Ion Horaţiu Crişan

                  Singidava
 

             La prima vedere, denumirea nu se justifică. Pe platoul superior al dealului „Cetăţii"'

(situat la 495 m altitudine şi la peste 100 m faţă de valea pe care se află actualul oraş) nu se
văd urmele vreunei fortificaţii. Şi, totuşi, din moşi-strămoşi dealul s-a numit „Cetate", fn
decursul vremurilor, aici s-au făcut cîteva descoperiri întîmplătoare, ce trădau existenţa unei
aşezări antice. Astfel, în 1868 s-a găsit un tezaur de monede dacice de argint, conţinînd peste
2000 piese, dintre care unele au ajuns la Viena, altele la Budapesta, restul intrînd în colecţii
publice sau private de la Sebeş şi Sibiu. Unor specialişti de mai tîrziu, totalul de 2 000 le-a
părut neverosimil, rezultînd — şi-au spus ei — dintr-o greşeală. De aceea, tezaurului de la
Cugir i s-au atribuit, după „corectarea erorii", numai 200 monede.

             Că nu a fost o greşeală vine însă să ne-o arate un alt tezaur monetar, găsit tn
primăvara anului 1955, pe drumul ce urcă pe versantul de vest spre „Cetate". Roţile unui car
au scos la iveală monede răspîndite pe distanţă de aproximativ doi metri. După cum ne-a
relatat Ovidiu Bodea, unul dintre cei trei copii care au descoperit comoara, fiecare şi-a umplut
pălăria cu bani. A doua zi, în acelaşi loc, şi-au umplut buzunarele încă 11 copii. Din tezaurul
împrăştiat astfel, doar nouă monede au ajuns în muzeul din Deva, iar cinci le-am achiziţionat
ulterior.
             Cel de-al doilea tezaur era compus din tetradrahme emise în provincia romană
Macedonia Prima, precum şi din imitaţii ale unor monede macedonene mai vechi. După cum
se ştie, în urma luptei de la Pydna, din 168 î.e.n., Macedonia a fost cucerită de romani şi
împărţită în patru subdiviziuni administrative cu o oarecare autonomie şi avînd dreptul de a
bate monedă. Cea mai importantă dintre ele a fost Macedonia Prima, cu capitala la
Amphipolis. În 148 î.e.n., romanii au anexat definitiv Macedonia, transformînd-o în provincie
romană. Monedele Macedoniei Prima au circulat în Dacia din a doua jumătate a secolului II
î.e.n. pînă la începutul veacului următor, aşa cum dovedesc cele peste 50 localităţi din
Transilvania şi Muntenia unde s-au descoperit asemenea monede.
             Luînd în discuţie primul tezaur de la Cugir, marele Învăţat Vasile Parvan presupunea
că aici existase un centru metalurgic dacic, ca şi la Sibişel şi Grădiştea Muncelului, unde, de
asemenea, se descoperiseră tezaure monetare. Alţi cercetători, fără să fi întreprins însă o
cercetare sistematică, au opinat că pe dealul „Cetate" de la Cugir ar fi existat o aşezare
fortificată din epoca bronzului sau din epoca La Tene. Toate ipotezele aveau la bază doar
descoperiri întîmplătoare şi, uneori, recunoaşteri de suprafaţă. Pentru a se vedea în ce măsură
toponimicul „Cetate" se justifică, erau necesare săpături arheologice sistematice. La începutul
lunii septembrie 1977, s-a încheiat prima campanie de acest fel pe dealul „Cetate" de la Cugir
— cercetări efectuate de un colectiv format din arheologi de la Institutul de istorie şi
arheologie din Cluj-Napoca, Muzeul Banatului din Timişoara şi Muzeul Unirii din Alba
Iulia, la care s-au adăugat studenţi de la Universităţile din Cluj-Napoca şi Timişoara.
             De-a latul platoului superior, s-a executat o secţiune de 95 m care permite concluzii
deosebit de interesante. Astfel, atît platoul superior, cît şi terasele ce-1 înconjură sînt
artificiale: iniţial de forma unui vîrf de con, dealul a fost tăiat şi terasat de daci, în urmă cu
milenii. De-a latul platoului superior (care măsoară peste 150 m lungime şi 60-80 m lăţime) s-
au adăugat două terase, ajungindu-se, astfel, la peste 200 m în lăţime. Afară de latura de sud-
est, păzită de o prăpastie adîncă, tot acest teritoriu era înconjurat de fortificaţii.
             Primii locuitori ai dealului au fost purtătorii culturii Wietenberg, din perioada
mijlocie şi tîrzie a epocii bronzului (sec. XVII-XIII î.e.n.). Urmele lor de locuire s-au
descoperit numai pe cele două pante. Tot aici s-au găsit vestigii dacice de la sfîrşitul primei
epoci a fierului (Hallstatt) — sec. V-IV î.e.n. Dacii au amenajat platoul superior şi terasele
mai tîrziu, în sec. III-II î.e.n., cînd la marginea acestuia a fost înălţat un puternic val de
apărare, durat din pămînt şi piatră locală şi placat pe dinăuntru cu piatră de rîu. În spatele
acestui val s-au descoperit locuinţe care — în împrejurări necunoscute — au căzut pradă unui
violent incendiu.

