8%
= = = 14%
0,20 0,20 (131)
Dacă se cunoaşte coeficientul beta al fiecărui proiect, β j , se poate determina costul
capitalului, deci rentabilitatea necesară, RRj , al noului plasament.
Utilizând datele din exemplul dat, pentru un plasament cu beta egal cu 1,5, precum mai sus,
avem:
RR (1,5) = 8% + 4% × 1,5 = 8% + 6% = 14%
Pentru un plasament cu beta egal cu 0,5, deci cu un risc mai scăzut, rentabilitatea necesară
va fi:
RR (0,5) = 8% + 4% × 0,5 = 8% + 2% = 10%
Se constată legătura între risc, măsurat prin beta, şi rentabilitatea pe care trebuie să-o
realizeze investitorii: creşterea riscului determină creşterea ratei rentabilităţii cerută de către
investitorii bancari.
5.2. Modelul APT

Modelul CAPM, util în aplicaţiile concrete, presupune că există o singură sursă a riscului
sistematic, portofoliul pieţei, însă teoria evaluării prin arbitraj (APT), dezvoltată de către Ross,
ia în considerare mai multe surse de risc, care nu pot fi eliminate prin diversificare, surse legate
de factori economici generali precum inflaţia, modificarea producţiei agregate.
Modelul acesta determină mai mulţi coeficienţi β , prin estimarea sensibilităţii venitului
Universitatea
unui activ la schimbările fiecărui factor, Spiru Haret
conform formulei:
295
Pr = Va − Rd ( L) = ∑ βi[Vpi − Rd ( L)]
(132)
unde i = factorul luat în considerare.
Teoria menţionată afirmă că prima de risc pentru un activ este corelată cu prima de risc a
fiecărui factor şi că dacă sensibilitatea activului la fiecare factor creşte, prima lui de risc va creşte,
de asemenea.
Ambele teorii explică primele de risc prin riscul sistematic, modelul CAPM indicând o
singură sursă, portofoliul, care cumulează impactul unor factori externi diverşi, modelul APT
vizând direct factorii externi.
5.3. Aspecte diverse

Reducerea riscului prin diversificare în alocarea investiţională a capitalului la nivelul
băncii depinde de ponderea investiţiei în averea băncii, de independenţa investiţiei faţă de
celelalte active ale băncii. Diversificarea la nivelul băncii diminuează riscurile, consolidează
stabilitatea acesteia, banca devenind astfel mai atractivă pentru angajaţi, clienţi, acţionari,
parteneri etc.
Calculul riscurilor investiţiilor sugerează următoarele concluzii:
1 investitorii diversificaţi sunt interesaţi prioritar de riscul de piaţă;
2 investitorii nediversificaţi ar trebui să fie interesaţi în mare măsură şi de riscul
individual al proiectului;
3 modelul CAPM ignoră costurile falimentului, care pot fi substanţiale, costuri care
depind de riscul de firmă;
4 evaluarea de ansamblu a riscului proiectelor de investiţii trebuie să ia în considerare, în
mod corelat, cele trei riscuri – individual, de firmă, de piaţă –, având în vedere modul cum se
determină şi cum influenţează.
Încorporarea riscului plasamentelor şi a structurii de capital în procesul de alocare a
capitalului
Dificultatea măsurării corecte a riscului unui proiect creează greutăţi în ce priveşte
încorporarea riscului diferenţial în deciziile de alocare a capitalului. Această dificultate se poate
parţial soluţiona prin două metode:
- metoda echivalentului cert, EC, care ia în considerare numai fluxurile anuale de numerar
ce au o certitudine credibilă, fluxurile incerte fiind eliminate, dar metoda este greu de
implementat;
- metoda ratei de actualizare ajustate la risc, RAAR, prin care costurile capitalului,
rentabilităţile diferitelor proiecte se actualizează cu rate diferenţiate, în funcţie de gradul lor de
risc, alegerea ratei presupunând subiectivitate şi un anumit arbitrariu.
Structura activelor firmei bancare, natura şi caracterul diferitelor componente ale acesteia
pot influenţa capacitatea de îndatorare a firmei, calculându-se costuri diferite ale capitalului
propriu, în funcţie de natura şi caracterul acestor componente, ceea ce va influenţa alocarea
capitalului.
6. Evaluarea riscului individual

Riscul investiţiilor de capital poate fi, aşa cum parţial s-a arătat, de trei tipuri:
1 riscul individual al investiţiei, măsurat prin variabilitatea rentabilităţii estimate a
investiţiei;
2 riscul de bancă, ce se referă la efectul
Universitatea Spiru investiţiei
Haret asupra riscului băncii, asupra
variabilităţii profitului băncii, fiind important chiar dacă portofoliul băncii este diversificat;
296
3 riscul de piaţă, sau beta, remanent şi în cazul portofoliilor foarte diversificate, care este
măsurat prin efectul investiţiei asupra coefici-entului beta al băncii, acest risc având efect asupra
preţului acţiunilor băncii.
În continuare vor fi abordate probleme privind măsurarea riscului în cazul proiectelor de
investiţii potenţiale ale băncilor, de fapt ale oricărei firme, şi încorporarea acestor informaţii în
decizia de alocare a capitalului.
Importanţa riscului individual derivă din: estimarea sa mult mai uşoară decât a celorlalte
două riscuri; datorită corelării dintre riscuri, riscul individual este o aproximaţie bună pentru
riscul de piaţă; evaluarea riscului proiectului implică determinarea riscului fluxurilor de numerar,
a riscului individual.
Natura distribuţiei fluxurilor individuale de numerar şi a corelaţiilor dintre acestea
determină natura distribuţiei VAN (valoarea actualizată netă) şi, astfel, a riscului individual.
Estimarea riscului individual utilizează următoarele tehnici: analiza de sensibilitate; analiza
scenariilor; simularea Monte Carlo.
6.1. Analiza de sensibilitate

Această tehnică arată cu cât se va schimba VAN ca răspuns la o modificare a unei variabile
de intrare, menţinând celelalte elemente constante (ccmc).
Analiza porneşte de la o situaţie de bază şi, modificând diferenţiat şi pe rând celelalte
variabile de intrare, ccmc, se înregistrează noile valori ale lui VAN, modificările tandemului
variabila de intrare – VAN fiind prezentate tabelar şi grafic.
În tabelul nr.25 sunt prezentate modificările tandemului volumul vânzărilor (VZ)- VAN.
Tabelul nr. 25
%
Variabil Bază 1 2 3 4 5
a
VZ 100% 80% 90% 110% 120% 130%
VAN 6500 5850 6175 6825 7150 7475
Exprimarea procentuală a modificărilor permite determinarea indicilor de sensibilitate (IS),
ca raporturi între modificările celor două variabile:
(VANi VANi − 1 − 1)
ISi =
(VZi VZi − 1 − 1) (133)
Aplicând formula pe exemplul nostru, la momentul 2, avem:
(6.175 5850 − 1) 1,056 − 1
IS 2 = = = 0,448
(90 80 − 1) 1,125 − 1
Se constată că o modificare cu o unitate a volumului vânzărilor în momentul 2 faţă de
momentul 1 determină o modificare de 0,448 unităţi a VAN, deci VAN preia 45% din
modificarea lui VZ.
Pot fi realizate şi analize de sensibilitate multivariabile, modificarea lui VAN fiind
determinată de modificarea simultană a mai multor variabile.
6.2. Analiza scenariilor

Această tehnică ia în considerare, pe lângă sensibilitatea VAN la variaţii ale variabilelor-
cheie, şi gama probabilă a valorilor acestor variabile, prin imaginarea unui set de circumstanţe
favorabile (situaţia optimistă) şi nefavorabile (situaţia pesimistă), calculându-se VAN pentru toată
gama de circumstanţe şi comparându-se cu situaţiaSpiru
Universitatea de bază.
Haret
Considerând cele 3 situaţii, în tabelul nr.26 sunt prezentate datele ipotetice pentru două
variabile de intrare şi pentru VAN.
297
Tabelul nr.26
Situaţia Probabilitat VZ- unităţi PV- lei VAN-mii lei
e (p)- %
Pesimistă 25 15.000 1.500 -5.761
Bază 50 20.000 2.000 6.996
Optimistă 25 25.000 2.500 23.397
Preţurile de vânzare (PV) sunt în lei, deci şi valorile lui VAN sunt exprimate în lei, şi nu în
procente, ca la rentabilităţi:
_ 3
VAN = ∑ pi × VANi = 0,25 × (−5761) +
i =1
+ 0,50 × 6996 + 0,25 × 23397 = 7907lei (134)
Utilizând formulele prezentate mai sus, se determină devianţa standard şi coeficientul de

variaţie:
σ (VAN ) = 10.349lei ; CV (VAN ) = 1,3
Dacă plasamentele băncii au în medie un coeficient de variaţie (CV) de 1, se constată că
acest plasament, cu CV=1,3, este cu 30% mai riscant. Tehnica scenariilor se limitează la câteva
rezultate discrete ale lui VAN, deşi în realitate există o infinitate de posibilităţi.
6.3. Simularea Monte Carlo

Această metodă leagă sensibilitatea şi distribuţiile de probabilitate ale variabilelor de
intrare, implicând însă calcule laborioase. Iniţial, se specifică distribuţia de probabilitate a fiecărei
variabile incerte care determină fluxul de numerar; în continuare, prin simulare, pentru fiecare
valoare a variabilei incerte, ccmc, se determină fluxurile nete de numerar pentru fiecare an şi apoi
se calculează VAN, repetându-se procedura pentru toate valorile şi variabilele incerte. Rezultatele
obţinute pentru valoarea estimată a lui VAN, deviaţia standard şi coeficientul de variaţie pot
diferi de cele obţinute prin celelalte două analize.
Limite ale aplicării acestor tehnici de analiză sunt: specificarea corelaţiilor dintre variabilele
incerte ale fluxului de numerar este dificil de realizat de către analist; nu există o regulă precisă
pentru luarea deciziilor; sunt ignorate efectele diversificării proiectelor din cadrul firmei, precum
şi ale diversificării portofoliilor personale ale investitorilor.
7. Analiza portofoliului de credite
7.1. Necesitatea modelelor de analiză

a portofoliului de credite
Analiza portofoliului de credite se centrează asupra abordării riscului de credit, ideea fiind
aceea a agregării riscurilor de credit ale instrumentelor individuale într-un portofoliu, riscul
portofoliului nefiind suma riscurilor individuale, datorită avantajelor diversificării.
Una dintre dificultăţile principale ale afacerilor cu active supuse riscului de credit este
aceea că distribuţiile profiturilor şi pierderilor sunt departe de a fi normale, ele fiind caracterizate
frecvent printr-o pozitivitate limitată, ca în cazul împrumuturilor, suportând însă un potenţial
semnificativ de negativitate (dezavantaje), datorită unei înalte probabilităţi de pierderi mari,
datorată neplăţii, nerambursării împrumuturilor.
Dezvoltarea instrumentelor de management al portofoliului, centrat pe riscul de piaţă, a
Universitatea
permis băncilor să înţeleagă şi să controleze Spiruriscul.
mai bine Haret Patru raţiuni principale au determinat
băncile să dezvolte şi să îmbunătăţească instrumentele managementului portofoliului de credite:
298
1 Constrângeri reglementative: modelele de analiză a portofoliului de credite centrat pe
risc au devenit o parte din reglementările bancare internaţionale (Basel II), reglementarea
capitalului legând riscul, maturitatea şi diversificarea portofoliului băncii.
2 Alocarea şi calcularea capitalului economic: măsurarea riscului de portofoliu este
utilizată pentru a determina rezervele bazate pe calculul capitalului economic, separarea
capitalului economic consumat de diferitele împrumuturi fiind utilizată pentru a stabili limitele
creditului contrapărţilor sau pentru a selecta activele bazate pe echilibrul riscuri-venituri, ţinând
cont de beneficiile diversificării pentru constituirea portofoliului băncii.
3 Realizarea evaluării: unele instrumente financiare pot fi considerate ca opţiuni asupra
performanţelor unui portofoliu de active, de exemplu, colaterizarea obligaţiilor de datorie, al cărei
succes se bazează pe fluxul de lichidităţi generat de un ansamblu de instrumente de credit.
Măsurarea riscului portofoliului activelor cu risc de credit poate fi utilă atât pentru realizarea
evaluării, cât şi pentru realizarea ratingului unor asemenea instrumente de către agenţii de rating.
4 Managementul fondurilor: managerii activelor pot, de asemenea, beneficia de un
model al riscului portofoliului de credite pentru alocarea activelor. Selecţia facilităţilor incluse
într-un portofoliu sau într-un fond este mai bine determinată atunci când este posibilă o abordare
globală a riscului agregat şi a diversificării.
Un model de analiză a riscului de credit al portofoliului poate cuprinde, în mod ideal, toate
faţetele riscului de credit, însă trebuie ţinut cont de impactul crucial al corelaţiilor asupra
distribuţiei pierderilor. De asemenea, un model adecvat al portofoliului poate reflecta cu acurateţe
efectele diversificării şi ale concentrării.
7.2. Modele de analiză a portofoliului

Modelele de portofoliu pot fi delimitate în analitice şi de simulare.
Modelele analitice oferă soluţiile „exacte” la distribuţia pierderilor din activele de credit,
conform unor ipoteze simple. Primul pas constă în gruparea activelor omogene în subportofolii
pentru care ipoteza omogenităţii distribuţiei permite deducerea soluţiilor referitoare la distribuirea
pierderilor, iar prin adiţionare se obţine pierderea agregată la nivelul portofoliului. Modelul
riscului de credit, de bază şi revizuit, aparţine acestei clase de modele.
Modelele de simulare aproximează distribuţia reală printr-o distribuţie empirică, generată
de un număr de simulări, scenarii, ceea ce creşte flexibilitatea şi poate adapta distribuţia complexă
a factorilor de risc. Este necesar să se evalueze probabilităţile de neplată, generatoare de pierderi,
şi corelaţiile dintre toate împrumuturile, ceea ce presupune utilizarea tehnicii de calcul rapid.
Practica bancară a creat modele operaţionale, peste 80% dintre bănci utilizând unul dintre
următoarele modele propuse: CreditMatrics, MC (Matricea Creditului), Portofolio Manager, MP
(Administratorul de Portofoliu), Portofolio Risk Tracker, TRP (Controlul Riscului de Portofoliu),
CreditPortofolioView, VPC (Perspectiva Portofoliului de Credit), CreditRisc, RC (Riscul de
Credit).
Tabelul nr. 27 prezintă diversele trăsături ale modelelor: evenimentele de credit cuprinse în
modele (neplăţi, tranzacţii, schimbări în spreaduri – marje de rată a dobânzii), factori care
determină riscul, tipul matricelor de tranziţie utilizate, modul de corelare stabilit, specificarea
adoptată pentru NGP (neplăţi generatoare de pierderi), precum şi categoria de model (analitic sau
de simulare).
Tabelul nr. 27
Trăsăturile modelelor de analiză a portofoliului de credite
Modelul CM CPV TRP MP RC
Definiţia Δ valoarea Δ valoarea Δ valoarea Pierderi din Pierderi din
riscului de piaţă de piaţă sau de piaţă neplăţi neplăţi
numai Universitatea Spiru Haret
pierderi din
neplăţi
Evenimente Declin/neplat Declin/neplat Declin/neplată şi Neplată Neplată
299
de credit ă ă schimbare
spread
Include riscul Nu Nu Da Nu Nu
de rată
Riscuri diverseFactori macro Factori macro Factori macro şi Factori prin Rate de eşec,
şi de ramură de ramură valoarea de faliment
activelor
Probabilităţi Constante Determinate Constante Constante Nedisponibile
de tranziţie de
factorii macro
Corelarea Standard Apare Standard Standard Nedisponibile
evenimentelor multiplă datorită multiplă multivariantă
de credit normală a dependenţei normală a a
veniturilor obişnuite de veniturilor din veniturilor
din capital factorii macro capital din
capital
Rate de Aleator Aleator Aleator(distribuţi Aleator Neplată cu
recuperare (distribuţie e beta) (distribuţie pierderi
beta) beta) (constantă)
Abordare Simulare Simulare Simulare Simulare Analitică

numerică
CreditMatrics este un model static, fiind un instrument de analiză a riscului de credit al

portofoliului derivat din matricea riscurilor; este un model pe ratingul unei perioade care permite
determinarea valorii la risc a creditului prin simularea factorilor de risc conform distribuţiei
multiple normale.
Calcularea pierderilor de portofoliu parcurge următorii paşi:
1 Colectarea datelor de intrare: probabilităţile de neplată şi probabilităţile de tranziţie,
deviaţia medie şi deviaţia standard, corelaţiile factorilor şi legătura fiecărui debitor cu aceştia,
curba randamentului cu risc redus, curbele randamentelor cu risc pe clase de rating, profilele
expunerii creditelor individuale.
2 Generarea şi simularea evenimentelor cu evoluţii corelate, cu structuri corelative
apropiate, utilizând probabilităţile de tranziţie multi-variante.
3 Măsurarea pierderilor din tranziţiile care includ neplăţi, nerambursări, prin deducerea,
pentru toate activele cu incapacitate de plată, din distribuţia beta, a unei valori aleatorii a ratei de
redresare, cu media şi varianţa corespunzătoare ramurii emitente.
4 Calcularea distribuţiei pierderilor de portofoliu, obţinându-se realizarea pierderilor şi
profiturilor din credit condiţionată de valoarea specifică a factorilor de risc.
PortofolioManager (PM) este un model static, foarte asemănător cu CreditMatrics; spre
deosebire de acesta, însă, este un model unifacto-rial focalizat numai asupra pierderilor din
incapacităţi de plată. Acest model se bazează pe distribuţia normală multivariantă (multiplă),
presupunându-se că valorile activelor tuturor firmelor au o distribuţie normală a veniturilor; când
acestea sunt mici, firma încetează plăţile.
Portofolio Risk Tracker (PRT) este un model bazat pe rating, fiind un model dinamic,
permiţând abordarea unor produse precum deriva-tivele de credit şi obligaţiunile de datorie
colaterizate în calcularea valorii la risc a creditului. Modelul include, faţă de modelele anterioare,
rate ale dobânzii stochastice şi este capabil să ia în considerare instrumentele sensibile la rată.
CreditPortofolioView (CPV) consideră, comparativ cu modelele anterioare, în mod explicit,
matricele de tranziţie ca fiind dependente de ciclul economic. Ratele de neplată şi de migraţie
într-o ţară şi ramură la un orizont ales sunt condiţionate de valorile viitoare ale variabilelor
macroeconomice, aceste variabile determinând ratele de neplată în timp. CPV estimează un model
econometric pentru indicatorii economici, care determină ratele de neplată ale fiecărui sector,
simularea acestor rate evidenţiind ulterior ce matrice a tranziţiilor este utilizată în realizarea
300
paşilor următori, prin simularea traiectoriilor aleatorii ale indicatorilor macro pentru un orizont de
timp, modelul putând aproxima o distribuţie a pierderilor de portofoliu.
CreditRisk (CR) este un model analitic, dispunând de o variantă modificată pentru a lua în
considerare provizioanele pentru pierderi. Modelul urmează o abordare actuarială a riscului de
credit, luând în considerare numai evenimentele de neplată, schimbările de preţuri, de spreaduri
(câştiguri din dobânzi) şi migraţiile fiind ignorate, modelul fiind adecvat pentru strategiile
„cumpără şi vinde”. Intrările modelului sunt: profilele expunerii individuale ale creditelor, ratele
anuale de neplată pe ramură şi categorii de active, o estimare a ratelor de redresare, presupuse
constante în model.
Caracterizarea generală a modelelor permite evidenţierea următoa-relor avantaje şi
dezavantaje:
1 Cele patru modele sunt de simulare, fiind solicitate mai mult pentru portofoliile extinse.
2 CR este un model numai al neplăţilor, ca şi PM, ignorând pierderile de portofoliu
datorate migraţiilor capitalurilor, ceea ce duce la o subestimare a riscului de credit.
3 CR presupune pierderile din neplăţi ca fiind constante şi nu ţine seama de corelaţii,
celelalte modele utilizând distribuţia beta a acestor pierderi din neplăţi şi corelaţiile încorporate
ale activelor, factorilor sau ale variabilelor macroeconomice.
4 Modelele prezentate sunt puţin transparente şi puţin flexibile, ceea ce a determinat
băncile să-şi dezvolte modele proprii care pot fi controlate total, unele din acestea bazându-se pe
abordări alternative, două dintre ele fiind prezentate pe scurt în continuare.
Metoda punctelor şa este o modalitate alternativă de a aproxima distribuţia reală, fără a
utiliza simularea, fiind foarte rapidă şi exactă în stabilirea cozilor distribuţiilor (părţile plasate sub
o valoare dată), care interesează în mod deosebit pe managerul riscului. Metoda se bazează pe
observarea unor combinaţii ale funcţiilor de distribuţie, care deşi pot fi imposibil de calculat din
punct de vedere analitic, momentele (valorile distribuţiei) lor, care generează funcţia sau funcţia
cumulată, pot rămâne uşor de tratat.
Metoda combinativă, a combinării rapide a transformărilor Fourier şi Monte Carlo este
atât rapidă, cât şi exactă în relevarea distribuţiei pierderilor întregului portofoliu, algoritmul fiind
aplicat claselor de modele condiţional independente.
7.3. Calcularea performanţei ajustate la risc

Rezultatul unui risc este, în general, o distribuţie a pierderilor, adică nivelele posibile ale
pierderilor cu probabilităţile asociate lor. Distribuţia cuprinde toate informaţiile referitoare la
pierderile cu care se poate confrunta un portofoliu, într-un orizont specific de timp. Pentru a
adopta decizii, distribuţia trebuie transformată în mărimi sintetice ale riscului, care să permită
managerului riscurilor să comunice cu conducerea băncii sau cu colaboratorii externi, clienţi sau
autorităţi bancare. Unele dintre cele mai larg folosite mărimi sunt: pierderea aşteptată, pierderea
neprevăzută, valoarea la risc, capitalul economic, căderea scurtă neaşteptată.
În continuare sunt prezentate formulele de calcul al acestor mărimi şi interpretarea acestora.
Pierderea aşteptată, PA, măsoară nivelul pierderii la care banca este expusă, în medie.
În cazul unui titlu, i, mărimea se determină astfel:
PAi = ENi × PDi × PNi (135)
unde:
PA = pierderea aşteptată;
EN = expunerea la neplată;
PD = probabilitatea neplăţii;
PN = pierderea din neplată.
Pierderile din neplăţi sunt asumate pentru a fi acoperite din ratele dobânzii pe care le vor
plăti clienţii băncii. Universitatea Spiru Haret
Pierderea neprevăzută, PI, este definită ca deviaţia standard a pierderilor din portofoliul de
credite, fiind determinată astfel:
301
∑ {[P ∑ (P )] }
2
PI = p− p
(136)
unde:
P = pierderea aleatoare a portofoliului p.
Dacă pierderile de portofoliu ar fi normal distribuite, pierderile aşteptate sau neaşteptate ar
fi complet caracterizate, însă pierderile nu sunt distribuite normal şi deci PA şi PI sunt măsuri
foarte parţiale ale riscului.
Valoarea la risc, VaR, prezentată în capitolul referitor la riscurile bancare, este utilizată în
cazul pierderilor mari de portofoliu de credite. VaR, la un nivel de încredere de z, să spunem 95
%, pentru un orizont obişnuit, de 10 zile pentru riscul de piaţă şi 1 zi pentru riscul de credit,
reprezintă nivelul pierderii de portofoliu care va depăşi (1-z) % din media orizontului de timp:
VaR( z ) = min[ j P(Rc > j ) ≤ (1 − z )]
(137)
unde:
P = probabilitatea;
R = pierderea de credit c.
VaR are semnificaţie numai dacă se cunosc orizontul de timp ales şi gradul de încredere. La
grade ridicate de încredere, cum ar fi 99%, VaR tinde să fie foarte instabilă, orice schimbare,
oricât de mică, a nivelului lui z conducând la o oscilaţie extinsă a lui VaR.
Capitalul economic este un indicator esenţial pentru managerii portofoliului băncii, fiind
calculat, de regulă, pentru un orizont de 1 an.
Estimarea acestui indicator se face astfel:
CEp(z ) = VaR(z ) − PAp ) (138)
unde:
VaR (z) = valoarea la risc la gradul de încredere z, de exemplu, 99,8%;
PA = pierderea aşteptată.
Capitalul economic este interpretat ca fiind suma capitalului tampon de care banca are
nevoie pentru a evita insolvabilitatea, cu un grad de încredere z.
Căderea scurtă aşteptată, CS, este o alternativă a măsurii riscului, care se concentrează
asupra cozii distribuţiei pierderilor. Ea reprezintă pierderile medii condiţionate de pierderea care
este deasupra nivelului VaR, fiind astfel similară unei prime de asigurare:
CS ( z ) = ∑ [Pp ⇒ Pp > VaR( z )]
(139)
Combinarea VaR cu CS oferă managerului riscului atât o măsură a valorii riscului la un
grad de încredere dat, cât şi o estimare a dimensiunii (medii) a pierderilor odată ce valoarea este
depăşită.
După evaluarea contribuţiilor individuale ale împrumuturilor la riscul portofoliului, trebuie
echilibrat acest risc cu venitul oferit de către activele individuale.
Măsurile tradiţionale ale venitului ajustat cu riscul pleacă de la raportul:
venit / risc.
De exemplu, rata lui Sharpe, RS, este calculată ca raport dintre venitul suplimentar aşteptat,
V, peste rata de risc, rf , din împrumutul i, şi volatilitatea veniturilor, σ , din activul i.
RSi = ∑ [V ] − r
i i
σi (140)
Au fost propuse multe alte măsuri ale venitului ajustat cu riscul care depind de definiţia
variabilelor risc, venit, V, şi de cost, c.
Formula generică de calcul al mărimii venitului
Universitatea Spiruajustat
Haret de risc, MVR, este următoarea:
Vi − Ci − PAi
MVR =
CRi (141)
302
unde: CRi = contribuţia riscului la împrumutul i.
Măsurile calculate de către bănci, conform MVR, permit băncilor să delimiteze
împrumuturile cele mai bune de cele mai proaste, însă aceasta este insuficient pentru a decide
dacă o investiţie merită atenţie. În acest scop, băncile au nevoie să determine nivelul minim
acceptat al performanţei ajustate cu riscul pentru fiecare afacere bancară, pentru aceasta făcând
apel la aversiunea faţă de risc.
Acest nivel este numit rata prag, limită, RP, introducându-se astfel o măsură a excesului,
ME, determinată astfel:
ME = MVR – RP (142)
ME nu trebuie să schimbe ordinea împrumuturilor, făcând doar mai explicită prima de risc
care corespunde aversiunii de risc a băncii.
SUMARUL CAPITOLULUI
Analiza portofoliului este necesară pentru a configura structura de active care să permită
obţinerea maximului de venituri viitoare, în condiţii de incertitudine şi de risc, având în vedere că
oportunităţile de investiţii cele mai profitabile sunt, de regulă, cele mai riscante.
Investitorii sunt preocupaţi de creşterea veniturilor şi evitarea riscurilor şi, în acest sens, ei
îşi diversifică portofoliul, prin deţinerea de active diferite, cu riscuri şi venituri aşteptate diferite.
Covarianţa şi corelaţia veniturilor, ambele măsurând tendinţa a două active, credite, de a se
mişca împreună, sunt cruciale pentru determinarea riscului portofoliului, această tendinţă fiind cel
mai important factor determinant al riscului portofoliului de credite. Investitorii individuali pot
alege portofolii cu riscuri diferite, conform atitudinilor lor faţă de risc, investitorii toleranţi la risc
alegând portofolii mai riscante, dar care oferă venituri mai mari, iar investitorii mai conservatori
alegând portofolii mai sigure, dar cu venituri aşteptate mai reduse.
Teoria alegerii portofoliului afirmă că cererea unui activ este corelată: a) pozitiv cu averea,
bogăţia; b) pozitiv cu venitul aşteptat din activul considerat în raport cu active alternative; c)
negativ cu riscul unui activ în raport cu activele alternative; d) pozitiv cu lichiditatea în raport cu
active alternative.
Analiza portofoliului de credite este centrată pe riscuri, îndeosebi pe riscul de piaţă,
dezvoltarea tehnicilor şi instrumentelor de analiză fiind influenţată de constrângerile
reglementative, alocarea şi calcularea capitalului economic, realizarea evaluării creditelor şi
managementul fondurilor.
Diversificarea, deţinerea mai multor active, este în avantajul investitorilor, deoarece ea
reduce riscul cu care aceştia se confruntă, iar avantajele sunt cu atât mai mari, cu cât veniturile
titlurilor care se mişcă similar sunt mai mici.
Riscul unui activ are două componente: riscul sistematic, care nu poate fi diversificat în
continuare, şi riscul nesistematic, care poate fi diversificat. Riscul sistematic al unui activ se
măsoară prin beta: cu cât mai mare este beta, deci riscul sistematic, cu atât activul este mai puţin
dezirabil.
Atât modelul de determinare a valorii capitalului, cât şi teoria evaluării prin arbitraj oferă o
explicaţie pentru prima de risc a activelor, ca diferenţă dintre venitul aşteptat al activului şi rata
dobânzii fără risc. Modelul de determinare a valorii capitalului indică faptul că prima de risc a
activului este pozitiv corelată cu beta activului, sensibilitatea la venitul de piaţă, în timp ce teoria
evaluării prin arbitraj indică faptul că prima de risc a activului este pozitiv corelată cu
sensibilitatea activului la mai mulţi factori, care reprezintă surse ale riscului nediversificabil în
economie.
Teoria şi practica managementului portofoliului de credit au dezvoltat modele de analiză a
portofoliului, delimitate în modele analitice şi de simulare, statice sau dinamice, toate utilizând
instrumentele analizei dispersionale Universitatea Spiru
a pierderilor Haret aşteptate, determinate de riscurile
estimate,
ataşate portofoliului.
303
Impactul riscurilor asupra portofoliului este exprimat prin mărimi sintetice, care relevă
valoarea veniturilor, a performanţelor, obţinute din deţinerea portofoliului, ajustate cu riscul,
cele mai utilizate mărimi fiind: pierderea aşteptată, pierderea neprevăzută, valoarea de risc,
capitalul economic şi căderea scurtă aşteptată.
TERMENI-CHEIE
Abaterea medie pătratică Alegerea portofoliului
Analiza de sensibilitate Analiza portofoliului
Analiza scenariilor Coeficient beta
Coeficient de corelaţie Coeficient de variaţie
Cost de tranzacţie Covarianţă
Criteriu medie-variaţie Decizie de portofoliu
Determinant al portofoliului Devianţă (abatere) standard
Dispersie Distribuţia de probabilitate
Dominanţă Elasticitate
Linia pieţei de capital Matricea de covarianţă
Matricea riscurilor Metoda Monte Carlo
Model CAPM Pierdere aşteptată
Portofoliu Portofoliu eficient
Prima de risc Probabilitate
Rata de actualizare Rata internă a rentabilităţii
Rata necesară a rentabilităţii Risc nesistematic
Risc sistematic Simularea scenariilor
Teoria alegerii portofoliului Teoria evaluării prin arbitraj
(APT)
Valoarea la risc (VaR) Venit ajustat cu riscul

1 Precizaţi deosebirea dintre varianţă şi devianţa standard şi prezentaţi formula de calcul
al varianţei.
2 De ce este necesar coeficientul de corelaţie, în condiţiile în care covarianţa măsoară
legătura dintre două variabile?
3 Un investitor realizează o investiţie de 50.000 lei într-un activ, luând în considerare
două alternative de evoluţie a economiei în viitor, caracteristicile estimate ale investiţiei fiind
prezentate în tabelul următor:
Alternative Rentabilitatea Venitul Probabilitatea
estimată (%) aşteptat (lei) realizării (%)
1 30 -5.000 25
2 70 +8.000 75
Determinaţi rata estimată a rentabilităţii şi venitul mediu aşteptat.
3 Cu cât numărul activelor dependente identice din portofoliu creşte, cu atât riscul
portofoliului descreşte, varianţa portofoliului devenind neglijabilă pentru un număr suficient de
mare de active din portofoliu. Precizaţi dacă afirmaţia de mai sus este adevărată sau falsă.
4 Raţiunile principale care au determinat băncile să îmbunătăţească instrumentele
managementului portofoliului de credite au fost: constrângerile reglementative; volatilitatea
ratelor dobânzii; alocarea capitalului economic; realizarea evaluării creditelor; managementul
fondurilor. Precizaţi care dintre raţiunile enumerateSpiru
Universitatea nu este
Haretcorectă.
5 Modele operaţionale impuse de către practica bancară pentru analiza portofoliului de
credite sunt: Riscul de Credit; Administratorul de Credit; Simularea Alternativă; Controlul
Portofoliului de Credite; Matricea Creditului. Alegeţi varianta falsă de model.
304
• Fie două împrumuturi, A şi B, care au veniturile aşteptate, V, de 4.000 lei şi, respectiv,
7.000 lei, şi devianţele standard, σ , de 5.500 lei şi, respectiv, 6.300 lei. Precizaţi care dintre cele
două împrumuturi este mai riscant.
• Coeficientul beta evidenţiază următoarele: riscul sistematic al activelor; indezirabilitatea
activelor; rentabilitatea estimată a activelor; gradul de dispersie al activelor. Precizaţi varianta
corectă de răspuns, dintre cele de mai sus.
• Modelul CAPM, pentru determinarea primei de risc, foloseşte următoarele variabile de
calcul: venitul aşteptat pentru portofoliul de piaţă; rata dobânzii la activele fără risc; coeficientul
beta; rata rentabilităţii aşteptate; factorul de ajustare. Precizaţi care variabilă nu este utilizată de
modelul CAMP.
• Fie activul A, cu următoarele caracteristici: venitul aşteptat de piaţă este 10%, rata
dobânzii la activele fără risc 2%, prima de risc pentru piaţă 6%, beta 2. Să se determine prima de
risc aşteptată şi să se aleagă varianta de răspuns corect, dintre următoarele variante: 13%; 14%;
12%; 12,5%;13,5%.
• O firmă prezintă următoarele date: coeficientul beta la titlu = 1,1; rata rentabilităţii unui
titlu fără risc = 8%; rata rentabilităţii portofoliului pieţei = 12%. Să se determine costul
capitalurilor proprii ale firmei şi să se aleagă varianta corectă de răspuns dintre variantele de mai
jos: 12%; 16%; 14%; 13%; 15%.
• Modelul evaluării prin arbitraj, APT, are următoarele caracteristici: determină coeficienţii
beta alternativi; presupune că există o singură sursă a riscului; este un model multifactorial;
estimează sensibilitatea venitului activului la modificarea factorului. Precizaţi care este
caracteristica incorectă.
• Eliminarea riscului individual al proiectului utilizează urmă-toarele tehnici: analiza
scenariilor; simularea Monte Carlo; simularea volatilităţii proiectului; analiza de sensibilitate.
Precizaţi care dintre tehnicile enumerate nu este folosită în scopul prezentat
1 Biji Mircea ş.a., Tratat de statistică, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
2 Dragotă Victor (coord), Gestiunea portofoliului de valori mobiliare, Editura
3 Scarlat Emil ş.a., Piaţa financiară şi gestiunea portofoliilor, Matrix Rom, Bucureşti,
2002.
4 Kolb Robert W., Rodriguez Ricardo J., Principles of finance; D.C. Heath and
Company, Lexington, 1992.
5 Mishkin Frederic S., The economics of money, banking, adn financial markets,
Addison-Wesley, USA, 1999.
6 Servigny Arnaud de, Renault Olivier, Measuring and managing credit risk, McGraw-
Hill, New York, 2004.
305
IX. CREDITAREA CONSUMULUI
SCOPUL CAPITOLULUI constă în explicarea şi înţelegerea conţi-

nutului, formelor, managementului şi costului creditului de consum,
evidenţiindu-se impactul acestuia asupra activităţii şi performanţelor
băncii.
Prin parcurgerea capitolului, vor fi realizate URMĂTOARELE
OBIECTIVE:
• Analiza formelor creditului de consum, a caracteristicii esen-
ţiale a acestuia, de a se realiza prin plata în rate, şi relevarea formelor
electronice de derulare a creditului de consum.
• Prezentarea instituţiilor bancare principale implicate în
furnizarea creditului de consum, a caracteristicilor definitorii şi a
orientării instituţionale a creditului de consum.
• Evidenţierea aspectelor necesare administrării creditului de
consum vizând organizarea funcţiei creditului de consum în cadrul
băncii, analiza dosarului de credit în scopul adoptării deciziei de
credit, colectarea creditului şi reglementarea creditării consumului.
• Analiza elementelor relevante cu privire la costul creditului de
consum, evidenţierea deosebirii dintre rata efectivă şi rata aparentă a
dobânzii, precum şi a specificului constituirii şi delimitării costului în
cazul creditului indirect.
INTRODUCERE
Creditul de consum constituie un element-cheie al dezvoltării
economiei, a societăţii, el contribuind la dinamizarea echilibrului
dintre cererea şi oferta de mărfuri, la armonizarea mijlocită, dar activă,
a relaţiei dintre economisire şi investiţie.
337

Formă a creditului bancar şi în acelaşi timp modalitate de finanţare
a populaţiei, creditul de consum a cunoscut, şi cunoaşte evoluţii, adesea,
contradictorii şi uneori adverse dezvoltării economiei, cauzele adversităţii
regăsindu-se atât în potenţialul de economisire al populaţiei, cât şi în
incapacitatea funcţională a structurilor economice sau în subdezvoltarea
sistemului bancar.
În prezent, creditul de consum, componenta cea mai masivă a
creditului retail, înregistrează o expansiune şi o diversificare a
produselor, serviciilor, instrumentelor şi tehnicilor, nebănuite cu 10-20 de
ani în urmă.
Extinderea reţelelor de distribuţie, perfecţionarea tehnicilor de
marketing bancar, adecvarea şi multiplicarea serviciilor bancare,
diferenţierea veniturilor şi reducerea costurilor bancare pe produs şi
serviciu şi, în fine, inovarea noilor produse bancare electronice, centrate
pe realizarea creditului de consum, precum creditul prin card, internet
banking şi mobile banking, au lansat creditul de consum, creditul către
populaţie, pe o nouă traiectorie a evoluţiei, determinată în primul rând de
capacitatea ofertei de mărfuri de a crea noi nevoi, nenecesare, dar dorite
de către populaţie, în primul rând a nevoii de a consuma.
1. Evoluţie şi specific
Finanţarea consumului se referă la creditul acordat consumatorilor
de bunuri personale. De exemplu, când o persoană cumpără un
autoturism pe bază de rate periodice şi se împrumută de la o bancă, ea
utilizează creditul de consum. Utilizarea unui credit în avans pentru
cumpărări de la un magazin universal sau a unui card de credit la o staţie
de benzină reprezintă o tranzacţie de credit de consum, ca şi plata lunară a
facturii telefonice.
Băncile acordă populaţiei diferite categorii de credite de consum,
precum: credite de trezorerie, pentru nevoi temporare; petrecerea
vacanţelor; cumpărarea de produse medicale; cumpărarea de autoturisme;
pentru plata cheltuielilor de şcolarizare; pentru cumpărarea de bunuri
casnice; pentru cumpărarea de materiale de construcţii etc.
Creditul de consum are o lungă şi tulburătoare istorie. De sute de
ani, preoţii şi politicienii au recomandat restricţionarea creditului de
consum, biserica medievală interzicând perceperea de dobânzi la
338

împrumuturi de orice tip. Chiar atunci când dobânda era considerată ca
fiind adecvată unor anumite categorii de împrumuturi, pentru
împrumuturile de consum ea era adesea considerată improprie, şi
aceasta probabil deoarece se presupunea că aceste împrumuturi sunt
solicitate de către cei în dificultate, iar creditorii nu trebuie să profite de
această situaţie.
Totuşi, creditul de consum a supravieţuit de-a lungul secolelor,
înregistrând uneori o expansiune deosebită, chiar periculoasă, evoluţia sa
înscriindu-se în evidente mişcări ciclice. După primul război mondial, el a
cunoscut o perioadă de expansiune, urmată de un declin la începutul
crizei din anii ’30, de o altă expansiune până la cel de-al doilea război
mondial, după care creditul de consum este în creştere continuă, punctată
de perioade ciclice de recul.
Atracţia exercitată de creditele de consum, chiar pentru băncile
comerciale care acordă credite mari, cu ridicata, este determinată de doi
factori:
¾ competiţia dintre clienţii comerciali, care a îngustat randamentele
creditului comercial, astfel că veniturile au scăzut comparativ cu riscurile
potenţiale;
¾ dezvoltarea depozitelor şi a creditelor indivizilor, care reprezintă
un răspuns strategic la dereglementarea bancară. Deplasarea plafoanelor
ratelor dobânzii a redus substanţial depozitele de fond (esenţiale) ale
băncilor, prin creşterea sensibilităţii la preţ a soldurilor şi portofoliului
clienţilor. În medie, indivizii deţin solduri mai mici şi modifică mai puţin
frecvent conturile de depozit, oferind o mai mare stabilitate depozitelor şi
diminuând astfel riscul de ilichiditate al băncilor.
Creditul de consum diferă de creditul comercial în ce priveşte
câteva aspecte principale:
• este mai uniform, având o mai mare specializare şi centralizare a
serviciilor asociate;
• multe din creditele de consum sunt cumpărări în rate pe termen
lung cu rate ale dobânzii fixe, ceea ce duce la creşterea riscului de rată la
aceste împrumuturi, marja dobânzii variind odată cu schimbările în rata
dobânzii;
• protecţia consumatorului este în mare măsură preluată de către
compartimentul creditelor de consum, datorită dimensiunilor mult mai
mici ale acestor credite comparativ cu creditele comerciale, colectarea
339

creditelor de consum fiind adesea centralizată, şi nu asigurată de către
ofiţerii de credite;
• natura uniformă şi centralizată a procesului creditării consumului
face posibilă reducerea costurilor de operare, prin reducerea angajaţilor
care operează aceste credite;
• având în vedere dimensiunea mult mai mică a fiecărui credit de
consum decât în cazul celor de afaceri, obiectivul prioritar al manage-
mentului portofoliului creditelor de consum este aceea de a controla
costurile asociate cu procesul de ansamblu al administrării creditului; cu
cât mai puţini angajaţi sunt implicaţi în administrarea portofoliului
creditelor de consum, cu atât mai mare va fi venitul net din portofoliu.
Băncile intră pe piaţa de consum atunci când există un profit
potenţial din împrumutarea directă a consumatorilor, această piaţă fiind
largă şi în continuă extindere. Cererea pentru împrumuturi pentru consum
este mai puţin sensibilă la ciclul de afaceri decât creditele acordate
firmelor, stabilitatea pieţei asigurând o mai bună utilizare a resurselor în
sfera consumului. Toţi factorii menţionaţi fac această piaţă atractivă
pentru bănci, pentru băncile comerciale în particular.
Prin creditarea consumatorilor, băncile dispun de oportunităţi de a
vinde servicii bancare, construind astfel o bază solidă de clientelă şi
contribuind la profitabilitatea pe termen lung. Astfel, o bancă poate
vinde credit asociat cu asigurări de viaţă şi de incapacitate ca parte a
unui pachet de împrumut, crescând astfel venitul total pe împrumut.
Prin diverse aranjamente de acest fel, banca este capabilă să atragă şi
împrumuturi pentru dezvoltarea afacerilor, cerinţele reglementative
solicitând băncile să acopere nevoile de credit pentru dezvoltarea
serviciilor comunităţilor, împrumuturile de consum contribuind la
satisfacerea acestor nevoi.
Caracteristicile de risc şi de venit ale creditului de consum sunt
diferite de acelea ale creditului acordat firmelor, ale creditului de afaceri,
profitul şi expunerea la pierderi pe fiecare împrumut individual fiind mai
mici, însă profitul din portofoliul total al creditelor de consum poate fi
suficient de mare, dacă serviciile creditului de consum sunt furnizate la
costuri reduse.
Elementul esenţial în managementul portofoliului creditelor de
consum îl constituie eficienţa furnizării serviciilor. Deşi structurile
organizaţional-administrative sunt importante pentru orice funcţie a
340

băncii, o structură organizatorică eficientă este punctul critic al credi-
tului de consum, managementul profitabil reclamând livrarea serviciilor
de credit cu costuri administrative şi de personal cât mai mici.
2. Forme ale creditului de consum

