Amintirile copiilor

Jane Ellis Statton si Bobbie Wilborn

Importanta amintirilor din mica copilarie a fost un subiect de interes general pentru intreaga
literatura de specialitate timp de un secol. De la prima colectare de amintiri din copilarie a lui Miles
(1893) si primul studiu empiric despre aceste amintiri al lui Henris (1898), au aparut doua pozitii
opuse in literatura: un punct de vedere psihanalitic si un punct de vedere adlerian.
Din punct de vedere psihanalitic, Freud (1950) sustinea ca, continutul manifest al acestor amintiri
era o oglindire irelevanta, folosita pentru a ascunde de constient continutul latent semnificativ.
Un punct de vedere total opus a fost exprimat de Adler; referindu-se la „primele amintiri”, Adler
(1927) considera ca, continutul manifest al acestora era semnificativ in sine si servea la dezvaluirea
stilului de viata al individului sau a abordarilor caracteristice a problemelor vietii. Pentru Adler, aceste
amintiri ofereau o metoda eficienta de implementare a evaluarii umaniste a unei persoane, dintr-o
perspectiva subiectiva, fenomenologica (Kopp si Der, 1979).
Concomitent cu concentrarea holistica asupra constantei personalitatii, modelul adlerian
conceptualizeaza primele amintiri ca fiind constructii al caror scop este ilustrarea atitudinii prezente
fundamentale a individului vis-a-vis de sine, altii si de viata in general (Gushurst, 1971).
Astfel, primele amintiri, ca si parte esentiala a vietii, reprezinta o contributie de neegalat la
intelegerea teleoanalitica a realitatii subiective prezente a individului.
Un corolar crucial al acestor relatii dintre primele amintiri si stilul de viata este ideea ca in timpul
consilierii, diferite amintiri pot fi readuse la viata, sau aceeasi amintire poate avea diferite interpretari
(Drekurs, 1967).
Deoarece aceste amintiri sunt in acord cu cadrul de referinta al individului, schimbarile majore din
viata sunt reflectate intr-un set de noi amintiri, care descopera un stil de viata mai adaptativ sau
modificari ale unor atitudini incorsetate, anterioare consilierii (Ackerknecht, 1979). Asadar, consilierul
adlerian va aduna amintiri vechi pentru a nota progresul terapeutic, schimbari de atitudine ale
clientului sau procese subtile care nu au fost evidente anterior (Mosak, 1958).
Desi adlerienii au militat pentru utilizarea acestor amintiri in consiliere, exista insuficiente dovezi
in literatura disponibila care sa confirme utilizarea acestora in consilierea copiilor. Oricum, Adler nu a
restrictionat utilizarea lor. Conform convingerii sale ca folosirea primelor amintiri este una din cele
mai importante descoperiri ale psihologiei individuale, Adler (1931) a afirmat ca nu va „investiga
niciodata o personalitate, fara a solicita cele mai vechi amintiri” (pag. 75).
In acord cu pozitia teoretica adleriana cum ca stilul de viata se stabileste la varsta de aproximativ 5
ani, perioada copilariei este varsta propice pentru ca un consilier adlerian sa poata ajuta un copil sa fie
redirectionat. (Borden, 1973)
Astfel, primele amintiri, ca si cristalizare a atitudinii stilului de viata, reprezinta o sursa neglijata de
potential pentru consilierea adleriana, in masurarea progresului terapeutic al copiilor. Asadar, acest
studiu evalueaza diferentele dintre primele amintiri ale copiilor aflati in consiliere adleriana si cele ale
copiilor neconsiliati, cu scopul de a construi utilitatea clinica a acestor amintiri.
Folosind Manualul de Interpretare a continutului manifest al primelor amintiri Manaster –
Perryman (1974), a fost desfasurata o examinare a schimbarilor din cadrul a 7 categorii de amintiri
variabile.

Metoda
Subiectii. In grupul de tratament erau 9 copii implicati intr-o modalitate clinica de consiliere.
Grupul era format din 3 baieti si 6 fete, de la gradinita pana la cls. V, intre 5 si 12 ani inclusiv.