             În faza de apogeu a civilizaţiei dacice (sec-I î.e.n.-I e.n.), vechiul val de apărare a fost
înlocuit cu unul nou, mult mai puternic, care a acoperit pe cel vechi, împreună cu locuinţele
din imediata lui apropiere. Sistemul de apărare a fost întărit cu un puternic zid din bolovani de
rîu enormi, tencuiţi cu pămînt. Şi în spatele acestui val, s-au găsit locuinţe. În centrul platoului
se află urmele unor stîlpi de lemn, de mari dimensiuni, aparţinind unor clădiri ale căror
contururi şi semnificaţii urmează să fie precizate în viitoarele campanii de săpături.
             În secţiunea făcută am depistat 14 locuinţe din diferite perioade de locuire a cetăţii.
Toate conţineau un abundent material arheologic. Reprezentată printr-o gamă foarte largă de
forme şi ornamente, ceramica are o contribuţie esenţială la îmbogăţirea repertoriului ceramicii
daco-getice, mai cu seamă că s-au putut face înregistrări stratigrafice precise, stratul de
cultură dacic măsurind, în unele zone, aproape doi metri grosime. S-a găsit atît ceramică
lucrată cu mîna, din speciile de lux sau comună, cît şi din cea confecţionată la roată. Se
remarcă, îndeosebi, numărul mare al vaselor cu picior înalt, de tip fructieră, lucrate cu mina şi
avînd un lustru de aspect metalic. Pe lîngă produsele autohtone au fost descoperite vase
greceşti şi romane, precum şi podoabe de factură celtică (brăţări de sticlă colorată sau pinteni
de fier). Toate aceste mărfuri de import — ca şi monedele celor două tezaure — dovedesc că
ne găsim în faţa unei aşezări importante, avînd multiple legături comerciale cu exteriorul.
             O pilă mare de fier, descoperită pe o vatră cu multa cenuşă şi cărbune, denotă
existenţa unui atelier de fierărie. Merită menţionat faptul că vatra aparţine unui nivel de
locuire din sec. III-II î.e.n. Metalurgia fierului se vădeşte şi în zgura acestui metal, întîlnită
într-un alt edificiu. Vasile Parvan a intuit perfect că la Cugir a existat un centru dacic de
prelucrare a fierului.
             Atît zidul de piatră, cit şi cele două valuri de pămînt dezvăluie şi un alt caracter al
marii aşezări dacice de la Cugir — cel militar. Excelenta poziţie strategică şi fortificaţia
naturală au determinat alegerea locului încă din epoca bronzului, iar lucrările de amenajare
din perioada dacică au reclamat, desigur, o importantă cantitate de muncă.
             Aşezarea dacică de la Cugir se dovedeşte a fi una dintre cele mai vechi din spaţiul
intracarpatic al ţării noastre, puţind fi comparată cu marea aşezare de la Poiana, în Valea
Siretului (jud. Galaţi). Şi mai asemănătoare e Bîtca Doamnei, de pe teritoriul oraşului Piatra
Neamţ, şi ea situată pe un pisc izolat, şi, la rindul ei, dotată cu fortificaţii naturale şi întărită cu
valuri de pămînt şi ziduri de piatră. Astfel de ziduri se întîlnesc şi la alte cetăţi dacice din
Transilvania, de pildă la Covasna, Ghindari (jud. Mureş), Racu (comuna Sicilieni, (jud.
Harghita), Sărăţel sau Zetea etc. Dimensiunile fortificaţiei şi bogăţia vestigiilor ne
îndreptăţesc să afirmăm că la Cugir se afla un important centru economic, politic şi militar,
locuit, probabil, încă din sec. V-IV î.e.n. şi fiinţînd neîntrerupt, mereu mai prosper, pînă la
cucerirea romană, cînd a fost distrus, ca toate celelalte fortificaţii dacice din Transilvania.
După toate probabilităţile, avem de-a face cu o dava, aşa cum o numeau dacii, sau cu un
„strălucit polis" al Daciei, aşa cum nota Îndreptarul geografic al lui Ptolemeu. Geograful din
Alexandria a folosit în sec. II e.n. izvoare mai vechi, unele anterioare cuceririi Daciei. Printre
cele 8 000 localităţi cu coordonate calculate de Ptolemeu, în jur de 40 de „oraşe" sînt în
Dacia.
             Aproximativ pe linia Mureşului, de la vest spre est şi de la nord la sud, Îndreptarul
geografic menţionează Ziridava, Singidava şi Apulum. Ultimul este binecunoscutul centru
economic şi militar, sediu permanent al Legiunii XIII Gemina pe toată durata stăpînirii
romane, identificat cu certitudine absolută pe teritoriul Alba Iuliei. Ziridava, cel mai vestic
dintre polis-urile Daciei, corespunde — fireşte, în limitele legitime ale probabilităţii —
staţiunii „Şanţul Mare", din comuna Pecica (jud. Arad): săpăturile de amploare pe care le-am
efectuat aici (1960-1964) au dus la descoperirea unui important centru economic, politic,
religios şi militar dacic — o veritabilă dava. Dar Singidava? La sfîrşitul secolului trecut se
presupunea că ea s-ar fi aflat lîngă, Mureş, pe teritoriul comunei Veţel: însă aici a fost
localitatea romană Micia. Ulterior, unii cercetători au plasat Singidava între Săvîrşin şi
Lipova, alţii în cuprinsul oraşului Deva. Descoperirile arheologice din ultimele trei decenii au
generat două ipoteze: prima se referă tot la Deva, a doua se identifică cu aşezarea dacică de pe
dealul Măgura din hotarul comunei Brănişca (jud. Hunedoara), care datează din sec. I î.e.n.-I
e.n. Din coordonatele geografice calculate de Ptolemeu (ce-i drept, adesea eronate), reiese că
Singidava se afla în apropiere de Apulum şi la mare distanţă de Ziridava. Temei pentru a
presupune, fireşte ipotetic, că recent descoperita aşezare dacica de la Cugir poate fi
identificată cu Singidava, corespunzînd prin toate elementele sale unui vechi şi important
centru dacic.