Creditele de consum sunt clasificate în trei categorii majore:
o creditul cu rambursarea în rate, cel mai răspândit;
o creditul cu o singură rambursare, care nu deţine o pondere
semnificativă în portofoliul de credite de consum al băncii; este acordat
consumatorilor, de regulă, de către compartimentul de credite comerciale;
o linii de credit reînnoibile (revolving), care includ creditul prin
carduri şi linii pentru acoperirea depăşirii de cont, care au crescut în
importanţă în ultima perioadă.
2.1. Creditul cu cumpărarea în rate
2.1.1. Caracterizare
Multe bunuri de consum, precum autoturismele, mobila, uneltele,
articolele electrocasnice sunt vândute pe credit, conform regulii,
„cumpărarea acum şi plata mai târziu”, în acest mod fiind creditate lecţiile
de balet, achiziţionarea de ambarcaţiuni, călătoriile, educaţia etc. Într-
adevăr, multe instituţii şi firme acordă împrumuturi consumatorului, în
scopul consolidării obligaţiilor acestuia de rambursare în rate, însă dacă în
cazul autoturismului acesta constituia garanţia împrumutului, în cazul
altor bunuri acest lucru nu este posibil.
Creditul de consum se utilizează şi pentru realizarea de reparaţii şi
modernizări ale locuinţelor, precum şi pentru dotarea cu mobilă a
locuinţei, în acest ultim caz combinându-se probleme specifice creditării
cumpărării de autoturisme şi construcţiei de locuinţe, deoarece, pe de o
parte, mobila se depreciază ca valoare (precum autoturismele), mai
degrabă decât se apreciază, ca în cazul locuinţelor, iar pe de altă parte,
datorită valorii mai mari a finanţării, perioada împrumutului este uneori
mai lungă decât în cazul autoturismelor.
Cumpărarea bunurilor se realizează fie prin cumpărarea bunului în
rate de la detailist, rata conţinând un bonus însuşit de către vânzător, fie
prin angajarea unui împrumut de la o instituţie financiară, plata pe loc a
341

bunului către vânzător şi rambursarea ratelor, care includ dobânzile,
către creditor.
Cumpărarea pe credit cu plata în rate reprezintă un aranjament prin
care suma împrumutată este rambursată prin plăţi periodice, săptămânale
sau lunare, ratele fiind, de regulă, egale, existând însă practica în care
ultima rată este mai mare ca celelalte.
Creditele cu rambursarea în rate pot fi grupate, după modul de
cuprindere în bilanţul băncii a plăţilor, astfel: compus, când fondurile
avansate clientului plus dobânda pe durata împrumutului sunt cuprinse în
bilanţul băncii; simplu, când numai principalul intră în bilanţul băncii,
dobânda asupra soldului principalului fiind calculată zilnic.
Alegerea între cele două tipuri de împrumut afectează diferenţiat
veniturile băncii.
Creditele cu plata în rate erau realizate, până în anii ’80, cu rate fixe
ale dobânzii, rata rămânând constantă până la scadenţa împrumutului; în
prezent, datorită volatilităţii ratelor pe piaţă, băncile impun, şi la creditele
de consum, rate variabile.
Scadenţa poate fi extinsă pe o perioadă mai mare de 5 ani, împru-
mutul putând fi garantat, când banca preia un gaj pe un activ care poate fi
utilizat în cazul nerambursării ratelor sau negarantat, când banca nu
pretinde gajul, acesta din urmă vizând împrumuturi de dimensiuni mici şi
scadenţe scurte, ponderea fiind în declin în cadrul creditului de consum.
Împrumuturile negarantate implică sume mici şi perioade scurte,
doi factori contribuind la declinul acestui tip de credit de consum: profitul
din aceste credite este limitat, datorită ponderii mari a costurilor fixe
aferente creditelor de consum, veniturile nefiind suficiente să acopere
costurile administrative; apariţia creditelor pe card şi a liniilor de credit
reînnoibile operabile prin cecuri a reorientat băncile de la utilizarea credi-
telor negarantate.
Împrumuturile garantate sunt realizate pe o bază fie directă, fie
indirectă.
2.1.2. Împrumuturile garantate direct
Acest tip de credit este negociat între bancă şi client, garantarea
făcându-se prin colaterale, care reprezintă active diverse deţinute de către
client, pierderea potenţială a băncii fiind mai mică decât valoarea
colateralului, care poate fi comercializat uşor. Asemenea împrumuturi se
342

acordă pentru cumpărarea de autoturisme, mobilă, bărci, unelte cu
utilizare gospodărească, titluri financiare, poliţe de asigurare etc. Scaden-
ţele acestor împrumuturi depăşesc scadenţele creditelor negarantate,
ajungând în cazul autoturismelor la 5 ani, pentru mobilă la 10 ani, pentru
vehicule de recreere la 7 ani.
Cea mai răspândită formă a creditului de consum este aceea a
cumpărării de autoturisme, urmată de cumpărarea de bunuri
electrocasnice.
Elementele principale ale unei cumpărări în rate sunt: avansul sau
plata iniţială; durata contractului; costul cu plata dobânzii.
Dacă, de exemplu, cumpărătorul unui autoturism care costă 10.000
euro plăteşte un avans de 2.000 euro, el va beneficia de un credit de
consum de 8.000 euro, pentru o perioadă de 18 luni; costul cu dobânda
presupunând că este 1.000 euro, în acest caz rata lunară va fi de 500 euro.
Mărimea plăţii lunare este influenţată de patru factori: rata dobânzii,
durata creditului, mărimea avansului, valoarea bunului cumpărat.
Mărimea avansului reprezintă un factor important, care influen-
ţează siguranţa împrumutului din punctul de vedere al creditorului. Dacă,
pentru cumpărător, autoturismul reprezintă o componentă importantă a
averii sale, este puţin probabil ca acesta să-şi asume riscul pierderii
autoturismului datorită nerambursării împrumutului, şi în acest caz
avansul mărit reduce riscul pentru creditor, chiar dacă bunul va trebui să
fie preluat de la cumpărător.
Dacă interesul creditorului rezidă în avansuri ridicate, competiţia
ofertanţilor pe piaţa creditului de consum poate determina diminuarea
acestuia, astfel că în ultimii 50 de ani ponderea avansului în valoarea
bunului s-a redus, iar durata împrumutului a crescut, inducând creşterea
efectului de risc în cazul cumpărărilor în rate.
Dacă, de exemplu, cumpărătorul autoturismului de 10.000 euro
acceptă să plătească împrumutul de 8.000 euro în 3 ani, suma debitului
său se va diminua treptat. Valoarea autoturismului, care oferă garanţie
vânzătorului pentru împrumutul acordat, va scădea dacă bunul va fi
comercializat pe piaţă, continuând să scadă în timp. Luând în considerare
şi deprecierea normală a autoturismului în această perioadă, cumpărătorul
va datora, în al treilea an, pe maşină mai mult decât este valoarea acesteia.
În timpul primului an, cumpărătorul, fiind mândru de autoturismul
său, va asigura probabil rambursarea împrumutului, chiar dacă situaţia sa
343

financiară se deteriorează. Totuşi, treptat, dacă adversitatea economică se
va agrava pentru cumpărător, el ar putea să nu mai facă faţă plăţilor unui
„obiect depăşit”, unui „cal mort” şi să renunţe la rambursarea
împrumutului. Vânzătorul, desigur, intrând în posesia autoturismului,
constată că valoarea acestuia este mai mică decât suma datorată de către
cumpărător, de regulă, preluarea autoturismului de către vânzător
neeliminând obligaţia cumpărătorului de a achita diferenţa dintre valoarea
de piaţă a bunului şi datoria rămasă de achitat.
Reducerea avansului şi extinderea duratei împrumutului determină
creşterea valorii datoriei cumpărătorului comparativ cu valoarea bunului;
cu toate acestea, rata pierderilor înregistrate de către creditori la
cumpărările în rate a fost semnificativ mai redusă decât în cazul altor
credite, şi aceasta deoarece consumatorii, populaţia îşi achită mult mai
corect rambursările la creditele de consum decât ceilalţi debitori, precum
firmele, pentru celelalte credite. În prezent, creditul de consum se
realizează pe baza venitului cumpărătorului şi a situaţiei şi duratei
creditului, mai mult decât pe colaterale, oferind o stabilitate mai mare
plăţilor şi asigurând diminuarea riscurilor pentru creditor.
2.1.3. Împrumuturile garantate indirect
Împrumutul indirect este o formă atractivă de împrumut de consum,
utilizat în situaţia când o bancă are relaţii cu vânzători cu amănuntul
redutabili. Acest fel de împrumuturi implică trei parteneri, cererea de
credit fiind generată de către vânzătorul bunului, împrumutul fiind făcut
de către vânzător prin bancă sau altă instituţie financiară. Un vânzător cu
amănuntul (dealer) vinde marfa şi solicită o cerere de credit dacă
consumatorul decide să finanţeze cumpărarea prin credit. Deoarece multe
firme nu au resurse să suporte debitele, ele vând împrumuturile acordate
clienţilor de către bănci sau altor instituţii financiare; banca, analizând
cererea de credit, ia decizia de creditare.
Pentru realizarea acestor împrumuturi se recurge la hârtii de
valoare (efecte de comerţ) ale dealerilor, multe bănci incluzând în
împrumutul indirect, pe lângă cumpărarea acestor hârtii, o serie de
servicii oferite dealerilor, nelimitându-se la împrumuturile de la bănci cu
amănuntul.
Vânzătorul şi clientul negociază o rată a dobânzii care să cuprindă şi
rata pretinsă de către bancă, sub forma unui discont. Dealerul negociază
344

costul finanţării direct cu clientul, banca, la rândul său, acceptând să
cumpere hârtia la ratele predeterminate, care variază în funcţie de riscul
asumat de bancă, calitatea activelor clientului şi maturitatea împrumutului.
Diferenţa între rata negociată de dealer cu clientul şi rata băncii,
diferenţialul, reprezintă sursa profitului vânzătorului.
Împrumutul poate fi cumpărat prin bancă fie pe bază de recurs, fie
fără recurs.
În cazul împrumutului cu recurs, banca rezervă o parte din venitul
provenit din diferenţialul de dobândă al vânzătorului, rezervă de
garantare, ce va fi preluată de către vânzător dacă împrumutul va fi
rambursat; banca reţine această rezervă până la un anumit procent din
împrumutul restant şi remite excesul de dobândă vânzătorului, rezerva
variind în funcţie de relaţiile dintre bancă şi dealer.
Rezerva serveşte în primul rând la acoperirea neplăţilor. Dacă cel
împrumutat nu-şi îndeplineşte obligaţiile, banca reduce rezerva pentru
acoperirea principalului neplătit, aceasta afectând în final profitul
dealerului, deoarece rezerva trebuie să fie completată. Rezerva acoperă,
de asemenea, reducerile dobânzilor necâştigate. De exemplu, presupunem
că dealerul solicită clientului 9% peste rată timp de 3 ani şi banca
scontează cu 7% adiţionalul peste rată. Cu dobânda adăugată, cel care a
împrumutat primeşte ceva din dobânzile necâştigate, dacă cel împrumutat
plăteşte anticipat. Reducerile de rate sunt calculate conform unei reguli
care determină fracţiunea din totalul dobânzii ce este rambursată la un
moment dat, înainte de scadenţă.
Tipurile de garanţii ale vânzătorului variază de la împrumuturi
complet garantate, când vânzătorul este responsabil pentru sold şi orice
serie de costuri realizate de către bancă, până la împrumuturi fără recurs,
banca aprobând împrumutul fără a solicita garanţie de la vânzător, similar
împrumutului direct, existând şi împrumuturi cu recurs limitat, când
vânzătorul garantează împrumutul în anumite condiţii.
2.2. Linii reînnoibile de credit şi credit-card

Aceste forme de credit de consum favorizează acordarea de credite
negarantate, costurile implicate fiind mai mici, deoarece costurile de
operare şi de procesare sunt reduse.
Odată stabilită linia de credit, consumatorul poate împrumuta şi
rambursa conform nevoilor sale, banca furnizând fonduri clientului la
345

costuri joase, procesarea creditului realizându-se operativ. Riscul de credit
poate creşte, în măsura în care nu trebuie aprobată fiecare cerere de credit,
însă banca poate controla expunerea sa prin limitarea liniei de credit.
Cele mai cunoscute tipuri de credite reînnoibile sunt liniile de credit
şi creditele prin card, care necesită existenţa conturilor de depozit.
Creditul prin card
Dezvoltarea cea mai agresivă au înregistrat-o creditele prin card,
care reprezentau în anul 2003, în ţările dezvoltate, 56%, în S.U.A.
ajungând la 72% din valoarea creditelor cu rambursarea în rate. Unul din
cele mai spectaculoase segmente ale acestui tip de credit îl constituie
grupurile de afinitate, reprezentând aranjamente asociative între o
organizaţie şi o bancă, ce oferă taxe şi rate mai scăzute membrilor săi,
contribuind la diminuarea coeficienţilor de delincvenţă, la mai buna
segmentare a pieţelor, la creşterea eficienţei marketingului pieţei.
Băncile obţin venituri de la comercianţii care acceptă plata prin
carduri, sub forma discontului din suma plătită de către client, şi de la
deţinătorii de carduri, sub forma dobânzilor pe soldurile de pe card şi a
taxelor reţinute pentru diverse servicii.
Pierderile generate de utilizarea cardurilor rezidă în fraude, precum
utilizarea cardurilor dincolo de limitele valorice ale acestora.
Linii de credit automat pe descoperire de cont
Această formă de credit de consum se concretizează în completarea
de către client a unui cec pentru o sumă mai mare decât soldul său, după
stabilirea liniei de credit creditul fiind oricând disponibil pentru client,
banca economisind timp şi operaţiuni, ratele dobânzii suportate de către
client fiind comparabile cu ratele pentru celelalte forme de credit de
consum. Această linie operează ca o linie de credit reînnoibil, care poate
fi separată de contul de card al clientului, banca realizând eficienţă
operaţională şi obţinând creşterea profitului.
2.3. Creditul cu plată unică

Creditele cu plata unică, fără plata în rate, sunt creditele în care
rambursarea se face printr-o singură plată, aceste categorii de credite de
consum restrângându-se în ultimii 50 de ani.
În cazul acestei forme de credit, principalul şi dobânda sunt plătite
împreună, o singură dată, garantarea împrumutului făcându-se prin
346

colaterale. (titluri de valoare sau active reale). Acest tip de credit s-a
extins la plata telefonului, a gazelor, a energiei electrice, a serviciilor
medicale etc., creditul fiind o convenţie între creditor şi utilizatorul
creditului, furnizorul serviciului trimiţând lunar un document de
decontare către creditor.
Cea mai obişnuită formă a creditului fără rată o constituie creditul
în avans, care oferă avantaje vânzătorului, dar şi cumpărătorului,
reprezentând o cale de a obţine bunuri înainte de a dispune de bani, pentru
a plăti servicii sau bunuri. În unele cazuri, plata serviciului împrumutului
(a dobânzii) trebuie asigurată într-un timp mai scurt decât a principalului,
furnizorii bunului percepând adesea o taxă a serviciului, cu o rată redusă,
1-2% lunar din debitul rămas.
Multe bănci procesează asemenea credite prin departamentul credi-
telor comerciale, de afaceri, deoarece aceste credite au caracteristici comune
cu creditul de afaceri.
Caracteristica distinctivă a acestei forme de credit rezidă în faptul
că fondurile sunt necesare pentru o perioadă scurtă de timp şi o sursă de
lichidităţi va fi disponibilizată pentru a achita împrumutul. De exemplu,
un împrumut este angajat pentru a cumpăra un certificat de depozit, când
acesta ajunge la scadenţă împrumutul fiind rambursat. Această formă de
împrumut nu reprezintă o componentă majoră a portofoliului de
împrumuturi al băncii, el fiind angajat pentru a acoperi nevoile speciale
ale consumatorului cu amănuntul.
3. Instituţiile creditului de consum

Oferind avantaje multiple creditorilor, creditul de consum este
acordat de instituţii financiare diverse, unele aplicând o diversitate extinsă
de forme, altele specializându-se pe diverse forme.
Unele credite de consum apar din împrumuturi acordate
consumatorilor de către instituţii financiare, care devin creditori, în alte
cazuri creditul apare prin vânzarea bunurilor sau serviciilor, vânzătorul
preluând un document (instrument de plată în rate) semnat de către
cumpărător, instrumente transferate adesea firmelor de specialitate în
astfel de operaţiuni, bănci comerciale şi instituţii de finanţare, care asigură
decontarea plăţilor periodice, pe baza unui credit de consum.
347

3.1. Băncile comerciale
Băncile comerciale au practicat creditul de consum începând cu
anii ’20 ai secolului trecut, în prezent ele promovând o gamă largă de
credite de consum.
Creditarea cumpărării de autoturisme reprezintă un segment larg al
creditului de consum, realizat pe două căi:
– creditul indirect, prin cumpărarea de hârtii de valoare (poliţe) de
la comerciant;
– creditul direct, acordat direct cumpărătorului autoturismului.
În prezent, creditul indirect acoperă cca 70% din cumpărările pe
credit în ţările dezvoltate, deşi până acum 50 de ani împrumuturile directe
erau majoritare. Creditul indirect oferă, aşa cum am arătat, avantaje atât
pentru bancă, cât şi pentru vânzător. Banca obţine o valoare mai mică a
autoturismului prin utilizarea poliţei, decât dacă împrumutul este aranjat
direct de către cumpărător, riscurile fiind diminuate. Pentru comerciantul
de autoturisme, vânzarea unei părţi substanţiale din titluri (poliţe) către o
bancă îi oferă posibilitatea unei finanţări mai eficiente şi mai prompte a
clientului, aspect foarte important într-un mediu concurenţial.
Ratele dobânzii la creditul auto pot varia între 5-10%, în funcţie de
mărimea creditului, durata acestuia, credibilitatea clientului etc.
Creditele de consum acordate de către băncile comerciale vizează şi
alte bunuri de consum, procedura de creditare fiind asemănătoare cu
aceea de la autoturisme, dimensiunea medie a împrumutului variind în
funcţie de valoarea bunului, pentru împrumuturile de valoare mică ratele
dobânzii fiind mai mari.
Expansiunea cărţilor de credit (cardurilor) a reprezentat, cum s-a
arătat, una din căile cele mai importante de dezvoltare a creditelor de
consum.
Derularea creditului prin carduri, în cazul băncii comerciale, este,
de regulă, următoarea:
• comerciantul aranjează cu banca să devină membru al
programului de carduri bancare, având clienţi care doresc să utilizeze
serviciul de carduri, completând în acest sens o cerere către bancă;
• după aprobarea cererii, banca trimite comerciantului, care devine
client pentru servicii bancare, o carte de credit valabilă pentru orice
membru, banca trimiţând asemenea carduri clienţilor săi şi altor
beneficiari care îl aplică sau care acceptă riscul unui asemenea credit;
348

• când un client cumpără un bun, comerciantul trimite factura
(dovada) vânzării către bancă, care creditează prompt contul comerci-
antului cu suma vânzării (mai puţin plata serviciului de credit prin card,
care poate fi de 3-6% din valoarea transferului);
• banca trimite lunar clientului-cumpărător o situaţie cu toate
tranzacţiile şi cu toţi comercianţii de la care acesta a cumpărat bunuri în
luna respectivă.
În general, nu există o taxă care să afecteze clientul, dacă acesta
plăteşte la timp, de regulă întârzierile fiind penalizate cu o taxă de 1-2%.
Introducerea programelor de carduri a fost demarată la mijlocul
anilor ’60 în S.U.A., pentru ca Europa să le aplice în anii ’70, în prezent
majoritatea băncilor europene participând la unul sau mai multe programe
de creditare prin card.
Băncile utilizează şi îmbină mai multe tipuri de carduri: VISA
(clasic, de afaceri, cardul electronic), MasterCard, EuroCard, Maestro,
Cirrus etc. Astfel de programe de carduri oferă deţinătorului accesul la o
serie largă de afaceri care acceptă cardul şi rezolvă problema detailiştilor
care nu doresc să se afilieze la un mare număr de programe de carduri
separate.
Pentru bănci, plata prin carduri este o sursă de venituri, fie din
disconturile suportate de către comerciant, fie din dobânda plătită, când
deţinătorul optează să plătească după o perioadă mai mare de o lună.
Clientul are avantajul efectuării cumpărăturilor şi, astfel, al opor-
tunităţii utilizării creditului în mod regulat, neexistând pentru el vreo
penalizare în condiţiile achitării la timp. Comerciantul are avantajul utili-
zării imediate a monedei generate de vânzările sale, putând, de asemenea,
beneficia de cumpărări din partea clienţilor care nu plătesc prin numerar.
Unii comercianţi nu agreează aceste programe datorită costurilor
ridicate şi realizării unor relaţii mai bune cu clienţii dacă controlează
direct creditul de consum.
3.2. Organisme de finanţare

Aceste instituţii au o experienţă îndelungată în finanţarea
cumpărării de autoturisme, în prezent fiind a doua componentă în
finanţarea consumului populaţiei; ele sunt cunoscute sub denumirea de
companii (case) de finanţare pentru consum, adesea producătorii mari
deţinând asemenea companii.
349

Fondurile avansate de asemenea organisme provin din capitalul
propriu şi din împrumuturi. Companiile mari se împrumută cu greu de la
băncile comerciale şi vând un volum însemnat din hârtiile comerciale pe
piaţa deschisă. Datorită calităţii excelente a creditelor acordate, aceste
organisme se pot împrumuta cu rate de dobândă relativ scăzute care,
cuplate cu ratele percepute la creditele acordate, generează profituri
satisfăcătoare, în ciuda costurilor înalte implicate în gestionarea creditelor
de consum.
Finanţarea consumului se realizează prin companiile pentru împru-
muturi mici, care sunt specializate în acordarea de mici împrumuturi
consumatorilor, restituibile în rate periodice. Dezvoltarea unor asemenea
organisme este rezultatul eliminării escrocheriilor cu împrumuturi, scoase
în afara legii în ţările dezvoltate prin promovarea unor reglementări care
organizează creditul de consum şi funcţionarea acestuia. Aceste
organisme sunt limitate datorită fie împrumuturilor pe care le pot acorda,
fie ratei dobânzii pe care o pot percepe la aceste împrumuturi.
3.3. Cooperativele de credit

Aceste instituţii au înregistrat o creştere semnificativă începând cu
anii ’50 ai secolului trecut, până în anul 2003 volumul creditelor acordate
de ele crescând, pe ansamblul ţărilor dezvoltate, de cca 85 de ori, şi
deţinând cca 27% din creditele de consum.
Fiind organizaţii nonprofit, conduse pe principii mutuale,
cooperativele de credit colectează depozite şi acordă credite membrilor
săi, cu rate ale dobânzii cât mai scăzute posibil. Pentru împrumuturile
restante, cooperativele percep o rată suplimentară a dobânzii, de cca 1%,
însă, dacă profiturile de la sfârşitul anului permit, aceste sume supli-
mentare sunt rambursate celor împrumutaţi. Eliminarea împrumuturilor
cămătăreşti, cu rate ale dobânzii de 20-40% pe lună, presupune adaptarea
împrumuturilor acordate de către cooperativele de credit, dar şi de către
celelalte instituţii financiare la cerinţele clientului cu privire la valoarea
împrumutului, durată, garanţii etc., deoarece dacă un client este dispus să
plătească 300% dobândă pentru un împrumut, este greu să se facă obiecţii
pe criterii economice. Obiecţiile împotriva împrumuturilor cămătăreşti se
referă îndeosebi la metodele de colectare, mai degrabă decât la termenii
împrumutului, însă este evident că nu pot fi utilizate decât canale legale
350

pentru a colecta împrumuturi ilegale şi astfel apare normală întrebarea
dacă activitatea de camătă este ilegală, deoarece metodele sale de colec-
tare sunt condamnabile sau invers.
Un loc aparte în creditul de consum îl deţin casele de amanet, care
acordă împrumuturi prin gajarea unor obiecte personale, activitatea
acestor instituţii fiind însă de mică importanţă.
4. Administrarea creditului de consum

Serviciile creditului de consum sunt furnizate prin bănci, prin filiale
bancare sau prin companii ale holdingurilor bancare. Filialele oferă servicii
bancare complete dincolo de restricţiile geografice, permiţând băncilor să
concureze pe pieţele emergente şi să-şi diversifice oferta geografică.
4.1. Organizarea funcţiei creditului de consum

În figura nr. 10 sunt prezentate schematic structurile organizaţionale
ale funcţiei creditului de consum, în cazul tipurilor semnificative de
bănci: mici, mari, holding.
În cazul băncilor mici, un ofiţer de credit realizează toate
împrumuturile. În plus, o bancă mică nu dispune de un volum suficient de
servicii de credit prin card pentru a oferi direct servicii consumatorilor,
aceste servicii fiind transferate unei bănci corespondent, banca mică
acţionând, pe bază de comision, ca agent.
Creditele de consum indirecte, prin dealer, sunt adesea centralizate,
datorită naturii specializate a serviciului, personalul specializat implicat şi
eficienţa operaţională necesară impunând separarea organizaţională a
activităţilor aferente creditării indirecte, acordarea acestor credite
reclamând profesionişti pentru a administra profitabil portofoliul şi a
acoperi costurile de administrare.
Factorul organizaţional-cheie în băncile mari este separarea
operaţiilor pentru împrumuturi directe, indirecte şi prin carduri;
administrarea tuturor împrumuturilor implicate acordării indirecte a
creditului, de regulă, se realizează într-o unitate distinctă, similar
operaţiilor creditelor reînnoibile şi ale creditelor cu garantare directă,
fiecare din aceste unităţi funcţionale fiind responsabilă de contabilitatea şi
analiza creditelor.
351

Bancă
mică
Figura nr. 10. Structuri organizaţionale ale funcţiei creditului de consum
În cazul sistemelor cu sucursale şi filiale multiple, holdingul,

structura organizaţională delimitează cele trei categorii de operaţii, în plus
efectuându-se şi o delimitare geografică a locaţiilor operaţionale. În acest
sens, dacă operaţiile de creditare prin card sunt centralizate, funcţia
creditului indirect, prin dealer, este administrată în centre specializate,
care pot fi plasate în locaţii separate de sucursală, personalul centrului
teritorial realizând eficient administrarea tuturor creditelor prin dealeri,
ceea ce implică personal specializat la nivelul sucursalelor.
352

Creditele directe se realizează sub autoritatea directă a conducerii
centrale a filialei sau sucursalei.
Organizarea funcţiei creditului de consum permite elaborarea şi
aplicarea unei politici a creditului de consum adecvate, care poate include:
¾ Scadenţele creditelor: datorită standardizării mai mari a
creditelor de consum decât a creditelor comerciale, politica de credit
poate fi mai exactă, specificând scadenţele maxime şi ratele dobânzii
pentru diferitele scadenţe ale diverselor tipuri de credite, fiind totodată
specificate şi colateralele acceptabile, precum şi paşii care trebuie făcuţi
pentru a îmbunătăţi colateralul.
¾ Negocierea: sunt evidenţiate fazele asociate creditului de
consum, de la analiza creditului, notificarea aprobării sau respingerii
creditului, până la încheierea creditului, politica trebuind să conţină
instrucţiuni clare care să asigure respectarea cerinţelor reglementative
privind derularea creditului de consum.
¾ Operaţiile: politica trebuie să identifice procedurile care să
asigure armonizarea politicii creditului de consum în ceea ce priveşte
colectarea creditelor, serviciile aferente, contabilitatea operaţiilor,
garantarea colateralelor, protejarea băncii în caz de neplată etc.
Administrarea creditelor de consum vizează întregul proces – de la
cererea de credit la soluţionarea finală a creditului, implicând următoarele
categorii de activităţi:
analiza creditului;
managementul colectării rambursărilor;
stabilirea politicii veniturilor din dobânzi, taxe şi regularizări;
armonizarea cu legislaţia şi reglementările în vigoare.
4.2. Analiza creditului de consum

Aprobarea de către bancă a acordării creditului reclamă furnizarea
de către solicitantul creditului a următoarelor documente, care formează
dosarul de credit: cererea de credit; copii de pe actele de identitate;
declaraţie pe propria răspundere; adeverinţă de venituri pentru solicitant şi
giranţi; declaraţia de impunere; precontractele cu vânzătorii; devize
estimative etc.
Analiza documentaţiei de credit presupune stabilirea următoarelor
elemente definitorii:
353

volumul creditului solicitat;
nivelul ratei lunare pe care clientul o poate plăti, în limite stabilite
de către bancă, având în vedere situaţia financiară a clientului;
numărul de rate lunare pentru rambursarea creditului;
nivelul ratei dobânzii în funcţie de categoria de credit solicitată şi
de participarea clientului cu surse proprii.
Condiţiile care trebuie îndeplinite de persoanele care solicită un
credit de consum, condiţii ce pot fi transformate în variabile scoring, sunt,
de regulă, următoarele:
o să fie angajat şi să realizeze venituri certe;
o să deschidă la bancă un cont curent, prin care să se deruleze
împrumutul;
o să garanteze rambursarea împrumutului şi a dobânzilor aferente;
o să accepte ca poliţele din contul de credit să fie operate prin
virament;
o să nu înregistreze debite sau obligaţii neachitate la scadenţă;
o dacă este cazul, să participe la realizarea finanţării şi cu surse
proprii, al căror cuantum minim este stabilit diferenţiat de către bancă.
Scopul analizei constă în evaluarea capacităţii şi dorinţei consu-
matorului de a rambursa creditul, conform clauzelor stipulate în contract.
Cei 5 C ai rambursării în timp – caracter, capacitate(capital),
colateral, condiţii, competiţie – sunt caracteristici utilizate pentru analiza
şi aprobarea creditului, caracterul şi capacitatea fiind cele mai importante,
ele implicând analiza dorinţei şi putinţei consumatorului de a rambursa
creditul.
Caracterul clientului este cel mai greu de evaluat, referindu-se la
dorinţa clientului potenţial de a rambursa împrumutul, singurele
informaţii disponibile fiind cererea de credit şi dosarul de credit. Dacă
solicitantul este un client al băncii, se poate apela la istoria relaţiei băncii
cu acesta, dacă este un client nou, se apelează la informaţii de la birourile
locale ale băncii, de la parteneri ai clientului potenţial sau se studiază
comportamentul clientului în timpul interviului, obţinându-se informaţii
spontane de la acesta.
Capitalul se referă la averea solicitantului, fiind legat de
capacitatea acestuia, de abilitatea financiară a individului de a acoperi
plăţile pentru rambursarea împrumutului, suplimentar cheltuielilor
curente şi altor obligaţii. Se apreciază nivelul şi stabilitatea venitului care
354

ar putea fi disponibil, după deducerea cheltuielilor zilnice şi a altor plăţi la
împrumuturi, şi se compară cu valoarea principalului şi a dobânzilor
aferente, pentru majoritatea împrumuturilor venitul individului fiind
singura sursă de rambursare. Capitalul disponibil evidenţiază sursele
alternative posibile care pot fi mobilizate pentru plata creditului, averea
netă a consumatorului cuprinzând active ce pot constitui surse adiţionale
pentru plată.
Colateralul, ca sursă suplimentară de rambursare, poate să se
prezinte fie sub forma unui activ fizic sau financiar deţinut de către client,
în cadrul averii sale nete, fie sub forma garanţiei personale a unui girant.
Colateralul trebuie să genereze rapid lichidităţi pentru acoperirea plăţilor
la împrumut, ceea ce presupune ca acesta să fie uşor de vândut, iar
valoarea sa să exceadă suma restantă din credit, el fiind numai o sursă
care limitează pierderea în caz de neplată, şi nu sursa principală a achitării
creditului, aceasta fiind, cum s-a arătat, venitul consumatorului.
Condiţiile se referă la impactul eventualelor evenimente asupra
capacităţii de plată a solicitantului, în cazul diminuării veniturilor sau al
declinului activităţii şi, îndeosebi, al concedierii clientului.
Competiţia bancară în domeniul creditelor de consum reprezintă un
element care afectează evaluarea creditului, băncile reacţionând la
creşterea competiţiei prin reducerea ratelor dobânzii, în scopul atragerii
de noi clienţi, influenţând chiar decizia de acceptare a cererii de credit.
Procedurile de evaluare a creditului sunt:
o calitative, având la bază judecăţi şi interpretări ale informaţiilor
disponibile, în lumina cerinţelor din ghidul specific de analiză, ofiţerul de
credit urmărind încadrarea în politica de credit a băncii;
o cantitative, de natura scoringului, care evaluează prin puncte
diversele caracteristici ale împrumutatului (ani de serviciu, frecvenţa
schimbării serviciului, nivelul venitului), prelucrând statistic informaţiile
cantitative şi obţinând un punctaj total (scor), pe care-l compară cu
limitele-scor stabilite pentru acceptarea împrumutului.
Pe baza documentaţiei primite, banca stabileşte un scoring al
clientului şi apreciază dacă solicitantul are capacitatea să asigure
rambursarea şi garantarea împrumutului şi a depozitelor aferente.
Scoringul are următoarele avantaje pentru evaluarea creditului de
consum:
costuri reduse de procesare, datorită uniformităţii semnificative a
creditelor de consum;
355

control îmbunătăţit: datorită formalizării evaluării, creşte posibi-
litatea controlului calităţii portofoliului de credite şi adecvării acestuia la
politica de creditare a băncii;
reducerea discriminărilor şi favoritismelor în aprobarea creditelor
de consum;
creşterea flexibilităţii, prin posibilitatea de a adapta scoringul la
schimbările condiţiilor creditului de consum;
timp de răspuns îmbunătăţit: se reduce perioada de aprobare a
creditului.
Analiza scoring presupune ca banca să obţină un număr suficient de
credite bune şi rele, cu un număr mare de caracteristici sau variabile care
diferenţiază creditele. Dezvoltarea scoringului vizează creşterea capaci-
tăţii de a identifica şi delimita creditele cu riscuri mari de cele cu riscuri
reduse pe baza utilizării datelor disponibile, variabilele selectate trebuind
să fie deduse din analiza atât a creditelor proaste, cât şi a celor bune.
Analiza creditului de consum vizează evaluarea riscurilor asociate
creditării indivizilor, care diferă substanţial de cele ale creditării firmelor,
în primul rând, deoarece banca se confruntă cu un număr mare de credite
de valoare mică, necesare pentru a reduce costul unitar al creditului de
consum, ceea ce presupune relaţii cu un număr foarte mare de persoane
cu personalităţi şi situaţii diferite.
În concluzie, analiza creditului de consum se referă la statutul de
angajat al clientului, venitul periodic, valoarea activelor deţinute, datoriile
restante, referinţe personale şi la elemente specifice ale utilizării
împrumutului solicitat. În funcţie de destinaţia şi valoarea creditului,
băncile formalizează analiza sub forma de ghiduri, în care se specifică
elementele ce trebuie analizate de către bancă.
Analiza creditului se concentrează în esenţă asupra potenţialului
clientului de a furniza venit, în condiţii de risc evaluat, principala sursă
de venit fiind ratele dobânzii.
Ratele dobânzii la creditele de consum sunt cele mai înalte, de
regulă rate fixe, pe care băncile nu le pot schimba frecvent, oferind însă
un ecart semnificativ faţă de costurile băncii aferente la acordarea
creditelor, acest ecart îngustându-se odată cu accentuarea competiţiei
bancare pe piaţa creditului de consum şi creşterea sensibilităţii clienţilor
la modificarea preţurilor împrumuturilor; menţinerea acestui ecart este
argumentată astfel:
356

valoarea mică a împrumuturilor şi deci costurile unitare mari de
administrare;
împrumuturile sunt adesea pe termen mai lung şi ratele dobânzii
sunt de regulă fixe, băncile introducând o primă de risc pentru a
compensa riscul inflaţiei şi al volatilităţii costurilor;
indivizii au o probabilitate mai mare să nu ramburseze, comparativ
cu firmele, ecartul acoperind în acest sens eventualele pierderi;
adesea, creditorii se confruntă cu plafoane cămătăreşti, care nu
pot fi eliminate când ratele cresc.
Ca alternativă la ratele fixe, băncile oferă rate variabile la creditele
pe carduri.
Suplimentar veniturilor din dobânzi, băncile generează substanţiale
venituri nondobândă la creditele de consum. De exemplu, pentru operarea
creditelor pe card, băncile prevăd diferite taxe pe venit, o taxă anuală
pentru dreptul de a utiliza cardul sau pentru serviciile bancare.
4.3. Managementul colectării plăţilor

Principiul administrativ aplicat şi colectării este acela al celui mai
mic număr de personal necesar pentru colectarea creditelor cu cea mai
ridicată profitabilitate a portofoliului creditelor de consum.
Extinderea şi tipul activităţii de colectare depind de o serie de factori,
în mod clar legaţi de standardele de credit. Cu cât mai relaxante sunt
standardele de credit, cu atât mai probabilă este delincvenţa în rambursare
şi, deci, cu atât mai mari vor fi resursele mobilizate în colectarea creditelor.
Marile bănci utilizează o modalitate de colectare centralizată a
plăţilor clienţilor în cazul creditelor de consum, diferită de aceea a
creditelor de afaceri, în cazul cărora ofiţerul de credite realizează
activităţile iniţiale de colectare a creditelor problematice. Gradul de
centralizare şi organizarea funcţiei de colectare depind de volumul
creditelor pentru cumpărări în rate şi de tipul structurii bancare implicat.
În băncile mici, colectarea oricărui tip de credit de consum poate fi
centralizată, eficienţa fiind determinată de faptul că un personal mai puţin
specializat poate administra atât colectările de rutină, cât şi pe cele
problematice.
În băncile mari, colectarea rutinieră poate fi realizată pe categorii
de credite, directe, indirecte, card; dacă volumul este suficient, structura
357

poate include un departament specializat de administrare a colectărilor
problematice.
În holdingurile bancare, cu multiple filiale, colectarea rutinieră
pentru creditele indirecte şi cărţile de credit este organizată în
departamente centralizate distincte, responsabilitatea pentru colectările
rutiniere ale creditelor directe aparţinând sucursalelor, iar pentru creditele
problematice, colectarea este organizată distinct, fie la nivel regional sau
de sucursală, fie centralizat.
Structura organizaţională cea mai adecvată pentru a asigura
colectarea creditelor este aceea care reduce cel mai mult delincvenţa în
rambursarea creditelor.
4.4. Armonizarea reglementativă

În ultimii 30 de ani, nicio categorie de credit bancar nu a fost
supusă mai frecvent reglementărilor decât cea a creditelor de consum.
Reglementările referitoare la protecţia consumatorului au plasat sarcina
cea mai dificilă în cadrul băncilor, expansiunea creditelor negarantate,
prin noile tehnologii informatice de creditare, mărind riscul în ce priveşte
creditul de consum.
Reglementările din ultima perioadă referitoare la creditul de
consum au vizat următoarele aspecte:
• transparenţa creditului, îndeosebi în ceea ce priveşte ratele
dobânzii, prin utilizarea unor metode de calcul standardizate, precum şi a
altor costuri aferente împrumutului, suportate de către consumator;
• oportunitatea de credit egală, prin înlăturarea discriminărilor,
notificarea garanţiilor, implicarea ambilor soţi în obţinerea şi rambursarea
creditului etc.;
• reinvestirea în folosul comunităţii a creditului, în sensul că
fiecare bancă trebuie să ia în considerare nevoile comunităţii, îndeosebi în
ceea ce priveşte construcţia de locuinţe şi înzestrarea cu bunuri durabile a
populaţiei;
• modificarea regulii „deţinătorul la timpul cuvenit”, care afirma că
atunci când un dealer discontează un credit cu banca, banca este un
posesor la timpul cuvenit, ceea ce înseamnă că clientul care a cumpărat
un automobil sau o altă marfă nu poate refuza plata la credit datorită unei
nemulţumiri privind marfa, adică o instituţie financiară, care în derularea
358

obişnuită a afacerii cumpără un contract de credit de consum de la un
comerciant, nu este responsabilă pentru marfa finanţată. Restricţionarea
reglementativă a acestei reguli determină multe bănci să-şi reevalueze
contractele de credite de consum indirecte.
Experienţa ţărilor dezvoltate evidenţiază că, evolutiv, reglemen-
tările bancare au promovat treptat o protecţie mai accentuată a consuma-
torului împotriva erorilor, arbitrariului sau informaţiilor de rea-credinţă.
Prin lege, consumatorul trebuie să aibă posibilitatea să cunoască
dacă raportul de credit este cauza respingerii cererii sale de credit, să aibă
acces la conţinutul filei sale de credit şi să-i fie eliminate eventualele
informaţii inexacte din fila de credit, legea urmând să fie un compromis
între interesele clientului şi cele ale băncii.
Consumatorul este protejat împotriva erorilor generate de
tehnologia de prelucrare informatică, stabilindu-se prin reglementări
procedura de eliminare a erorii. În acest sens, unui creditor îi este interzis
să ameninţe un consumator cu preluarea bunului sau cu un raport de
credit slab în timp ce contestaţia legală este în cercetare.
Creditorul dispune de un timp limitat pentru a răspunde solicitărilor
de credit, în timpul căruia cheltuielile financiare sunt controlate.
Există situaţii în care este dificil de găsit un compromis între
drepturile şi interesele consumatorului şi cele ale creditorului, orice clauză
care majorează costurile creditorilor sau face împrumuturile mai riscante,
deoarece recuperarea este mai dificilă, generând o creştere a costurilor
consumatorilor.
Listarea pe calculator a vânzărilor şi transmiterea acestora clienţilor
(înlocuind transmiterea copiilor fişelor vânzărilor) este un exemplu de un
asemenea compromis, fiind în mod evident de dorit să se reducă fluxurile
de birocraţie implicate în cumpărările mici pe credit, dar poate apărea
situaţia când cumpărătorul se confruntă cu un bun de care nu-şi aduce
aminte că l-ar fi cumpărat (fiind vorba deci de o eroare de calculator).
Un exemplu clar al conflictului dintre costul creditului şi protecţia
consumatorului îl constituie aşa-numită regulă, aplicată în trecut,
„deţinătorul la momentul cuvenit”, prezentată mai sus.
În prezent, orice contract de credit de consum trebuie să conţină
prevederi care să permită cumpărătorului de bunuri să pretindă de la
oricare deţinător ulterior al contractului aceleaşi obligaţii şi aceeaşi
protecţie ca de la vânzătorul iniţial. Însă, în acest caz, creditorul, ştiind că
359

este responsabil de performanţele bunului, de calitatea acestuia, va
pretinde evident o rată a dobânzii mai ridicată, înăsprind şi alte clauze ale
contractului de împrumut.
Cadrul legal stipulează norme prin care să se elimine abuzurile unor
creditori sau instituţii de colectare a hârtiilor de valoare, în activitatea
acestora de a colecta debite, să se elimine diverse categorii de discriminări
etc., rezultatul real al acestor eforturi reglementative reflectându-se în
evaluarea costurilor şi a beneficiilor.
În abordarea oricărei propuneri de protecţie a consumatorului,
trebuie să se ia în considerare dacă beneficiile eliminării unui abuz
particular depăşesc costurile de administrare, introducere şi executare a
noii reglementări.
5. Costul creditului
5.1. Regula „78”

Băncile pot acorda credite cu plata în rate fie pe baza dobânzii
simple, fie pe baza dobânzii compuse.
Când se aplică dobânda simplă, venitul din dobânzi este calculat
astfel: la primirea plăţii, dobânda este calculată pe o bază zilnică, DP, şi
ea este dedusă din plată; ceea ce rămâne se deduce din soldul princi-
palului, reprezentând soldul principalului pentru perioada următoare:
rda × nzp
DP = SP × (143)
360
unde:
DP = dobânda aferentă soldului principalului pentru perioada
considerată;
SP = soldul principalului în momentul anterior primirii plăţii;
rda = rata anuală a dobânzii;
nzp = numărul de zile al perioadei considerate.
⎛ rda × nzp ⎞
SPi = SPi − 1 × ⎜1 − ⎟ − PLi − 1 = SPi − 1 × (1 − rr ) − PLi − 1 (144)
⎝ 360 ⎠
unde:
PL = plata totală, principalul plus dobânda, aferentă perioadei;
rr = rata de reducere periodică a principalului.
360

În cazul dobânzii compuse, suma totală a principalului şi a dobânzii
este reţinută, contabilizată, iar banca va majora venitul din dobânzi peste
durata de viaţă a creditului, ea având o anumită flexibilitate în alegerea
metodei de creştere a dobânzii din credit. Cea mai utilizată metodă pentru
a creşte dobânda este aşa-numita regulă „78”, 78 reprezentând suma
cifrelor lunilor dintr-un an, de la 1 la 12, metoda presupunând că banca va
câştiga 12/78 din totalul dobânzii în prima lună, 11/78 în luna a doua ş.a.
Fie un credit de consum în valoare, VC, de 5.000 lei, pe 1 an, cu
rata anuală a dobânzii, rda = 24%, deci rata lunară a dobânzii, rdl =2%.
Valoarea plăţii lunare, PL, a creditului se determină astfel:
rdl × (1 + rdl )
p
PL = VC × (145)
(1 + rdl )p − 1
Aplicând formula în cazul considerat, avem plata lunară:
0,02 × (1 + 0,02 )
12
0,02 × 1,26823
PL = 5.000 × = 5.000 × =
(1 + 0,02 ) − 1
12
1,26823 − 1
0,02536
= 5.000 × = 5.000 × 0,094546 = 472,80 lei
0,26823
Totalul plăţilor pe 12 luni va fi 472,80 × 12 = 5.675 lei , dobânda
totală plătită fiind de 675 lei.
În cazul dobânzii simple, venitul în prima lună va fi de 100 lei
(5.000 × 0,02) , iar soldul consumatorului după prima lună va fi de
4.627,20 lei [5.000 − (472,8 − 100)] . În cazul regulii „78”, venitul în prima
lună va fi de 103,85 lei [(12 78) × 675] , iar soldul cumpărătorului după
prima lună va fi de 4.631, 05 lei. [5.000 − (472,8 − 103,85 = 4.631,05)] .
5.2. Rata aparentă şi efectivă a dobânzii

Rata dobânzii la creditele de consum este uneori greu de determinat
în mod efectiv de către consumatorul obişnuit, unele plăţi adiţionale
percepute de către comerciant sau de către bancă făcând ca rata efectivă
să fie semnificativ mai mare decât rata aparentă, rata înscrisă în contract.
În plus, derularea în timp a rambursării împrumutului face ca rata efectivă
a dobânzii să fie mult peste aceea aparentă.
361

Deşi o rată de 2% pe lună este aproximativ de 24% pe an, alte
metode de determinare a ratei sunt greu de interpretat. O rată aparentă de
6% la un credit de consum cu plata în rate se dovedeşte considerabil mai
mică decât rata efectivă.
Să presupunem un împrumut de 10.000 de euro, rambursabil în 12
rate lunare timp de un an, cu o rată anuală a dobânzii de 5%. Deoarece
trebuie rambursat până la sfârşitul anului 10.500 de euro, plata lunară va
trebui să fie de 10.500 ÷ 12 = 875 euro . După prima plată, clientul mai
dispune de 10.500 – 875 = 9.625 euro, după a doua lună de 8.750 euro,
după zece luni de 1.750 euro; adică, nu a împrumutat 10.000 euro pentru
un an, ci a dispus de această sumă numai 1 lună, ultima lună a anului el
utilizând numai 875 de euro, însă a plătit rată pentru 10.000 euro. Suma
medie pe care o împrumută, în ansamblu, pe timpul anului, a fost de
5.000 euro, iar rata pe care o plăteşte este de de aproape două ori mai
mare.
Această rată efectivă poate fi determinată aproximativ, aplicând
formula următoare:
2 × n. p × d
re = (146)
C × (t + 1)
unde:
re = rata anuală efectivă;
n.p = număr de plăţi periodice pe an;
d = costul creditului (dobânda);
C = împrumutul angajat (principalul);
t = numărul de plăţi realizate.
Aplicând formula pentru exemplul luat şi considerând că n.p = t,
avem:
2 × 12 × 500
re = × 100 = 9,23%
10.000 × (12 + 1)
În unele cazuri, împrumutul poate fi considerat ca un scont,
dobânda fiind dedusă în avans. Astfel, cel împrumutat cu 10.000 euro
obţine 9.500 euro, trebuind să ramburseze 10.000 euro în rate lunare, rata
efectivă a dobânzii fiind în această situaţie determinată astfel:
2 × 12 × 500
re = × 100 = 9,72%
9.500 × (12 + 1)
362

Adesea, rata dobânzii este determinată corect, dar obligaţiunile
totale de rambursat includ plăţi pentru analiza creditului, prima de
asigurare şi alte suplimentări la valoarea iniţială. În trecut, rata dobânzii
nu era comunicată celui împrumutat, spunându-i-se numai suma pe care o
are de plătit lunar, argumentându-se că numai aceasta îl interesa pe client.
Dincolo de cerinţele impuse pentru informarea clienţilor asupra
tuturor clauzelor tranzacţiei de împrumut, prin lege sunt prevăzute reguli
pentru protejarea şi avertizarea clientului creditului de consum, precum şi
răspunderi civile şi penale pentru cei care încalcă regulile.
Ratele dobânzii caracteristice creditului de consum sunt
semnificativ mai înalte decât ratele la titluri de valoare sau la celelalte
tipuri de credit. Această situaţie nu se datorează riscurilor asociate unui
asemenea credit, nici puterii de monopol, în fiecare oraş existând instituţii
care să acorde asemenea credit. Un motiv al ratelor înalte constă în
costurile reclamate de acordarea unui asemenea împrumut şi de serviciile
asociate. Chiar cu un minim de timp acordat interviului cu un solicitant de
credit, analizei creditului şi contabilizării, munca necesară pentru
pregătirea împrumutului implică un cost semnificativ.
Într-o ţară dezvoltată, cu rata inflaţiei sub 5-6%, 100 de euro
dobândă pe an nu pare mult, la un împrumut de 1.500 de euro, care este
rambursat în rate lunare într-un an, însă aceasta reprezintă efectiv o rată a
dobânzii de 12,3% pe an:
2 × 12 × 100 2.400
re = × 100 = × 100 = 12,3%
1.500 × (12 + 1) 19.500
Adică, chiar făcând abstracţie de costurile adiţionale, un
împrumut de 1.500 euro reclamă o rată efectivă de 12,3% pe an, la
care se vor adăuga costurile adiţionale, deoarece oricât de eficientă ar
fi banca, costurile implicate în gestionarea creditelor de consum,
datorită volumului mic al acestora, deţin un procent mult mai mare în
valoarea creditului, decât în cazul creditelor acordate firmelor.
Aceasta nu înseamnă că respectivul credit nu este profitabil băncilor,
chiar după deducerea acestor costuri mari, realitatea evidenţiind că
aceste credite de consum sunt mai profitabile pentru bănci decât
creditele acordate firmelor.
363

