Universtitatea din Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială,

Masterul “Studii de Securitate”

ISLAM, ISLAMISM ŞI TERORISM

ÎN ORIENTUL MIJLOCIU

Masterand: Andreea Radu

1
 Cuprins

Introducere
I.Consideraţii teoretice
I.1 Regiunea
I.2 Religia
I.3 Terorismul
II Delimitarea geografică şi caracteristicile regiunii
III Islam şi islamism
• Statistici şi date referitoare la populaţia musulmană din Orientul Mijlociu
• Comentarii şi concluzii pe baza datelor prezentate
IV. Terorismul religios – Fundamentalismul
• Statistici şi date referitoare la terorismul religios în Orientul Mijlociu
• Comentarii şi concluzii pe baza datelor prezentate
V. Politica în ţările islamice
• Ideile pe care se bazează introducerea doctrinelor Islamului în politică
• Ideile pe care se bazează grupările radicale implicate în politică
• Formele politice actuale ale Islamului
VI.Economie şi societate în Orientul Mijlociu
• Irak – situaţia actuală
• Statistici şi date referitoare la situaţia economică din Orientul Mijlociu
• Comentarii şi concluzii pe baza datelor prezentate
VII. Concluzii
Bibliografie
Anexa 1. Hărţi ale Orientului Mijlociu
Anexa 2. Hărţi ale distribuţiei populaţiei musulmane pe glob
Anexa 3. Organizaţiile teroriste cunoscute în principalele state ale Orientului Mijlociu
Anexa 4. Clasificarea atacurilor teroriste din perioada 1993-2003, după ideologia
grupărilor teroriste
Anexa 5. Atacuri teroriste în perioada 1993 – 2003

2
Anexa 6. Date privind economia unor state din Orientul Mijlociu
Anexa 7. Distribuţia zăcămintelor de petrol în Orientul Mijlociu

3
 Introducere

La începutul mileniului trei, situaţia geopolitică şi geostrategică a cunoscut

transformări profunde, cu urmări esenţiale asupra stării de securitate a tuturor statelor,
asupra capacităţii acestora de a-şi promova şi proteja interesele naţionale ori ale
coaliţiilor din care fac parte. Complexitatea mediului de securitate, rezultată ca efect al
proceselor de globalizare, precum şi al altor procese, suprapuse cu tendinţele, aparent
contradictorii, de fragmentare şi regionalizare, cu apariţia unor noi actori de securitate
statali ori nonstatali, cu accentuarea decalajelor economice şi tehnologice, precum şi cu
evoluţiile mediului, au generat şi continuă să genereze noi riscuri şi ameninţări, tot mai
puţin predictibile. Mai mult, evoluţia acţiunilor teroriste de la nivelul unor acţiuni
izolate la nivel de operaţie organizată şi condusă planificat, în manieră militară a adus
omenirea, şi implicit mediul de securitate, într-o stare de securitate deosebită,
periculoasă. La nivel global, mediul de securitate rămâne complex şi dinamic, cu evoluţii
aparent contradictorii şi cu surprize de mari proporţii. Astfel, apariţia unor noi actori
globali de securitate, cum sunt China, India, Iranul, Pakistanul, alături de noii actori
nonstatali cu veleităţi globaliste cum sunt organismele internaţionale de protecţie a
mediului şi drepturilor omului sau unele organizaţii teroriste, încă nebănuit de dezvoltate
şi de eficiente, face tot mai puţin predictibil mediul de securitate pentru următoarele
decenii. Este posibil să crească rolul unor state ca superputeri regionale sau mondiale, în
jurul cărora să graviteze coaliţii de state aliate sau cele interesate în realizarea aceloraşi
obiective, în detrimentul organismelor internaţionale de securitate, ale căror soluţii la
problemele globale sunt tot mai puţin eficiente, iar mecanismele de implementare tot mai
greoaie. Este la fel de posibil ca, într-o conjunctură diferită de cea de până mai ieri, să
apară o nouă variantă de asociere la acest nivel, determinată de evoluţiile, de asemenea
globaliste, ale unor fenomene prea puţin luate în seamă la această scară, cum sunt
terorismul, migraţia populaţiilor sau accesul la resurse vitale (apă, energie, condiţii
normale de mediu). Astfel de evoluţii ar putea da naştere la organisme mondiale
specializate, mai eficiente, cu pârghii mai puternice de influenţare ori constrângere în
evoluţia domeniilor de referinţă, inclusiv forţa armată.

4
 Fenomenul terorist cunoaşte evoluţii fără precedent iar prin evenimentele de la
11 septembrie 2001, a trecut de la faza de acţiune la cea de operaţie teroristă, cu obiective
majore. Pe de altă parte, prin atacurile din Statele Unite ale Americii, de la 11 septembrie
2001, fenomenul nu mai are conotaţii strict politice sau religioase, a căpătat amploare şi
complexitate mult mai mari, declanşând conflictul între societatea democratică, deschisă,
uşor penetrabilă şi societatea închisă, cu acţiuni din umbră, conspirative şi clandestine. În
acest context, este de aşteptat ca şi alte organizaţii teroriste să adopte acest model de
acţiune sau să-1 perfecţioneze, atacul terorist devenind tot mai distructiv, fără, limite
morale, umane ori tehnologice.
Din aceste motive am considerat necesară studierea acestei regiuni unde se
împletesc mai multe fenomene, Islamul, fundamentalismul islamic, dar şi acţiuni
teroriste. Am ales Orientul Mijlociu deoarece această zonă a globului a fost în ultimul
deceniu sursa majoră de conflicte a globului (conflicte de natură religioasă), şi în special
de natură teroristă. Ne vom referi aici deci la caracteristicile acestei regiuni, şi anume
Islamul şi islamismul, şi petrolul, precum şi la terorism. Am considerat necesară
alcătuirea acestui dosar tocmai pentru a vedea în ce măsură religia islamică implică, sau,
mai degrabă, permite utilizarea unor astfel de metode în numele său, şi în ce măsură ele
sunt doar acte teroriste săvârşite de facţiuni sau grupări care utilizează Islamul numai la
nivel declarativ şi ca motivaţie de suprafaţă a acţiunilor lor (sau pentru a impresiona sau
manipula opinia publică mondială).
Lucrarea este structurată pe şapte capitole. Primul se referă la consideraţiile
teoretice, la principalele concepte folosite în lucrare, şi anume regiunea, religia şi
terorismul. Cea de-a doua parte analizează delimitarea geografică şi principalele
caracteristici ale regiunii, care sunt religia islamică şi rezervele de petrol. A treia parte
analizează Islamul şi latura sa extremistă, islamismul sau fundamentalismul islamic,
încercând să desprindă principalele caracteristici ale acestei confesiuni religioase; este
urmată de un subcapitol care cuprinde date şi statistici privind numărul, rata de creştere şi
distribuţia populaţiei musulmane pe glob, şi în special în Orientul Mijlociu, precum şi o
analiză a acestora. Terorismul religios – fundamentalismul este subiectul părţii a patra,
care cuprinde şi o listă a principalelor grupări şi organizaţii teroriste din Orientul
Mijlociu, precum şi lista organizaţiilor teroriste străine considerate a fi cele mai

5
periculoase de către Oficiul de Contraterorism din Statele Unite, dar şi principalele
acţiuni teroriste revendicate de grupări teroriste din Orientul Mijlociu. În partea a cincea
este analizată politica în ţările islamice, felul în care Islamul este nu numai o religie ci şi
modul de guvernare dezirabil în multe dintre aceste state. Al şaselea capitol se referă la
economie şi societate în Orientul Mijlociu, şi include şi un subcapitol referitor la situaţia
actuală din Irak; acesta cuprinde de asemenea date privind elemente de economie şi
calitate a vieţii în statele regiunii, care au fost apoi analizate; ultima parte a lucrării
cuprinde concluziile extrase.

6
 I. Consideraţii teoretice

I.1 Regiunea.
Regiunea este o delimitare în interiorul unui stat care rezidă din combinarea
factorului etnic cu o anumită situaţie geografică şi un anumit profil economic şi
demografic (J Fouere apud I. Bădescu şi D. Dungaciu, 1995, vol 2). Chiar dacă acest
model se referă la regiuni intrastatale, care ar trebui să capete autonomie regională
(obţinând astfel un model artificial ce ar duce la multiplicarea frontierelor interne),
definiţia dată regiunii este compatibilă şi unor regiuni suprastatale ale globului, care sunt
percepute ca atare în cadrul internaţional. Regiunea este deci un teritoriu spaţial coerent
compus din două sau mai multe state (B. Buzan, O. Waever, J. de Wilde, p. 19-20).
America Latină, de exemplu este caracterizată prin faptul că este formată din ţările aflate
în sudul continentului american, cu populaţie vorbitoare de limbă spaniolă şi cu anumite
caracteristici rasiale (culoarea mai închisă a pielii, constituţia fizică, etc.), precum şi
printr-o situaţie economică în general precară a cestor state, şi printr-un sistem politic
nedemocratic. De asemenea, această regiune este asociată cu un trafic intens de droguri,
de arme, şi de carne vie.
Regiunea poate fi definită şi ca produsul unui proces de regionalizare a spaţiului
social, proces ce suportă două etape: apariţia unui nou tip de relaţie socială între grupuri
sau unităţi sociale preexistente, şi generalizarea acestui tip de relaţie (I. Bădescu şi D.
Dungaciu, 1995, vol 1, p.305). K. Deutsch arăta că regiunea este cadrul ce circumscrie un
set de graniţe multiple şi consistente, adică, care afectează majoritatea contactelor –
sociale, economice, politice, militare (K. Deutsch, apud I. Bădescu şi D. Dungaciu, op.
cit., p. 327-328).
O astfel de regiune este şi Orientul Mijlociu, însă aici este vorba şi despre un alt
factor foarte important, şi anume apartenenţa religioasă. Regiunea este deci situată pe
continentul asiatic, cu centrul în bazinul est-mediteranean, şi care cuprinde şi statele
aflate în jurul Golfului Persic. Din punct de vedere etnic, populaţia Orientului Mijlociu
este în majoritate arabă, cu un profil demografic caracterizat printr-o rată de creştere
superioară mediei mondiale şi cu un procent ridicat al populaţiei tinere. Din punct de
vedere economic, chiar dacă unele state au un potenţial natural foarte ridicat (rezervele de
petrol şi gaze naturale din zona Golfului), regiunea este asimilată “lumii a treia”.

7
Caracteristica cea mai importantă însă, mai ales în contextul internaţional actual, este
apartenenţa majorităţii populaţiei la religia islamică, fapt care are implicaţii specifice de
natură politică şi socială (despre care vom vorbi ulterior pe larg). Aceste trei caracteristici
majore, etnia, religia şi petrolul conferă acesti regiuni o importanţă geopolitică majoră.

I.2 Religia.
În această regiune, religia islamică devine ceea ce Haushofer numeşte pan-ideea
islamică. Pan-ideea se referă la agregarea dintre o etnie şi teritoriul său de expansiune
legitimă, ceea ce devine o ideologie etno-spaţială (Haushofer, apud I. Bădescu şi D.
Dungaciu, 1995, vol 2, ). În acest caz, la cele două elemente enunţate de Haushofer, se
adaugă şi Islamul, ideologia fiind una etno-spaţială islamică, constituindu-se practic
conţinutul a ceea ce se numeşte o zonă nostalgică. Zona nostalgică se poate constitui în
zona vechilor imperii, şi se referă tocmai la acele regiuni ce pot fi atrase foarte uşor în
zona pan-ideilor; este desigur şi cazul Orientului Mijlociu, aflat pe spaţiul geografic
ocupat în trecut de Imperiul Otoman. Pan-ideea islamică se refră tocmai la ideea de a
reconstrui un astfel de imperiu, în care caracteristica principală de apartenenţă să fie
tocmai Islamul; apartenenţa etnică nu mai este deci cea decisivă, ci cea religioasă. Acest
tip de discurs este cel promovat de fundamentaliştii islamici, pentru care religia islamică
nu este doar un palier al existenţei (chiar dacă strâns legat de celelalte) ci singura
posibilitate de existenţă, iar situarea în afara ei constituie un păcat de moarte. Ei încearcă
deci să lupte împotriva acestui păcat, deci a tuturor popoarelor non-islamice; problema
fundamentală însă este faptul că această luptă se duce pe orice fel de căi, inclusiv cele
teroriste, în numele Islamului.
Toate credinţele religioase, fie ele vechi şi elementare, fie mari religii ale
modernităţii, clasifică lucrurile ca fiind fie sacre, fie profane. Cele sacre sunt considerate
superioare ca demnitate şi putere celor profane, în timp ce oamenii se autoconsideră în
general inferiori lucrurilor sacre şi aparţinând, în absenţa unor calităţi speciale, spaţiului
profan. Sacrul şi profanul au deci dimensiuni antagonice şi nu pot să se apropie unul de
altul şi în acelaşi timp să-şi păstreze natura caracteristică. Opoziţia dintre sacru şi profan
semnifică, în termeni ai modernităţii, o ieşire în afara experienţei religioase şi admite
prezenţa unor experienţe diferite, egal valabile şi îndreptăţite; în contextul istoric şi

8
cultural premodern, profanul ca atare nu exista, totul era sacru, dar la niveluri diferite. În
cadrul experienţei religioase nu ar trebui de fapt să fie prezent sacrul şi profanul, ci numai
sacrul, şi de altfel, în prima faza acesta distingea între ceea ce era şi ceea ce nu era
consacrat, dar la nivelul ei, orice participa la sacru. Trecerea de la faza în care totul era
religios (la diferite niveluri) la distincţia între religios şi secular, transforma distincţia
între sacru şi profan. Pentru lumea modernă, aceasta devine de fapt distincţia dintre
natural şi “supra-natural”, care pot coexista. În cazul Islamului însă, situaţia este diferită,
deoarece Islamul reprezintă nu numai o credinţă religioasă ci şi un mod de viaţă. Coranul
acoperă toate palierele existenţei, ceea ce înseamnă cu un musulman nu aparţine sacrului
doar în moschee sau doar în timpul diverselor ceremonii religioase; el se comportă după
prescrieri religioase în toate situaţiile de viaţă, deci aparţine în totalitate acestui spaţiu.
Distincţia dintre sacru şi profan este deci în acest sens aceeaşi cu cea a premodernităţii:
tot ce aparţine religiei islamice, tot ce se realizează în interiorul ei, adică practic întreaga
societate musulmană, este sacru, restul spaţiului fiind profan. Mai mult decât atât, în
accepţiunea fundamentalistă (despre care vom discuta pe larg în continuare), aceste
lucruri sau evenimente sunt nu doar profane, ci considerate a fi păcate impardonabile, ce
trebuie împiedicate. Astfel se pot explica fenomenele petrecute în lumea islamică şi care
au avut un impact devastator asupra populaţiei globului.
La fel ca Iudaismul şi Creştinismul, Islamul este originar din Orientul Mijlociu.
Aderenţii tuturor celor trei religii sunt consideraţi a fi copiii lui Abraham. Musulmanii
cred că Dumnezeu, pe care ei îl numesc Allah, şi-a trimis revelaţiile către oameni mai
întâi prin Moise – prin scripturile ebraice, Torah-ul, apoi prin Iisus – prin Noul Testament
din Biblia creştină, şi apoi prin Muhhamad, prin Coran, scripturile islamice. Islamul se
bazează deci pe Coran şi pe exemplul profetului Muhhamad. Implicarea Islamului în
politică datează de la începuturile sale, prin fondarea unei comunităţi cu caracteristici
statale de către Profet, în secolul 7. Sub conducerea politică a lui Muhammad şi a
succesorilor săi, cunoscuţi sub numele de califi, Islamul s-a extins din punctul său de
origine (actualul teritoriu al Arabiei Saudite) în imperii şi culturi Islamice, care se întind
de-a lungul Africii de Nord, prin Orientul Mijlociu, către Asia şi Europa. Islamul îşi
revendică astăzi peste 1.2 miliarde de adepţi, mai mulţi decât orice altă religie, cu
excepţia creştinismului (Encarta Encyclopedia Online, 2002).

