Está en la página 1de 39

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE INGINERIE MECANICĂ, INDUSTRIALĂ ŞI MARITIMĂ DOMENIUL DE LICENŢA : INGINERIE MECANICĂ SPECIALIZAREA AUTOVEHICULE RUTIERE FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT : FRECVENŢĂ REDUSĂ

Zăgan Sabina

CHIMIE

Note de curs

RUTIERE FORMA DE ÎNV ĂŢĂ MÂNT : FRECVEN ŢĂ REDUS Ă Z ă gan Sabina CHIMIE

CONSTANŢA

2005

Note de curs

Note de curs TABLA DE MATERII Chimie 1. ATOMUL • Structura atomului. • Tipuri de orbitali.

TABLA DE MATERII

Chimie

1.

ATOMUL

Structura atomului.

Tipuri de orbitali.

Legaturi chimice

2.

APA

Caracteristici principale

Tipuri de apa

Metode de tratare a apei in vederea dedurizarii

Metode fizice si chimice de tratare a apei in vederea eliminari gazelor dizolvate

3.

COROZIUNEA.

Tipuri de coroziune

Potential de electrod

Depolarizanti: curbe Pourbaix

Metode de protectie anticoroziva

4.

COMBUSTIBILI.

Clasificare

Compozitie

Reactii de ardere completa

Principalele caracteristici ale combustibililor

Aditivarea

5.

LUBRIFIATI.

Regimuri de ungere

Structura chimica

Principalele caracteristici ale lubrifiantilor

Aditivarea

Note de curs

Note de curs Chimie ATOMUL: STRUCTURA ATOMULUI 1 . No ţ iuni generale : Substan ţ

Chimie

ATOMUL: STRUCTURA ATOMULUI

1. Noţiuni generale:

Substanţele sunt specii materiale concretizate prin compoziţie constantă şi invariabilă şi sunt formate din elemente.

- Elementul chimic este o specie de atomi caracterizată printr-o totalitate determinată de atomi.

- Fiecare atom luat izolat este un element chimic. Elementul chimic este tipul de

materie formată din atomi ale căror nuclee au aceeaşi sarcină electrică. (Toţi atomii care au

sarcina +1 constituie elementul hidrogen. El se poate găsi în H 2 O, NH 3 , CH 4 , şi are aceleaşi proprietăţi indiferent de compoziţia moleculelor în care intră).

- Elementele sunt specii diferite de atomi, caracterizate prin numărul atomic Z care reprezintă numărul protonilor, respectiv numărul sarcinilor pozitive din nucleu care este egal cu numărul de ordine al elementului din sistemul periodic.

2. Atomul. Structura atomului Atomul este cea mai mică parte dintr-un element care poate exista ca atare şi poate lua parte la reacţia chimică. O serie de date experimentale au dovedit că atomul are o structură internă care nu poate fi concepută fără a include şi părţile componente mai mici. Primul pas important în demonstrarea divizibilităţii atomilor şi în elucidarea structurii lor a fost descoperirea particulei elementare numită electron.

Nucleul atomic Din datele experimentale se constată că nucleul este constituit din protoni şi neutroni. Forma nucleelor este aproximativ sferică iar volumul nuclear creşte odată cu creşterea lui A.

- Protonul ( 1 1 p)

Protonul este o particulă de masă 1 şi sarcină + 1. Numărul de sarcini pozitive care se găsesc în nucleu poartă numele de număr atomic şi se notează cu Z. Astfel, nucleul atomului de hidrogen are o singură sarcină pozitivă care se numeşte proton (Z = 1e + ). Nucleele celorlalte elemente sunt mai complexe fiind formate din mai multe sarcini pozitive, adică conţin mai mulţi protoni; de exemplu nucleul de He numit şi particula alfa conţine două sarcini pozitive adică Z = 2e + .

- Neutronul ( 1 0 n)

Neutronul este o particulă elementară fără sarcină electrică dar cu masa apropiată de cea a protonului. Cu excepţia nucleului de hidrogen, nucleele celorlalte elemente includ mai

mulţi protoni şi neutroni; aceste particule se numesc nucleoni şi sunt strâns uniţi între ei prin forţe nucleare. Acestea sunt mult mai mari decât forţele de respingere dintre protoni, încât nucleul este foarte stabil. Fiecare atom este caracterizat de:

Z - numărul atomic - indică numărul protonilor

A – număr de masă - indică numărul total de nucleoni.

Note de curs

Izotopul unui element

Note de curs Izotopul unui element Chimie Speciile de atomi care au numere atomice identice Z,

Chimie

Speciile de atomi care au numere atomice identice Z, iar masele lor nu sunt egale se numesc izotopi. Izotopii unui element au proprietăţi chimice foarte asemănătoare cu cele ale elementului de la care provin. Masa diferită a izotopilor este dată de numărul diferit de neutroni din nucleu

Electronul ( 0 -1 e)

Din cele prezentate mai sus rezultă că atomul este compus dintr- o particulă purtând sarcini pozitive şi dintr-un număr de electroni care neutralizează aceste sarcini. Când atomul cedează o parte din electronii săi, el se transformă în ion, având sarcina pozitivă egală cu numărul de electroni cedaţi. Deci, atomul în stare fundamentală este format din nucleu şi înveliş electronic. În atom, electronul se poate roti numai pe orbite numite orbite permise sau cuantificate determinate de numărul cuantic principal, n. În mişcarea sa pe orbita închisă electronul nu emite şi nu cedează energie. Electronul emite sau absoarbe energie doar atunci când trece pe de o orbită pe alta iar această energie are valoarea:

hν = E 2 – E 1 , în care hν reprezintă cuanta de energie, iar E 2 şi E 1 reprezintă energiile corespunzătoare unei orbite. La trecerea unui electron de pe o orbită pe alta, ca urmare a emiterii şi absorbţiei de energie, apar spectrele de linii ale atomilor.