5.3. Costul creditelor indirecte
Să considerăm un exemplu care utilizează o hârtie de valoare
(cambie) a unui dealer auto.
Dealerul cere clientului o rată anuală de 15% (1,25% lunar), pentru
a finanţa cumpărarea unui automobil de 8.000 euro. Banca a evaluat
cererea de credit, iar tranzacţia este acceptată pentru un scont de 12%.
Prin înţelegere, banca reţine 25% din diferenţialul dobânzii în rezervă şi
transferă 75% în contul dealerului. Împrumutul este înscris pentru 3 ani,
cu 36 rate lunare.
Deci, banca cumpără hârtia de valoare a dealerului cu un scont de
12%, acesta cerând clientului o rată mai înaltă cu 25% decât scontul
băncii.
Vom avea deci:
– principalul (P) = 8.000 euro;
– scadenţa (n) = 3 ani, 36 rate lunare (n.r);
– rata împrumutului (r.d) = 15% anual = 0,15;
– scontul băncii (r.s) = 12% anual = 0,12;
– rata de transfer către dealer (rdd) = 75% din diferenţialul
dobânzii.
Algoritmul de calcul al elementelor împrumutului este următorul:
a. Se determină rata lunară a împrumutului (r.l):
r.d . 0,15
r.l. = = = 0,0125
12 12
b. Se determină plata lunară a clientului (p.l.c):
P 8.000 8.000
p.l.c = = = =
1 ⎡ 1 ⎤ 1 ⎡ 1 ⎤ ⎛ 1 ⎞
× ⎢1 − ⎥ × ⎢1 − ⎥ 80 × ⎜1 − ⎟
r.l ⎣ (1 + r.l )nr ⎦ 0,0125 ⎣ (1 + 0,0125) 36 ⎦ ⎝ 1,564 ⎠
8.000 8.000
= = = 277,32 euro
80 × 0,3606 28,848
c. Se determină scontul lunar al bănci (s.l. b.):
r.s. 0,12
s.l.b. = = = 0.01
12 12
364

d. Se determină valoarea scontului lunar al băncii (p.s.b.):
8.000 8.000 8.000
p.s.b. = = = = 265,87 euro
1 ⎡ 1 ⎤ ⎛ 1 ⎞ 30,09
× ⎢1 − 100 × ⎜1 − ⎟
36 ⎥
0,01 ⎣ (1 + 0,01) ⎦ ⎝ 1,4305 ⎠
e. Se determină plăţile totale plătite de către client (PTC):
PTC = n.r. × p.l.c = 36 × 277 ,32 = 9.983,52 euro
f. Se determină plăţile totale aferente băncii (PTB):
PTB = n.r. × p.s.b. = 36 × 265,87 = 9.571,32 euro
g. Se determină valoarea totală a dobânzii plătite de către client
(PDC):
PDC = PTC – P = 9.983,52 – 8.000 = 1.983,52 euro
h. Se determină valoarea dobânzii (scontului) încasate de către
bancă (PDB):
PDB = PTB – P = 9.571,32 – 8.000 = 1.571,32 euro
i. Se determină diferenţialul dobânzii (DFB):
DFB = PDC – PDB = 1.983,52 – 1.571,32 = 412,2 euro
j. Se determină diferenţialul alocat dealerului (DFD):
DFD = DFB × rdd = 412,2 × 0,75 = 309,15 euro
k. Se determină diferenţialul alocat pentru rezervă (DFR):
DFR= DFB – DFD =
= DFB × (1 − rdd ) = 412,2 − 309,15 = 412,2 × 0,25 = 103,05 euro
Sintetizând algoritmul de mai sus, obţinem formula generală de mai
jos:
⎢ ⎥
⎢ ⎥
⎢ ⎥
⎢ ⎥
⎢ 1 1 ⎥
DFB = n . r . × P × (1 − r . d . d . ) × ⎢ − ⎥
⎡ ⎤ ⎡ ⎤
⎢ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎥
⎢ 12
⎢ × ⎢1 −
1 ⎥ 12
× ⎢1 −
1 ⎥ ⎥
⎥
(147)
r . d . ⎢ ⎛ r .d . ⎞
nr
⎥ r .s . ⎢ ⎛ r .s . ⎞
nr
⎥
⎢ ⎢ ⎜1 + ⎟ ⎥ ⎢ ⎜1 + ⎟ ⎥ ⎥
⎢⎣ ⎣ ⎝ 12 ⎠ ⎦ ⎣ ⎝ 12 ⎠ ⎦ ⎥⎦
365

SUMARUL CAPITOLULUI
Creditarea consumului reprezintă o formă a plăţii unui cumpărări
realizate anterior, evoluţia sa cunoscând perioade de recul şi de
expansiune; în prezent, creditul de consum, creditul cu amănuntul
reprezintă o componentă esenţială a creditării bancare. Diferită sub
multe aspecte de creditarea afacerilor, creditarea consumului reclamă o
eficienţă sporită în furnizarea serviciilor aferente creditului, precum şi o
structură organizatorică adecvată, eficientă pentru administrarea sa.
Creditul de consum cunoaşte următoarele forme: creditul cu plata
în rate, linia de credit reînnoibil, creditul cu plata unică, plata în rate
constituind în prezent forma dominantă; însă, începând cu anii ’90,
creditul reînnoibil, precum linia de credit automată şi îndeosebi creditul
prin card, înregistrează o expansiune semnificativă.
Creditul garantat cu plata în rate se realizează:
o cu garantare directă, între bancă şi consumator, garantarea
făcându-se prin colaterale, care reprezintă active diverse deţinute de către
client, pierderea potenţială a băncii fiind mai mică decât valoarea
colateralului, care poate fi comercializat uşor;
o cu garantare indirectă, în acest caz relaţia de credit presupunând
şi vânzătorul, dealerul mărfii, care angajează creditul pe lângă bancă,
preluând o parte din dobânda aferentă, sub forma diferenţialului. Pentru
realizarea acestor împrumuturi se recurge la hârtii de valoare (efecte de
comerţ) ale dealerilor, multe bănci incluzând în împrumutul indirect, pe
lângă cumpărarea acestor hârtii, o serie de servicii oferite dealerilor,
nelimitându-se la împrumuturile de la bănci cu amănuntul.
Elementele principale ale unei cumpărări în rate sunt: avansul sau
plata iniţială; durata contractului; costul cu plata dobânzii.
Oferind avantaje multiple creditorilor, creditul de consum este
acordat de instituţii financiare diverse, unele aplicând o diversitate extinsă
de forme, altele specializându-se pe diverse forme. Băncile comerciale au
practicat creditul de consum începând cu anii ’20 ai secolului trecut, în
prezent ele promovând o gamă largă de credite de consum. Organismele
de finanţare au o experienţă îndelungată în finanţarea cumpărării de
autoturisme, în prezent fiind a doua componentă în finanţarea consumului
populaţiei; sunt cunoscute sub denumirea de companii (case) de finanţare
pentru consum, adesea producătorii mari deţinând asemenea companii.
Cooperativele de credit au înregistrat o creştere semnificativă începând
366

cu anii ’50 ai secolului trecut; fiind organizaţii nonprofit, conduse pe
principii mutuale, ele colectează depozite şi acordă credite membrilor lor,
cu rate ale dobânzii cât mai scăzute posibil.
Structura organizatorică a funcţiei creditului de consum depinde de
dimensiunea unităţii bancare şi de faptul dacă aceasta este o unitate
distinctă sau o sucursală a unei bănci. Astfel, activităţile de credit de
consum se realizează complet de către ofiţerul de credite, în băncile mici,
pentru ca în băncile mari ele să fie delimitate organizatoric pe categorii de
credit de consum (direct, indirect, prin carduri), în holdingurile bancare
fiind organizate distinct pe filiale, sucursale sau centre regionale.
Administrarea creditelor de consum vizează întregul proces, de la
cererea de credit la soluţionarea finală a creditului, implicând următoarele
categorii de activităţi: analiza creditului; managementul colectării
rambursărilor; stabilirea politicii veniturilor din dobânzi, taxe şi
regularizări; armonizarea cu legislaţia şi reglementările în vigoare.
Scopul analizei constă în evaluarea capacităţii şi dorinţei
consumatorului de a rambursa creditul, conform clauzelor stipulate în
contract, în acest scop utilizându-se metoda celor 5 C (caracter,
capacitate sau capital, colateral, condiţii, competiţie); acestea reprezntă
caracteristici ale celui care solicită creditul, caracterul şi capacitatea fiind
cele mai importante, ele implicând analiza dorinţei şi putinţei
consumatorului de a rambursa creditul.
Procedurile de evaluare a creditului de consum sunt calitative,
având la bază judecăţi şi interpretări ale informaţiilor disponibile, în
lumina cerinţelor din ghidul specific de analiză, şi cantitative, de natura
scoringului, care evaluează prin puncte diversele caracteristici ale
împrumutatului (ani de serviciu, frecvenţa schimbării serviciului, nivelul
venitului), prelucrând statistic informaţiile cantitative şi obţinând un
punctaj total (scor), pe care-l compară cu limitele-scor stabilite pentru
acceptarea împrumutului.
Administrarea colectării implică principiul celui mai mic număr
de personal necesar pentru colectarea creditelor cu cea mai ridicată
profitabilitate a portofoliului creditelor de consum, extinderea şi tipul
activităţii de colectare depinzând de o serie de factori, în mod clar legaţi
de standardele de credit; în acest sens, cu cât mai relaxante sunt
standardele de credit, cu atât mai probabilă este delincvenţa în
rambursare, administrarea cea mai adecvată pentru a asigura colectarea
367

creditelor fiind aceea care reduce cel mai mult delincvenţa în
rambursarea creditelor.
Creditul de consum reprezintă categoria de credit bancar cea mai
puternic reglementată în ultima perioadă, reglementările referitoare la
protecţia consumatorului plasând sarcina cea mai dificilă în cadrul
băncilor, expansiunea creditelor negarantate, prin noile tehnologii
informatice de creditare, mărind riscul în creditul de consum.
Reglementările din ultima perioadă în ceea ce priveşte creditul de
consum au vizat următoarele aspecte: transparenţa creditului,
oportunitatea de creditare egală, reinvestirea în folosul comunităţii a
creditului, modificarea regulii „deţinătorul la timpul cuvenit”, care afirma
imposibilitatea clientului de a refuza plata datorită unei nemulţumiri
privind marfa, această restricţionare reglementativă determinând multe
bănci să-şi reevalueze contractele de credite de consum indirecte.
Băncile pot acorda credite cu plata în rate fie pe baza dobânzii
simple, fie pe baza dobânzii compuse.
În cazul dobânzii simple, venitul din dobândă se calculează
utilizând dobânda calculată pe o bază zilnică, iar în cazul dobânzii
compuse, suma totală a principalului şi a dobânzii este reţinută şi
capitalizată, banca majorând venitul din dobânzi peste durata de viaţă a
creditului, cea mai utilizată metodă pentru a creşte dobânda fiind
aşa-numita regulă a lui „78”.
Rata dobânzii la creditele de consum este uneori greu de determinat
în mod efectiv de către consumatorul obişnuit, unele plăţi adiţionale
percepute de către comerciant sau de către bancă făcând ca rata efectivă
să fie semnificativ mai mare decât rata aparentă, rata înscrisă în contract.
În plus, derularea în timp a rambursării împrumutului face ca rata efectivă
a dobânzii să fie mult peste cea aparentă.
TERMENI-CHEIE
Administrarea creditului de Analiza creditului de consum
consum
Aprobarea creditului de consum Avans
Cei cinci C Centru teritorial
Cerere de credit Colectare a creditului de consum
Cost al creditului Credit cu plata unică
368

Credit de consum Credit direct
Credit indirect Credit în avans
Credit prin card Credit compus cu plata în rate
Cumpărare în rate Discont
Dobânda pe bază zilnică Dosar de credit
Durata creditului Filială
Girant Holding bancar
Împrumut garantat Împrumut garantat direct
Împrumut garantat indirect Împrumut negarantat
Linie de credit reînnoibil Negocierea creditului
Pachet de împrumut Piaţa de consum
Politica creditului de consum Protecţia consumatorului
Rata aparentă a dobânzii Rata efectivă a dobânzii
Rata lunară de plată Regula „78”
Rezervă de garantare Scont
Scoring Specializarea serviciilor de credit
Structura organizaţională Sucursală

• Enumeraţi aspectele care diferenţiază creditul de consum de
creditul de afaceri.
• Arătaţi care este elementul esenţial al managementului
portofoliului creditelor de consum şi care este punctual critic al
administrării creditelor de consum.
• Elementele principale ale cumpărării în rate sunt: durata
contractului, colateralul, rata periodică de plată, costul cu dobânda, plata
iniţială. Precizaţi care dintre elementele enumerate nu este principal.
• Se cunosc următoarele informaţii despre un credit de consum
privind cumpărarea unui autoturism: valoarea autoturismului=22.000 lei;
avansul = 15% din valoarea autoturismului; costul cu dobânda = 2.300
lei; perioada creditului = 14 luni. Determinaţi rata lunară a plăţii
împrumutului, ştiind că ratele lunare sunt constante.
• Care este diferenţa dintre recurs şi rezerva de garantare?
• Precizaţi asemănarea şi deosebirea organizării funcţiei creditului
de consum într-o bancă mare, comparativ cu un holding bancar.
369

• Administrarea creditelor de consum cuprinde următoarele
categorii de activităţi: analiza creditului, managementul colectării
rambursărilor, gestiunea riscurilor şi garanţiilor, stabilirea politicii
veniturilor, furnizarea serviciilor, armonizarea reglementativă. Care dintre
activităţile enumerate nu reprezintă o categorie de activităţi ale
administrării creditelor?
• Caracteristicile clientului, care formează cei 5 C, analizate în
vederea aprobării creditului de consum, sunt: calitatea creditului,
capacitatea de rambursare, competiţia bancară, conformitatea
reglementativă, caracterul clientului, condiţiile clientului, colateralul.
Precizaţi care dintre caracteristicile enumerate nu fac parte din cei 5 C.
• Care este principiul administrativ al colectării creditelor?
• În ce constă regula „78” în determinarea dobânzii lunare aferente
creditului de consum pe 1 an ?
• Elementele definitorii stabilite prin analiza documentaţiei de
credit sunt următoarele: nivelul plăţii lunare, colateralele creditului,
numărul de plăţi lunare, maturitatea creditului, avansul plătit de către
client. Care dintre elementele enumerate sunt stabilite prin analiză?
• Se dau următoarele elemente: soldul principalului, rata anuală a
dobânzii, numărul de perioade, numărul de zile al perioadei, rata reducerii
periodice a principalului. Selectaţi elementele folosite la calcularea
dobânzii aferente soldului principalului pentru perioada considerată şi
prezentaţi formula de calcul.
• Care este relaţia dintre diferenţialul dobânzii, diferenţialul
rezervei şi diferenţialul dealerului şi care este rolul ratei de transfer al
dobânzii către dealer în determinarea diferenţialului rezervei?
¾ Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare,
¾ Dănilă Nicolae, Retail banking, Editura Expert, Bucureşti, 2004.
¾ Horovitz Paul M., Monetary policy and the financial system,
Prentice-Nall, Inc. Englewood Cliffs, N.J., USA, 1979.
American Bankers Association, USA, 1989.
370

X. CREDITAREA IPOTECARĂ
SCOPUL CAPITOLULUI îl constituie prezentarea şi explicarea

creditării ipotecare, a instrumentelor şi efectelor acesteia asupra dezvol-
tării spaţiului locativ al populaţiei.
OBIECTIVE:
• Analiza structurii finanţării locative şi evidenţierea riscurilor
financiare asociate.
• Prezentarea aspectelor problematice ale pieţei imobiliare, ale
preţurilor şi intervenţiei guvernului.
• Analiza mecanismelor finanţării ipotecare, a instituţiilor şi
instrumentelor utilizate, evidenţiind rolul ipotecilor şi al titlurilor
ipotecare.
• Explicarea procesului administrării creditului ipotecar de către
bancă, a componentelor administrării, precum şi a problemelor de pe
piaţa ipotecară: dobânzi, competiţie, suprafinanţare.
• Evidenţierea experienţei unor ţări în creditarea ipotecară şi a
situaţiei creditului ipotecar în România.
INTRODUCERE
Asigurarea locuinţei pentru toţi a reprezentat şi reprezintă un
important obiectiv social şi economic pentru toate ţările, în multe ţări
acest obiectiv concretizându-se în promovarea construcţiei de locuinţe
proprietate personală; în acest sens, guvernele au încercat să creeze
facilităţi pentru finanţarea construcţiei de locuinţe personale. Au
existat însă unele critici cu caracter social referitoare la construcţia de
locuinţe personale, printre care: comportamentele suburbane şi distru-
gerea mediului, decăderea interiorului oraşelor, consumul excesiv de
energie etc.
371

Pe de altă parte, cumpărarea unei locuinţe reprezintă, de regulă, un
angajament economic enorm, suma plătită de către cumpărător fiind egală
cu câteva venituri anuale ale acestuia, reprezentând de câteva ori averea
sa netă. Foarte puţini cumpărători sunt capabili să plătească cash, de
aceea este necesară contractarea unui împrumut ipotecar, acesta fiind un
credit de exploatare al sistemului financiar, care permite indivizilor să
finanţeze cumpărarea locuinţelor. În realizarea acestei tranzacţii şi a
creditării ipotecare, un rol important revine statului, care se implică direct
şi indirect în realizarea procesului complex al construcţiei şi asigurării
locuinţei pentru fiecare.
Folosirea unui model adecvat pentru finanţarea locativă, a
construcţiei şi achiziţionării de locuinţe, reprezintă o problemă majoră
pentru toate ţările, creându-se instituţii şi circuite financiare specializate.
În funcţie de sursa finanţării, problema dezvoltării pieţei imobiliare
prezintă două aspecte importante: necesarul de locuinţe sociale şi de
infrastructură; dezvoltarea instituţiilor şi mecanismelor financiare.
Un sistem eficient de finanţare locativă angajează resurse din
sectorul privat, permiţând capitalizarea resurselor excedentare în investiţii
imobiliare pe termen lung, relativ sigure, protejate faţă de efectele inflaţiei
şi care generează un flux de lichidităţi constant.
Reglementarea corespunzătoare a creditului ipotecar contribuie la
creşterea credibilităţii şi stabilităţii sistemului financiar-bancar, în ţările
dezvoltate creditarea ipotecară constituind o industrie în expansiune,
volumul creditelor ipotecare dublându-se în ultimii 10 ani.
1. Structura finanţării locative

Sectorul personal cuprinde rezidenţii individuali, adică populaţia,
activităţile necorporative, precum şi instituţiile nonprofit, fiind de regulă
un furnizor net de fonduri pentru celelalte sectoare.
Cererea financiară a acestui sector are o importanţă deosebită
pentru sistemul financiar, deoarece o mare parte din activităţile băncilor şi
întreaga activitate a societăţilor ipotecare sunt direct orientate spre
satisfacerea acestei cereri, care domină şi fondurile de pensii, companiile
de asigurări, fondurile mutuale, fondurile de investiţii.
Pe baza informaţiilor provenite de la instituţiile financiare care
finanţează acest sector, se poate configura un bilanţ agregat al finanţării
372

locative, în care sunt evidenţiate sintetic activele şi datoriile sectorului,
structura evidenţiind situaţia specifică economiilor consolidate.
Averea populaţiei se delimitează în reală, care cuprinde active
fizice precum casa, pământul, autoturismul etc., şi financiară, formată
dintr-o diversitate de active financiare, grupate ca mai jos:
Numerarul şi conturile curente au o pondere redusă, în scădere,
datorită schimbării tehnicilor şi instrumentelor de plată, sofisticării
financiare a finanţării imobiliare.
Titlurile guvernamentale şi economisirea publică reflectă cererea de
finanţare a sectorului public în domeniul consumului curent şi imobiliar.
Depozitele bancare şi cele de la societăţile imobiliare au o
importanţă semnificativă în finanţarea sectorului personal, deţinând cca
25-30% din activele financiare.
Creditul comercial leagă creditul ipotecar de finanţarea activităţilor
necorporatiste.
Titlurile de valoare ale firmelor private, deţinute direct, sunt
semnificative, cca 10-15% din activele financiare, majoritatea însă fiind
deţinute indirect, sub forma de investiţii în asigurări pe viaţă, fonduri
pentru pensii, fonduri mutuale, care reprezintă cca 50% din activele
financiare. Aceste fonduri aparţin intermediarilor financiari care investesc
în titluri de stat şi în acţiuni, cca jumătate din activele financiare ale
sectorului personal fiind sub forma titlurilor de valoare ale companiilor,
fie direct, fie indirect.
Datoriile financiare ale populaţiei cuprind resurse temporar atrase
care vor trebui să fie rambursate, cu plata unei dobânzi.
Creditele bancare diverse, altele decât cele pentru cumpărarea de
imobile, deţin o pondere de cca 15-20% din datoriile financiare.
Împrumuturile imobiliare deţin peste 60% din datorii, în mare parte
pe bază de ipoteci realizate prin societăţile ipotecare.
Creditul comercial şi creditul de consum deţin o pondere mai mică
în datorii.
Pe ansamblu şi în evoluţie, bilanţul financiar al sectorului personal
prezintă un sold activ.
Băncile şi societăţile ipotecare au un rol crucial în ce priveşte
ambele componente ale bilanţului, dominând însă partea de datorii, partea
de active fiind dominată de intermediarii financiari nebancari, precum
companiile de asigurări, fondurile de pensii, fondurile mutuale.
373

Importanţa relativă deţinută de diferitele active şi pasive financiare
variază în timp, fiind însă necesare cunoaşterea surselor de generare a
fondurilor şi distribuirea lor în cadrul finanţării sectorului personal.
Sursele fondurilor pot fi divizate în economisire proprie şi
împrumuturi angajate. Rata de economisire din veniturile individuale
variază – în funcţie de mărimea veniturilor, rata inflaţiei, facilităţile
consumului – între 10% şi 60%. Totodată, recesiunea economică
diminuează încrederea consumatorilor, rata de şomaj, creşterea datoriilor
influenţând angajarea creditelor personale de către populaţie.
Folosirea fondurilor de către populaţie depinde de mulţi factori,
îndeosebi de starea economiei. Cumpărarea de datorii angajate de către
sectorul public, achiziţionarea de titluri de valoare ale firmelor, investiţiile
în poliţe de asigurare şi fonduri de pensii, precum şi achiziţionarea de
stocuri şi active (îndeosebi locuinţe) constituie principalele destinaţii ale
fondurilor, slăbiciunile economiei, îndeosebi şomajul, restrângând
fluxurile acestor fonduri spre stocuri şi active fixe.
Presiunile financiare asupra populaţiei şi scăderea ratelor dobânzii
aferente activelor lichide influenţează negativ motivaţia de a deţine aseme-
nea active, ceea ce duce la diminuarea agregatului M0, populaţia schim-
bând lichiditatea monetară în conturi bancare.
2. Riscurile financiare ale sectorului populaţiei

Riscurile financiare cu care se confruntă acest sector influenţează
structura bilanţului şi alegerea surselor şi a destinaţiilor fondurilor.
Riscurile mai semnificative sunt determinate de următoarele cauze:
2.1. Incapacitatea de plată

Riscul de incapacitate cel mai frecvent întâlnit constă în acordarea
de credit comercial cumpărătorilor de produse de la firme neautorizate,
ceea ce reclamă analiza, de către creditori, a potenţialului de încredere al
debitorilor, creditorii putând retrage complet facilităţile de credit sau
putând să ofere disconturi băneşti pentru menţinerea afacerii.
Activele deţinute de către sectorul populaţiei reprezintă drepturi
asupra instituţiilor financiare şi, în acest sens, falimentul lor generează
pierderi pentru deponenţi sau investitori, pentru acoperirea acestora fiind
necesare scheme de protecţie supravegheate oficial şi, totodată, în cazul
lichidării instituţiei, deponenţii trebuind să beneficieze de compensări.
374

Riscurile determinate de deţinerea de acţiuni la firme, în special mici
sau nelistate la bursă, pot fi acoperite prin diversificarea portofoliului sau
prin apelarea la consultanţă de specialitate.
Titlurile de stat nu se confruntă cu riscul incapacităţii, însă pot fi
înregistrate pierderi de capital în cazul realizării premature, în condiţiile
unei rate a dobânzii mai mari decât cea din momentul cumpărării titlului.
2.2. Inflaţia
Principala problemă constă în abaterea ratei efective a inflaţiei de la
cea aşteptată, ceea ce va genera pierderi sau câştiguri creditorilor sau
populaţiei. Creşterea inflaţiei va avantaja pe cei care s-au împrumutat la o
rată fixă; legarea plăţilor dobânzilor de ratele pieţei sau de indicele
favorabil al preţurilor poate ameliora situaţia, putând apare însă
incertitudini în ceea ce priveşte plăţile actuale ale tranzacţiei.
Pe termen lung, riscul inflaţiei poate fi acoperit prin cumpărarea de
acţiuni sau de proprietăţi, operaţiuni riscante însă pe termen scurt. În
general, inflaţia afectează echilibrul dintre economisire şi consum, în
sensul că adesea incertitudinea creată de către inflaţie determină creşterea
economisirii, în scopul conservării valorii averii deţinute, în condiţiile
erodării valorii unitare a acesteia.
2.3. Schimbări în cererea financiară

Pentru populaţie, modificarea statutului profesional, pierderea locului
de muncă, boala, divorţul etc. sunt factori care generează probleme serioase
angajării de împrumuturi sau rambursării acestora, o planificare financiară
adecvată, flexibilă putând asigura ajustarea obligaţiilor ca răspuns la
schimbarea circumstanţelor, fără a afecta standardul de viaţă, riscurile fiind,
oricum, greu de evitat într-o economie de piaţă.
Pentru bănci se pune problema alegerii între active lichide, cu
riscuri mici şi câştiguri modeste, şi active ilichide riscante, cu câştiguri
mari. În cazul unui portofoliu existent, schimbări neanticipate pot apărea
ca rezultat al vânzării forţate de titluri sau al retragerii premature de
depozite, care atrag pierderi de capital sau dobânzi penalizatoare. Se
impune, deci, deţinerea, de către investitori, a unor portofolii diversificate
de active cât timp circumstanţele vor fi prezente.
375

2.4. Variaţia ratei dobânzii
Rata variabilă a dobânzii generează incertituduni în ce priveşte
intrările viitoare de lichidităţi, în timp ce mişcările favorabile în rata fixă a
dobânzii pot fi adesea puţin luate în considerare. Totodată, valoarea de
piaţă a titlurilor de valoare cu rată fixă, precum şi a acţiunilor firmelor
poate fi afectată de mişcarea ratei dobânzii, plăţile cu ratele dobânzii
afectând mai puternic populaţia decât firmele. Populaţia poate evita în
mai mică măsură riscul de rată a dobânzii decât firmele, diversificarea
portofoliilor ajutând la distribuirea riscului, însă cei împrumutaţi vor
trebui să se asigure că sunt capabili să facă faţă fluxului de lichidităţi,
dacă rata dobânzii va creşte la un nivel maxim posibil.
2.5. Modificări în politica economică

Modificarea bruscă a politicii poate avea efecte adverse asupra
finanţării populaţiei, prin influenţa asupra mediului economic, asupra
încrederii consumatorului în investiţia financiară şi, deci, în a se
împrumuta.
Politica monetară afectează ratele dobânzii, nivelul preţurilor, deci
inflaţia, şomajul, falimentele bancare, cu implicaţii asupra finanţării
populaţiei. Restricţiile asupra ofertei de monedă pot limita capacitatea
instituţiilor financiare de a acorda împrumuturi.
Schimbările în politica fiscală pot conduce la alterarea influenţei
impozitelor asupra veniturilor şi plăţilor aferente dobânzilor; totodată,
facilităţile fiscale afectează structura portofoliilor. Cheltuielile publice,
extinderea sectorului public afectează atât mediul şi dezvoltarea
economică, cât şi încrederea populaţiei în utilitatea cheltuielilor publice.
În concluzie, modificarea oricărui aspect al politicii economice
poate avea efecte evidente asupra finanţelor populaţiei, asupra deciziilor
financiare ale acesteia.
3. Piaţă, preţuri, politică în domeniul locuinţelor

Achiziţionarea unei locuinţe reprezintă o achiziţie esenţială pentru
fiecare individ, majoritatea oamenilor fiind nevoiţi să se împrumute
pentru aceasta, previziunea finanţării achiziţionării locuinţei fiind un
aspect important al finanţelor populaţiei.
376

Cunoaşterea adecvată a naturii finanţării achiziţionării de locuinţe, a
structurii pieţei imobiliare, a modului în care statul sprijină această piaţă
şi factorii generali ce afectează determinarea preţurilor locuinţelor
reprezintă cerinţe ale politicii financiare în domeniul imobiliar.
3.1. Piaţa imobiliară

Structura proprietăţii asupra locuinţelor – privată, publică,
asociativă – reprezintă un aspect important al pieţei imobiliare, a situaţiei
economice şi sociale a populaţiei. În anul 2004, cca 97% din fondul de
locuinţe din România erau cu capital privat sau majoritar privat, faţă de
67% în Uniunea Europeană.
În ţările dezvoltate, o mare parte din achiziţionarea de locuinţe este
finanţată, cel puţin în parte, prin credite ipotecare, locuinţele fiind
comercializate, mai curând decât moştenite. Durata medie a ipotecii este
de cca 15 ani, împrumuturile ipotecare deţinând, în medie, 65% din
pasivele financiare ale populaţiei.
Natura pieţei imobiliare şi finanţarea asociată acesteia au
importante implicaţii asupra politicii guvernamentale şi asupra
funcţionării economiei. Modificarea ratelor dobânzii are efecte asupra
puterii de consum a populaţiei angajate în credite ipotecare; totodată,
schimbarea valorii reale a imobilelor influenţează deciziile de a cheltui
ale indivizilor; în cazul creşterii valorii acestora, proprietarii de imobile,
considerându-se mai bogaţi, vor cheltui o parte mai mare din venitul
disponibil, stimulând astfel creşterea economică şi încrederea mediului de
afaceri. Aceasta, la rândul său, încurajează populaţia să se implice pe
piaţa imobiliară prin cererea de locuinţe, împingând preţurile imobilelor
în sus, creându-se astfel un ciclu virtuos al evoluţiei economiei. Adesea,
dacă mediul economic se deteriorează, datoriile ipotecare acumulate pot
cauza probleme circuitelor financiare.
3.2. Determinarea preţurilor locuinţelor

Creşterea continuă a economiei, scăderea şomajului, reducerea
impozitelor pe profit pot genera un nivel ridicat al competiţiei între
creditorii imobiliari, preţurile caselor crescând chiar şi în condiţiile unor
rate relativ înalte ale dobânzilor, vânzătorii de imobile profitând de
preţurile ridicate acceptate de către cumpărătorii de locuinţe; valoarea
377

aparentă, conjuncturală a investiţiei consolidează, în acest fel, cererea de
locuinţe.
Deteriorarea veniturilor populaţiei, în condiţiile existenţei unor rate
înalte ale dobânzilor, afectează încrederea cumpărătorilor, populaţia
rămânând cu datorii dificile şi cu restanţe la împrumuturile ipotecare, dar
şi cu imobile ale căror preţuri încep să crească. Creditorii reintră în
posesia imobilelor, le vând mai ieftin pentru a recupera o parte din
pierdere, piaţa imobiliară stagnează, încrederea este deteriorată şi mai
mult, iar reducerea preţurilor imobilelor se generalizează, consumându-se
ciclul vicios al evoluţiei economiei.
Apariţia averii negative, când valoarea unei proprietăţi scade sub
valoarea datoriei ipotecii asociate, agravează situaţia, pentru unii debitori,
astfel că, dacă proprietatea este vândută, proprietarul va trebui să-şi
procure fonduri pentru a-şi achita datoria, riscurile implicate pentru
populaţie şi pentru bănci fiind evidente, averea (activele) negativă
constituind un factor care frânează refacerea pieţei imobiliare.
3.3. Politica guvernamentală pe piaţa imobiliară

Toate guvernele intervin, sub o formă sau alta, pentru sprijinirea
construcţiei de locuinţe, pentru finanţarea acesteia, ceea ce afectează
cererea şi oferta pe piaţa imobiliară. Astfel, sunt folosite instrumente
financiare precum: cupoane guvernamentale pentru completarea avansului;
deductibilitatea cheltuielilor cu dobânda; tratamente diferenţiate în funcţie
de venituri şi instrumentele de finanţare; constituirea de agenţii publice
specializate care să faciliteze accesul la locuinţă etc.
Intervenţiile directe ale statului pe pieţele ipotecare au tendinţa de a
genera efecte negative, de aceea, ele vizează stabilirea de reguli atât
pentru piaţa imobiliară, cât şi pentru finanţarea acesteia, reguli
concretizate în cadrul reglementativ specific.
Conceptul-cheie îl constituie ipoteca, aceasta reprezentând o
grevare a proprietăţii deţinute de către o persoană, pe perioada
împrumutului, până la rambursare, în scopul asigurării creditorului
în ce priveşte recuperarea împrumutului, imposibilitatea ram-
bursării împrumutului de către debitor oferind creditorului
posibilitatea să intre în posesia imobilului şi, eventual, să-l vândă
pentru a recupera debitul.
378

Legea privind creditul ipotecar trebuie să permită populaţiei să
cunoască aspectele esenţiale cu privire la caracteristicile angajamentului
ipotecar pe care intenţionează să-l asume, reprezentând pentru creditori
baza legală de acordare şi gestiune a creditului ipotecar. Legea este
operaţionalizată prin reglementări, care detaliază derularea creditului,
urmărind respectarea de către antreprenori şi de către bănci a standardelor
necesare unei operări adecvate a ipotecii, protejând populaţia împotriva
fraudei şi incompetenţei şi asigurând integritatea sistemului financiar.
Politica locativă a statului se diferenţiază în funcţie de natura
socială a locuinţei.
Proprietatea particulară
Statul poate sprijini achiziţionarea privată de locuinţe prin
diminuarea dobânzilor la creditele ipotecare, diminuare diferenţiată pe
nivele de împrumuturi, astfel încât, de exemplu, pentru un nivel de bază
al împrumutului ipotecar, diminuarea să fie maximă, urmând să se
ajusteze în funcţie de creşterea volumului împrumutului şi de statutul
celui împrumutat, creditorul recuperând diferenţa de dobândă de la un
fond special constituit pentru sprijinirea achiziţionării de locuinţe.
Această politică este, evident, o subvenţionare publică a populaţiei, care
afectează pe cei mai înstăriţi, putând induce însă inflaţionarea preţurilor
imobilelor, îngreunând astfel intrarea pe piaţă a celor care se împrumută
pentru prima dată.
Renunţarea la acest mod de subvenţionare publică depinde de
situaţia Trezoreriei statului, impactul pozitiv asupra economiei putând
încuraja cererea, însă costurile pentru cei împrumutaţi vor creşte.
Competiţia pe piaţa împrumuturilor ipotecare se va intensifica, preţurile
imobilelor scăzând, constructorii şi creditorii înregistrând pierderi,
inducând presiuni asupra ratelor depozitelor oferite de către creditorii
ipotecari. Aceasta va determina o anumită expansiune a sectorului
locuinţelor închiriate, ceea ce va face mai puţin atractive atât valoarea, cât
şi finanţarea proprietăţilor individuale.
Închirierea locativă privată
Piaţa locuinţelor închiriate de către proprietari este influenţată prin
politica de control al chiriilor, precum şi prin legislaţia cu privire la
drepturile şi obligaţiile proprietarilor şi chiriaşilor. Protecţia chiriaşilor,
379

însoţită de obligaţiile proprietarilor privind întreţinerea locuinţelor, dar şi
de drepturile lor în ceea ce priveşte perioada de închiriere şi nivelul
chiriei, constituie elemente importante ale politicii statului pe piaţa
imobiliară.
Locuinţe sociale
Percepţia defavorabilă de către populaţie a „caselor la comun” îi
determină pe chiriaşi să-şi cumpere locuinţele în care locuiesc, de regulă
în condiţii avantajoase, sprijiniţi financiar de către stat. Totodată, pot fi
constituite asociaţii mutuale ale locatarilor, supravegheate de către o
uniune corporativă, care facilitează primirea de împrumuturi şi de
ajutoare guvernamentale pe care le gestionează şi le distribuie asociaţiilor
locative, uniunea putând intermedia relaţiile asociaţiilor cu băncile şi cu
societăţile (firmele) de construcţii, totalul împrumuturilor angajate
depinzând de extinderea sectorului locuinţelor sociale, de concurenţa
celorlalte două sectoare, de facilităţile oferite locatarilor şi asociaţiilor, de
nivelul veniturilor.
4. Instituţii ale finanţării ipotecare
4.1. Piaţa ipotecară

Piaţa creditului ipotecar poate fi segmentată în 2 categorii:
împrumuturi pentru construcţii şi împrumuturi de lungă durată.
Creditele pentru construcţii sunt credite pe termen scurt angajate
de către cei care dezvoltă proprietăţi rezidenţiale sau pentru închiriat.
Băncile furnizează, de asemenea, o finanţare intermediară pentru a ajuta
operatorii imobiliari să concureze pe proiecte, furnizând împrumuturi pe
termen scurt şi altor instituţii financiare care se implică în finanţări pe
piaţa imobiliară. O semnificaţie particulară au împrumuturile băncilor
ipotecare, specializate în lansarea creditelor imobiliare pentru a fi vândute
investitorilor pe piaţa secundară.
Creditele locative sunt împrumuturile de lungă durată asigurate
pe piaţa imobiliară, a proprietăţii, ele fiind amortizate pe perioada de viaţă
a împrumutului. Băncile se concentrează pe împrumuturi făcute pentru
locuinţe rezidenţiale, apartamente, dar şi pentru proprietăţi generatoare de
380

venit, însă acest segment al pieţei imobiliare este finanţat şi de către
companiile de asigurări pe viaţă.
Băncile sunt mult mai atrase în acordarea de credite pe termen lung
pentru locuinţe rezidenţiale, deoarece sunt mai mici valoric, mai puţin
riscante, delincvenţa privind rambursarea fiind mai mică, banca putând
vinde altor bănci serviciul finanţării, în cadrul activităţii creditului retail,
cu amănuntul. Băncile trebuie să contribuie, prin realizarea ipotecilor
locative, la satisfacerea nevoilor locative ale comunităţilor, însă natura pe
termen lung a acestor ipoteci limitează implicarea băncilor, deoarece
sursele fondurilor acestora sunt pe termen scurt.
Maturităţile creditelor pentru construcţii variază între 1 şi 5 ani,
depinzând de dimensiunea proiectului, creditele fiind acordate la rată
flotantă a dobânzii, cu o primă de risc de câteva puncte, constituind o
sursă atractivă de venit pentru băncile comerciale, care realizează analiza
oportunităţii creditului şi controlul utilizării acestuia. Adesea, băncile
oferă credite asociative, prin aranjamente de participare, în scopul
diminuării expunerii la risc a unei singure bănci. Similar împrumuturilor
de durată lungă, creditele pentru construcţii se circumscriu cerinţelor
reinvestirii pentru comunitate, însă problema riscului ratei dobânzii nu
este la fel de importantă ca în cazul primelor.
Analiza cererii de credit implică aceiaşi paşi ca şi în cazul creditelor
de consum şi de afaceri, luând în considerare cei 5 C, acordându-se o mai
mare atenţie valorii proiectului de construcţie de bază, deoarece în caz de
neplată banca trebuie să fie capabilă să asigure aranjamentele pentru
finalizarea proiectului, în scopul limitării pierderilor.
Etapele principale implicate în analiza şi evaluarea creditului sunt:
• Analiza solicitantului, a celui care dezvoltă investiţia, pe baza
celor 5 C.
• Analiza proiectului propus, estimarea costurilor, a adecvării
proiectului la costurile prevăzute.
• Evaluarea proiectului propus, utilizând abordările venit, cost,
piaţă, metoda venitului implicând capitalizarea potenţialului net de câştig
aferent proiectului, iar metoda pieţei implicând compararea cu proiecte
similare realizate.
• Evaluarea sursei de rambursare a creditului. Creditul pentru
construcţii poate fi finanţat prin aranjamente participative, de preluare,
când un alt creditor acceptă să asigure finanţarea de lungă durată dacă
381

proiectul dispune de finanţarea iniţială, şi prin finanţarea pe piaţă, când
banca solicită ca acela care dezvoltă investiţia să realizeze aranjamentele
pentru finanţarea de lungă durată, pentru a completa nevoile de finanţare
a proiectului.
Creditele de construcţii diferă de alte credite comerciale prin modul
cum profiturile creditelor sunt distribuite, avansurile fiind acordate
conform fazei de executare a proiectului, controlul cheltuielilor şi
avansurilor constituind punctul critic pentru ca banca să-şi limiteze
expunerea la risc. Politica cheltuielilor specifică procentul din împrumut
care va fi distribuit pe fiecare fază de execuţie, în funcţie de tipul de
proiect această distribuire fiind standardizată sau stabilită pe proiecte
individuale.
Anumiţi creditori tranzacţionează credite pentru achiziţionarea,
dezvoltarea şi construirea unor proiecte comerciale, care au
caracteristicile unei investiţii imobiliare, mai degrabă decât ale unui
împrumut, aceste aranjamente fiind structurate pentru a oferi creditorului
participarea la profitul rezidual al proiectului, condiţiile aranjamentului
putând fi formulate în forme diferite.
Una din variante constă în contractarea dobânzii la rata pieţei,
preţurile de vânzare aşteptate trebuind să acopere cel puţin principalul şi
creşterea dobânzii, creditorul participând, într-o proporţie prestabilită, la
distribuirea oricăror profituri din vânzarea proiectului.
Alte variante pot fi fie contractarea dobânzii la o rată mai mare
decât cea a pieţei, cu o participare mai redusă la profituri, fie contractarea
unei dobânzi suficient de mari pentru a permite neparticiparea la profituri,
fie o taxă recuperatorie pentru transferul dobânzii băncii către creditorul
de lungă durată.
Băncile nu mai sunt dominante în cazul creditului ipotecar, precum
în cazul creditului de afaceri şi de consum, creditele ipotecare cu rată fixă
fiind dificil de acoperit prin fondurile bancare; în ultima perioadă, sunt
promovate ipoteci cu rată variabilă, aceste împrumuturi fiind mult mai
uşor asigurate prin finanţări specifice, specializate, un accent deosebit
punându-se în acest sens pe valoarea evaluată a proprietăţi, aceasta
constituind elementul-cheie al creditului ipotecar, care diferă de accentul
ce se pune în cazul creditului de afaceri şi de consum.
382

Implicarea băncilor comerciale se realizează prin holdinguri bancare,
care cuprind şi activităţi de credit ipotecar, cele mai implicate instituţii fiind
însă instituţiile financiare nonbancare.
Mobilizarea şi distribuirea fondurilor necesare finanţării construc-
ţiei sau cumpărării de locuinţe se realizează diversificat din punct de
vedere instituţional, instituţiile bancare principale angajate căpătând
caracteristici specifice în fiecare ţară.
4.2. Instituţiile bancare
4.2.1. Băncile comerciale

Iniţial, aceste bănci nu au constituit un furnizor important de
fonduri, datorită riscului de lichiditate specific împrumuturilor pe termen
lung; în prezent, însă, aceste bănci devin un furnizor semnificativ de
fonduri pentru locuinţe, datorită reglementărilor favorabile şi declinului
societăţilor specializate de depozit, precum societăţile de construcţii. Pe
de altă parte, băncile comerciale deţin, precum în SUA, companii
ipotecare sau controlează băncile de credit ipotecar, precum în Germania.
Avantajele acestor bănci constau în posibilitatea diversificării riscurilor şi
în emisiunea de obligaţiuni comercializabile la bursă, pentru a mări
termenele de procurare a fondurilor.
4.2.2. Instituţii contractuale pentru locuinţe
Acestea reprezintă instituţii foarte specializate, care-şi procură
fondurile din depozite de economisire constituite exclusiv în vederea
obţinerii unor credite ipotecare, pentru achiziţionarea unei locuinţe.
Economisirea se realizează prin încheierea unor contracte de economisire
pentru locuinţe, în sistem colectiv, în care se stipulează economisirea de
către client, într-o perioadă stabilită, a unei sume, instituţia financiară
angajându-se să-i acorde acestuia, în condiţii prestabilite, un credit pentru
construcţia de locuinţe, ratele fiind fixe şi sub cele ale pieţei.
Sistemul poate fi: închis, când se aplică principiile mutualităţii şi
transparenţei, depozitele fiind mobilizate de către o instituţie
specializată, fondurile fiind disponibile numai pentru finanţare loca-
tivă; deschis, care permite băncilor comerciale să furnizeze contracte
de economisire şi creditare.
383

4.2.3. Bănci de credit ipotecar
Iniţiat, în Silezia, prin cooperativele de credit ipotecar, preluat în
Franţa prin creditul funciar, acest sistem se regăseşte în Germania sub
forma băncilor de credit ipotecar, care sunt împrumutători de portofoliu.
Indiferent de forma de instituire, acest sistem acordă credite garantate prin
ipotecă şi obţine fondurile prin emisiunea de obligaţiuni ipotecare,
oferind investitorilor încrederea că obligaţiunile şi instituţiile emitente
prezintă un grad de risc scăzut.
4.3. Pieţele secundare

Cheia dezvoltării pieţei ipotecare imobiliare, locative, în ultimele
două decenii, au constituit-o extinderea pieţelor ipotecare secundare şi
dezvoltarea conceptului de securizare.
Pieţele secundare ipotecare s-au dezvoltat, după modelul american,
în spaţiul anglo-saxon, constituind un vehicul de mobilizare a fondurilor
necesare construcţiei de locuinţe.
În Europa, piaţa secundară ipotecară s-a dezvoltat mai încet,
deoarece împrumutătorii deţin capitaluri mari şi nu au nevoie de
securizare şi datorită inexistenţei unor agenţii sprijinite de către stat care
să ofere stimulente sau facilităţi, precum în SUA.
Pieţele ipotecare secundare se caracterizează prin următoarele
elemente definitorii:
o transformă creditele ipotecare în valori mobiliare, prin securi-
zare sau titrizare;
o transformarea este realizată, de regulă, de către instituţii specia-
lizate, aceste valori putând fi emise însă şi direct, de către împrumutători;
o instrumentele pieţei sunt valorile mobiliare ipotecare, garantate
cu pachete de credite ipotecare;
o împrumutătorul poate vinde activele ipotecare fie unei instituţii
care emite apoi valorile mobiliare, fie unei instituţii de transfer care
cumpără creditele ipotecare de la mai mulţi împrumutători, le grupează în
pachete şi emite valorile mobiliare.
O tranzacţie pe piaţa secundară implică vânzarea ipotecilor create
de către instituţiile financiare către alţi investitori. Vânzarea este realizată
prin asamblarea unui grup de împrumuturi individuale în pachete şi
vânzarea titlurilor care sunt susţinute de împrumuturile asamblate, acest
proces numindu-se securizarea creditelor. Procesul securizării creditelor
384

ipotecare a fost stimulat de dezvoltarea inovativă a diferitelor tipuri de
titluri, care reasamblează fluxurile de lichidităţi din ipoteca de bază în
moduri care să atragă noi investitori.
Tranzacţiile pe piaţa ipotecară secundară se realizează în două
modalităţi: tranzacţionarea directă, prin cumpărarea şi vânzarea
creditelor din portofoliul împrumutătorilor, nu este utilizată pe scară
largă, deoarece evaluarea riscului de creditare este costisitoare, iar
eterogenitatea creditelor face dificilă dezvoltarea lichidităţii pe piaţă;
tranzacţionarea prin transfer, prin care instituţiile de transfer cumpără
ipoteci şi vând valori mobiliare ipotecare, mecanismul fiind prezentat în
figura nr. 11.
Existenţa pieţei secundare contribuie la dezvoltarea pieţei ipotecare
locative pe următoarele căi:
încurajează afluxul de fonduri spre ipoteci imobiliare de la
investitori care nu au posibilitatea să expertizeze direct piaţa imobiliară,
de exemplu, fondurile de pensii;
instituţiile bancare şi nonbancare pot crea împrumuturi şi, când
acestea sunt vândute pe piaţa secundară, pot reinvesti fondurile în ipoteci
suplimentare;
pieţele secundare permit investitorilor să se diversifice geografic,
oferindu-le posibilitatea protejării împotriva recesiunilor înregistrate în
anumite regiuni, promovând alocarea eficientă a pieţei.
Figura nr. 11. Transferul pe piaţa secundară

