România lui Iţic şi Ştrul

M-am născut în timpurile în care evreii de pe la noi se aflau încă în stadiul de

jidani. Aşa le spuneam noi, ţăranii de pe acolo, acestei populaţii slinoase dar ahtiate
după bani, care împânzea târgul Pungeştilor vorbind româneşte cu un accent ciudat.
Când ieşeam de la şcoală, în drumul de peste trei kilometri spre casă, treceam de
obicei chiar prin cimitirul jidănesc care în acest târg era cam de patru ori mai mare
decât cel creştin ortodox.
Nu am avut niciodată vreun resentiment faţă de această etnie care pe atunci
încă ocupa în unele părţi chiar localităţi întregi cum ar fi de exemplu târgul Drânceni
de pe malul Prutului. Uneori chiar mă întrebam ce naiba or fi avut unele popoare
împotriva lor fiindcă mi se păreau oameni de treabă.
De unde aveam eu să ştiu pe atunci că în Comitetul Central Bolşevic a lui
Lenin din 306 membri, 295 erau evrei deci cu alte cuvinte ei aduseseră comunismul
în lume, ceilalţi 11 inclusiv Lenin, nu erau decât de „umplutură”. De unde aveam eu
să ştiu că renumitul ziarist Silviu Brucan de la Scânteia care cerea cu mânie proletară
pedepsirea exemplară a chiaburilor, iar tatăl meu era dus iar la închisoare, era un
jidan ajuns în postul acela cu ajutor sovietic.
A trebuit să treacă multă pe Dunăre până când jidanul ajuns de acum în stadiul
de evreu cu nume românesc, să ne dea nouă lecţii de democraţie de la televiziunea
naţională.
Mă mir că nu plesneau de ruşine ecranele televizoarelor prin anii 1990-2000
când acest vechi comunist cu vechi state de serviciu se declara anticomunist convins.
Dar cine era el? Născut într-o familie de origine evreiască, (Saul Bruckner), alias
Silviu Brucan a urmat școala primară la Evangelische Schule, iar liceul la Colegiul
Național Sf. Sava. Ca ziarist, a lucrat între 1935 și 1936 la „Gazeta de seară“, iar în
anii 1937 si 1938 a fost secretar general de redacție la „Dacia nouă“, ambele fiind
publicații comuniste.
A intrat în partidul comunist la vârsta de 19 ani. Între 1940 și 1944 activează în
organizația de tineret a partidului, apoi devine membru al PCR, și participă la acțiuni
ilegale. În 1943 primește sarcina de partid de a se ocupa de presa ilegală în general și
de "Scânteia" în principal. În 1943 este arestat, dar este eliberat după două zile.
În septembrie 1944 este numit secretar general de redacție la ziarul Scînteia, de
la tribuna căruia cere condamnarea la moarte, printre alții, a lui Iuliu Maniu,
Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr și Pamfil Șeicaru.
Soția sa, evreica Alexandra Sidorovici, a fost acuzator public al Tribunalului
Poporului.
Spuneam că nu am avut vreodată nici un sentiment vindicativ faţă de etnia asta
dar se pare că încetul cu încetul ar trebui să-mi revizuiesc şi eu părerile fiindcă observ
cum pic, cu pic, otrava secretată de indivizii acestui popor parazitar începe să ne
amorţească simţurile căutând să ne reducă la stadiul de turmă (sau potrivit spuselor
unui alt jidănaş al zilelor noastre numit HR Patapievici, noi nu valorăm nici măcar cât
o turmă).
Această revelaţie am avut-o mai ales în ultimii ani când jigodii de marcă a
jidănimii trăitoare aici aruncă lături cu toptanul în mioriticul nostru popor. Când toată
această ţară era îndurerată de pierderea unui mare patriot român, unul din cei mai
mari poeţi ai neamului, când toţi deplângeau trecerea în nefiinţă a lui Adrian
Păunescu, cine credeţi că s-a găsit chiar pe televiziunea naţională să spurce amintirea
poetului care nici măcar nu se răcise după moarte?
Aţi ghicit. Jidanul de serviciu pentru veşnica mânjire cu rahat a acestui popor,
care şi de data aceasta poartă un nume, Andrei Cornea. Cine este acest om care nici
pe morţi nu-i lasă în pace? Este fiul mai mic al profesorului, criticului și istoricului
literar de origine evreiască Paul Cornea. În prezent este profesor la Facultatea de
Litere a Universității din București, departamentul de relații internaționale și studii
europene. Acest aşa zis filosof (să-i fie de cap filosofia), Andrei Cornea, este cel
care a adus o serie de critici lui Adrian Paunescu, chiar în ziua morţii poetului.
Ar trebui să-i fie ruşine veşnică, dar la asemenea naţie nu este cazul. Nu pot să
uit farsa aceea din Parlament când vechii comunişti s-au adunat în parlamentul
României ca să condamne… comunismul pe baza unui raport scris de un alt jidan
ajuns acum în stadiul de evreu, numit Vladimir Tismăneanu.
Ia să vedem cine mama ciorilor o mai fi şi acesta. Şi iată ce găsim despre
înaintaşii săi: „Leonte Tismăneanu născut Leonid Tisminețki (n. 26 februarie 1913 -
d. 1981) a fost un om politic, militant comunist și teoretician român de naționalitate
evreiască, născut la Soroca, Basarabia, în acea vreme parte a imperiului rus.