Caracteristicile orbitalilor:

- Orbitalii neocupaţi se numesc orbitali vacanţi.

- Cei mai stabili orbitali sunt cei ocupaţi cu câte doi electroni de spin opus.

- Simetria orbitalilor

Tipul şi numărul de orbitali

Simetria orbitalilor

1

orbital

s

simetrie sferică

3

orbitali

p

px, py, pz

formă bipolară

5

orbitali

d

dxy, dyz, dzx, dy 2 , dx 2 - z 2

formă de rozetă

7

orbitali

f

formă de rozetă

Simetria orbitalilor s, p şi d este reprezentată în figura de mai jos.

Note de curs

Note de curs Chimie M Ă RIMI FUNDAMENTALE UTILIZATE ÎN CHIMIE Masele reale ale atomilor sunt

Chimie

Note de curs Chimie M Ă RIMI FUNDAMENTALE UTILIZATE ÎN CHIMIE Masele reale ale atomilor sunt

MĂRIMI FUNDAMENTALE UTILIZATE ÎN CHIMIE

Masele reale ale atomilor sunt extrem de mici, de aceea în calculele curente se folosesc masele atomice relative, raportate la o unitate comparabilă cu ele. O unitate de masă atomică (u.m.a.) reprezintă a 12-a parte din masa izotopului de 12 C numită şi unitate de carbon

1 u.m.a. = 1,660 . 10 -24 g Masa atomică a unui element A (A=Z+N suma maselor protonilor şi neutronilor din nucleu) reprezintă numărul care arată de câte ori este mai greu atomul său decât a 12- a parte din masa izotopului de 12 C Atom – gram este cantitatea dintr-un element a cărei masă, exprimată în grame, este numeric egală cu masa atomică a acelui element. Exemple:

AG H = 1,008 g AG Fe = 55,847g AG Zn = 65,37 g Masa moleculară M a unei substanţe chimice reprezintă numărul care arată de câte ori este mai grea molecula sa, decât a 12-a pare din masa izotopului 12 C. Conform legii conservării, masa moleculară este egală cu suma maselor atomice ale elementelor componente.

Note de curs

Note de curs Chimie Molecula – gram = cantitatea de substan ţă exprimat ă în grame,

Chimie

Molecula – gram = cantitatea de substanţă exprimată în grame, numeric egală cu masa sa moleculară (MG). Exemple MG H2 = 2,016 g MG H2O = 18,015 g Sarcinile electrice: Când echilibrul protoni – electroni se strică, atomi poartă sarcini electrice diferite, devenind ioni. Aceştia pot fi: ioni negativi dacă atomul câştigă electroni deoarece se încarcă negativ, şi ioni pozitivi dacă atomul pierde electroni deoarece se încarcă pozitiv.

Simbolul chimic este reprezentarea prescurtată (Be, F, Na, Al, P, Ca, Mg, etc.), în scris, a unui atom, iar calculele stoechiometrice se fac utilizând atom – gramul, sau molul de substanţă. Formula chimică este reprezentarea prescurtată, în scris, folosind simbolurile, a unei molecule dintr-o substanţă simplă sau compusă. Formulele chimice pot fi:

- Formule brute: Acestea sunt date de natura şi raportul numeric al atomilor din moleculă - Formule moleculare: acestea redau numărul real al atomilor din moleculă. Formulele brute şi moleculare nu dau informaţii despre modul cum sunt legaţi între ai atomii - Formulele structurale sunt cele prin care se poate face o aproximare şi o reprezentare a modului de legare şi reprezentare spaţială a atomilor constituenţi în molecula respectivă. Formulele sunt scrise cu ajutorul valenţelor. Valenţa elementelor (capacitatea de combinare sau starea de oxidare) este un număr care redă cu câţi atomi de hidrogen se combină (sau înlocuieşte) un atom al elementului respectiv. Valenţa se notează prin convenţie cu Z; Z = A/E sau Z = M/E unde A este masa atomică, M este masa moleculară, E este echivalentul chimic. Elementele au capacităţi de combinare diferite. La elementele care nu se combină cu hidrogenul se calculează valenţa în raport cu alt element monovalent (sau bivalent). Cunoscând valenţa (starea de oxidare) se poate stabili formule, şi invers. Ecuaţia chimică este scrierea prescurtată a unei reacţii chimice ţinând seama de legile fundamentale ale chimiei. Ecuaţiile chimice reprezintă reacţia chimică din punct de vedere:

- calitativ – prin natura reactanţilor şi produşilor

- cantitativ – deoarece indică proporţiile de masă sau rapoartele volumetrice Molul se defineşte ca fiind masa exprimat în grame a N particule reprezentate printr-o formulă chimică (N fiind numărul lui Avogadro). Termenul de mol se aplică la substanţe care formează molecule, la atomi liberi la compuşi ionici şi chiar la particule elementare Volumul molar este volumul ocupat de un mol de substanţă în condiţii de temperatură şi presiune. La T = 0K şi P = 760 torr, volumul molar are valoarea de 22,414 litri. Numărul lui Avogadro reprezintă numărul de molecule cuprinse într-un mol de substanţă este numit numărul lui Avogadro, N. El are aceeaşi valoare indiferent de natura substanţei: N = 6,022 . 10 23 molecule / mol şi reprezintă una din constantele fundamentale la nivel atomo – molecular. Echivalentul chimic este cantitatea dintr-un element care se poate combina cu 1,008grame H sau cu 8 grame de oxigen, sau care poate înlocui aceste cantităţi de hidrogen sau oxigen din combinaţiile sale.

