Maricica

Maricica este o fetita din grupa mica.

Dimineata ea se pregateste sa plece la gradinita. Se scoala, se imbraca… se uita in oglinda
si canta:

“Ma asteapta gradinita,

Ce frumoasa e fetita!
Canafior alb la ciorap,
Funda rosie pe cap!”

Asa canta Maricica si das a iasa pe usa afara, cand deodata se aude strigata:
- Maricica, Maricica… nu pleca, esti murdarica! Maricica se intoarce:
- Cine ma striga?
- Eu, pieptenele..Nu te-ai pieptanat!
- Nici nu te-ai spalat! Ii striga apa din ligean.
- Nici cu sapun n-ai dat… se rasuceste sapunul suparat in farfurioara sa.
- Nici pe dinti nu te-ai spalat! Spune periuta de dinti.
Si pieptanele, si apa, si sapunul, si periuta de dinti sar in sus si striga:
- Intoarce-te, intoarce-te, Maricica!... Nu vezi ca esti o murdarica?
Rau se supara Maricica. Le scoate limba, se stramba si spune:
- Nu vreau sa vorbesc cu voi. Sunt suparata. Tu, apa, esti rece, si odata, cand m-am spalat
pe fata, mi-ai alunecat pe gat. Tu, sapunule, te bagi unde nu-ti fierbe oala! Cand vreau sa
ma dau cu sapun, numai pe frunte si pe obraji, tu mi te bagi si in urechi si in nas, si in
ochi… Cu pieptenele sunt suparata, ca ma trage de par… Si cu tine, perie de dinti, nu
vreau sa vorbesc, ca ai pasta amara… si ma ustura limba… Sa ma lasati in pace!
- Maricica, Maricica! Ii strigara apa, sapunul, pieptenele si periuta de dinti. Nu vezi ca esti
o murdarica? Nu te duce asa la gradinta!
Maricica se uita in oglinda si-si intreba fundita si canafiorii de la sosete.
- Sunt murdarica?
- Nuuuu… ii raspund fundita si canafiorii. Esti gatita, draga noastra.
- Dar apa si sapunul spun ca nu sunt spalata, pieptenele spune ca nu sunt pieptanata…
- Vai, Maricica – ii soptesc fundita si canafiorii, ce te iei dupa ei? Nu vezi ca esti curata?
Uite! Fata n-are nici o pata. Nasul s-a cam murdarit, ca-i racit… Parul este sub caciula;
dintii sunt pititi in gura; mana, vezi, manusa are… Nu-i nevoie de spalare!
- Asa?
- Daaa!
- Atunci pot pleca.
Si Maricica pleaca la gradinita cantand:

“Ma asteapta gradinita,

Ce frumoasa e fetita!”

La gradinita, grupa mica a intins o hora mare. Maricica, voioasa, s-a prins si ea in hora... si
canta cu ceilalti copii:

“Coroana este rotunda,

Rotunda e si luna,
Frumoasa e si fata…
Pe care o aleg…”

Maricica canta si se invarteste in hora… dar pe ea nu o alege nimeni sa joace in mijlocul

horei.
- Alege-ma si pe mine! Striga Maricica unei fetite.
- Nu te aleg, ca nu esti pieptanata…
- Alege-ma tu! Striga ea unui baietel, ce se afla in mijlocul horei.
- Nu… nu te aleg, Maricica, fiindca esti o murdarica.
- Ei, si? Ridica Maricica din umeri. Nu mai pot! Iaca eu ma joc cu Ursache…
Pleca din hora, isi ia ursuletul din dulap si se aseza pe un scaunel. Isi priveste pe furis
mainile si-si intreba in soapta fundita:
- Sunt eu murdarica?
- Nuuuu… stiu….. ii raspunde fundita. Eu vad ca fata n-are nici o pata; nasul s-a cam
murdarit, da-i racit.
- Taci, taci! Striga ursuletul. Esti o fundita mincinoasa… Azi nu s-a spalat deloc… Eu cu
Maricica nu ma joc. Si ursuletul se rasuceste si sare din mainile Maricicai.
Fundita a tacut. Au tacut si canafiorii.
Maricica-i singura si-i vine sa planga…
Copiii se joaca si canta:

“Coroana este rotunda,

Rotunda e si luna,
Frumoasa e si fata…
Pe care o aleg…”

Maricica ia o papusica, dar papusica ii striga:

- Lasa-ma-n pace! Imi murdaresti rochita cu mainile tale murdare!... Lasa-ma
Incepe sa planga Maricica… si plange, si plange… si lacrimile-i curg siroaie pe obraz. Si
pe unde trec ele raman dare curate. Se freaca Maricica la ochi cu mana, dar mana-i
murdara de marmelada, si de ou, si de plastilina… si-si manjeste toata fata…
Rad copiii si ii striga:
- Maricica, Maricica, noi nu vrem in grupa mica sa avem o murdarica! Pleaca Maricico
acasa.
Pleaca Maricica acasa. Pieptenele, sapunul, apa si periuta de dinti nici ca se uita la ea.
Alearga Maricica la apa, dar apa o stopeste si-o ocareste:
- Nu, nu te apropia de mine. Eu sunt rece – nu sunt buna… Ia sapunul, dar sapunul sare din
mana si ii striga:
- Nu te pot ajuta. Am clabuci si-ti intru in urechi, si-n nas…si in ochi.
Cand ia pieptenele, el ii striga:
- Nu vreau sa te ajut, ai zis ca te trag de par…
Periuta de dinti se tanguie si ea:
- Eu am pasta amara… nu pot sa iti spal dintisorii. Si-apoi, tu nu te-ai suparat pe noi?
- Nu… - plange Maricica – nu mai sunt suparata. Vreau sa fiu curate. Copiii din grupa
mica m-au gonit ca-s murdarica…
- Esti murdarica? Se mirara pieptanele, si apa, periuta si sapunul… Parca spunei ca fata n-
are nici o pata… nasul s-a cam murdarit ca-i racit. Parul este sub caciula; dintii-ti sunt
pititi in gura; mana, vezi, manusa are… Nu-I nevoie de spalare!
Fundita i se clatina in par:
- Nu, nu, nu-i nevoie!
Da Maricica–si scoate fundita, si apa … fis, fis,… spala fetita. Si sapunul face spuma
multa, multa si-o spala pe ochisori, pe obrajori, pe urechi, pe maini, pe gat. Pieptenele o
piaptana, periuta de dinti o spala…
Tare e frumoasa acum Maricica! Se uita-n oglinda si rade:
- Mai sunt eu oare murdarica?
Apa si sapunul, pieptenele si peria de dinti ii canta:
- Maricica, Maricica nu mai esti murdarica… Esti o fata curatica, cum sunt toti in grupa
mica…
Într-o gară

(Acesta e un monolog care incepe pe un ton obiectiv, impartial si se termina intr-o nota
subiectiva. Incepe cu “noi ” si se termina cu “eu” – ceea ce permite un crescendo al
emotiilor exprimate ; de asemenea are si o conversatie cu un interlocutor imaginar, ceea
ce permite un joc variat al actorului.  )

Nu există prieteni care pleacă. Aceia nici nu erau prieteni, ci doar cunoştinţe. Stăm cu toţii
într-o gară, pe un peron, aşteptăm ceva, nici noi nu ştim ce. Suntem singuri. Trenurile vin
şi pleacă dar nu sunt pentru noi. Dacă ar fi le-am recunoaşte. Stăm singuri pe o bancă,
îngheţaţi de frig şi singurătate. Apoi vine cineva şi se aşează lângă noi. E tot un călător. Şi
el aşteaptă un tren. Aşteptarea apropie oamenii aşa că intrăm în vorbă, ce să facem şi noi?

„- Bună ziua

- Bună ziua. Ce mai faci?

- Aştept un tren, tu?

- Şi eu.

- Urată vreme.