Aderă la Uniunea Tineretului Comunist în anii 1930 și este secretar al
organizatiei UTC in sectorul 2 al capitalei București; este apoi a fost activist comunist
la Brăila și Galați. Din 1933 a fost membru în Partidul Comunist Român, pe atunci
ilegal. După o perioadă de șase luni în închisoare ca deținut politic, s-a întors în
orașul natal Soroca, unde a fost secretar regional al PCR.
După un an a revenit la București, în sectorul 3, iar în 1935, a fost condamnat
pentru deținerea unor documente ilegale, dar nu a fost încarcerat. A fugit în Spania și
în anii 1937-1939, împreună cu soția sa, Hermina Marcusohn, a luptat în Brigăzile
Internaționale (comuniste) în Războiul civil din Spania, unde și-a pierdut brațul drept.
În 1939 s-a retras din Spania în Franța, iar de acolo a fost transferat în URSS.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a lucrat la Moscova în calitate de
crainic, apoi ca redactor la secția română a postului de radio Moscova, fiind coleg cu
Leonte Răutu, Ana Pauker și Vasile Luca (toţi trei evrei care aveau să facă mult rău
ţării noastre în perioada stalinistă).
La Moscova, Leonte Tismăneanu a urmat cursurile Facultății de limbi străine.
A fost repatriat în România din inițiativa NKVD, în anul 1948 și atunci și-a românizat
numele în Tismăneanu (1949).
S-a numărat printre "nomenclaturiștii" regimului, oamenii privilegiați din
aparatul de stat: în anii 1948-1952 lucrează în aparatul de agitație și propagandă al
PMR-ului, apoi îndeplinește funcțiile de director adjunct al Editurii PMR, ulterior
Editura Politică; a fost șef al catedrei de marxism-leninism la Universitatea (pe atunci
numită "C.I. Parhon") din București, precum și șef de catedră la Școala de științe
sociale "A.A.Jdanov".
A fost și redactorul ediției române a revistei ideologice patronate de
conducerea sovietică, "Problemele păcii și socialismului", care apărea la Praga.
Vladimir Tismăneanu (n. 4 iulie 1951, Brașov). Acest fost fiu de nomenclaturist
notoriu în 2006 a fost numit președinte al Comisiei Prezidentiale de Analiză a
Dictaturii Comuniste din România, iar din data de 11 aprilie 2007 este președintele
Comisiei Prezidențiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din
România.
La sfârșitul lunii februarie 2010 a fost numit printr-o decizie a prim-ministrului
Emil Boc președinte executiv al Consiliului științific al Institutului de Investigare a
Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Durata mandatului de
președinte executiv este de cinci ani.
Ei poftim, ce mai aveţi de zis de asta? Vedeţi clar cine condamnă acum
comunismul. Nu pot să încheia aceste rânduri fără a-i da cuvenita atenţie şi micului
limbric filosofo-literar pre numele lui Horia-Roman Patapievici care nu mai prididea
să aplaude în Parlament cele scrise de ovreiaşul Tismăneanu şi citite de fostul ofiţer
de securitate Traian Băsescu. Horia-Roman Patapievici (născut 18 martie 1957 în
București). Din anul 2005 deține funcția de președinte al Institutului Cultural Român.
Este fiul lui Denis (Dionosie) Patapievici, evreu ajuns după al doilea război mondial
membru al Partidului Comunist Austriac, apoi al PMR, director al Direcției Circulație
Monetară la Banca Națională a României și reprezentant al României la CAER.
Horia-Roman Patapievici este cel care a scris si susţine că „Românii nu pot
alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă“, Scrierile sale au început să apară în
săptămânalul „22-GDS“ şi, printr-o Conferinţă de Presă, în care a jucat rolul unei
victime a Securităţii iliesciene(?!?), este remarcat de filosoful depresiv, dar carierist şi
pupincurist de frunte, Gabriel Liiceanu.
„Faima” lui H.R. Patapievici a atins însă apogeul când acesta a fost îmbrăţişat
de Gabriel Liiceanu… (care) … din variate considerente, … a garantat imediat nu
numai pentru integritatea şi victimizarea, ci şi pentru genialitatea lui H.R. Patapievici.
Ce spuneţi domnilor, Horea Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu aveau
oare acoperirea morală de a fi membrii comisiei de redactare a unui asemenea
document,de condamnare, cică, a comunismului?.
În panseurile sale imbecile (ca şi autorul), Patapievici scria cândva despre
români: „Canalie de facto, românul este un colaboraţionist bovarizat de ipocrizia
aspiraţiei la disidenţă”.
Şi iată acum se vede clar, Tismăneanu, şi Patapievici nu sunt decât acele
„canalii de facto”. Şi ei, şi părinţii lor, după ce au pus osul şi mintea la consolidarea
comunismului, şi la înrobirea maselor de români acum doresc să pară victime ale
acestuia.
Lui Patapievici, se pare că-i prieşte, anticomunismul a început să-i aducă şi
burtă, şi mai ales funcţii. Trai nineacă pe banii mioriticilor din turmă.
Vă spun sincer, parcă mi-i şi teamă să mai scurm în biografiile unor asemenea
„mari români” de teamă să nu găsesc la fiecare pas menţiunea, „de origine evreiască”
şi să ajung la concluzia logică în asemenea caz că Hitler a avut măcar parţial dreptate.
Apoi să-mi pară foarte rău că nu şi-a dus opera sa profilactică până la capăt…