Subiectii din grupul de control erau 9 copii de scoala primara, care nu faceau consiliere. Acestia au
fost nominalizati de consilierul scolii, astfel incat corespundeau ca varsta si sex celor din grupul de
tratament, exceptand momentul cand o fetita de 7 ani din grup a renuntat la studiu si a fost inlocuita cu
un baietel de 7 ani.
Instrumente. Pentru analiza continutului primelor amintiri a fost utilizat Manualul Manaster –
Perryman (1974). Acesta contine 42 de variabile, impartite in 7 categorii:
a) caractere (persoane mentionate in cadrul amintirii)
b) teme (motive ale amintirii)
c) concentrarea pe detalii (atentia data detaliilor vizuale, auditive si motorii)
d) decorul (locatia amintirii)
e) activitate – pasivitate (subiectul initializeaza actiunea sau doar o urmeaza)
f) controlul intern – extern (subiectul accepta sau nu responsabilitatea actiunilor din amintire)
g) afectivitatea (sentimentul general despre amintire)
Pentru acest studiu s-au mai adaugat trei variabile in categoria (c): detaliile gustative, olfactive si
kinestezice, pentru a masura senzitivitatea lumii fenomenologice a copilului.
Manualul acorda un scor separat fiecarei variabile, indicand prezenta sau absenta sa in primele
amintiri. Este desemnata o valoare numerica de 1 pentru prezenta si 0 pentru absenta variabilelor.
Desi acest manual nu a fost utilizat la copii, s-a demonstrat ca este un instrument valid pentru restul
populatiei. Datorita utilitatii sale substantiale in analiza constinutului manifest al primelor amintiri,
acest instrument a fost considerat cel mai indicat pentru scopul acestui studiu.
Procedura. Subiectii din grupul de tratament s-au intalnit cu un consilier adlerian timp de 10
saptamani, cate o sedinta de 50 de minute pe saptamana. La nivel consultativ, consilierul se intalnea
cu parintii subiectului timp de 10 minute dupa fiecare sedinta cu copilul. Toti consilierii veau
minimum de 3 ani experienta in consilierea adleriana a copiilor.
Pentru a aduna primele amintiri, la fiecare interviu s-a utilizat o procedura standard, elaborata de
Kopp si Dinkmeyer (1975).
Fiecare interviu a fost inregistrat pe caseta audio si transcris apoi de investigator. Fiecarui subiect
si amintire le-a fost alocat un numar, transformat apoi intr-un sistem codat ce le includea pe ambele.
 Trei persoane au notat independent continutul amintirilor. Celor trei li s-au prezentat cate 36 de
amintiri in cadrul a trei intalniri saptamanale. Cele 108 amintiri reprezentau cate trei amintiri pre si
post consiliere de la cei 18 subiecti ai studiului.
Rezultate si discutii. Datele au fost analizate intr-o evaluare descriptiva a modificarilor amintirilor
copiilor consiliati in stil adlerian. Schimbarile au fost analizate din punct de vedere al cresterii (+) sau
scaderii (-) frecventei si transformate in procente.
Grupul de tratament a manifestat schimbari mai mari in continutul primelor amintiri comparativ cu
grupul de control. Au fost incluse exemple izolate pentru a demonstra ca primele amintiri pot
reprezenta indicii despre logica si realitatea subiectiva a copilului.
In categoria (a), „caractere, personaje”, schimbarile referitoare la „mama” (-16), „rude” (-14) si
„animale” (+22) au fost mai mari la grupul de tratament comparativ cu grupul de control: „mama” (-1),
„rude” (0) si „animale” (-2). Unul din scopurile consilierii adleriene este de a recunoaste
responsabilitatea pentru propriul comportament (Dinkmeyer si Sperry, 1979). Pe baza acestor
informatii s-a sugerat ca la copiii consiliati s-a dezvoltat un simt mai mare de auto-suficienta si
autonomie, asadar, primele amintiri includeau mai multe animale ca fiind reprezentative pentru
miscarea sociala a copiilor inafara familiei.