Note de curs

Note de curs Chimie Echivalent gram este cantitatea de substan ţă exprimat ă în grame, numeric

Chimie

Echivalent gram este cantitatea de substanţă exprimată în grame, numeric egală cu echivalentul ei chimic EG. Echivalentul nu este o valoare constantă ca masa atomică sau moleculară; ea depinde de compusul la care ne referim şi de reacţiile chimice la care aceasta participă. Unul şi acelaşi element sau compus poate avea mai mulţi echivalenţi chimici care sunt între ei rapoarte exprimate prin numere întregi şi mici.

Metode de calcul a echivalentului gram:

- Echivalentul unui element dintr-o combinaţie chimică se calculează conform relaţiei:

E = A/Z

unde Z este starea de oxidare (valenţa) a elementului în compusul respectiv iar A este masa atomică.

Exemplu:

E Al = m Al / valenţa = 27/3 = 9 g

- Echivalentul unui oxid metalic:

M oxid

E oxid = -------------------------------------------- Valenţa Me . nr de atomi de Me

Exemplu:

M Fe 2 O 3 E Fe 2 O 3 = ----------------- 3 x 2

= 159,7/ 6 = 26,6 g

- Echivalentul unui acid HmA într-o reacţie de neutralizare se calculează conform relaţiei de calcul:

M acid

E acid = ------------------------------------- Nr. ionilor de H schimbaţi

Exemplu:

E HCl =

36,5/ 1=36,5 g

- Echivalentul unei baze Me(OH)n

M baza E baza = ---------------------------- Nr. grupărilor OH -

Exemplu:

E NaCl = 40/1

= 40 g

- Echivalentul unei sări într-o reacţie de dublu schimb:

Note de curs

Note de curs Chimie M sare E s a r e = -------------------------------- Nr. atomi Me

Chimie

M sare E sare = -------------------------------- Nr. atomi Me x valenţa metalului

Exemplu: E NACl = 58,45/1 = 58,45 g

Forme de exprimare a compoziţiei soluţiilor:

Soluţia reprezintă un amestec omogen de două sau mai multe substanţe ale căror particule sunt divizate molecular unele în altele; componenta aflată în cantitatea cea mai mare se numeşte dizolvant (solvent), iar celelalte componente se numesc dizolvat (solvit) sau substanţă dizolvată.

- Concentraţii procentuale de masă (%)

Reprezintă masa de substanţă în grame dizolvată în 100 g soluţie.

- Concentraţia industrială ( C )

Reprezintă raportul grame substanţă/litru soluţie.

- Concentraţia molară (m)- respectiv molaritate Reprezintă numărul de molecule gram (moli) de substanţa dizolvată într-un litru de

soluţie.

M = moli subst. dizolvată/litru soluţie

- Concentraţia normală (n) – normalitatea

Reprezintă numărul de echivalenţi gram de substanţă dizolvaţi într-un litru de soluţie.

n = echivalenţi gram substanţă dizolvată / litru de soluţie

Sau

g / l sol.

n = -------------- , unde E = echivalentul gram

E

Note de curs

Tipuri de apă :

Note de curs Tipuri de ap ă : APA Chimie - Apa chimic pur ă este

APA

Chimie

- Apa chimic pură este formată din molecule identice ce corespund formulei chimice H 2 O; ea este foarte rar întâlnită în natură. Molecula de apă este compusă din doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen. Molecula poate să apară şi sub formă disociată în un proton de hidrogen H + şi gruparea hidroxil HO - . Dar protonul nu poate exista în soluţie apoasă decât legat de o altă moleculă de apă formând ionul hidroniu.

de o alt ă molecul ă de ap ă formând ionul hidroniu. În apa pur ă

În apa pură [HO - ] = [H 3 O + ] În apa tehnică acest echilibru poate fi afectat ca urmare a dizolvării de acizi, baze sau săruri. - Apa naturală, dulce sau de mare conţine o cantitate însemnată de impurităţi antrenate din atmosferă şi sol în timpul circuitului său prin natură. - Apele tehnice sunt folosite ca materie primă şi sunt:

- apa de mare pentru obţinerea apei demineralizate - apa dulce (demineralizată) pentru obţinerea aburului sau ca agent de răcire

Caracteristicile fizico – chimice şi microbiologice ale apei

Caracteristici fizice:

o

conţinutul de materii aflate în suspensie

o

turbiditatea

o

culoarea înainte şi după filtrare

o

densitatea, conductibilitatea electrică, temperatura

Caracteristici chimice:

o

reziduul fix (conţinutul în săruri solubile)

o

conţinutul în cationi (Ca 2+ , Mg 2+ , Fe 2+ , Fe 3+ , Na + , NH 4 + , Pb 2+ )

o

conţinutul în anioni ( Cl - , SO 4 2- , NO 3- , NO 2 - )

o conţinutul în oxigen şi alte substanţe reducătoare Caracteristici microbiologice

Prezenţa

microbiologice.

microorganismelor

care

se

determină

prin

analize

biochimice

şi

Tipuri de depuneri datorate impurităţilor prezente în apă:

a) Depuneri biologice – sunt constituite din plante şi animale acvatice; în circuitele de apă de mare se dezvoltă cu precădere scoici care au dimensiuni mici şi trec de filtre apoi se dezvoltă pe suprafeţele metalice. b) Depuneri de nămol – se formează datorită impurităţilor în suspensie sau a celor coloidale, din produsele de coroziune, sau din unele precipitate formate prin descompunerea

Note de curs

Note de curs Chimie bicarbona ţ ilor pe suprafe ţ ele metalice fierbin ţ i. Aceste