             Chiar dacă. această identificare rămîne ipotetică, desubit de importanta este
descoperirea unei mari şi bogate aşezări dacice fortificate, de tip dava, pe dealul «Cetate" de
la Cugir, a cărei locuire a început foarte de timpuriu (sec, V-1V î.e.n.) şi a durat pînă la
cucerirea romană.
             Se mai cuvine amintit faptul că dava de la Cugir se găseşte în apropierea complexului
de cetăţi, avînd în centru cetatea cea mare de la Grădiştea Muncelului. Subliniem însă că
există numeroase deosebiri faţă de complexul amintit.
Cetatea de la Cugir este cu siguranţă mult mai veche. Zidurile sînt construite în cu totul altă
tehnică. Însuşi caracterul aşezărilor diferă. Cetăţile din complexul Orăştiei aveau rol
eminamente militar şi serveau ca reşedinţe princiare (de aceea şi dimensiunile lor reduse). În
vreme ce la Cugir a existat o dava îndelung şi intens locuită. Rostul său era în primul rînd
economic, politic, administrativ şi numai în al doilea rînd militar.
             Nu negăm existenţa unor legături între Cugir şi complexul Orâştiei. S-ar putea ca, pe
vremea marelui rege Burebista cînd s-a înălţat întregul complex, să nu se mai fi construit aici
o cetate nouă, cu ziduri de piatră de tip murus dacicus, pentru simplul motiv că la Cugir
cetatea mai veche era capabilă să oprească duşmanul pe văile Rîului Mare şi Rîului Mic. 
Problema legăturilor între Cugir şi complexul Orăştiei îşi va găsi, nădăjduim, rezolvarea după
dezvelirea totală a cetăţii descoperite.