In timpul preinterviului, un subiect s-a concentrat pe amintirea mamei:
Cand eram bebelus si stateam in tarcul de joaca, trageam de o floare a mamei care atarna. Mama
mi-a spus: „Nu, nu!” si m-am oprit. Am fost suparata pentru ca-mi era teama ca o sa-mi cada in
cap.”
In timpul post interviului, acelasi subiect a schimbat amintirea cu una despre animale:
Cand aveam 4 ani imi amintesc ca in copac era un cuib cu pui de pasare. Eu si fratele meu am
vazut puiul cum a cazut si a murit. Am fost trista.
In ceea ce priveste frecventa personajelor mentionate in pre si post interviuri, grupul de tratament
si cel de control au mentionat „mama” de cele mai multe ori (48%).
Aceasta descoperire pare sa sustina accentuarea lui Adler (1956) a legaturii dintre mama si copil ca
factor ce influenteaza potentialul copilului. Aceste rezultate coincid cu observatiile lui Manaster si
Perryman (1979). Al doilea personaj ca si fercventa a fost „rudele” (33%), iar al treilea „tata” (29%).
Alti cercetatori (Plottke, 1949; Saunders si Norcross, 1988) au raportat descoperiri asemanatoare.
Manualul Manaster – Perryman nu mentioneaza in categoria „personaje” personajele imaginare. In
special in ceea ce-i priveste pe copii, Adler (1927) a afirmat ca „fanteziile copiilor sunt mereu
concentrate pe viitor; castelul dintre nori este scopul activitatii lor, o fictiune construita ca model
pentru activitatea reala” (pag. 56)
Probabil ca adaugarea unei variabile de genul „personaj imaginar sau din povesti” ar deriva in
aceasta lume speciala a copiilor. Rolul pe care il joaca imaginatia in amintirile copiilor este evidentiat
in urmatorul pasaj:
 Eram nerabdatoare ca urma sa vina Mos Craciun. Sti ce mi-a adus? Mi-a adus o coroana si o
bagheta si un sac de lovit.....Am fost putin trista pentru ca am primit doar trei lucruri.
Pe langa asta, instrumentul nu prevede includerea unor amintiri mai launtrice in care sa fie
mentionat doar subiectul. Probabil ca adaugarea unei variabile „doar sinele” va convinge copilul sa se
miste spre sau dinspre alte personaje. Lumea interna a copilului este evidenta in amintirea acestui
subiect:
Cand aveam 5 ani m-am trezit. Era intuneric afara. Eram singur acasa. Am fost speriat.
In categoria „temelor” schimbarile grupului de tratament au fost mai mari decat ale grupului de
control, in ceea ce priveste „pedeapsa” (-11 si -1); „faptele rele” (-13 si +1); si „atentia” (-6 si 0). Se
poate concluziona ca in urma consilierii s-a dezvoltat un interes mai mare pentru dezvoltarea sociala,
asadar amintirile primare reflecta teme mai putin ostile si egoiste. La un preinterviu, un subiect
ilustreaza tema pedepsei:
Cand tata m-a palmuit, mi-a spus sa tac si am tacut. Apoi m-am dus la mine in camera si m-am
pus in pat. Am fost trist.
O amintire primara post interviu, a aceluiasi subiect, ilustreaza maiestria si nu pedeapsa:
Cand aveam 4 ani am incercat sa inot. M-a bagat sub apa....Apoi am iesit si mi-am sters ochii
pentru a putea vedea din nou.
In ceea ce priveste frecventa temelor mentionate la pre si post interviuri, grupul de tratemnt si cel
de control au mentionat tema „bolii/ranirii” mai frecvent decat celelalte (23%). Descoperirea nu este
surprinzatoare in lumina altor studii (Hyer, Woods & Boudewyns, 1989; Kihlstom & Harackiewicz,
1982; Pattie & Cornett, 1952; Saunders & Norcross, 1988), care sustin ideea ca amintirile primare
traumatizante nu sunt nici neobisnuite, nici simptome ale unor boli.