9
 I.3 Terorismul.
Terorismul nu este un fenomen de dată recentă, el a însoţit toate societăţile
umane pe scara istoriei, de la terorismul peşterii la ciberterorism, mijloacele fiind mereu
perfecţionate, în funcţie de treapta de civilizaţie la care a ajuns omenirea, esenţa
ramânând însă aceeaşi: inducerea fricii, panicii, groazei şi terorii.
Terorismul este poate răul cel mai mare care s-a abătut asupra lumii, este criza
care la rându-i provoacă alte crize majore, este partea fanatică din noi şi dintre noi. Este
rezultatul puterii excesive, al răzbunării şi al egocentrismului. De aceea acest fenomen
este specific doar mediului uman şi trebuie investigat, analizat şi luat aşa cum este, de pe
poziţii cât se poate de obiective în scopul decelării sensurilor şi mecanismelor, pentru a-i
determina cauzele şi a-i limita efectele.
De-a lungul timpului, noţiunea de terorism a suferit unele modificări de conţinut.
La un moment dat in Evul Mediu, cruciaţii, porniţi să elibereze Ierusalimul şi Mormântul
Sfânt din mâinile credinciosilor lui Mohamed, s-au văzut loviţi de împotrivirea
băştinaşilor, care-i socoteau pe de o parte invadatori, iar pe de alta şi necredincioşi
deoarece creştinii nu-l venerau pe profetul lor. Cei mai înverşunaţi s-au dovedit a fi
membrii sectei musulmane arabe “hashihishin” (asasin), care ucideau făra scrupule,
luptând până la unul, convinşi că, murind pentru credinţa lor religioasă, vor avea parte de
paradisul lui Allah. <Assassin> a devenit de atunci, prin intermediul cruciaţilor, care-i
considerau pe musulmanii respective terorişti, un termen care a rămas ca sinonim
criminalilor ce ucid cu cruzime. Tot de atunci, deşi religia mahomedană interzice
sinuciderea, s-a perpetuat o credinţă sectară, în virtutea căreia a muri pentru Allah ar fi un
gest răsplătit prin aşezarea celui ce se jertfeşte direct în Paradis. Aşa s-au născut Intifada
şi Jihadul Islamic, organizatorii care stau la baza terorismului de sorginte arabă. Intifada
şi Jihadul sunt denumirile pe care le dau musulmanii acţiunilor teroriste asupra evreilor
precum şi a celor care îi susţin, indiferent de credinţa lor religioasă (vezi Gh.
Arădăvoaice, 1997).
Terorismul se prezintă ca un fenomen social extrem de complex constând din
manifestarea spectaculoasă a violenţei, cu scopul de a atrage atenţia, a înspăimânta şi a
impune un anumit tip de comportament, uneori pur şi simplu pentru a teroriza, printr-o
gamă foarte diversificată de acţiuni limită, în care omul este deopotrivă armă şi victimă,

10
călău şi condamnat (I. Bodunescu, 1978, p. 25). Această definiţie din sfera socialului
poate fi întregită de psihologi şi oameni politici, astfel: din punct de vedere psihologic
“terorismul reprezintă o conduită agresivă, cronica, caracterizată în special prin folosirea
unor mijloace psihologice persuasive, prin prelungirea în timp a aplicării sistematice a
acestor mijloace, urmărind cu tenacitate distrugerea îndeosebi morală a partenerului”(P.P.
Neveanu, 1978, p. 719). Din punct de vedere politic, terorismul este definit ca acţiune
intenţionată de înfricoşare, prin ameninţări de aplicare a represiunii fizice şi a
presiunilor psihologice asupra adversarilor politici, asupra demnitarilor, instituţiilor şi
chiar a statelor (Dicţionarul politic, 1975, p. 588).
Analizând conţinutul definiţiilor de mai sus putem evidenţia unele caracteristici
comune ale acestora astfel: terorismul este un fenomen social; el se manifestă prin acţiuni
violente duse de către un individ, un grup de indivizi, o organizaţie (militară sau
nonmilitară) sau chiar de către un stat; acţiunea este violentă, ofensivă şi este dusă
împotriva unor ţinte arbitrar alese, inoculând frica şi teroarea; se urmăreşte obţinerea unor
scopuri de natură politică în principal, economică, religioasă, etnică, etc., prin impunerea
voinţei terorii asupra unui individ, comunităţi, popor, ba chiar faţă de o întreagă
civilizaţie.
După părerea noastră terorismul reprezintă un fenomen social, complex, care
însumează un mare număr de acţiuni violente săvârşite de unul sau mai mulţi indivizi,
grupuri sau chiar organizaţii statale, cu scopul de a atrage atenţia, a pune în vedere, a
înfricoşa, îndurera şi înspăimânta ţinte de natură umană (individ, comunităţi, popoare,
civilizaţii) şi a impune în acest fel un anumit tip de conduită sau pentru a obţine anumite
avantaje în special de natură politică. Actele teroriste se pot clasifica după aria de acţiune
în terorism intern şi internaţional. Primul poate fi la rândul lui, terorism de stat (regim de
teroare), terorism de stânga sau de dreapta (deci motivat ideologic), naţionalist sau
separatist (motivat de idealuri naţionale). Scopurile lor sunt total opuse. Terorismul intern
vizează, din punctul de vedere al iniţiatorilor, intărirea statului, iar cel internaţional
distrugerea sau compromiterea instituţiilor statale. După cum au demonstrat actele teroriste
comise la 11 septembrie 2001 pe teritoriul SUA, terorismul a depăşit stadiul unor simple
asasinate şi atentate cu bombe. În prezent unele organizaţii teroriste au capacitatea tactică

11
de a ucide mii de persoane dintr-o singură acţiune şi de a ameninţa comunităţi întregi în
timp de pace.
Pentru atingerea obiectivelor propuse, organizaţiile şi grupările teroriste, apelează
la o mare varietate de procedee de acţiune (după Arădăvoaice, Gheorghe; Iliescu,
Dumitru; Niţă, Dan Laurenţiu, 1997, pp. 383; I. Bodunescu, 1978, pp. 28-33 şi Simion,
Teodor, 1998).
◆ Acţiunea directă constă în atacul deschis, armat asupra obiectivului vizat, în

scopul ocupării acestuia şi luării de ostatici; distrugerii, capturării sau răpirii unor
persoane; creării de panică, deruta şi groaza în rândul personalului obiectivului sau al
populaţiei din zonă. În funcţie de natura obiectivului vizat, vulnerabilităţile acestuia,
posibilităţile de acţiune, scopul imediat şi îndepărtat urmărit, în cadrul operaţiunii directe
pot fi utilizate mai multe procedee:
• Atentatul. Se adoptă în scopul suprimării fizice a unor personalităţi marcante din

diferite domenii (şefi de stat şi de guverne, miniştri, şefi de partide, diplomaţi,

comandanţi militari, magistraţi, oameni de afaceri) care în activitatea lor au afectat
interesele organizaţiei teroriste respective. Ca modalităţi concrete de acţiune asupra
persoanelor vizate, teroriştii au la îndemână:
• asasinatul;

• răpirea de persoane;

• sechestrarea de persoane sau luarea de ostatici;

• atentatul executat prin atac armat în forţă, rapid şi prin surprindere;

• atentatul executat printr-un atac armat izolat;

• atacul realizat prin acţiune armată specială (atacul nominal).

• Atacul obiectivelor fixe vizează ocuparea unor obiective militare sau civile la

care dacă se produc distrugeri însoţite de victime omeneşti sunt afectate relatiile dintre
state, economia, se generează panică în rândul populaţiei. Printre modalităţile de acţiune
cele mai răspândite din cadrul acestui procedeu se numară:
• atacul simultan pe mai multe direcţii care constă în desfăşurarea rapidă a grupului

terorist, pătrunderea acestuia în obiectiv, anihilarea dispozitivului de pază şi apărare,

ocuparea obiectivului, luarea de ostatici, şi declanşarea de negocieri pentru satisfacerea
revendicărilor;

12
• atacul pe o direcţie favorabilă, precedat de o acţiune demonstrativă pe o altă direcţie;

• atacul legendat, care constă în pătrunderea în obiectiv cu o acoperire credibilă (prin

folosirea unor substituiri de persoane, utilizarea unor documente sustrase sau

contrafacute), urmată de sechestrarea personalului sub ameninţarea armelor.
• Atacul obiectivelor mobile (deturnarea) este un act premeditat de capturare a

unui mijloc de transport (rutier, feroviar, naval sau aeronaval) urmată de sechestrarea sau
uciderea personalului tehnic şi călătorilor în diverse scopuri: obţinerea de fonduri,
eliberarea unor membri ai organizaţiei aflaţi în închisoare, crearea unei publicităţi
deosebite a organizaţiei prin mass media.
◆ Acţiune acoperită include asasinarea unor persoane, distrugerea sau
incendierea unor obiective prin folosirea unor încărcături explozive, toxice,
bacteriologice sau nucleare, plasate în locuri şi medii frecventate de persoanele vizate sau
prin lovirea ţintelor de la distanţă. Dintre procedeele utilizate cel mai frecvent,
mentionăm:
• expedierea sau înmânarea de obiecte explozive (plicuri, colete buchete de flori,
cadouri) prin poşă sau curieri, care se pot declanşa în momentul deschiderii sau
cu întarziere;
• plasarea obiectelor explozive în interiorul imobilului vizat, prin pătrunderi
legendate sau cu ajutorul unor persoane corupte care-şi desfăşoară activitatea în
locul respectiv;
• abandonarea de autovehicule pline cu exploziv în apropierea obiectivului vizat
şi declanşarea exploziei prin telecomandă;
• lovirea obiectivului de la distanţă cu ajutorul unor mijloace tehnice reactive.
◆ Acţiunea indirectă (psihologică) vizează distrugerea sau slăbirea capacităţii de
rezistenţă psihică a unor persoane, grupuri sau naţiuni ţintă. Procedeele cel mai frecvent
utilizate în astfel de acţiuni sunt:
• ameninţările sau cererile adresate prin telefon sau scrisori anonime diferitelor

personalităţi, direct sau indirect (membrilor de familie);

• lansarea de alarme false prin telefoane anonime sau prin mass media care anunţă

iminenta producerii unui act terorist;

• preocupări pentru procurarea şi folosirea de armament chimic bacteriologic şi

nuclear.

13
 II. Delimitarea geografică şi caracteristicile regiunii

Orientul Mijlociu este o zonă geografică cu centrul în bazinul est mediteranian;

cea mai limitată versiune a ceea ce include Orientul Mijlociu se referă la Syria, Liban,
Israel, Palestina, Iordania. O altă versiune a termenului include şi Ciprul, Turcia, Irakul şi
Egiptul, iar cea de-a treia, mai largă, extinde termenul şi la Iran, Kuwait, Arabia Saudită,
Bahrain, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Oman şi Yemen. Versiunea cea mai des utilizată
a termenului cuprinde însă şi regiunea aflată la nord-est de această zonă, şi anume
Kazakstan, Uzbekistan, Kyrgyzstan, Azerbaijan, Tadjukistan, Turkmenistan, Afghanistan
şi Pakistan (vezi harta) dar primele şase state pot fi asimilate şi Asiei Centrale. În unele
cazuri, Orientul Mijlociu privit şi mai extins, incluzând ţări din Nordul Africii în legătură
clară cu Islamul, precum Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Mauritania şi Sudan, Eritrea,
Djibouti, Somalia (vezi www.britannica.com/middle-east.html şi http://i-
cias.com/e.o/t.gif). În această lucrare ne vom referi la Orientul Mijlociu ca fiind alcătuit
din: Syria, Liban, Israel, Palestina, Iordania, Irak, Egipt, Iran, Kuwait, Arabia Saudită,
Bahrain, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Oman, Yemen, Afghanistan şi Pakistan.
În concluzie, criteriul geografic nu este singurul criteriu care delimitează această
zonă. Cel mai des în Enciclopedia Britanică şi National Geographic, se utilizează criteriul
apartenenţei religioase (corelat desigur cu cel al amplasării pe continentul asiatic), ţările
considerate ca făcând parte din Orientul Mijlociu fiind ţări cu o majoritate netă (în medie
de peste 90%) de populaţie musulmană. Un alt criteriu utilizat ar fi cel economic; chiar
dacă zona Golfului Persic, situat în centrul regiunii, este una dintre cele mai bogate zone
ale globului datorită zăcămintelor de petrol, Orientul Mijlociu este considerat ca fiind
format în mare parte din ţări ale lumii a treia (Universitatea din Texas, Mohammad
Azoob, 1992, Londra)
Din punct de vedere geopolitic, Orientul Mijlociu este o zonă a globului ce
trebuie analizată din pricina faptului că aici se îmbină două caracteristici de o
importanţă majoră: religia islamică şi petrolul. Anual economia mondială utilizează
cantităţi imense de combustibil, folosind peste trei miliarde de tone ţiţei (T. Simion,
1998, p. 110); petrolul însă este la limita de epuizare, resursele mondiale fiind suficiente
pentru încă maxim 50 de ani. Tocmai din aceste considerente, petrolul are o foarte mare

14
importanţă geopolitică. Eurasia este regiunea cu cele mai importante rezerve de
hidrocarburi, aflate în Siberia, în Marea Nordului, China, Caucaz, şi Golful Persic (idem).
Golful Persic, “heartland-ul” Orientului Mijlociu, a fost miza geopolitică a petrolului
timp de mai multe decenii, fiind astfel cauza a foarte multe conflicte de interese, cele mai
importante fiind războiul dintre Irak şi Iran din anii ’80, cel dintre Irak şi Kuwait de la
începutul anilor ’90, care a devenit imediat un război între Irak şi comunitatea
internaţională (în special SUA, dar cu sprijinul Naţiunilor Unite şi NATO), şi în mare
măsură, după părerea mea, actualul război pornit de Statele Unite în Irak.
Cea dea doua caracteristică ce trebuie analizată este confesiunea religioasă
majoritară din această regiune, şi anume Islamul. Islamul a suferit încă de la începutul
secolului 20 o adâncă schimbare de orientare a forţelor pe care apartenenţa religioasă le
conferă unei comunităţi, prin apariţia fundamentalismului. Islamismul este o mişcare
reformistă ce doreşte întoarcerea la marile surse de credinţă şi la marile modele de
organizare a cetăţii, la puritatea iniţială a Islamului (N. Anghelescu, 1933), pretinzând
asfel că şterge secolele în care comunitatea credincioşilor a fost lovită de declin.
Islamiştii doresc utilizarea Shari’a (legii islamice) în toate domeniile vieţii ceea ce
înseamnă că instituţiile şi formele de guvernare seculare sunt considerate inacceptabile
într-o societate musulmană. Fundamentalismul a apărut datorită confruntării cu
civilizaţiile mai puternice şi mai avansate, sau, mai degrabă, percepute ca fiind mai
puternice şi mai avansate, şi se bazează pe ideea că adevărata superioritate, cea morală, şi
puritatea nu se găsesc acolo ci în valorile dintotdeauna ale Islamului: “Pentru a-i depăşi
pe cei a căror înfăţişare dispreţuitoare răneşte, nu trebuie să imiţi, ci să refuzi idealurile
care cinduc spre declin. Trebuie să alegi din trecut elementul cel mai nobil, devenind
asfel revoluţionar” (P. Claval, 2001 [1996], p. 192). Prin acest curent început în Egipt în
anii ’20, odată cu fondarea Freeriei Musulmane (Egiptul era în acea perioadă cea mai
occdentalizată dintre ţările arabe), Islamul începe o revoltă împotriva Occidentului.
Creşterea atât ca intensitate cât şi ca răspândire a curentelor fundamentaliste islamice,
retransformă deci dimensiunea religioasă într-una din coordonatele majore ale
geopoliticii.
Fundamentalismul Islamic s-a manifestat şi se manifestă şi în prezent, în toate
ţările din Orientul Mijlociu, unele dintre ele devenind chiar republici sau monarhii

15
islamice (Iranul a fost primul stat care a devenit republică islamică, în 1975, când partidul
islamic a determinat căderea regelui Mahommed Reza Pahlavi şi preluare puterii de către
Ayatolahul Komeiny, iar apoi şi Sudanul, Syria, Egiptul, Libia, Algeria şi Pakistanul au
devenit republici islamice, iar Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Kuwait monarhii
sau principate islamice. Între anii 1993 – 1994, pe glob s-au manifestat 109 conflicte de
natură etnică şi religioasă, dintre care ţările islamice au fost implicate în 54 (T. Simion,
1998, p. 109). Tot fundamentalişti islamici din Orientul Mijlociu au fost şi teroriştii din
Al-Qaeda vinovaţi de Tragedia de la 11 septembrie 2001. Fenomenul este deci unul
importanţă globală majoră.
Vom analiza deci caracteristicile fundamentalismului islamic şi ale lumii islamice
din aceasta regiune, atât din punct de vedere al numărului de membrii şi al evoluţiilor
demografice, căt şi din punct de vedere al conţinutului acestei religii, având în vedere
implicaţiile sale în viaţa politică şi economică a regiunii dar şi în exteriorul său.

16
 III. Islam şi islamism

Estimările privind numărul total de musulmani de pe glob variază foarte mult, de

la 1,2 miliarde în 1999 la 1,5, sau aproximativ 2 miliarde în 2001 (vezi statisticile
prezentate). Oricum, ei reprezintă aproximativ 20% din populaţia globului, în timp ce
populaţia creştină reprezintă apoximativ 30%. Însă rata anuală de creştere este mult mai
mare la populaţia musulmană (2,9 – 3% după estimările ONU) decât cea a întregii
populaţii a globului (2,3% în 2000 după aceeaşi sursă), ceea ce înseamnă că există
posibilitatea ca în câteva zeci de ani Islamul să cuprindă majoritatea locuitorilor
planetei. Între anii 1970 – 1999 populaţia în majoritatea ţărilor musulmane s-a dublat (în
Egipt populaţia a crescut de 29,4 milioane în 1965 la 67,5 milioane în 1999). Acelaşi
fenomen se petrece şi cu minorităţile musulmane din restul lumii (Macedonia de
exemplu); în Statele Unite în aceeaşi perioadă , populaţia musulmană s-a mărit de şase
ori, iar în 1998 75 din nou-născuţii din Uniunea Europeană aparţineau comunităţii
islamice, în timp ce la Bruxelles cifra acestora se ridica la 57%. De asemenea, dacă
piramida vârstelor este îngroşată spre vârf în ţările occidentale, majoritar creştine (deci
raportul dintre populaţia vârstincă şi cea tânără este foarte aproape de 1, în unele cazuri
chiar supraunitar), în cele musulmane situaţia este inversă; în Algeria de exemplu, în
1999 mai mult de 50% din populaşie era de vârste sub 20 de ani, ceea ce înseamnă că la
vârstele fertile ale acestei populaţii va exista o rata a natalităţii foarte înaltă, ceea ce va
creşte deci procentul populaţiei musulmane al acestui mileniu. (cazul Algeriei este similar
cu cel al majorităţii statelor musulmane din lume şi deci şi din Orientul Mijlociu).
Termenul de Islam se referă la religia monoteistă care are la bază Coranul şi al
cărei Profet este Muhamad, dar şi la întreaga civilizaţie, cu cadru legislativ unic,
structuri politice specifice, cu tradiţii sociale şi morale care se revendică de la această
religie (N. Anghelescu, 1993, p. 64). Coranul confirmă că, comunitatea musulmană este
“cea mai bună dintre comunităţi” (3, 10) şi deci nici o religie nu realizează transcedenţa
lui Dumnezeu mai bine ca Islamul. Comunitatea est împărţită în trei sub-culturi,
deosebite prin principiile pe care le promovează în legătură cu conducerea Califatului
după moartea lui Muhamad. Există patru califi care se presupune că ar fi condus intre anii
632 şi 661: Abu Bakr (632-634), Omar (634-644), Othman (644-656), şi Ali (656-661).