- Da…”

Apoi tăcem. Dar liniştea nu stă prea mult. Vorbim. Schimbăm cuvinte fără semnificaţie
despre vreme şi trenuri, despre trecătorii mai norocoşi care au găsit un tren, trenul lor.
Trebuie să spunem ceva. Aşa e politicos, nu? Pe urmă, cu cât vorbim mai mult, cu atât
spunem lucruri mai importante. Celălalt nu mai e un străin. Aşteptarea aceasta împreună
ne-a împrietenit. Îi vorbim despre fericire şi visele noastre, îi spunem cât ne e de greu şi el
ne înţelege, poate şi plângem un pic. Dar nu,nu e timp de asta. Iată, a venit un tren, e
pentru el. Trebuie să plece, dar o sa ne scrie. Sigur că da, o să ne scriem, o să ne sunăm,
rămânem prieteni, leăgtura asta nu poate să dispară. Cuvintele ce s-au rostit între noi nu
sunt cuvinte de străini. Cel ce le-a auzit este un prieten.

Apoi zilele trec, apar cărţile poştale scrise scurt, cuvinte banale şi politicoase, el a ajuns în
altă gară, aşteaptă alt tren, e în altă etapă. Şi noi am devenit doar o cunoştinţă plicticoasă
faţă de care are datoria de a scrie. Dar trece şi asta. Nu ne scrie mult. Între timp apare
altcineva pe peron, un alt călător. O să vorbim şi cu el, ne împrietenim şi cu el, altfel cum?
Nu din asta e făcută viaţa? Nu din prieteni pe care îi pierzi?

Am avut prieteni în liceu cu care am băut şi am plâns de anul nou sau la cine ştie ce
petreceri, lor le-am spus lucruri pe care nici eu nu le bănuiam despre mine, ei erau alături
de mine, nici nu visam că într-o zi nu o să ne mai vorbim. Ne întâlnim uneori pe stradă şi
eu traversez ca să nu îi salut. Saluturile astea politicoase mă omoară. La ce bun? Dacă nu
suntem decât nişte cunoştinţe distante acum, de ce să ne chinuim 5 minute cu un subiect de
conversaţie? Nu mai sunt prietenii mei. Au murit pentru mine. Şi nici atunci demult nu
erau prieteni dacă acum nu mai sunt. Doar s-a întâmplat să ne petrecem un timp împreună,
un timp în care fiecare aştepta altceva. Dar dacă aceia erau prieteni adevăraţi, nu plecau cu
primul tren, ci rămâneau lângă mine, aici. Pentru că nu trenul pe care îl aştepţi contează, ci
alături de cine aştepţi. Ei nu au înţeles asta. Nu am nevoie de prieteni întâmplători, de vagi
cunoştinţe pe la petreceri  care să îmi dea mesaje banale de crăciun. Nu vreau politeţea
voastră! La ce bun cuvintele acestea reci şi stupide? Nu îmi sunteţi obligaţi cu nimic! Nu
trebuie să mă salutaţi, nu trebuie să îmi trimiteţi mesaje banale, nu trebuie să mă sunaţi
dacă chiar nu aveţi ce îmi spune. Vă eliberez din funcţia de falşi prieteni, foste cunoştinţe,
colegi. Am nevoie de oameni adevăraţi care să nu mai plece de lângă mine. De aceea stau
aici şi aştept. Nu am să iau nici un tren, nu am să merg mai departe. Aştept pe cineva care
să rămână aici pentru mine, lângă mine, mereu.
Sălbaticul – monolog

(Este un monolog despre un om foarte puternic şi singur. E scris pentru o persoană de

genul masculin dar se poate adapta uşor şi genului feminin. ).

În ziua în care am primit o carte cadou de la prieteni am ştiut că gata, asta e. În sfârşit
prietenii mei au decis să îmi schimbe viaţa în bine, şi au început cu o carte. În ziua aceea
mi-am dat seama că viaţa mea luase o întorsătură complicată, nimic nu va mai fi ca până
atunci. Nu voiam să cer voie nimănui ca să fiu eu însumi, nu voiam să mă explic, să mă
justific. Era o greşeală să încerc să le explic şi totuşi am făcut-o. Eram laş pe vremea
aceea, depindeam prea mult de prieteni. I-am chemat la o bere, le-am arătat cartea şi i-am
întrebat: “ce e asta?”. Au râs de mine la început, apoi s-au supărat. Mi-au spus că sunt un
sălbatic. Au vrut să fie drăguţi şi au evitat cuvântul “incult” deşi asta eram şi o ştiam şi eu.
Da, eram, sunt un incult. N-am citit o carte întreaga mea viaţă – dacă manualele şcolare nu
se pun. Nu m-am dus niciodată la teatru, am refuzat din principiu să văd vreun film
profund, am ocolit mereu sălile de concerte. Prietenii mei ştiau că ăsta sunt, mă cunoşteau
de ani de zile, şi deodată, brusc, s-au decis să mă culturalizeze.