Chimie

bicarbonaţilor pe suprafeţele metalice fierbinţi. Aceste produse insolubile se aglomerează sub formă de nămol în locurile stagnante, cu viteză mică de deplasare a apei. c) Depunerile carbonoase şi cele de Fe 2 O 3 şi Cu metalic determină coroziuni grave. Pentru utilizarea apei în scopuri industriale sau pentru obţinerea aburului, este foarte importantă natura chimică a sărurilor dizolvate (calciu şi magneziu), în special a celor care dau duritate apei. Astfel, duritatea apei poate fi:

Duritatea totală (D T ) reprezintă conţinutul total de săruri de calciu şi magneziu Duritatea temporară (D tp ) reprezintă conţinutului de bicarbonaţi acizi de calciu şi de magneziu. Aceste săruri precipită la fierbere trecând în săruri insolubile. Duritatea permanentă (D p ) reprezintă conţinutul de ioni de calciu şi de magneziu corespunzător sărurilor acizilor tari (cloruri, fosfaţi, sulfaţi) Exprimarea durităţii se face în grade de duritate 0 d sau milival

- gradul de duritate:

- milivalul:

1 o d = 10 mg CaO/l = 0,357 mval/l 1 mval CaO/l = 28mg CaO/l = 2,8 0 d

TRATAREA APEI IN VEDEREA DIMINUARII EFECTELOR PRODUSE PRIN COROZIUNE

Tratarea completă se face prin folosirea unui amestec de substanţe care au roluri multiple:

dedurizare, protecţie anticorozivă, reglare de pH, antispumare. Amestecul este destinat unei ape cu caracteristici calitative bune şi se dozează continuu menţinând în stare bună tot sistemul (căldare, partea de abur şi condensat, partea de alimentare).

ELIMINAREA GAZELOR DIZOLVATE

Eliminarea gazelor dizolvate (O 2 şi CO 2 ) are ca scop prevenirea coroziunii datorată acestora. Gazele pot ajunge în apă prin orice deschidere sau neetanşeitate a instalaţiei (în tancuri, condensatoare, turbine). Oxigenul este dizolvat în apă, dar nu este disociat, astfel că eliminarea lui este mai uşoară decât a CO 2 . Metoda de eliminare a gazelor se numeşte degazare. Degazarea este o operaţie prin care se elimină din apa de alimentare, gazele dizolvate care au acţiune corozivă. Degazarea se bazează pe faptul că solubilitatea unui gaz în apă scade proporţional cu scăderea presiunii parţiale a gazului respectiv deasupra apei.

Degazarea pe cale fizică Pentru eliminarea gazelor din apa se folosesc ejectoare, coloane fierbinţi şi uneori degazoare. Pentru a obţine o bună eliminare a O 2 şi CO 2 se vor respecta următoarele reguli:

- eliminarea tuturor neetanşeităţilor la condensatoare şi în special la partea de vacuum

a instalaţiei (flanşe, supape, valve defecte)

- menţinerea unei temperaturi cât mai ridicate a apei

- păstrarea unei corelaţii corecte presiune / temperatură în deaeratoare

- asigurarea unei bune pulverizări în deaeratoare (curăţire, înlocuirea duzelor stricate).

Note de curs

Degazarea pe cale chimică

Note de curs Degazarea pe cale chimic ă Chimie a) Eliminarea oxigenului se poate face cu

Chimie

a) Eliminarea oxigenului se poate face cu hidrazină (N 2 H 4 ) sau cu sulfit de sodiu (Na 2 SO 3 ):

a 1 ) Eliminarea oxigenului cu ajutorul hidrazinei;

Caracteristici:

- eliminarea are la bază reacţia: N 2 H 4 + O 2 = N 2 + 2H 2 O

- excesul de hidrazină se descompune cu formarea de amoniac ce alcalinizează apa:

3N 2 H 4 = 4NH 3 + N 2 2N 2 H 4 = 2NH 3 + N 2 + H 2

- hidrazina se introduce prin injectare în cazane unde are loc următoarea reacţie:

N 2 H 4 + O 2 = 2H 2 O + N 2

- reacţia are loc cu viteză mare la temperaturi de peste 100 0 C şi cu viteză mică la temperaturi de sub 50 0 C.

- hidrazina se livrează sub formă de hidrat de hidrazină sau soluţii concentrate care sunt periculoase şi greu de manipulat. Dozarea hidrazinei se face sub forma unei soluţii de concentraţie 1%.

a 2 ) Eliminarea oxigenului cu ajutorul sulfitului de sodiu (Na 2 SO 3 )

Caracteristici

- eliminarea are la bază reacţia: 2Na 2 SO 3 + O 2 = 2Na 2 SO 4

- sulfitul măreşte salinitatea apei

- excesul de sulfit se descompune ducând la creşterea acidităţii apei

b) Eliminarea bioxidului de carbon.

CO 2 se dizolvă în apă formând acid carbonic care dizolvă metalele feroase. Alcalinitatea apei neutralizează CO 2 , dar, în funcţie de condiţiile de funcţionare, carbonaţii formaţi pot să se descompună şi să formeze CO 2 ce va părăsi sistemul împreună cu aburul. Eliminarea totala a bioxidului de carbon se realizează cu ajutorul amoniacului gazos ce se formează prin descompunerea excesului de hidrazină. Uneori se folosesc alături de hidrazină, amine volatile cu caracter bazic astfel încât se va reduce coroziunea în sistemele de alimentare. Eliminarea

O 2 şi CO 2 conduce şi la prevenirea coroziuni tuburilor condensatoarelor (din aliaje cuproase).