17
Majoritatea credincioşilor musulmani sunt sunniţi (aproximativ 85%), care consideră că
toţi cei patru califi au existat cu adevărat; şiiţii nu îl recunosc decât pe califul Ali (sunna
înseamnă tradiţie, obicei, iar shi’a înseamnă grupare separată, facţiune), iar aceştia
formează cam 50% din populaţia din Irak, Iran şi Lybia; kharijiţii nu recunosc decât
existenţa primilor doi profeţi iar numărul acestora este mai mic (idem p. 56-58).
Musulmanii Shi’a (aproimativ 12%) sunt dispreţuiţi de cei Sunni, şi marginalizaţi în
statele unde sunt o minoritate precum în Pkistan sau Afghanistan. Ei sunt caracterizaţi
prin pasiunea lor pentru martiriu şi sacrificiu de sine precum şi printr-un “puternic
sentiment de opresiune, ceea ce îi face foarte buni luptători” (E.S. Margolis, 2001, p.16).
Shari’a este “jurisprudenţa islamică” (Seyyd Ebul A’la el Meududi, 1991, p. 90),
şi însemnă “calea dreaptă”, cuprinzând toate poruncile lui Allah privind oamenii şi
faptele lor. Ea cuprinde două tipuri de reguli: cele privitoare la cultură, politici şi acte
juridice, şi cel referitoare la relaţiile dintre sexe, haine, mâncare, etc. Indemnurile
privitoare la aplicarea voinţei divine se aplică deci la fiecare circumstanţă de viaţă;
esenţa acestei legi canonice este conţinută în Coran (creaţie divină, a lui Allah) şi Hadis
(cartea sfântă creată de Profetul Muhamad), existând patru şcoli juridice summite şi una
şiită (N. Anghelescu, 1993, p. 77-78), care sunt însă asemănătoare, diferenţele pornind de
la faptul că se referă la realităţi diferite.
În Shari’a sunt stipulate (şi de alfel în Coran) patru mari obligaţii pe care le are
orice musulman: postul , rugăciunea, pelerinajul la Mecca (cel puţin o dată în viaţă) şi
obligaţia de a da pomană celor săraci. Jihadul, a cărui posibilă declanşare este văzută în
ţările occidentale ca un act terorist, şi sub care s-au “ascuns” diferite organizaţii teroriste
nu este un principiu de bază al Shari’a. El este însă foarte important şi apare şi în Coran
şi în Hadis. Termenul de “Jihad”, deşi tradus cu expresia “război sfânt”, înseamnă
“striving” adică “efort”, “luptă”, dar nu e neapărat luptă fizică; în semnul său primar
“Jihad” se referă la un efort interior al individului de a se îndepărta de lucrurile interzise
de Coran, în scopul de a atinge standarde morale înalte (Seyyd Ebul A’la el Meududi
Islamul, 1991, p. 90-91) nu se rezumă însă la individ ci se extinde la bunăstarea societăţii
şi a umanităţii în general, individul neputându-se dezvolta în izolare faţă de comunitate;
de aceea credinciosul musulman are datoria de a se “bucura de bine şi de a interzice răul”
(Coran, 3:104). Jihadul se referă deci la lupta înpotriva necredincioşilor, până la

18
instituirea Islamului pe întreg pămantul (“Ucideţi necredincioşii oriunde s-ar afla”,
Coran, 9:5),dar şi la mobilizarea colectivităţii pentru a rezista unei ameninţări sau
agresiuni externe (N.Anghelescu, 1993, p. 67-70). Mijloacele de realizare a acestei lupte
sunt variate, de la cele diplomatice, economice sau politice, până la recurgerea la forţă, în
lipsa vreunei alte alternative viabile, acest lucru fiind înscris în Coran: “faceţi pace între
ele [două grupuri care se luptă], dar dacă unul dintre el persistă în agresiune, luptaţi-vă
cu el până se întoarce la Dumnezeu” (Coran, 49:9).
Acţiunea militară este deci numai o parte a Jihadului şi nu totalitatea sa, însă
Shari’a cuprinde prescripţii foarte clare, pe care orice musulman trebuie respecte, în
cazul în care lupta armată este declanşată. Astfel, orice musulman are îndatorirea de a
accepta în orice clipă sacrificiul suprem în numele lui Allah şi împotriva duşmanilor care
recurg la forţă, iar în orice comunitate, trebuie ca măcar o parte a bărbaţilor să participe la
Jihad, pentru ca aceasta să fie absolvită de îndatorire. De asemenea, dacă o ţară este
victimă a agresiunii unei puteri neislamice , toţi cetăţenii ei au datoria să participe la
Jihad, iar dacă ţara este mică, ţările vecine au datoria sfântă de a o ajuta; în cazul în care
duşmanul nu este respins, musulmanii din întreaga lume trebuie să se mobilizeze
împotriva agresorului. În aceste cazuri, Jihadul devine un principiu de bază al Islamului,
precum rugăciunea şi postul, iar musulmanii care s-ar eschiva de la această obligaţie ar
comite un păcat foarte mare.
În sensul pe care Coranul îl conferă acestui termen, Jihadul nu ar trebui deci să
constituie o ameninţare pentru lumea non-musulmană; de altfel ideea însăşi de
ameninţare cu Jihadul contravine Coranului, care se referă la Jihad ca la un mijloc de
răspuns la o agresiune din afară şi nu la unul de a începe o ofensivă. Fiind însă vorba de
o agresiune ce poate fi de natură psihică, acest lucru poate fi foarte uşor speculat:
agresiunea psihică nu trebie să fie probată în faţa unei alte comunităţi, şi mai mult decât
atât, un fapt considerat agresiv de către o comunitate poate părea un act normal în cadrul
unei alte comunităţi, aparţinând unei alte culturi. Din aceste motive, acte precum atacurile
teroriste pot fi justificate într-o anumită măsură prin apelul la legea canonică referitoare
la Jihad. Nu se poate spune însă că religia Islamică permite sau susţine în vreun fel
terorismul. Actele teroriste săvârşite de organizaţii musulmane (Jihadul Islamic, Al-
Qaeda sau multitudinea de astfel de organizaţii palestiniene), sunt numai atât – acte

19
teroriste – chiar dacă cei ce la revendică încearcă să o facă în numele religiei. În
Orientul Mijlociu însă, luarea de ostatici, atacurile cu bombă, coletele capcană, sau
asasinarea unor personalităţi cunoscute, au devenit principala armă a celor care lupră
pentru Islam. Aceştia crează astfel un climat de insecuritate, prin efectele directe, dar în
special prin cele psihologice ale actelor lor (fapt care a “culminat” din păcate cu atacul
de la 11 septembrie 2001 din New York), ceea ce a transformat aceste grupări în
organizaţii teroriste, indiferent de scopurile lor declarate. Oricum, dacă o astfel de
organizaţie proclamă totuşi Jihad-ul, lumea musulmană are obligaţia, din punct de vedere
religios, să o ajute.
Jihadul nu este singurul act legat de Islam care generază conflicte, atât în Orientul
Mijlociu cât şi în întreaga lume. Islamul este învăţat (propovăduit) de către diferiţi
mullah-i (profesori, conducători religioşi ai unei zone), dintre care unii pot conduce
diferite şcoli religioase (madrass-uri) şi pot fi mujahedini, adică luptători în numele
religiei sau a madrass-ului din care fac parte (precum talibanii în Aghanistan). Între aceşti
mullah-i pot exista relaţii conflictuale, care pot genera chiar lupte armate, aşa cum s-a
întâmplat de alfel în Afghanistan sau Pakistan. În 1992 , de exemplu “ Afghanistanul era
“împărţit “ şapte facţiuni mujahedine iar “hoţia şi răpirile erau lucruri comune, în special
între triburile sălbatice ce nu cunoşteau nici o lege din trecătoarea Khyber [care face
trecerea spre Pakistan]” (Eric S. Margolis 2001, p. 8). De asemenea, conflicte între
musulmanii Shi’a şi cei Sunni există în multe dintre ţătile arabe, mai ales în cele în care
primii sunt o minoritate (în Afghanistan aceştia au fost îndelung persecutaţi). În aceeaşi
ordine de idei în Iran a existat (şi există) o puternică discriminare împotriva populaţiei
Baha’is, din rândul cărora au fost ucişi un număr mare de oameni, uneori fără a fi
condamnaţi de un tribunal. În Palestina, începând cu 1995, au existat un număr mare de
rapoarte privind discriminare a populaţiei creştine de către cea musulmană; în Lyban,
chiar după sfârşitul războiului civil, au existat conflicte între populaţii de diferite religii,
iar în Arabia Saudită guvernul nu permite construcţia unor clădiri cu destinaţie religioasă
aparţinând altei religii decât Islamului. În Irak sunt bine cunoscute discriminările,
persecuţiile, şi uciderea chiar, a populaţiei kurde, dar şi a populaţiei Yazidis.

• Statistici şi date referitoare la populaţia musulmană din Orientul Mijlociu

20
 1. Religiile globului în anul 1994, în milioane de adepţi. Sursa: Britannica Book of the
Yearbook, 1995, în T. Simion, 1998
Religia Adepţi în Adepţi în Adepţi în Adepţi în Adepţi în Adepţi în Total
America America Europa Asia Africa Oceania
de Nord de Sud
Creştinism 319.9 269.7 402.5 261.2 296 21.2 1570.5
Buddism/ 2 1.7 0.5 1469.8 1 0.3 1475
Hinduism
Islam 5.2 0.2 12.9 529.8 282 0.1 830.6
Iudaism 6 0.7 4 4.4 0.1 0.1 15.3
Altele 5.9 30.6 17.3 106.2 108.5 4.3 272.8
Fără 30.6 - 46.7 2.8 12.8 3 135.9
• Trebuie menţionat însă că, din aceeaşi sursă (T. Simion, 1998, p. 102), aflăm
că populaţia islamică se ridica, în 1993, la cifra de 927 de milioane; din
păcate, de această dată aici nu mai este menţionată sursa iniţială a
informaţiei…
2. Numărul total de musulmani în 1997. Sursa: http://www.i-cias.com/e.o/t.gif
Dacă adunăm numărul musulmanilor din ţările musulmane cu cel al
musulmanilor ce trăiesc în ţări în care sunt minoritari (784,500,000+308,000,000),
obţinem un număr de 1092.5 milioane musulmani în 1986. După cum ştim, populaţia
musulmană a avut o rată de creştere de aproximativ 3% (aceste rate se pot găsi în
Encyclopedia Britannica Book of the Yearbook). Adăugând acest procent de creştere din
1986 [de când datau cifrele de mai sus], vom obţine un număr aproximativ de 1.780
miliarde de musulmani pe glob [în 1997].
3. Tabel comparativ privind numărul creştinilor şi cel al musulmanilor (în procente).
Sursa: http://muslim-canada.org
Procente din populaţia Creştini Musulmani
anului…
1900 26.9% 12.4%
1980 30% 16.5%
2000 29.9% 19.2%
2025 (populaţie proiectată) 25% 30%

4. Distribuţia musulmanilor pe glob. Sursa: Britannica Yearbook, 1997, la

www.britannica.com
Continent Număr musulmani Procent
Africa 308,660,000 27.4%
Asia 778,362,000 69.1%
Europa 32,032,000 2.8%
America Latină 1,356,000 0.1%

21
 America de Nord 5,530,000 0.5%
Oceania 385,000 0.0%
Total 1,126,325,000 100%
5. Numărul musulmanilor de pe glob. Sursa: www.islam.about.com/library
• Aproape una din cinci persoane de pe glob se declară astăzi musulman. Peste 50 de
ţări au o populaţie majoritar islamică, în timp ce alte grupuri de credincioşi trăiesc
în comunităţi pe aproape fiecare continent.
• 0.700 milioane sau peste, în Barnes & Noble Encyclopedia 1993
• 0.817 milioane, The Universal Almanac (1996)
• 0.951 milioane, The Cambridge Factfinder (1993)
• 1.100 milioane, The World Almanac (1997)
• 1.200 milioane, CAIR (Consiliul pe Relaţii Americano-Islamice) (1999)

6. Numărul şi rate de creştere a populaţiei musulmane de pe glob comparativ cu cea

creştină. Sursa: http://www.islamfortoday.com; http://www.ourislam.com
… În număr de aproximativ 1.2 milioane, musulmanii reprezintă între 19.2% şi
22% din populaţia globului. Islamul a devenit cea de-a doua mare religie a globului,
Creştinismul având adepţi în procent ceva mai mic de 30%.

Rata de creştere anuală în Islam (1994-1995)....………………6.40% (conform ONU)

Rata de creştere anuală a populaţiei creştine (1994-1995)....…1.46% (conform ONU)
Populaţia musulmană (1998)........1,678,442,000
Populaţia musulmană (proiectată in 2000)........1,902,095,000
Procentul de creştere a populaţiei musulmane între 1989-1998:
America de Nord….................25%
Africa........................................2.15%
Asia.........................................12.57%
Europe...................................142.35%
America Latină..........................4.73%
Australia................................257.01%
Populaţia musulmană a crescut cu aproximativ 235% în ultimii 50 de ani până la
aproape 1.6 miliarde. Prin comparaţie, populaţia creştină a crescut cu numai 47%, cea
hindusă cu 117%, iar cea buddhistă cu 63%. Islamul este a doua mare religie în Franţa,
Marea Britanie şi SUA.

7. Religiile în Orientul Mijlociu. Sursa: http://i-cias.com/e.o/t.gif

Religia Numărul credincioşilor Procent din populaţia totală
Baha'i 605000 0.3 %
Creştinism 5500000 2.4%
Druidă 595000 0.3%
Hindu 740000 0.45%
Islam 217000000 94%
Iudaism 4680000 2%
Mandea 30000 0.15%

22
 Samaritanism 10000 0.05%
Yazidism 700000 0.3%
Total 230000000 100%
Notă: totalul rezultă prin însumarea populaţiilor următoarelor ţări: Bahrain, Iran,
Irak, Israel, Iordania, Kuwait, Liban, Oman, Qatar, Palestina, Arabia Saudită, Syria,
Emiratele Arabe Unite şi Yemen.

• Comentarii şi concluzii pe baza datelor prezentate

Trebuie menţionat mai întâi faptul că cifrele şi procentele prezentate diferă destul
de mult în raport cu sursele de unde au fost extrase. Astfel, în 1995 Encyclopedia
Britannica, susţinea că numărul musulmanilor pe glob se ridica la 830.6 milioane, iar în
1997 acesta ajunsese la 1,126,325,000, iar The World Almanach publica o cifră
asemănătoare (1,100 milioane) pentru acelaşi an. De asemenea, Consiliul pentru Relaţii
Americno-Islamice, considera că numărul populaţiei islamice era de aproximativ 1.2
miliarde în 1999. Acestea sunt surse academice, occidentale. Dacă vom consulta însă
sursele electronice cu sediul în interiorul lumii islamice, chiar dacă nu este vorba despre
site-uri propagandistice sau instigatoare, vom descoperi cifre considerabil mai mari.
Astfel, conform http://www.i-cias.com/e.o/t.gif, populaţia musulmană număra 1.780
miliarde în 1997, conform http://www.islamfortoday.com, în 1998, pe glob erau
1,678,442,000 de adepţi ai Islamului, cifră susţinută şi de http://www.ourislam.com, care
vorbeşte despre aproape 1.6 miliarde de adepţi pentru acelaşi an.
Oricare ar fi cifrele reale, populaţia musulmană deţine aproximativ 20% din
populaţia globului, şi în mod cert are o rată de creştere mult mai mare decât cea a
populaţiei creştine (conform tuturor surselor citate), ceea ce înseamnă că într-adevăr,
dacă aceste proporţii se păstrează, peste 20 de ani, Islamul va avea mai mulţi adepţi decât
creştinismul, devenind deci cea mai mare (ca număr de adepţi) religie a globului. Şi
numai din acest considerent este necesar studiul acestei confesiuni; dacă adăugăm că,
între anii 1993 şi 1994, de exemplu, dintre cele 109 conflicte de natură religioasă şi etnică
de pe glob, ţările islamice au fost implicate în 54 (T. Simion, 1998, p. 109), şi că marea
majoritate a acestora provin din Orientul Mijlociu, precum şi faptul că aceste proporţii nu
s-au schimbat în mod semnificativ din perioada citată, acest studiu îşi găseşte pe deplin
justificarea.

23
 IV. Terorismul religios - Fundamentalismul

Fundamentalismul fie islamic, creştin sau mozaic, într-un cuvânt religios, nu este
numai o mişcare extremistă, cum se crede adesea. El este o filosofie, o credinţă şi se
bazează pe un sistem selectiv de valori. Selectarea acestora este însă o trecere la limită şi
se realizează nu doar prin „decuparea“ unor valori dintre alte valori, ci prin afirmarea
exclusivă şi agresivă a celor selectate şi negarea violentă a celor neselectate.
Fundamentalismul religios are ca expresie directă terorismul islamic şi este menit să
aducă islamismul, prin orice fel de mijloc, la conducerea planetei, deoarece numai
această religie – se crede – este adevărată şi importantă, numai ea are o misiune
mesianică. El vizează lumea întreagă, dar mai ales civilizaţia occidentală, cu leagănul ei
european şi configuraţia ei actuală de influenţă americană.
Am putea spune că, din punct de vedere al acţiunilor extreme, fundamentalismul
religios a fost una din caracteristicile principale ale secolului al XX-lea. Religia s-a
constituit deopotrivă într-un suport al revigorării unor tensiuni vechi, dar şi într-un
instrument folosit cu abilitate şi, adesea, cu brutalitate de anumiţi conducători politici
pentru legitimarea publică a unor acţiuni.
Procesul de mondializare forţată, efectele colaterale ale acesteia, creşterea sărăciei
şi a gradului de insecuritate, concomitent cu mărirea enormă a decalajelor între bogăţie şi
sărăcie, între lumea bogată şi lumea săracă şi cu explozia demografică au determinat
populaţia să-şi pună speranţele în miracolul credinţei. Iar cea mai afectată populaţie a
planetei de pe urma procesului de mondializare, îndeosebi din lupta pentru resurse, a fost
şi este cea care trăieşte în lumea islamică. În plus, modul de viaţă islamic, valorile
străvechi, inflexibile, respingerea acestei lumi de către civilizaţia occidentală, care o
priveşte ca un fel de rezervaţie, s-au constituit în factori de consolidare a islamismului în
dimensiunea sa fundamentalistă, exclusivistă, punitivă, agresivă. Fundamentalismul
religios, în lumea islamică, ţine loc de naţionalism introducând norme morale, civile şi
penale într-un stat islamic. El este deasupra naţiunilor, întrucât consideră că toată lumea
islamică reprezintă o entitate religioasă şi etno-culturală de sine stătătoare intolerantă.
De aceea, în numele legii islamice, grupările fundamentaliste au declanşat
războiul sfânt, Jihad-ul.