De ce eram aşa? Nu mai ştiu exact cum s-a întâmplat, cred că totul a început din şcoală, cu
o profesoară de română isterică, o femeie care ne cerea să ne dăm ochii peste cap de câte
ori vorbeam de Mioriţa sau Eminescu. Femeia aia se uita urât dacă îndrăzneai să nu simţi
nişte fiori mistici când puneai mâna pe cartea de română. Comentariu literar? Pentru ea
însemna să lauzi până la greaţă geniul nu ştiu cărui scriitor, să arăţi cât de original era
omul ăla, cum toţi ceilalţi scriitori din lume erau nişte pigmei pe lângă el. Alecsandri
comparat cu Moliere? Dar Alecsandri era mult mai bun şi mai subtil, se ştia asta, Moliere
nu avea decât să îşi muşte mâinile din mormânt că se găsise un scriitor mai genial decât el.
Atunci am refuzat să mai citesc ceva. Copiam la orice lucrare sau teză de română din
principiu, trebuia să sabotez monstrul acela de profesoară care mă silea să admir ceva doar
pentru că era românesc. Eram mic atunci, nu ştiam exact de ce mă revoltam, nu înţelegeam
mare lucru, dar scârba mea era sănătoasă, azi o ştiu. De ce ar fi un om mai bun decât
ceilalţi doar pentru că e român? E atât de absurd….

Mai târziu, de fiecare dată când îmi recomanda cineva o carte, mi se spunea ce lucruri
minunate am să simt citind-o, ce revelaţii, cum o să îmi schimbe viaţa. Toţi oamenii au
fost schimbaţi de cărţi, se spune… Ce slabi trebuie să fi fost. Nu simţeam nimic citind, nu
eram urcat în nu ştiu ce sfere, nu mă simţeam mai bun sau mai deştept, nu mă schimbam
cu nimic. De fiecare dată când deschideam o carte vedeam orgoliul ţipând din pagini:
“sunt un scriitor genial, sunt un minunat maestru, uite ce frumos spun eu lucrurile simple,
uite ce subtil gândesc, uite ce emoţii la care nu v-aţi mai gândit pot să simt eu, e clar că
sunt special, da? Vă sunt superior vouă, muritorilor, voi nu ştiţi cum e să fii artist şi
sensibil, cizmelor!”. Iar oamenii care citeau intrau şi ei în comedia asta: admirau scriitorul
dar se admirau şi pe ei înşişi pentru că ei au înţeles! Deci şi ei sunt superiori muritorilor, şi
ei percep emoţiile subtile şi nemaivăzute, şi ei sunt minunaţi prin contagiune cu cartea.
Toţi prietenii mei aveau atitudinea asta superioară când vorbeau despre o carte. Şi mi-am
dat seama că ei citeau cărţile nu pentru ce scria în ele, ci ca să se poată mândri că le.au
citit. “A, În cautarea timpului pierdut? Am citit-o.” O bifaseră şi pe asta ca nişte contabili
conştiincioşi.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, eu nu recomand incultura: nu vreau ca oamenii să fie ca