A fost inregistrat si un procent mare (33%) de „alte teme”. Deoarece teme ca „pierderi” au fost
incadrate in categoria „alte teme” la pre si post interviuri, informatiile au indicat ca, categoria
aditionala a „pierderii” poate fi adaugata la variabila „moarte”. Aceste pierderi pot fi resimtite datorita
unui deces, a unui divort, abandon sau chiar pierderea animalului preferat, dupa cum a fost descris de
urmatorul subiect:
Cand aveam 3 ani si eram la bunicii mei...una dintre vaci a scapat si a fugit. Am mers pe pasune,
cu cainele, cautand vaca, dar n-am gasit-o. Nu m-am simtit bine.
In ceea ce priveste frecventa „atentiei pentru detalii” a categoriilor mentionate in pre si post
interviuri, cel mai frecvent raspuns la ambele grupuri a fost legat de variabila detaliillor „vizuale”
(16%). Acest fapt sustine afirmatiile lui Adler (1927) conform carora „lumea vizuala cu preponderenta
se impune atentiei fiecarei fiinte umane” (pag 48).
Alte variabile de ordin senzorial care au fost mentionate: auditive, gustative, olfactive si
kinestezice. Aceasta categorie reprezinta doar 36% din totalul categoriilor existente in amintirile
primare si poate parea nevaloroasa. Probabil ca evaluatorii ar trebui sa fie incurajati sa permita
interferente si nu doar o interpretare stricta a inregistrarilor, cu mentionarea specifica a modalitatilor
senzoriale. Amintirea urmatorului subiect ilustreaza contrastul dintre o interpretare stricta si una mai
putin stricta:
Trebuia sa merg la bunica pentru ca mama urma sa nasca. Eram nerabdator sa vad bebelusul.
Cand m-am intors, l-am luat in brate, l-am sarutat si l-am hranit. Eram fericit.
O interpretare stricta ar considera ca, categoria „atentie pentru detalii” lipseste cu desavarsire,
deoarece nu apare nicio variabila. Cu toate acestea, interferentele pot fi resimtie in continutul vizual
(„sa-l vad”), gustativ („sa-l hranesc”) si kinestezic („sa-l tin”, „sa-l sarut”).
In categoria „decor”, schimbarile de localizare („in casa”, „afara”) au fost mai mari pentru grupul
de tratament (valori absolute pentru 19) decat pentru cel de control (valori absolute pentru 14).
Informatiile pareau sa sustina presupunerea ca mediile casnice sunt mult mai accentuate pentru copii
dupa consiliere, indicand schimbari de atitudine privind relatiile familiale.
In ceea ce priveste frecventa decorurilor mentionate in pre si post interviuri, cel mai prevalent a
fost „in casa” (27%) pentru ambele grupuri. Rezultate similare au obtinut si Saunders & Norcross
(1988), ale caror studii au indicat ca decorurile mentionate in amintirile primare erau predominant
medii casnice. Asa cum familia este recunoscuta ca fiind prima realitate sociala a copilului si influenta
primara asupra dezvoltarii personalitatii, nu este surprinzator ca, „casa” este reprezentativa pentru
ambianta sociala a copilului.
Informatiile au scos la iveala un numar disproportionat de decorului „neclare”. Evaluatorii au
marcat frecvent ca „neclar” una sau mai multe variabile de care nu erau siguri.
Variabilele pentru „alte decoruri” au evidentiat decoruri care nu se potriveau protocolului de
interpretare: „gradinita”, „parcuri”, „parcuri de distractii”, „circ”, „magazin de jucarii” si „biserica”.
Intr-o modificare a manualului Manaster – Perryman, „gradinita” este adaugata la „scoala” pentru a
categoriza mediul de lucru al copilului. O noua categorie ar fi trebuit sa fie creata pentru a reflecta
perceptia copilului asupra distractiei, in locul „calatoriilor” (0&). Variabile suplimentare pentru
cercetarile ulterioare se pot referi la „magazinele din comunitate” si „locuri de joaca”.