24
 Acest război, deosebit de complex se duce prin toate mijloacele posibile şi are
două componente:
• realizarea şi menţinerea cu orice preţ a unităţii religioase şi etno-culturale a
lumii islamice, în acest sens principalele acţiuni fiind îndreptate împotriva
“liderilor arabi corupţi” şi pentru impunerea regulilor, legilor şi obiceiurilor
islamice;
• organizarea şi desfăşurarea unor ample şi diversificate acţiuni împotriva
Israelului şi a Statele Unite ale Americii, ţări pe care fundamentalismul
islamic le consideră răspunzătoare pentru situaţia statelor arabe.
Organizaţiile şi grupările fundamentaliste islamice declară că menirea lor este să
ducă la realizarea acestor obiective, iar legea lor unică este Coranul. Adevărul este că,
uneori, jocul de interese a fost mai presus decât Coranul.
În lumea musulmană, Shari’a este considerată o expresie a voinţei lui Allah.
Aplicarea acesteia se bazează pe un set de îndatoriri a căror respectare îi face pe supuşii
musulmani să devină ţinta favorurilor divine într-o viaţă viitoare. Shari’a a fost
definitivată la sfârşitului secolului IX, când de altfel a şi apărut sub forma unor manuale
elaborate de jurişti islamici. În forma ei clasică, legea diferă de sistemele juridice normale
prin faptul că nu reprezintă doar un cod care să reglementeze relaţiile dintre oameni, ci
legiferează şi legăturile oamenilor cu divinitatea. Strict juridic, Shari’a stabileşte limitele
legale ale existenţei umane şi are ca principale componente “legea penală” şi “legea
familiei”.
Webster’s New World College Dictionary on PowerCD (1998) defineşte
fundamentalismul ca fiind interpretarea literală a Scripturilor şi respectarea strictă a
preceptelor religioase, în special în cazul religiei creştine şi islamice. Încercările de a
stabili care sunt trăsăturile fundamentalismului islamic, şi chiar folosirea acestui termen
au dus la dezbateri aprinse. Acesta se manifestă ca o întoarcere la credinţa adevărată, într-
un Dumnezeu transcendental. Pe de altă parte, fundamentalismul apare ca o ideologie
militantă, care implică şi acţiuni politice. Astfel, mişcările fundamentaliste s-au
transformat în partide politice din care s-au desprins facţiunile armate. Poziţia acestor
grupări s-a schimbat în funcţie de interesele de moment.

25
 Liderii islamici au îndemnat popoarele arabe să pornească războiul sfânt
împotriva Vestului, ca apoi să determine o reconciliere. Resping capitalismul, dar apără
proprietatea privată. Condamnă civilizaţia occidentală, considerând-o un factor de
destabilizare a Islamului, dar achiziţionează tehnică de ultimă oră pentru ca statele sau
grupările islamice să devină tot mai puternice. Mişcările sunnite au purtat acţiuni militare
împotriva ocupaţiei sovietice, cooperând de multe ori cu SUA. America va deveni apoi
duşmanul de moarte al lumii islamice.
Pornind de la aceste elemente, de la aceste realităţi, putem considera că există
două tipuri de fundamentalişti: cei care cred în mod sincer că religia le cere să facă aceste
lucruri, şi fanaticii sau extremiştii, care se folosesc de religie în scopuri politice. Dar nici
această clasificare nu ajută foarte mult, deoarece primii devin în mod frecvent extremişti
şi invers, în funcţie de situaţie şi de schimbările de lider. Membrii acestor grupări aparţin
tuturor categoriilor sociale şi sunt situaţi pe diferite trepte ale ierarhiei politice.
Însă obiectivul lor este unul singur: să transforme Islamul într-o putere mondială.
Ei consideră religia islamică adevărata religie; de aceea, Islamul este şi trebuie să rămână,
potrivit concepţiei lor, o putere. Forţa mişcărilor islamice îşi trage seva din credinţa
adevărată în Allah. Pentru ei, Islamul reprezintă singura soluţie pentru toate problemele,
de la politică până la viaţa particulară a oamenilor, de la diferite aspecte ale vieţii şi până
la modul de organizare a lumii şi a statelor. Aceste idei vor putea fi puse în practică
numai prin crearea unor state cu adevărat islamice, închinate lui Allah, iar acest lucru
trebuie să fie îndeplinit prin toate mijloacele, inclusiv prin violenţă. Reuşita revoluţiei din
Iran a încurajat tot mai mult mişcările islamice, acţiunile acestora fiind îndreptate împotriva
atât a oficialităţilor, cât şi a oamenilor simpli care se opuneau ideii unui stat islamic.
Spre exemplu, numărul persoanelor ucise în confruntările dintre Israel şi
palestinieni, de la debutul Intifadei din 28 septembrie 2000 până în noiembrie 2001, era
de 1021 persoane, dintre care 799 palestinieni şi 222 evrei (conform
www.terrorism.com).
În ţările musulmane sau guvernate de musulmani, fundamentalismul islamic, ca şi
naţionalismul pan-arab, se constituie într-un mijloc de acces la putere. Fundamentalismul nu
este doar o mişcare religioasă, cum ar părea la prima vedere; el este deopotrivă o mişcare
politică radicală, cu o ideologie (politică, în primul rând) exclusivistă şi extremistă.

26
 • Statistici şi date referitoare la terorismul religios în Orientul Mijlociu

1. Principalele grupări şi organizaţii teroriste internaţionale islamice Sursa:

Encarta Encyclopedia Online, 2002; www.belie-hype.com; www.terrorism.com.
DENUMIRE
Nr.
(arii de acţiune în Orientul DESCRIERE
crt.
Mijlociu)
Organizaţie teroristă internaţională condusă de Sabri-al Banna,
ORGANIZAŢIA ABU
desprinsă din PLO (OEP – Organizaţia pentru Eliberarea
1. NIDAL (ANO)
Palestinei) în 1974; este compusă din nenumărate comitete
(Irak, Liban)
funcţionale politice, militare şi financiare.
Grup radical musulman indian fondat în 1992 de către S. A.
2. AL UMMAH
Basha.
FRONTUL/PARTIDUL
POPULAR Gruparea promovează o ideologie marxistă şi o opoziţie virulentă
3.
REVOLUŢIONAR DE faţă de SUA şi NATO.
ELIBERARE (DHKP/C)
Obiectivul acestei grupări constă în răsturnarea guvernului de la
AL – JIHAD
Cairo şi transformarea Egiptului într-un stat islamic, precum şi
4. (Egipt, Afghanistan,
atacarea intereselor americane şi israeliene din interiorul şi din
Pakistan, Liban)
afara Egiptului.
HAMAS (MIŞCAREA
ISLAMICĂ DE S-a format în 1987 prin desprinderea din ramura palestiniană a
5. REZISTENŢĂ) Frăţiei Musulmane. Forţele principale ale Mişcării sunt
(Fâşia Gaza, Iran, Syria, concentrate în Fâşia Gaza şi în câteva zone din West Bank.
Liban)
Este o grupare de sprijin multinaţională, care finanţează şi
orchestrează activităţile militanţilor islamici din întreaga lume. A
fost înfiinţată în urma războiului afgan împotriva ex-URSS, în 1988
de militantul saudit Osama Bin Laden. Principalul scop al
AL-QAIDA
organizaţiei este răsturnarea a ceea ce aceasta consideră guverne
6. (Afghanistan, Pakistan,
corupte şi eretice ale statelor musulmane şi înlocuirea lor cu legea
Irak) islamică SHARIA. Gruparea este pronunţat antioccidentală şi
consideră SUA ca inamicul principal al islamului. În prezent, scopul
declarat al grupării este restabilirea “Statului Musulman”
în întreaga lume.
Grup militant dislocat în Pakistan care operează în Kaşmir. HUM
HARAKAT UL - este o filială a organizaţiei lui Osama Bin Laden “Islamic World
7. MUJAHEDIN (HUM) Front for the struggle against the Jews and the Crusaders” (Al-
(Pakistan, Afghanistan) Jabhah al-Islamiyyah al-Alamiyyah li-Qital al-Yahud wal-
Salibiyyin).
Hezbollah este o organizaţie-umbrelă a diferitelor grupuri radicale
shiite şi organizaţii care au aderat la ideologia khomenistică.
HEZBOLLAH (PARTY
Hezbollah a fost fondată ca un corp organizaţional al
8. OF GOD)
fundamentaliştilor shiiţi condus de clerici religioşi care
(LIBAN)
considerau că adoptarea doctrinei iraniene reprezintă o soluţie la
stagnarea politică a Libanului.

27
 DENUMIRE
Nr.
(arii de acţiune în Orientul DESCRIERE
crt.
Mijlociu)
JIHADUL ISLAMIC Este cunoscut din anul 1970 ca o facţiune formată din militanţi
9. PALESTINIAN (PIJ) palestinieni din regiunea Gaza care luptau pentru distrugerea
(Syria, Liban) statului Israel.
Forţa 17 a fost formată în 1970 de către reprezentanţii Al-Fatah,
chiar în momentul următor expulzării Organizaţiei pentru
FORŢA 17
10. Eliberarea Palestinei (OEP) din Iordania. Denumirea acesteia
(Palestina)
provine din corelarea numerelor 1 şi 7, care reprezintă, printre
altele, şi localizarea sediului din Beirut, strada Faqahani nr. 17.
JAISH-MOHAMMED JEM este un grup islamist cu baza în Pakistan ce s-a extins rapid
(JEM) după ce maulana masood azhar, fost ultra-fundamentalist al
11. sau ARMATA LUI Mişcării HARAKAT UL-ANSAR (HUA), a anunţat constituirea
MOHAMMED propriei sale organizaţii. Scopul grupării constă în unirea
(Afghanistan, Pakistan) Kashmirului cu Pakistanul.
MIŞCAREA ISLAMICĂ
Coaliţie a militanţilor islamici din Uzbekistan şi din alte state din
DIN UZBEKISTAN
Asia Centrală, ce se opune regimului preşedintelui Islom
12. (IMU)
Karimov. Scopul acestei grupări este stabilirea unui stat islamic
(Afghanistan, Pakistan,
în Uzbekistan.
Iran)
LASHKAR-E-TAYYIBA LT este aripa înarmată a organizaţiei religioase din Pakistan
13. (LT) MARKAZ-UD-DAWA-WAL-IRSHAD (MDI) – organizaţie
(Pakistan) misionară sunită antiamericană formată în 1989.
ORGANIZAŢIA
Formată în 1960, organizaţia urmăreşte o filozofie care amestecă
MUJAHEDIN-Ă KHALO
14. principiile marxiste cu cele islamiste şi luptă împotriva eliminării
(MEK SAU MKO)
(Iran, Irak) influenţei occidentale asupra regimului SHAH.
FRONTUL DE
A luat fiinţă în 1970, prin divizarea PFLP-GC, ulterior
ELIBERARE AL
15. fracţionându-se în două grupări: una pro-OLP, condusă de
PALESTINEI (PLF)
(Liban, Syria) Muhammad Abbas (Abu Abbas) şi una prolibiană.

2. Lista organizaţiilor teroriste străine. Sursa: Fact Sheet, Office of Counterterrorism,

Washington, DC, Mai 23, 2003, pe www.gov.org. Organizaţiile islamiste au fost
caligrafiate cu litere îngroşate, iar cele ce se află şi în tabelul de mai sus au fost scrise cu
caractere italice.
1. Abu Nidal Organization (ANO)
2. Abu Sayyaf Group
3. Al-Aqsa Martyrs Brigade
4. Armed Islamic Group (GIA)
5. Asbat al-Ansar
6. Aum Shinrikyo
7. Basque Fatherland and Liberty (ETA)
8. Partidul Comunist din Filipine/New People's Army (CPP/NPA)
9. Gama’a al-Islamiyya (Islamic Group)
10. HAMAS (Islamic Resistance Movement)

28
 11. Harakat ul-Mujahidin (HUM)
12. Hizballah (Party of God)
13. Mişcarea Islamică din Uzbekistan (IMU)
14. Jaish-e-Mohammed (JEM) (Armata lui Mohammed)
15. Jemaah Islamiya organization (JI)
16. al-Jihad (Jihadul Islamic din Egipt)
17. Kahane Chai (Kach)
18. Partida Muncitorilor din Kurdistan (PKK) sau Congresul pentru Libertate şi Democraţie
din Kurdistan (KADEK)
19. Lashkar-e Tayyiba (LT)
20. Lashkar i Jhangvi
21. Tigrii libertăţii din Tamil Eelam (LTTE)
22. Mujahedin-e Khalq Organization (MEK)
23. Armata Natională de Eliberare (ELN)
24. Jihadul Islamic Palestinian (PIJ)
25. Frontul de Eliberare Palestinian (PLF)
26. Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP)
27. PFLP-General Command (PFLP-GC)
28. al-Qa’ida
29. Real IRA
30. Forţele Armate Revoluţionare din Colombia (FARC)
31. Revolutionary Nuclei (formerly ELA)
32. Organizatia Revoluţionară 17 Noiembrie
33. Revolutionary People’s Liberation Army/Front (DHKP/C)
34. Salafist Group for Call and Combat (GSPC)
35. Cărarea Luminoasă (Sendero Luminoso, SL)
36. Forţele Unite de Autoapărare din Colombia (AUC)

3. Principalele acte teroriste care în care au fost implicaţi fundamentalişti

islamici. Sursa: www.emergency.com, Encarta Encyclopedia Online, 2002,
www.terrorismexperts.com, www.jerusalem.indymedia.com.
• Ianuarie 14, 2004: Trecătoarea Erez, Fâşia Gaza, Israel. Atac sinucigaş cu bombă, HAMAS
(Islamic Resistance Movement)
• Ianuarie 12, 2004: Lyon, Franţa. Atac nereuşit, Al Qaida
• Noiembrie 8, 2003: Riyadh, Arabia Saudită. Atac sinucigaş, vehicul, Al Qaida
• Aprilie 5, 2003: Irak. Maşină cu bombă, nerevendicat
• Martie 16, 2003: Gool, Jammu şi Kashmir, India. Ambuscadã, Hizb ul-Mujahedin
• Ianuarie 22, 2003: Kolkata (Calcutta), India. Asalt, Harakat ul Jihad I Islami (HUJI)
(Movement of Islamic Holy War)
• Ianuarie 5, 2003: Tel Aviv, Israel. Atac sinucigaş cu bombă, Palestine Islamic Jihad (PIJ)
• Ianuarie 3, 2003: Paris, Franţa.
• Noiembrie 21, 2002: Jerusalem, Israel.
• Noiembrie 15, 2002: Mormântul patriarhilor, Hebron, Autoritatea Palestiniană. Ambuscadă,
The Palestine Islamic Jihad (PIJ)
• Noiembrie 9, 2002: Netzarim, Gaza. Mine anti-personal, nerevendicat
• Martie 21, 2002: Jerusalem, Israel. Atac sinucigaş cu bombă, Palestine Islamic Jihad (PIJ)

29
• Noiembrie 4, 2001: East Jerusalem, Isarel. Asalt cu mitralieră (AK-47), Palestine Islamic
Jihad (PIJ)
• Septembrie 11, 2001: New York, World Trade Center, 2 avioane deturnate, aprox. 5000 de
victime, al Qaida
• Noiembrie 23, 1999: Srinagar, India. Bombă, Tehrik-i-Jihad
• Ianuarie 18, 1999: Bangladesh. Harakat ul-Jihad-I-Islami (HUJI)
• Decembrie 28, 1998: Aden, Yemen. Răpire, nerevendicat
• Iunie 25, 1998, Dhahran, Al-Khobar, bombă, al Qaida
• Noiembrie 17, 1996: Istanbul, Turkey. Bombă, nerevendicat
• Noiembrie 1996, Pakistan , ambasada Egiptului, 17 victime, al Qaida
• Martie 4, 1996: Tel Aviv, Israel. Atac sinucigaş cu bombă, HAMAS
• Noiembrie 19, 1995: Islamabad, Pakistan. Atac sinucigaş vehicul, nerevendicat
• Noiembrie 13, 1995: Riyadh, Arabia Saudită, bombă, al Qaida
• Iunie 1995, Sudan, atentat la viaţa preşedintelui egiptului, Hosni Mubarak, al Qaida
• Aprilie 9, 1995: Gaza Strip, Israel. Maşină capcană, Palestine Islamic Jihad (PIJ)
• Noiembrie 25, 1993: Egypt. Maşină capcană, nerevendicat
• August 18, 1993: Cairo, Egypt. Maşină capcană, nerevendicat
• Iunie, 1993: atentat la viaţa prinţului Abdullah al Iordaniei, al Qaida.
• Februarie 26, 1993: New York, World Trade Center, bombă, al Qaida
• Decembrie 1992, Yemen, bombă, al Qaida
• Martie 17, 1992: Buenos Aires, Argentina. Maşină capcană, Hizballah (Party of God)
• February 4, 1990: Rafah - Cairo, Egypt. Ambuscadă, Palestine Islamic Jihad (PIJ)
• Mai (day unknown), 1988: Nicosia, Cipru. Maşină capcană, Abu Nidal Organization (ANO)
• Aprilie 14, 1988: Napoli, Italia. Maşină capcană, nerevendicat
• Martie 16, 1984: Beirut, Liban. Răpire, Palestine Islamic Jihad (PIJ)
• Octombrie 23, 1983: Beirut, Lebanon. Maşină capcană, Palestine Islamic Jihad (PIJ)
• Octombrie 23, 1983: Beirut, Lebanon. Maşină capcană, Palestine Islamic Jihad (PIJ)
• Aprilie 18, 1983: Beirut, Lebanon. Maşină capcană, Palestine Islamic Jihad (PIJ)