mine, nu recomand un mod de viaţă. Doar îmi doresc să fiu eu însumi fără să trebuiască să
mă scuz mereu. Prietenii mei nu reuşeau să înţeleagă asta. Iar eu eram prea laş ca să le
spun în faţă ce gândeam. I-am lăsat un timp să mă târască la concerte şi spectacole de
teatru. Erau ca nişte misionari în faţa unui sălbatic. Simţeau că e de datoria lor să îmi
salveze sufletul. Religia lor era cultura. Spectacolele acelea nu m-au impresionat. Stăteam
la fel de rece în faţa lor ca în faţa unei cărţi. Oamenii aceia se zbuciumau pe scenă iar eu
nu simţeam nimic. Mă uitam fascinat şi scârbit în sală, la spectatori, acolo era adevăratul
spectacol. Oameni îmbrăcaţi elegant care veniseră să asculte lucruri profunde la teatru şi
totuşi care răsuflau uşuraţi când pe scenă se întâmpla ceva vulgar. Măcar prostiile le
înţelegeau. Şi râdeau recunoscători la orice glumiţă uşoară de pe scenă. Ei pentru asta
veniseră de fapt, voiau să vadă aceleaşi porcării ca la televizor dar să fie deghizate în mare
artă. Voiau să se laude a doua zi că văzuseră Shakespeare deşi tot ce văzuseră erau nişte
clovni maimuţărindu-se pe scenă. Actorii înţelegeau cel mai bine nevoia asta secretă a
publicului de a se simţi bine la o piesă grea şi le făceau multe cadouri din astea din mici
scene vulgare, fără legătură cu textul. Şi publicul le mulţumea în lacrimi la final. Eu
stăteam rece fără să aplaud. Prietenii mei şi-au explicat insensibilitatea mea prin profesie :
eram matematician. Dar nu era nici o legătură.

Pur şi simplu nu voiam să fiu păcălit. Eu nu aveam nevoie de zidul culturii ca să mă pot
stima pe mine însumi. Nu aveam nevoie de acordul celorlalţi ca să îmi placă ceva. Nu
voiam admiraţia lor stupidă doar pentru că şi eu am citit o carte. Da, şi ce e cu asta? Ai
citit şi tu ceva. Nu e un act de eroism. Eu voiam să fac ceva mai înalt din viaţa mea, să îmi
creez singur sensul vieţii, nu să stau să mă uit ce a zis Tolstoi despre cum se trăieşte. Ştiam
că primul obstacol în calea unei vieţi depline este automulţumirea. Nu voiam să fiu atât de
uşor păcălit de vanitatea comună a oamenilor culţi. Ce va scrie pe mormintele lor? Că au
citit mii de cărţi? Că s-au dus la concerte? Cui îi va mai păsa? Milioane de oameni au citit
şi s-au dus la teatru apoi au murit. Nimeni nu le mai ştie numele. Eu nu voi fi aşa. Eu voi
lăsa ceva în urmă, ceva ce nu are nevoie de emoţiile altora ca să fie validat. cea mai uşoară
ispită dintre toate este să fii artist. A doua ispită este să fii consumator de artă şi atât. Eu
am evitat aceste ispite ca să îmi rămân mie însumi credincios. Pentru asta am renunţat la
multe, inclusiv la prieteni. Într-o zi mi-am dat seama că ei mî trăgeau cel mai mult în jos,
ei cu părerile lor despre cum ar trebui să îmi trăiesc viaţa. Mi-am lăsat prietenii în urmă
cum laşi un săculeţ cu balast. De atunci am rămas într-o singurătate înfiorătoare dar cel
puţin acum ştiu că niciodată nu voi mai fi condamnat la mediocritate. Aşa cum sunteţi voi
toţi.
Telefonul – monolog

Personajul intră în scenă şi găseşte un telefon mobil pe jos. Îl ridică, îl cercetează, se uită
în jur. Îl pune la loc pe jos şi vrea să plece. Se întoarce şi îl ridică. Butonează la el
căutând ceva. Apelează un număr.

- Alo? Bună ziua. Îmi cer scuze că vă deranjez. Ştiţi cumva cine vă sună? Da, eu vă sun,
dar cine sunt eu? Adică numărul meu…ştiţi? doamnă, vă rog, nu vă enervaţi. Nu e o farsă.
Dacă m-aţi lăsa să explic… Vedeţi, am găsit un telefon pe jos. Da, probabil l-a pierdut
cineva. Doamnă, vă rog nu ţipaţi la mine, eu doar am găsit un telefon. Aş vrea să i-l dau
înapoi, atâta tot. Da, înţeleg că nu îl cunoaşteţi, da, da, sigur. O să mai sun. Doar că are
cam o mie de numere în agendă şi eu… nu pot să îl las pe jos. E un telefon scump, foarte
scump din câte mă pricep. Dacă îl las jos o să îl ia cineva. Alo? Alo?