             În orice caz, toponimicul, transmis din moşi-stramoşi, din generaţie în generaţie, n-a
fost întîmplător; pe dealul „Cetate" de la Cugir a existat, cu adevărat, o importantă aşezare
dacică. Perpetuarea unui asemenea toponimic n-a putut fi făcută decît de către descendenţii
direcţi ai acelora care o ridicaseră, mai cu seamă că zidurile ei n-au stat în picioare decît pînă
în anul 106 e.n., cînd cetatea a fost cucerită de romani. După această dată nu se mai constată
vreo locuire pe acest deal. Ruinele au fost acoperite de pămînţ, iar locul s-a transformat în
păşune. Oamenii au fost siliţi, de autorităţile romane, să se mute în vale, cam în perimetrul
actualului oraş. Ei au păstrat însă şi au transmis din generaţie în generaţie amintirea cetăţii şi a
locului ei. Deosebit de semnificativ este şi faptul că toponimicul s-a păstrat în forma sa latină
(civitas-civitatis = cetate). Pe de o parte, acest fapt înseamnă că urmaşii locuitorilor cetăţii de
odinioară, chiar dacă au fost nevoiţi să părăsească vechea cetate, au rămas în imediata ei
apropiere. Pe de altă parte, dacă zidurile sau fortificaţiile ar fi fost vizibile, fie şi sub formă de
ruine, la începutul feudalismului, ele ar fi primit probabil un nume de origine slavă:
„grădişte", „silişte" etc, aşa cum s-a întîtmplat cu Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau cu
Grădiştea Muncelului (Sarmizegetusa Regia).
             În cazul Cugirului, păstrarea toponimicului dovedeşte că vestigiile cetăţii dacice
dispăruseră cu desâvîrşire, perpetuîndu-se peste milenii doar amintirea ei. Satul romanesc care
a luat naştere din comunitatea daco-romană a rămas pe loc şi după retragerea autorităţilor
romane, înfruntînd nenumăratele vicisitudini cauzate de perioada migraţiei popoarelor. În
izvoarele istorice, el a apărut destul de tîrziu. Prima menţionare în hrisoavele vremii,
cunoscută astăzi, datează din anul 1493. Ea se referă la refuzul ţăranilor romani din satul
Cugir (vitta Kudzyr) de a plăti contribuţia pe care le-o impunea patriciatul săsesc din scaunul
Orăştiei. Perpetuarea toponimicului „cetate" — un loc pe care numai oamenii acestui pămînţ
puteau să-l ştie — este încă o dovadă a vieţuirii lor neîntrerupte pe aceste locuri.
 “Contemporanul”, nr. 15 (1692), 13 aprilie, 1979

Identificarea celebrei Singidava ?

 Ion Horaţiu Crişan

Un toponimic transmis din generaţie în generaţie denumeşte una dintre înălţimile din apropierea
Cugirului – “Cetate”. Investigaţiile arheologice în curs de desfăşurare oferă o impresionantă
confirmare acestui toponimic şi, în acelaşi timp, relevă, aproape cert, încă una dintre “strălucitele
polisuri” sau dava, cum le numeau locuitorii Daciei, la care se referă “Îndreptarul geografic” al
lui Ptolemeu. Despre aceste noi dezvăluiri ale unei istorii milenare ne relatează cunoscutul
arheolog Ion Horaţiu Crişan.