In categoria „activ – pasiv”, schimbarile care se refera la implicarea „activa” sunt mai mari la
grupul de tratament (+11), fata de grupul de control (-5). Acest rezultat este comparativ cu studiul de
caz al lui Eckstein (1976), conform caruia amintirile primare reflecta mai multa activitate in urma
consilierii. Probabil ca activitatea reflecta mai muta initiativa in urmarirea scopurilor dupa consiliere
eficienta. La preinterviu, un subiect relateaza o amintire primara pasiva:
Am fost la pescuit cu tata si cu unchiul meu. Ei pescuiau, iar firul unchiului meu s-a agatat intr-o
creanga din apa. A tras tare de undita si carligul a zburat si mi s-a infipt in cap....Am asteptat ca ei sa
mi-l scoata.
La post interviu, aceeasi amintire este relatata cu o interpretare diferita, mult mai activa:
Am mers la pescuit cand aveam vreo 5 ani...Am prins un peste...si unchiului meu i s-a agatat
carligul intr-o creanga din apa si l-a tras si mi s-a infipt in cap.....Mi l-am scos....
 In categoria „control intern – extern”, schimbarile referitoare la locul/pozitia interna a controlului
au fost mai mari la grupul de tratament (+9) fata de grupul de control (-4). Asemanatoare rezultatelor
studiului lui Borden (1982), informatiile sugereaza ca, consilierea incurajeaza responsabilitatea fata de
sine. La preinterviu, acest subiet se disociaza fata de orice consecinta:
Veneam de la scoala si eram pe aleea din fata casei. M-am aplecat si un caine a venit si m-a
trantit. M-a lovit. Fratele meu a venit si tot ce a facut a fost sa ma traga de maini pe alee....Nu mi-a
placut.
La post interviu, acealsi subiect accepta responsabilitatea pentru ceea ce se intampla:
Eram in cls II, in prima zi de scoala. Nu cunosteam pe nimeni. Toti aveau prieteni si eu imi
doream sa am un prieten. M-am dus la o fata sa ma joc cu ea. Acum suntem prieteni foarte buni.
In categoria „emotii”, schimbarile referitoare la emotiile pozitive au fost mai mari pentru grupul de
control (+12), fata de grupul de tratament (+5). Cu toate acestea, grupul de tratament a dat dovada de
mai multe emotii pozitive in post interviu (53%) fata de preinterviu (41%). Aceste informatii coincid
cu descoperirele lui Eikstein (1976) conform carora cea mai semnificativa dezvoltare dupa consiliere a
fost reflectata pe scala „depresie – veselie”. Un sexemplu de schimbare de afect in amintirea primara
de la pre la post interviu, este ilustrat in relatarea urmatorului subiect:
Am avut un vis urat cand aveam 1 an. Mama aparea in vis. M-am lovit de o masa si m-am lovit la
cap. Inainte de asta, m-am lovit la genunchi. Mi-am facut o vanataie.....Ma-am simtit rau.
In post interviu, acelasi subiect isi aminteste:
Cand eram mic, fugeam prin casa. Mama a auzit o troznitura puternica si a stiut ca am cazut in
cap. M-a dus la spital si mi-au pus mai multe copci. Eram fericit ca aratam caraghis si m-am simtit
mai bine.
In privinta frecventei emotiilor mentionate in pre si post interviuri, interviurile au relevat mai multe
emotii negative (56%) pentru ambele grupuri, fata de cele pozitive (42%) sau neutre (2%). Din punct
de vedere clinic, aceste rezultate subliniaza faptul ca amintirile neplacute sunt destul de frecvente.
Pe baza acestor descoperiri putem concluziona ca amintirile primare ale copiilor se schimba si sunt
o sursa valida de potential in masurarea perceptiei tematice si a progresului terapeutic in consiliere.
In lumina rezultatelor acestui studiu este recomandat sa fie elaborate studii similare, care sa se
adreseze lumii unice a copiilor.
Investigatiile ar trebui sa urmareasca dezvoltarea unor norme clare pentru interpretarea manualului
Manaster – Perryman la copii. Experienta ar trebui repetata, folosind exemple mai variate si mai vaste
pentru a oferi dovezi suplimentare de utilitatea amintirilor primare ale copiilor.
In concluzie, amintirile primare ale copiilor ar trebui folosite frecvent in consiliere, ca si unealta
ajutatoare in confirmarea atitudinii fata de viata a copiilor si in notarea progresului terapeutic in
consilierea adleriana.