• Comentarii şi concluzii pe baza datelor prezentate

Se observă că toate organizaţiile teroriste considerate a fi cele mai importante de
către site-urile citate la primul punct, se regăsesc în lista oficială a organizaţiilor teroriste
internaţionale, emisă în mai 2003 de către Oficiul de Contraterorism american. Dintre
cele 36 de organizaţii nominalizate de acesta, 24 sunt islamiste, iar 18 dintre acestea
operează în state din Orientul Mijlociu (vezi Anexa 3), deci jumătate din numărul total al
grupărilor teroriste menţionate în documentul citat.
Lista organizaţiilor teroriste este însă mult mai mare, dar multe dintre ele
acţionează la nivel local, şi nu constituie deci o prioritate a oficiului american amintit.
Conform datelor din Anexa 3, în principalele state din Orientul Mijlociu sunt cunoscute
72 de organizaţii şi grupări teroriste, pe teritoriul fiecărui stat acţionând mai multe
grupări, după cum urmează:

30
 1. Afghanistan: 12 organizaţii teroriste
2. Pakistan: 50 organizaţii teroriste
3. Iran: 3 organizaţii teroriste
4. Irak: 6 organizaţii teroriste
5. Arabia Saudită: 1 organizaţie teroristă
6. Kuwait: 2 organizaţii teroriste
7. Syria: 5 organizaţii teroriste
8. Liban: 11 organizaţii teroriste.
Se poate observa deci, că dintre cele 72 de grupări, mai multe sunt
transfrontaliere, acţionând deci pe teritoriul mai multor state. Acestea sunt:
1. al-Jihad – Afghanistan, Pakistan, Liban
2. al-Qaeda – Afghanistan, Pakistan, Irak
3. ANO – Irak, Liban
4. DFLP – Liban, Syria
5. HUJI – Afghanistan, Pakistan
6. IMU – Afghanistan, Pakistan, Iran
7. LT – Afghanistan, Pakistan
8. HAMAS – Iran, Liban, Syria
9. MEK/MKO – Iran, Irak
10. PFAR – Afghanistan, Pakistan
11. PIJ – Syria, Liban
12. PFLP – Syria, Liban.
Dintre acestea, 9 – cele scrise cu caractere îngroşate – se află şi pe lista emisă de
Oficiul pentru Contraterorism al SUA.
Prin analiza acestor date se poate deci concluziona că Orientul Mijlociu este una
dintre regiunile globului cu cel mai mare risc în a produce acţiuni sau acte teroriste (de
către grupări şi organizaţii aflate pe acest teritoriu), fie în interiorul său fie în spaţiile
vecine sau chiar în cele occidentale. Din aceste considerente este necesară o strictă
monitorizare a acestui spaţiu; nu suntem în măsură să apreciem dacă ofensiva este cea
mai bună cale de apărare, dar în orice caz este necesară o strategie comună de luptă
împotriva terorismului, iar această regiune, indiferent de motivele reale sau invocate
pentru utilizarea unor astfel de metode, pare să prezinte în continuare un mare risc din
acest punct de vedere.

31
 V. Politica în ţările islamice

Islamul a exercitat o influenţă politică şi socială considerabilă de-a lungul istoriei

sale. Primii conducători din lumea musulmană, şi-au revendicat legitimitatea autorităţii
lor în numele Islamului, iar învaţăturile Islamice au conferit structura tuturor faţetelor
societăţii. Cu toate acestea, aceste state şi imperii musulmane nu erau theocraţii—
conduse prin autoritate religioasă. Nu a existat nici un stat theocratic sau condus de cler
în Orientul Mijlociu până la crearea Republicii Islamice Iran în 1979.
Cauzele renaşterii, reînvierii Islamului variază de la regiune la regiune, dar există
desigur anumite trăsături comune. Printre acestea, este sentimentul larg rãspîndit în multe
societăţi musulmane, de eşec şi de pierdere a respectului de sine. Cele mai multe ţări din
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord şi-au dobândit independenţa în prima jumătate a
secolului 20, însă aşteptările care au apărut odată cu aceasta au fost sfărâmate de
prăbuşirea sistemelor politice şi economice şi de efectele negative apărute odată cu
modernizarea. Oraşe suprapopulate, cu sisteme de siguranţă socială insuficiente, rate
înalte ale şomajului, corupţie guvernamentală şi o prăpastie din ce în ce mai adâncă între
cei bogaţi şi cei săraci, caracterizau multe dintre naţiunile musulmane care-şi dobândiseră
independenţa. Modernizarea a condus de asemenea la rupturi în valorile tradiţionale
privind familia, religia şi societatea.
Mulţi musulmani au condamnat modelele politice şi economice de dezvoltare ale
Occidentului pentru aceste eşecuri. Astfel, deşi fuseseră iniţial percepute ca simboluri ale
modernităţii, aceste modele au fost apoi criticate din ce în ce mai tare, ca fiind sursele
declinului moral şi spiritual. În consecinţă, multe ţări au fost dezamăgite de Occident, şi
în special de Statele Unite, mai ales că acestea sprijineau liderii musulmani care susţineau
valorile Occidentale, precum Mohammad Reza Shah Pahlavi şi duceau o politică pro-
Israel. Victoria Israelului asupra forţelor unite ale mai multor naţiuni arabe în 1967 a
devenit simbolul acestui sentiment de eşec; Israelul a cucerit teritorii din Egipt, Syria, şi
Iordania, dar mai ales, Ierusalimul, oraşul considerat al treilea oraş sfânt al Islamului.
Renaşterea Islamului a afectat atât viaţa privată cât şi cea publică a musulmanilor.
Mulţi musulmani au reînceput să urmeze dogmele de bază ale Islamului, prin mersul la

32
moschee, post, portul de haine musulmane, prin accentuarea valorilor familiale, şi prin
abstinenţă în ceea ce priveşte alcoolul şi jocurile de noroc. În ceea ce priveşte viaţa
publică, acest lucru s-a manifestat sub forma sistemului bancar islamic (despre care vom
vorbi ulterior), a programelor religioase din media, a proliferării literaturii religioase, şi a
apariţieie de noi asociaţii islamice dedicate reformei politice şi sociale.
Deoarece simbolurile, sloganele, ideologia, şi organizaţiile islamice deveniseră
elemente proeminente ale politicii musulmane din anii ‘80, Muammar Qaddafi,
conducătorul Libiei, generalul Muhammad Zia ul-Haq, conducătorul Pakistanului, şi alţi
lideri guvernamentali, au apelat la Islam pentru a-şi spori legitimitatea şi autoritatea şi
pentru a obţine suportul maselor. Mişcările de opoziţie faţă de guvernele din Afghanistan,
Egipt, Iran, Arabia Saudită, şi alte state, au abordat aceeaşi strategie.
Mişcarea islamică de opoziţie care a înregistrat cel mai mare succes a fost cea din
Iran, care a culminat cu instituirea Republicii Islamice Iran în 1979. De-a lungul anilor
‘80, Iranul a inspirat proteste antiguvernamentale în Kuwait şi Bahrain, şi a ajutat la
crearea miliţiilor islamice, precum Hezbollah-ul (Partidul lui Dumnezeu) din Liban sau
Jihad-ul Islamic, ambele grupări fiind implicate în răpiri şi luări de ostatici. Aceste
acţiuni, combinate cu asasinarea în 1981 a preşedintelui Egiptului, Anwar Sadat de către
extremişti religioşi, a contribuit la imaginea unei ameninţări din partea radicalilor
islamici, fundamentaliştii, la adresa guvernelor, atât din lumea musulmană, cât şi din
Occident.
Pentru a înţelege renaşterea Islamului, este fundamental să facem distincţia între
grupurile islamice moderate, care existau în interiorul societăţii şi funcţionau în
interiorul său, şi grupurile revoluţionare violente. Mulţi oponenţi ai Islamului ca sistem
politic au acuzat toate mişcările islamice ca fiind grupări extremiste, care încearcă să
submineze democraţia şi să manipuleze sistemul politic pentru a câştiga putere şi a-şi
îndeplini scopurile personale. Această catalogare poate însă să genereze şi ea reacţia de
radicalizare a grupărilor moderate (conform teoriei etichetării a lui Thomas!).

• Ideile pe care se bazează introducerea doctrinelor Islamului în politică

La baza renaşterii politicii islamice, se află mai multe credinţe şi presupuneri.
Prima se referă la faptul că lumea musulmană se află într-o stare de declin, iar cauza

33
acestui declin se află tocmai în îndepărtarea de la calea cea dreaptă a Islamului. În
consecinţă, singura posibilitate de a îndrepta această stare de fapt, este de a reintroduce
Islamul în viaţa personală şi publică, ceea ce va asigura renaşterea identităţii, valorilor şi
puterii islamice. Mai mult decât atât, Islamul reprezintă, după cum am mai arătat, nu
numai o religie ci un mod de a gândi şi a trăi care afectează toate aspectele existenţei,
reflectat în exemplul oferit de Muhammad şi de primul stat-comunitate organizat de
Muhammad la Medina, şi întrupat în legile înscrise îm shari’a. În concluzie, pentru
revitalizarea guvernelor şi societăţilor musulmane este necesară restaurarea sau
reimplementarea legii islamice, care conferă bazele pentru un stat şi o societate islamice
în care să domine dreptatea socială (vezi www.meriec.utexas.org).
Chiar dacă politica islamică condamnă occidentalizarea şi secularizarea societăţii,
ea nu condamnă modernizarea ca atare. Ştiinţa şi technologia sunt acceptate, dar măsura,
direcţia, şi gradul în care se produc schimbările urmează să fie subordonate credinţelor şi
valorilor islamice, pentru ca societatea să poată fi păzită de pătrunderea sau de
dependenţa excesivă faţă de valorile occidentale.

• Ideile pe care se bazează grupările radicale implicate în politică

În timp ce o mare parte a activiştilor islamici caută să lucreze în interiorul
sistemului şi să provoace schimbări în direcţiile dorite (în sensul introducerii Islamului şi
a valorilor sale) din interiorul societăţii, există anumite grupări radicale, extremiste, care
consideră, sau cel puţin declară, că prin faptele lor îndeplinesc voinţa lui Dumnezeu.
Aceste grupări radicale consideră de asemenea că, din cauza faptului că liderii din lumea
musulmană guvernează într-o manieră autoritară şi anti-islamică, este necesară o
schimbare violentă şi prin violenţă. Ele încearcă să răstoarne guverne şi să obţină puterea
pentru a-şi putea impune proria viziune sau interpretare a Islamului asupra întregii
societăţi (vezi www.prasebese.com, www.lib.unc.edu).
Grupările islamiste radicale funcţionează deobicei ca urmare a prezumpţiei ca
lumea islamică şi cea occidentală se află într-un continuu război, ale cărui începuturi se
fală la începuturile lumii islamice, o bătălie care a fost profund influenţată de moştenirea
cruciadelor şi a colonialismului european, atfel încât prezentul nu este decât o urmare a
unei conspiraţii iudeo-creştine. Această conspiraţie, este, conform acestor grupări,

34
rezultatul neocolonialismului superputerilor occidentale şi al puterii sionismului
(susţinerea unei comunităţi spaţiale evreieşti, naţionale şi religioase, care este acum statul
Israel). Aceste mişcări radicale condamnă Occidentul (Marea Britanie, Franţa, şi în
special Statele Unite) pentru suportul lor faţă de regimurile ne-islamice sau injuste,
precum şi pentru suportul lor în favoarea Israelului, în ciuda necesităţii deplasării
poporului palestinian de pe acel teritoriu (al statului Israel). În concluzie, violenţa
împotriva unor astfel de guverne precum şi a reprezentanţilor lor, precum şi a
companiilor multinaţionale occidentale, este considerată a fi legitimă autoapărare.
Fundamentaliştii islamici consideră de asemenea că Islamul nu este numai o
simplă alternativă ideologică pentru societăţile musulmane, ci un imperativ teologic şi
politic. Deoarece acesta este porunca lui Allah, implementarea sa trebuie să fie imediată,
şi nu graduală, iar obligaţia acestei implementări este is obligatorie pentru toţi adevăraţii
musulmani. Tocmai din aceste motive, aceia care ezită, rămân apolitici, sau opun
rezistenţă acestor acţiuni—fie ei indivizi sau organizaţii guvernamentale—nu mai pot fi
consideraţi adevăraţi musulmani. Ei devin atei sau necredincioşi, inamici ai lui
Dumnezeu, împotriva cărora toţi musulmanii adevăraţi trebuie să poarte războiul sfânt,
sub forma jihad-ului.

• Formele politice actuale ale Islamului

La începutul secolului 21, Islamul rămâne o prezenţă majoră şi o forţă politică pe
tot teriroriul lumii musulmane. Problema nu este dacă Islamul are un loc şi un rol în
societate, ci care este calea cea mai potrivită pentru religie de a-şi asuma acest rol. În
timp ce unii musulmani doresc să urmeze o cale mai seculară, mai laică, alţii doresc,
dimpotrivă, un rol mai vizibil al Islamului în viaţa publică. După cum am arătat,
majoritatea activiştilor şi mişcărilor islamice, funcţionează şi există în interiorul
societăţii. Există însă o minoritate distinctă, dar care nu trebuie neglijată, formată din
extremişti radicali, care încearcă să destabilizeze sau să răstoarne guverne şi care comit
acte de violenţă şi terorism în interiorul şi peste graniţele ţărilor lor, pentru a se face
auziţi şi ascultaţi.
La sfârşitul anilor ’80 şi în anii ’90, organizaţiile politice islamice au început să
participe la alegeri, în cazurile în care acest lucru le-a fost permis, şi să furnizeze astfel

35
servicii educaţionale şi sociale foarte necesare în unele state musulmane. Conduse de
persoane educate mai degrabă decât de clerici aceste organizaţii islamice, au atras un
spectru foarte larg de membrii, de la profesionişti şi tehnocraţi la oameni needucaţi şi
săraci. În acest fel, candidaţii cu orientări islamice sau islamiste au fost aleşi în funcţii
înalte în mai multe state.
Principalele preocupări ale mişcărilor şi grupărilor islamice sunt de ordin
domestic sau naţional, chiar dacă în politicile musulmane au început să apară şi chestiuni
internaţionale. Printre chestiunile cele mai importante se află conflictul arabo-israelian şi
ocupaţia isaeliană a Ierulsalemului de est, ocupaţia sovietică a Afghanistanului în anii
’80, impactul devastator al sancţiunilor impuse de Statele Unite împotriva Irakului după
războiul din Golf (1991) precum şi chestiunea actualei situaţii din Golful Persic. De
asemenea este atinsă problema suprimării musulmanilor în Bosnia, Cecenia şi Kashmir.
Mai mult decât atât, state precum Iran, Libia şi Arabia Saudită au încercat să-şi extindă
influenţa la nivel internaţional prin susţinerea unor programe de islamizare a diferitelor
guverne precum şi a mişcărilor islamiste indiferent de originea acestora (vezi
http://members.tripod.com/arabicpaper.htm).

36
 VI. Economie şi societate în Orientul Mijlociu

Orientul Mijlociu a însemnat în anumite perioade istorice una dintre cele mai
avansate culturi ale timpului său, precum cultura Eiptului, Califatul musulman, şi
perioada timpurie a Imperiului Otoman. Astăzi însă, zona este caracterizată de tensiuni
politice puternice, precum chestiunea dintre Palestina şi Israel, chestiunea Kurdistanului,
problema dreptului la resursele de apă, precum şi problema ca prezenţa sirienilor în
Liban, problemele de la frontiera dintre Syria şi Turcia, dintre Egipt şi Sudan, dintre
Arabia Saudită şi Yemen, drepturile civile ale minorităţilor Shi’a în Irak şi Bahrain, sau
problema creştinilor în Egipt.
Ţările Orientului Mijlociu au trecut prin câteva decenii de relativ progres
economic, însă bogăţia este distribuită inegal între ţări, Emiratele Arabe Unite şi Israel
fiind cele ce oferă standardele cele mai înalte pentru toată populaţialor, iar Sudan şi
Yemen sunt cele care au cele mai grave probleme economice, la care se alătură desigur şi
situaţia incertă a Afghanistanului. Arabia Saudită a înregistrat o anumită creştere
economică, bazată pe exportul de petrol, însă în prezent Egiptul este ţara cu cea mai mare
creştere economică din zonă. Din punct de vedere al populaţiei, în Orientul Mijlociu
trăiesc în special arabi şi populaţii mongole (turci, hazara, uzbeci, baluci), urmate de
kurzi şi apoi evrei, dar şi populaţii cu rădăcini persane (tadjici, iranieni), şi alte minorităţi
(armeni, nuristani, nubieni, etc ). Limbile dominante sunt araba şi turca, urmată de kurdă,
engleză şi ebraică; există un număr important de dialecte folosite pe arii restânse (vezi
www.britannica.com/midlle-east şi http://i-cias.com/e.o/t.gif ).
Fundamentaliştii islamici sunt preocupaţi intens de diferenţele sociale între lumea
bogată şi cea săracă, dar şi de cele din interiorul lumii islamice; responsabilitatea faţă de
cei săraci este centrală în Islam (este o obligaţie prevăzută în Coran, după cum am arătat),
de aceea situaţiile în care bogăţia este inegal distribuită iar numărul de săraci este foarte
mare, este inacceptabilă pentru un musulman. Din acest motiv, islamiştii au în zone rurale
şi în cartierele săracedin oraşe instituţii de asistenţă socială. Desi acestea sunt în număr
mic, şi au fost susţinute mai degrabă pentru că s-au dovedit utile prozelitismului islamist,
ele au fost foarte utile în multe state islamice deoarece au deservit ca plasă de siguranţă

37
pentru cei ce nu erau cuprinşi în politicile sociale ale statului privind asistenţa medicală
sau ajutoarele de şomaj.
Islamul este o lume în care religia musulmană şi statul islamic sunt create
impreună şi inseparabile, fiind religia care lasă mai puţin loc pentru secularism decât
orice altă religie majoră a lumii. Din acest motiv, tendinţele fundamentaliste în cazul
Islamului au jucat un rol politic de frunte încă din secolul al XVIII-lea (B.R. Barber,
2002 [1995], p. 199). Există însă diferenţe între statul islamic şi ordinea islamică (unde
islamismul nu este politică de stat), în prima formă de organizare, politică şi religia fiind
părţi ale Islamului care este unicul întreg, iar in cea de-a doua, politica este doar
derivată din spiritul Islamului (nu îl conţine şi nu este conţinută de Islam).
Astfel din punct de vedere al organizării politice şi economice, ţările musulmane
din Orientul Mijlociu au încercat să copieze fie sistemul capitalist fie pe cel socialist,
însă fără prea mare succes în prinipal din pricina grupărilor mujahedine care fărămiţează
într-o anumită măsură statul (ducându-l de multe ori la nivelul comuniuni de triburi).
Hilal Kashan arată dealtfel (1991, în B. Barber 2002 [1995], p. 200) că “în aproape toate
ţările musulmane, democraţia fie nu a fost încercată niciodată fie a fost respinsă după
experimente nereuşite”, deoarece “toate condiţiile prealabile necesare democraţiei
lipsesc din lumea arabă; democraţia arabă în termeni occidentali nu e decât un vis
frumos”. Cu toate acestea, democraţia are antecedente străvechi şi, în formele sale
premoderne şi preliberale, nu contravine neapărat Islamului fundamentalist (B.Barber,
idem, p.2002).
Pe acest teren, apariţia islamismului ca alternativă a fost una facilă şi îmbrăţişată
de multe state, în speranţa că va putea restabili acel sistem politic care odată a reuşit să
transforme societatea musulmană dintr-o sumă de triburi în conducători ai lumii în
numai câteve decenii. Astfel, în prezent islamismul a fost implementat ca o alternativă
politică reală în mai multe ţări (aşa cum am arătat anterior), care însă s-au confruntat cu
serioase probleme, ceea ce părea a fi o soluţie pentru economie, bunăstare şi siguranţă
socială nu au reuşit să rezolve nici una din aceste chestiuni, chiar înrăutăţind de multe ori
situaţia (cazul Sudanului, Pakistanului, Iranului sau Afghanistanului sub conducerea
talibană).