La suprafaţă nu se vedeau urmele vreunei fortificaţii, şi totuşi dealul acesta din judeţul
Alba, care străjuieşte oraşul Cugir, era denumit dintotdeauna de localnici “Cetate”. În
decursul vremurilor aici s-au făcut câteva descoperiri întâmplătoare ce trădau existenţa unei
importante aşezări străvechi. Astfel, în anul 1868 s-a găsit un tezaur de monede dacice de
argint care a conţinut circa 2000 de piese. În primăvara anului 1955, în urma unor ploi
torenţiale, a fost descoperit pe versantul de vest al “Cetăţii” al doilea tezaur, însumând câteva
sute de tetradrahme de argint emise de Macedonia Prima, precum şi monede dacice imitate
după cele macedonene mai vechi ale lui Alexandru al II-lea.

Se readuceau astfel în actualitate câteva ipoteze mai vechi ale istoricilor. Marele nostru
învăţat Vasile Pârvan, de pildă, presupunea că la Cugir a existat un centru metalurgic dacic la
fel ca şi Sibişel şi Grădiştea de Munte, iar alţi cercetători considerau că pe dealul “Cetate” de
la Cugir ar fi existat o aşezare fortificată din epoca bronzului sau din epoca La Tène.

Abia primele săpături sistematice, efectuate de un colectiv format din arheologi de la

Institutul de istorie şi arheologie din Cluj-Napoca, Muzeul Banatului din Timişoara şi Muzeul
Unirii de la Alba Iulia, la care s-au adăugat studenţi de la universităţile din Cluj-Napoca şi
Timişoara, întreprinse în anii 1977-1978, cercetări aflate încă la început, ne-au oferit câteva
certitudini. S-a putut stabili, bunăoară, că platoul superior al dealului şi terasele ce-l
înconjoară sunt artificiale, dealul iniţial, de forma unui vârf de con, alcătuit din micaşist, fiind
tăiat şi terasat. S-a stabilit, de asemenea, că primii locuitori ai dealului “Cetate”, ale căror
urme de locuire s-au descoperit numai pe pante, au fost purtătorii culturii Sighişoara-
Wietenberg din perioada mijlocie şi târzie a epocii bronzului (secolele XVII-XIII î.e.n.). Tot
în zona pantelor s-au găsit vestigii dacice de locuire de la sfârşitul primei epoci a fierului (sec.
V-IV î.e.n.), ceea ce dovedeşte că amenajarea platoului şi a teraselor s-a făcut mai târziu,
adică în secolele III-II î.e.n., când la marginea platoului superior a fost înălţat un puternic val
de apărare durat din pământ şi piatră.

În faza de apogeu a civilizaţiei dacice, începând de la sfârşitul secolului al II-lea, s-a

definitivat amenajarea platoului superior şi a teraselor, iar vechiul val de apărare a fost
înlocuit cu unul nou, mult mai puternic, întărit cu un masiv zid de piatră făcut din enormi
bolovani de râu uniţi cu pământ, zid pentru amplasarea căruia s-a săpat în stâncă un pat lat de
peste 3 metri, consolidarea făcându-se prin puternici contraforţi din stânca păstrată.

În spatele noului val de pământ şi a zidurilor de piatră, pe platoul superior, au fost

descoperite numeroase locuinţe aparţinând diferitelor perioade; s-a găsit un abundent material
arheologic alcătuit din ceramică, podoabe, unelte etc. Ceramica este reprezentată printr-o
gamă foarte largă de forme şi ornamente, contribuind în mod esenţial la îmbogăţirea
cunoştinţelor actuale cu privire la repertoriul ceramicii daco-getice. Este prezentă atât
ceramica lucrată cu mâna, din specia de lux sau comună, cât şi cea confecţionată cu roata. La
produsele autohtone trebuie adăugate vase greceşti (elenistice) şi romane, precum şi
podoabele de factură celtică, cum sunt brăţările de sticlă colorată sau pintenii de fier. Toate
aceste mărfuri de import dovedesc – pe lângă multiplele legături comerciale întreţinute de
societatea daco-getică pentru care ne stau mărturie şi monedele străine ce făceau parte din
cele două tezaure – faptul că ne găsim în faţa unui centru economic de seamă. O vatră de foc,
pe suprafaţa căreia s-a găsit o pilă mare de fier, şi zgura de fier descoperită în cadrul unui alt
edificiu, degajat şi el doar în mică parte, pledează pentru stadiul de civilizaţie al metalurgiei
fierului. Iată deci că Vasile Pârvan intuise perfect faptul că la Cugir a existat un centru dacic
de prelucrare a fierului, despre care, cu siguranţă, săpăturile viitoare vor aduce noi precizări.