385

Ipotecile sunt vândute pe pieţele secundare, utilizându-se trei
instrumente securizate (titluri):
o titluri pe bază de ipotecă, emise de către un intermediar, care
oferă dobânda şi programează plăţile principalului, obligaţiunile fiind
securizate de ipotecile individuale care furnizează venitul pentru serviciul
datoriei;
o titluri cu transfer, care implică acumularea dobânzilor într-un
fond de ipoteci, plăţile din fondul de ipoteci, care includ atât plata lunară,
cât şi primele amortizări, fiind transferate proprietarilor certificatelor;
titlurile sunt emise direct de către împrumutători sau prin intermediul unor
instituţii specializate, numite agenţii de transfer, care cumpără credite
ipotecare şi emit valori mobiliare ipotecare;
o titluri cu plată, care implică aspecte comune atât titlurilor
cu transfer, cât şi obligaţiunilor bazate pe ipoteci, clase separate ale
deţinătorilor şi ale proprietarilor de obligaţiuni fiind stabilite pentru
ipotecile de bază; plăţile făcute din fondul de ipoteci sunt
transferate proprietarilor pe clase separate de obligaţiuni, conform
priorităţilor acestora.
5. Instrumente ale împrumutului ipotecar
5.1. Mediul economic şi creditarea ipotecară

Ca şi celelalte sfere ale activităţii bancare, creditarea ipotecară
imobiliară a fost puternic influenţată de inovaţiile de pe pieţele financiare
şi de schimbările în mediul economic. În ultimii 20 de ani, s-au produs
schimbări ale instrumentelor ipotecare dominante, creşterea rapidă a
pieţei ipotecare secundare, schimbări fundamentale în furnizarea
serviciilor creditului ipotecar.
Nivelele ridicate ale inflaţiei, însoţite de variabilitatea accentuată a
ratelor dobânzii, propagă şocuri asupra pieţelor creditelor ipotecare,
asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară.
Problema centrală din punctul de vedere al creditorului o reprezintă
nepotrivirea dintre maturităţile surselor şi cele ale utilizărilor în
creditarea ipotecară. Instrumentul ipotecar tradiţional este cu rată fixă,
amortizabil într-o perioadă de peste 20 de ani; în aceste condiţii,
creditorul este blocat până la scadenţă la această rată şi va trebui să se
386

refinanţeze sau să vândă active. Sursele fondurilor au maturităţi mai mici
decât creditul ipotecar, imobiliar, ceea ce poate genera deteriorarea
profitului creditorului în perioada creşterii ratelor, iar dacă perioada este
mai lungă, vor rezulta marje negative.
În condiţii de inflaţie, creşte costul locuinţelor şi cresc ratele
dobânzii ipotecii, creditorii confruntându-se cu riscul de credit. Creditele
ipotecare sunt realizate într-un procent mai mic, diminuând plăţile cu
dobânzile, ceea ce conduce la creşterea ecartului dintre valoarea
investiţiei şi împrumut şi la descreşterea protecţiei asigurate prin
colaterale, în caz de neplată.
Modificările induse în mediul economic au făcut ca vânzătorii şi
cumpărătorii de pe piaţa imobiliară să se confrunte cu creşterea înaltă a
ratelor dobânzii, determinându-i să promoveze noi tehnici de creditare,
multe dintre acestea implicând cumpărătorul unei proprietăţi să-şi asume,
să preia creditul ipotecar deja existent al vânzătorului proprietăţii,
cumpărătorul împrumutând fondurile adiţionale necesare, folosind un
credit ipotecar secundar, tehnică circumscrisă finanţării creative. Multe
din aceste credite secundare generează un balon al plăţilor pentru
cumpărător, necesitând rambursarea principalului peste o perioadă de 3-5
ani, presupunând că ratele dobânzii se vor reduce înainte ca balonul să
intre la plată, astfel încât cumpărătorul să devină capabil să refinanţeze
datoria de bază la rate mai joase; în caz contrar, cresc delincvenţa
rambursărilor şi declasarea ipotecilor.
Dincolo de tehnicile de creditare circumscrise intermedierii
financiare, transformările din mediul economic şi financiar au determinat
dezvoltarea unor instrumente alternative de finanţare imobiliară. Şocurile
fluctuante, transmise pe pieţe prin ratele ridicate ale inflaţiei, şi volatilitatea
ratelor au determinat abundenţa de instrumente create într-o perioadă
scurtă. Unele instrumente nu au fost bine concepute şi nu sunt folosite
semnificativ pe pieţe, iar alte instrumente, chiar dacă reprezintă alternative
la instrumentele intermedierii financiare, odată cu standardizarea, şi-au
redus importanţa. Totuşi, cunoaşterea caracteristicilor esenţiale ale acestor
instrumente face posibilă cunoaşterea potenţialului creativ al finanţării
ipotecare, în tabelul nr. 28 fiind prezentate câteva dintre aceste instrumente.
387

Tabelul nr. 28
Caracteristici ale unor instrumente alternative
Tip ipotecă Rata dobânzii Maturitatea Plăţile
Convenţională Fixă Fixată, adesea 30 Fixate în
ani scadenţă
Cu rată Indexată la rata Fixată, uneori Modificabile cu
ajustabilă pieţei. extinsă când ratele sau la
sau variabilă cresc ratele intervale date
Cu plăţi Fixată Fixată Crescătoare în
graduale timp
Cu balon de Fixată sau Fixată, de regulă Amortizare 20-30
plăţi ajustabilă 5 ani ani
Cu rată Fixă 3-5 ani, apoi Credit pe termen Modificabile cu
renegociată renegociată scurt, dar rata
amortizat în 30
ani
Cu anuitate Poate fi ajustabilă Poate fi fixă cu Împrumutul
inversă opţiuni de datorat la deces
refinanţare sau vânzare
Recuperabilă De regulă, fixată De regulă, pe La început plăţi
termen scurt joase, apoi balon
de plăţi
Instrumentele ipotecare alternative dezvoltate au urmărit obiective

diferite, delimitându-se următoarele categorii de instrumente:
• care vizează protejarea creditorilor de volatilitatea ratelor
dobânzii: ipoteci cu rată ajustabilă sau variabilă, ipoteci cu rată
renegociabilă. Aceste instrumente încearcă să realizeze un compromis
între riscul de credit şi cel de rată; când creditorii utilizează un asemenea
instrument, riscul de rată este transferat clienţilor. Dacă ratele cresc mult
peste maturitatea creditului, iar venitul clientului nu creşte corespunzător
creşterii ratei, creditorul se va confrunta cu riscul de credit;
• care ajută clienţii să evalueze ipotecile în condiţii de inflaţie
înaltă: ipoteci cu plata graduală, ipoteci cu plăţi mai mici la începutul
perioadei. Aceste ipoteci presupun că veniturile cumpărătorilor vor creşte
în perioada următoare, ei fiind capabili să suporte costuri mai ridicate cu
plata creditelor;
388

• care sunt specializate pe segmente de piaţă: ipotecă cu anuitate
inversă (cumpărătorii, cei care plătesc creditul, utilizează plăţile periodice
din utilizarea capitalul locuinţei ca bază pentru împrumut, soldul
principalului crescând în timp), ipoteca cu capitalul crescător (are rată
fixă, dar plăţile graduale reduc principalul creditului).
Alegerea unui anumit instrument ipotecar alternativ presupune
luarea în considerare a următoarelor elemente cheie: selectarea ratei de
bază sau de indexare utilizată pentru stabilirea ratei instrumentului;
stabilirea marjei peste rata de bază; stabilirea frecvenţei ajustărilor ratei
instrumentului ipotecar; stabilirea limitelor creşterii ratei sau plăţilor.
Protejarea pieţei ipotecare împotriva situaţiilor de neplată, de către
indivizi, a ipotecilor se realizează pe două căi:
asigurarea de către autoritatea publică, de către stat, prin
programe de garantare şi de asigurare a ipotecilor indivizilor în caz de
neplată, scopul fiind încurajarea finanţării ipotecilor imobiliare, în special
pentru persoanele cu venituri mici. Garantarea se face de către agenţii
guvernamentale, în urma plăţii unei prime, calculată la soldul ipotecii,
asigurarea realizându-se pentru toată ipoteca, putând exista, în situaţii
speciale, unele facilităţi (tineri, veterani de război etc.);
asigurarea privată a ipotecilor; în acest caz, numai o parte din
ipotecă este asigurată, această asigurare urmărind ca aceia care se
împrumută să obţină un credit ipotecar cu plăţi mai joase, care altfel nu ar
fi obţinute. Clienţii, cei împrumutaţi primesc asigurarea pentru cca 60-80
% din ipotecă, trebuind să plătească, în contul asigurării, o rată a dobânzii
mai înaltă în prima perioadă a creditului, care depinde de împrumutul
asigurat.
5.2. Tipuri de ipoteci

Creditul ipotecar are ca garanţie un imobil, de regulă cel care se
achiziţionează prin acest credit, bun care se constituie drept ipotecă.
Ipoteca este o garanţie reală imobiliară fără deposedare, fiind un
drept real, reprezentând o garanţie asupra imobilelor alocate pentru garan-
tarea plăţii unei obligaţii, având următoarele caracteristici:
¾ este un drept real accesoriu, conferind titularului atât prerogativa
de a urmări bunul, cât şi prerogativa de a-şi realiza dreptul principal, de
creanţă;
389

¾ este o garanţie reală imobiliară, aplicabilă, deci, numai dreptului
de proprietate;
¾ constituirea sa este reglementată numai în cazurile şi cu formele
prevăzute de lege;
¾ este specializată, în sensul individualizării imobilului şi a
creanţei garantate;
¾ este indivizibilă, în sensul că subzistă asupra întregului imobil şi
după ce o parte din datorie s-a stins.
Din punct de vedere al efectelor constituirii ipotecii, debitorul
proprietar al imobilului conservă posesia şi folosinţa acestuia, ipoteca
stingându-se odată cu datoria ipotecară.
Toate instrumentele prezentate mai jos angajează pe cei împru-
mutaţi să ramburseze împrumutul într-o perioadă cuprinsă între 10 şi 25
de ani.
a) Ipoteca cu anuitate
Acest instrument implică rambursarea împrumutului plus dobânda
în rate lunare egale (considerând că rata dobânzii nu se modifică) până la
scadenţă, în prima parte a perioadei de rambursare o mare parte din rată
reprezentând-o dobânda.
b) Ipoteca garantată prin asigurare
Acest instrument leagă împrumutul de un plan de asigurare pe
viaţă cu plata garantată a poliţei de asigurare, cel împrumutat plătind
numai dobânda până la scadenţa împrumutului, dar în acelaşi timp plătind
şi o primă unei companii de asigurări, astfel încât încasările realizate la
scadenţa poliţii de asigurare să fie suficiente pentru rambursarea
împrumutului şi furnizarea unei sume reziduale celui împrumutat.
În timp ce asemenea instrumente sunt atractive când piaţa de valori
funcţionează bine şi preţurile locuinţelor cresc continuu, aranjamentele de
rambursare sunt relativ inflexibile. De asemenea, creditorii sunt tentaţi să
susţină acest tip de împrumut în scopul de a câştiga din comisioanele
generate prin vânzarea poliţei garantate.
Aceste instrumente pot fi de trei tipuri, în funcţie de poliţa garantată
care rambursează ipoteca, şi anume:
• poliţa garantată cu profit, a cărei valoare creşte prin primele
restituibile, însă nededuse, care sunt adăugate la suma capitalului asigurat,
la scadenţa poliţii fiind adăugată o primă terminală, variabilă. Această
390

primă terminală se determină ca procent din suma asigurată, fiind ataşată
primelor din anii anteriori şi modificabilă în funcţie de condiţiile
investiţiei. Dacă primele restituibile scad, sumele încasate din poliţele
garantate se pot dovedi insuficiente pentru returnarea ipotecii, îndeosebi
în cazul unor scadenţe mai mici ale acestora (10-15 ani), cel împrumutat
putându-se confrunta cu o penurie de lichidităţi, fiind nevoit să angajeze
un program de creditare la o societate financiară;
• poliţa legată mutual, care nu are ataşate prime restituibile, însă
valoarea sa fluctuează în funcţie de fluctuaţiile preţurilor titlurilor mutuale
(unităţi de fond), fiind negociabilă la bursă, deţinătorul putând schimba
destinaţia primelor de asigurare;
• ipoteca garantată la cost redus, durata acoperită prin poliţă fiind
sub cea a datoriei ipotecare, diferenţa fiind acoperită printr-o poliţă de
protecţie ipotecară (un fel de poliţă pe viaţă cu termen extins); cel
împrumutat are avantajul achitării unei prime mai reduse, însă beneficiază
de profituri la scadenţa poliţei, aceste profituri contribuind la plata
împrumutului.
c) Program personal de capitalizare
Acest instrument reprezintă o formă de investiţie personală în titluri
de valoare, ipoteca vizând numai dobânda aferentă capitalului angajat,
dobândă capitalizată pentru restituirea împrumutului la sfârşitul perioadei,
asigurarea la termen fiind necesară pentru întreaga datorie şi întreaga
perioadă. Dacă valoarea capitalizării unitare creşte, plăţile lunare pot fi
reduse, suma maximă plătibilă putând fi majorată în fiecare an de către
guvern. Totodată, valoarea capitalizării unitare poate scădea când este
necesară creşterea restituirii lunare (periodice), cu condiţia ca aceasta să
nu depăşească maximum acceptat.
d) Ipoteca pe pensie
Acest instrument reprezintă utilizarea unei sume neimpozabile,
cumulată până la scadenţa unui plan personal de pensie, pentru a plăti o
ipotecă, cel împrumutat beneficiind de avantajul relaxării fiscale, pentru
creditor însă instrumentul fiind mai riscant decât ipoteca garantată.
e) Ipoteca pe dobândă
Aceasta implică un angajament numai pentru plata dobânzii, la
scadenţa împrumutului cel împrumutat trebuind să dispună de un
aranjament separat pentru restituirea finală a datoriei(de exemplu, un plan
de economisire).
391

f) Ipoteca flexibilă
Aceasta oferă celui împrumutat posibilitatea de a modifica
programul de restituire a împrumutului, în timp ce continuă să plătească
dobânda. Pentru ca acest instrument să fie disponibil noilor solicitanţi este
necesar ca piaţa să se extindă conform creşterii posibile a preţurilor
locuinţelor, dezavantajul constând în creşterea volatilităţii fluxului de
numerar, de lichidităţi, al creditorilor.
g) Împrumut de legătură
Acest produs reprezintă un tip special de ipotecă pe dobânda pe
termen scurt, permiţând vânzătorului unei locuinţe cu ipotecă să cumpere
o a doua locuinţă înainte de finalizarea vânzării primei locuinţe.
Legătura închisă este atunci când contractele au fost finalizate
pentru vânzarea primei locuinţe, restituirea provenind din sumele încasate
din vânzare, care pot fi primite după o anumită perioadă de la realizarea
contractelor.
Legătura deschisă este mai riscantă, acoperind vânzarea posibilă a
unei locuinţe înaintea realizării contractelor şi cumpărării unei alte
locuinţe, restituirea putând avea loc după o perioadă mai lungă, prin
vânzarea primei locuinţe.
5.3. Titluri ipotecare

Mobilizarea resurselor necesare creditării ipotecare de pe piaţa de
capital se realizează prin emiterea de titluri ipotecare sub forma
obligaţiunilor ipotecare (figura nr. 12) şi a valorilor mobiliare ipotecare
(figura nr. 13).
Obligaţiunile ipotecare sunt valori mobiliare emise de instituţii de
creditare, de regulă, bănci de credit ipotecar, care sunt garantate cu active
ipotecare de prim rang sau cu credite publice şi care rămân în bilanţul
emitentului, servind la refinanţarea creditelor de investiţii. Fiind garantată
cu credite ipotecare, ele oferă un grad mai ridicat de siguranţă, reducând
riscul investitorului.
Protecţia deţinătorilor de obligaţiuni ipotecare este întărită de
supravegherea băncilor emitente, supravegherea suplimentară fiind
realizată de către un administrator special, băncile ipotecare fiind
supravegheate în toate ţările, prin departamente specializate.
392

Figura nr. 12. Piaţa obligaţiunilor ipotecare
Valorile mobiliare ipotecare sunt emise în baza unui portofoliu de
credite ipotecare, vânzarea creditelor ipotecare presupunând scoaterea
acestora din bilanţul contabil. Investitorul în aceste titluri le cumpără pe
baza unui flux financiar determinat de securizarea activelor, fără legătură
cu instituţia de creditare care a iniţiat creditele. În acest caz, o instituţie de
creditare îşi vinde parţial sau integral portofoliul de credite ipotecare pe
care-l deţine, asamblat în pachete de credite ipotecare, unei instituţii
specializate, care separă creditele şi fluxurile de trezorerie de instituţia
iniţiatoare a creditelor, aceasta finanţându-şi achiziţiile prin emiterea unor
valori mobiliare care sunt cumpărate de diverşi investitori şi garantate cu
creditele ipotecare achiziţionate. Riscul falimentului este încorporat în
structura valorilor mobiliare ipotecare, falimentul instituţiei iniţiatoare
neafectând administrarea valorilor mobiliare. Suplimentar, valorile
mobiliare sunt garantate de către o societate de asigurări sau o bancă în
scopul reducerii riscului de credit.
Figura nr. 13. Piaţa valorilor mobiliare ipotecare

393

6. Dobândă, competiţie, suprafinanţare
6.1. Rata dobânzii

De regulă, împrumuturile ipotecare sunt asociate cu o rată variabilă
a dobânzii, însă uneori creditorii agreează, pentru o perioadă determinată
sau, mai rar, pentru întreaga perioadă a împrumutului, rata fixă.
Avantajele şi dezavantajele celor două tipuri de rate pentru cel
împrumutat au fost discutate anterior. Pentru creditor, un avantaj al
ratei variabile rezidă în faptul că fondurile pe termen scurt pot fi
sporite pentru a finanţa împrumuturi ipotecare pe termen lung, fără a
se expune la riscul creşterii ratelor pe termen scurt, fondurile pe
termen scurt fiind, în mod normal, mai ieftine decât cele pe termen
lung şi de aceea cel împrumutat va câştiga.
Împrumuturile cu rată variabilă pot atenua impactul mişcărilor
ratelor dobânzii, deci al politicii monetare, asupra pieţei imobiliare şi
asupra preţurilor locuinţelor, astfel că împrumutaţii potenţiali vor tinde să
perceapă nivelele extreme ale ratelor ca fiind deviaţii conjuncturale de la
nivelele normale şi vor aştepta ajustarea acestora în viitor.
6.2. Competiţia pe piaţa finanţării locative

Creşterea competiţiei în finanţarea locativă este determinată de
factori precum:
• eliminarea barierelor neoficiale ale competiţiei, precum elimi-
narea cartelurilor, care vizează fixarea ratelor dobânzii pentru creditele
ipotecare;
• atenuarea controlului monetar asupra băncilor cu amănuntul
(retail bank);
• constituirea şi implicarea societăţilor financiare ipotecare
nonbancare în activitatea de finanţare;
• îmbunătăţirea tehnologiilor de finanţare şi diversificarea
instrumentelor şi produselor financiare folosite.
Consecinţe ale creşterii competiţiei pot fi:
¾ accelerarea derulării împrumuturilor ipotecare;
¾ posibila echilibrare pe piaţă a ratelor dobânzii;
394

¾ accentuarea presiunii de creştere a ratelor dobânzii atât la ipoteci,
cât şi la depozitele cu amănuntul, iniţial reduse datorită excesului cererii
pentru împrumuturi ipotecare;
¾ determinarea creditorilor să-şi îmbunătăţească eficienţa şi să-şi
reducă costurile;
¾ stimularea inovaţiilor financiare şi diferenţierea produselor
financiare;
¾ integrarea în amonte a creditorilor ipotecari, care încearcă să
îmbunătăţească accesul clienţilor potenţiali;
¾ creşterea activităţilor de marketing şi de reclamă.
Competiţia pe piaţă poate influenţa creşterea preţurilor de
cumpărare a locuinţelor acoperite prin împrumuturi ipotecare şi deci
creşterea nivelului împrumuturilor, care, coroborată cu limitele înguste
ale profiturilor, contribuie la accentuarea riscurilor împrumuturilor
ipotecare, generând restanţe în restituirea împrumuturilor şi preluarea
imobilelor de către creditori.
6.3. Scurgerea de fonduri de pe piaţa ipotecară

Aceasta se referă adesea la restrângerea capitalului propriu şi este
legată de scurgerile de fonduri pe piaţa locativă (imobiliară). În esenţă,
împrumuturile ipotecare care beneficiază de relaxări fiscale sunt uneori
folosite în alte scopuri decât cumpărarea şi îmbunătăţirea locuinţelor,
piaţa creditului ipotecar fiind distorsionată, subvenţii de stat fiind
inadecvat plătite pentru unele categorii de cheltuieli cu dobânda, şi nu
pentru altele.
Aceste scurgeri pot avea loc când împrumuturile sunt utilizate:
¾ pentru cumpărarea unei locuinţe posedate de cineva care a murit,
beneficiarii proprietăţii putând cheltui banii cum doresc, cel împrumutat
însă utilizând împrumutul corect, pentru cumpărarea locuinţei;
¾ pentru schimbarea locuinţei de către proprietarul locatar, când nu
toată suma încasată din vânzarea locuinţei iniţiale este reinvestită pentru
cumpărarea noii locuinţe;
¾ pentru alte scopuri decât cumpărarea sau îmbunătăţirea unei
locuinţe, locuinţa rezidenţială fiind folosită însă ca asigurare (garantare).
Diminuarea acestor scurgeri implică fie renunţarea la eventualele
facilităţi fiscale privind plata dobânzilor ipotecare, fie introducerea
controalelor restrictive vizând utilizarea împrumuturilor ipotecare.
395

7. Administrarea creditului ipotecar
În multe aspecte, portofoliul de credite ipotecare este similar
portofoliului de credite de consum cu plata în rate. Managementul eficient
al portofoliului implică utilizarea eficientă a personalului şi controlul
costurilor, pentru a menţine marjele de profit. Sferele speciale ale
administrării portofoliului se referă la organizarea funcţională, analiza
creditului, încadrarea în reglementările privind protecţia consumatorului
şi managementul marjelor dobânzii.
Organizarea funcţiei creditului ipotecar depinde de dimensiunea
băncii. Instituţiile bancare mai mari, indiferent că sunt bănci sau filiale,
centralizează creditarea ipotecară locativă, datorită importanţei valorii
colateralelor şi cunoştinţelor specializate necesare aplicării tehnicilor de
evaluare, documentaţiei extinse solicitate, conform cu reglementările
bancare pentru a acorda creditul ipotecar, şi controlului general asupra
portofoliului de ipoteci. Dacă într-o bancă distinctă procesul de ansamblu
al creditării ipotecare este centralizat într-o locaţie organizatorică
separată, în cadrul filialelor sau sucursalelor gradul de centralizare
variază. Departamentul centralizat menţine controlul aprobării şi
serviciilor creditului, în timp ce deservirea clienţilor şi facilităţile aferente
sunt menţinute le nivelul sucursalei. Alternativ, procesul de creditare de
ansamblu poate fi administrat printr-un departament centralizat,
dispunând de locaţii regionale, ceea ce poate creşte eficienţa, în condiţiile
menţinerii calităţii deservirii clienţilor.
Dacă banca este creatoare de împrumuturi şi tranzacţionează
aceste împrumuturi pe piaţa secundară, se impune o structură
organizatorică centralizată, vânzarea pachetelor de ipoteci implicând o
documentaţie adecvată şi exactă şi încadrarea în normele reglementative,
controlul acestei activităţi reclamând o asemenea structură, mai eficientă.
Multe bănci mari participă pe piaţa ipotecară printr-o filială a
unei bănci care deţine compania, filiala fiind utilizată ca o alternativă
pentru ca banca să creeze ipoteci sau ca mijloc de a oferi servicii
suplimentare pe piaţă.
Administrarea eficientă a ipotecilor imobiliare în cazul companiilor
holding este posibilă prin formarea unor organizaţii distincte de credit
ipotecar, care să administreze creditele pentru băncile din cadrul
holdingului bancar. Astfel sunt realizate venituri de scară, deoarece
396

volumul fiecărei bănci nu este suficient pentru a opera în mod eficient
funcţiile separate ale creditului ipotecar în fiecare bancă.
Procesul de analiză a creditului este similar celui al creditului de
consum, diferenţa cea mai importantă constând în accentul mai pronunţat
pus pe valoarea colateralului, expunerea la pierderi fiind mai mare şi deci
banca trebuind să evalueze mai clar valoarea imobilului, a casei, a
locuinţei. De asemenea, capacitatea cumpărătorului de a acoperi plăţile
lunare reprezintă un punct critic al creditului ipotecar, o problemă
suplimentară evidenţiindu-se în cazul creditelor plătite gradual şi al
ipotecilor cu rată variabilă.
Încadrarea în reglementările bancare contribuie la evidenţierea
corectă a costurilor asociate creditului, diminuarea discriminărilor în
acordarea creditului, protecţia împrumutaţilor împotriva unor rate ale
dobânzii cămătăreşti. Reglementările vizează aspecte precum: procedurile
de achitare a imobilului, accesul echitabil la locuinţă, transparenţa
informaţiilor despre ipoteca imobiliară, satisfacerea nevoilor de credit ale
comunităţii etc.
Managementul portofoliului de credite ipotecare trebuie să ia în
considerare ciclitatea cererii de locuinţe şi de credite ipotecare,
volatilitatea cererii constituind o problemă dificilă pentru bănci.
Multe din costurile cu personalul şi administrative sunt fixe şi,
datorită variabilităţii cererii, veniturile din portofoliul de credite ipotecare
variază puternic.
Investiţiile în credite ipotecare prezintă probleme în ceea ce priveşte
managementul marjelor dobânzii, băncile care practică ratele fixe pe
termen lung procurându-şi resursele într-un mediu incert, iar în situaţia
creşterii ratelor, banca înregistrează reducerea marjelor şi creşterea
costurilor finanţării creditelor. Unele probleme referitoare la managementul
marjelor dobânzii au fost diminuate prin introducerea instrumentelor
ipotecare cu rată ajustabilă, însă ipotecile cu rată variabilă determină o
creştere a plăţii ipotecii, putând genera creşterea riscului de credit.
Dezvoltarea sferei securizării a oferit modalităţi suplimentare
pentru bănci de a participa pe piaţa ipotecară imobiliară, locativă, o bancă
ce creează şi vinde ipoteci putând servi piaţa şi, în acelaşi timp, putând
evita dezechilibrarea finanţării.
Inovaţiile financiare oferă instituţiilor financiare o mai mare
flexibilitate în operarea pe pieţele ipotecare locative, schimbările în
397

structura industriei serviciilor financiare putând afecta participarea
viitoare a băncilor la creditarea ipotecară locativă. Astfel, dacă clientul
poate obţine toate serviciile oferite de către o bancă comercială de la o
instituţie nonbancară, care va mai fi rostul băncii?
8. Experienţe privind finanţarea ipotecară
8.1. Marea Britanie

În anii ’90, finanţarea locativă era încă dominată de către societăţile
ipotecare, care deţineau cca 55% din finanţare (faţă de 80% la începutul
anilor ’ 80), fiind urmate de finanţarea publică. Băncile cu amănuntul (de
retail) şi-au majorat contribuţia de la cca 20%, la mijlocul anilor`80, la
peste 35% la sfârşitul anilor ’90.
Creditorii ipotecari specializaţi s-au bazat în întregime pe surse
primite pe piaţa interbancară, deşi prăbuşirea pieţei imobiliare a
accentuat expunerea la risc.
Conform politicii guvernamentale, sectorul public, în special
autorităţile locale, este într-un proces de retragere de pe piaţa
împrumuturilor ipotecare.
Companiile de asigurări şi fondurile de pensii sunt, de asemenea,
participanţi minori, în ultimii ani reducându-şi expunerea pe această piaţă.
În prezent, mişcarea fondurilor în ţară este realizată de către o largă
reţea de societăţi ipotecare, cele mai mari dintre acestea acţionând pe
piaţa interbancară. Ipotecile tradiţionale utilizează rate variabile de
dobândă, astfel încât pe piaţă ratele împrumuturilor şi ale depozitelor se
echilibrează.
În anul 2003, contribuţia diverşilor creditori pe piaţa ipotecară a
fost următoarea: societăţi ipotecare – 46,5%; bănci – 39,5%; sectorul
public – 0,7%; alte instituţii financiare – 13,3%.
8.2. SUA
Finanţarea locativă se aseamănă, în linii mari, cu aceea din Marea
Britanie, fiind realizată de societăţile ipotecare, numite asociaţii (bănci)
de economii şi de împrumuturi, de băncile de credit ipotecar, de băncile
mutuale, de băncile comerciale şi de companiile de asigurare pe viaţă,
398

atât instituţiile financiare nonbancare, cât şi cele ipotecare permiţând
transformarea scadenţelor. Dacă în 1990 băncile de credit ipotecar
deţineau 35% din creditele pentru locuinţe, în 2002 acest procent a urcat
la 62%.
Mişcarea fondurilor este asigurată de către instituţiile financiare
nonbancare, care vând părţi din titlurile ipotecare altor investitori, aceste
instituţii nedispunând de o reţea naţională, piaţa fiind numită a ipotecilor
transferabile, piaţă care aplică tehnica securizării (titrizării) împrumuturilor.
Specific pieţei americane este existenţa pieţei secundare a
ipotecilor susţinute de guvern, care facilitează accesul relativ uşor la
lichidităţi instituţiilor financiare care caută fonduri.
Ipotecile tradiţionale au o rată fixă a dobânzii sau o rată greu de
modificat (cca 65% din creditele deţinute de către agenţiile guver-
namentale), cu toate că instituţiile financiare trebuie să plătească o rată
de piaţă pe termen scurt, confruntându-se cu problema unei inadecvate
combinări a ratelor, ratele împrumuturilor acordate fiind sub ratele
depozitelor constituite. Debitorul are posibilitatea ca, înainte de
maturitate, să achite integral sau în parte ipoteca.
Autorităţile federale se implică, prin agenţiile guvernamentale, în
absorbirea fluxului de ipoteci în momentele în care firmele aflate în
calitate de furnizori nu mai dispun de suficiente fonduri, absorbţia
constând în garantarea plăţii datoriei şi a dobânzii pe baza titlurilor de
valoare, a căror garanţie este formată, la rândul lor, din ipotecile deţinute
de Agenţia Federală a Construcţiei de Locuinţe.
8.3. Europa continentală

În Europa continentală, există o piaţă ipotecară prosperă,
volumul creditelor ipotecare dublându-se în perioada 1990-2002, însă
instituţiile specializate de credit ipotecar nu se angajează, în mod
obişnuit, în transformarea scadenţelor, acestea adecvând scadenţele
ipotecilor prin investirea pe piaţa obligaţiunilor pe termen lung, şi nu pe
piaţa monetară. Avantajul pentru cei împrumutaţi constă în faptul că
ratele lor nu suportă volatilitatea ratelor pieţei monetare pe termen scurt,
cauzată de politica monetară a guvernului, stabilitatea producând astfel
o anumită aversiune pentru cumpărarea şi vânzarea de locuinţe,
comparativ cu Marea Britanie şi SUA.
399

În Franţa şi Germania există creditori ipotecari specializaţi cu titluri
cotate la bursă. În Germania există aşa-numitele case de construcţii, care
au contracte de economisire cu populaţia pentru un număr de ani, după
care contractul devine un contract ipotecar cu aceste case. Deşi operează
pe piaţa financiară cu amănuntul, aceste instituţii au relaţii pe termen lung
cu membrii lor, care pot primi o primă ipotecă de cca 60% din valoarea
locuinţei, acoperind restul din propriile economii sau din a doua ipotecă.
De la ţară la ţară există diferenţe semnificative, termenele de
rambursare a creditului ipotecar variind de la 10-15 ani, în Spania la 25-
30 de ani, în Germania ratele dobânzii fiind variabile, renegociabile, fixe,
indexate la o rată de referinţă.
În funcţie de provenienţa fondurilor, în practică există două modele
de finanţare locativă:
¾ modelul bazat pe depozitele bancare atrase de la populaţie prin
contracte de economisire, care este modelul cel mai răspândit;
¾ modelul pieţelor de capital, sursele necesare pentru creditele
ipotecare fiind colectate prin emisiunea de obligaţiuni ipotecare de către
instituţii de creditare şi garantate de active ipotecare de prim rang sau
credite publice, sau prin emisiunea de valori mobiliare ipotecare în baza
unui portofoliu de credite ipotecare.
9. Creditul ipotecar în România
9.1. Situaţia imobiliară

În România, numărul de locuinţe este încă insuficient în raport cu
cel al populaţiei, conform principiului fiecare persoană, o cameră şi
fiecare familie, o locuinţă, suprafaţa locuibilă fiind cea mai mică din
Europa.
Finanţarea procurării unei locuinţe, de către cei peste 20% din
cetăţeni care au nevoie de locuinţă, se confruntă cu faptul că 90% din
aceştia nu dispun de resursele financiare necesare.
Dacă înainte de 1990 peste 90% din fondurile necesare finanţării
proveneau de la stat, în prezent cca 6% din fonduri provin de la stat,
încercându-se remedierea acestei situaţii prin promovarea unor programe
de construcţii de locuinţe cu finanţare integrală sau parţială de către stat.
400

Unul din aceste programe vizează construirea de locuinţe propri-
etate personală, prin finanţare privată şi credite ipotecare, program
implementat de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe (A.N.L.), cadrul
legal care reglementează activitatea Agenţiei constituindu-l Legea nr. 190
din 1999, Legea creditului ipotecar, şi Legea nr. 152 din 1998, de
constituire a Agenţiei.
Agenţia reprezintă un împrumutător ipotecar specializat de interes
public, resursele provenind din alocaţii de la buget, dobânzi la creditele
acordate, venituri din plasamente, donaţii etc., rata dobânzii percepute
fiind sub aceea bancară, asigurând anumite facilităţi fiscale, precum şi
asistenţă juridică şi tehnică.
Creditul acoperă între 20%-80% din cheltuielile necesare realizării
locuinţei (pentru tineri 90%), volumul creditului fiind condiţionat de
posibilităţile de rambursare ale beneficiarului, creditul fiind acordat
pentru o perioadă de 10-25 ani.
9.2. Reglementarea creditului ipotecar

În România, finanţarea locativă ar presupune utilizarea corelată a
trei instrumente:
¾ creditarea ipotecară pe termen lung a populaţiei;
¾ creditarea societăţilor de construire a locuinţelor;
¾ subvenţionarea populaţiei pentru achiziţionarea de locuinţe.
Legea creditului ipotecar şi reglementările de aplicare stabilesc
regulile şi procedurile de realizare a creditării ipotecare.
Participanţii pe piaţa ipotecară pe termen lung sunt: împrumutaţii
(debitorii), adică populaţia; vânzătorii de locuinţe; creditorii, bănci sau
alte instituţii; operatorii pe piaţa ipotecară secundară, care asigură
refinanţarea creditorilor primari; registratorii statului; societăţile de
asigurare; agenţiile imobiliare; evaluatorii.
Conform reglementărilor în vigoare, caracteristicile creditului
ipotecar sunt următoarele:
¾ perioada creditului variază de la 5 ani la 25 ani;
¾ valoarea creditului nu depăşeşte 60%-70% din valoarea de piaţă
a locuinţei;
¾ avansul plătit de cumpărător reprezintă 20%-40% din valoarea
locuinţei;
401

¾ rambursarea creditului şi a dobânzii se face prin rate lunare, de
regulă egale;
¾ rata nu trebuie să depăşească 40%-50% din venitul net lunar al
împrumutatului şi al coplătitorilor;
¾ locuinţa cumpărată nu va fi utilizată ca garanţie pentru o altă
obligaţie, fiind folosită numai ca rezidenţă.
Creditul ipotecar pe termen lung este acordat în condiţii de
costuri, termene, rambursare, utilizare stabilite prin contract, principala
garanţie a rambursării constituind-o imobilul achiziţionat sau construit
cu credit ipotecar.
Drepturile şi obligaţiile părţilor la creditul ipotecar sunt stipulate în
contractul de credit şi contractul de ipotecă.
Procedura standard de obţinere a creditului ipotecar presupune
parcurgerea următoarelor etape:
¾ acceptarea preliminară a împrumutatului, prin aprecierea
capacităţii potenţiale a acestuia de a rambursa împrumutul;
¾ evaluarea exactă a capacităţii de rambursare şi a plafonului
maxim al împrumutului;
¾ selectarea unei locuinţe care să satisfacă posibilităţile financiare
ale clientului şi cerinţele creditorului, locuinţa constituindu-se în garanţie
a creditului ipotecar;
¾ evaluarea locuinţei care reprezintă obiectul ipotecii, pentru a-i
cunoaşte valoarea de piaţă;
¾ încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, de credit, de
ipotecă;
¾ încheierea tranzacţiei, achitarea preţului locuinţei din avans şi
credit;
¾ asigurarea locuinţei şi a locatarului.
9.3. Situaţia creditării ipotecare

Oferta de credite pentru achiziţionarea sau construirea de locuinţe
înregistrează, în prezent, o diversificare semnificativă. Dintre cele 41 (în
anul 2005) de bănci care activează în România, aproape o treime sunt
implicate pe piaţa ipotecară, tendinţa fiind, fără îndoială, de creştere a
numărului de participanţi, ceea ce va conduce la intensificarea compe-
tiţiei, dar, în acelaşi timp, va complica şi mai mult selectarea de către
client a celui mai potrivit credit.
402

Rata dobânzii este principalul cost al creditului; în cazul creditelor
în valută, dobânzile variabile fluctuează între 7,1% şi 13% pentru
împrumuturile în dolari, iar pentru cele în euro dobânda este cuprinsă
între 8,2% şi 14%, cel mai scump credit costând de două ori mai mult
decât cel mai ieftin, ceea ce reflectă gradul încă redus de competiţie din
sistemul bancar autohton.
Un alt cost important îl reprezintă comisionul de administrare, care
are în prezent o valoare cuprinsă între 0.5% şi 2,5%, dobânda nominală
ajustată cu nivelul acestui comision reprezentând dobânda efectivă a
împrumutului. Creditele în lei se bucură de atenţia unui număr mai redus
de bănci, din cauza inflaţiei, care a întârziat să coboare la o singură cifră
şi a menţinut dobânzile la valori ridicate.
În general, avansul minim pentru creditele în valută este de 25-30%,
în timp ce în cazul împrumuturilor în lei, datorită dispariţiei riscului
valutar, avansul este mai redus.
Nivelul redus al salariilor din România determină ca perioada
maximă de creditare să facă, de multe ori, diferenţa între un produs
accesibil şi unul destinat elitelor, durata maximă de rambursare fiind în
prezent de 25 ani, însă numai unele bănci agreează o asemenea perioadă,
şi numai pentru creditele în lei.
La stabilirea sumei maxime care poate fi împrumutată, băncile se
dovedesc a fi destul de flexibile, neimpunând, de regulă, o limită
superioară, unele bănci preferând finanţarea proiectelor mai scumpe.
9.4. Perspectiva creditului ipotecar în România

Împrumuturile garantate cu ipoteci vor determina băncile să caute
surse de finanţare pe termen lung la costuri scăzute, emisiunea de
obligaţiuni şi titluri ipotecare oferind instituţiilor de credit şansa de a-şi
reface fondurile şi de a acorda noi împrumuturi, însă pentru acestea sunt
necesare atât crearea unui cadru legal şi înfiinţarea unor instituţii speciale,
cât şi reducerea ratei inflaţiei.
Lansarea de obligaţiuni garantate cu ipoteci reprezintă drumul cel
mai scurt spre securizare, dar cu anumite riscuri, cum ar fi egalizarea
riscului noilor titluri de valoare cu cel al băncii emitente, în ciuda faptului
că sunt garantate cu credite ipotecare (un activ cu risc foarte scăzut).
Pentru depăşirea obstacolelor în calea funcţionării cu succes a pieţei
secundare ipotecare, va fi necesară şi apariţia unor investitori instituţionali,
403

care să achiziţioneze obligaţiile şi titlurile ipotecare. Societăţile de
asigurare şi băncile reprezintă în prezent principalii clienţi care s-ar putea
dovedi interesaţi să investească disponibilităţile în astfel de plasamente, în
loc să cumpere certificate de trezorerie, aşa cum fac în prezent. Apariţia
fondurilor de pensii private şi expansiunea fondurilor de investiţii –
principalii cumpărători în tările dezvoltate – ar conduce la crearea unei
cereri puternice pentru titlurile ipotecare, ceea ce le-ar asigura o lichiditate
ridicată în ringul bursier. În plus, aceasta ar putea duce la stabilirea unui
randament al pieţei care va fi luat ca punct de reper pentru următoarele
emisiuni.
Dezvoltarea pieţei secundare depinde şi de majorarea cererii pentru
creditele ipotecare în lei, creştere care depinde, la rândul ei, de reducerea
inflaţiei la o singură cifră şi de diminuarea în paralel a ratei dobânzii.
SUMARUL CAPITOLULUI
Structura financiară a sectorului populaţiei evidenţiază ponderea
semnificativă a creditelor ipotecare în datoriile financiare, dominate de
către bănci comerciale şi ipotecare, şi a titlurilor deţinute la fondurile
instituţionale (de pensii, de asigurări, mutuale) în activele financiare.
Sectorul populaţiei se confruntă, în gestiunea portofoliului de active
financiare, cu o serie de riscuri, determinate de următoarele cauze mai
semnificative: incapacitatea de plată a debitorilor, inflaţia, modificarea
cererii financiare, variaţia ratelor dobânzii, modificarea politicii
economice. Realizarea creditului ipotecar implică instituţii bancare şi
nebancare, în funcţie de destinaţia creditului, băncile comerciale fiind
puternic concurate de către băncile ipotecare şi de către instituţii de
economisire contractuală, în ultima perioadă afirmându-se fondurile
mutuale, de pensii şi de investiţii, ca investitori pe pieţele ipotecare, ale
valorilor mobiliare cu ipotecă, valori tranzacţionate pe pieţele secundare,
care asigură diversificarea riscurilor şi lichiditatea continuă a fondurilor
investite pe piaţa imobiliară.
Creditul ipotecar prin băncile comerciale implică două tipuri de
credite: cu amănuntul şi cu ridicata. Creditele ipotecare cu ridicata sunt
credite comerciale specializate acordate firmelor implicate în finanţarea
sau dezvoltarea activelor imobiliare. Majoritatea creditelor ipotecare cu
ridicata sunt credite pentru construcţii în care băncile împrumută fonduri
404

constructorului pentru a completa dezvoltările locative sau comerciale.
Băncile comerciale furnizează, de asemenea, capital circulant, de
exploatare băncilor ipotecare. Creditul cu amănuntul implică servicii de
finanţare pentru cumpărarea de locuinţe.
Piaţa ipotecară locativă a înregistrat o schimbare semnificativă în
ultimii 20 de ani, securizarea extinzând alternativele băncilor de a investi
pe piaţă, inovaţiile pe piaţa instrumentelor pieţei secundare oferind noi
oportunităţi de investire, acceptarea instrumentelor cu rată variabilă
constituind o modalitate de deschidere opţională a pieţei.
Împrumutul ipotecar se realizează prin două categorii de
instrumente: instrumente ale intermedierii financiare, utilizate de către
bănci sub forma creditelor ipotecare, şi instrumente ale pieţei ipotecare,
sub forma titlurilor financiare pe bază de ipotecă, ce reprezintă
securizarea creditelor ipotecare, prin transformarea colateralului, a
ipotecii în titlu financiar tranzacţionabil pe pieţele ipotecare. Ca alterna-
tive ale finanţării pieţei imobiliare, titlurile de ipotecă se diferenţiază în
funcţie de rata dobânzii, maturitate, realizarea plăţilor, garantare etc.,
urmărind protejarea creditorilor şi populaţiei, fluidizarea lichidităţii,
adaptarea finanţării ipotecare la statutul financiar, şi nu numai, al
indivizilor, prin mobilizarea şi combinarea tuturor surselor disponibile
pentru finanţare.
Ratele dobânzii reprezintă un element important al competiţiei pe
piaţa ipotecară, a finanţării ipotecare, stimularea competiţiei având
consecinţe favorabile asupra preţurilor locuinţelor şi asupra parametrilor
împrumuturilor, intervenţia guvernamentală generând adesea, prin
relaxările fiscale şi subvenţiile bugetare, distorsionarea funcţionării
acestei pieţe.
Administrarea funcţiei creditului ipotecar implică o combinare a
principiilor managementului creditului comercial şi ale celui de consum,
creditul cu ridicata fiind similar creditului comercial, iar creditul cu
amănuntul, celui de consum, procedurile comune ale acestora fiind
securizarea prin titluri şi evaluarea activelor imobiliare utilizate pentru
securizarea creditelor.
Domeniile speciale ale administrării creditului ipotecar sunt:
organizarea funcţională, care depinde de dimensiunea băncii şi
extinderea sa geografică; analiza creditului, care pune accentul pe
valoarea colateralului; încadrarea în reglementările bancare, vizând
405

îndeosebi protejarea populaţiei; managementul marjelor dobânzii,
îmbunătăţit prin inovaţiile financiare, ajustarea ratelor dobânzii şi
securizarea creditelor.
Experienţa ţărilor dezvoltate în ceea ce priveşte finanţarea locativă,
creditul ipotecar, evidenţiază asemănări şi deosebiri instituţionale şi
instrumentale, înregistrându-se o anumită convergenţă a procedurilor şi
tehnicilor creditării ipotecare şi, totodată, delimitându-se două modele
complementare: modelul intermedierii financiare, centrat pe depozite
bancare, şi modelul pieţelor de capital, centrat pe obligaţiuni ipotecare.
Piaţa ipotecară în România este insuficient dezvoltată, atât ca
potenţial, cât şi ca instrumente şi instituţii implicate. Disparităţile extreme,
polarizarea posibilităţilor financiare ale populaţiei, reducerea, până la
eliminare, a procesului de economisire a cca 70% din populaţia ţării,
capacitatea nesemnificativă de susţinere a guvernului, subdezvoltarea
sistemului financiar, a pieţei creditului ipotecar, legislaţia incompletă,
discriminatorie şi distorsionată şi totodată „foamea” imobiliară a elitei
financiare au făcut ca funcţionalitatea pieţei imobiliare să cunoască o
evoluţie atipică pentru nevoile, cerinţele şi normele convieţuirii sociale.
TERMENI-CHEIE
Administrarea creditului ipotecar Agenţie guvernamentală
Bancă ipotecară Casă (societate) de construcţii
Ciclicitatea cererii de locuinţe Construcţie de locuinţe
Costul locuinţei Credit asociativ
Credit ipotecar Credit locativ
Credit pentru construcţia de Credit pentru achiziţionarea unei
locuinţe locuinţe
Drept real Finanţare creativă
Finanţare locativă Garanţie reală
Indivizibilitatea ipotecii Ipotecă
Ipotecă convenţională Ipotecă cu anuitate
Ipotecă cu anuitate inversă Ipotecă cu balon de plată
Ipotecă cu plata graduală Ipotecă cu rată ajustabilă
Ipotecă cu rată renegociată Ipotecă flexibilă
Ipotecă garantată prin asigurare Ipotecă imobiliară
Ipotecă pe dobândă Ipotecă pe pensie
Ipotecă recuperabilă Împrumut de legătură
406

