Critica literară postbelică.

Forme ale criticii literare actuale

Peisajul criticii româneşti rămîne tributar vechii dihotomii afirmate în secolul al XIX-lea:
Titu Maiorescu (direcţia estetică) vs Constantin Dobrogeanu Gherea (direcţia ştiinţifică), care
prin cele trei volume de “Studii critice” publicate i se reţine meritul de a fi introdus critica de
analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu Maiorescu fiind
caracterizată de unii critici actuali drept judecătorească. Întreaga practică a criticii postbelice este
judecată în raport cu această împărţire dihotomică în două tabere, vechea dispută a celor doi
critici aflîndu-se la baza lipsei de sincronizare a discursului criticii postbelice cu tendinţele
teoretice internaţionale, aspect posibil într-un anumit context politic de represiune a uneia dintre
aceste două direcţii majore.
Marile modele ale generaţiei ’60 în critică sînt din paradigma impresionistă, nu ştiinţifică:
Lovinescu, Călinescu, Vianu (pentru un cerc restrîns de specialişti). De partea cealaltă,
paradigma ştiinţifică rezistă prin modele ca Gherea, Ibrăileanu, Ralea (aceştia există însă prin
concepţia lor unitară, metodică, sistematică asupra criticii, şi nu ca individualităţi creatoare, cum
era cazul celor dintîi). Singura incongruenţă (aparentă) este la nivelul modelului fiecărei
paradigme: Lovinescu pentru cea impresionistă, Gherea pentru cea ştiinţifică.

Traditionalismul criticii postbelice

De altfel, chiar efervescenta criticii romanesti din anii ‘60 a stat sub semnul unui
traditionalism de substanta. Cei mai influenti critici ai generatiei, de la Manolescu si Simion,
pana la Valeriu Cristea sau Gheorghe Grigurcu, au refuzat constant importul de teorii si sisteme
la moda in Occident. „Noua Critica” franceza, cu toate deschiderile ei spre structuralism sau
marxism, oferea un model de progresism stiintific care, desi cu totul altceva decat realismul
socialist de la noi, putea fi usor instrumentat politic. Din aceasta cauza, structuralismul lui Sorin
Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Toma Pavel, istoria ideilor a lui Adrian Marino sau studiile
umaniste ale lui Nicolae Balota (chiar sociologia lui Paul Cornea sau Zigu Ornea) sunt respinse
din start, in numele unei critici estetice si a primatului judecatii de valoare. Orice metoda care
depasea intuitia sau subiectivitatea criticului era banuita, in acest dogmatism à rebours, de
ideologizare sau de cantonare in sistem. Innoirea criticii romanesti ia, asadar, forma unui nou
maiorescianism ca disociere a valorilor estetice si a unui nou sainte-beuve-ism ca epicureism al
gustului. La jumatatea deceniului al saptelea, cand toate valorile istoriei literare romanesti erau
compromise de „mostenirea culturala” leninista, noutatea demersului critic nu consta in aplicarea

1
unor metode cat mai actuale (baza polemicii dintre Picard si Barthes in Franta), ci in restabilirea
cursului normal al istoriei literare. Rezultatul se vede cu ochiul liber: daca in Franta cel mai mare
critic din a doua jumatate a secolului este un teoretician ingenios ca Roland Barthes, la noi, titlul
de glorie ii revine cronicarului literar cel mai important. Desi respingea in maniera tinereasca
studiul monografic sau istoric in favoarea „lecturilor infidele”, plasandu-se deschis in tabara lui
Barthes, privit azi, Manolescu, impreuna cu multi din generatia lui, e mai degraba un picardian,
un critic si un istoric de tip traditional care, fara mina stiintifica a francezului, dar avand totusi
constiinta moderna a relativitatii, crede in obiectivitatea valorii estetice. Sesizand, intr-una din
Teme, „diferenta dintre critica literara «traditionala», care se practica in presa noastra, si aceea
care se practica in publicatiile franceze”, precum si de ce „la noi, cronicarul si-a pastrat pana azi
statutul de dispecer al valorilor”, Manolescu incearca sa-si explice fenomenul prin doua cauze:
„Una ar fi faptul ca cei mai multi din marii nostri critici au fost cronicari literari si au creat
speciei un fel de aura mitica, inca nerisipita. Alta ar fi ca modul oarecum concentrat in care s-a
realizat evolutia literaturii noastre, sarind unele etape, n-a permis fixarea, de fiecare data, in
constiintele literare, a noilor forme, care au surprins adesea pe cititor prin succedarea lor rapida
si l-au derutat”. A doua cauza atinge voalat ceea ce publicistul din anii ‘80 nu putea sa rosteasca
cu voce tare: intr-un mediu puternic ideologizat, misiunea importanta a criticului nu era de a
inova domeniul disciplinei, ci aceea, traditionala, ca la inceputurile culturii, de a pazi specificul
literarului si de a decanta valoric operele. De aici nu rezulta ca noile metode au trecut complet pe
langa urechile criticii romanesti (aerul epocii e imbibat de noutatile criticii franceze), nici ca cei
mai importanti cronicari postbelici sunt niste personaje inguste si rudimentare (multi sunt capete
teoretice), ci ca la noi, canonul critic de sub comunism are o conformatie speciala: empirismul si
libertatea asociativa, precum si critica de gust au trecut drept novatoare, in vreme ce sistemul,
eruditia sau specializarea au fost asimilate traditionalismului si dogmatismului – adica exact pe
dos decat in Occident.