TRATAREA APEI IN VEDEREA DIMINUARII EFECTELOR DATORATE DURITATII

ELIMINAREA SĂRURILOR DE CALCIU ŞI MAGNEZIU (dedurizare)

Tratamentul chimic al apei urmăreşte transformarea compuşilor de Ca şi Mg ce intră în compozitia apei si care ar forma piatră, în compuşi insolubili, neaderenţi, care să fie apoi usor de eliminat (depuneri de namol). Substanţele folosite la tratare depind de duritatea apei, iar folosirea acestora trebuie să se facă urmărind cu stricteţe indicaţiile producătorului, astfel apar alte probleme legate de spumare, coroziunea sau blocarea instalaţiei din cauza cantităţii excesive de nămol.

Note de curs

A) Dedurizarea

Note de curs A) Dedurizarea Chimie Este una din opera ţ iile de baz ă de

Chimie

Este una din operaţiile de bază de tratare a apei şi constă în eliminarea din apă a durităţii respectiv a ionilor de calciu şi magneziu din apa tratată cu reactivi specifici (substante dedurizante). Reacţiile de precipitare au loc în interiorul generatorului de aburi, iar precipitatul sub formă de nămol este eliminat în mod periodic. Substanţele de dedurizare cele mai frecvent utilizate sunt:

- Fosfaţii de sodiu:

Na 2 HPO 4 – fosfat disodic Na 3 PO 4 – fosfat trisodic Aceştia precipită ionii de calciu din apă iar excesul de fosfat produce o spumarea abundentă. - Soda caustică (NaOH) si soda calcinată (Na 2 CO 3 ) NaOH – este folosit pentru precipitarea magneziului ca hidroxid Mg(OH) 2 – produs neaderent. Uneori se foloseşte soda calcinată care în apă hidrolizează cu formarea hidroxidului de sodiu. În lipsa hidroxidului de sodiu sau într-o apă excesiv tratată cu fosfat se poate forma fosfat de magneziu – Mg 3 (PO 4 ) 2 – substanţă care are tendinţa de a adera la metal, de aceea excesul de fosfat şi alcalinitatea p (excesul de sodă caustică ce conduce la coroziune caustică şi selectivă) trebuie să fie îndeaproape controlate.

Metode de dedurizare:

A 1 ) Dedurizarea utilizând hidroxidul de calciu Ca(OH) 2

Dedurizarea cu hidroxid de calciu (var) se bazează pe reacţiile care au loc între acesta şi

ionii durităţii temporare din apă, calciul şi magneziu, conform reacţiilor:

Ca(HCO 3 ) 2 + Ca(OH) 2 = 2CaCO 3 + 2H 2 O

Mg(HCO 3 ) 2 + Ca(OH) 2 = CaCO 3 + MgCO 3 + 2H 2 O

MgCO 3 + H 2 O = Mg(OH) 2 + CO 2

Produsele de reacţie subliniate sunt greu solubile şi precipită. În ceea ce priveşte magneziul, acesta trece în final, prin hidroliză în hidroxidul de magneziu mai greu solubil. De asemenea varul reacţionează cu bioxidul de carbon liber din apă. Ca(OH) 2 + CO 2 = CaCO 3 + H 2 O

A 2 ) Dedurizarea utilizând schimbători de ioni

În acest caz dedurizarea apei se face prin trecerea apei de alimentare peste filtre schimbătoare de cationi. Aceştia vor transforma toate sărurile de calciu şi magneziu în săruri de sodiu. Dacă se folosesc baterii cu schimbători de ioni formate din cationiţi şi anioniţi se poate obţine o apă complet demineralizată. Principiul metodei constă în schimbarea ionilor de calciu şi magneziu, care constituie duritatea apei, cu ionii de sodiu. În acest fel toate sărurile de calciu şi magneziu se transformă în săruri de sodiu, care dau naştere la depuneri în cazan. În coloana cu schimbători de ioni apa

Note de curs brut ă intr ă pe la partea superioar ă ş i parcurge

Note de curs

brută intră pe la partea superioară şi parcurge stratul de cationit de sus în jos. Ionii durităţii, calciul şi magneziu sunt reţinuţi de cationit şi în apă trec ionii de sodiu.

Chimie

A 3 ) Dedurizarea utilizând polielectroliţi. Folosirea polimerilor ionici, solubili în apă, pentru prevenirea depunerilor a apărut ca urmare a necesităţii reducerii cantităţii de nămol ce se formează la precipitarea sărurilor de calciu şi magneziu. Polimerii ionici sunt molecule gigantice, naturale sau sintetice, formate din macroanioni ce pot lega un număr mare de cationi de calciu şi magneziu, produsele formate rămân apoi în suspensie având tendinţa redusă de depunere.

Note de curs

Note de curs Chimie COROZIUNEA METALELOR SI MIJLOACE DE PROTECTIE ANTICOROZIVA Definitie Prin coroziune se intelege

Chimie

COROZIUNEA METALELOR SI MIJLOACE DE PROTECTIE ANTICOROZIVA

Definitie Prin coroziune se intelege distrugerea metalelor si aliajelor in interactiunea lor cu mediile corozive.

Principalele tipuri de coroziune

- Coroziunea generală - reducerea grosimii metalului pe întreaga suprafaţă sau pe

porţiuni mai mari

- Coroziunea de tip Pitting – apare sub forma unor ciupituri adânci ajungând până la

perforarea metalului. Este considerată una din cele mai agresive coroziuni şi se datorează atacului oxigenului dizolvat

- Coroziunea fisurantă caustică - coroziune localizată care se dezvoltă în fisuri sau

locuri ascunse. Este favorizată de alcalinitatea puternică a apei în aceste locuri şi se manifestă prin fisuri care avansează

- Coroziunea la oboseală se dezvoltă în fisurile care apar ca urmare a solicitărilor mecanice repetate.