Locuinţă închiriată Locuinţă personală
Locuinţă socială Piaţa creditului ipotecar
Piaţa imobiliară Piaţa ipotecară
Piaţa ipotecară secundară Poliţă de asigurare
Preţul locuinţei Program personal de capitalizare
Reţea de societăţi ipotecare Scurgere de fonduri
Sector personal Securizarea creditelor ipotecare
Societate imobiliară Societate ipotecară
Titlu ipotecar Valoarea colateralului

• Prezentaţi şi descrieţi pe scurt paşii implicaţi în evaluarea
creditului ipotecar.
• Descrieţi efectul pe care ratele înalte ale inflaţiei şi ale dobânzii îl
au asupra capacităţii de a evalua creditele ipotecare.
• Prezentaţi modul cum piaţa ipotecară secundară extinde opţiunile
băncii pentru a participa pe piaţa ipotecară.
• Evidenţiaţi modul în care piaţa ipotecară secundară afectează
piaţa ipotecară primară.
• Care sunt activele financiare cu cea mai mare pondere în averea
financiară a sectorului personal, a populaţiei?
• Riscurile financiare mai semnificative care afectează sectorul
populaţiei sunt determinate de următoarele cauze: politica guverna-
mentală, cursul valutar, modificări ale ofertei financiare, structura porto-
foliului, volatilitatea preţurilor. Precizaţi care dintre cauzele enumerate
sunt corecte.
• Care este ciclul virtuos al evoluţiei economiei determinat prin
modificarea valorii reale a imobilelor?
• Ce semnifică ipoteca şi la ce foloseşte aceasta?
• Evidenţiaţi elementul-cheie al creditului ipotecar şi explicaţi
importanţa acestuia.
• Enumeraţi elementele definitorii ale pieţelor secundare ipotecare
şi explicaţi necesitatea acestor pieţe.
• Precizaţi care este problema centrală, din punctul de vedere al
creditorului, în creditarea ipotecară şi explicaţi impactul creşterii inflaţiei
asupra ecartului dintre valoarea investiţiei şi valoarea împrumutului.
407

• Explicaţi mecanismul finanţării creative pe piaţa ipotecară şi
efectul acesteia asupra plăţilor.
• Care este diferenţa principală dintre asigurarea publică şi cea
privată a ipotecilor?
• Caracteristicile ipotecii sunt următoarele: este reglementată, este o
garanţie reală, este un drept real, este specializată. Arătaţi caracteristica
neevidenţiată şi explicaţi semnificaţia acesteia.
• Prezentaţi alternativele de organizare a creditului ipotecar în
cadrul instituţiilor bancare mari şi evidenţiaţi diferenţa comparativ cu
holdingul bancar.
• Care sunt cele două modele de finanţare locativă utilizate în ţările
dezvoltate?
¾ Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare,
¾ Sechelariu Sergiu, Bejan Ioan, Creditul ipotecar, Editura
Deşteptarea, Bucureşti, 2002.
Prentice-Hill, Inc, USA, 1979.
American Bankers Association, USA, 1989.
408

XI. CREDITUL PUBLIC ŞI INTERNAŢIONAL
SCOPUL CAPITOLULUI îl constituie explicarea aspectelor

defini-torii ale creditului public şi internaţional, a problemelor
referitoare la finanţarea datoriei publice şi a datoriei externe.
OBIECTIVE:
• Prezentarea modalităţilor şi instrumentelor finanţării statului, a
mecanismelor finanţării datoriei publice şi a gestiunii acesteia, precum
şi a specificului finanţării locale.
• Explicarea operaţiunilor financiare şi de plăţi cu exteriorul, a
rolului pieţei valutare şi a riscurilor asociate finanţării internaţionale.
• Înţelegerea structurii balanţei de plăţi, a mecanismelor de
echilibrare a acesteia, precum şi a problemelor generate de datoria
externă şi de finanţarea acesteia.
• Prezentarea instituţiilor financiare internaţionale şi regionale,
a Fondului Monetar Internaţional.
INTRODUCERE
Finanţarea prin fiscalitate a serviciilor publice este adesea
insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor necesare, administraţiile
centrale şi locale înregistrând deficite bugetare, acestea fiind finanţate
prin împrumuturi publice, bancare sau pe pieţele financiare, interne
sau externe; se evidenţiază în acest sens patru tendinţe: expansiunea
cheltuielilor publice, ponderea acestora în PIB ajungând la peste 50%;
creşterea contribuţiilor împrumuturilor, ale veniturilor extraordinare la
finanţarea cheltuielilor publice, datorită creşterii deficitelor bugetare;
creşterea finanţării deficitelor pe pieţele financiare; creşterea finanţării
externe, datoria publică externă depăşind frecvent 30% din PIB.
409

Împrumuturile externe, publice şi private, acestea din urmă
garantate adesea de către stat, reprezintă o componentă esenţială a
fluxurilor financiar-monetare internaţionale, împreună cu investiţiile
directe şi de portofoliu constituind o componentă activă a balanţei de
plăţi, pieţele financiare internaţionale reprezentând motorul
transformărilor economice şi sociale la nivel mondial, exprimate prin
sintagma caracteristică evoluţiei actuale a omenirii, şi anume globalizarea
economică şi financiară. Datoriile externe, crizele şi problemele, efectele
imprevizibile şi propagate ale acestora au determinat necesitatea
constituirii, dezvoltării şi adecvării instituţionale a organizării financiare
internaţionale, instituţiile financiare internaţionale şi regionale
contribuind la reglementarea, supravegherea şi coordonarea fluxurilor
financiare şi monetare internaţionale, la armonizarea acestora, la
reducerea riscurilor pe pieţele financiare internaţionale.
1. Finanţarea publică
1.1. Modalităţile finanţării statului

Impozitarea este calea normală a statului de a-şi procura resursele
pentru finanţarea serviciilor publice. Dacă apreciem procesul fiscal ca un
„schimb”, impozitele reprezintă preţuri plătite de către indivizi pentru că
beneficiază de activităţile publice. Caracteristica fundamentală a oricărui
impozit este reducerea obligatorie a venitului real sau averii, impusă indi-
vizilor pentru ca statul să poată finanţa serviciile publice, contribuind astfel
la creşterea venitului real al indivizilor ce beneficiază de aceste servicii.
Pentru stat sau indivizi, împrumutul reprezintă o alternativă de
creştere a resurselor pentru a acoperi cheltuielile, angajarea de împrumu-
turi, crearea datoriei publice permiţând statului să finanţeze serviciile
publice fără a reduce averea reală a indivizilor în perioada când fondurile
sunt procurate.
Statul contractează împrumuturi pe piaţa financiară externă şi
internă pentru a-şi finanţa cheltuielile, care depăşesc conjunctural sau
structural veniturile obţinute prin fiscalitate, cheltuieli generate de diverşi
factori, precum: un surplus prevăzut sau nu al importurilor, expansiunea
investiţiilor private şi susţinerea acestora prin investiţii publice, contracţia
veniturilor fiscale, creşterea cheltuielilor sociale etc.
410

Împrumuturile contractate de către stat reprezintă sursa generică a
datoriei publice.
În procesul de împrumut, contrar fiscalizării, statul îşi asigură
resursele pentru a finanţa cheltuielile sale printr-un schimb voluntar,
indivizii cumpărând titluri de stat, nu ca rezultat al unei obligaţii, ci în
schimbul promisiunii statului de a le oferi cumpărătorilor venituri viitoare
directe. Astfel, împrumuturile publice şi impozitarea sunt două metode
opuse de finanţare a serviciilor publice, prin impozitare venitul real al
individului fiind redus în schimbul unor bunuri sau servicii furnizate de
către stat, termenii schimbului fiind stabiliţi prin decizii politice.
În cazul împrumuturilor, individul nu renunţă la serviciile unei
resurse reale (venitul sau averea) pentru a beneficia de serviciile publice,
acestea fiind asigurate prin angajarea statului de a plăti venituri în
perioadele viitoare creditorilor săi, autohtoni sau străini. Împrumutul
public se concretizează în atragerea de către stat a disponibilităţilor băneşti,
care sunt plasate în titluri de stat sau în credite publice, constituind
resursele extraordinare ale statului, pentru a finanţa serviciile publice.
Deciziile statului de a angaja împrumuturi pentru finanţarea defici-
telor nu sunt însă determinate de aceleaşi motivaţii ca deciziile private.
O firmă angajează împrumuturi pentru a investi, considerând că
investiţiile vor fi profitabile, iar o familie decide să se împrumute pentru a
achiziţiona o casă sau o maşină, conform preferinţelor, veniturilor şi
deschiderii spre viitor, în ambele cazuri disponibilitatea şi costul
creditelor fiind de mare importanţă în adoptarea deciziei. Datoria publică
se modifică însă, de regulă, ca un efect rezidual al deciziei statului, în
perioadele de recesiune, de războaie, de calamităţi, veniturile naţiunii, ale
subiecţilor economici se vor reduce, şi deci volumul impozitelor va
scădea, demararea creşterii economice, a expansiunii afacerilor impunând
necesitatea angajării de împrumuturi private, dar şi publice, ceea ce va
duce la creşterea datoriei publice.
Deciziile Trezoreriei publice se vor referi la probleme precum :
Dacă să se angajeze împrumuturi ? Cum şi când să se împrumute ? Pe ce
perioade să se împrumute ?
Împrumuturile de stat pot fi : directe, când acoperă nevoile de
fonduri ale statului ; garantate, când acoperă nevoile de fonduri ale
instituţiilor şi întreprinderilor de stat sau private, rambursarea princi-
palului şi a dobânzilor aferente fiind garantate de către stat ; asemenea
411

împrumuturi sunt reprezentate de obligaţiunile lansate de către firme din
agricultură, import-export, construcţia de locuinţe etc.
1.2. Investitorii şi problema finanţării publice

Diversitatea titlurilor oferite de către Trezorerie, care reprezintă
funcţional banca statului, apelează la categorii diferite de investitori.
Băncile comerciale reprezintă un deţinător semnificativ de asemenea
titluri, ponderea acestora ca deţinători scăzând în ultimii 30 de ani.
Investitorii individuali sunt deţinători semnificativi de titluri de stat,
alături de instituţiile financiare, atât obligaţiuni, cât şi certificate şi bonuri
de trezorerie transferabile pe piaţă, participarea acestor investitori fiind
determinată de riscurile reduse, dar, adesea, şi de ratele stimulative ale
dobânzii.
Organismele guvernamentale şi diversele fonduri pe termen lung
sunt o sursă a cererii de titluri de stat, în ultima perioadă participarea
acestora pe piaţa titlurilor de stat depăşind investitorii individuali.
Investitorii străini, privaţi şi instituţionali, şi-au mărit semni-
ficativ portofoliul de titluri de stat, reflectând schimbările intervenite
în sistemul financiar internaţional şi în balanţele de plăţi. Dealerii de
obligaţiuni de stat joacă un rol-cheie pe piaţa acestor titluri, contri-
buind la flexibilizarea şi operaţionalizarea pieţei, crescând atractivitatea
titlurilor pentru investitori.
Datoria publică are, de regulă, scadenţe reduse, titlurile de stat
fiind, de cele mai multe ori, pe termen scurt, lichide, în perioadele de
inflaţie putând prezenta probleme.
Una din probleme rezidă în faptul că Trezoreria trebuie să
refinanţeze datoria la intervale scurte, ceea ce complică politica monetară
a Băncii Centrale, care va trebui să promoveze o politică monetară
adecvată finanţării Trezoreriei. Frecvenţa intrărilor pe piaţă ale
Trezoreriei implică operaţiuni mai ample şi mai rapide din partea
operatorilor publici, care au însă tendinţa rutinieră a temporizării, a
creşterii perioadei de realizare a activităţilor.
Gestiunea Trezoreriei impune necesitatea promovării unui program
de finanţare care să asigure o structură echilibrată a datoriei publice în
ceea ce priveşte scadenţele, pentru a se combina nevoile de finanţare ale
Trezoreriei cu necesitatea existenţei unei politici monetare eficace şi
corespunzătoare economiei ca întreg.
412

Este însă dificil pentru Trezorerie să ofere obligaţiuni pe termen lung
într-un volum suficient pentru a creşte scadenţa medie a datoriei într-un
mod eficient, titlurile concurente forţând Trezoreria să-şi reducă
scadenţele, unii factori specifici susţinând însă atractivitatea obligaţiunilor
de stat pe termen lung.
Obligaţiunile de stat sunt lipsite de riscul de faliment, deţinătorii
fiind complet asiguraţi în acest sens, atât în ceea ce priveşte plata ratelor
dobânzii, cât şi valoarea titlului la scadenţă. Relativa rigiditate impusă,
prin plafonare, ratelor dobânzii este relaxată prin diferenţierea ratelor
dobânzii pe scadenţe, prin flexibilizarea structurii datoriei publice, prin
eliminarea treptată a plafoanelor.
Măsurile de flexibilizare induc însă o anumită incertitudine în
poziţia relativă a guvernului, investitorii instituţionali putând cumpăra, de
exemplu, ipoteci în mod virtual, lipsite de risc care să fie susţinute de
titluri de stat. Mai mult, scutirea de impozite a dobânzilor generate de
titlurile de stat contribuie la slăbirea relativă a Trezoreriei.
Evoluţia dimensiunii, caracteristicilor şi structurii titlurilor de stat
sugerează necesitatea ca Trezoreria să-şi consolideze capacitatea de a
plăti dobânzi substanţial mai ridicate la titlurile emise, pentru a menţine
atractivitatea acestora.
Problema structurii pe termen scurt a datoriei publice este oarecum
atenuată şi acceptată de către piaţa monetară, care poate absorbi doze
semnificative de certificate şi bonuri de trezorerie în condiţii avanta-
joase Trezoreriei şi care totodată oferă posibilitatea rostogolirii scaden-
ţelor acestor titluri.
1.3. Titlurile finanţării publice

Finanţarea publică poate fi divizată, după caracterul titlului, în
comercializabilă şi necomercializabilă.
Emisiunile comercializabile sunt negociate şi sunt disponibile
tuturor cumpărătorilor. Ele includ bonuri, bilete şi obligaţiuni, diferenţa
principală dintre acestea fiind maturitatea. Bonurile sunt emise mai ales
cu scadenţe de 12 luni, dar scadenţele pot fi de asemenea mai scurte, chiar
de 3 luni. Biletele au maturităţi de la 1 an la 10 ani, iar obligaţiunile sunt
emise pentru perioade mai lungi. Biletele şi obligaţiunile au un cupon
anual de plată şi sunt răscumpărate la paritate, la scadenţă. Bonurile sunt
413

vândute cu un discont, deci fără dobândă, cu aprecierea valorii la
maturitate, care reprezintă venitul investitorului.
Emisiunile necomercializabile sunt oferite diverselor grupuri de
investitori, putând fi deţinute numai de către cumpărătorul iniţial. Ele sunt
destinate îndeosebi pentru a fi deţinute de diferite fonduri, emisiuni
speciale fiind furnizate de către autorităţile locale. Titluri necomer-
cializabile sunt deţinute şi de către populaţie, sub forma obligaţiunilor de
economii, cumpărate de către public şi netransferabile, recuperarea
banilor de către deţinători realizându-se prin returnarea titlului de către
Trezorerie; importanţa acestor titluri a scăzut datorită afirmării unor
mijloace de investire mai atractive.
Scopul iniţial al lansării acestor titluri a fost acela al democratizării
finanţelor publice, expansiunea acestor titluri evidenţiindu-se îndeosebi în
perioadele de depresiune economică.
Aceste titluri capătă forme diverse, în funcţie de perioada de
maturizare, de modul de amortizare şi de răscumpărare, de disconturile
ataşate etc. De exemplu, o formă constă în vânzarea acestora cu un
discont de 75% din valoarea la scadenţă, fără dobândă, însă recuperat la
paritate în 5 ani, ceea ce echivalează cu o dobândă de 6%; o altă formă
poate fi vânzarea la valoare la scadenţă, însă cu plata unor dobânzi
periodice.
În perioadele de criză, vânzarea obligaţiunilor de stat se reduce,
deţinătorii returnându-le, deoarece au nevoie de bani pentru cumpărarea
de bunuri, plăţile Trezoreriei pentru răscumpărări putând depăşi în aceste
situaţii valoarea noilor vânzări.
De obicei, vânzările şi răscumpărările obligaţiunilor de stat sunt
influenţate de relaţia dintre rata plătită pentru fiecare titlu şi ratele plătite
pentru mijloace alternative de economisire (depozite bancare, acţiuni
etc.), un dezavantaj semnificativ al acestor titluri constând în faptul că,
dacă returnarea se face înainte de scadenţă, deţinătorii vor suporta o
penalizare semnificativă.
Sensibilitatea vânzărilor de titluri de stat la evoluţia ratelor dobânzii
pe piaţă ridică unele probleme Trezoreriei, îndeosebi în perioadele
monetare încordate, când aceasta va avea probleme cu vânzarea de titluri
negociabile, ale căror vânzări scad, iar returnările cresc, problemele fiind
mai dificile în cazul în care obligaţiunile deţin o pondere mai mare în
datoria publică.
414

Adesea, Trezoreria emite titluri speciale, netransferabile, sprijinind
activităţi specifice care vizează investiţiile străine, protecţia socială etc.,
aceste titluri făcând parte din datoria directă globală, însă nu din datoria
deţinută în mod public.
2. Datoria publică şi finanţarea acesteia
2.1. Datoria publică: semnificaţie şi evoluţie

Pentru a înţelege şi a evalua importanţa datoriei publice în finanţele
naţionale şi internaţionale este necesară prezentarea pe scurt a
semnificaţiei şi a caracteristicilor evolutive ale acesteia.
Datoria publică reflectă financiar evoluţia soldurilor bugetare
publice deficitare, înregistrând cumulativ dinamica împrumuturilor
publice contractate, pentru a acoperi deficitele bugetare şi rambursările
acestor împrumuturi, şi a dobânzilor aferente (serviciul datoriei publice).
Accentuarea intervenţionismului statului în economie, creşterea
dimensiunii activităţilor guvernamentale, implicarea statului prin
politicile economice, participarea acestuia la relaţiile financiare
internaţionale au modificat rolul şi impactul statului în cadrul fluxurilor şi
circuitelor financiare. În termeni reali, datoria publică mondială a crescut
în secolul XX de peste 700 ori, ponderea acesteia în PIB fiind în anul
2002 de 35% în SUA, 42% în Marea Britanie, 46% în Franţa, 39% în
Germania, 104% în Italia, 54% în Japonia, 40% în Polonia, 130% în
Rusia, 14,5% în Cehia, 55,4% în Ungaria, media mondială a ponderii
datoriei publice în PIB a fost de 40%; în România, această pondere a fost
în 2002 de 28%, datoria publică externă reprezentând 75% din datoria
publică totală.
Este important de sesizat perspectivele evolutive ale datoriei
publice, în acest sens dimensiunea datoriei publice relevându-se
dependentă de dimensiunea şi caracteristicile calitative ale economiei, iar
structura datoriei publice dovedindu-se influenţată de gestiunea şi politica
macroeconomică. Dimensiunea şi structura datoriei publice, finanţată din
surse externe şi interne, determină mărimea serviciului datoriei publice,
adică valoarea rambursării ratei principalului şi a dobânzilor aferente;
ponderea acestuia în cheltuielile bugetului de stat a reprezentat, în anii
2003-2004, cca 30% în România.
415

Datoria publică poate fi divizată, conform unor criterii precum:
– după rezidenţa finanţării, există datorie externă, generată de
împrumuturi care cresc oferta de resurse financiare, şi datorie internă,
care redistribuie oferta internă, limitată, de resurse, orientând-o spre
finanţarea statului;
– după durata împrumutului, există: datorie flotantă, compusă din
împrumuturi diferite pe termen scurt, care pot fi rambursate imediat sau
într-un termen scurt; datorie de bază, contractată pe o perioadă lungă de
timp. Prin consolidare, datoria flotantă poate fi transformată în datorie de
bază, consolidarea constând în contractarea de către stat de împrumuturi
pe termen lung pentru a rambursa împrumuturi pe termen scurt.
Datoria publică se mai poate diviza după modul rambursării, după
gradul de transferabilitate, după posibilitatea conversiei (schimbarea de
către stat a datoriei existente într-o datorie nouă, care prezintă condiţii mai
bune din punctul de vedere al statului).
Datoria publică are o serie de efecte, care se grupează astfel:
– efecte ale emisiunii împrumutului, care pot fi asupra profitului
firmelor, asupra disponibilităţii creditului pentru sectorul privat (efectul
de evicţie); asupra ofertei de monedă în sectorul privat; asupra ratelor
dobânzii;
– efecte ale existenţei datoriei publice, care pot fi: efecte asupra
cererii, în sensul stabilizării sau destabilizării acesteia; asupra
comportamentului statului, în sensul că acesta devine un factor de inflaţie;
asupra distribuţiei veniturilor, în sensul că serviciul datoriei publice duce
la creşterea impozitelor şi deci la diminuarea veniturilor.
Printre problemele cele mai abordate referitor la împrumutul public
se enumeră: limitele îndatorării, repartiţia poverii datoriei publice în
timp (între generaţii), sursele finanţării (sistemul bancar, pieţele de
capital, banca centrală) şi influenţa îndatorării asupra echilibrului
economic, asupra evoluţiei preţurilor.
2.2. Mecanismul finanţării datoriei publice

Importanţa finanţării datoriei publice depinde de starea bugetului de
stat. Dacă cheltuielile publice plătite sunt mai mari decât veniturile
încasate din impozite şi alte surse, atunci Trezoreria va trebui să-şi
suplimenteze nevoia de lichiditate prin împrumuturi.
416

Finanţarea datoriei publice depinde de starea bugetului de stat,
bugetul fiind continuu într-o stare de dezechilibru, înregistrând deficite
zilnice, săptămânale lunare, trimestriale, anuale şi reclamând deci
finanţare prin împrumuturi publice; problema principală o reprezintă
rambursarea împrumutului, sub două aspecte, al ratelor dobânzii şi al
scadenţelor. Nevoia masivă de împrumuturi publice, în anumite perioade,
poate determina dezechilibre în sistemul bancar; pentru evitarea efectelor
dezechilibrante, se utilizează mecanismul autonom de transfer bazat pe
sistemul de conturi de împrumuturi şi impozit.
Faptul că bugetul la sfârşitul anului este echilibrat sau înregistrează
excedent nu înseamnă că Trezoreria nu are probleme. Datorită
particularităţilor lunare de derulare a încasărilor şi plăţilor bugetare,
apar excedente sau deficite de trezorerie în timpul anului, chiar în cazul
unui buget anual echilibrat. În plus, o parte din datoria publică ajunge
continuu la scadenţă, certificatele maturizându-se săptămânal. Dacă
Trezoreria dispune de un excedent de lichiditate, aceste emisiuni nu pun
probleme, ele putând fi uşor răscumpărate contra monedă; de cele mai
multe ori, emisiunea maturizată (la scadenţă) trebuie să fie rambursată,
adesea deţinătorilor emisiunii li se oferă o nouă emisiune în schimb sau,
în unele cazuri, o alegere între două sau mai multe emisiuni.
În acest sens, rambursarea este cea mai importantă sarcină a
Trezoreriei, în plus, un deficit bugetar necesitând vânzarea de noi titluri
pentru lichidităţi, şi chiar cu un buget echilibrat oferte de noi titluri vor fi
necesare pentru a acoperi nevoile Trezoreriei de lichidităţi şi cerinţele
rambursărilor. În cazul când deţinătorii actualelor titluri nu acceptă
titlurile noi oferite în schimbul deţinerii lor, fiind nevoiţi să solicite
lichiditate, chiar dacă Trezoreria încearcă să ofere noi titluri atractive,
aceasta nu va fi totdeauna posibil.
Vânzarea noilor titluri sau schimbarea titlurilor ajunse la scadenţă
reclamă două categorii de decizii ale Trezoreriei: determinarea scadenţei
noilor emisiuni; determinarea ratelor dobânzii noilor emisiuni.
Determinarea scadenţei presupune luarea în considerare a
caracteristicilor diferitelor segmente de piaţă, a viitorilor deţinători
(societăţi de asigurări, bănci comerciale), precum şi a disponibilităţii
fondurilor la creditorii privaţi şi a stării economiei.
Determinarea ratei dobânzii, care va fi plătită pentru noile
emisiuni, prezintă două aspecte contradictorii: creşterea ratelor este
417

indezirabilă pentru plătitorii de impozite, care le suportă; reducerea ratelor
poate face noile emisiuni de titluri neatractive pentru investitori.
Soluţionarea delicatei probleme a evaluării noilor titluri se
realizează prin licitaţie, vânzarea efectuându-se la preţul maxim licitat.
Utilizată la început pentru biletele de trezorerie, tehnica licitaţiei este
folosită în prezent şi în cazul obligaţiunilor de stat, argumentul obişnuit
împotriva utilizării licitaţiei pentru emisiunile de obligaţiuni fiind că riscul
licitării unui preţ prea mare pentru aceste titluri va impune investitorilor o
penalitate pe care puţini şi-o pot asuma.
Diferenţierea ofertelor de titluri de trezorerie constituie o metodă
de emisiune care flexibilizează ritmul emisiunilor, prin existenţa unor
regularităţi diverse ale acestora: săptămânal, lunar, de două ori pe an,
ciclic la cinci ani, aceasta fiind avantajos atât pentru Trezorerie, cât şi
pentru investitori, care-şi pot crea disponibilităţi pentru noile emisiuni la
intervale regulate.
Operaţiunile cu datoria publică, ca şi colectarea impozitelor şi
efectuarea cheltuielilor, implică un larg şi neregulat transfer de fonduri
între Trezorerie şi public. Dacă aceste transferuri vor afecta depozitele şi
rezervele băncilor comerciale, aceste operaţiuni rutiniere ar dezechilibra
drastic sistemul bancar.
Pentru a evita acest posibil dezechilibru al resurselor sistemului
bancar, se utilizează sistemul de conturi de impozite şi împrumuturi
(S.C.I.I.). Acest sistem dispune de un mecanism relativ autonom de
transfer: lichidităţile Trezoreriei sunt ţinute în depozite la vedere la bănci,
în conturile de impozite şi împrumuturi (C.I.I.), plăţile fiind făcute în mod
normal prin tragerea cecurilor asupra conturilor Trezoreriei de la Banca
Centrală şi, aşa cum aceste fonduri sunt transferate sistemului bancar,
Trezoreria poate transfera sume corespunzătoare din conturile sale la
băncile comerciale în conturile Băncii Centrale. Depozitele în conturile de
impozite şi împrumuturi sunt alcătuite din depozite de cecuri pentru plata
impozitelor la banca la care cecul este tras. Băncile pot plăti, de
asemenea, noile emisiuni de titluri de stat prin creditarea contului de
depozit al Trezoreriei, astfel că dacă deţinerile de titluri de stat cresc, şi
depozitele Trezoreriei cresc în aceeaşi măsură.
Efectele acestei tranzacţii în bilanţul băncii este prezentat, în
continuare, într-un cont T, pentru o cumpărare de noi obligaţiuni în
valoare de 1 milion de euro.
418

Active bancare (mil.) Pasive bancare (mil.)
Obligaţiuni de stat +1 Depozite ale Trezoreriei (C.I.I.) +1
Dacă deţinerea de obligaţiuni de stat a crescut, şi depozitele

Trezoreriei au crescut cu aceeaşi sumă, nexistând ieşiri de monedă din
bancă şi nici reducere a rezervelor sale, deşi excesul de rezerve se reduce
prin suma rezervelor cerute pentru depozitele adiţionale.
Datorită acestui mecanism, băncile comerciale vor fi interesate în
mod activ în noi emisiuni, evidenţiabile prin creşterea cererii de asemenea
emisiuni, ceea ce poate contribui la reducerea costurilor Trezoreriei.
Scopul major al acestui mecanism bazat pe S.C.I.I. este de a evita
fluctuaţiile rezervelor, care pot fi generate prin activităţile publice ale
statului, putând constitui totodată un mijloc de compensare a băncilor
pentru serviciile pe care acestea le efectuează fără contraprestaţie pentru
Trezorerie.
2.3. Gestiunea datoriei publice

Gestiunea datoriei publice abordează următoarele categorii de
probleme: angajarea împrumutului, acoperirea serviciului datoriei
publice, rambursarea împrumutului.
Pentru a acoperi deficitul bugetar sau nevoile conjuncturale ale
Trezoreriei, statul recurge la credite bancare, lansarea de titluri pe pieţele
financiare, sau credite de la Banca centrală. Finanţarea prin împrumuturi a
bugetului ar trebui să fie orientată îndeosebi spre susţinerea activităţii
investiţionale a statului, investiţiile contribuind la creştere economică, şi
deci, la expansiunea veniturilor fiscale.
Investitorii aleg dintre plasamentele care li se oferă pe piaţă pe
acelea care prezintă avantaje sub trei aspecte principale: rata dobânzii sau
randamentul; riscurile comparative; gradul de lichiditate al titlului.
Statul, ca orice debitor, trebuie să minimizeze costul împrumutului, în
particular dobânda plătită, avantajul alternativ al împrumuturilor
contractate de către stat constând în gradul mic de risc, de faliment.
Problema esenţială a datoriei rezidă în fixarea plafonului datoriei
publice, plafon determinat de factori limitativi ai datoriei publice,
precum: normele reglementative şi instituţionale; capacitatea de
îndatorare, măsurată prin coeficienţii îndatorării, care poate fi suportabilă,
419

medie, puternică, exagerată; limite macroeconomice ale datoriei publice,
evidenţiate prin compararea datoriei publice cu PIB, cu veniturile
populaţiei etc.
Dacă decizia de a contracta un împrumut public poate avea justificări
diverse, amortizarea împrumutului (plata ratelor scadente şi a dobânzilor
aferente perioadei) în scopul rambursării acestuia se pune numai în legătură
cu obiectul pe care împrumutul l-a finanţat, rambursarea presupunând, în
primul rând, existenţa unui excedent bugetar generat de funcţionarea
obiectului realizat, iar în al doilea rând, realizarea rambursării să aibă loc în
perioada de utilizare activă a obiectului finanţării. În cazul împrumutului
public, rambursarea se realizează la scadenţă, datorită acumulărilor din
amortismentele anuale, amortismente acoperite din impozite şi alte venituri
curente, în condiţiile în care există un excedent continuu al veniturilor din
bugetul public de funcţionare (care nu cuprinde cheltuielile de investiţii şi
de rambursare a datoriei publice).
Alegerea scadenţelor rambursării împrumuturilor publice se poate
realiza în funcţie de trei criterii, cei trei C, relativ contradictorii, şi anume:
– asigurarea coincidenţei dintre perioada rambursării şi perioada de
viaţă a investiţiei finanţate prin împrumut;
– minimizarea costului serviciului datoriei şi aranjarea scadenţelor
în consecinţă, Trezoreria putând reînnoi datoria, la scadenţă, prin
emisiunea unui nou împrumut şi realizarea conversiei titlurilor vechi în
titluri noi, cu clauze mai benefice statului;
– subordonarea politicii de rambursare cerinţelor politicii conjunc-
turale, în acest sens Trezoreria putându-şi consolida datoria, adică
modifica scadenţele rambursării, prin reducerea datoriei flotante, pe
termen scurt.
Problema efectelor redistributive ale împrumuturilor publice rezidă
în a şti dacă împrumutul este suportat de către generaţia care creează
datoria sau dacă este o anticipare a unor venituri fiscale care vor fi
furnizate de către generaţiile viitoare. În acest sens, din punct de vedere
real (renunţarea de către sectorul privat la resurse financiare în favoarea
finanţării publice, finanţarea cheltuielilor neproductive ale statului),
împrumutul public afectează preponderent generaţia actuală, însă din
punct de vedere financiar (al fluxurilor monetare ale rambursării
împrumutului, vizând generaţia care plăteşte şi aceea care primeşte)
împrumutul afectează asimetric generaţia viitoare.
420

2.4. Finanţarea administraţiei locale
Finanţarea administraţiilor locale, finanţarea locală, diferă de aceea
a statului, nevoile financiare ale autorităţilor locale, în condiţiile
descentralizării administrative şi ale creşterii importanţei finanţării
comunităţilor, impunând cheltuieli mai mari şi, deci, şi angajarea
diferitelor forme de împrumuturi.
Un aspect specific finanţării locale rezidă în defiscalizarea
titlurilor financiare emise de către comunităţile locale, astfel că aceste
titluri vizează categorii de investitori particulari care au venituri mai
înalte. De exemplu, pentru un investitor individual cu un impozit
marginal pe venit de 40%, un titlu local (municipal) defiscalizat, cu un
randament de 5%, este preferabil unui titlu de stat cu un randament de
8%, însă complet fiscalizat.
Eliminarea impozitelor pe dobândă poate fi considerată o portiţă
pentru îmbogăţirea investitorilor şi totodată o formă de subvenţie pentru
autorităţile locale, deoarece fără aceste scutiri autorităţile ar plăti rate ale
dobânzii mult mai ridicate pentru a-şi vinde titlurile şi, în acest sens,
aceste subvenţii ar fi preferabile.
Soluţionarea problemei defiscalizării veniturilor din dobânzi la
titlurile locale, sub cele două aspecte – favorizarea investitorilor şi
subvenţionarea autorităţilor locale – ,presupune crearea prin lege a
posibilităţii ca autorităţile locale să aleagă între titluri fiscalizate,
subvenţionate direct de către guvern, şi titluri nefiscalizate, dispunând de
o subvenţionare parţială, mascată, a costurilor cu dobânda, alegerea
realizându-se deci în funcţie de costurile suportate de către Trezoreria
publică centrală.
Cu cât plafonul impozitelor pe venit al investitorilor vizaţi este mai
scăzut, cu atât aceste scutiri fiscale pe câştigurile din dobânzi apar mai
favorabile; dacă, de exemplu, un titlu municipal este emis şi evaluat pentru
a atrage un investitor din categoria celor cu sub 40% impozit pe venit, el
trebuie să genereze un randament postfiscal de peste 60% la investitor.
Aceasta evidenţiază că, indiferent de legislaţia cu privire la impozitarea
dobânzilor, este posibil ca în viitor diminuarea scutirilor de impozite a
veniturilor din dobânzi pentru titlurile municipale să devină prioritară.
Vânzarea titlurilor, a obligaţiunilor emise de către autorităţile
locale în scopul finanţării, se realizează, de regulă, prin licitaţii organizate
de către firmele bancare sau de către alte instituţii financiare.
421

Autoritatea locală anunţă, prin mass-media, emisiunea de titluri,
astfel încât orice societate de valori interesată să afle despre emisiune şi să
poată, eventual, înainta oferta de cumpărare. La data şi locul specificate,
ofertele sunt deschise şi obligaţiunile sunt acordate licitaţiilor celor mai
favorabile. Autorităţile locale au dreptul de a respinge pe toţi ofertanţii,
dacă apreciază că preţurile oferite nu sunt convenabile, iar câştigătorii
licitaţiilor pot revinde titlurile, la preţuri mai înalte, publicului.
Titlurile cele mai vândute sunt cele care implică responsabi-
litatea comunităţii, bazată pe o credibilitate deplină. De regulă, emisiunile
de titluri se bazează pe câştiguri obţinute prin investirea în proiecte
particulare (obligaţiuni generatoare de venituri) vizând furnizarea de
energie electrică, gospodărirea apei, construcţia de drumuri şi poduri etc.
Scadenţele obligaţiunilor sunt pe termen lung, acestea depinzând
însă de durata de viaţă a investiţiilor finanţate. Rambursarea cea mai
obişnuită a titlurilor municipale implică obligaţiuni seriale, tehnică ce
permite ca oricare dintre obligaţiuni să fie datorată anual. Astfel, o
emisiune de obligaţiuni de 1.000 miliarde lei poate fi vândută în tranşe de
obligaţiuni a câte 100 miliarde de lei, care vor fi rambursate anual timp de
10 ani, aceasta oferind investitorilor posibilitatea să aleagă scadenţa
adecvată nevoilor lor, scadenţele cele mai mari oferind ratele cele mai
înalte ale dobânzii.
Dacă, pentru proiecte de investiţii, comunitatea oferă titluri cu
scadenţe pe termen lung, pentru nevoi conjuncturale, determinate de
discordanţele dintre încasări şi plăţi, autorităţile locale trebuie să apeleze la
titluri pe termen scurt, precum biletele de trezorerie şi bonurile de tezaur,
scutite de impozite, cumpărate, de regulă, de către băncile comerciale.
Adesea, în perioadele în care ratele dobânzii la obligaţiuni cresc,
autorităţile locale devin interesate în emisiuni de obligaţiuni pe termen
scurt, împrumutându-se la rate mai scăzute, uneori reinvestind, dacă legea
permite, în titluri de stat cu rate ale dobânzii mai înalte, practicând deci un
arbitraj al dobânzilor.
Piaţa titlurilor locale (municipale), caracterizată prin facilităţi
locale, poate impulsiona cererea de titluri locale, determinând adesea
investitorii individuali, din categorii cu impozite pe venituri înalte, să
joace un rol mai mare pe această piaţă. Băncile comerciale, care suportă,
422

de regulă, o impozitare a profitului fără scutiri, se regăsesc pe această
piaţă, în timp ce societăţile de asigurări, în cazul impozitării mai reduse,
nu sunt prea interesate să acţioneze pe această piaţă.
Modificarea structurii participanţilor pe piaţa titlurilor locale a fost
determinată, în ultimul timp, pe pieţele dezvoltate, de doi factori: apariţia
altor oportunităţi pentru băncile comerciale, care le permit reducerea
poverii fiscale, ceea ce le-a redus înclinaţia spre titluri municipale; crearea
posibilităţilor legale ca fondurile mutuale să investească în titluri scutite
de impozite, valoarea scutirii fiscale fiind transferată pentru a fi suportată
de către deţinătorii titlurilor, ceea ce permite stimularea acestor fonduri de
a investi în asemenea titluri.
Pieţele financiare sunt destul de competitive, investitorii necumpă-
rând obligaţiuni publice (altele decât cele sub constrângere, cum ar fi
în timp de război) dintr-un spirit de patriotism, ci în condiţiile obţinerii
unui câştig corespunzător dorinţelor lor. În acest sens, ofertanţii –
guvernul şi autorităţile locale – trebuie să facă aceste titluri atractive,
fie prin oferirea unor scadenţe, a unor clauze cât mai favorabile
cumpărătorilor, fie prin acordarea unor rate ale dobânzii care să
compenseze riscurile şi costurile de investiţie.
2.4. Finanţarea datoriei publice în România

În ultimii ani, finanţarea deficitelor bugetare şi refinanţarea
datoriei publice în România s-au făcut în proporţie de peste 70% din
resurse externe, fondurile provenind de la organisme internaţionale
coparticipante la finanţarea diferitelor proiecte şi din lansarea emisiunilor
de euroobligaţiuni pe pieţele de capital.
Sursele interne au acoperit mai puţin de o treime din nevoia de
resurse, principalul furnizor autohton fiind sectorul nebancar, însă în 2004
a crescut finanţarea bancară a sectorului guvernamental, atât sub forma
titlurilor de stat în lei, cât şi sub forma de emitere a obligaţiunilor de către
autorităţile locale. Populaţia împreună cu persoanele juridice nebancare
au furnizat fonduri în valoare de 4,5 miliarde lei (cca 1,3 miliarde euro) în
perioada 2000-2004. Trezoreria publică a pus lunar la dispoziţia
populaţiei certificate de trezorerie cu scadenţe de 3 şi 6 luni, cu
randamente care au scăzut de la 40-45% la 15-17%, oricum superioare
celor oferite de către bănci.
423

Sectorul bancar, care a fost până în anul 2000 cel mai semnificativ
finanţator al statului, şi-a redus participarea în perioada 2000-2003, în
2004, cum am arătat, majorându-şi participarea, în prezent deţinând cea
mai mare parte din creditele cumulate asupra statului. Gama de scadenţe
ale titlurilor s-a extins la 2 ani, atragerea de resurse pe noul termen,
precum şi redistribuirea pe scadenţe a titlurilor de stat noi emise, prin
reducerea ponderii celor cu scadenţe de 3 şi 6 luni, au determinat o
creştere importantă a scadenţei medii, randamentele medii oferite pentru
aceste titluri plasându-se pe tendinţă descrescătoare.
Autoritatea publică a apelat şi la resursele în valută de pe piaţa
internă, lansând titluri cu scadenţe între 3 luni şi 2 ani şi cu rate ale
dobânzii care au scăzut de la 10% la 5%, sumele colectate fiind folosite
pentru răscumpărarea titlurilor de stat scadente şi pentru restructurarea
sistemului bancar.
În anul 2003, autoritatea publică a organizat prima licitaţie de
obligaţiuni de stat în lei, rata dobânzii depăşind rata inflaţiei. Aceste
obligaţiuni au fost purtătoare ale unui cupon semestrial, iar randamentul
lor a fost determinat prin însumarea marjei de dobândă adjudecate cu
nivelul anualizat al ratei inflaţiei aferente perioadei precedente de 6 luni.
În perioada 2001-2004, autorităţile locale au apelat la lansarea de
obligaţiuni municipale pentru suplimentarea resurselor disponibile,
titlurile emise având scadenţa între 1 an şi 3,5 ani, fiind purtătoare ale
unui cupon variabil, ca valoare, trimestrial sau semestrial, răscumpărarea
înscrisurilor fiind fracţionată în 2-5 tranşe; sumele procurate pe această
cale au fost destinate finanţării integrale a unor proiecte de modernizare,
amenajare şi reabilitare a unor obiective locale.
Datoria publică internă a reprezentat, în aceşti ani, cca 7% din PIB,
înscriindu-se pe tendinţă descrescătoare, descreştere compensată prin
creşterea împrumuturilor externe. Împrumuturile interne au fost orientate
spre finanţarea şi refinanţarea deficitelor bugetare, acoperirea golurilor
temporare de trezorerie, finanţarea unor proiecte şi a unor activităţi
speciale.
Datoria publică externă şi datoria externă garantată de către stat
au reprezentat peste 20% din PIB, împrumuturile fiind destinate finanţării
deficitelor bugetare şi a unor activităţi din economie (energie electrică şi
termică, apă, industria prelucrătoare etc.).
Pe creditori, se constată scăderea ponderii organismelor interna-
ţionale, creditele pe termen lung având o pondere majoritară (65%).
424

3. Operaţiuni financiare şi de plăţi internaţionale
În sens larg, finanţarea internaţională semnifică punerea la
dispoziţia unor instituţii publice, sau a unor agenţi economici autohtoni, a
unor resurse financiare pe termen lung de către finanţatori şi investitori
externi, fonduri necesare realizării de către beneficiari a unor obiective
economice.
Finanţarea internaţională îmbracă următoarele forme:
– finanţare rambursabilă indirect, prin exploatarea investiţiei sau
prin primirea profiturilor de către finanţator, o perioadă de timp;
– finanţare nerambursabilă, prin ajutoare sau asistenţă financiare,
susţinută şi de organismele financiare internaţionale, destinată restruc-
turării, reabilitării economiilor sau sectoarelor acestora;
– împrumuturi pe termen lung, garantate de către instituţii financi-
are internaţionale.
Finanţarea internaţională se realizează pe baza unor acorduri
prealabile, putând îmbrăca forme diferite, după modul cum se pun la
dispoziţie fondurile, fiind adesea însoţite de condiţii obligatorii pentru
beneficiar.
Operaţiunile de finanţare parcurg următoarele etape, semnificate
prin acronimul ADET:
– acumularea de fonduri de pe pieţele financiare, de către entitatea
finanţatoare;
– evaluarea internaţională a fondurilor atrase;
– dirijarea fondurilor, evaluate în monedă forte, pe destinaţii, către
piaţă;
– transferul efectiv al fondurilor către economiile beneficiare.
Finanţarea internaţională reprezintă o componentă esenţială a
fluxurilor internaţionale de lichidităţi, principalele tipuri de fluxuri
internaţionale de lichidităţi fiind următoarele:
Investiţiile internaţionale directe au drept scop realizarea unor
obiective economice importante, activul realizat rămânând o perioadă de
timp în proprietatea finanţatorului sau comună, fiind avantajoase atât
investitorului, cât şi beneficiarului, acesta participând într-o anumită
proporţie la finanţare. Realizarea şi valorificarea investiţiei presupun
parcurgerea următoarelor etape: de pregătire; de informare şi documen-
tare; de contractare, când se prezintă proiectul de execuţie; de execuţie a
425

obiectivului; de exploatare a activului realizat; de lichidare prin faliment
sau prin vânzare.
Investiţiile internaţionale de portofoliu, concretizate, de regulă, în
dobândirea de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.) într-o firmă, care
oferă investitorului un pachet din capitalul acesteia, de cele mai multe ori
fără putere de control şi decizie.
Plasamentele internaţionale de titluri, care se concretizează în
cumpărarea de titluri financiare în altă ţară de către entităţi deţinătoare de
capital, plasamentele făcându-se pe pieţele de capital din ţara beneficiară
sau pe pieţele internaţionale de capital. Pe pieţele internaţionale,
plasamentele se constituie în investiţii de portofoliu, cu implicarea
băncilor internaţionale, a consorţiilor bancare, a burselor de valori,
instrumentul utilizat fiind îndeosebi euroobligaţiunile, care reprezintă
titluri exprimate în altă monedă decât aceea a ţării emitente, pentru
evitarea riscului de rată utilizându-se titlurile complexe, la termen, cu
opţiune, swap etc.
Creditarea internaţională, realizată prin conectarea acumulării
(ofertei) de fonduri şi a cererii de credit, prin intermediul instituţiilor de
credit internaţional, vizează rambursarea sumei primite, perceperea
dobânzii, dimensiunea şi valoarea creditului, scadenţarea, condiţionarea
acordării etc.
Creditul internaţional cunoaşte două forme:
– creditul comercial, prin care exportatorul livrează bunuri cu plata
amânată, fiind o vânzare pe credit, fiind legat deci de o tranzacţie
comercială;
– creditul financiar, necondiţionat de o anumită tranzacţie comer-
cială, este un credit pe termen mediu, suma de bani fiind la dispoziţia
debitorului care o poate folosi în orice scop, creditorul cunoscând
intenţiile debitorului, dacă creditul este exprimat într-o valută numindu-se
eurocredit.
Creditele acordate pentru finanţarea tranzacţiilor pe piaţa
internaţională se clasifică, după mai multe criterii, în următoarele
categorii:
– după obiectul creditării: pentru nevoi de export-import; bancare;
pentru nevoi de balanţă; interguvernamentale;
426