Lucrul e de inteles intr-un context bruiat. Daca n-au adus metode critice revolutionare care
sa le creeze un destin european pe piata ideilor literare, criticii postbelici au construit un canon la
fel de valabil cu oricare altul dintr-o literatura occidentala, scrisa in regim de libertate. Din ce le-
au oferit scriitorii in timpul unui regim de cenzura, au exploatat la maxim. Daca n-au reusit sa fie
noi in domeniul criticii propriu-zise, ei au reusit, in schimb, tinand de cateva principii „tari”, sa
innoiasca o literatura, sesizandu-i cu indreptatire directiile. De aici, imensul prestigiu public,
pastrat pana azi, de neegalat de alta generatie critica intr-un viitor apropiat.

2
 Criticul cel mai penetrant analitic al literaturii romane actuale, EUGEN SIMION (n.
1933), si-a inceput cariera cu un studiu despre “Proza lui Eminescu” (1964), rezultat al cercetarii
manuscriselor de proza literara eminesciana intreprinse in Colectivul Eminescu" al Academiei,
condus de Perpessicius. Studiul tine seama de explorarile anterioare, e serios, echilibrat, solid,
chiar daca nu in intregime nou, dat fiind inaintasii (G. Calinescu). Lipsa unor profesori celebri la
facultate (1952-1957) 1-a determinat pe Eugen Simion sa-si caute un model din afara, descoperit
in E. Lovinescu, caruia i-a consacrat si teza sa de doctorat, “Eugen Lovinescu, scepticul mantuit”
(1971), cel mai bun studiu despre acest autor, lucrare fundamentala, este o prima incercare de
reconstituire a impunatoarei imagini intelectuale a celebrului critic literar, trecut printr-o
perioada de incisiva negare in regimul trecut. Contactul cu experienta criticii literare franceze,
produs intre anii 1971-1973 chiar la sursa, ca profesor asociat la Sorbona, se traduce printr-o
diversificare si sensibilizare a exercitiului critic, printr-un stil devenit inconfundabil.
Devenit universitar (intre 1970-1973) a fost lector de limba romana la Sorbona. Eugen
Simion a ramas atent la fenomenul literar romanesc contemporan, asupra caruia facuse primele
sondaje in cartea intitulata “Orientari in literatura contemporana” (1965). Cele doua volume
publicate ulterior, “Scriitori romani de azi’ (I, 1974, editia a doua, 1978; al II-lea, 1976, al III-lea
1983, al IV-lea 1989) contin prezentarea a 50 de scriitori in primul volum si a 15 in al doilea.