- Coroziunea selectivă se manifestă prin dizolvarea unui component dintr-un aliaj

- Exfolierea este un tip de coroziune care conduce la desfacerea metalului în foiţe

paralele determinând laminarea metalului.

- Fragilizarea se manifestă prin reducerea proprietăţilor mecanice, metalul devenind

sfărâmicios. Se datorează pătrunderii hidrogenului format în urma reacţiilor catodice

- Coroziunea datorată gazelor dizolvate este provocată de O 2 , CO 2 şi NH 3 .

- Coroziunea caustică se datorează existenţei NaOH liber, pus în evidenţă de un pH ridicat.

- Coroziunea acidă - se poate datora unor săruri dizolvate care prin hidroliză scad pH-ul apei (ex, MgCl 2 ).

- Coroziunea datorată O 2 dizolvat – duce la coroziune pitting. - Cavitaţia - se manifestă sub forma unor adâncituri sau a unor părţi smulse de pe suprafaţa metalului.

Caracteristicile mediului coroziv Mediul coroziv poate fi: aerul, solul, apa Aerul; implicit atmosfera marina este saturata cu vapori de apa. Acesti vapori condenseaza pe suprafetele metalice realizand pelicule de umezeala, apa venind in contact direct cu metalul Solul: In mediul marin are loc coroziunea in solul submarin (platforme petroliere) Apa: Apa naturala urmeaza un traseu continuu in natura si dizolva foarte multe substante, deoarece este un bun solvent. Majoritatea acestor substante sunt substante ionice dar si molecule neutre. Substantele ionice sunt:

- cationii (ionii pozitivi): Na + Ca 2+ , Mg 2+ , H +

- anionii (ionii negativi): Cl - HCO 3 - CO 3 2- , SO 4 2- , HO -

Note de curs

Note de curs Chimie Concentratia totala a sarurilor dizolvate in apa formeaza salinitatea apei. Salinitatea depinde

Chimie

Concentratia totala a sarurilor dizolvate in apa formeaza salinitatea apei. Salinitatea depinde de locul in care recoltam proba respectiva: apa dulce are o saliniate mica (0,2g/l), iar apa de mare are o salinitate mare (35-45g/l). Salinitatea influenteaza conductibiliatea electrica

a apei, apa fiind un conductor ionic. Substantele moleculare sunt: O 2 , CO 2 , H 2 CO 3 , H 2 S O 2 , provine din aer si din activitatea biologica a plantelor. In prezenta O 2 dizolvat in apa aproape toate materialele tehnice se corodeaza, deci oxigenul molecular este un depolarizant catodic. Oxigenul molecular este un gaz a carui concentratie scade la cresterea temperaturii si creste la scaderea temperaturii. Dar concentratia oxigenului dizolvat in apa depinde si de starea de agitare a apei, concentratia creste daca starea de agitare a apei este mare si scade odata cu avansarea in adancime. CO 2 , provine in apa din procesele bilogice ale plantelor sau animalelor marine, modificand concentratia H + a apei. La dizolvarea CO 2 are loc reactia partiala cu apa:

CO 2 + H 2 O H 2 CO 3 H + + HCO 3 - 2H + + CO 3

2-

Caracteristicile materialului care se corodeaza

Metalele sunt substante solide cu exceptia mercurului. Intre atomii de metal se stabilesc forte de atractie care realizeaza legatura metalica. Ea se formeaza prin intrepatrunderea orbitalilor atomici ai metalului cu formarea de orbitali moleculari, extinsi in jurul tuturor atomilor din metal. Practic, electronii de pe stratul de valenta se pot deplasa cu usurinta pe intreaga suprafata metalica determinand o conductibilitate electrica ridicata. Metalele sunt deci conductori electronici. Aliajele se corodeaza diferit in functie de natura metalelor componente. Unele aliaje pot contine anumite elemente care sa le confere o rezistenta mai mare la coroziune. Aliajele fierului cu Ni si Cr formeaza oteluri inoxidabile care au rezistenta mai mare la coroziune.

Electrozi. Potential de electrod

Un metal scufundat într-o soluţie de electrolit se numeşte electrod. Coroziunea metalelor se petrece la interfata metal/solutie unde are loc schimbul de sarcina intre cei doi conductori electronic/ionic cu modificari chimice insotite de transfer de sarcina. Astfel la suprafata de separare metal/solutie apare un camp electric de suprafata caracterizat de o diferenta de potential. Diferenta de potential se accentueaza datorita orientarii sarcinilor electrice intre metal si solutie. În practică se măsoară întotdeauna diferenţa de potenţial faţă de un electrod de referinţa (cum ar fi de exemplu electrodul normal de hidrogen considerat zero la orice valoare

a temperaturii sau electrodul saturat de calomel).

Mecanismul coroziunii electrochimică:

Pentru declanşarea şi producerea coroziunii electrochimice este necesar ca suprafaţa metalului să prezinte un caracter eterogen. Neomogenităţile de pe suprafaţa metalului, constituie zone anodice sau catodice, mai largi sau mai restrânse, care odată formate întreţin procesul de coroziune pe suprafeţe mai mari sau mai mici. Astfel pe suprafaţa metalului în zonele anodice şi catodice se produc următoarele procesele de electrod.

Note de curs

Note de curs Chimie - Procesul anodic. Are loc la anod care este electrodul negativ si

Chimie

- Procesul anodic.

Are loc la anod care este electrodul negativ si constă în trecerea metalului sub formă

de ioni în soluţie şi reţinerea pe suprafaţa acestuia a unui număr corespunzător de electroni (are loc oxidarea metalului).

A ( - ): Me – 2e - = Me 2+

A ( - ):

(reactie de oxidare, metalul se dizolvă si ionii lui trec in solutie)

(reactie de oxidare, ionii de fier trec in solutie)

Fe - 2e Fe 2+

- Procesul catodic.