38
 De altfel, G. H. Jansen (1979, p. 187) arată că “Toate ţările mulsulmane sunt
împinse – condamnate, s-ar putea spune – fie să nege esenţialul Islamului şi să opteze
pentru un stat secular, fie să pornească o luptă asiduă pentru a încerca să creeze statul
islamic. Din această alegere nu există scăpare” . Prima alternativă, am adăuga noi, este
de neconceput pentru orice musulman, deoarece ar însemna negarea identităţii sale, şi nu
doar cea religioasă, deoarece Islamul, după cum am arătat, înseamnă mult mai mult decât
atât, înseamnă un stil de viaţă ce cuprinde toate palierele existenţei.
Programele politice şi economice islamice sunt foarte clare, fiind bazate exclusiv
pe Shari’a, latura legislativă a statului neputând iniţia legi, deoarece ele există deja în
Coran. Islamiştii, după cum am arătat, nu sunt democraţi, chiar dacă au existat totuşi
tentative de a se integra în structuri democratice (Iordania, Turcia), însă pe o scurtă
perioadă de timp; programele islamiste nu sunt totuşi (la nivel ideologic) în favoarea
dictaturii, chiar dacă acesta a fost rezultatul în state precum Iran, Sudan sau
Afghanistanul taliban. Fundamentaliştii susţin însă că dictatura este numai tranzitorie,
structura ideală a societăţii islamice fiind sistemul “shura”, în care liderii sunt în
contact cu întreaga societate, ţinând seama de nevoile şi ideile poporului, şi sunt obligaţi
să le repecte. Observăm că, teoretic, aceste concepte sunt foarte asemănătoare celor
democratice, în practică însă, islamiştii nu au definit nici un fel de structuri care să
împiedice liderii acestui sistem “shura” de la a deveni dictatori (şi din păcate acest lucru
s-a petrecut destul de frecvent).
În ceea ce priveşte politicile economice, fundamentaliştii islamici propun
programe apropiate de democraţiile sociale promovate în ţări europene, deci bazate pe
un sistem de politici sociale ce au ca obiect o mare pondere a populaţiei, şi care să
cuprindă un sistem de plase de siguranţă care să acopere un număr mare de cazuri.
Comunismul însă, nu a fost aplicat în nici o ţară arabă, deşi, în teorie ar părea doctrina
economică care răspunde cel mai bine obligaţiilor prevăzute de Coran cu privire la
păturile sociale defavorizate. Probabil că islamiştii nu au găsit însă o formulă care să
disocieze conceptele economice de viziunea marxistă asupra religiei, sau au ignorat pur şi
simplu această ideologie tocmai din aceste considerente. Politicile economice cele mai
specifice Islamului, sunt cele referitoare la sistemul bancar, şi anume refuzul de a
accepta dobânzi aplicate creditelor sau depozitelor bancare. Băncile ar trebui să lucreze

39
ca organizaţii de investiţii financiare, câştigând bani numai din profituri reale. Au existat
încercări de a crea astfel de sisteme bancare, dar rezultatele au fost în unele cazuri
catastrofale, precum situaţia din Egipt din anii ’80 (http://i-cias.com/e.o/t.gif).
În prezent, situaţia este în continuă schimbare, mai ales din pricina prezenţei
americane în zonă, după războiul din Afghanistan, dar mai ales după cel din Irak. Să ne
oprim deci asupra situaţiei actuale din Irak.
• Irak – situaţia actuală.
Sursele media utilizate pentru realizarea acestui subcapitol sunt: www.cnn.com,
www.news.yahoo.com, www.news.com, www.afp.com, www.news.bbc.co.uk,
www.abcnews.go.com.
Intenţiile americane în ceea ce priveşte economia Irakului sunt destul de evidente.
Conform declaraţiilor secretarului Donald H. Rumsfeld, vor fi favorizate sistemele de
economie de piaţă, şi nu cele de comandă stalinistă (conform www.cnn.com). Atfel,
coaliţia condusă de americani a iniţiat o serie de noi legi menite să transforme economia:
tarifele au fost suspendate, a fost adoptat un nou cod bancar, a fost stabilită o limită de
15% pentru toate taxele ulterioare, iar porţile către investiţiile străine în Irak au fost larg
deschise. Paul Bremer III, conducătorul Autorităţii Provizorii a Coaliţiei, a abrogat toate
legile irakiene care restricţionau capacitatea cetăţenilor străini de a deţine proprietăţi şi de
a investi în afaceri irakiene. Actuala lege, cunoscută sub numele de ordinul 39, permite
investitorilor străini să deţină companii întregi, fără a fi obligaţi să reinvestească profitul
tot în Irak, fapt ce era limitat prin costituţia anterioară numai la cetăţenii statelor arabe.
Mai mult decât atât, autoritate a anunţat că intenţionează să vândă aproximativ 150 dintre
cele aproape 200 de intreprinderi deţinute de stat în Irak, de la mine de sulf şi companii
farmaceutice, până la compania aeriană naţională a Irakului.
Toate aceste schimbări, chiar dacă pot fi considerate benefice din punct de vedere
economic şi social, din punct de vedere al legislaţiei internaţionale, precum şi din punct
de vedere etic şi moral, pot ridica numeroase întrebări, în legătură cu ce este şi ce le este
permis ocupatorilor să facă. Dacă din punct de vedere al potenţialilor investitori, noua
legislaţie adoptată pentru a ajuta reconstrucţia economică a Irakului este bine-venită,
există specialişti în drept care sunt preocupaţi de faptul că Statele Unite ar putea viola

40
anumite legi internaţionale referitoare la ocupaţia militară a unor teritorii de către
armatele altor state (vezi www.abcnews.go.com).
În ceea ce priveşte situaţia socială (din punct de veder etnic) din Irak, Consiliul
Interimar care guvernează Irakul în prezent a acceptat (conform unei declaraţii a
judecătorului kurd Dara Nuraddin, membru al Consiliului, preluată de pe www.afp.com)
o structură federală pentru acest stat, precum şi să păstreze autonomia administrativă a
kurzilor din cele trei provincii nordice (Sulaimaniyah, Dohuk şi Arbil), chestiune ce va fi
cuprinsă în constituţia ce va precede alegerile generale din 2005. În aceeşi declaraţie se
precizează că soarta altor trei provincii asupra cărora comunitatea kurdă a emis aceleaşi
pretenţii (Diyala, Nineveh şi Tamim, provincie bogată în petrol), bazate pe faptul că
Saddam Hussein a exilat un mare număr de cetăţeni kurzi în aceste provincii, va fi
hotărâtă în 2005 sau 2006.
În ceea ce priveşte poziţia kurzilor asupra acestor trei provincii, acelaşi membru al
consiliului de guvrnare a declarat că aceştia nu vor accepta o decizie prin care să nu le
revină cel puţin oraşul principal al provinciei Tamim, Kirkuk, care ar urma să fie capitala
zonei autonome kurde. Kurzii au fost însă de acord să amâne această decizie (graniţele
zonei autonome, precum şi soarta oraşului Kiruk). Secretarul de stat Colin Powell a
avertizat însă (vezi cnn.com) că teritoriul kurd din nordul ţării trebuie să rămână parte a
statului irakian, chiar dacă va avea autonomie administrativă.
În concluzie, la nivel declarativ situaţia pare să fie stabilă, însă în Irak se petrec în
continuare atentate teroriste, fie asupra populaţiei kurde, fie asupra forţelor occidentale
aflate în zonă, ceea ce înseamnă că grupările extremiste teroriste nu au fost încă eradicate,
lucru de altfel foarte dificil în condiţiile în care trupele aliate, şi nu organizaţii autohtone
sunt în continuare cele care menţin ordinea socială. Considerăm că problema principală
pe care Statele Unite o au în zonă, atât la nivel de imagine cât şi la nivel concret, este
aceea de a se implica prea mult în treburile şi problemele interne ale statului irakian, fapt
ce va fi perceput negativ, atât de poporul irakian (care nu este încă complet convins de
bunele intenţii ale ocupatorului – ar trebui probabil dusă o campanie de informare în acest
sens), cât şi de opinia publică mondială, care oricum nu a fost de acord cu acest război, şi
care încă mai consideră că resursele de petrol ale Irakului au avut un rol important în
această operaţiune.

41
 • Statistici şi date referitoare la situaţia economică din Orientul Mijlociu

1. Extrase din lista ONU referitoare la calitatea vieţii, pe 2001 – la rangul ocupat de
diverse ţări din Orientul Mijlociu din punct de vedere al calităţii vieţii locuitorilor lor.
Sursa: http://robots.cnn.com/2000/ASIANOW/south
Notă: prima coloană cuprinde rangul internaţional al ţării, iar ultima punctajul
ONU, maximul fiind de 100 de puncte (pentru mai multă claritate am înmulţit cu 100
punctajele originale). De asemena trebuie menţionat că Irak şi Palestina nu au fost incluse
în această listă, din pricină că erau considerate ţări – sponsor ale terorismului, precum
nici Afghanistanul şi Pakistanul, probabil din lipsa unor serii de date care să poată fi
considerate veridice.
40. Bahrain 82,4
43. Kuwait 81,8
45. Emiratele Arabe Unite 80,9
48. Qatar 80,1
65. Liban 75,8
68. Arabia Saudită 75,4
71. Oman 74,7
88. Iordania 71,4
88. Iran 71,4
97. Syria 70,0
133. Yemen 46,8
Pentru comparaţie, iată punctajele primelor 10 state:
1. Norvegia 93,9; 2. Australia, Canada şi Suedia 93,6; 5. Belgia 93,5;
6. SUA 93,4 7. Isalnda 93,2; 8. Olanda 93,1;
9. Japonia 92,8; 10. Finlanda 92,5.

2. Statistici privind diferiţi indicatori economici şi de calitate a vieţii în ţările

regiunii, pentru anul 2000. Sursa: www.hopia.net/kime/sat/find.htm
Suma Nr. Nr. Nr. Total Rata Chelt. Rata Rata de
anuală Studen Total Total populaţi mortalit anuale anuală alfabeti
alocată ţi (mii) şomeri paturi a activă ăţii sănăt./p de zare la
Ţara educaţiei/ (mii) de (milioan infantile ers. creştere pers.
persoană (la mia
(USD)
spital e) (USD) a pop. adulte
loc.) (%) (%)
Afghanistan 163 2.69
Arabia 27864 20 22 3.14 76.10
Saudită
Bahrain 1704 30 2.99 87.10
Egipt 1698 7.6 42 5 2.12
Emiratele 22 1.03 75.10

42
Arabe Unite
Iordania 85 147 1.08 25 5 1.66 89.20
Irak 29547 93 2.73
Iran 1573 105716 19.4 33 1.45 75.70
Kuwait 9.5 1.20 9 50 -3.08 81.90
Liban 26 1.74 85.60
Oman 208 5190 0.16 17 24 3.45 70.30
Pakistan 9 3127 93907 83 1 3.90 45
Palestina 75 98 4555 0.70 4.30 88.30
Qatar 9 7280 1346 0.32 9 96 3.57
Syria 155 469 19669 4.40 24 2.52 73.6
Yemen 23 147 469 9530 3.62 95 1 3.28

3. Rezervele de petrol şi influenţa acestora asupra situaţiei politice şi sociale din

ţările Orientului Mijlociu. Sursa: Fareed Mohamedi, în Oil, Gas and the Future of Arab
Gulf Countries, la www.merip.org/graphics/fareed.gif
• Golful Persic este cea mai importantă regiune exportatoare de petrol, ca volum,
pentru ţările din bazinul atlantic-mediteranean şi cele din Asia-Pacific.
• Golful şi-a mărit producţia de petrol cu 4.8 milioane de barili/zi din 1988; regiunea a
preluat astfel o treime din creşterea cererii de petrol, care a fost de 12.1 milioane de
barili/zi între 1988 şi 1996.
• În ultimii 20 de ani, hidrocarburile au ajutat familiile conducătoare din ţările
Orientului Mijlociu să-şi consolideze şi extindă puterea politică. În următorii 20 de
ani totuşi, se preconizează că această putere va fi subminată prin competiţia
generată de apariţia altori furnizori de petrol, precum şi prin presiunea economică
de a continua dezvoltarea acestui sector prin privatizare şi denaţionalizare.
• În prezent, în Arabia Saudită, există mai multe companii de petrol şi gaze naturale
constituite prin cooperarea între familii de comercianţi cu membrii ai familiei regale
(…), ceea ce indică existenţa unei oligarhii, mai degrabă decât monopolul impus de
familiile conducătoare din regiune după creşterea preţului petrolului de la începutul
anilor ’70.
• Dacă privim situaţia macroeconomică în unele din ţările din Golf, Arabia Saudită,
Iran, chiar Algeria, au acumulat mult capital şi şi-au plătit o mare parte a datoriilor

43
 externe. Din punct de vedere financiar, aceste ţări au o situaţie mult mai bună decât
acum numai câţiva ani.
• …Dacă sectorul petrolier este controlat de stat, aşa cum se întâmplă în prezent,
emergenţa unui regim non-democratic este aproape inevitabilă. Există desigur
excepţii, precum Norvegia [dar nu în ţările islamice], dar în general petrolul este un
important factor ce contribuie la instaurarea autoritarianismului. Pe de altă parte, o
totală liberalizare a sectorului, distribuirea directă a profitului către populaţie prin
fonduri controlate, aşa cum Banca Mondială procedat în Ciad, putem obţine un
sector eficient ce încearcă maximizarea producţiei. Un astfel de regim al petrolului
asigură imposibilitatea unui control individual asupra resurselor şi măreşte
posibilitatea instaurării democraţiei, însă ar putea conduce la serioase probleme pe
întreg globul.