Criticului i s-a obiectat ca lipsesc din cele doua volume (de peste 1 200 de paginI) unii scriitori,
la care autorul a raspuns ca o istorie a literaturii cu 1 200 de personaje (cat insumeaza
actualmente Uniunea Scriitorilor) nu se face batand din palme". Obiectiv vorbind, nu se constata
nici o omisiune flagranta (cu exceptia dramaturgilor), ba chiar criticul s-ar mai fi putut dispensa
de doua-trei nume. Cat priveste analiza celor prezenti, ea este intotdeauna profunda si originala,
in cele mai multe cazuri exhaustiva si cu judecati de valoare exacte. Cu o simpatie deosebita sunt
priviti covarstnicii. Nichita Stanescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Nicolae Breban, Fanus
Neagu, Nicolae Velea. Cel mai iubit dintre toti e Marin Preda (i se acorda 68 de pagini fata de
numai 28 prozei lui Zaharia Stancu). Adept cu moderatie al metodelor noi in critica (tematismul,
figura spirituluI), Eugen Simion este de parere ca esentiala ramane judecata critica si justificarea
analitica a judecatii: “Nu putem trece la semiotica sau psihocritica atata vreme cat o carte nu
este, intai, acceptata din punct de vedere estetic". Demonstratia critica este malitioasa in negatie
si atractiva in afirmare. “Timpul trairii, timpul marturisirii. Jurnal parizian” (1977) e un
delectabil jurnal cu fine observatii asupra atmosferei intelectuale si morale pariziene, cu anecdote
subtiri in spiritul memoriilor lovinesciene ,urmate de un eseu despre poezia moderna (Vacarestii,
Carlova, Eliade-Radulescu, Alexandrescu, Bolintineanu, Alecsandri, Anton Pann) in “Dimineata
poetilor” (1980) si altul despre relatia creator-opera, “Intoarcerea autorului” (1981), atent la
formula lui Rimbaud ,je est un autre".
3
 Dupa 1989, teritoriul observatiei critice se extinde si asupra spatiilor interzise,
completandu-se cu volumele "Moartea lui Mercutio" (1993), "Convorbiri cu Petru Dumitriu"
(1994), "Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii" (1995), "Fragmente critice. I. Scriitura publica,
scriitura taciturna" (1998). Din 1992 este membru al Academiei Romane, iar din 1998 presedinte
al acestei prestigioase institutii de stiinta si de cultura.
Eugen Simion o mai veche disputa, cearta dintre "clasici si moderni", existenta in toate
timpurile, pronuntandu-se, cu exemple notorii din literatura romana, pentru un echilibru al
valorilor, pentru elogiul firesc adus marilor inaintasi, dar si o privire critica, evaluativa a operei
lor: "Calinescu lua in ras, in 1937, pe acei recenzenti obstinati care se foloseau de clasici ca sa
loveasca in literatura contemporana." George Calinescu, vorbeste, la fel, despre faptul ca
"singura forma de iubire in literatura nu se poate manifesta decat prin mijlocirea spiritului critic."
Calinescu renunta la spiritul de piosenie fata de scriitorii mai vechi, dupa cum se observa in
"Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" si in monografiile despre Ion Creanga si
Mihai Eminescu, pentru a lasa loc adevarului estetic, singura masura a lucrurilor.
Pentru Eugen Simion, Eminescu constituie intr-o adevarata piatra de hotar in dezvoltarea
noilor curente literare, o constiinta moderna chiar in timpul de astazi, prin perfectiunea
modelelor cosmogonice: "...mitul lui continua sa creasca pentru ca opera sustine o biografie
exemplara, iar biografia vine in intampinarea unei mari opere. Rar caz in care omul si opera
formeaza un tot inseparabil, fericita intalnire intre o creatie si un destin ce se sustin reciproc. De
aceea, pentru noi, romanii, Eminescu este mai mult decat un mare poet, Eminescu este, cum zice
cineva, constiinta noastra cea mai buna, un model etern, un arhetip. Ar mai fi el, intreb, daca
poezia si proza ar inceta sa mai spuna ceva, sa mai placa in sens estetic noilor randuri de cititori
excedati, amenintati de o productie literara in progres geometric ?"
Eugen Simion se pronunta impotriva celor care il criticau pe Calinescu pentru "neglijabile
erori de gust", afirmand ca, "in genere, detest pe cei care, din ignoranta sau snobism, se
napustesc impotriva clasicilor cu atata absurditate, reprosandu-le ingustimi, scaderi ce apartin
istoriei." Nici atitudinea contrara, desfasurata din prisma afirmatiilor ditirambice, a dorintei
neaparate de a epata, fara un simt critic clar, fara intentia descoperirii a noi valente ale textului,
nu trebuie luata in considerare: "Dar nici transformarea clasicilor intr-un obiect de cult orb nu-i
buna. Clasicii, ca sa traiasca estetic si sa se bucure de pretuirea noastra, trebuie sa se supuna
repet examenului nostru critic, singura forma de omagiu." Alecsandri ramane "o prezenta
culturala impunatoare", chiar daca, din punct de vedere estetic, o parte din opera "s-a datat,
mentinandu-si numai insemnatatea culturala". Fanatismul nu este recomandat de spiritul critic,
fiindca * nu protejeaza, nu distruge si nici nu impune o opera", creand "doar o stare de iritare in
jurul unui autor, indepartand - prin negatie absurda sau lauda jignitoare - opera de publicul sau."