Dealul pe care s-a ridicat cetatea are o excelentă poziţie strategică şi o bună fortificare
naturală, fapt care a determinat alegerea lui încă din epoca bronzului. În perioada dacică au
fost întreprinse, după cum s-a văzut, uriaşe lucrări de amenajare care reclamau o enormă
cantitate de muncă. Dimensiunile fortificaţiei dacice şi bogăţia vestigiilor arheologice
descoperite la Cugir ne îndreptăţesc să afirmăm că ne găsim în prezenţa unui centru
economic, politic şi militar a cărui locuire începe în secolul V-IV î.e.n. şi va dura neîntrerupt,
cunoscând o prosperitate din ce în ce mai sporită, până la cucerirea romană, când va fi distrus
ca şi toate celelalte fortificaţii dacice din Transilvania. Este vorba deci, aproape cert, de unul
dintre “strălucitele polis-uri” ale Daciei notate în Îndreptarul geografic al lui Ptolemeu, pe
care dacii le numeau în limba lor dava. După cum se ştie, marele geograf al antichităţii a trăit
în secolul II e.n., dar a folosit izvoare mai vechi, unele anterioare înglobării unei părţi din
Dacia între hotarele imperiului roman. Este de asemenea cunoscut că lucrarea sa, deşi a
reprezentat un mare progres pentru ştiinţa vremii, cuprinde calcule greşite de longitudine şi
latitudine privind identificarea unor localităţi. Să reţinem că, aproximativ pe linia Mureşului,
Ptolemeu menţionează alături de localităţile Ziridava şi Apulum, Singidava, despre care s-a
presupus că ar fi fost la Veţel, pe dealul “Măgura” dintre localităţile Bretea Mureşană şi
Brănişca din judeţul Hunedoara, sau pe locul de azi al oraşului Deva. Dacă luăm în
considerare indicaţiile ptolemeice că Singidava se afla nu departe de Apulum (Alba Iulia) şi la
mare distanţă de Ziridava (Pecica), putem presupune, în mod întemeiat, că ea este recent
descoperita aşezare de la Cugir, ea corespunzând, mai mult decât oricare dintre localităţile
amintite anterior, coordonatelor esenţiale de identificare. De altfel, dava dacică de la Cugir se
găseşte în imediata apropiere a complexului de cetăţi dacice ce avea în centru Grădiştea de
Munte, până la care, în linie dreaptă, sunt doar aproximativ 30 km.

Iată deci că toponimicul dealul “Cetăţii”, transmis din moşi-strămoşi, n-a fost
întâmplător. Perpetuarea unui asemenea toponimic n-a putut fi făcută decât de către
descendenţi ai acelora care ridicaseră vechea cetate dacică, cu atât mai mult cu cât după anul
106 e.n., când cetatea a fost cucerită şi distrusă de romani, nu se mai constată vreo locuire pe
acest deal, iar ruinele au fost acoperite de pământ. Falnica cetate de odinioară n-a dispărut
însă din amintirea urmaşilor, care au denumit dealul în continuare şi-l numesc şi astăzi
“Cetate”.

Articol aparut in ziarul “Ardealul”

 Singidava - Cugir, paşi milenari în istorie

 

Mihai Blăjan

 Oraşul Cugir, situat la marginea sud-vestică a judeţului Alba, este unul din centrele
industriale importante ale Transilvaniei. Aşezat într-o regiune propice apariţiei şi dezvoltării
aşezărilor umane, vatra şi împrejurimile sale au fost locuite încă din epoca bronzului. De pe
teritoriul oraşului provine un celt din bronz, iar pe hotarul vestic (“Cetate”) s-au identificat
locuinţe şi ceramică din cultura Wietenberg.