– după natura creditului: de export, adică de furnizor, fiind un
credit comercial; de import, de cumpărător, fiind un credit bancar;
– după modalitatea de acordare: de scont; de cont curent; linii de
credit; acceptul bancar; factoringul; forfetarea; cesiunea de creanţe;
leasingul; de rambursare; pentru constituirea de depozite;
– după durată: pe termen scurt, 6-12 luni; pe termen mijlociu,
1-5 ani. Tehnica creditării ia în considerare elemente precum: plafonul
creditului; scadenţa; costul creditului (dobânzi, prime de asigurare,
comisioane); rambursarea creditului.
Plăţile internaţionale asigură, prin intermediul pieţei valutare,
derularea relaţiilor economice internaţionale, sub cele mai diverse forme,
comerciale, serviciale, investiţionale, de credit, utilizând tehnici de plată
şi garantare a plăţii precum: titluri de credit, acreditive, incasouri, ordine
de plată, scrisori de garanţie bancară etc. Mijloacele de plată sunt
constituite din valutele convertibile, din care se detaşează cele liber
convertibile, şi monedele internaţionale, emise de instituţii financiare
internaţionale, un mijloc de plată de ultima instanţă fiind aurul.
Contractele comerciale internaţionale, generatoare de încasări şi
plăţi, conţin o serie de clauze, printre clauzele valutare şi de plăţi
evidenţiindu-se: moneda de contract, preţul mărfii, termenul de livrare,
condiţia de livrare, instrumentul de plată şi credit, schema de plată
(momentele efectuării plăţilor), modalitatea de plată (acreditiv, incasou,
ordin de plată), garanţii.
Evoluţiile recente înregistrate pe pieţele financiare internaţionale
evidenţiază următoarele aspecte esenţiale:
¾ Creşterea dimensiunilor împrumuturilor internaţionale şi,
îndeosebi, ale celor pe bază de titluri;
¾ Extinderea şi diversificarea inovaţiilor financiare, îndeosebi
datorită apariţiei pieţelor la vedere (OTC), multe din aceste instrumente
fiind comercializate în afara bilanţului;
¾ Dezvoltarea conglomeratelor financiare, puternic capitalizate,
care reprezintă jucători globali, cu activităţi diverse;
¾ Diversificarea multiplă a instrumentelor financiare, ceea ce a
modificat caracterul de ansamblu al fluxurilor financiare;
¾ Reapariţia, pe la mijlocul anilor´80, a investiţiilor substanţiale,
reale, odată cu expansiunea investiţiilor străine directe;
427

¾ Extinderea tranzacţiilor cu titluri, cu acţiuni şi obligaţiuni între
ţări, începând cu mijlocul anilor ’70, puternic diferenţiate pe ţări şi
regiuni, investitorii investiţionali extinzându-şi ponderea;
¾ Creşterea ponderii activelor şi pasivelor externe în bilanţurile
băncilor comerciale;
¾ Creşterea proporţiei activelor externe deţinute de populaţie în
totalul activelor externe deţinute de către aceasta.
4. Piaţa valutară, riscuri şi arbitraje
4.1.Cursul valutar şi piaţa valutară

Finanţarea internaţională se caracterizează prin faptul că, de regulă,
în schimburile internaţionale dintre subiecţi economici, amplasaţi în ţări
diferite, sunt implicate sisteme monetare diferite, astfel încât trebuie să
existe un mecanism adecvat de conversie reciprocă a monedelor,
conversie asigurată pe piaţa valutară.
Dacă un european doreşte să cumpere un autoturism american, el
solicită să plătească în euro, singura monedă de care dispune, în timp ce
producătorul american solicită să fie plătit în dolari, moneda utilizată în
SUA. În cazul în care există încredere că euro va avea aceeaşi valoare în
dolari în timp, şi invers, această conversie nu va constitui o problemă mai
mare decât atunci când se doreşte schimbarea euro într-o bicicletă.
Problema reală pe piaţa valutară apare atunci când nu există certitudinea
menţinerii raportului valoric între cele două monede în timp.
După cel de-al doilea război mondial, prin acorduri monetare
internaţionale, guvernele au fost obligate să menţină cursul valutar (preţul
unei monede exprimat prin altă monedă) între limite înguste în jurul
valorii. Acest sistem, al parităţilor relativ fixe, era conform cu opiniile ce
prevalau printre oamenii de afaceri, bancheri, economişti, care susţineau
că aceasta ar reprezenta cea mai bună cale de stimulare a schimburilor
internaţionale.
În anii ’70, cele mai multe monede fluctuau sau flotau valoric, cu
intervenţia limitată a guvernelor pe piaţă, răspândindu-se opinia că un
sistem al ratelor de schimb cu flotare liberă ar fi preferabil sistemului cu
rate fixe. În cadrul sistemului cursurilor flotante, trebuie cunoscut modul
cum firmele, implicate în schimburile internaţionale, pot obţine avantaje
428

sau se pot asigura sau acoperi împotriva riscurilor generate de
modificarea în timp a valorii monedelor, a cursurilor valutare.
Pentru a cumpăra un autoturism american, europeanul trebuie să
obţină dolari, şi pentru aceasta trebuie să vândă euro. Cine ar dori însă să
vândă dolari pe euro? Ar putea fi, de exemplu, un european care vinde
calculatoare unui importator american, acesta fiind plătit de către
american în dolari, care, neputând fi folosiţi pe pieţele interne europene
pentru achitarea cheltuielilor efectuate de către exportatorul de
calculatoare, vor trebui să fie schimbaţi în euro.
Pe parcursul afacerilor, exportatorii acumulează monedă străină,
care, neputând fi folosită, va trebui să fie schimbată în monedă proprie, în
timp ce importatorii încep cu o ofertă de monedă proprie pentru a
achiziţiona monedă străină, în scopul cumpărării de bunuri străine.
Inacceptabilitatea monedei străine pentru exportatori constituie baza
pentru o piaţă pe care monedele străine sunt cumpărate şi vândute, piaţă
numită piaţă valutară.
Băncile comerciale sunt instituţiile cele mai importante care
operează pe pieţele valutare, aceste bănci având sucursale sau agenţii şi în
străinătate, care facilitează operaţiunile valutare.
Dacă, de exemplu, o bancă înregistrează într-o zi clienţi care
solicită monedă străină (importatori, turişti, investitori), banca va căuta
clienţi care doresc să schimbe monedă străină în monedă naţională; dacă
cererea şi oferta de monedă străină ale clienţilor băncii sunt egale, banca
nu trebuie să se angajeze în tranzacţii cu alte instituţii, fiind o simplă casă
de clearing (de compensaţie) pentru clienţii săi.
Dacă diferenţa este mică, banca o va acoperi din surplusul de
monedă străină al deţinătorilor care sunt clienţi ai băncii (surplus
determinat ca diferenţă între valoarea monedei deţinute la sfârşitul şi la
începutul zilei).
Dacă diferenţa este mare, banca va aranja cumpărări şi vânzări de
monedă cu alte bănci autohtone sau agenţii ale băncilor străine. Orice
ofertă de a cumpăra sau vinde monedă străină are efect asupra preţului
acestei monede, astfel că banca trebuie să aibă contact cu piaţa pentru
stabilirea preţurilor unor tranzacţii ale clienţilor, clienţi care au
posibilitatea să caute, prin telefon sau prin reţelele informatice, banca ce
oferă cel mai bun preţ.
429

Astfel, instituţiile care operează pe piaţa valutară includ bănci
comerciale, brokeri (intermediari) valutari, agenţii bancare străine,
precum şi exportatori, importatori, investitori şi, în plus, Trezoreria
publică şi Banca centrală, care angajează operaţiuni în valută.
Există, desigur, şi schimb valutar neorganizat, prin care se
realizează comerţul internaţional, o piaţă valutară necotată, de tranzacţi-
onare telefonică sau electronică.
Băncile mici, care nu participă direct la piaţa valutară, pot realiza
tranzacţii în numele clienţilor prin relaţii de corespondent cu bănci
comerciale mari. New York, Londra, Paris, Tokyo, Zürich, Frankfurt şi
alte centre financiare internaţionale constituie componente importante
ale pieţelor valutare internaţionale, viteza comunicaţiilor moderne făcând
ca toate aceste centre să fie strâns legate, astfel încât cursurile valutare pe
toate aceste pieţe sunt, în mod virtual, similare. Dacă, de exemplu, lira
sterlină este cumpărată cu 1,83 dolari la New York şi cu 1,77 la Londra,
se poate obţine profit prin cumpărarea de lire la Londra şi vânzarea
acestora la New York, ceea ce va face să crească cererea de lire (sau
oferta de dolari) la Londra şi să crească oferta de lire (deci, cererea de
dolari) la New York, cele două efecte tinzând să apropie preţurile la
Londra şi New York; aceste tranzacţii sunt numite arbitraj. Arbitrajistul
nu este un speculator, el nu-şi asumă riscuri decât în anumite momente,
profitul fiind de altfel sigur atunci când există oportunităţi pentru el,
deoarece preţul lirei în dolari este similar la New York, Londra,
Frankfurt, Paris etc.
4.2. Riscul valutar şi acoperirea acestuia

În afara riscurilor inerente oricărui împrumut, în finanţarea
internaţională apar riscuri specifice pieţei financiare internaţionale,
precum riscul valutar, riscul variaţiei preţurilor, riscul variaţiei ratei
dobânzii, riscuri politice şi de ţară. Aceste riscuri apar, de regulă, datorită
perioadei scurse între livrarea mărfurilor şi achitarea acestora, între
momentul acordării împrumutului şi cel al rambursării acestuia, ţinând
seama de permanenta schimbare a elementelor pieţei financiare, ale pieţei
creditului internaţional.
Întrucât aceste riscuri se pot concretiza în pierderi pentru ambele
părţi, ceea ce ar avea efecte nocive asupra relaţiilor financiare şi economice
430

internaţionale, sunt utilizate instrumente pentru evitarea sau diminuarea
acestor riscuri, precum: garanţii, asigurări comerciale, clauze contractuale
asiguratoare, tehnici de acoperire a riscurilor (swap, hedging, leasing,
derivativele, adică contractele la termen şi opţiunile).
Riscul valutar reprezintă riscul central al pieţelor financiare
internaţionale, constând în fluctuarea cursurilor pe piaţa valutară datorită
devalorizărilor şi deprecierilor sau revalorizărilor şi reprecierilor.
Să presupunem că un constructor de avioane german are nevoie de
echipamente electronice oferite de o firmă americană, preţul propus de
firma americană trebuind să fie exprimat în euro. Cursul de schimb este
de 1,23 dolari/euro, adică 1 dolar=0,81 euro, şi în acest sens există dorinţa
de a propune acest curs, însă se ştie că în timp cursul fluctuează. Se
presupune că, în momentul plăţii euro, cursul va fi de 1,26 dolari, şi
convertind euro în dolari vom avea 1 dolar=0,79 euro, însă nu putem fi
siguri că acesta va fi cursul peste trei luni, când se va face plata. Nu
numai că există pericolul unei fluctuaţii mici, însă există posibilitatea
redusă, dar reală, ca euro să aibă o valoare substanţial mai mică peste trei
luni, fie ca rezultat al evoluţiei economiei şi pieţelor, fie datorită
intervenţiilor guvernamentale. O cădere a valorii euro, să spunem la 1,10
dolari, poate schimba un profit actual prezumat într-o pierdere viitoare
efectivă.
Piaţa valutară oferă mijloace pentru acoperirea împotriva acestui
risc, prin crearea de facilităţi pentru comercianţi şi investitori de a vinde
sau cumpăra anticipat (la termen) valută., piaţa contractelor anticipate
fiind un auxiliar, un ajutor al pieţei valutare, aşa cum piaţa contractelor
viitoare (futures) este asociată comerţului cu mărfuri.
În acest sens, firma de echipamente electronice poate vinde euro,
aşteptând să primească peste trei luni încasările sale de la firma
europeană. Să presupunem că cursul anticipat peste trei luni al euro este
de 1,23 dolari; evaluând preţul echipamentelor electronice pe piaţa din
Germania la 1 milion de euro, firma americană vinde această sumă la
cursul anticipat, de 1,23 dolari. În momentul când s-a realizat tranzacţia
anticipată, exportatorul nu dispunea de monedă, el a promis însă să ofere
1 milion de euro şi să primească 1,23 milioane de dolari, indiferent de
cursul euro în acel moment, adică peste 3 luni. Exportatorul s-a protejat
astfel împotriva fluctuaţiilor de pe piaţa valutară, concentrându-se asupra
431

afacerilor sale, produsele electronice, fără a mai fi interesat de evoluţiile
de pe piaţa valutară.
Preţul anticipat al euro în momentul cotării ar putea fi sub 1,23
dolari, să spunem 1,15 dolari, firma de produse electronice putând
propune o ofertă de 1.069.565 euro şi vinde această sumă anticipat, la un
curs de 1,15 dolari, obţinând 1.230.000 dolari. Dacă firma decide să
vândă anticipat (forward) euro cu un discont din cursul curent, acest
discont se poate considera ca un preţ plătit pentru asigurarea împotriva
devalorizării euro.
Pieţele valutare la termen (anticipate) permit însă şi speculatorilor
să intre pe piaţă, aceştia fiind interesaţi numai să obţină profit din fluctu-
aţiile cursului de schimb, evitând orice cheltuială imediată de fonduri.
Pe o piaţă în creştere (bull) asupra lirei, speculatorii cumpără la un
curs anticipat pe trei luni, să spunem, de 1,80 dolari pe liră, neinvestind
imediat dolarii dacă nu este cerută o marjă, ei mizând numai pe faptul că
peste trei luni preţul lirei va fi de peste 1,80 dolari, iar dacă acest lucru
este adevărat şi preţul creşte, să spunem, la 1,85 dolari, ei pot cumpăra cu
1,80 dolari prin contractul anticipat (forward) şi vinde imediat cu 1,85
dolari, obţinând un profit pe loc sau preţ deschis.
Pe o piaţă în scădere (bear), speculatorul poate vinde lire anticipat
şi câştiga sau pierde în funcţie de faptul dacă cursul zilei, peste 3 luni, este
sub sau peste cursul contractat.
Speculaţia poate servi unor scopuri folositoare funcţionării pieţelor
valutare, acţionând în sensul stabilizării cursurilor.
Să considerăm o ţară care încearcă să menţină cursul monedei sale
la 20 cenţi, de exemplu, coroana suedeză, guvernul promovând o politică
de menţinere a cursului coroanei în limite de 18-22 cenţi, şi să
presupunem că preţul zilei coboară la 18 cenţi, speculatorii fiind astfel
stimulaţi să cumpere coroane. Guvernul este obligat să intre pe piaţă
pentru a susţine preţul de 20 cenţi, astfel că, dacă cursul se apropie de
plafonul său de 20 cenţi, speculatorii pot decide să cumpere, şi această
cerere suplimentară va tinde să apere cursul de cădere în continuare, iar
dacă cursul ajunge la 22 de cenţi, speculatorii vor vinde coroane,
prevenind astfel creşterea cursului în continuare. Acest tip de speculaţie
stabilizatoare tinde să menţină cursul în cadrul unor limite.
Speculaţia poate fi şi destabilizatoare, în sensul că, dacă cursul
coroanei cade de la 21 la 20 cenţi, speculatorii pot crede că preţul
432

monedei continuă să scadă şi că guvernul este incapabil să menţină cursul
de 21 de cenţi, vânzând coroane (la vedere, dacă deţin monedă, anticipat,
dacă nu deţin) în speranţa că se va devaloriza. Stimulativ pentru acest tip
de speculaţie este faptul că speculatorii vor câştiga mult dacă au dreptate,
dar vor pierde mai puţin dacă s-au înşelat, adică devalorizarea ar putea
merge, să zicem, până la 15 cenţi, în timp ce revalorizarea merge de la 20
la 21 cenţi.
4.3. Arbitrajul dobânzii

Activitatea speculativă poate avea loc fie pe piaţa la termen, fie pe
piaţa la vedere, piaţa la termen (anticipată) fiind numai un segment al
pieţei valutare, cursul anticipat neputând să fie independent de cel la
vedere, legătura dintre ele fiind realizată prin relaţiile dintre ratele
dobânzii din ţările luate în considerare.
Teoria afirmă că, în condiţii normale, discontul anticipat (forward),
sau prima asupra unei monede exprimate în altă monedă, este legat direct
de diferenţa dintre ratele dobânzii în cele două ţări.
Să presupunem că cursurile la vedere şi anticipat la 3 luni au fost
pentru dolarul canadian similare, de 75 cenţi, iar bonurile de trezorerie au
rate ale dobânzii de 3% în SUA şi de 6% în Canada. În acest caz,
americanii pot câştiga vânzând bonuri de trezorerie SUA şi cumpărând
bonuri de trezorerie canadiene, acoperind riscul valutar prin vânzarea
anticipată a dolarilor canadieni. Investitorul american poate acum să
câştige din investiţia sa 6 procente contra a 3 procente, tranzacţie numită
arbitrajul ratei dobânzii.
Acest tip de arbitraj nu este speculaţie, prin această tranzacţie
manifestându-se lipsa de încredere în dolarul american, profitându-se de
oportunitatea avantajului prin cumpărarea de titluri canadiene cu
randament mai mare decât titlurile americane, avându-se încredere că
statul canadian va răscumpăra titlurile la scadenţă. Prin aceasta,
operatorul arbitrajului se acoperă împotriva riscului devalorizării
dolarului canadian, prin cumpărarea anticipată de dolari pe care se
aşteaptă să-i primească peste 3 luni. Dacă mulţi americani vor încerca să
facă acest arbitraj, se pot înregistra următoarele situaţii de presiune:
presiune în sus asupra ratelor dobânzii americane, dacă sunt
vândute titlurile Trezoreriei americane;
433

presiune în sus asupra cursului la vedere al dolarului canadian,
dacă dolarii canadieni sunt solicitaţi pentru a plăti titluri canadiene;
presiune în jos asupra ratelor dobânzii canadiene, dacă vor fi
cumpărate titlurile canadiene;
presiune în jos asupra preţului anticipat al dolarului canadian,
dacă dolarii canadieni sunt vânduţi la termen (anticipat) pentru dolari
americani.
Ca rezultat al acestor efecte, este posibil ca cursul anticipat al
dolarului canadian să scadă, să spunem la 72,7 cenţi, curs la care nu mai
există stimulent pentru arbitrajul ratei dobânzii, nemaiexistând interes de
a se investi în titluri canadiene pentru cele 3 procente adiţionale la rata
dobânzii, deoarece, dacă se va încerca protejarea împotriva riscului
valutar, prin acoperirea pe piaţa la termen (vânzând anticipat pe trei luni
dolari canadieni), se vor pierde peste trei procente, trebuind să se vândă la
termen dolari canadieni cu 72,7 cenţi, comparativ cu 75 cenţi, cât s-a
plătit pentru a se cumpăra la vedere dolari canadieni. Cursul anticipat de
72,7 cenţi este într-adevăr un rezultat al cursului la vedere şi al relaţiilor
dintre ratele dobânzii din cele două ţări, evidenţiindu-se faptul că piaţa la
termen nu este o piaţă independentă.
5. Balanţa de plăţi
În condiţiile sistemului valutar având la bază etalonul aur, cursurile
de schimb se determinau automat, prin compararea valorilor în aur ale
diferitelor unităţi monetare. Dacă, de exemplu, 1 dolar american era
definit prin 0,9 grame de aur, iar 1 liră sterlină prin 2,7 grame de aur,
atunci 1 liră sterlină era egală cu 2,7/0,9=3 dolari.
Elementul esenţial al sistemului bazat pe etalonul aur constă în
capacitatea şi în dorinţa unei ţări de a converti moneda sa în aur, la o rată
fixă. În prezent, nici o ţară nu se angajează să schimbe moneda sa în aur,
la o rată fixă, deşi până în 1971 SUA trebuia să schimbe aur pentru dolari
la 35 dolari uncia, dacă conversia era solicitată de către guverne sau
băncile centrale.
În condiţiile sistemului cursurilor de schimb fixe, ţările aveau un
raport oficial între monedele lor şi dolar sau aur, autorităţile monetare
putând vinde sau cumpăra monedele lor pe piaţa valutară, menţinând
cursul în anumite limite faţă de valoarea oficială.
434

În condiţiile cursurilor de schimb flotante, nivelele la care diferitele
monede se comercializează în raport cu aurul sau cu dolarul sunt deter-
minate prin confruntarea dintre oferta şi cererea de monedă, mulţi factori
implicaţi în cererea şi oferta de monedă fiind reflectaţi în balanţa de plăţi.
Balanţa de plăţi a unei ţări este o înregistrare sistematică a tuturor
tranzacţiilor economice realizate între rezidenţii săi şi rezidenţii restului
lumii (nerezidenţii săi). Unele tranzacţii, constituind creanţe, cresc
drepturile ţării respective asupra monedelor străine, care reprezintă oferta
de monedă străină (cerere pentru monedă autohtonă). Alte tranzacţii,
constituind datorii, cresc drepturile străinilor asupra monedei autohtone,
reprezentând cererea de monedă străină (oferta de monedă autohtonă). În
tabelul nr. 29 este prezentată forma tip a unei balanţe de plăţi, valorile
fiind ipotetice.
Adunând pe ansamblu şi pe categorii de conturi ale balanţei
componentele excedentare (+) cu cele deficitare (–), acestea se vor
echilibra datorită sistemului contabil cu dublă intrare utilizat în
înregistrarea tranzacţiilor internaţionale. Fiecare tranzacţie este o intrare
fie de debit, fie de credit. Dacă un german importă o maşină din Franţa, în
balanţa de plăţi germană importul este un debit, însă creşterea debitelor
sale cu Franţa este un credit în balanţa de plăţi a Franţei.
Dacă, în ansamblu, balanţa de plăţi trebuie să fie echilibrată,
diferitele părţi ale acesteia pot fi dezechilibrate. În exemplul de mai sus,
importurile devansând exporturile, soldul balanţei comerciale este
negativ (-2.969), ca şi soldul contului curent (-2.317), în timp ce o
componentă a contului curent, transferurile curente, înregistrează un sold
pozitiv (+1.143).
Tabelul nr. 29
Balanţa de plăţi tip
Nr. Articol Simbol Sold
0 1 2 3
1 Contul curent net SCC –2.317
11 Balanţa comercială net(sold) SCB –2.969
111 Exporturi E +11.385
112 Importuri I –14.354
12 Servicii net SS – 209
435

0 1 2 3
13 Venituri net SV – 282
14 Transferuri curente net ST +1.143
2 Contul de capital şi financiar net SFC +1.499
21 Contul de capital net SC + 95
22 Contul financiar net SF +1.404
221 Investiţii directe net SID +1.174
222 Investiţii de portofoliu net SIP + 575
223 Împrumuturi pe termen lung şi termen SIL – 350
mediu
224 Împrumuturi tranzacţii net SIT + 1.380
225 Alte tranzacţii financiare net SAF +109
225 Active de rezervă net SAR –1.484
3 Erori şi omisiuni EO +818
Serviciile cuprind fluxuri valutare din activităţile de transport, de

turism, de asistenţă tehnică etc., prezentând un sold net negativ (-209).
Contul veniturilor, care cuprinde fluxuri din dobânzi la creditele
acordate, din dividende, din investiţii de portofoliu şi din muncă, prezintă
un sold negativ (-282), evidenţiind că intrările de valută au fost mai mari
decât ieşirile de valută generate de aceste activităţi.
Transferurile curente, care au înregistrat un sold pozitiv (+1.143),
cuprind în special ajutoare şi fonduri de asistenţă tehnică, pensii etc.
Relaţiile fundamentale ale balanţei operaţiunilor curente sunt
următoarele:
SCB = E – I = 11.385 – 14.354 = -2.969 (148)
SCC = SCB + SS + SV + ST = – 2.969 + (-209 -282 + 1143) = – 2.317 (149)
O mare parte din balanţa de plaţi o reprezintă tranzacţiile financiare
pure, adică fluxuri monetare independente de fluxuri reale. Astfel de
tranzacţii implică investiţii străine care au un sold pozitiv (+1.749),
realizate de către persoane fizice, instituţii financiare şi firme, investiţii
care pot fi directe şi de portofoliu, precum şi împrumuturi şi credite
diverse, care au un sold pozitiv (+1.139), din care +350 împrumuturi pe
termen lung şi termen mediu şi 1380 alte împrumuturi şi credite, de
436

regulă pe termen scurt. În cadrul tranzacţiilor financiare, o componentă
semnificativă o reprezintă acelea realizate cu guvernele şi băncile centrale
străine.
Balanţa de plăţi evidenţiază relaţia de echilibru contabil dintre
fluxurile valutare generate de fluxurile reale, soldul final al acestora fiind
reprezentat de contul curent net, SCC, pe de o parte, şi fluxurile financiare
şi de capital, soldul final al acestora fiind reprezentat de contul de capital
şi financiar, SFC, corectat cu contul de erori şi omisiuni, pe de altă parte,
astfel că avem relaţia de echivalenţă:
SCC ≡ SFS + EO (150)
Cei doi termeni ai relaţiei sunt de semn schimbat, astfel că deficitul
unuia este acoperit de excedentul celuilalt.
Finanţarea externă în sens strict este reflectată în balanţa de plăţi
prin 3 categorii de fluxuri: investiţii directe, investiţii de portofoliu şi
împrumuturi pe termen lung şi mediu.
Dezvoltând relaţia de echivalenţă de mai sus şi utilizând
simbolurile din balanţă se poate scrie relaţia deductivă a valorii finanţării
internaţionale, prezentată mai jos:
SFI ≡ SCC − (SC + SIT + SAF + SAR + EO) =
(151)
= −2.317 − (95 + 1.380 + 109 − 1.484 + 818) = −1.399 um
Luând în considerare semnul schimbat, rezultă că soldul finanţării
externe, conform datelor din balanţă, este de 1.399 um, acest sold
verificându-se prin relaţia directă:
SFI = SID + SIP +SIL = 1.174 + 575 – 350 = 1.399 um (152)
Considerarea unei componente sau alteia a balanţei de plaţi, de
exemplu, balanţa comercială, ca fiind mai semnificativă era valabilă în
condiţiile cursurilor fixe, însă în prezent, când cursurile sunt flotante sau
fluctuante, determinându-se liber pe piaţă, în echilibrarea balanţei de plăţi
fiecare componentă este la fel de importantă, având un rol bine
determinat, măsurile de echilibrare vizând balanţa de plăţi în ansamblu.
Principala preocupare în asigurarea echilibrului balanţei de plăţi
este asigurarea unui curs de schimb al monedei naţionale favorabil, forţa
sau slăbiciunea monedei influenţând caracteristicile şi echilibrul balanţei.
În condiţiile cursurilor fixe, o asemenea influenţă a cursurilor
asupra balanţei nu era posibilă. Dacă, de exemplu, cererea şi oferta de
437

dolari şi franci ar fi evoluat astfel încât cursul francului ar fi tins să scadă,
autorităţile franceze erau obligate să cumpere franci cu dolari, pentru a
menţine preţul în dolari al francului în jurul valorii oficiale, paritare.
Schimbarea zilnică a cursurilor oferea însă puţine informaţii asupra forţei
fiecărei monede. Pentru aceasta trebuia să se analizeze balanţa de plăţi în
scopul de a vedea dacă stabilitatea cursului sau egalitatea dintre cererea şi
oferta de monedă sunt menţinute de către piaţă, deci de către forţele
economice sau prin intervenţiile statului.
Dacă o monedă era supraevaluată, datorită cererii şi ofertei private,
guvernul era obligat să susţină acest curs prin cumpărarea monedei
autohtone, pentru orice ţară existând limite ale acestei intervenţii. Dacă,
eventual, moneda autohtonă era cu adevărat supraevaluată, rezervele de
dolari sau alte rezerve s-ar fi putut să se dovedească insuficiente pentru a
susţine cererea de monedă proprie.
În cazul fluxurilor flotante, discrepanţele între cerere şi ofertă se
reflectă direct în cursul monedei, informaţia privind surplusul sau
deficitul, care se încearcă să fie obţinute din balanţa de plăţi, fiind mai
puţin semnificativă.
Când cursurile erau fixe, avea semnificaţie referirea la deficitul sau
surplusul balanţei de plăţi, o balanţă de plăţi în deficit sugerând că cererea
pentru moneda ţării era mai mică decât oferta la cursul de schimb existent,
în condiţiile cursurilor de piaţă libere această situaţie exprimându-se
printr-un declin al balanţei de plăţi.
Actualul sistem poate garanta, de exemplu, că relaţia între cursul
dolarului şi cel al euro este o relaţie a echilibrului pieţei, dar nu
garantează că cele două ţări vor agrea acest curs. În acest sens, există o
relaţie importantă între cursul unei monede şi balanţa de plăţi, precum şi
între balanţa de plăţi şi evoluţia economiei.
Să presupunem că un euro este vândut pentru 1,75 dolari. Un
american vrea să cumpere, să spunem, un pulover din Germania la preţul
de 30 euro. Deoarece acesta îl costă 52,5 dolari pe american, el ar putea
hotărî să nu-l cumpere. Dacă euro ar fi cumpărat cu 1,6 dolari, puloverul
l-ar costa pe american 48 de dolari şi acesta ar decide să-l cumpere. Deci,
o reducere a cursului euro în dolari va stimula exportul german şi astfel
vor creşte utilizarea muncii şi venitul în Germania. O reducere a cursului
euro va avea, de asemenea, efect asupra importurilor germane din SUA,
care devin mai scumpe şi, deci, germanii îşi vor reduce cumpărarea de
438

bunuri importate din SUA Combinarea expansiunii exporturilor cu
compresiunea importurilor germane din SUA va îmbunătăţi balanţa
comercială a Germaniei cu SUA, logica aceasta aplicându-se în
ansamblul relaţiilor comerciale ale Germaniei.
Desigur, există dezavantaje ale descreşterii valorii monedei
autohtone, creşterea preţurilor mărfurilor importate generând creşterea
costului vieţii, fie direct prin mărfurile destinate consumului populaţiei,
fie indirect prin bunurile consumate în procesele de producţie.
Aceste relaţii dintre evoluţia cursului şi valoarea tranzacţiilor
comerciale externe evidenţiază problemele cu care s-au confruntat
economiile în primii 30 de ani după cel de-al doilea război mondial, în
perioada cursurilor fixe. Dacă se menţineau cursuri prea înalte, se
stimulau importurile, înregistrându-se deficite comerciale, şi invers,
cursuri menţinute la un nivel scăzut generau excedente comerciale.
Sistemul cursurilor flotante nu a fost rezultatul planificat al
acordurilor internaţionale referitor la tipul sistemului internaţional de plăţi
care să stimuleze cel mai bine comerţul internaţional, însă el a fost
generat, într-adevăr, de prăbuşirea sistemului cursurilor fixe care a
prevalat, în forme diverse, în trecut.
În timpul celui de-al doilea război mondial, mecanismul
internaţional de plăţi, de transferuri monetare era complet fărâmiţat,
guvernele exercitând, sub diverse forme, controlul asupra comerţului.
După război, a devenit evidentă necesitatea extinderii cooperării
internaţionale, ceea ce reclama rapida instaurare a unui sistem
multilateral de plăţi internaţionale. În 1944, experţi din 44 de ţări s-au
întâlnit la Bretton Woods, în SUA, pentru a dezbate planurile
monetare după război, unul dintre rezultate fiind crearea Fondului
Monetar Internaţional (F.M.I.)
6. Datoria externă
Creditarea externă, internaţională poate contribui la dezvoltarea
ţărilor debitoare, a agenţilor economici din spaţiul naţional, în condiţiile
în care clauzele acordării împrumuturilor, referitoare la rate ale
dobânzii, scadenţe, termene de graţie etc., sunt favorabile debitorilor, iar
fondurile sunt utilizate adecvat şi eficient, astfel încât să furnizeze
lichidităţile necesare rambursării împrumuturilor şi achitării serviciului
datoriei externe.
439

Creanţele externe reprezintă fonduri băneşti pe care trebuie să le
încaseze un stat sau un agent economic ca urmare a acordării anterioare a
unor împrumuturi unui alt stat sau unui agent economic străin, cu
scadenţe mai mari de 1 an.
Creanţele se sting prin rambursarea împrumuturilor la scadenţă,
prin anularea acestora de către creditorul extern, prin vânzarea creanţelor
unui alt creditor, prin investirea lor, prin cumpărarea de active sau prin
participarea la capitalul debitorului. Creanţele sunt determinate de credite
financiare sau comerciale pe termen mediu sau lung, fiind purtătoare de
dobânzi care se adaugă la sumele pe care trebuie să le primească
creditorul.
Obligaţiile sau angajamentele externe reprezintă credite comerciale
şi financiare primite, cu o scadenţă de 1-20 de ani, care se constituie ca o
datorie a ţării sau a unui agent economic beneficiare ale împrumutului.
Angajamentele externe se sting prin rambursarea creditelor şi a
dobânzilor aferente, prin exportul în contrapartidă de mărfuri sau prin
vânzarea de active în contul datoriei externe.
Finanţarea creanţelor externe se realizează din excedentul contului
curent, al contului comercial din balanţa externă, angajamentele
reflectându-se în deficitul balanţei sau în diminuarea excedentului
acesteia. Finanţarea se face apelându-se la piaţa financiară internaţională,
sub formă de credite sau investiţii de portofoliu, investiţiile directe,
ajutoarele, creditele nerambursabile negenerând datorie externă.
Fluxurile financiare externe îmbracă următoarele forme:
o împrumuturi contractate pe pieţele financiar-bancare interna-
ţionale, generatoare de datorie externă, prezentate mai sus;
o împrumuturi concesionate, acordate în condiţii mai avantajoase
decât cele contractate, generatoare de datorie externă;
o ajutoare financiare, care nu generează datorie externă.
Gestiunea raţională a creanţelor şi datoriilor externe reprezintă o
condiţie fundamentală pentru valorificarea efectelor favorabile ale
fluxurilor internaţionale de lichidităţi; intrările şi ieşirile anuale de
lichidităţi pot evidenţia, în anumite perioade, transferuri negative de
fonduri, serviciul datoriei externe, format prin însumarea rambursării
împrumutului cu dobânzile plătite, depăşind intrările de lichidităţi.
În tabelul nr.30. este prezentată structura funcţională a datoriei
externe a unei ţări, datele fiind ipotetice:
440

Tabelul nr. 30
Structura funcţională a datoriei externe
Nr. Indicatorul An 1 An 2 2-1
1 Stoc datorie externă 2.317 2.465 148
2. Intrări de lichidităţi, inclusiv 329 275 -54
dobânzi
3. Rambursări împrumuturi 196 171 -25
4. Intrări nete de lichidităţi (2-3) 133 104 -29
5. Dobânzi plătite 109 125 16
6. Transfer net de capital (4-5) 24 -21 -45
7. Serviciul datoriei externe (3+5) 305 296 -9
Evoluţia ciclică a datoriei externe generează periodic crize ale

datoriei externe, formele de manifestare a acestora fiind diverse:
• transfer invers de lichidităţi, exprimat prin intrări nete negative
de fonduri;
• încetarea rambursării datoriei externe;
• apariţia şi creşterea valorii arieratelor datorită incapacităţii de
plată;
• angajarea altor resurse pentru rambursare, precum conversia
datoriei în active.
Datoria externă se poate exprima în două modalităţi:
¾ prin indicatori absoluţi, prin mărimea valorică a unor variabile
relevante ale datoriei, precum stocul datoriei externe, serviciul datoriei
externe, intrări nete de lichidităţi etc., cum se constată în tabelul nr. 29;
¾ prin indicatori relativi, prin raportarea indicatorilor absoluţi la
alţi indicatori financiari şi economici relevanţi, asemenea indicatori fiind:
• Gradul de susţinere a datoriei externe prin export de mărfuri şi
servicii, gde, prin raportarea încasărilor din export, EMS, la datoria
externă totală, DET:
EMS
gde = × 100 (153)
DET
• Gradul de îndatorare, gî, prin raportarea datoriei externe totale,
DTE, la produsul naţional brut, PIB:
441

DTE
gi = × 100 (154)
PIB
• Rata serviciului datoriei externe, rsd, prin raportarea serviciului
datoriei externe, SDE, la valoarea încasărilor din exportul de bunuri şi
servicii, EMS:
SDE
rsd = × 100 (155)
EMS
Diminuarea efectelor negative, adesea propagate şi generalizate,
dispune de anumite căi de acţiune, precum:
• reducerea deficitului contului de plăţi curente de către debitori;
• anularea sau reeşalonarea de către creditori a plăţilor aferente
datoriei externe;
• evitarea transferului invers de lichidităţi în cazul debitorilor
supraîndatoraţi;
• reducerea ratelor dobânzilor aferente împrumuturilor externe;
• conversia unei părţi din datoria externă în active interne;
• extinderea pieţelor secundare ale creanţelor externe.
România a înregistrat, după 1990, o creştere continuă a stocului
datoriei externe, în 2005 acesta fiind de 24,4 mld. euro, de 5,8 ori mai
mare decât în 1995, şi de 2,2 ori mai mare decât în 2000, creşterea faţă de
2004 fiind de 6 mld. euro. În prezent, datoria externă reprezintă 33% din
PIB, în acest sens ponderile datoriei externe în PIB a altor ţări, în anul
2004, au fost în Ungaria: 69%, Polonia: 42,9%, Cehia: 37%, Slovacia:
64%, Bulgaria: 63%.
În ultimii ani, în România, cele mai multe împrumuturi externe au
fost contractate de către sectorul privat, majorarea datoriei realizându-se
preponderent prin sectorul financiar, care a atras fonduri externe,
acordând clienţilor împrumuturi la dobânzi mai mari ca pe piaţa externă.
Rata plătită în dec. 2005 a fost de 1 mld. euro, egalând întregul
serviciu al datoriei pe anul 1996, pentru plata ratelor făcându-se apel la
piaţa valutară, expunerea la riscul de curs fiind semnificativă.
Relevant este faptul că dacă, în alte ţări, creditele externe au fost
folosite pentru dezvoltarea infrastructurii, în România 80% din fondurile
externe au fost orientate, de către sectorul bancar, pentru finanţarea
consumului populaţiei.
442

7. Instituţii internaţionale de finanţare
7.1. Instituţionalizarea financiară internaţională

Instituţionalizarea financiară internaţională a fost determinată
iniţial de circumstanţe, de nevoi temporare, adesea circumscrise regional,
acestea având însă efecte semnificative la nivel mondial, astfel că în
peisajul internaţional instituţiile conjuncturale, interimare, consolidate
treptat, sunt dominante. Însuşi FMI reprezintă, de fapt, o asemenea
instituţie financiară internaţională. Schimbarea cadrului instituţional
internaţional, în domeniul finanţelor, este dificil de realizat, deoarece
instituţiile deja existente sunt greu de desfiinţat, iar crearea altor instituţii
trebuie să devină o necesitate evidentă, atâta timp cât cele existente sunt
atât de numeroase. Experienţa demonstrează că numai dezechilibre şi
crize financiar-economice puternice determină construcţii instituţionale
noi, precum instituţiile Bretton Woods, Comunitatea Europeană, reluate,
după o scleroză instituţională de 20 ani, la sfârşitul anilor ’70, prin crearea
Sistemului Monetar European în contextul dorinţei formale de a se
instaura o ordine economică şi financiară internaţională.
Toate instituţiile financiare internaţionale se ghidează după trei
principii de bază: promovarea libertăţii comerciale şi a fluxurilor
financiare, asigurarea asistenţei financiare de specialitate în vederea men-
ţinerii stabilităţii economice şi financiare, elaborarea politicilor econo-
mice şi financiare luând în considerare interesele comunităţii mondiale.
Instituţiile financiare internaţionale sunt apolitice, ele respectând
statutul politic şi economic al fiecărei ţări, evaluarea cererilor de acordare
a împrumuturilor bazându-se numai pe analize tehnice, economice şi
financiare.
Sistemul instituţiilor financiare mondiale se bazează pe existenţa
unor organizaţii regionale, în cadrul cărora ţările membre să-şi exprime
interesele, aceasta nefiind un obstacol al promovării mondializării, a
globalizării instituţionale, integrarea financiară regională trebuind să fie
deschisă spre exterior, să stimuleze interesul pentru consultări internaţionale.
Gestionarea problematică a crizelor financiare internaţionale,
orientarea inechitabilă şi politică a fluxurilor financiare internaţionale,
dezvoltarea şi expansiunea asimetrică a pieţelor financiare internaţionale,
obturitatea deciziilor financiare internaţionale şi a efectelor acestora,
443

stagnarea şi reducerea afacerilor reale şi dirijarea acestora spre
satisfacerea nevoilor elitiste etc. sunt eşecuri recunoscute ale sistemului
instituţional internaţional, ale celui financiar îndeosebi.
Evoluţia instituţionalizării financiare depinde de beneficiile
acesteia, sub mai multe aspecte: al mediului înconjurător, al stabilităţii
economice, al atenuării sărăciei mondiale. Calitatea acestor instituţii
va depinde de modul cum va fi realizată globalizarea, de interesele pe
care le promovează; de exemplu, promovarea de către FMI a
intereselor pieţelor financiare, în detrimentul scopului său originar,
acela al finanţării prin ajutoare a ţărilor aflate în dificultate, în
condiţiile în care această instituţie consideră că serveşte intereselor
generale prin liberalizarea pieţelor de capital.
Problema esenţială rezidă în principiile după care se ghidează
aceste instituţii, şi în acest sens nu inflaţia este problema, ci sărăcia;
statele vor trebui să joace un rol sporit în finanţarea internaţională vizând
dreptatea şi coeziunea socială, fiind evident că este nevoie de instituţii
publice internaţionale care să stabilească principii şi reguli.
Segmentarea şi fragmentarea domeniilor care reclamă intervenţia
financiară internaţională, dirijarea fluxurilor financiare internaţionale de
către pieţe centrate pe câştig, oarbe la problemele pe care ele însele le
generează, externalităţile fiind una dintre acestea, luarea în considerare a
interdependenţelor mondiale impun crearea şi dezvoltarea unor instituţii
financiare care să-şi orienteze activitatea spre realizarea unor obiective
sociale, politice şi economice prin instrumente financiare, centrate pe
acţiunea colectivă şi pe responsabilizarea centrelor generatoare în mod
real de perturbaţii şi crize, cele care constituie, în ultimă instanţă,
rădăcina acestora.
Modificarea instituţională cea mai importantă care se impune
pentru orientarea finanţării internaţionale spre obiective reale o reprezintă
reconstrucţia managementului instituţiilor, al procedurilor de adoptare şi
implementare a deciziilor şi transparenţei efectelor acestora.
Orientarea activităţilor celor două instituţii financiare internaţi-
onale de bază –FMI şi BM– se impune să vizeze evidenţierea perico-
lelor liberalizării pieţelor financiare, reformarea reglementărilor cu
privire la datorii, îmbunătăţirea reglementării şi supravegherii
sistemului bancar, ameliorarea gestiunii riscurilor pe pieţele financiare,
promovarea sistemelor de protecţie socială, extinderea asistenţei
444

financiare participative a ţărilor finanţate, reconversia şi activizarea
datoriilor externe etc.
Comunitatea internaţională, îndeosebi componenta dezvoltată a
acesteia, se orientează spre reformarea instituţiilor financiare
internaţionale pornind de la realitatea existenţei unor interdependenţe,
încă necunoscute, între toate elementele evoluţiei mondiale, a unei reţele
în care nu există decât parteneri, eliminarea de pe piaţa financiară a unor
parteneri, segregarea şi polarizarea fluxurilor financiare internaţionale,
circumscrierea acestora unor obiective închise, autoperturbatoare etc.,
complicând şi distorsionând funcţionarea adecvată a pieţelor financiare,
deturnând evoluţia fluxurilor spre scopuri contradictorii, perverse,
adverse.
6.2. Fondul Monetar Internaţional

Obiectivele FMI, stabilite prin articolele Acordului de creare a
acestuia, vizau promovarea cooperării internaţionale, facilitarea
expansiunii şi a creşterii echilibrate a comerţului internaţional, menţinerea
nivelului de trai real şi al utilizării muncii, promovarea stabilităţii
valutare, asistenţă în stabilirea unui sistem multilateral de plăţi şi
eliminarea restricţiilor valutare, furnizarea de fonduri pentru ajustarea
balanţelor de plăţi, scurtarea duratei şi micşorarea gradului de
dezechilibru ale balanţei de plăţi.
Pentru ca ţările membre să nu recurgă la control valutar sau la
barter, inadecvate comerţului multilateral, Fondul pune la dispoziţia
ţărilor membre resurse financiare necesare pentru a rezolva problemele
conjuncturale de balanţă, neimplicându-se însă în cazul unor dezechilibre
cronice ale balanţei de plăţi.
Fiecare membru contribuie la Fond cu o sumă, în aur sau în valută,
în funcţie de mărimea PIB. Un membru cu o balanţă de plăţi în dificultate
poate cumpăra valută de la Fond contra monedă autohtonă, valuta
cumpărată trebuind să fie acceptată în schimburile internaţionale
multilaterale, cantitatea de valută cumpărată neputând depăşi 25% din
contribuţia anuală a ţării respective.
În prezent, utilizarea resurselor Fondului a devenit, mai degrabă,
un privilegiu decât un drept al membrilor săi, pentru vânzarea de sume
mici Fondul nepunând restricţii, însă pentru a trage sume maxime
445

ţările trebuind să demonstreze că vor depune eforturi pentru corectarea
problemelor de balanţă. Totodată, Fondul impune unele obligaţii
ţărilor cu surplusuri de balanţă, astfel că dacă constată diminuarea
periculoasă a ofertei unei monede particulare, datorită excedentelor
excesive de balanţă din ţara respectivă, Fondul o poate declara
„monedă rară”, iar dacă situaţia devine mai serioasă, Fondul poate
„raţionaliza” moneda rămasă între membri sau poate autoriza membrii
să impună restricţii valutare în relaţia cu moneda rară, în timp ce ţările
cu deficit de balanţă sunt obligate să nu impună restricţii tranzacţiilor
curente, decât în cazuri aprobate de Fond.
Datorită creşterii cotelor contributive la Fond, un nou pas important
de extindere a potenţialului de împrumut a fost făcut prin crearea, în
1968, a unui nou activ financiar internaţional, Drepturile Speciale de
Tragere (DST), repartizat între membri, în funcţie de contribuţia acestora
la Fond, fiecare ţară trebuind să accepte DST de la oricare ţară care-i
oferă pentru a rezolva obligaţiile din balanţa de plăţi, un membru al
Fondului putând transfera DST unei alte ţări în scopul de a cumpăra
propria sa monedă, cu condiţia ca cealaltă ţară să accepte DST.
Bazându-se pe aur, a cărui ofertă era limitată, creşterea rezervelor
nefăcând faţă creşterii cererii de valută, determinată de expansiunea
comerţului internaţional, Sistemul Monetar Internaţional al cursurilor
fixe, creat la Bretton Woods, nu a funcţionat suficient de bine şi de mult
timp, precum se anticipase prin acord; una din problemele cu care s-a
confruntat acest sistem au fost modificările, relativ frecvente, anticipate,
ale valorii paritare a monedelor, modificări neagreate totuşi de ţările
membre, care erau refractare şi la măsurile de îmbunătăţire a balanţei
internaţionale prin sacrificarea obiectivelor interne de dezvoltare,
restricţiile promovate în relaţiile comerciale externe prejudiciind
economiile interne, ridicând obstacole în calea interdependenţei
economiilor, destabilizând sistemul în ansamblu.
Cursurile flotante au evidenţiat faptul că afacerile şi tranzacţiile
financiare internaţionale pot fi uşor şi eficient orientate în sistemul
cursurilor flotante, instituţiile şi pieţele dezvoltându-se astfel încât
oamenii de afaceri să poată obţine finanţări, să cumpere şi să vândă
bunuri în spaţiul internaţional, fără a-şi asuma riscuri valutare mai mari
decât în cazul cursurilor fixe.
446