4
 Clasicii continua sa ramana in Panteonul literaturii romane, participand la noile batalii
literare: "Exista, in fond, o singura categorie de scriitori, intr-o comuniune secreta. Clasicii
participa aproape cu regularitate la bataliile literare contemporane, scriitorii contemporani
deschid, adesea, o fereastra spre intelegerea unui autor din trecut." Un exemplu pentru
schimbarea modalitatilor de interpretare este Bacovia: "Bacovia, care nu reprezenta, pentru
generatia dintre cele doua razboaie, un mare poet, a inceput sa fie inteles ca atare odata cu
afirmarea tinerilor poeti in jurul anului 1960. Ei l-au descoperit pe Bacovia intr-un chip mai
profund, tipul de sensibilitate al poeziei lor a facut posibila intelegerea de catre marele public a
poeziei din <<Plumb>> si <<Scantei galbene>>".
Clasicii raman, in acest fel, un punct de reper, fiind necesar sa fie intelesi la adevarata lor
valoare, fara exagerari: "Clasicii nu trebuie batuti protector pe umar, nu trebuie nici transformati
in temple infricosatoare. Ei trebuie sa circule firesc, infruntand, laolalta cu scriitorii
contemporani, exigentele epocii noastre."
“Public volumul al VI-lea din seria „Fragmentelor critice“ inceputa in 1998. Ca si cele
precedente, cartea de fata este un jurnal critic si, in egala masura, un jurnal public. Cel dintâi este
ceea ce trebuie sa fie opera unui critic literar: insemnari despre carti si autori, portrete si scene
din viata literara, polemici literare si, din loc in loc, mici note subiective pe teme teoretice, cum
ar fi, de pilda, statutul actual al romanului. Jurnalul public nu se indeparteaza prea mult de
aceasta sfera de preocupari, fatal repetabile in activitatea unui critic literar, dar imbratiseaza si
subiecte legate mai mult de anxietatile si moravurile societatii românesti in faza acestei
interminabile, zgomotoase si, in fapt, deprimante tranzitii… Oricât de mult as apara eu ideea
autonomiei esteticului, constat ca, scriind despre literatura, nu pot ramâne tot timpul
„autonomist“. Politicul se insinueaza peste tot si politica devine din ce in ce mai mult, in vremuri
de schimbare, o dimensiune dominanta in societatea româneasca. Nu stiu daca ea reprezinta
destinul omului modern, cum a zis cine a zis, dar in mod cert tine sa acapareze toate domeniile
(inclusiv acelea ale spiritului) si sa ne preseze din toate partile.
Observ, dar, recitindu-mi articolele scrise in ultimii ani, ca n-am putut evita unele subiecte
de interes general pentru societatea noasta, cum ar fi lustratia, limitele compromisului, procesul
comunismului, cultura omului politic sau relatia dintre cultura si politica. N-am renuntat, trebuie
sa spun, la ideea lui Heliade Radulescu – si anume ca „literatura este politica noastra cea mai
buna“ (idee pe care am relansat-o in 1990 si mi-a adus atâtea ponoase – dar n-am putut si nu pot,
in continuare, sa fac abstractie de ceea ce se intâmpla in jurul meu: o politizare masiva a lumii
românesti, o eliminare progresiva a discursului identitar din ceea ce am putea numi discursul
public, in fine, o contestare insistenta a miturilor nationale si chiar a spiritului national pe motiv

5
ca toate acestea au incurajat, in trecut, izolarea noastra intelectuala si reprezinta, azi, o piedica in
calea europenizarii (mondializarii) noastre…
O teza care revine des in discursul critic de azi este aceea a revizuirii literaturii. Teza, cum
stie toata lumea, lovinesciana, tema inevitabila, in fapt, in exercitiul critic. Cine stie sa citeasca
bine si sa judece drept revizuieste in chip fatal ceva: o opinie minimalizanta despre opera
literara, o lauda nemeritata, o interpretare falsa a simbolurilor din interiorul textului. Criticul
autentic are totdeauna de indreptat ceva când se apuca sa scrie despre un roman aparut cu o
jumatate de secol in urma sau despre un poem din epoca romantismului. Are de revizuit ceva
chiar si atunci când nu schimba judecata de valoare. Schimba, de pilda, calea de acces spre inima
operei literare (metoda de interpretare), cauta simboluri noi in subsolurile textului. Vede mai
bine (distanta il poate ajuta), poate gândi mai aproape de adevarul estetic. Nu trebuie, asadar,
prea multa filosofie si nici o inflamare perpetua a spiritului moral pentru a accepta ideea ca orice
generatie stabileste, in marginile adevarului – cum ar zice Maiorescu – scara ei de valori in
literatura. O revizuire, dar, estetica, necesara, esentiala, inevitabila…
Mai este insa si revizuirea morala despre care incerc sa vorbesc in paginile ce urmeaza. O
revizuire – si ea – inevitabila in epoca post-totalitara. Si, in genere, dupa o mare trauma a istoriei.