Are loc la catod, care este electrodul pozitiv, si constă în reacţia de reducere a

agentului coroziv la care participă electronii eliberaţi la trecerea metalului în soluţie sub formă de ioni.

K (+): 2H 2 O + O 2 + 4e - 4HO - ( reactie de reducere )

Cele două procese se desfăşoară simultan şi cu viteze egale. Deplasarea sarcinilor electrice între zona anodică şi cea catodică este echivalentă cu apariţia unui curent electric caracterizat de un potenţial de electrod. Atomii de fier trec in solutie sub forma de ioni iar electroni care raman in metal se pot deplasa spre zone cu potential pozitiv. Aceasta deplasare dirijata de sarcini duce la aparitia unui curent electric.

Viteza de coroziune

Viteze de coroziune este direct proprotionala cu viteza de deplasare a ionilor si electronilor in solutie, deci depinde de intensitatile de curent din sistem. In timpul coroziunii, reactiile care au loc la anod si la catod duc la aparitia unor curenti anodici si catodici dupa cum urmeaza:

A(-): Fe – 2e Fe 2+ (i A – curent anodic) K(+): 2H + + 2e H2 (i K – curent catodic) Daca i A = i K atunci viteza de coroziune este zero, si potentialul care apare in sistem este un potential de echilibru. Potentialul de echilibru se stabileste atunci cand metalul este cufundat intr-o solutie a ionilor proprii. Daca se reprezinta grafic variatia curentilor partiali de electrod in functie de potentialul de electrod obtinem o diagrama de coroziune (diagramele Pourbaix):

obtinem o diagrama de coroziune (diagramele Pourbaix) : Prin aceste diagrame se delimiteaz ă teoretic domeniile

Prin aceste diagrame se delimitează teoretic domeniile în care un metal este rezistent

la coroziune.

Note de curs

Note de curs Chimie METODE DE PROTECTIE ANTICOROZIVA Protectia anticorozivã pasiva Aplicarea de depuneri si pelicule

Chimie

METODE DE PROTECTIE ANTICOROZIVA

Protectia anticorozivã pasiva

Aplicarea de depuneri si pelicule protectoare

Acest procedeu presupune prezenta unei bariere mecanice între metal si mediul coroziv. Acoperirea se poate realiza cu straturi metalice sau nemetalice de compusi rezistenti la coroziune. Straturile metalice protectoare pot fi depuse prin imersie în metal topit, placare, pulverizare, difuziune termicã si pe cale electochimicã. Se folosesc pentru asemenea depuneri în scop protector metale si aliaje. Metalele cel mai des folosite pentru depuneri de protectie sunt : Au, Ag, Al, Cd, Co, Cr, Cu, Pt. Straturile nemetalice sunr constituite din compusi organici macromoleculari – vopsele.Lacurile şi vopselele sunt suspensii de pigmenţi si materiale de umplutură care după aplicarea pe o suprafaţă, prin uscare formează pelicule transparente sau opace cu o grosime de ordinul zecilor de microni. Stratul format protejează obiectul împotriva agenţilor chimici, fizici sau biologici din mediul ambiant pentru o perioadă lungă de timp. Stratul de vopsea oferă obiectului si calitaţi estetice superioare.

Pregătirea suprafeţelor de acoperire în vederea realizării protecţiei anticorozive implică operaţiile care asigură înlăturarea completă a grăsimilor, urmelor de pastă de lustruit, urmelor de emulsii sau lichide diverse de la prelucrările mecanice şi tratamentele termice anterioare, uleiuri, unsori, vopsele, oxizi. Operaţiile de bază ale unui flux complex de pregătire sunt:

- precurăţirea – îndepărtarea straturilor groase de impurităţi de pe suprafaţa pieselor. Se realizează prin sablare cu nisip, cu alice sau cu bile de sticlă

- predegresarea – îndepărtarea parţială a grăsimilor solubile în solvenţi organici (degresare cu solvenţi organici)

- degresarea – înlăturarea grăsimilor pe cale chimică, electrochimică sau cu ultrasunete

- decaparea – procesul chimic sau electrochimic prin care se realizează îndepărtarea

straturilor de coroziune de pe suprafeţele metalice. - lustruirea – este procesul prin care pe suprafaţa pieselor se obţine o structură fină şi uniformă, prin prelucrare mecanică, electrochimică sau chimică, în scop decorativ sau funcţional. Acoperirile nemetalice pot fi realizate prin depunerea de pelicule de oxizi, fosfaţi sau din pelicule de lacuri şi vopsele. Depunerea peliculelor de oxizi sau de fosfaţi se realizează cu ajutorul unor reacţii chimice sau electrolitice care au loc pe suprafaţa metalului. Protecţia suprafeţei metalice prin grunduire şi vopsire se realizează cu ajutorul unor

vopsele şi lacuri pe bază de substanţa anorganice sau organice amestecate cu un ulei sicativ (care se usucă) sau cu un solvent volatil. Prin vopsire nu se realizează oprirea coroziunii ci doar izolarea suprafeţei metalice de mediul coroziv. Protecţia suprafeţei metalice prin emailare sau smălţuire se realizează prin aplicarea la cald pe metalul e bază a unui strat de email de natură anorganică (pulbere de sticlă numită frită) sau de natură mixtă (răşini organice – pigmenţi anorganici – ulei).