Din anii 1150-1100 î.e.n. datează cele trei oale de lut şi depozitul compus din 130
obiecte de bronz şi 24 verigi din aur, descoperit (1973) într-o groapă săpată la 3 m adâncime,
în punctul “Pârâul Gruiului”. Alte resturi de locuinţe din secolele VI-V î.e.n. provin de pe
“Cetate”.
 Unul din punctele cele mai des citate în literatura arheologică este Dealul “cetate”. Încă
din 1868 pe acest loc s-a descoperit un tezaur compus din câteva sute sau mii de monede de
argint. Unele piese au ajuns în colecţii particulare, altele se păstrează în patrimoniul muzeelor
din Budapesta şi Viena. Tezaurul depus într-un vas de lut cuprindea monede imitate după
tetradrahmele regelui Macedoniei, Filip al II-lea, şi tetradrahme thasiene. Din acelaşi loc s-au
mai recuperat, în anul 1937, fragmente ceramice cenuşii şi două monede de argint de la
Domiţian (81-96). Şirul descoperirilor monetare continuă cu tezaurul ieşit la iveală în anul
1955, la poalele nord-vestice ale dealului. Din depozitul monetar păstrat într-un vas de lut,
Muzeul din Deva a mai achiziţionat doar opt tetradrahme ale Macedoniei Prima şi o monedă
imitată după tetradrahmele regelui Filip al II-lea.

Impresionaţi de importanţa excepţională a descoperirilor numismatice, arheologii I. H.

Crişan (Cluj-Napoca) şi V. Moga (Alba Iulia) au întreprins, în 1977, primele săpături
arheologice. Desfăşurate de-a lungul mai multor ani, cercetările au constatat că o parte din
aşezarea Wietenberg a fost distrusă în epoca dacică de o impresionantă fortificaţie înconjurată
cu valuri de pământ şi un zid din blocuri de piatră.

Investigarea meticuloasă a cetăţii a surprins un nivel de locuire mai vechi (sec. III-II
î.e.n.) şi altul din sec. I î.e.n.. S-au dezvelit locuinţe de suprafaţă, bordeie, gropi menajere,
unelte, ceramică şi obiecte de podoabă.

Pe versantul sud-vestic al dealului s-au cercetat patru tumuli. Unul din ei este un
mormânt “princiar” de incineraţie. Inventarul său funerar conţinea oasele incinerate ale unui
bărbat matur şi a trei cai, un coif, o armură din zale, un scut, o sabie lungă, un pumnal şi o
lance, toate din fier; piese de podoabă din argint şi aur şi anexele din bronz ale unui car de
luptă. Alături de resturile cinerare aşezate în groapa sepulcrală s-a mai depus o situlă de bronz
şi o fructieră din lut nears. Mormântul a fost atribuit unui nobil războinic dac din sec. I î.e.n.

Întinderea mare, elementele de construcţie şi sistemul de fortificare al aşezării, bogăţia

tumulilor şi varietatea materialului arheologic au oferit autorilor cercetărilor argumente
trainice pentru identificarea ipotetică a davei de pe “Cetate” cu localitatea antică Singidava,
menţionată în Geographia sa de Claudiu Ptolemeu (90-168).

Din aşezarea feudală timpurie (sec. VIII e.n.) se păstrează o oală ornată cu benzi de
striuri orizontale şi ondulate, descoperită în prima jumătate a secolului nostru. Evului mediu
(sec. XIII-XIV) îi aparţin resturile turnului de lemn identificate în colţul sud-vestic al
Dealului “cetate”.

Aşadar, descoperirile arheologice efectuate din a doua jumătate a veacului al XIX-lea

argumentează locuirea intensă a regiunii Cugir încă din mileniile II-I î.e.n. până la începutul
sec. II e.n., de către populaţia traco-dacică. În evul mediu dezvoltat, colectivitatea românească
din vatra localităţii utiliza amenajările ridicate peste ruinele antice ale vârfului “Cetate” la
supravegherea văii Cugirului. Localitatea “Kudzyr” menţionată în actele cancelariei
maghiare abia în 1493 sub aceeaşi denumire (germ. Kudsir, Kuschir; magh. Kudzsir),
împlineşte în acest an 500 ani de la prima sa atestare documentară.

Bibliografie suplimentara:

I. H. Crisan, "Cetatea" a invins mileniile, in Magazin istoric, anul XI, nr. 11 (128), nov.
1977, p. 3-5;

Octavian Floca, Singidava, in Sargetia, XIII, 1977, p. 171-181.

http://www.enciclopedia-dacica.ro/dave/singidava.htm