Inutil de a dovedi de ce. Numai ca aceasta operatie necesara s-a transformat, dupa decembrie
1989, in altceva ce nu mai are de-a face cu spiritul critic. A devenit un exercitiu la indemâna
publicistilor care isi varsa saptamânal fierea prin gazete si contesta de-a valma pe marii scriitori,
sperând astfel sa le ia locul. Ei pot sustine orice, de la moartea miturilor nationale la intoarcerea
feudalismului. Un fenomen pe care cultura româna l-a cunoscut si altadat, de pilda dupa 1945. S-
a schimbat doar „tachisma“, vorba lui I.L. Caragiale. Tachisma revizionista care, la paralela
noastra morala, este o aglomerare impudica de resentimente, frustratii, uri abisale si, pe
dedesubtul lor, o mediocritate compacta si razbunatoare.
Asadar: ne revizuim, ne revizuim, pâna la apusul istoriei…”
(23 nov. 2009 Eugen Simion, prefata volumului „Fragmente critice“, vol. VI: „Ne
revizuim, ne revizuim…“, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta)

Prin naturaletea discursului s-a remarcat, inca de la primele incercari din anii ‘60, critica
lui NICOLAE MANOLESCU (n. 1939). Chiar fata de colegii de generatie care-i impartaseau
reactia la dogmele marxiste, Matei Calinescu sau Eugen Simion, Manolescu manifesta o tinerete
si un nonconformism in ton cu aplombul juvenil al debutantilor Nichita Stanescu sau Ana
Blandiana – calitati ce tradau numaidecat intentia de a lua o intreaga literatura pe cont propriu.
Nu in mesajele textelor sale, de bun-simt in mare parte, ci in tonalitatea lor ireverentioasa si
imprudenta intr-un moment in care reverenta si prudenta faceau legea in viata literara
6
romaneasca, consta rapiditatea cu care s-a impus drept cel mai avizat critic al generatiei. E, in
fond, primul care ridiculizeaza limbajul realist-socialist, activ inca la inceputul anilor ‘60,
atragand atentia asupra stilului in critica. E initiatorul dezbaterii din 1965-66 despre importanta
unei metode critice, desi trece in tabara potrivnica teoreticienilor dupa ‘70 („Astazi lucrurile s-au
schimbat in asa masura incat, uneori, regret ca n-a triumfat bunul simt, ci vanitatea”), postuland
reintoarcerea la Sainte-Beuve. Cel care a dat, apoi, in primul deceniu de dupa destalinizare, cea
mai discutata sintagma critica („lecturi infidele”), dar si cel dintai care i-a tratat ireverentios pe
criticii interbelici. Textul despre Vianu, in care vorbeste despre „tristetea eruditiei”, precum si
cel despre Perpessicius, i-au atras antipatiile „vechii garde”. Nu in ultimul rand, cronicarul
inegalat, proaspat si receptiv, imprevizibil si personal, completeaza portretul „tanarului
Manolescu”, privit ca autoritate si citat in studii critice inca de la finele anilor ‘60. De aici incolo,
prestigiul criticului creste exponential, Manolescu devine principala instanta la care se raporteaza
scriitorul roman timp de trei decenii, personalitate care poate sa faca si sa desfaca destine
literare.