• Comentarii şi concluzii pe baza datelor prezentate

Prin corelarea datelor din statisticile prezentate, şi împreună cu informaţiile
cuprinse în anexele 6 şi 7, se observă că statele regiunii pot fi împărţite în mai categorii,
în funcţie de nivelul de dezvoltare (trebuie reţinut că datele de care dispunem sunt la
nivelul anilor 2000-2001, dar este destul de probabil ca înafara situaţiei Irakului, despre
care am discutat, sau a Afghanistanului, să nu se fi produs mari modificări):
1. Statele cele mai dezvoltate din regiune (Bahrain, Kuwait, Emiratele Arabe Unite
şi Qatar), care au obţinut un punctaj între 80.1 şi 82.4, ocupând locurile 40, 43, 45 şi 48 în
lista ONU. Aceste state au o rată anuală de creştere a populaţiei mare – aprox. 3%, cu
excepţia Emiratelor Arabe Unite, unde aceasta este cea mai mică din regiune (1.03%), cu
o rată de alfabetizare de aprox. 80%, ceea ce reprezintă aprox. media în statele din
regiune (cu excepţia Pakistanului – 45%). Rata mortalităţii infantile este cea mai scăzută
din regiune în Kuwait şi Qatar (9 %0 ), şi destul de scăzută în Emiratele Arabe Unite,
22%o, având în vedere că media regiunii este de 47%o, însă aflată în intervalul median
(20-30%o) al regiunii. De asemenea, sumele alocate anual pentru sănătate per persoană
sunt cele mai ridicate din regiune. În ceea ce priveşte indicele şomajului, nu avem date
pentru aclcularea acestuia decât pentru Qatar, iar informaţiile ce rezultă din interpretarea
acestora sunt în aparenţă inconsistente cu restul datelor. Astfel, indicele şomajului în

58
Qatar este de 7280000/320000*100, adică 2275% (I.ş.=nr şomeri/pop activă*100), ceea
ce înseamnă că fiecare individ care munceşte trebuie să susţină aproximativ 22 de şomeri.
Pare desigur o situaţie care ar pune acest stat pe unul dintre ultimile locuri din lume în
privinţa dezvoltării economice, ceea ce ar influenţa desigur şi calitatea vieţii locuitorilor
săi. Situaţia reală este însă cu totul alta, deoarece aici există mari resurse de petrol, iar
populaţia ocupată este deosebit de bogată, puând susţine financiar restul populaţiei. Un
alt indicator care susţine această afirmaţie este cel referitor la cheltuielile anuale pentru
sănătate/persoană, care sunt cele mai ridicate din regiune (96USD). De asemenea, cifra
şomerilor poate fi mărită artificial prin existenţa muncii la negru.
2. State aflate în intervalul mediu din punct de vedere al dezvoltării, faţă de restul
statelor din regiune (Liban, Arabia Saudită, Oman), care au acumulat între 74.7 şi 75.8
puncte, şi au ocupat locurile 65, 68, 71 în lista ONU. Ratele anuale de creştere din aceste
state sunt de 1.74, 3.14, şi respectiv 3.45, deci, cu excepţia Libanului, sunt mai mari decât
în categoria precedentă; unele dintre cauzele pentru care există această excepţie pot fi
incidenţa mai mare a atentatelor teroriste în Liban, precum şi o rată mai ridicată a
mortalităţii infantile decât în celelalte două state (26%0, faţă de 20%0 în Arabia Saudită şi
17%0 în Oman). Cheltuielile anuale pentru sănătate per persoană sunt de aprox. 23USD,
sumă aflată în intervalul median al datelor pentru acest indicator, precum şi foarte
apropiată de valoarea medie a acestuia pentru statele din regiune (26USD). Ratele de
alfabetizare în aceste state sunt însă foarte diferite (85.6, 76.1, 70.3), şi nu pot deci fi
asociate cu punctajele obţinute decât prin faptul că se menţine şi în acest caz ierarhia
stabilită de ONU.
3. State aflate pe poziţii inferioare în lista ONU (Iordania, Iran, Syria) – 88 (primele
2), respectiv 97; deşi poziţiile sunt destul de îndepărtate, punctajele obţinute sunt foarte
apropiate – 71.4 şi respectiv 70. Ratele de creştere nu sunt foarte mari, 1.66, 1.45 şi 2.52,
chiar dacă cea din Syria este mult mai ridicată decât cea din celelalte două state, ea se află
totuşi sub media regiunii (2.73, calculată cu datele de care am dispus). Ratele mortalităţii
infantile sunt sub media regiunii (25, 33, 24%0, faţă de 47%0), însă mai ridicate decât cele
din statele încadrate în categoriile superioare, însă trebuie menţionat faptul că în statele
mai puţin dezvoltate decât cele din această categorie ratele mortalităţii sunt foarte mari,
ceea ce face ca media să se mute foarte mult către stânga; dacă folosim însă media

59
ponderată (22.8%0), observăm că este vorba despre valori aflate peste medie. În ceea ce
priveşte cheltuielile pentru sănătate per persoană, nu avem valorile decât pentru Iordania,
iar acestea sunt foarte reduse (5USD). În ceea ce priveşte indicele şomajului, acesta a
putut fi calculat pentru două dintre cele trei state (Iordania şi Syria), având valori
apropiate – 13.61% şi respectiv 10.65%.
4. Statele cele mai puţin dezvoltate, cu cei mai mici indici de calitate a vieţii sunt
Yemen, aflat pe poziţia 133 în lista ONU, cu un punctaj de numai 46.8, dar aici putem
include şi Afghanistan, Pakistan, Irak şi Palestina, chiar dacă aceste state nu au fost
incluse în lista ONU. În aceste state ratele anuale de creştere sunt mai mari decât în restul
statelor (3.28%, 2.69%, 3.90%, 2.73%, 4.30%), la fel ca şi mortalitatea infantilă, care
atinge valori foarte ridicate, alarmante – 163%0 în Afghanistan, 95%0 în Yemen, 93%0 în
Irak şi 83%0 în Pakistan; trebuie subliniat că aceste valori sunt mult mai mari decât
oricare dintre celelalte rate din celelalte state, unde 33%0 este valoarea cea mai ridicată.
În ceea ce priveşte rata de alfabetizare în rândul populaţieie adulte, se remarcă valoarea
extrem de scăzută pe care o are acest indicator în Pakistan – numai 45%. De asemenea
trebuie menţionat că în Pakistan şi Yemen, cheltuielile anuale pentru sănătate per
persoană sunt de numai 1USD.
Toate aceste statistici ridică probleme foarte serioase privind situaţiile din aceste
state şi din regiune în general. În afara resurselor de petrol, această regiune nu are nici o
altă bogăţie naturală care să poată fi exploatată (vezi în acest sens şi Anexa 6), deci dacă
statul respectiv nu dispune de petrol (Yemen, Afghanistan) sau are anumite embargouri
impuse, cum a fost cazul Irakului până anul trecut, posibilităţile de dezvoltare economică
sunt foarte reduse. În plus faţă de aceste lucruri, există şi problema modului în care sunt
concepute şi aplicate politicile economice şi sociale, şi anume implicarea principiilor
Islamului în orice strategie economică, ceea ce în mod evident nu a fost benefic pentru
această regiune. Este necesar ca aceste state să realizeze faptul că, cel puţin din punct de
vedere economic, capitalismul nu înseamnă numai lucruri rele sau care să contravină
Islamului, şi că este necesar să aplice măcar unele dintre principiile economice
occidentale (din nou, care să nu contravină religiei lor) pentru a se putea dezvolta şi
pentru a-şi putea ridica nivelul de trai.

60
 VII. Concluzii

Orientul Mijlociu este o regiune a globului caracterizată prin elemente distincte,

ce o diferenţiază şi îi conferă o identitate distinctă în cadrul sistemului internaţional. Dacă
din punct de vedere geografic, regiunea capătă mai multe accepţiuni în lucrările de
specialitate sau în diferitele enciclopedii (Encyclopedia Britannica, National Geographic,
www.maps.com, Middle East Research Institute Programme – MERIP, etc.), trăsăturile
de bază ce îi conferă identitate geopolitică sunt cele referitoare la aspecte demografice,
religioase, economice, politice şi sociale.
Din punct de vedere demografic, regiunea este caracterizată printr-o rată anuală
de creştere (populaţia la momentul t+1 minus populaţia la momentul t, raportată la
populaţia la momentul t, unde t este de obicei un an) mult mai mare decât rata medie
anuală de creştere pe glob (2.9-3% faţă de 2.3% în 2000, după estimările ONU). Mai
mult decât atât, în Orientul Mijlociu, precum şi în restul ţărilor musulmane, procentul
populaţiei tinere (sub 20 de ani) este foarte ridicat (în unele ţări se apropie de 50% sau
chiar peste, piramida vârstelor fiind foarte îngroşată la bază), ceea ce înseamnă că la
vârstele fertile ale acestor populaţii (15-49 de ani), rata generală de natalitate (număr de
născuţi vii raportat la totalul populaţiei) va înregistra o cifră foarte mare în raport cu
media globală. Dacă luate în sine aceste date pot să nu fie considerate extrem de
importante, ele devin fundamentale dacă avem în vedere faptul că populaţia Orientului
Mijlociu este în proporţie de 94% musulmană (conform http://i-cias.com/e.o/t.gif), deci
prin corelarea lor cu indicatorul apartenenţei religioase.
Numărul de musulmani de pe glob este o chestiune controversată, după cum s-a
observat din analiza datelor furnizate de sursele citate în partea a treia a lucrării (acesta
este şi motivul pentru care am citat toate sursele de care am putut dispune), însă făcând o
medie a acestora ajungem la o cifră de aproximativ 1.2-1.5 miliarde de musulmani în
2000, deci aproximativ 20% din populaţia globului. Dacă aceste rate se menţin, putem
asista în 2025 la o răsturnare de situaţie în ceea ce priveşte numărul de adepţi ai
principalelor culte religioase, populaţia musulmană depăşind ca procent din populaţia
globului pe cea creştină (conform unei proiecţii aflate pe site-ul http://muslim-

61
canada.org). Este deci foarte important să înţelegem conceptele şi principiile de viaţă pe
care se bazează Islamul.
Termenul de Islam se referă nu numai la religia monoteistă care are la bază
Coranul şi al cărei profet este Mohamed, dar şi la întreaga civilizaţie, cu cadru legislativ
unic, structuri politice specifice, cu tradiţii sociale şi morale care se revendică de la
această religie. “Jurisprudenţa islamică”, Shari’a, este în totalitate conţinută în Coran,
care reglementează deci toate situaţiile de viaţă. Comunitatea internaţională trebuie să
înţeleagă că, pentru un musulman, singurele principii de viaţă viabile, imaginabile chiar,
sunt cele înscrise în Coran şi care apar în Shari’a, şi care sunt, de cele mai multe ori,
antagonice celor occidentale. Un astfel de principiu este şi cel al Jihadului. După cum am
arătat, Jihadul nu ar trebui să constituie o ameninţare pentru lumea non-musulmană; de
altfel ideea însăşi de ameninţare cu Jihadul contravine Coranului, care se referă la Jihad
ca la un mijloc de răspuns la o agresiune din afară şi nu la unul de a începe o ofensivă.
Problema este însă că aceste organizaţii teroriste există şi că ele nu contravin principiilor
Shari’a, ceea ce le face desigur foarte periculoase, mai ales că implică faptul că ele pot fi
susţinute de un stat islamist (deci fundamentalist) fără a săvârşi un delict moral. Nu cred
că sunt în măsură de a da o soluţie acestei chestiuni, dar, în opinia mea, problema nu este
abordată funcţional. Se acţionează numai asupra efectului (terorismul islamist), dar nu
asupra uneia dintre cauzele probabile: posibila interferenţă psihică a valorilor occidentale
, a “McWorld”-ului, în accepţiunea lui B. Barber (2002), asupra tradiţiilor şi modului de
viaţă islamic. Această agresiune este desigur una subtilă, dar care a făcut ca ţări precum
Egiptul sau Turcia să-şi modifice complet modul tradiţional de existenţă. Este acelaşi tip
de influenţă subtilă care se manifestă, de exemplu şi în ţara noastră (descrisă foarte realist
în lucrarea citată mai sus), dar dacă la noi poate fi privită şi ca “modernizare” sau
“schimbare de mentalitate”, deci privită în general ca având conotaţii pozitive, în lumea
islamică ea devine un atac asupra identităţii individului, al cărui unic reper şi ghid în
raportarea la lume şi viaţă este Coranul.
De alfel, chiar dacă indirect, Vestul şi valorile sale propagate în lumea islamică au
contribuit la apariţia fundamentalismului islamic, care luptă tocmai împotriva acestora
prin întoarcerea la marile surse de credinţă şi la marile modele de organizare a cetăţii, la
puritatea iniţială a Islamului. Acesta este practic curentul periculos, cel care a utilzat orice

62
mijloce pentru a-şi impune obiectivele - dintre cele 109 conflicte de natură religioasă şi
etnică de pe glob între anii 1993 şi 1994, ţările islamice au fost implicate în 54 (T.
Simion, 1998, p. 109). Există însă două tipuri de astfel de conflicte: cele care pornesc din
afara regimului, din pricina unor posibile ameninţări percepute ca venind dinspre lumea
occidentală, despre care am vorbit mai sus, dar şi cele petrecute în interiorul regimului şi
a religiei islamice. Acestea se petrec intre adepţii celor două şcoli islamice principale,
Sunna şi Shia, tot din considerente religioase, dar şi pentru a accede la putere. În ambele
cazuri însă, esenţa conflictului este tot în religie (puterea se pate exercita numai prin
religie, prin Shari’a), ceea ce nu se poate explica decât prin imensa putere pe care Islamul
o exercită asupra fiecăreia dintre componentele existenţei în ţările musulmane.
Fundamentalismul islamic se manifestă în prezent în toate ţările din Orientul
Mijlociu; în Iran, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit sau Pakistan, precum şi
în alte state musulmane din nordul Africii, islamismul este politica şi doctrina de stat.
Islamiştii doresc utilizarea legii islamice în toate domeniile vieţii ceea ce înseamnă că
instituţiile şi formele de guvernare seculare sunt considerate inacceptabile într-o societate
musulmană. În statul islamic politica şi religia sunt forţe ale Islamului, care este singurul
întreg, programele politice islamiste fiind bazate exclusiv pe Shari’a (nu exista putere
legislativă, deoarece legile există deja în Coran). Programele islamiste nu sunt la nivel
ideologic în favoarea dictaturii, chiar dacă acesta a fost rezultatul în majoritatea statelor
în care au fost implementate. Fundamentaliştii susţin însă că dictatura este numai
tranzitorie, structura ideală a societăţii islamice fiind sistemul de shura, în care liderii
sunt în contact cu întreaga societate, ţinând seama de nevoile şi ideile poporului, şi sunt
obligaţi să le repecte.
Acelaşi lucru se petrece şi cu politicile economice şi sociale, ţările Orientului
Mijlociu trecând prin câteva decenii de relativ progres economic, în funcţie de rezervele
de petrol sau gaze naturale de care acestea dispun. Petrolul se afla deci în centrul
economiilor acestor ţări, fiind practic o miză geopolitică internaţională. Dacă sectorul
petrolier este controlat de stat, aşa cum se întâmplă în prezent, emergenţa unui regim non-
democratic este aproape inevitabilă. Un regim liberal al petrolului ar asigura
imposibilitatea unui control individual asupra resurselor şi ar mări posibilitatea instaurării
democraţiei, însă ar putea conduce la serioase probleme pe întreg globul.

63
 O altă problemă cu care se confruntă nu numai statele din regiune şi cetăţenii lor,
ci întreaga lume, este ameninţarea teroristă care pleacă din zonă. Lumea musulmană
trebuie să înţeleagă că actele teroriste precum cel de la 11 septembrie, sau mai recentele
bombardamente asupra sinagogelor din Istambul, nu fac decât să aducă un grotesc
deserviciu arabilor şi musulmanilor din întreaga lume, care ar trebui să condamne cu
tărie astfel de acte, mai ales atunci când criminalii pretind că acţionează în numele lor.
Nu doar comunicatele de presă sau guvernele sunt cele ce trebuie să ia atitudine
împotriva terorismului: votul de blam decisiv trebuie să fie cel al societăţii civile. Toţi
oamenii, de la studenţi sau oameni de afaceri, la asociaţii profesionale sau organizaţii
religioase, ar trebui vorbească public despre faptul că reputaţiile lor sunt murdărite prin
aceste strategii de vărsare de sânge care nu pot avea alt rezultat decât acela de a face ca
acestă regiune să devină şi mai instabilă decât este în prezent. Nimeni nu are dreptul să
decidă, pentru toţi arabii sau musulmanii, modul în care sunt percepuţi de restul lumii, cu
atât mai mult cu cât această percepţie este una de indivizi care comit masacre sau acte
împotriva umanităţii.
Lumea arabă şi musulmană a avut întotdeauna dificultăţi în a-şi exprima
nemulţumirile sau greutăţile în faţa lumii. Pe lângă faptul că actele teroriste sunt inumane
şi deci adânc condamnabile din punct de vedere moral şi uman, ele îngreunează şi mai
mult această comunicare, ceea ce reprezintă un motiv în plus pentru ca musulmanii să
lupte cu toate mijloacele paşnice împotriva oricărei forme de terorism şi a iniţiatorilor ei.
Alternativa este ca o minoritate de extremişti să dicteze cetăţenilor obişnuiţi, care
constituie majoritatea, că existenţa lor va fi subminată, reputaţiile le vor fi pângărite, şi,
mai mult decât atât, viaţa lor şi a copiilor lor va fi pusă în pericol.
În concluzie, avem de-a face cu două tipuri de conflicte. Conlictele ce au pornit
din interiorul regiunii (indiferent de faptul că au pornit ca urmare a perceperii unei
ameninţări din exterior, sau nu) şi s-au extins sau nu în afara ei, au avut la bază religia.
Fie că este vorba despre atacuri teroriste sau alte forme de luptă în numele Islamului,
însumate sub denumirea de Jihad, sau de conflicte intra regionale între musulmanii
sunniţi şi cei şiiţi, toate aceste conflicte s-au desfăşurat pe considerente religioase.
Islamul are deci o putere imensă asupra tuturor tipurilor de acţiune ale statelor din
Orientul Mijlociu, şi chiar dacă nu se poate spune că religia Islamică permite sau susţine

64
în vreun fel terorismul, iar actele teroriste săvârşite de organizaţii musulmane (Jihadul
Islamic, Al-Qaeda sau multitudinea de astfel de organizaţii palestiniene), sunt numai atât
– acte teroriste – , cei ce le revendică o fac totuşi în numele religiei. Cel de-al doilea tip
de conflicte se ereferă la cele susţinute sau chiar pornite din exterior, şi care au ca miză
(şi cauză) petrolul. Acum, după războiul din Irak, şi având în vedere prezenţa
americanilor în regiune, este probabil ca acest tip de conflicte să scadă în intensitate şi
frecvenţă. Însă tot din aceste considerente, este posibil ca primul tip de conflicte să-şi
mărească probabilitatea de apariţie. Este deci necesară o cunoaştere profundă a stilului de
viaţă, tradiţiilor şi valorilor islamice, pentru a evita orice tip de acţiune care ar putea
constitui ameninţări la adresa acestora. Chiar dacă nu există scuze, şi cu atât mai puţin
motive, pentru atentate teroriste precum cele de la 11 septembrie 2001, lumea occidentală
ar trebui, în opinia mea, să încerce să înţeleagă, pe de o parte, conţinutul ideologic al
Islamului, şi pe de altă parte, faptul că, în Orientul Mijlociu, şi în orice parte a lumii
musulmane, Islamul, religia nu este numai o coordonată a existenţei, ci existenţa însăşi,
cu modele şi principii clare, ce nu pot fi încălcate, chiar dacă, din afară, par numai
aspecte minore. Poate că Huntington, chiar dacă nu s-a bazat în mare parte pe o ipoteză
viabilă, nu a fost totuşi atât de departe de realitate…