6.3.Banca Mondială
Dezvoltarea unui puternic sistem internaţional de comerţ şi de
investiţii a reclamat dezvoltarea şi creşterea economică a ţărilor
subdezvoltate, constituirea unor mijloace pentru a canaliza fondurile în
scopul dezvoltării economice a acestor ţări şi al reconstrucţiei Europei
devastate de război. În acest sens, a fost creată Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), independentă de FMI, însă
strâns legată de acesta.
Dacă ambele organisme au membri comuni, contribuţiile fiind
colectate conform puterii economice a fiecărei ţări, FMI utilizează
fondurile pentru finanţări pe termen scurt şi mediu, în timp ce BIRD
realizează finanţări pe termen lung.
Ţările subdezvoltate îşi extind şi diversifică importurile de bunuri
pentru consumul populaţiei, pentru investiţii necesare dezvoltării, acestea
crescând odată cu veniturile respectivei ţări, care trebuie să fie capabile
să plătească importurile.
BIRD nu este o instituţie caritabilă, ea finanţând proiecte care vor
trebui să-şi ramburseze împrumuturile din veniturile generate, plata
făcându-se în valute puternice. Banca acordă împrumuturi pentru
completarea fondurilor pe care ţara respectivă trebuie să le obţină din alte
surse, proprii sau împrumutate, ratele dobânzii fiind destul de ridicate,
finanţarea din partea Băncii garantând celorlalţi investitori seriozitatea şi
solvabilitatea proiectului finanţat.
Aceste operaţiuni nu necesită fluxuri directe de fonduri de la Bancă,
garanţiile constând adesea din faptul că banca nu solicită ţărilor membre
să plătească toată contribuţia lor la bancă, fonduri suplimentare fiind
alocate numai dacă este necesar, multe dintre împrumuturi provenind din
vânzarea de titluri de către bancă pe pieţele mondiale de capital.
Finanţarea internaţională nu reprezintă finanţare numai pe proiecte
solide, care să accelereze dezvoltarea economică a ţării respective, ci şi
pentru proiecte mai riscante; în acest sens, au fost constituite anumite
aranjamente instituţionale.
Asociată B.I.R.D. şi creată în 1956, Corporaţia Financiară Inter-
naţională (CFI) finanţează firmele private din ţările subdezvoltate, fără
garanţii guvernamentale, ratele şi condiţiile de rambursare fiind negociate
şi nefiind diferite de cele ale BIRD.
447

Constituită în 1959, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare
(AID) acordă împrumuturi în condiţii foarte avantajoase în ceea ce
priveşte ratele dobânzii şi scadenţele, rambursarea putându-se face în
monedă naţională.
Cele trei instituţii dispun de acelaşi management şi resurse, fiind
cunoscute împreună ca Banca Mondială, împrumuturile acesteia
acoperind o gamă foarte extinsă de activităţi.
6.4. Alte instituţii financiare internaţionale

Banca Reglementărilor Internaţionale (BRI), constituită la Basel,
în urma Conferinţei de la Haga, din 1930, reprezintă o Bancă centrală a
băncilor centrale naţionale, permiţând realizarea unor aranjamente
internaţionale care să sprijine funcţionarea sistemului financiar
internaţional.
Au fost create, de asemenea, instituţii financiare regionale,
sprijinite de către ţările dezvoltate:
Banca Europeană de Investiţii (BEI), constituită în 1957, are ca
obiectiv să contribuie, prin garanţii şi colaborări, la dezvoltarea şi
asigurarea echilibrului în Comunitatea Europeană (UE) şi să susţină ţările
europene defavorizate, cele din Europa de Est şi Centrală, în scopul inte-
grării în economia mondială, banca finanţând şi ţări din afara Comunităţii.
Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD),
înfiinţată în 1989, dispune din 1992 de un Fond European de Investiţii
(FED), care asigură garantarea unor finanţări pe termen lung din
domeniul infrastructurilor, banca sprijinind ţările membre să înfăptuiască
reforme structurale şi sectoriale.
Banca de Dezvoltare Interamericană (BDIA), creată în 1959, asistă
financiar ţările din America Latină, împrumuturile beneficiind de clauze
mai blânde decât cele de la BIRD, rambursarea făcându-se în moneda
locală.
Banca Asiatică de Dezvoltare, BAD, constituită în 1966, finanţează
dezvoltarea din Asia, Japonia fiind un contribuabil major la această
bancă, ce are o politică mai conservatoare decât celelalte instituţii
financiare internaţionale.
Fondul African de Dezvoltare (FAD), constituit în 1973, furnizează
împrumuturi accesibile ţărilor africane, ţările dezvoltate contribuind cu
sume încă mici la acest fond.
448

SUMARUL CAPITOLULUI
Finanţarea de către stat a serviciilor publice se realizează fie prin
impozitare, care reprezintă un transfer obligatoriu şi fără contrapartidă
directă de fonduri către stat, şi împrumuturi publice, care reprezintă un
transfer voluntar, presupunând rambursarea sumei împrumutate şi
plata unei dobânzi, ca preţ al serviciului de împrumut prestat de către
cei care împrumută statul, împrumuturile publice fiind sursa generică
a datoriei publice.
Împrumutul public se concretizează în achiziţionarea, de către
diverşi investitori, a titlurilor de stat, cu scadenţe diferite şi rate ale
dobânzii atractive, în condiţii reduse de risc, problema principală a
gestiunii datoriei publice constând în armonizarea scadenţelor şi
refinanţarea pe termen scurt a datoriei publice pe termen lung, în condiţii
favorabile atât statului, cât şi investitorilor.
Titlurile de stat, utilizate pentru finanţarea publică, pot fi
comercializabile, adică pot fi vândute pe piaţa financiară, precum
bonurile, biletele şi obligaţiunile, şi necomercializabile; în plus, există
titluri speciale, emise pentru finanţarea anumitor acţiuni ale statului.
Titlurile îmbracă diverse forme, în funcţie de maturitate, de modul
de amortizare şi răscumpărare, de disconturile ataşate, tranzacţio-
nabilitatea lor depinzând de relaţia dintre ratele proprii ale dobânzii şi
ratele altor titluri alternative, în perioadele de criză, de recesiune,
rambursarea titlurilor accentuându-se.
Datoria publică reflectă evoluţia soldurilor bugetare deficitare, fiind
alimentată prin diferenţa dintre împrumuturile angajate şi rambursările
efectuate, suma dintre rata împrumuturilor rambursate şi plăţile cu
dobânda perioadei reprezentând serviciul datoriei publice. Criterial,
datoria publică poate fi internă sau externă, de bază sau flotantă, pe
termen scurt, aceasta putând fi consolidată prin împrumuturi pe termen
lung; în termeni reali, datoria publică mondială a crescut în secolul XX de
cca 700 ori.
Finanţarea datoriei publice depinde de starea bugetului de stat,
bugetul fiind continuu într-o stare de dezechilibru, înregistrând deficite
zilnice, săptămânale, lunare, trimestriale, anuale şi reclamând deci
finanţare prin împrumuturi publice, problema principală reprezentând-o
rambursarea împrumutului, sub două aspecte, al ratelor dobânzii şi al
449

scadenţelor. Nevoia masivă de împrumuturi publice, în anumite perioade,
poate determina dezechilibre în sistemul bancar; pentru evitarea efectelor
dezechilibrante se utilizează mecanismul autonom de transfer bazat pe
sistemul de conturi de împrumuturi şi impozit.
Descentralizarea administrativă a managementului public a impus
creşterea resurselor financiare ale bugetelor locale, finanţarea cheltuielilor
publice locale implicând angajarea de împrumuturi, realizate îndeosebi
prin emisiunea de titluri municipale, în particular obligaţiuni municipale,
statul favorizând piaţa împrumuturilor locale prin subvenţii sau
defiscalizare. Vânzarea obligaţiunilor municipale se realizează prin
licitaţie, scadenţele fiind pe termen lung, piaţa titlurilor municipale
înregistrând o diminuare a participării băncilor ca investitori şi creşterea
ponderii investitorilor instituţionali, precum fondurile mutuale.
Finanţarea internaţională reprezintă o componentă esenţială a
fluxurilor internaţionale de lichidităţi, îmbrăcând următoarele forme:
rambursabilă indirect, nerambursabilă şi împrumuturile pe termen lung;
plasamentele internaţionale de titluri se realizează pe pieţele internaţio-
nale de capital de către bănci, consorţii bancare şi burse de valori
internaţionale.
Creditul internaţional, sub cele două forme: comercial şi financiar,
reprezintă împrumut pe termen scurt sau mediu, creditul comercial
neconstituindu-se în datorie externă, acesta fiind generat prin operaţiunile
comerciale şi susţinând aceste operaţiuni.
Derularea operaţiunilor de finanţare internaţională parcurge patru
etape: acumularea, evaluarea, dirijarea şi transferarea fondurilor (ADET).
Realizarea tranzacţiilor financiare internaţionale, a activităţilor
comerciale, de investiţii şi de împrumuturi implică existenţa şi funcţio-
narea pieţelor valutare, care permit schimbul de monedă, conversia
monetară şi echilibrarea cursurilor valutare în funcţie de condiţiile pieţei.
În condiţiile cursurilor flotante, stabilite pe piaţă, finanţarea
internaţională se confruntă cu riscuri specifice pieţelor financiare
internaţionale, precum: valutar, de rată, de preţ, de ţară şi politic,
protejarea împotriva riscurilor realizându-se prin instrumente adecvate,
tehnicile de acoperire a riscurilor, precum contractele la termen,
opţiunile, swaps-urile, hedgingul creând o piaţă specială, piaţa
derivativelor. Utilizarea instrumentelor şi tehnicilor de protejare şi
acoperire împotriva riscurilor are loc în cadrul operaţiunilor de arbitraj
450

valutar şi de rată, dar şi al operaţiunilor speculative, unele operaţiuni
speculative contribuind la stabilizarea pieţei valutare.
Totalitatea fluxurilor valutare de intrări şi ieşiri ale unei ţări,
inclusiv cele determinate de finanţarea internaţională, se reflectă contabil
în balanţa de plăţi, relaţia fundamentală a acesteia fiind echivalenţa dintre
soldul fluxurilor valutare generate de fluxuri reale, preponderent de cele
comerciale de export şi import, şi soldul fluxurilor valutare generate de
intrările şi ieşirile de capital, împrumuturi prin credite bancare şi
comerciale sau tranzacţionări de titluri, tranzacţii monetare, relaţie
corectată prin contul de regularizare al erorilor şi omisiunilor.
Echilibrul balanţei de plăţi se realizează diferit în condiţiile
cursurilor fixe şi ale cursurilor flotante, în ultima situaţie cererea şi oferta
de monedă proprie, determinată de fluxurile cuprinse în balanţă,
determinând deficite sau excedente ale unuia din cele două conturi
esenţiale – curent sau financiar – care trebuie compensate de mişcarea în
sens invers a celuilalt cont.
Datoria externă cuprinde totalitatea, la un moment dat, a stocului
de angajamente financiare externe, pe termen mediu şi lung, ale unei ţări,
suma din datorie rambursată anual, la care se adaugă dobânzile plătite
anual în contul datoriei, ce formează serviciul datoriei externe; gestiunea
raţională a datoriei externe reprezintă o condiţie fundamentală pentru
valorificarea efectelor favorabile ale fluxurilor internaţionale de
lichidităţi, intrările şi ieşirile anuale de lichidităţi putând înregistra, în
anumite perioade, transferuri negative de fonduri.
Diversele aspecte ale datoriei externe se exprimă prin indicatori
absoluţi, precum volumul datoriei, datoria externă publică, serviciul
datoriei, şi îndeosebi prin indicatori relativi, precum gradul de îndatorare,
gradul de susţinere prin export, rata serviciului datoriei externe.
Finanţarea internaţională este reglementată, supravegheată,
sprijinită, stimulată şi asistată de un ansamblu de instituţii financiare
internaţionale, construcţia instituţională actuală fiind declanşată după cel
de-al doilea război mondial, la Bretton Woods, prin constituirea FMI, şi
continuată prin crearea unui sistem de instituţii financiare cu vocaţie
mondială (BIRD, BM, BRI) şi regională (BEI, BERD, BAD, BDIA).
451

TERMENI-CHEIE
Aranjament internaţional Arbitraj
Arbitraj al dobânzii Asociaţia Internaţională de
Dezvoltare (AID)
Balanţa comercială Balanţa de plăţi
Banca Europeană de Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BIRD) (BERD)
Banca Mondială (BM) Banca Reglementărilor
Internaţionale (BRI)
Bancă internaţională Centru financiar internaţional
Certificat de trezorerie Consolidarea datoriei
Consorţiu bancar Cont curent al balanţei
Cont de capital al balanţei Cont financiar al balanţei
Conversia împrumutului Creanţă externă
Creditare internaţională Credit public
Datorie externă Datorie publică
Datorie publică de garantare Datorie publică externă
Datorie publică internă Drept Special de Tragere (DST)
Finanţare internaţională Finanţare locală
Finanţare publică Finanţarea statului
Flux internaţional de lichidităţi Fondul Monetar Internaţional (FMI)
Gestiunea datoriei Grad de îndatorare
Instituţie financiară internaţională Instituţie financiară regională
Investiţie de portofoliu Investiţie directă
Piaţa financiară internaţională Piaţa valutară internaţională
Plafonarea datoriei publice Plasament internaţional de titluri
Refinanţarea datoriei Serviciul datoriei publice
Sistemul Monetar Internaţional Sold al balanţei comerciale
(SME)
Subvenţionarea împrumutului Trezorerie publică
452

ÎNTREBĂRI ŞI TESTE DE AUTOEVALUARE
• Precizaţi diferenţele dintre finanţarea serviciilor publice de către
stat prin impozitare şi finanţarea prin împrumuturi publice.
• Precizaţi care dintre următoarele variabile sunt folosite pentru
determinarea gradului de îndatorare: serviciul datoriei interne, produsul
intern brut, datoria externă, exporturi de mărfuri şi servicii, contul curent
al balanţei de plăţi.
• Tehnici de acoperire a riscurilor de pe pieţele financiare
internaţionale sunt: swapul, garanţia, leasingul, contractul la termen,
opţiunea. Precizaţi care tehnică nu a fost enumerată şi care dintre cele
enumerate nu reprezintă o tehnică.
• Care este deosebirea dintre FMI şi BIRD în ceea ce priveşte
finanţarea?
• Precizaţi ce sunt obligaţiunile seriale, când sunt utilizate şi care
este avantajul acestora.
• Care este problema principală a Trezoreriei în ceea ce priveşte
datoria publică?
• Riscuri specifice pieţei financiare internaţionale sunt: riscul
politic, riscul de rată, riscul de curs, riscul de ţară şi riscul de
insolvabilitate. Precizaţi care risc nu este specific acestei pieţe şi ce risc
nu a fost enumerat.
• Care sunt problemele esenţiale ale amortizării împrumutului, în
particular, ale împrumutului public, şi ce înseamnă buget public de
funcţionare?
• Explicaţi efectul redistributiv al împrumutului public.
• Ce reprezintă datoria publică şi serviciul datoriei publice?
• Evidenţiaţi deosebirea dintre BEI şi BERD în ceea ce priveşte
finanţarea.
• Alegerea titlurilor publice de către investitori se face conform
următoarelor criterii principale: scadenţa, gradul de lichiditate,
amortizarea împrumutului, randamentul, riscurile comparative. Care
dintre criteriile enumerate nu este un criteriu principal?
• Explicaţi care este problema esenţială a datoriei publice şi
evidenţiaţi factorii limitativi ai datoriei publice.
453

• Explicaţi ce se întâmplă cu împrumuturile unei ţări primite din
exterior atunci când moneda naţională se devalorizează şi care este efectul
asupra balanţei de plăţi.
• Precizaţi deosebirea dintre investiţiile internaţionale directe şi
cele de portofoliu, precum şi în ce situaţie plasamentul de titluri devine
investiţie de portofoliu.
• Forme ale creditului internaţional sunt: linia de credit, creditul
comercial, creditul bancar, creditul interguvernamental, creditul financiar.
Precizaţi formele corecte de credit internaţional.
• Care este diferenţa dintre contul curent şi contul comercial din
cadrul balanţei de plăţi şi care este relaţia dintre acestea?
• Ce se întâmpla cu echilibrul balanţei de plăţi, în condiţiile
cursurilor fixe, dacă moneda autohtonă era supraevaluată, şi care era
atitudinea guvernului din ţara respectivă?
¾ Moisuc Constantin (coord.), Relaţii valutar-financiare
internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002.
¾ Moisuc Constantin (coord.), Finanţe şi plăţi internaţionale,
¾ Moşteanu Tatiana, Buget şi trezorerie publică, Editura DU-Style,
Bucureşti, 2000.
Prinntice-Hall.Inc, USA, 1979.
¾ Riehl Heinz, Rodriguez Rita M., Foreing exchange and money
markets, McGraw Book Company, New York, 1999.
454

XII. PERSPECTIVELE ACTIVITĂŢII BANCARE
SCOPUL CAPITOLULUI îl constituie evidenţierea şi explicarea

tendinţelor evoluţiei viitoare a activităţii bancare, prezentarea caracte-
risticilor definitorii ale acestei evoluţii.
OBIECTIVE:
• Înţelegerea interactivităţilor operaţiilor financiare bancare şi
nonbancare, a întrepătrunderii instituţionale şi instrumentale şi a formelor
de realizare a acestora în contextul expansiunii activităţii bancare.
• Prezentarea tendinţelor internaţionalizării activităţilor bancare în
ceea ce priveşte organizarea, reglementarea şi operaţionalizarea
serviciilor bancare în scopul realizării eficiente a tranzacţiilor bancare
într-un mediu caracterizat prin diversificarea riscurilor.
• Evidenţierea perspectivelor evoluţiei activităţilor băncilor într-un
spaţiu concurenţial global, regional şi naţional, insuficient controlat şi
în condiţiile expansiunii serviciilor bancare în structuri instituţionale
nonbancare.
INTRODUCERE
Evoluţia viitoare a activităţilor bancare va semnifica afirmarea
puternică a băncilor pe pieţele internaţionale, transformarea produselor şi
serviciilor bancare, reconstrucţia organizatorică a băncilor în sensul
afirmării acestora ca generatoare şi purtătoare ale noilor forme de monedă
şi instrumente monetare, banca păstrându-şi natura activităţilor, însă
modificându-şi modalităţile de realizare a acestora.
Expansiunea băncilor pe pieţele financiare, prin transformarea şi
integrarea acestora, internaţionalizarea activităţilor bancare şi finan-
ciarizarea acestora, pătrunderea băncilor în domenii de activitate
nonbancară, prin integrarea acestora în holdinguri şi conglomerate
455

financiar-bancare, promovarea armonizării reglementative internaţio-
nale, diversificarea riscurilor, interconectarea şi propagarea lor,
extinderea produselor, serviciilor şi instrumentelor bancare de substituţie,
de susţinere şi acoperire, accentuarea şi accelerarea proceselor de
concentrare, descentralizare şi concertare a activităţilor bancar constituie
numai câteva fenomene diverse care vor caracteriza perspectivele
activităţilor bancare.
Ultimele decenii au indus activităţii bancare un puternic proces de
transformare, de adaptare la noile condiţii ale dinamicii economice,
condiţii la crearea cărora activitatea bancară a contribuit semnificativ. În
acest sens, susţinută de o tehnologie revoluţionară în operaţionalizarea
activităţilor şi în diseminarea informaţiilor, activitatea bancară şi-a
transformat însuşi conţinutul, obiectul de activitate, moneda, având
aproape complet esenţă şi caracteristici bancare, forma bancară de
manifestare a monedei transformându-i conţinutul, afectându-i esenţa.
Diversitatea transformărilor înregistrate de sistemul bancar poate fi
abordată din trei perspective interdependente:
¾ perspectiva compoziţională, vizând îndeosebi expansiunea
activităţilor bancare pe pieţele financiare, multiplicarea instrumentelor,
produselor, tehnicilor;
¾ perspectiva spaţială, care se referă în special la internaţiona-
lizarea şi interconectarea activităţilor bancare, la reconfigurarea organiza-
ţională a acestora;
¾ perspectiva temporală, abordând viitorul activităţilor bancare,
viitor influenţat îndeosebi de noile tehnologii informatice de operare şi
transmitere a informaţiilor.
1. Expansiunea bancară
1.1. Transformarea activităţii bancare

Înţelegerea expansiunii bancare nu se poate realiza în afara
operaţiunilor şi pieţelor financiare; trecerea prin viaţa financiară a
activităţii de specialitate bancară devine indispensabilă, domeniul
financiar rămânând cheia de boltă a unei înţelegeri multidimensionale a
ceea ce se întâmplă astăzi şi se va întâmpla în viitorul mai mult sau mai
puţin apropiat, mai mult sau mai puţin extins.
456

Expansiunea bancară poate fi abordată, în acest sens, într-o dublă
perspectivă: pătrunderea băncilor pe pieţele financiare; pătrunderea
instituţiilor nonbancare în activitatea bancară.
a) Intruziunea firmelor nondepozit în activitatea bancară
Intruziunea nonbăncilor se concretizează în abilitatea clienţilor de a
transfera valoare pe piaţa fondurilor mutuale şi manageriale, fondurile de
pe piaţa monetară prezentând o atractivitate semnificativă în comparaţie
cu cele gestionate în sistemul clasic al depozitului.
Firmele de valori mobiliare au început să ia în considerare şi active
şi pasive bancare pentru realizarea propriilor obiective, unele dintre ele
începând prin brokerajul cu certificate de depozit şi, respectiv, active
bancare, transformându-le astfel în noi linii de produs specific, aceleaşi
firme găsind şi implementând intrări pe piaţa produselor bancare, fără a
face obiectul limitărilor şi interdicţiilor aplicate, de obicei, holdingurilor
bancare sub raportul permisivităţii.
b) Societăţi bancare şi nonbancare. Activitate de bază şi ataşată
De cealaltă parte se situează băncile şi activitatea bancară propriu-zisă,
prin care înţelegem cele două complementare: depozitele şi împrumutul.
Abordarea mixului activităţilor bancare şi nonbancare porneşte de
la definiţia unei bănci, imaginabilă în sisteme legislative diferenţiate.
O bancă în proprietatea unei (altei) corporaţii se supune
prevederilor asupra holdingului bancar(HB), în sensul că acceptă şi
gestionează depozite şi întreprinde împrumuturi cu caracter comercial, în
timp ce formarea de noi bănci („de nuovo”) sau achiziţia unei bănci de
către o firmă industrială, comercială, de investiţii, valori mobiliare sau
asigurări sunt asimilate, prin definiţie, băncii comerciale.
Firma achizitoare formează bănci care sau acceptă depozite, sau
acordă împrumuturi, neefectuând ambele tipuri de operaţii în mod
concomitent, de aici rezultând definiţia societăţii nonbancare.
Două sunt alternativele principale pentru activităţile de împrumut:
• constituirea de firme de împrumuturi, care reprezintă o extindere
a băncii-mamă, întocmai situaţiei ramificării, cu excepţia faptului că
aceste firme nu efectuează activităţi de depozit;
• constituirea de filiale financiare şi bănci cu portofoliu redus de
operaţii, prin pătrunderi „de nuovo” şi achiziţii de companii deja existente.
457

Filialele cu activitate de împrumut întreprind operaţii financiare cu
caracter comercial şi de consum, ipotecă şi leasing. În mare parte,
activitatea comercială se bazează pe active proprii, fiindcă această
activitate specializată implică încasări şi monitorizare standardizate.
Activităţile financiare de consum tradiţionale cuprind şi beneficiari
de împrumuturi de nivel redus, destinate populaţiei în scopuri casnice –
împrumuturile directe şi indirecte. Mari firme financiare de consum au
fost achiziţionate de holdinguri bancare, deşi unele achiziţii au fost
redirecţionate în sensul recapitalizării acestora din urmă.
Activitatea societăţilor financiare de consum s-a lărgit spre:
• leasing-ul de echipament industrial şi agricol;
• finanţarea de tip comercial, inclusiv a conturilor de creanţă;
• oferta de certificate de economii şi acceptarea carnetelor de
economii;
• agenţie de gir şi vânzări ale asigurărilor de credit.
Astfel de operaţii se apropie vizibil de ramificarea bancară,
împrumuturile fiind standardizate şi de volum redus, costurile operative
aferente fiind mici în ceea ce priveşte personalul şi facilităţile, dar ridicate
în ceea ce priveşte finanţarea.
Deşi unele holdinguri bancare îşi stabilesc operaţii de ipotecare
bancară „de nuovo”, se înregistrează în continuare şi achiziţii, finanţarea
ipotecilor necesitând calificări specializate, inclusiv de expertiză în înche-
ierea contractelor, vânzări şi servicii aferente şi brokeraj în favoarea
investitorilor.
Finanţarea fuziunii-achiziţiei în cazul marilor companii reclamă
asistenţa celor mai mari bănci, băncile comerciale putând deveni jucători
importanţi în finanţarea fuziunilor şi achiziţiilor, cuplate cu girări, pe
măsura rezultatelor negocierilor şi iniţiativelor în acest sens.
O altă zonă accesibilă băncilor o constituie implicarea directă în
finanţarea capitalului, această finanţare raportându-se la profitul
scontat, şi nu la capitalul propriu, procurarea finanţării vizând
înfiinţarea de noi companii cu perspectivă de creştere rapidă a
profitului, băncile având libertatea să investească un procent din
capitalul propriu în aceste joint ventures.
Pătrunderea băncilor în industriile de titluri şi asigurări are loc atât
pe partea detailistă, cât şi pe cea angrosistă, în acest sens activităţile de
458

brokeraj şi agenţie de titluri fiind orientate spre detaliu, în care produsele
sunt vândute clienţilor, fiind exclusă nevoia de investiţie directă în
produs. Girarea titlurilor şi asigurarea lor implică totuşi investiţie şi risc
aferent, fiind permise la gir unele titluri, care însă nu vor include
asigurările pe viaţă, cu excepţia celor legate de credite.
c) Activităţi nonbancare. Delimitare
Activităţile nonbancare pot fi delimitate în două categorii: ataşabile
(permise) sau neataşabile (nepermise) obiectului de activitate al băncilor,
într-o viziune cvasiunanim acceptabilă.
Conceptul de bază al propunerilor de delimitare este acela că
instituţia de depozit exercită riscuri necomune asigurării depozitelor,
aceasta punând în discuţie şi securizarea instituţiei de depozit în cazul
angajării filialelor în activităţi cu riscuri mai mari şi neasigurate.
Activităţile permise cuprind două grupe:
• permise prin lege, precum: bănci ipotecare, companii financiare,
factoring, consultanţă financiară şi economică, leasing, procesare
informaţii, asigurare şi brokeraj, emisiune sau vânzare de instrumente de
plată etc.;
• permise la ordin, precum: economii şi împrumut (limitat), bănci
de economii, planificare rezerve comune, agenţie imobiliară, bănci
comerciale din străinătate, consultanţă asupra beneficiului angajaţilor,
societăţi nebancare, servicii de management al lichidităţii etc.
Activităţile nepermise cuprind trei grupe:
• neasimilate activităţilor bancare: agenţii de transport, vânzare
sau gir pentru asigurări, servicii contractuale de intrare pe piaţă, asigurări
de proprietate şi accidente, afaceri la bursele de mărfuri etc.;
• asimilate, dar nu uzuale: economii şi împrumut, opţiuni specifice
pe piaţa valutară, gir pentru asigurări ipotecare, investiţii în titluri de
valoare etc.;
• neasimilate şi neuzuale: consultanţă managerială; arbitraj în situaţii
excepţionale; evaluarea creditelor în titluri publice, acţiuni preferenţiale şi
titluri comerciale; brokeraj, investiţii, dezvoltare şi sindicalizare pentru
proprietate; finanţarea acţiunilor; managementul proprietăţii.
În acest sens se impune elaborarea de acte normative ale
activităţilor financiare ale holdingului, în corelaţie cu prevederile actelor
normative existente, în centrul acestor demersuri trebuind plasată
459

delimitarea, în portofoliul instituţiilor de depozit, a activităţilor (produse-
lor) financiare cu grad ridicat de risc, aceasta impunând o nouă structură
corporatistă, prin care o companie financiară, de tip holding, ar putea
deţine, drept subsidiari, alte holdinguri.
1.2. Formele expansiunii bancare

Supravieţuirea băncilor individuale depinde, în mediul concurenţial,
de abilitatea de a-şi descoperi „nişa” propriilor servicii în configuraţia
pieţei. Unele bănci mari sunt de mult timp angajate în extinderea
geografică a propriilor linii, în spaţiul atât naţional, cât şi internaţional, ca
şi în zona clienţilor, bancari şi/sau nebancari. Băncile mai mici, la rândul
lor, procedează la selectarea serviciilor şi liniilor de producţie, cu scopul
întăririi lor pe piaţă în poziţii mai puţin accesibile băncilor mari.
Principalele căi de expansiune sunt fuziunea şi achiziţia. Acestea
fac necesare identificarea ţintelor, determinarea strategiei specifice,
planificarea şi implementarea aceloraşi strategii. Pe de altă parte, fuziunea
şi achiziţia se desfăşoară atât în mediul bancar, cât şi în cel deja definit
drept „nonbancar”.
În afara fuziunii şi achiziţiei, respectiv ramificării, expansiunea mai
dispune şi de opţiunile intrării pe piaţă direct, prin sine însăşi, de nuovo, şi
joint venture.
1.2.1. Ramificarea bancară
Ramificarea bancară, constând din constituirea de sucursale, este
un mijloc prin care o bancă îşi poate extinde piaţa prin facilităţi acordate
pentru satisfacerea nevoilor clienţilor proprii.
Avantajele de principiu ale ramificării bancare, unanim acceptate,
determinate prin creşterea şi diversificarea activităţilor, sunt următoarele:
o o bancă devenită mai mare dispune de resurse şi sisteme de
servicii la costuri cu o bază lărgită;
o anvergura bancară permite diversificarea surselor şi a utilizării
fondurilor între entităţi diferite, fondurile băncii putând fi direcţionate
după cerinţele pieţei;
o organizarea pe structura ramificată foloseşte mai eficient
capitalul în comparaţie cu un sistem de bănci capitalizate individual,
acestea din urmă organizate pe structura simplă a băncii;
460

o în cazul unui sistem de bănci, acesta este de principiu mai sigur
decât o bancă individuală, în rândul marilor bănci falimentele fiind mai
rare;
o ramificarea oferă oportunităţi diverse de tranzacţionare,
referitoare la preţuri, rate, scadenţe, clauze de tranzacţionare etc., de care
băncile pot beneficia pe diverse pieţe locale.
Problemele ramificării sunt evidente încă de la nivel de principiu,
adversarii fenomenului evidenţiind următoarele:
o capacitatea sistemului de bănci de a oferi produse şi servicii
specializate devine neeconomică, această situaţie reflectându-se negativ
asupra clienţilor;
o comparativ cu un sistem de bănci, banca individuală locală îşi
poate diversifica mai bine activitatea pe modalităţi, precum participarea la
împrumuturi sau vânzarea-cumpărarea din partea corespondenţilor săi;
o băncile ramificate dezavantajează comunităţile locale, în sensul
că ele vor servi prioritar marile companii, băncile individuale fiind mai
aproape de particularităţile şi nevoile comunităţilor locale;
o fenomenul ramificării bancare este, în mod natural, anticoncu-
renţial, facilitând concentrarea activităţii bancare în câteva societăţi largi
şi, concomitent, dezavantajând băncile mai mici;
o chiar dacă falimentul băncilor mari, ramificate, este mai rar,
impactul falimentării unei asemenea bănci asupra sistemului bancar şi
financiar este adesea devastator.
Unele legislaţii, sensibile la pericolele ramificării, sunt mai opace
sau chiar prohibitive la iniţiativa ramificării băncilor, ceea ce facilitează
concurenţa din partea altor firme ofertante de produse şi servicii
financiare, firmele nonbancare, prestatoare de servicii şi activităţi destul
de similare celor din portofoliul băncilor, dar nerestricţionate de
asemenea bariere legislative. Firmele nonbancare, care prin definiţie
exclud funcţia de constituire a depozitelor, exploatează legea în sensul
formării de entităţi, numite chiar „nonbănci”, beneficiind astfel de avantaj
comparativ în faţa băncilor propriu-zise.
Este totuşi evident că mobilitatea bancară, în sensul expansiunii, se
fundamentează pe motorul care este aici holdingul bancar, acesta fiind, în
esenţă, cel care dispune de capacitatea contracarării contextelor legislative
ostile ramificării.
461

1.2.2. Holdingul bancar
Holdingul bancar este o corporaţie formată în scopul deţinerii
acţiunilor altor corporaţii, cu titlu de investiţie. Holdingul poate fi
unibanc, proprietar al unei singure bănci, respectiv multibanc, proprietar a
două sau mai multor bănci. Hodingul dispune de capacitatea de a-şi forma
subsidiari, filiale cărora le conduce (direct) activitatea.
Localizarea filialelor face obiectul selecţiei şi strategiei holdingului,
care poate fi:
strategie defensivă, atunci când o bancă îşi consolidează depozitele
curente prin adăugarea de ramuri convenabile, pe lângă propriile sedii;
strategia de reprezentare pe piaţă, atunci când o bancă îşi
lărgeşte reţeaua de ramuri în domenii şi spaţii în care nu exista sau era
insuficient reprezentată;
strategia de nişă, atunci când banca respectivă caută o localizare
care să o avantajeze faţă de concurenţă.
Ca atare, o bancă poate aplica una sau mai multe astfel de strategii
îmbinate.
Totodată, filiala bancară nu trebuie considerată o entitate fixă; în
caz că survin probleme referitoare la profitul propriu al băncii, se impun
analiza profitabilităţii în ansamblu, reevaluarea atributelor de piaţă ale
ramurii vizavi de obiectivele iniţial concepute, putând fi necesară
restructurarea serviciilor oferite, de exemplu, eliminarea serviciilor de
împrumut.
Separat, mutarea ramurii se ia în considerare atunci când, pe de o
parte, facilităţile fizice se cer extinse, iar pe de altă parte, banca nu poate
securiza, în condiţiile date, proprietatea societăţii care s-a extins asupra sa.
Holdingul bancar este considerat, de către subsidiarii săi bancari,
ca o bază de putere financiară, oferindu-le acestora acces pe pieţele de
capital, ceea ce îi avantajează în raport cu o bancă individuală, subsidiari
care nu ar obţine capital la costuri rezonabile.
Formarea holdingului necesită adecvarea capitalului la proiec-
tele specifice de viitor, posibilitatea de a acoperi eventualul serviciu al
datoriei fără a afecta capitalizarea, asigurarea capacităţii financiare şi
manageriale în menţinerea performanţelor, respectarea reglementărilor
antimonopol etc.
462

Concepţia managerială a holdingului se reflectă în libertatea
acordată subsidiarilor, în acest sens evidenţiindu-se trei alternative:
• alternativa pasivă acordă subsidiarului libertatea de a-şi
determina obiectivele şi strategia operativă, băncile achiziţionare şi cele
cu rol de subsidiari exercitând parţial un management propriu, datorită
exercitării directe a unor activităţi, holdingul limitându-şi adesea funcţiile
la contabilitate, financiar şi audit;
• alternativa activă promovează, dimpotrivă, intervenţia directă a
centrului în activitatea subsidiarilor, vizând, în plus faţă de alternativa
pasivă, sistemele de procesare date, de produse şi servicii oferite şi
politica pieţelor, politici de personal, salarizare şi beneficii, angajări,
reclamă, în fine, aprobarea şi dispoziţia asupra bugetelor de cheltuieli;
• alternativa mixtă, combinaţie a celor două anterioare, permite de
fapt o centralizare optimă a activităţii şi operaţiilor, subsidiarilor
revenindu-le responsabilităţile transferate ierarhic, managerii acestora
exercitându-şi atribuţiile.
1.2.3. Fuziunea bancară
Motivaţia achiziţiei unei bănci de către altă bancă este variată,
putând consta în : diversificarea liniilor de produse şi servicii, extinderea
geografică a poziţiei de piaţă, promovarea noilor produse şi servicii,
creşterea taliei în vederea evitării contraachiziţiei din partea altei firme
bancare.
Dată fiind importanţa sa economico-socială, determinată în special
de gradul sau dimensiunile băncilor implicate, fuziunea bancară
reprezintă o operaţie care necesită aprobarea (dezaprobarea) autorităţii
monetare, preocupările economice referitoare la fuziunea bancară
evidenţiind importanţa acesteia sub aspect concurenţial, în acest sens
existând două teorii:
teoria concurenţei deja existente are în vedere fuziunea a două
bănci iniţial concurente pe una şi aceeaşi piaţă, în cazul în care
procentajul de piaţă obţinut prin fuziune este excesiv de mare fuziunea
nefiind acceptată într-un mediu concurenţial;
teoria concurenţei viitoare probabile vizează fuziunea între
bănci operând iniţial pe pieţe diferite, de obicei două la număr, dintre care
una este oligopolistă, o astfel de fuziune perpetuând cel puţin starea de
oligopol şi practicile specifice.
463

În demararea achiziţiei, jucătorul, cel care achiziţionează, este cel
ce îşi caută propria profitabilitate în termeni de autoextindere, în timp ce
spectatorul, cel achiziţionat, se bazează mai mult pe securizarea propriilor
depozite. Jucătorul, dispunând de o putere financiară sporită, îşi poate
permite un capital de compoziţie proporţional mai redus, angajându-se,
cel puţin ca tendinţă, în împrumuturi comerciale şi de consum mai mult
decât spectatorul, în vreme ce spectatorul are o mai mare predilecţie
pentru proprietăţi personale, stare materială şi ipotecă, în termeni de
active şi dotări jucătorul fiind, în medie, de 4-5 ori mai mare decât
spectatorul.
Evaluarea achiziţiei ia în considerare structura operaţiilor,
configuraţia geografică, condiţiile legislative, calitatea managementului,
caracteristicile clientelei, concepţia strategică etc.
Strategiile specifice de achiziţie, în perspectiva fuziunii, au de
regulă, următoarele obiective:
• extinderea geografică spre regiuni sau state dens populate;
• achiziţia de bănci cu probleme din alte state, în scopul ocolirii
legilor prohibitive pentru holdingul bancar străin;
• achiziţia de bănci atractive prin atributele lor, de depozite, de
potenţial ridicat de câştig pe termen lung, de acţiuni subevaluate, de
manageriate slabe şi de alte operaţii facilitând fuziunea.
În cazul fuziunilor şi achiziţiilor interstatale, oportunităţile de
consolidare a nişelor de piaţă creează bănci mai largi, care sunt şi
atractive, dar şi ostile achizitorilor şi altor extensii.
1.2.4. Expansiunea în activităţi semibancare
Premisa acestei expansiuni constă în declinul în zona serviciilor
bancare tradiţionale, acest declin putând fi explicat, în parte, prin impactul
următoarelor cauze principale: dereglementările ratelor dobânzilor şi
diferenţierea serviciilor de depozit, în sensul recuperării veniturilor
pierdute, pierderii debitorilor importanţi în ceea ce priveşte titlurile
comerciale, reducerea în amploare a împrumuturilor comerciale şi
creşterea importanţei riscurilor.
Ca reacţie, societăţile bancare îşi regândesc atât poziţia
concurenţială pe pieţele specifice, cât şi posibilităţile de pătrundere pe
pieţele altor activităţi, numite semibancare. Societăţile bancare au căutat
astfel posibilităţi de a obţine venituri din activităţi care nu impun investiţii
464

în active şi capital propriu, aceste activităţi implicând adoptarea poziţiei
de intemediar în tranzacţii, precum ipoteca sau asigurările de credite. Se
formează astfel un portofoliu de activităţi specifice, din care se elimină
angajarea activelor şi capitalului băncii, păstrându-se însă substratul
procedurilor de încasare a venitului specific, un venit care se adaugă în
final câştigurilor din active şi capital propriu, astfel crescând câştigul total
pe acţiune, pe unitatea de active angajate.
Societăţile bancare caută surse de venit şi în alte industrii
financiare, generalizându-se ideea că serviciile financiare asimilate sunt
deja mai profitabile decât serviciile bancare clasice, determinând şi
acompaniind o dublă tendinţă: creşterea profitabilităţii societăţilor
bancare şi lărgirea paletei produselor şi serviciilor oferite de acestea,
evident, ambele generând riscuri specifice.
a) Strategii şi abordări
Sub raportul strategiilor şi abordărilor, societăţile bancare se
extind orizontal şi vertical.
Orizontal, sunt abordate noi activităţi în domeniul industriei
financiare, extinzându-se astfel portofoliul de activităţi al băncii.
Vertical, sunt abordate produse, servicii şi activităţi care extind aria
operaţiilor la nivelul liniilor de produs-serviciu, aceasta putând fi
considerată ca o selecţie a acelor părţi ale procesului atribuit firmei de
servicii financiare.
Intrarea iniţială şi fuziunea-achiziţia constituie principalele metode
de abordare a noi activităţi.
Intrarea iniţială necesită dezvoltarea expertizei interne sau
atragerea de personal specializat, presupunând costuri ridicate pentru
demararea operaţiei, având în vedere perioada extinsă în care aceasta din
urmă îşi demonstrează profitabilitatea.
Fuziunea-achiziţia înseamnă o abordare mai rapidă a noilor
activităţi, însă costul ei total poate fi şi mai ridicat decât în cazul
precedent, uneori neputând justifica întreaga operaţie.
b) Tipuri de activităţi
În privinţa tipurilor activităţilor semibancare, abordate de bănci,
acestea se dezvoltă fie pe noi linii de produse şi servicii bancare, fie prin
extinderea unor servicii deja existente.
465

Băncile oferă servicii corespondente, precum consultanţa pentru
băncile mai mici, oferind consultanţă pe categorii de operaţii, activităţi
specializate fiind dezvoltate şi prin subsidiari, cu scopul extinderii
geografice a pieţelor specifice, formarea de subsidiari impulsionând şi
extinderea activităţilor de împrumut.
O categorie aparte o reprezintă activităţile de brokeraj şi agenţie de
titluri, incluzând cumpărarea, afilierea, înfiinţarea de societăţi broker /
dealer şi obţinerea de francize, fiecare dintre acestea comportând avantaje
şi dezavantaje specifice, cumpărarea de brokeraj sau firmă de asigurări
rămânând privilegiul marilor societăţi bancare.
Afilierea cu o firmă de proporţii regionale sau naţionale permite
băncii intrarea rapidă în afaceri, fără o investiţie iniţială majoră. O altă
alternativă constă în stabilirea unui segment de afaceri pentru eventualul
produs netradiţional, fiind necesar ca banca să angajeze o persoană cu
experienţă în conducerea acestui tip de operaţii, succesul acestei acţiuni
depinzând de integrarea în activitatea băncii a produsului de investiţii sau
de asigurări şi de capitalizarea băncii pe baza clientelei existente.
O alternativă care s-a dovedit aducătoare de succes pentru un mare
număr de bănci este franciza, francizorul fiind cel care oferă linia de pro-
dus, califică personalul, oferă suporţii de sistem şi programul de marketing.
Produsele alternative specifice activităţilor semibancare sunt diverse:
• fonduri mutuale (acţiuni, obligaţiuni şi titluri pe piaţa monetară);
• rabat comercial;
• servicii de brokeraj complet;
• prime, asigurări pe viaţă şi anuităţi;
• autentificări;
• provizioane financiare pentru instituţii ofertante de servicii
bancare şi semibancare;
• procesare şi alte servicii informaţionale.
1.3. Consecinţele expansiunii bancare

Expansiunea bancară, îndeosebi implicarea băncilor pe pieţele
financiare, induce unele dereglări în funcţionarea sistemului financiar,
şi anume:
• diferenţierea performanţei între bănci, în interiorul aceluiaşi
domeniu, băncile slabe devenind puţin interesante ca parteneri de fuziune;
466

• severe presiuni asupra preţurilor unor produse şi servicii iniţial
profitabile, intensificându-se concurenţa societăţilor de investiţii cu ofertă
de produse şi servicii similare celor bancare;
• proliferarea de produse şi servicii noi şi complexe, după criterii
de profitabilitate şi alte criterii, ceea ce conduce la nevoia restructurării
mai vechilor pachete de produse şi servicii;
• creşte presiunea concurenţială, care impune diminuarea
cheltuielilor, îndeosebi a celor de personal, şi deci reducerea personalului,
reclamată şi de inovaţiile tehnologiei bancare;
• cresc nevoile de capital; odată cu reducerea accesului pe pieţele
de capital, incertitudinea şi riscul în restructurarea industriilor, urmare a
permanentelor mutaţii în mediul economic, determinând reticenţa
investitorilor, în special faţă de „noile” firme bancare.
În mediul concurenţial financiar se remarcă o dublă mişcare
concurenţială : a băncilor către segmente de piaţă care reveneau iniţial
numai firmelor de investiţii financiare, de plasamente în titluri, şi invers, a
investitorilor în titluri către servicii bancare şi similare acestora.
Concurenţi ai societăţilor bancare, precum casele de economii sau
cooperativele de credit, primesc competenţe de constituire de depozite şi
servicii de depozit, care reprezintă adevărate activităţi bancare, casele de
economii fiind autorizate să se angajeze în activităţi de credit comercial,
chiar în ciuda statutului lor mai special, reticent în ce priveşte orice
expansiune.
În acest sens, este previzibilă accentuarea concurenţei prin
extinderea fuziunilor şi achiziţiiilor în spaţiul regional şi internaţional, în
spaţiul financiar global, ceea ce va aduce faţă în faţă mici şi mari societăţi
bancare pe pieţele locale. Astfel de mutaţii structurale ale pieţei impun
fiecăruia căutarea nişei protectoare de produs-serviciu bancar şi apoi
extinderea liniei de produs, fie direct, fie prin joint venture sau alte
aranjamente.
Schimbarea structurii pieţei decurge din însuşi fenomenul fuziunii-
achiziţiei, având în vedere în special achiziţia băncilor cu probleme de
către mari bănci, în urma fuziunilor şi achiziţiilor apărând probleme în
rândul celorlalte bănci pentru protejarea propriei poziţii pe piaţă,
dificultăţile generate împiedicând, de cele mai multe ori, băncile să
recâştige poziţiile iniţiale.
467