Colaboratorul lui D. Micu la Literatura romana de azi, a debutat editorial cu “Lecturi
infidele” (1966) din Creanga, Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, Rebreanu, Calinescu, Bacovia,
Pillat, Anton Holban si Pavel Dan, cu dorinta de a afirma cateva puncte de vedere noi, fata mai
ales de G. Calinescu, caruia ii ramane totusi foarte fidel sub raport teoretic si stilistic. Nici in
“Metamorfozele poeziei” (1968), sinteza a poeziei romane interbelice, initial prefata la o
antologie din “Poezia moderna” (1916-1940), abaterile fata de G. Calinescu nu sunt mari,
portretele fiind totusi remarcabile prin gasirea formulei definitorii a aspectului esential.
“Contradictia lui Maiorescu” (1970), teza de doctorat, observa neputinta criticului Junimii de a
se abstrage din conditia istorica, de a porni impersonal de la gradul zero", asumarea unui esec, si
afirmarea prin negatie. Daca analizam polemicile si discursurile lui vom constata ca polemicile,
expresia cea mai directa a opozitiei, tind catre impersonalitate, iar discursurile, expresia cea mai
directa a impersonalitatii, tind catre polemica. Daca in articolele polemice negatia originara se
converteste in demonstratie impersonala, in discursuri, impersonalitatea originara se converteste
in polemica. Concluzia: “Nici un mare critic roman n-a putut sa fie numai impersonal: polemica
a fost totdeauna actuala" si la Maiorescu ne intoarcem mai ales ca la cel care a pus capat culturii
vechi decat ca la intemeietorul culturii noi." Pe aceasta idee, eseul vine cu observatii personale.
Cronicar literar inca din 1962 Nicolae Manolescu n-a adunat nimic in volum, nici macar selectiv,
din motive inca nedestainuite. Si-a inventat un gen propriu de mici articole cu fise de lectura,
neexcluzand proza scurta, grupate sub titlul “Teme” (1971-1988). A publicat in 1976 o
monografie critica “Introducere in opera lui Alexandru Odobescu” si un eseu (poate ca acesta e

7
speta preferata in critica), “Sadoveanu sau utopia cartii” (1976), discutabil ca idee si dand prea
mare pondere unor opere prelucrate, precum “Divanul persian”.
Inclus tipologic în paradigma impresionistă, filiera subiectivă, ce stă sub semnul lui
Lovinescu şi Călinescu, el urmează cronologic lui Negoiţescu, Balotă, Grigurcu, Valeriu Cristea.
Definit paratextual prin procedeul criticii de identificare a citatului reprezentativ, rezumativ şi
ilustrativ („Un critic specializat în istoria literaturii este privit şde scriitoriţ ca o persoană
particulară: un cronicar, ca o instituţie“, Manolescu citat de Oana Fotache in “Divanul ),
Manolescu este înscris apoi, după metoda cercului hermeneutic, în familii de critici, români şi
străini, ce împart o serie de afinităţi structurale, selective. În linia directă a evoluţiei critice
româneşti, el este un moştenitor „infidel“ al lui Călinescu şi al concepţiilor acestuia despre
poziţia criticului şi despre actul critic, depăşindu-l însă şi înscriindu-se în mai marea familie de
critici occidentali (Thibaudet, Spitzer, Auerbach) şi scriitori-critici (Borges).
Primul volum din “Arca lui Noe”, eseu despre romanul romanesc (1980) se ocupa de stilul
romanesc doric" (de la Slavici la Marin Preda), al doilea (1981) ionicul" (de la Hortensia
Papadat-Bengescu la Al. Ivasiuc) si al treilea corinticul" (de la Arghezi la G. Balaita si altiI). In
alte cuvinte doricul e romanul evenimential, ionicul romanul psihologic, de analiza, iar corinticul
romanul baroc, parodic. Sunt alte denumiri pentru termenii lui Thibaudet: brut, pasiv si
activ.Thibaudet este un model de procedeu organizatoric al actului critic în “Arca lui Noe”
(triada doric, ionic, corintic), Spitzer şi Auerbach sînt prezenţi prin tehnica alegerii fragmentului
reprezentativ pentru a ilustra o anumită vîrstă a romanului, relevantă pentru viziunea asupra
istoriei şi lumii (romaneşti) la un moment dat. Farmecul scriiturii, viclenia povestirii şi lumea
devenită Carte îl apropie de Borges.