65
 Anexa 3. Organizaţiile teroriste cunoscute în principalele state ale Orientului
Mijlociu

Surse: www.emergency.com, Encarta Encyclopedia Online, 2002,

www.terrorismexperts.com, www.warincontext.com.
Grupări teroriste cunoscute care operează în Afghanistan:
1. Al Gama’a al Islamiyya (Islamic
Group, IG)
2. Al Jihad
3. Al Qaida
4. East Turkestan Islamic Movement
5. Harakat ul Jihad I Islami (HUJI)
(Movement of Islamic Holy War)
6. Harakat ul Mujahidin (HUM)
(Movement of Holy Warriors)
Grupări teroriste cunoscute care operează în Pakistan:
• Al Badr
• Al Barq
• Al Jehad
• Al Jehad Force
• Al Jihad
• Al Mujahid Force
• Al Mustafa Liberation Fighters
• Al Qaida
• Al Umar Mujahideen
• Baluch Students Organisation (BSO)
• Baluch Students' Organistaion -
Awami (BSO-A)
• East Turkestan Islamic Movement
• Haqiqi Mohajir Quami Movement
(MQM-H)
• Harakat ul Jihad I Islami (HUJI)
(Movement of Islamic Holy War)
• Harakat ul Mujahidin (HUM)
(Movement of Holy Warriors)
• Harkat ul Ansar
• Hizb ut Tahrir al Islami
• Ikhwan ul Mujahideen
• Islami Inquilabi Mahaz
• Islami Jamaat e Tulba
• Islamic Movement of Uzbekistan
(IMU)
7. Hezb e Islami
8. Islamic Movement of Uzbekistan
(IMU)
9. Jaish e Mohammed E Tanzeem
(JEM)
10. Lashkar e Tayyiba (LT)
11. Popular Front for Armed Resistance
(PFAR)
12. Tunisian Combatant Group (TCG)
• Islamic Students League
• Jamaat I Islami
• Jamaat ul Fuqra (JF)
• Jamiat ul Mujahideen (JUM)
• Jammu & Kashir National Liberation
Army
• Jammu & Kashmir Students Liberation
Front
• Kashmir Jehad Force
• Lashkar e Jabbar (LJ)
• Lashkar e Jhangvi (LeJ)
• Lashkar e Tayyiba (LT)
• Mahaz e Azadi
• Muslim Janbaz Force
• Muslim Mujahideen
• Mutahida Majlis e Amal (United
Action Forum)
• Muttahida Jehad Council (MJC)
• Muttahida Quomi Mahaz - MQM (A)
• Nadeem Commando (NC)
• People’s League
• Popular Front for Armed Resistance
(PFAR)
• Sipah e Mohammed Pakistan (SMP)
• Sipah e Sahaba Pakistan (SSP)
• Taliban

66
• Tehreek e Jaferia Pakistan (TJP) • Tehrik e Jehad
• Tehreek e Nafaz e Shariat e • Tehrik e Jehad e Islami
Mohammadi (TNSM) • Tehrik e Nifaz e Fiqar Jafaria
• Tehrik e Hurriat e Kashmir • Tehrik ul Mujahideen
Grupări teroriste cunoscute care operează în Iran:
• HAMAS (Islamic Resistance Movement)
• Islamic Movement of Uzbekistan (IMU)
• Mujahedin e Khalq Organization (MEK or MKO)
Grupări teroriste cunoscute care operează în Irak:
• Abu Nidal Organization (ANO) (MEK or MKO)
• Al Qaida • Palestine Liberation Front (PLF)
• Ansar al Islam • Return Party
• Mujahedin e Khalq Organization
Grupări teroriste cunoscute care operează în Arabia Saudită:
• Al Haramein
Grupări teroriste cunoscute care operează în Kuwait:
• Ahyaul Turaz al-Islami
• Jamaat al Islah al Ijtimai
Grupări teroriste cunoscute care operează în Syria:
• Democratic Front for the Liberation of Palestine (DFLP)
• HAMAS (Islamic Resistance Movement)
• Japanese Red Army (JRA)
• Palestine Islamic Jihad (PIJ)
• Popular Front for the Liberation of Palestine (PFLP)
Grupări teroriste cunoscute care operează în Liban:
• Abu Nidal Organization (ANO)
• Al Jihad
• Asbat al Ansar
• Democratic Front for the Liberation of
Palestine (DFLP)
• Fatah
• HAMAS (Islamic Resistance
Movement)
• Hizballah (Party of God)
• Japanese Red Army (JRA)
• Palestine Islamic Jihad (PIJ)
• Popular Front for the Liberation of
Palestine (PFLP)
• Popular Front for the Liberation of
Palestine–General Command (PFLP-
GC)

67
Anexa 4.
Clasificarea atacurilor teroriste în perioada 1993 – 2000, după ideologia grupărilor
teroriste (procente).
Sursa seriilor de date: http://hopia.net

100 100
90
80
70 65.3
60
50
40
30 30.1
20
10
3.8
0 0 0
1993-1999 2000-2003

Fundamentalisti Nationalisti Grupari de stânga

68
Anexa 5. Atacurile teroriste în perioada 1993 – 2003
Sursa seriilor de date: http://hopia.net

68
70

60 52
50

Numar 40
atentate 30
21
20
4 8 7 10
10 4
4 5 5
0
1993 1994
1995 1996
1997 1998
1999 2000
2001 2002
Anul 2003

69
Anexa 6. Date privind economia unor state din Orientul Mijlociu
Surse: Encarta Encyclopedia Online, 2001
http://www.britannica.com/factbook

1. Iran
PIB: 426,000,000,000 USD Moneda: Rial iranian
PIB/cap locuitor: 6,400 USD Rata de creştere a PIB: 5.00 %
PIB din agricultură: 20.00 % PIB din industrie: 24.00 %
PIB din servicii: 56.00 %
Rata inflaţiei: 13.00 % Populaţia săracă: 53.00 %
Rata şomajului: 14.00 % Turism: 1,321,000.00 turişti anual
Exportul de electricitate: 24,000,000,000 USD Producţia de electricitate: 120,330,000,000 kWh
Importul de electricitate: 22,000,000,000 USD Consumul de electricitate: 111,907,000,000 kWh
Producţia de electricitate după sursă:
Petrol : 94.24 % Nuclear: 0.00 %
Apă: 5.76 % Alta: 0.00 %
Datoria externă: 7,300,000,000 USD Ajutor economic primit: 116,500,000 USD
Ajutor economic donat: 0 USD
Produse agricole: grâu, orez, alte grâne, sfeclă de zahăr, fructe, nuci, bumbac; produse lactate, lână;
caviar
Principalele industrii: petrol, petrochimice, textile, ciment şi materiale de construcţie, prelucrarea
produselor alimentare (zahăr, producţia de ulei vegetal), armament.
Rata de creştere a industriei: 5.50 %
Principalele importuri: 17,200,000,000 USD – materii prime pentru industrie şi produse intermediare,
produse alimentare şi de consum, servicii tehnice, produse militare.
Parteneri de import: Germania 11%, Italia 8.3%, China 6.1%, Japonia 5.3%, EAU 5%
Principalele exporturi: 27,400,000,000 USD - petrol 85%, covoare, fructe şi nuci, metal şi oţel,
chimicale.
Parteneri de export: Japonia 20.5%, Italia 7%, EAU 5.9%, Franţa 4.7%, China 4.1%
Indicele Gini: 0.00 %
Forţa de muncă: 18,000,000
Forţa de muncă după ocupaţii: agricultură 30%, industrie 25%, servicii 45%

2. Irak

70
PIB: 59,000,000,000 USD Moneda: Dinar irakian
PIB/cap locuitor: 2,500 USD Rata de creştere a PIB: -5.70 %
PIB din agricultură: 6.00 % PIB din industrie: 13.00 %
PIB din servicii: 81.00 %
Rata inflaţiei: 60.00 % Populaţia săracă:
Rata şomajului: Turism: 51,000 turişti anual
Producţia de energie electrică: 27,300,000,000 kWh
Consumul de energie electrică: 25,389,000,000 kWh
Producţia de energie electrică după sursă:
Petrol : 98.17 % Nuclear: 0.00 %
Apă : 1.83 % Alta : 0.00 %
Datoria externă: $62,200,000,000 USD Ajutoare economice primite: 327,500,000USD
Ajutoare economice donate: $0 USD
Produse agricole: grâu, orez, orz, legume, curmale, bumbac; vite, oi
Principalele industrii: petrol, chimicale, textile, materiale de construcţii.
Rata de creştere a industriei: 0.00 %
Principalele importuri: 11,000,000,000 USD – alimente, medicamente, obiecte de manufactură
Parteneri de import: Franţa 22.5%, Australia 22%, China 5.8%, Rusia 5.8%
Principalele exporturi: 15,800,000,000 USD – ţiţei
Parteneri de export: SUA 46.2%, Italia 12.2%, Franţa 9.6%, Spania 8.6%
Indicele Gini: 0.00 %
Forţa de muncă: 4,400,000

3. Arabia Saudită
PIB: 241,000,000,000 USD Moneda: Riyal saudit
Rata de creştere a PIB: 1.60 % PIB per cap locuitor: 10,600 USD
PIB din agricultură: 7.00 % PIB din industrie: 48.00 %
PIB din servicii: 45.00 %
Rata inflaţiei: 1.70 % Populaţie în sărăcie:
Rata şomajului: Turism: 3,700,000 turişti anual
Producţia de electricitate: 123,500,000,000 kWh Exportul de electricitate: 42,000,000,000 USD
Consumul de electricitate: 114,855,000,000 kWh Importul de electricitate: 54,000,000,000 USD
Producţia de electricitate după sursă:

71
Petrol : 100.00 % Nuclear: 0.00 %
Apă : 0.00 % Alta : 0.00 %
Datoria externă: 23,800,000,000 USD Ajutoare economice primite: 0 USD
Ajutoare economice donate: 548,000,000 USD
Produse agricole: grâu, orz, roşii, pepeni, curmale, citrice; oi, pui, ouă, lapte.
Principalele industrii: producţie de ţiţei, rafinării de petrol, petrochimicale, ciment, construcţii,
fertilizatoare, mase plastice.
Rata de creştere industrială: 1.00 %
Principalele importuri: 29,700,000,000 USD – maşini şi echipamente, alimente, chimicale, vehicule
motorizate, textile.
Parteneri de import: SUA 21.1%, Japonia 9.4%, Germania 7.4%, Marea Britanie 7.3%
Principalele exporturi: 66,900,000,000 USD – petrol şi produse petroliere 90%
Parteneri de export: SUA 17.4%, Japonia 17.3%, Koreea de Sud 11.7%, Singapore 5.3%, India
Indicele Gini : 0.00 %
Forţa de muncă: 7,000,000
Forţa de muncă după ocupaţii: agricultură 12%, industrie 25%, servicii 63%

4. Kuwait
PIB: 30,900,000,000 USD Moneda : dinar kuwaitian
Rata de creştere a PIB: 4.00 % PIB per cap locuitor: 15,100 USD
PIB din agricultură: 60.00 % PIB din industrie: 39.70 %
PIB din servicii: 0.30 %
Rata inflaţiei: 2.70 % Populaţie in sărăcie:
Rata şomajului: 1.80 % Turism: 77,000 turişti anual
Exportul de electricitate: 11,500,000,000 USD Producţia de electricitate: 31,200,000,000 kWh
Importul de electricitate: 17,200,000,000 USD Consumul de electricitate: 29,016,000,000 kWh
Producţia de electricitate după sursă:
Petrol : 100.00 % Nuclear: 0.00 %
Apă : 0.00 % Alta : 0.00 %
Datoria externă: 6,900,000,000 USD Ajutor economic primit: 0 USD
Ajutor economic donat: 0 USD
Produse agricole: nu există culturi; peşte
Principalele industrii: petrol, petrochimice, desalinizare, alimentară, materiale de construcţii

72
Rata de creştere industrială: 1.00 %
Principalele importuri: 7,400,000,000 USD - alimente, materiale de construcţii, vehicule, îmbrăcămint
Parteneri de import: SUA 12%, Japonia 8%, Marea Britanie 8%, Germania 7%, China 5%, Franţa 4%,
Australia 3%, Olanda 2%
Principalele exporturi: 16,200,000,000 USD – ţiţei şi produse de rafinărie, fertilizatori.
Parteneri de export: Japonia 23%, SUA 14%, Koreea de Sud 13%, Singapore 7%, Olanda 6%,
Pakistan 6%, Indonesia 4%, Marea Britanie 2%
Indicele Gini : 0.00 %
Forţa de muncă: 1,300,000

5. Liban
PIB: 18,800,000,000 USD Valuta: liră libaneză
PIB per cap locuitor: $5,200 USD Rata de creştere a PIB: 1.00 %
PIB din agricultură: 12.00 % PIB din industrie: 21.00 %
PIB din servicii: 67.00 %
Rata inflaţiei: 0.50 % Populaţie în sărăcie: 28.00 %
Rata şomajului: 18.00 % Turism: 673,000 turişti anual
Producţie de electricitate: 7,950,000,000 kWh Import de electricitate: 8,900,000,000 USD
Consum de electricitate: 8,643,000,000 kWh Export de electricitate:
Export de electricitate: 4,600,000,000 USD Import de electriciate: 1,250,000,000 kWh
Producţia de electricitate după sursă:
Petrol : 96.86 % Nuclear: 0.00 %
Apă : 3.14 % Alta : 0.00 %
Datoria externă: 8,400,000,000 USD Ajutor economic primit: 3,500,000,000 USD
Ajutor economic donat: 0 USD
Produse agricole: citrice, struguri, roşii, mere, legume, cartofi, măsline, tutun; oi, capre.
Principalele industrii: bancară; alimentară; bijuterii; ciment; textile; produse minerale şi chimicale;
lemn şi mobilă; rafinării ţiţei; produse metal.
Rata de creştere industrială: 0.00 %
Principalele importuri: 6,600,000,000 USD - alimente, maşini şi echipamente de transport, bunuri de
consum, chimicale, textile, metale, combustibili, produse agricole.
Parteneri de import: Italia 11%, Franţa 8%, Germania 8%, SUA 7%, Suedia 6%, China 5%, Siria 5%,
Marea Britanie 4%.

73
Principalele exporturi: 700,000,000 USD – alimente şi tutun, textile, chimicale, pietre preţioase,
metale şi produse din metal, echipamnte şi produse electrice, bijuterii, hârtie şi produse din hârtie.
Parteneri de export: Arabia Saudită 11%, EAU 11%, Suedia 7%, SUA 7%, Franţa 5%, Irak 4%,
Iordania 4%, Kuwait 4%, Siria 4%
Indicele Gini: 0.00 %
Forţa de muncă: 1,500,000

(Anexele 1,2 şi 7 nu au fost puse la dispoziţie publicului de catre autor – n.r.)

74
Bibliografie:
1. * * *, Dicţionarul politic, Ed. Politica, Bucureşti, 1975.
2. * * *, Webster’s New World College Dictionary on PowerCD, 1998
3. Anghelescu, Nadia, Introducere în Islam, Ed. Enciclopedică, Buc., 1993
4. Arădăvoaice, Gheorghe; Iliescu, Dumitru; Niţă, Dan Laurenţiu, Terorism,
antiterorism, contraterorism, Ed. Antet, Bucureşti, 1997
5. Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Sociologia şi geopolitica frontierei, Ed. Floare
Albastră, 1995
6. Barber, Benjamin R., Jihad vs McWorld – Modul în care globalizarea şi
tribalismul modelează lumea, Ed. Incitatus, Buc., 2002
7. Bodunescu, Ion, Flagelul terorismului internaţional, Ed. Militară, Bucureşti,
1978
8. Buzan, Barry, Waever, Ole, de Wilde, Jaap, Security – A New Framework for
Analysis, Lynne Renner Publishers, London
9. Claval, Paul, Geopolitică şi geostrategie, Ed. Corint, Buc., 2001
10. Jensen, G.H., Militant Islam, Pan Books, London & Sydney, 1979
11. Margolis, Eric S., War at the top of the world. The struggle for Afghanistan,
Kashmir and Tibet, Routledge, NY, 2001
12. Mohamedi, Fareed, în Oil, Gas and the Future of Arab Gulf Countries, la
http://www.merip.org/graphics/fareed.gif
13. Popescu-Neveanu, Paul, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti
1978
14. Rotariu, Traian (coord.), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Ed.
Polirom, Iaşi, 1999
15. Seyyd Ebul A’la el Meududi, Introducere în Islam, S.C. Charter S.R.L., Buc.,
1991
16. Simion, Teodor, Geopolitica în pragul mileniului trei, Ed. Roza Vânturilor,
Buc., 1998
17. Tamaş, Sergiu, Geopolitica – o abordare prospectivă, Ed. Noua Alternativă,
Buc., 1995

75
18. Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr (coord.), Dicţionar de sociologie,
Bucureşti, Ed. Babel, 1998
19. * * * Encarta Encyclopedia Online, CD, 2000 - 2002
20. http://i-cias.com/e.o/t.gif
21. http://members.tripod.com/arabicpaper/country.html
22. http://muslim-canada.org
23. http://robots.cnn.com/2000/ASIANOW/south
24. http://www.abcnews.go.com
25. http://www.afp.com
26. http://www.belie-hype.com
27. http://www.britannica.com/factbook/middle_east.html
28. http://www.cia.gov/cia/publications/factbook
29. http://www.emergency.com
30. http://www.globalsecurity.org
31. http://www.hopia.net/kime/sat/find.htm
32. http://www.islam.about.com/library
33. http://www.islamfortoday.com
34. http://www.jerusalem.indymedia.com
35. http://www.lib.unc.edu
36. http://www.maps.com
37. http://www.nationalgeographic.com
38. http://www.news.bbc.co.uk
39. http://www.news.com
40. http://www.news.yahoo.com
41. http://www.ourislam.com
42. http://www.prasebese.com
43. http://www.terrorism.com
44. http://www.terrorismexperts.com

76