La rândul lor, marile bănci, iniţial extinse, apoi suferind pierderi în
relaţie cu debitorii străini, se văd forţate să renunţe la anumite linii
extinse, în scopul reîntăririi propriului capital, aceasta realizându-se
adesea pe seama partenerilor sau subsidiarilor, pentru revenirea la nivelul
iniţial de profitabilitate.
În sfârşit, alte societăţi bancare îşi reduc costurile prin vechile
metode ale reducerii personalului şi taliei proprii, astfel de iniţiative
pentru ameliorarea profitabilităţii demonstrând tocmai slăbiciunea unor
bănci în abordarea expansiunii.
În concluzie, evoluţia legislaţiei bancare a creat condiţii prin care
concurenţii din industria de servicii financiare continuă să fie avantajaţi
pe piaţa produselor şi serviciilor bancare, holdingul bancar devenind un
vehicul predominant de expansiune a băncilor; adoptarea reglementărilor
referitoare la băncile interstate, regionale şi internaţionale, a creat
posibilitatea achiziţionării de bănci şi subsidiari interfrontiere.
Băncile şi holdingurile bancare sunt în căutare de oportunităţi de
extindere geografică a propriilor linii de produse şi servicii; odată cu
schimbările din legislaţie şi cu continua intruziune în zona activităţilor
semibancare este de aşteptat consolidarea băncilor mari şi regionale.
În acest context, băncile mici îşi vor putea extinde propriile linii de
produse şi servicii pe calea joint venture şi a altor iniţiative similare,
destinate în fapt menţinerii poziţiei pe piaţă.
Totodată, expansiunea bancară lărgeşte conceptul de servicii
bancare, noile tipuri de servicii fiind în practică aducătoare atât de profit,
cât şi de risc suplimentar.
2. Internaţionalizarea bancară
Operaţiunile financiare internaţionale sunt parte integrantă a acti-
vităţii marilor bănci, încă din anii ’60 fenomenul internaţionalizării luând
forme agresive, pentru a continua în acelaşi ritm şi în deceniile următoare,
în prezent căpătând importanţă firească fenomenul globalizării bancare.
Aceleaşi operaţii bancare, specifice şi spaţiului naţional, devin ceva
mai complexe în spaţiul internaţional, din următoarele cauze principale:
• complicarea configuraţiei reglementative, operaţiunile confrun-
tându-se cu două legislaţii, cea autohtonă şi cea străină, din ţara în care se
desfăşoară operaţiile;
468

• diversificarea condiţiilor generatoare de riscuri, standardele şi
rigorile raportării financiare fiind diferite de la ţară la ţară, îngreunând
evaluarea concretă a riscului;
• băncile dispun de mai multe opţiuni organizatorice pentru
furnizarea propriilor servicii în spaţiul internaţional, complicându-se însă
evaluarea;
• creşterea zonei internaţionale a activităţii bancare, zonă care
rămâne totuşi privilegiul marilor bănci şi centrelor de monedă, ce-şi
menţin totodată o parte tot mai importantă din propriile afaceri pe relaţiile
externe.
În ultimii ani, internaţionalizarea bancară cuprinde şi latura
defensivă, a securizării fondurilor bancare şi protecţiei poziţionale pe
piaţă, băncile extinse în spaţiul internaţional întâlnind şi replica ofensivă a
celor locale.
2.1. Internaţionalizarea furnizării serviciilor bancare

A fost menţionată varietatea opţiunilor organizatorice pentru
băncile ce se extind în spaţiul internaţional, forma de organizare depin-
zând în principal de natura serviciilor ce urmează să fie oferite, de
volumul lor, ca şi de talia băncii şi capitalul angajat în structura formei
organizatorice alese, de cerinţele de personal şi, fără îndoială, de
exigenţele legale.
În cazul marilor bănci-centre de monedă, formele sunt multiple,
precum oficii de reprezentanţă, sucursală cu servicii complete, subsidiari
şi oficii specializate, aceasta pe fondul unei necesităţi reale,
corespunzătoare varietăţii de produs pe care aceste mari companii sunt
capabile să o ofere. Dimpotrivă, băncile mici pot opta, în acelaşi spaţiu
internaţional, pentru servicii limitate, posibil de oferit şi printr-o singură
formă organizatorică.
O opţiune de organizare internaţională, limitată în privinţa
serviciilor bancare oferite, este aceea de bănci corespondente, care nu
promovează o internaţionalizare agresivă, ci urmează îndeaproape nevoile
clienţilor, tipurile de servicii oferite constând în schimburi valutare,
onorarea scrisorilor de credit şi acreditivelor, informaţii asupra creditării.
Avantajul organizării prin corespondenţi bancari este acela al
eliminării propriului personal în furnizarea serviciului, având loc de fapt
469

un schimb de servicii între băncile corespondente în beneficiul clienţilor
proprii ambelor bănci, de o parte şi cealaltă.
2. 2. Forme organizatorice generalizate

Oficiul de reprezentanţă constituie un punct de dezvoltare a
afacerilor centrului şi se localizează de obicei în mari oraşe, reprezentând
o formă prealabilă ramificării, oficiul neputând opera nici împrumuturi şi
nici depozite.
Ghişeul de sucursală este folosit ca birou de înregistrare pentru
accesul pe piaţa eurodevizelor, nedispunând de personal operaţional,
activitatea corespunzătoare revenind oficiului central al băncii, localizarea
acestuia fiind de regulă în ţări cu fiscalitate avantajoasă centrului.
Sucursala cu servicii complete constituie, poate, cea mai flexibilă
formă organizatorică, fără autonomie decizională, în ceea ce priveşte
serviciile bancare internaţionale, pentru că poate oferi toate serviciile
permise de cele două legislaţii implicate, atât ca serviciu complet, cât şi în
detaliu, cerinţele de personal fiind sensibil extinse.
Subsidiarul sau filiala constituie practic o societate bancară
separată şi autonomă din punct de vedere financiar şi decizional, cu
capacitate proprie de operare în ţara gazdă, fiind constituită sub două
forme: banca afiliată şi banca autonomă.
• Banca afiliată se constituie când banca-mamă deţine o parte
minoritară a capitalului subsidiarului, existând două probleme, a
capitalizării şi a aprobărilor legale specifice ţării gazdă. Comparativ cu
ramificarea, portofoliul de activităţi este mai larg, el putând fi totuşi
restricţionat de reglementările locale.
• Banca autonomă funcţionează tot într-un cadru limitativ, lipsind
şi în acest caz susţinerea integrală a băncii-mame, forţa subsidiarului fiind
evaluată separat de aceea a băncii-mame; angajarea capitalului propriu
subsidiarului este, evident, vizibil mai importantă decât în cazul ramurii.
Consorţiul bancar reprezintă o societate bancară separată, fondată
în regim de joint venture de către mai multe bănci-mamă, la rândul lor
situate în ţări diferite, fiind accesibile consorţiului şi operaţii de
sindicalizare bancară şi de investiţii.
470

Corporaţia de tip „edges” este o formă de organizare specifică
băncilor din SUA, importanţa lor ţinând de talia lor mare, care le pune
sub o reglementare specială. Angajate în tranzacţii bancare internaţionale,
companiile de tip edges acceptă depozite la cerere şi la termen, pot oferi o
diversitate de servicii, inclusiv schimb valutar şi împrumut, activitatea de
investiţii dispunând de un regim foarte permisiv, corporaţia edges
funcţionând în regim de holding bancar pentru subsidiarii băncilor străine.
Facilităţile bancare internaţionale constituie tot o emanaţie a
legislaţiei SUA, în sprijinul furnizării serviciilor, beneficiarul acestor
servicii dispunând de posibilitatea de a efectua operaţii de împrumut-
depozite în spaţiul internaţional, fără limitări în privinţa rezervelor, a
ratelor dobânzii etc.
Din cele prezentate reiese că marile bănci-centre de monedă pot
oferi servicii de specialitate complete în spaţiul internaţional, în vreme ce
băncile regionale şi de talie mai mică pot avansa în acelaşi spaţiu
internaţional cu servicii limitate, precum schimb valutar, acreditiv şi
scrisori de credit.
2.3. Tipuri de servicii şi tranzacţii

Varietatea serviciilor bancare internaţionale se extinde între
transferuri şi plăţi internaţionale, pe de o parte, şi împrumuturi în regim de
eurodevize, pe de altă parte, diferenţiindu-se după gradul de complexitate.
Serviciile bancare internaţionale vizează următoarele categorii de
operaţii: transferuri băneşti, acoperirea riscurilor, tranzacţii comerciale,
schimburi valutare.
Transferurile băneşti se operează în folosul şi la cererea detailiş-
tilor şi angrosiştilor; dacă instrumentul de plată va fi cecul, apare
necesitatea unei a doua bănci, localizată în străinătate, cu care banca
autohtonă să intre în relaţie directă de plăţi.
Tranzacţiile comerciale, de comerţ exterior, implică băncile inter-
naţionale în finanţarea comerţului exterior; serviciile majore se referă la
operaţiile băneşti asociate titlurilor băneşti, scrisorilor de credit şi titlurilor
de acceptare bancară, componenta esenţială a activităţii fiind emiterea
scrisorii de credit.
Dacă exportatorul doreşte, astfel, plata imediată, se va emite un
document de plată la vedere, utilizându-se însă creditarea comerţului
internaţional prin folosirea acreditivului.
471

Documentul de plată la termen funcţionează drept titlu de valoare
universal acceptat, securizabil şi negociabil, în sensul posibilităţii de a fi
scontat cel puţin la banca titularului său în interiorul propriului termen de
scadenţă.
Acceptarea bancară decurge din situaţia în care banca îşi asumă
plata pentru marfa exportatorului extern, cu sau fără prezenţa
importatorului direct.
Investiţiile financiare şi împrumuturile bancare implică servicii
bancare diverse, de consultanţă, transfer, garantare etc.
Schimburile valutare sunt de importanţă esenţială pentru comerţul
internaţional, datorită nevoii de monedă străină cel puţin a uneia dintre
părţi, important fiind raportul de schimb intermonede convenit între părţi.
Băncile implicate oferă două feluri de servicii, serviciile curente şi
serviciile la termen. În cazul serviciilor curente, există două alternative:
fie banca posedă resursele de devize necesare, putând opera cu uşurinţă o
ajustare a portofoliului valutar propriu, fie, nedispunând de valuta
necesară, este nevoită să facă apel la piaţă, la cursul curent, expunându-se
riscului diminuării disponibilităţilor valutare la sfârşitul operaţiei. Pe
lângă serviciile curente, banca realizează servicii la termen, de la o lună la
un an şi chiar la câţiva ani; fireşte, serviciile la termen, forward, ale băncii
urmăresc satisfacerea nevoilor clienţilor, în ceea ce priveşte acoperirea
riscului, fiind însă nevoie de o asigurare reciprocă client-bancă pentru
acoperirea întregii arii a riscurilor.
Principalele tranzacţii internaţionale sunt:
Operaţiile pe pieţele eurodevizelor sunt conduse de marile bănci-
centre de monedă, aceste pieţe realizând tranzacţii en-gros şi fiind lipsite
de reguli specifice, creşterea pieţei eurodolarilor datorându-se unor factori
multipli, de la încercările de a evita legile naţionale la aversiunea faţă de
depozitele unei ţări deţinute în alte ţări.
Depozitele şi ratele de depozit: scadenţa depozitelor la termen este
de la o zi la câţiva ani, depozitele curente şi biletele procurându-se pe piaţa
interbancară, acestea putând fi comercializate pe piaţa secundară. Ratele de
depozit sunt similare ratelor la depozitele în eurodolari la termenele cele
mai reduse, similitudinea regăsindu-se îndeosebi în cazul depozitelor
curente, cauza fiind practicarea arbitrajului, atras de presupusele diferen-
472

ţialuri ale ratelor dobânzii. Apropiere există şi între ratele depozitelor
curente şi cele ale altor instrumente cu rată flotantă în eurodolari şi,
respectiv, LIBOR.
Împrumutul internaţional constituie o categorie complexă, specifi-
cul său regăsindu-se în zona riscului, unde este preluată totalitatea riscurilor
specifice împrumutului intern, la care se adaugă alte riscuri.
Împrumuturile pot fi pe termen scurt şi pe termen lung, garantate
sau nu, acordate la o sumă fixă sau pe linii de credit, adesea fiind
sindicalizate, ca şi cele autohtone.
Unele tipuri de împrumuturi se practică mai mult în relaţiile
internaţionale decât în cele interne, precum împrumuturile pentru joint
venture şi proprietăţi fundamentate pe proiectele de sporire a activelor.
Clienţii specific internaţionali sunt indivizi, întreprinderi, bănci
corespondente şi guvernele ţărilor în care sunt localizaţi de obicei
subsidiarii, indivizii constituind categoria cea mai rar întâlnită, ponderea
deţinând-o guvernele şi împrumuturile cu caracter comercial.
Împrumuturile către firme se regăsesc în finanţarea întreprinderilor mici
şi mijlocii, în capitalizarea marilor complexe industriale şi în sprijin
pentru joint ventures.
O componentă importantă a împrumuturilor internaţionale vizează
guvernele, băncile centrale şi marile firme de stat, cele către guverne
finanţând de regulă deficitele de balanţă externă şi alte datorii
guvernamentale externe, fiind considerate cele mai sigure dintre toate
împrumuturile internaţionale.
Riscurile specifice imprumuturilor internaţionale sunt determinate
de gradul de stabilitate a partenerului guvernamental extern, de impactul
virtualului împrumut asupra cursului de schimb al monedei autohtone, de
implicaţiile economice internaţionale ale afectării capacităţii de plată a
împrumutului de către acelaşi guvern.
Componentele riscului la împrumutul internaţional sunt:
• riscul cursului de schimb, care survine atunci când împrumutul
se exprimă în moneda proprie debitorului şi lipseşte hedgingul prealabil;
• riscul de suveranitate, care se referă la măsuri şi schimbări
politice în ţara beneficiară înaintea scadenţei de plată a împrumutului;
• riscul de transfer, care vizează capacitatea debitorului de a obţine
valuta cu care să îşi plătească datoria în întregime şi la timp;
473

• riscul de insolvabilitate, care se referă la împrumuturile pe
termen lung finanţate prin alte împrumuturi pe termen scurt de pe piaţa
eurodevizelor, piaţă pe care cursurile şi ratele la depozite pot flota
periculos;
• riscul legislativ, care este determinat de schimbări legislative în
ţara debitoare după contractarea şi acordarea împrumutului, măsura de
prevedere constând în impunerea prealabilă a clauzei de rezervă.
2.4. Reglementarea serviciilor bancare internaţionale

Cu cât mai complexă este operarea băncilor în spaţiul extrafron-
talier, cu atât mai complexă se dovedeşte reglementarea specifică acti-
vităţilor bancare internaţionale, determinată în principal de diferenţierea
legislaţiilor de la stat la stat, cu toate că s-au cristalizat câteva sisteme de
reglementare bancară internaţională, la care oricare bancă este obligată
să adere în relaţiile financiare externe.
Dacă legislaţia bancară a unei ţări este mai restrictivă decât a altor
ţări, atunci băncile străine pot percepe mediul local mai puţin atractiv,
diminuând astfel caracteristicile concurenţiale, dar şi competitivitatea
băncilor autohtone, inclusiv pe plan extern, în privinţa accesului lor pe
pieţele internaţionale. Dacă, dimpotrivă, legiuitorul acordă băncilor
străine mai multă libertate decât celor autohtone, apare problema avanta-
jului comparativ al băncilor străine, singurul beneficiu posibil al unei
astfel de filosofii legislative constând în libertatea mai mare a băncilor
autohtone de a opera în spaţiul extern, desigur, în condiţii de reciprocitate.
Sistemele bancare naţionale cunosc astăzi un grad mai înalt de
libertate, care se regăseşte şi în interconectarea cu marile bănci interna-
ţionale, băncile aderând la sisteme de reguli şi control comune, prin
aceasta problemele zonale ale activităţilor bancare atenuându-se, auto-
nomia naţională a sistemelor bancare rămânând totuşi o resursă a diver-
sităţii, benefică adecvării serviciilor bancare.
Diversitatea de tranzacţii şi servicii bancare şi financiare interna-
ţionale este realizată sub supravegherea agenţiilor naţionale, regionale şi
internaţionale, care reprezintă instituţii guvernamentale şi nonguverna-
mentale, varietatea serviciilor oferite întinzându-se între împrumutul
direct şi asigurarea (garantarea) împrumuturilor private.
474

Cele mai importante agenţii de împrumut internaţionale sunt
Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială (BM), ambele
acordând împrumuturi particularizate.
Pe lângă aceste mari agenţii de împrumut internaţionale, la scară
mai mică au fost înfiinţate băncile regionale de dezvoltare, un specific
aparte avându-l agenţiile naţionale.
3. Viitorul activităţii bancare
3.1. Contextul concurenţial

Industria serviciilor financiare este în evoluţie, cuprinzând
activităţi cu titluri, servicii bancare, asigurări, leasing şi proprietate, ca şi
activităţi auxiliare ale acestora, precum procesare de date şi consultanţă
managerială. Participanţii la această industrie sunt bănci comerciale, case
de economii, fonduri pe piaţa monetară, companii financiare, bănci de
investiţii, brokeri, companii de asigurări, diverse conglomerate de
activităţi şi firme nonfinanciare.
Analiza activităţilor holdingurilor bancare şi financiare care
operează pe pieţele financiare internaţionale evidenţiază aspecte
definitorii ale evoluţiei viitoare:
¾ instituţiile nonbancare continuă să pătrundă liniile de produs ale
băncilor comerciale;
¾ ritmul acestor intrări s-a accelerat pe ambele laturi: depozite şi
împrumut;
¾ ponderea pe piaţă a împrumuturilor bancare este fluidă pe
componente, instituţiile nonbancare având o pondere importantă pe piaţă
în detrimentul băncilor comerciale;
¾ la rândul lor, băncile comerciale cunosc succes în afacerile cu
cărţi de credit – „Visa” şi „Master-Card”;
¾ băncile rămân dominante la împrumuturile comerciale şi indus-
triale pe termene scurte, o dominaţie care dă însă şi semne de fragilitate;
¾ împrumuturi pe termen lung, precum cele ipotecare, sunt
preluate, de exemplu, de companiile de asigurări, iar leasingul revine
societăţilor deja specializate;
¾ fondurile de pe piaţa monetară, susţinute de unele companii,
ameninţă semnificativ depozitele marilor bănci comerciale.
475

Pieţele celor mai multe categorii de credite se extind la nivel
naţional şi internaţional de peste un deceniu, ca şi depozitele „detailiste”,
aceasta după ce depozitele „angrosiste” au declanşat extinderea de circa
trei decenii.
Serviciile bancare nu mai constituie o zonă comercială absolut
distinctă a băncilor, fiind puternic concurate de companiile financiare,
industriale, de cele comerciale angrosiste şi detailiste, fondurile mutuale
şi alte instituţii de depozit.
Este greu de apreciat dacă această concurenţă va urma vreun set de
reguli sau dacă reglementările vor oferi o deschidere completă în
acceptarea ei, răspunsul cu privire la „viitorul băncilor” plutind încă în
ceaţă, între bănci şi nonbănci detaşându-se totuşi activităţile de depozit şi
împrumut, zonă în care legislaţiile au luat în mare măsură partea băncilor,
rămânând în continuare întrebarea: Cum vor evolua băncile în sensul
capacităţii concurenţiale în industria financiară?
Supravieţuirea celor mai multe bănci va depinde de capacitatea lor
concurenţială, geografică şi pe produse, de capacitatea de a descoperi
nişele adecvate pe piaţă, de a-şi exercita corepunzător şi ireproşabil
funcţiile complementare de depozit şi împrumut, băncile continuându-şi
extinderea în zona activităţilor de noncredit, lărgindu-şi astfel baza de
venituri, venituri în care ponderea celor a căror sursă este noncredit va
creşte.
Societăţile bancare vor concura pe pieţe geografice distincte,
restructurându-şi conţinutul activităţilor într-o triplă perspectivă:
• Global. Marile bănci concurează cu societăţi financiare străine,
neconstrânse de prevederile legale şi amendamentele limitative autohton,
desprinzându-se câteva mari bănci care vor putea să îşi restrângă
corespunzător angajamentele de bancă comercială cu scopul de a se
debarasa de restricţiile legale specifice, acest fenomen putând fi însă
stopat în cazul în care se va schimba filosofia legislativă şi vor dispărea
restricţiile existente pe plan intern.
• Regional (interstatal). În cazul unei competitivităţi mai reduse în
plan global, societatea bancară se va putea concentra pe alte nişe, precum
împrumuturi comerciale, operaţiuni cu cărţi de credit, servicii de
procesare a tranzacţiilor etc. Băncile din categoria celor regionale se vor
extinde în afara statului, pentru operaţii aducătoare de economii şi
eficienţă economică în sprijinul profitabilităţii, consolidându-se fuziunile
476

şi achiziţiile între băncile de nivel mediu, societăţi care se vor concentra
în constituirea de supermarketuri financiare.
• Naţional. La acest nivel se vor înregistra următoarele fenomene:
unele bănci vor opta împotriva afilierii sau fuziunii-achiziţiei, în
special împotriva achiziţionării lor;
alte bănci nu vor fi atractive achizitorilor din cauza condiţiilor
pieţelor locale;
va rămâne astfel spaţiu pentru satisfacerea nevoilor bancare ale
comunităţii locale, spaţiu ferit de concurenţa specifică pe plan
internaţional, neputând fi însă excluse dificultăţile de natură
neconcurenţială ale băncilor mici, rămase individuale şi
independente;
băncile noi vor fi concurate de către cele mari, existente datorită
percepţiei clienţilor în materie de identitate.
3.2. Mutaţii structurale

Serviciile bancare şi semibancare se vor caracteriza prin tendinţe
evolutive în următoarele domenii:
¾ Încheierea contractelor de credit:
se va accentua realizarea plasamentelor întreprinse împreună cu
alte bănci sau investitori, acestea fiind mai bine condiţionate decât
cele clasice, în care se implica o singură bancă;
nivelul şi diferenţierea preţurilor vor face necesară prezenţa mai
multor bănci, de talii diferite, în contractele de vânzare-cumpărare,
preţurile luând în considerare percepţia diferenţiată a riscurilor
specifice din partea vânzătorilor şi cumpărătorilor;
se va accentua activitatea de expertiză de specialitate în
contractare şi în activitatea bancară, băncile trebuind să
demonstreze că costurile expertizei sunt acceptabile.
¾ Analiza contractelor de investiţii: costul activului financiar al
băncii se reflectă în costul datoriei şi al capitalului asupra băncii,
concurenţii băncilor – fonduri de pensii, operatori de titluri comerciale,
fonduri mutuale şi fonduri pe piaţa monetară, bănci străine – având
obligaţii referitoare la capital mai reduse; costurile contractelor de credit
împovărează băncile, în plus, rolul de intermediar al băncii aduce acesteia
477

un cost pe tranzacţie mai ridicat decât împrumutul corespunzător pe piaţa
monetară.
¾ Finanţarea băncii:
• dereglementarea completă a depozitelor, în ce priveşte rata şi
soldurile minime, va conduce la creşterea costurilor specifice;
• băncile mari îşi vor spori accesul pe pieţele de capital, cele mai
mici bazându-se mai întâi pe fonduri locale în sprijinul propriilor
activităţi;
• noile reguli ale capitalului vor pune un nou accent pe risc, în
sensul asocierii de capital suplimentar surplusului de risc, piaţa
titlurilor de capital bancar neaacceptând uşor noile infuzii, dată
fiind experienţa pierderilor la credite, fiind evident că
regulamentele prezente şi cele propuse de întreţinere a capitalului
accentuează tendinţa creşterii costurilor de finanţare.
¾ Încheierea tranzacţiilor de noncredit:
• băncile comerciale vor găsi concurenţi în ce priveşte iniţierea
mecanismelor de transfer al fondurilor în rândul caselor de
economii, cooperativelor de credit şi fondurilor de pe piaţa
monetară;
• băncile vor trebui să îşi gestioneze în mod agresiv serviciile de
depozit, datorită concurenţei altor instituţii financiare;
• o puternică concurenţă va surveni din partea companiilor de
informaţii şi telecomunicaţii, viitorul diminuând controlul
băncilor asupra tehnologiilor de transfer al fondurilor la distanţă;
• odată cu creşterea tehnologiei computerizate la dispoziţia micilor
afaceri şi a populaţiei, serviciile băncilor la oficiu şi domiciliu vor
continua şi în zona bancară propriu-zisă şi în aceea a investiţiilor.
¾ Vânzarea serviciilor financiare şi manageriale:
• marile bănci îşi vor extinde serviciile în zonele finanţelor
corporatiste, comercială, consultanţă financiară şi investiţii, această
expansiune specifică generând nevoia de personal experimentat şi
de expertiză, indiferent de statutul acestuia – personal propriu
angajat sau numai atras. Creşterea costurilor va fi inevitabilă,
luându-se în considerare plusul de profitabilitate indus de astfel de
activităţi specializate, acest plus de profitabilitate putând fi însă
iluzoriu în situaţia accentuării concurenţei pe bază de preţ;
478

• expansiunea băncilor în activităţile de brokeraj poate fi mai lentă,
mai accentuată eventual în relaţiile interstatale;
• în ciuda profitabilităţii ridicate în zona asigurărilor, aceasta
rămâne mai puţin accesibilă pe termene scurte.
¾ Gestiunea riscului de concurenţă a fondurilor şi angajamentelor
în activităţi semibancare: costurile mai ridicate ale acestor servicii vor
reclama o rată de rentabilitate specifică mai ridicată, cel puţin pentru a nu
perturba valorile şi intervalul ratelor dobânzilor.
Atractivitatea pieţei va evolua si, odata cu schimbările geografice,
demografice şi tendinţa de declin în creşterea populaţiei.
Este de aşteptat un efect şoc al tuturor acestor tendinţe în mod
cumulativ, în sensul că fiecare societate bancară se va confrunta, într-o
măsură sau alta, cu probleme de supravieţuire, putând spori falimentele şi
fuziunile necesare absorbţiei concurenţilor scoşi din luptă.
3.3. Mutaţii reglementative

Promovarea reglementărilor şi regulilor bancare a permis existenţa
şi a băncilor necompetitive, în timp ce dereglementările şi intruziunile în
ramură ale altor instituţii şi societăţi financiare le-au pus pe acestea în
poziţie de insolvabilitate, în incapacitate de a face faţă schimbărilor
structurale ale industriei, implicaţiile la scară naţională ale acestui proces
putând determina adoptarea de decizii politice pentru a evita eventualele
efecte negative asupra mediului bancar, financiar şi economic.
Aceste decizii, care circumscriu funcţionarea profitabilă, din
perspectiva economiei şi a societăţii, a sistemului bancar pot fi grupate în
cinci categorii:
¾ Protecţia depozitelor şi stabilitatea monetară:
• apar noi tipuri de tranzacţii de debitare-creditare a conturilor
clienţilor, ceea ce generează extinderea cvasidepozitelor, în fapt
conturi de control, ridicând problema dacă acest nou tip de
conturi trebuie reglementat în întregime sau parţial şi dacă e
nevoie de aceeaşi protecţie a depozitului;
• în ce priveşte evaluarea riscului, se pot impune consolidarea
sistemului de prime pentru riscurile specifice, precum şi
reevaluarea nivelului asigurării depozitului, în care să se includă
şi reducerea acoperirii acestuia;
479

• reglementările vor trebui să promoveze noi standarde şi
instrumente de control asupra sistemului de plăţi, confruntat cu
noi tipuri de conturi şi plăţi, ameninţând cu explozia acestuia,
riscul rezultat din aceste tranzacţii, pentru sistemul bancar,
impunând noi măsuri de control şi reducere a riscului plăţilor fără
acoperire.
¾ Eficienţa şi competitivitatea sistemului bancar:
• în ce priveşte sistemele de transfer electronic al fondurilor
(STEF), legea statului este aceea de care încă depind distincţia
între facilităţile proprii acestora şi ramificarea bancară,
expansiunea interstatală şi internaţională explozivă depinzând de
configuraţia STEF la scară naţională, stabilită prin legea
naţională. Concomitent, accesul naţional la serviciile STEF este
partajat între participanţii la acestea, impunându-se la această
scară o coerenţă a politicilor şi reglementărilor în utilizarea
serviciilor STEF;
• expansiunea serviciilor pe segmentul garanţiilor la datorii şi
titluri se distinge în ce priveşte termenele scurte, fiind necesară
reglementarea extinderii acestui segment, în sensul asimilării la
produsele-serviciile curente a unor categorii clasificate
deocamdată ca „incidentale”;
• sunt de aşteptat noi iniţiative de tip joint venture între instituţiile cu
şi fără depozite, ca şi o mai mare participare instituţională la
profituri şi proiecte împreună cu clienţii, legislaţia şi reglementările
fiind depăşite în ce priveşte controlul şi permisivitatea expansiunii
în această zonă, prevăzându-se o abordare graduală a problemei
din partea managerilor participanţi;
• numărul fuziunilor şi achiziţiilor va creşte, ca şi ponderea lor în
structura industriei bancare; acestea vor combina actualele
instituţii financiare, bănci, dar şi instituţii de economii, cu alţi
participanţi la industria financiară, ceea ce va lua şi forme
sistematice, implicând departajarea serviciilor financiare în
structura şi funcţionarea holdingurilor, precum titluri, asigurări şi
alte servicii funcţionale, în sensul delimitării acestora de
activitatea bancară;
480

• este previzibil regresul facilităţilor ramificării (comparti-
mentării) în favoarea tehnologiei electronice a serviciilor
bancare, având în vedere tehnologia cărţilor de credit; este de
aşteptat ca ea să servească drept model pentru expansiunea altor
activităţi bancare şi financiare.
¾ Protejarea consumatorului şi accesul la servicii:
• sunt necesare încă reglementări pentru protecţia consumatorului
vizând : creşterea protecţiei consumatorului în sfera bancară şi
investiţională, elaborarea de standarde operative în tranzacţiile
STEF pentru înlăturarea erorilor şi autorizarea folosirii STEF;
• se va impune distincţia efectivă a activităţilor de titluri şi gir de
componentele asigurate ale societăţilor bancare, aici existând
prohibiţia parţială a folosirii firmei societăţii pentru unele
activităţi şi delimitarea transparentă între activităţile asigurate şi
cele neasigurate;
• clienţii relevă accesul inadecvat al consumatorilor cu venituri
reduse la resursele de servicii bancare de bază şi de credit,
presiunea acestora putând constitui un factor de reducere a
profitabilităţii băncilor şi holdingurilor, legislaţia trebuind să
asigure echilibrul între oferta generalizată a serviciilor de bază şi
profitabilitatea industriei bancare.
¾ Reglementări instituţionale:
O examinare funcţională a diversităţii activităţilor bancare
rămâne prioritară pentru oricare tip de condiţii, fiind nevoie ca
asemenea examinări să fie specializate pe activităţi. În acest sens,
apare problema sistemelor bancare de contact, între state diferite, între
filosofii legislative diferite, creşterea ponderii societăţilor de tip inter-
statal, regional şi cu vocaţie globală, accentuând nevoia cooperării
între organele de control şi jurisdicţie, a promovării unor reglementări
bancare obligatorii la nivel global.
¾ Solvabilitatea fondurilor de asigurări:
Creşterea numărului de bănci insolvabile şi îngreunarea în acest
sens a situaţiei autorităţilor ridică tot mai evident şi această problemă,
guvernele manifestând încă atitudini diferite în ce priveşte sprijinirea
acestor fonduri ale asigurării solvabilităţii băncilor, respectiv în
acceptarea falimentului băncii, odată cu constatarea incapacităţii ei de
481

plată, existând posibilitatea rupturii între sistemul de plăţi şi cel financiar,
posibilitate care creşte pe măsura creşterii taliei societăţii bancare în
cauză.
Dacă viaţa, condiţia băncilor nu au fost şi nu sunt simple, categoric
ele nici nu dau semne încurajatoare pentru viitorul previzibil,
complexitatea şi complicarea condiţiei băncilor crescând, în mod specific,
pe mai multe planuri decât în cazul altor industrii, putând fi evidenţiate
totuşi similitudini cu unele dintre acestea.
Bunăoară, băncile se concurează între ele, iar piaţa lor este
„pândită” de oligopoluri şi monopoluri, ceea ce nici nu este specific
activităţii bancare.
Cele mai mari probleme vizează „exteriorul” activităţii bancare.
Astfel, dacă astăzi mai rezistă şi bănci necompetitive, faptul îşi are
explicaţia în raportarea la comunităţile locale, aceste comunităţi având
însă din ce în ce mai puţin un cuvânt de spus în context.
Configuraţia societăţilor şi operaţiilor bancare este cel mai puternic
influenţată de industria financiară şi contextul legislaţiei şi instituţiilor
aferente; vecinătatea concurenţială a industriei financiare va domina şi
contextul legislativ şi, implicit, factorii comunităţilor locale şi concurenţa
interbancară.
Oricum, nimeni nu poate întrezări la timpul viitor eliminarea sau
măcar reducerea activităţii bancare, dimpotrivă, băncile îşi păstrează şi
astăzi, ca şi în trecut, puternice resurse de adaptare la mediu, de a-şi
redescoperi „nişa” proprie de afaceri, şi aceasta ca o permanenţă.
SUMARUL CAPITOLULUI
Viitorul activităţii bancare depinde de natura, conţinutul, extinde-
rea, profunzimea şi viteza transformărilor ce se vor produce în domeniul
financiar bancar, într-o triplă perspectivă: compoziţională, spaţială,
temporală.
Perspectiva compoziţională se realizează prin expansiunea
bancară, evidenţiată în dublu sens: pătrunderea băncilor pe pieţele
financiare şi pătrunderea instituţiilor nonbancare în activitatea bancară.
Pătrunderea instituţiilor nonbancare pe piaţa bancară are loc prin
preluarea, de către diverse instituţii financiare, a realizării de activităţi
tradiţional bancare, precum cele cu fonduri mutuale sau monetare sau a
482

realizării unor activităţi de împrumuturi, de investiţii, în prezent fiind
delimitate reglementativ activităţile bancare permise şi nepermise
instituţiilor nonbancare.
Pătrunderea băncilor pe pieţele bancare se realizează prin fuziuni şi
achiziţii, concretizate în ramificarea bancară şi crearea holdingurilor
bancare şi prin preluarea de către bănci a unor activităţi semibancare,
precum cele de consultanţă, de brokeraj, activităţi cu titluri, de
mutualizare şi francizare etc.
Expansiunea bancară, îndeosebi implicarea băncilor pe pieţele
financiare, induce unele dereglări în funcţionarea sistemului financiar, şi
anume: diferenţierea performanţei între bănci, severe presiuni asupra
preţurilor unor produse şi servicii iniţial profitabile, proliferarea de
produse şi servicii noi şi complexe, după criterii de profitabilitate şi alte
criterii, creşterea presiunii concurenţiale, creşterea nevoilor de capital,
odată cu reducerea accesului pe pieţele de capital, incertitudinea şi riscul
în restructurarea industriilor.
În mediul concurenţial financiar se remarcă o dublă mişcare
concurenţială: a băncilor către segmente de piaţă care reveneau iniţial
numai firmelor de investiţii financiare, de plasamente în titluri, şi invers, a
investitorilor în titluri către servicii bancare şi similare acestora.
În acest sens, este previzibilă accentuarea concurenţei prin
extinderea fuziunilor şi achiziţiilor în spaţiul regional şi internaţional, în
spaţiul financiar global, ceea ce va aduce faţă în faţă mici şi mari societăţi
bancare pe pieţele locale. Astfel de mutaţii structurale ale pieţei impun
fiecăruia căutarea nişei protectoare de produs-serviciu bancar şi apoi
extinderea liniei de produs, fie directă, fie prin joint venture sau alte
aranjamente.
După patru decenii de rapidă afirmare şi expansiune a fenomenului
bancar internaţional, componenta majoră a activităţii o constituie marile
bănci – centre de monedă, cărora li se alătură, vizibil, şi băncile regionale,
însă cu activitate limitată.
În relaţiile internaţionale, băncile operatoare prezintă o flexibilitate
semnificativă a activităţilor, posedând o arie de opţiuni organizaţionale,
precum oficii de reprezentanţă, ghişee de ramură, sucursale, filiale,
consorţii.
Pentru armonizarea sistemelor reglementative naţionale, care pot
induce fie constrângeri, fie inechităţi în internaţionalizarea activităţii
483

bancare, au fost promovate sisteme de reglementare internaţională a
activităţii bancare, favorizate de interdependenţele de pe pieţele financiare
şi bancare internaţionale.
În ansamblul serviciilor bancare internaţionale, la capitolul
venituri, componenta principală este constituită de serviciile de împrumut,
împrumutul fiind însă şi purtătorul de riscuri specifice: valutar, de
transfer, legislativ, de insolvabilitate, de suveranitate.
Evoluţia viitoare a activităţii bancare depinde de dinamica industriei
serviciilor financiare, reflectând evoluţia interacţiunii instituţionale dintre
serviciile bancare şi nonbancare, de concurenţa dintre bănci şi celelalte
instituţii financiare în perspectivă globală, regională şi naţională;
supravieţuirea celor mai multe bănci depinde de capacitatea lor
concurenţială, de capacitatea de a descoperi nişele adecvate pe piaţă,
băncile continuându-şi extinderea în zona activităţilor de noncredit,
lărgindu-şi astfel baza de venituri, venituri în care ponderea celor a căror
sursă este noncredit va creşte.
Tendinţele evolutive se vor evidenţia în serviciile bancare şi
nonbancare, în activităţi vizând încheierea contractelor, analiza
investiţiilor, finanţarea băncii, tranzacţiile de noncredit, serviciile
financiare şi manageriale, gestiunea riscului de concurenţă, precum şi în
reglementarea bancară vizând protecţia depozitelor şi a consumatorului,
eficienţa şi competitivitatea sistemului bancar, solvabilitatea fondurilor de
asigurări şi organizarea instituţională.
TERMENI-CHEIE
Achiziţie bancară Activitate semibancară
Agenţie de titluri Autoritate monetară
Avantaj comparativ Bancă afiliată
Bancă autonomă Bancă corespondentă
Bancă individuală Capital de compoziţie
Competitivitate bancară Consorţiu bancar
Dereglementare Diferenţialul dobânzii
Expansiune bancară Facilitate bancară
Filială Finanţare corporatistă
Franciză Fuziune bancară
Holding bancar Holding multibanc
Holding unibanc Industrie financiară
484

Instituţie nonbancară Internaţionalizare bancară
Investiţie financiară Joint venture
Nişă bancară Oficiu de reprezentanţă
Piaţa financiară Poziţie concurenţială
Poziţie de piaţă Ramificare bancară
Risc de concurenţă Segment de afaceri
Sindicalizare a împrumutului Sistem de transfer electronic
Strategie de reprezentare Strategie de risc
Structură corporatistă Sucursală
Transfer monetar Tranzacţie financiară
ÎNTREBĂRI ŞI TESTE DE AUTOEVALUARE

• Care este diferenţa dintre o instituţie financiară bancară şi o
instituţie financiară nonbancară?
• Aspectele definitorii ale evoluţiei viitoare a instituţiilor nonban-
care sunt: pătrunderea pe liniile de produs ale băncilor, dominarea
operaţiilor cu cărţi de credit, creşterea ponderii lor în domeniul împru-
muturilor bancare pe termen lung, promovarea derivativelor pentru aco-
pererirea riscurilor, implicarea în operarea fondurilor monetare. Precizaţi
care dintre aspectele enumerate nu sunt corecte.
• Forme de organizare bancară pe plan internaţional sunt: filiala,
oficiul, banca autonomă, sucursala, ghişeul. Precizaţi care dintre formele
enumerate este inclusă într-una dintre formele prezentate.
• Care sunt caracteristicile esenţiale ale activităţilor semibancare şi
efectele acestora asupra băncii?
• Precizaţi deosebirea dintre sucursală şi filială bancară.
• Avantaje ale ramificării bancare sunt: permite diversificarea
surselor; foloseşte mai eficient capitalul; se adaptează la nevoile
comunităţilor locale; oferă oportunităţi diferenţiate de tranzacţionare;
extinde posibilitatea ofertei de produse specializate. Precizaţi care dintre
caracteristicile enumerate nu sunt avantaje ale ramificării.
• Care este deosebirea dintre ramificare bancară şi holding bancar?
• Concepţia managerială a holdingului evidenţiază următoarele
alternative în ceea ce priveşte autonomia subsidiarilor: activă, defensivă,
pasivă, descentralizată, mixtă. Evidenţiaţi alternativele corecte dintre cele
enumerate.
485

• Fenomene care se pot manifesta la nivel naţional ca urmare a
restructurării activităţii bancare sunt: afirmarea băncilor mici în ce
priveşte satisfacerea nevoilor comunităţilor locale; concurenţa băncilor
noi de către cele mari, existente; extinderea procesului de privatizare
bancară; respingerea procesului de fuziune; neatractivitatea băncilor
naţionale. Precizaţi care dintre fenomenele prezentate nu sunt specifice
viitorului restructurării bancare.
• Direcţii de creştere a eficienţei şi competitivităţii sistemului
bancar sunt: sistemele de transfer al fondurilor, delimitarea activităţilor de
titluri şi gir de cele de asigurări, garanţiile la datorii şi titluri, joint venture,
extinderea cvasidepozitelor. Care dintre direcţii se circumscriu direct
creşterii eficienţei şi competitivităţii băncilor?
• Declinul serviciilor bancare tradiţionale poate fi explicat prin
următoarele cauze principale: dereglementările ratelor, diversificarea
instrumentelor financiare, diferenţierea serviciilor de depozite, reducerea
amplorii împrumuturilor comerciale. Care dintre cauzele enumerate nu
constituie o cauză principală?
• Expansiunea băncii prin strategia intrării iniţiale pe noi pieţe are
următoarele caracteristici: presupune dezvoltarea expertizei interne,
pătrundere rapidă pe piaţă, costuri ridicate, perioadă mare pentru a deveni
profitabilă. Precizaţi caracteristica nespecifică acestei strategii.
• Serviciile bancare şi semibancare se vor caracteriza prin tendinţe
evolutive în următoarele domenii: analiza contractelor de investiţii,
vânzarea serviciilor financiare, gestiunea riscului de concurenţă,
finanţarea băncii. Precizaţi domeniile care nu au fost enumerate.
• Serviciile bancare internaţionale vizează următoarele categorii de
operaţii: transferuri băneşti, acoperirea riscurilor, tranzacţii comerciale,
schimburi valutare. Care dintre categoriile de operaţii enumerate nu
reprezintă servicii bancare?
¾ Gaftoniuc Simona, Practici bancare internaţionale, Editura
economică, Bucureşti,1995.
¾ Held David ş.a, Transformări globale; Polirom, Bucureşti, 2004.
¾ Miller Roger LeRoy, VanHoose David D., Money, banking and
financial markets, Thomson, SouthWestern, USA, 2004.
486

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
¾ Albertini J.M., Les rouages de l`economie nationale, Les

Editions ouvrières Paris, 1988.
¾ Apps Rod, Goacher David, The monetary and financial system;
Sheffield Hallan University, London, 1996.
¾ Basno Cezar, Dardac Nicolae, Management bancar, Editura
¾ Biji Mircea ş.a., Tratat de statistică, Editura Economică,
Bucureşti, 2004.
¾ Coussergues Sylvie de, Géstion de la banque, Dunod, Paris,
1992.
¾ Dardac Nicolae, Vâşcu Teodora, Monedă-credit, Editura ASE,
2003.
¾ Dănilă Nicolae, Retail banking, Editura Expert, Bucureşti, 2004.
¾ Dedu Vasile, Gestiune bancară, EDP-RA, Bucureşti, 1999.
¾ Donaldson T.H., Understanding corporate credit, MacMillan
Publishers, London, 1983.
¾ Dragotă Victor (coord), Gestiunea portofoliului de valori
mobiliare, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
¾ Gaftoniuc Simona, Practici bancare internaţionale, Editura
Economică, Bucureşti,1995.
¾ Greuning Hennie van, Bratanovic Sonja Brajovic, Analiza şi
managementul riscului bancar, Editura IRECSON, Bucureşti, 2004.
¾ Halpern Paul ş.a., Finanţe manageriale, Editura Economică,
Bucureşti, 1998.
¾ Heffernan Shelgh, Modern banking in theory and practice, John
Wiley and Soon, New York, 1996.
¾ Held David ş.a., Transformări globale, Polirom, Bucureşti, 2004.
Prentice-Hall, Inc. USA, 1979.
American Bnkers Asociation, 1989.
¾ Koch Timothy W., Bank management, The Dryden Press, USA,
2000.
¾ Kolb Robert W., Rodriguez Ricardo J., Principles of finance,
D.C. Heath and Company, Lexington, 1992.
¾ Llyod Richard ş.a., Analiza creditului, Editura Expert, Bucureşti,
1998.
487

¾ Manolescu Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Editura
¾ Manolescu Gheorghe, Moneda şi politicile monetare, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.
¾ Manolescu Gheorghe, Diaconescu Adriana, Management bancar,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
¾ Masson Jacques, Creditele bancare pentru întreprinderi, Editura
RAO, Bucureşti, 1994.
¾ Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiilor bancare,
¾ Miller Roger LeRoy, VanHoose David D., Money, banking, and
financial markets, Thomson, South-Western, 2005.
¾ Mishin Frederic S., The economics of money, banking, and
financial markets, Addison-Wesley, New York, 2001.
¾ Moisuc Constantin (coord.), Finanţe şi plăţi internaţionale,
¾ Moşteanu Tatiana, Buget şi trezorerie publică, Editura DU-Style,
Bucureşti, 2000.
¾ Reilly Frank K, Browwn Keith C., Investment analysis and
portofolio management, Thomson Soth-Western, USA, 2003.
¾ Riehl Heinz, Rodriguez Rita M., Foreing exchange and money
markets, McGraw Book Company, New York, 1999.
¾ Ritter Lawrence S., Silber William L., Principles of money,
banking, and financial markets, USA, 1991.
¾ Roth Gerorge G., Commercial lending, American Bankers
Association, USA, 1988.
¾ Roxin Luminiţa, Gestiunea riscurilor bancare, EDP-RA, Bucureşti,
1997.
¾ Scarlat Emil ş.a., Piaţa financiară şi gestiunea portofoliilor,
Matrix Rom, Bucureşti, 2002.
¾ Sechelariu Sergiu, Bejan Ioan, Creditul ipotecar, Editura Deşteptarea,
Bucureşti, 2002.
¾ Servigny Arnaud de, Renault Olivier, Measuring and managing
credit risk, McGraw-Hill, New York, 2004.
¾ Tudorache Dumitru, Monedă, bănci, credit, Editura Silvy,
Bucureşti, 2000.
¾ Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Monedă şi credit, Editura Economică,
Bucureşti, 2004.
488

An3 Moneda Si Credit

Cargado por

Información del documento

Derechos de autor

Formatos disponibles

Compartir este documento

Compartir o incrustar documentos

Opciones para compartir

¿Le pareció útil este documento?

¿Este contenido es inapropiado?

Copyright:

Formatos disponibles

An3 Moneda Si Credit

Cargado por

Copyright:

Formatos disponibles

GHEORGHE MANOLESCU

Universitatea Spiru Haret

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Constantin FLOREA

Bun de tipar: 8.05.2006. Coli de tipar: 30,5

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Universitatea Spiru Haret

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Băncile reprezintă o componentă determinantă a sistemului fi-

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

SCOPUL CAPITOLULUI constă în prezentarea configuraţiei siste-

Universitatea Spiru Haret

Împrumutători Pieţe financiare Împrumutaţi

Figura nr.1. Finanţarea economiei

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

3. Caracteristicile băncilor moderne

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

4.2. Operaţiuni şi instrumente

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

4.3. Bilanţul băncii

Universitatea Spiru Haret

Activele băncii comerciale cuprind următoarele elemente:

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

5. Alte instituţii bancare de depozit

Universitatea Spiru Haret

Numerar şi titluri 17 Total depozite 59

¾ Împrumuturile ipotecare, care domină structura activelor,

Universitatea Spiru Haret

5.2. Cooperativele de credit

Universitatea Spiru Haret

5.3. Băncile de afaceri

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

5.4. Bănci de trezorerie

5.5. Instituţii de credit specializate

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

6. Economia instituţiilor de depozit

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Figura nr. 2. Curba ofertei de împrumuturi

În plus, pentru a-şi maximiza profitul economic, o bancă emite

Universitatea Spiru Haret