“Istoria critica a literaturii romane” a fost mai asteptata chiar decat cea a lui Calinescu,
daca ne gandim ca istoricul interbelic nu se bucura nici pe departe de reputatia manolesciana in
momentul publicarii impresionantului tom. Pentru a putea furniza vizibil – adica vizual – o
alternativa reala la canonul calinescian, Manolescu pune pe masa un op la fel de voluminos si de
monumental ca cel al maestrului.
Ca intentie, cartea nu iese din conceptia traditionala, imbratisata de criticii saizecisti, a
istoriei literare ca istorie de valori estetice. E bizar cat de calinescian a ramas Manolescu din
primele momente ale carierei, cand era acuzat de rauvoitori ca isi insuseste ideile maestrului,
pana in plina maturitate. Calinescianismul lui Manolescu i-ar prilejui lui Harold Bloom un
excelent studiu de anxietate a influentei, caci daca n-a scris niciodata o carte despre Calinescu, e,
imi pare tot mai clar, pentru ca Manolescu isi rezerva placerea suprema de a scrie, intr-un fel,
cartea lui Calinescu. Contextele sunt diferite, scenariul se repeta. Caci adversarilor calinescieni,
eruditii dogmatici, li s-au adaugat, de-a lungul timpului, cativa oponenti noi. Intr-o postfata nu
8
intamplator bloomiana (Nostalgia esteticului), Manolescu enumera trei cauze care au dus la
„golul istoric” dintre intreprinderea lui si cea calinesciana: „greutatea de a articula faptele de
istorie a literaturii in istoria sociala si politica” in contextul totalitarismului, la care se adauga
„marea trecere printre intelectualii romani a structuralismului francez”, cu „anistorismul” sau si,
in fine, dupa 1990, „americanizarea” discursului cultural, fondat pe fragmentarism si pe lipsa de
simt istoric. In realitate, nu structuralismul e de vina pentru lipsa istoriilor literare in timpul
comunismului, ci imposibilitatea de a descrie o devenire istorica sau politica netributara
ideologiei de stat. Desi ingenioasa, a doua cauza manolesciana e inghitita total de prima.
Noutatea de conceptie a volumului, sintagma de „istorie critica”, formulata inca din 1990
de la prima editie si completata la a II-a nu poate fi imputata lui Lovinescu sau Calinescu, autori
care, dincolo de faptul ca n-aveau constiinta, pe care a castigat-o doar specialistul din a doua
parte a secolului prin Gadamer si Jauss, ca orice judecata de gust e mediata cultural, nici n-aveau
baza de a discuta „critic” autorii prinsi in „Istoriile” lor. Nu e clar la ce traditie romaneasca ar fi
putut apela cei doi cand pot fi numarati pe degete criticii de meserie cu buna expertiza asupra
operelor literare. Abia efervescenta din anii ‘60, cand limbajul criticii s-a diversificat si cand
comentariul a dobandit si la noi un statut oarecum autonom, istoria receptarii a devenit, intr-
adevar, un domeniu interesant si concludent. Nu exagerarea originalitatii conceptului deranjeaza
insa in „Istoria critica”, ci aplicarea lui in mod inconsecvent. Incepand cu capitolul
„Contemporanii (1948-2000)”, mai degraba decat sa scrie o istorie la doua maini, Manolescu
refuza orice mana de ajutor de la ceilalti critici.
Cu privire la reinterpretarile propriu-zise, pana la contemporani, aproape totul e citabil din
Istoria critica…” De la cei mai vechi autori pana la interbelici, Manolescu reface permanent in
fundal o istorie a formelor. Desi ii respinge hotarat pe formalisti, istoricul urmareste
metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii si aparitia altora), precum si conventiile
de expresie ale romanticilor. Subtilitatea e ca noile metode nu sunt aplicate barbar, intru
modernizarea fortata a scriitorilor nostri vechi, ci tocmai in vederea unei fixari in context: „Ca sa
fi scris memorialistica, ii era necesara lui Costin intuitia unui procedeu literar care n-avea niciun
precedent in proza noastra si care era destul de putin frecvent la istoricii latini sau polonezi
cunoscuti lui. Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur istoriografica”. Daca G.