Note de curs

Note de curs Chimie Protec ţ ia suprafe ţ ei metalice se mai realizeaz ă prin

Chimie

Protecţia suprafeţei metalice se mai realizează prin acoperiri cu mase plastice, cauciuc

natural sau sintetic, pulberi de grafit. Acest tip de protecţie este folosit frecvent la bordul navei, atât în atmosferă marină cât şi în imersie. Succesul unei protecţii anticorozive cu vopsea depinde de:

- pregătirea suprafeţei suport

- respectarea tehnologiei de aplicare

- calitatea vopselei

Acoperiri galvanice

Orice acoperire galvanicã necesitã o pregãtire atentã a piesei ce trebuie protejatã. In procesul de pregãtire se îndepãrteazã grãsimile, oxizii, sãrurile, orice fel de impuritãti. Aceaste operatii se realizeazã prin curãtire mecanicã, lustruire cu abrazivi, degresare si decapare. Prin aceastã tehnicã se poate depune Cu, Zn, Ag, Au, Ni, Cr, etc.

Cromarea constã în depunerea electroliticã a cromului pe alte metale pentru a le conferi stabilitate chimicã precum si rezistentã la uzurã. Cromul poate fi depus electrochimic pe toate metalele. Cu toate cã are o bunã stabilitate chimicã, cromul nu conferã otelurilor o bunã protectie depus direct. Din acest motiv, în locul cromãrii directe se foloseste nichelarea prealabilã sau o depunere triplã mai putin costisitoare de tipul Cu – Ni – Cr, unde grosimea stratului de crom este de 1 mm. In cromare, filmul catodic are rol de membranã protectoare semipermeabilã care faciliteazã depunerea cromului metalic pe catod. Schema simplificatã a unei instalatii de cromare este prezentatã în figura de mai jos:

de cromare este prezentatã în figura de mai jos: In baia de cromare au loc simultan

In baia de cromare au loc simultan urmãtoarele procese:

La catod au loc reactiile pentru depunerea cromului metalic, reducerea cromului şi degajarea hidrogenului. La anod are loc regenerarea acidului cromic, oxidarea cromului şi degajarea oxigenului. Catodul este piesa de cromat pe care se va depune stratul protector de crom rezultat prin procese de reducere de la Cr 6+ la Cr o . Anodul este metalic si poate fi dintr-un aliaj Sn-Pb. Rezistenţa la coroziune. Cromul rezistă la un mare număr de agenţi chimici şi la temperatură ridicată. Acoperirea cu crom prezintă o foarte bună protecţie mecanică cu condiţia ca aceasta să fie suficient de groasă, perfect aderentă şi cu cât mai puţini pori. Piesele cromate au rezistenţă bună la coroziune. În funcţie de scopul urmărit prin cromare se utilizează electroliţi cu componente similare dar cu concentraţii diferite, care conţine o cantitate oarecare de crom trivalent şi fier.

Note de curs

Note de curs Chimie Componentul principal este anhidrida cromic ă de concentra ţ ii variabile. Fierul

Chimie

Componentul principal este anhidrida cromică de concentraţii variabile. Fierul din electrolit, rezultat fie din impurităţile anhidrida cromică, fie din atacul pieselor introduse în baia electrolitică a re influenţă bună asupra dispersiei electrolitului numai la concentraţii mici. La concentraţii mari, fierul influenţează negativ procesul de electrodepunere. Structura depunerii realizate este foarte fină, cu o reţea de fisuri puţin dezvoltată şi un număr redus de pori. Electrodepunerea cromului este însoţită de degajare de hidrogen la catod şi oxigen la anod, care sunt absorbite în depunere.

Nichelarea

Întrucât nichelul are un potenţial standard mai electropozitiv decât fierul (-0,25 V), protecţia anticorozivă a acestuia se realizează numai în condiţiile unei depuneri lipsite de pori. Acoperirile cu nichel sunt rezistente la acţiunea corozivă a atmosferei, a apei de mare, a soluţiilor alcaline, de săruri şi acizi organici, a gazele uscate care conţin acid clorhidric, fluorhidric şi clor până la o temperatură de 500 0 C Baza procesului de obţinere a straturilor de nichel electrolitic o constituie următoarele reacţii conjugate, catodice şi anodice care au loc în mediu acid:

La catod:

 

Ni 2+

+ 2e

Ni

2H + + 2e H 2

La anod:

Ni - 2e Ni 2+ 4OH - - 4e 2H 2 O + O 2

Electroliţii de nichelare sunt constituiţi din sulfat de nichel, clorură de nichel şi acid boric. Sulfatul de nichel este principala sursă de ioni de nichel şi concentraţia sa determină limitele densităţii de curent la care se obţin depuneri de bună calitate.

Cadmierea

Domeniile de utilizare ale acoperirilor cu cadmiu sunt determinate de proprietăţile specifice ale acestuia. Datorită faptului că potenţialul de electrod al cadmiului (-0,402 V) este foarte apropiat de cel al fierului (-0,44 V), acoperirea cu cadmiu poate fi catodică sau anodică. Electroliţii de cadmiere sunt electroliţi alcalini şi electroliţi acizi În electroliţii alcalini cadmiul se află sub formă de ion complex. Din această categorie fac parte electroliţii cianurici, electroliţii cu pirofosfaţi şi cei amoniacali. În electroliţii acizi cadmiul se găseşte sub formă de ion bivalent hidratat. Din această categorie fac parte electroliţii pe bază de sulfaţi, cloruri şi fluoroboraţi. Pentru a favoriza procesul de electrodepunere se adaugă în electrolit substanţe organice (amidon, dextrină, aldehide) sau anorganice ( săruri de nichel, cobalt, cupru). Electroliţii de cadmiere trebuie verificaţi în mod curent pe baza unor analize chimice cantitative de laborator, iar componenţii electrolitului trebuie să se încadreze în anumite limite optime şi anume: concentraţia Cd 2+ să fie între 23 – 38 g/l. Anozii utilizaţi sunt din cadmiu de puritate electrolitică (99,9%)