Calinescu ii reactualiza pe scriitorii de pana in secolul XIX oarecum intuitiv, prin compararea cu
autori contemporani, Manolescu reface mai clar sensul istoric al modernizarii, folosindu-se de o
mai acuta constiinta a conventiilor literare, care criticului roman interbelic ii era inca
inaccesibila. E capabil, astfel, sa repuna in drepturi aportul lui Maiorescu sau a lui Macedonski la
schimbarea canonului poetic romanesc, sau sa reflecteze, de pilda, asupra sensului modern al
gandirii lui Duiliu Zamfirescu, „intaiul nostru teoretician in roman”. Daca istoria lui Calinescu
9
era mai bogata in intuitii si in detalii pitoresti, cea manolesciana e mai importanta prin constiinta
istorica a formelor. Ce-i drept, meritul nu e neaparat al lui Manolescu personal, caci timpul scurs
intre cele doua opuri a dat un mare numar de comentatori excelenti care, chiar daca n-au fost
istorici integrali ai literaturii romane, si-au „impartit” perfect atributiile pentru a corecta tabloul
calinescian. La o simpla privire din avion, expertizele lui Paul Cornea, Eugen Simion, Mircea
Anghelescu, Mihai Zamfir, Ioana Em. Petrescu, Adrian Marino asupra secolului XIX, a lui Ov.
S. Crohmalniceanu, Ion Pop, Marin Mincu, Al. Protopopescu sau a lui Nicolae Manolescu insusi
asupra interbelicului, contribuie la consacrarea unui canon aproape de neclintit al literaturii
noastre de pana la realismul socialist. Semn ca „diviziunea muncii” a functionat perfect in critica
postbelica si daca n-am avut o istorie literara, cum acuza Manolescu azi, am avut, in schimb,
multe istorii partiale de prima mana, care au construit o ierarhie valabila. Eroarea e de a
considera ca daca nu s-a scris o istorie integrala ar lipsi comentatorilor interbelici simtul si
perspectiva istorica.
Cu toate acestea, merita atentie „reparatiile” de imagine a criticilor de pana la Calinescu,
cu care autorul Istoriei din 1941 a fost mai intotdeauna nedrept. Intr-un capitol exceptional
despre Maiorescu, e compromisa pentru totdeauna imaginea unui comentator eminamente
cultural, „neatent la text” (cu observatia capitala ca „Niciun contemporan al sau nu avea notiunea
de close reading. Critica textului e mai degraba una latenta pana la Primul Razboi”), dar si
prejudecata antioccidentalista a criticului „formelor fara fond”. De fapt, dovedeste Manolescu cu
textul in fata, pozitia maioresciana nu e incompatibila cu sincronismul lui Lovinescu. Lui
Gherea, acuzat de „candoare semidocta”, Manolescu ii dedica un capitol slab si nedrept, probabil
din aversiunea fata de reinterpretarile vulgarizatoare la care a fost supus criticul in anii ‘50. In
schimb, atat Lovinescu, despre care retinem ca „abia cu el poate fi citita critica noastra ca
literatura”, cat si marii foiletonisti interbelici – cu exceptia lui Perpessicius, poate, taxat pentru
sfiala in valorizari -, sunt tratati cu consideratie.
Frumoasa si instructiva in multe parti, Istoria critica a literaturii romane rateaza, prin
neglijenta si prin permanenta schimbare de optica si de mize, tocmai perioada pe care Nicolae
Manolescu a consacrat-o, de-a lungul a trei decenii, in calitate de cronicar literar. Absenta
perspectivei istorice, dar si a criteriilor clare de evaluare, face ca metamorfoza pe care o asteptam
cu totii sa nu se produca: Manolescu ramane doar cronicarul numarul unu al literaturii postbelice,
nu si istoricul ei literar gata s-o consacre definitiv.

“Un mare critic este un om cu o uriasa putere de a admira, avand vointa si stiinta de a-si
explica admiratia rational si lucid si de a o duce pana la cele mai adanci straturi ale operei
admirate. Principiul si postulatul adevaratei critici e admiratia; negatia si severitatea ii sunt doar
10
corolarul necesar. Oricat de sever, un mare critic nu e niciodata mofturos si cusurgiu."
(Alexandru Paleologu, Functia si arta criticii, 1980)

11