(formează alt număr)

Bună ziua, puteţi să îmi spuneţi, vă rog, cu cine vorbesc? Ştiu că eu v-am sunat dar nu e
telefonul meu. Nu, nu l-am furat, vă rog să mă credeţi. Aici scrie doar Gică.
Dumneavoastră sunteţi Gică? Nu contează cine sunt eu. Puteţi să îmi spuneţi cum îl
cheamă? Cum adică nu ştiţi? Dar el ştie că vă cheamă … nu, nu sunt de la poliţie. De ce aş
fi? Vă rog, calmaţi-vă... (închide telefonul. Caută alt număr în agendă şi formează)

Alo? Bună ziua. Aş vrea să… Da, aştept. Cu soţul? Bine, daţi-mi-l pe el. Bună ziua. Ştiţi
cumva cine vă sună? Da?!! Cum îl cheamă? Staţi, staţi, spuneţi-mi doar numele meu şi
…. (ascultă un timp mai lung) Nu, nu e despre datorie. Ce datorie? Vă jur. Deci nu ştiţi
cum îl cheamă? Dar dumneavoastră aveţi numărul lui! Şi cum l-aţi scris în agendă?
Cămătarul? Şi atât? Da, nu prea mă ajută… În fine, vă mulţumesc.

(închide. Caută alt număr în agendă şi formează)

Alo? Cu cine vorbesc? Doamnă, vă rog, nu ţipaţi. Nu, nu vă sun pentru datorie.

Nu sunt proprietarul acestui telefon, vreau doar să aflu cine e. Puteţi să mă ajutaţi? Da?
Chiar ştiţi cine e? Cum aţi spus…Fane? Deci cum facem? Aşa, mai bine, sună-l acasă şi
zi-i să mă sune. Da, aştept.

(închide. Un timp se plmibă nervos. Apoi telefonul din mâna lui sună. răspunde)

Alo? Domnu Fane? Ce onoare să vă cunosc în sfârşit! Ce contează cine sunt? V-am găsit
telefonul, cred că v-a spus băiatu. Da,da, e auriu şi are o mie de numere în agendă, de pe el
vorbesc acum. Ce de lume cunoaşteţi domnu Fane, o mie de contacte în agendă! Cum de
v-aţi făcut atâţia prieteni? Da, nu e treaba mea, normal. Nu vă aud, vorbiţi mai tare. O să
ce? Îmi rupeţi picioarele? Vai, dar sunt îngrozit. Literalmente. Asta dacă mă găsiţi. Ceea
ce va fi cam greu. Da, şi sunt strivit acum de înjurăturile astea. Nu, ce mă deranjează e
atitudinea ta faţă de cei ca mine, faţă de oamenii care gândesc, faţă de cei care există fără
să strivească şi să înjure. Noi, ăştia cu școală suntem zero în faţa ta. Dar află, coane Fane,
că rataţii ăştia ca mine au inventat telefonul şi maşina, televizorul, fără de care te-ai da cu
capul de pereţi de plictiseală; rataţii ca mine se fac profesori şi îţi educă odraslele ca să
poată citi cât să ia un carnet de conducere – că asta e prioritatea lor numărul unu! Tu eşti
un accident al acestei lumi, ai nimerit pe aici din greşeală şi tot ce ştii tu să faci e să o
parazitezi. Da, ştiu ce mi-ai face dacă ai fi aici. Am să îţi sprag telefonul aici şi acum şi
odată cu el o să pierzi cele o mie de contacte. O mie de datornici, de oameni chinuiţi de
tine şi care tremură când tu îi suni. Şi o să mă urăşi şi o să fii frustrat şi nu o să poţi pune
mâna pe mine niciodată. ( Închide telefonul, îl aruncă pe jos şi îl zdrobeşte cu călcâiul.
Apoi pleacă
 Alegere de împărat

FLUTURAȘUL

CUMĂTRUL MĂR

CUMĂTRA PRUNĂ

CUMĂTRA PARĂ

NENEA PEPENELE

NENEA CIORCHINELE

CORCODUȘA

CIREȘICA

GUTUIA

CĂPȘUNA

ANANASUL

BANANA

SOARELE

CIREȘICA: Fluturaș, ai să mă mai porți mult pe drumuri?

FLUTURAȘUL: Am ajuns, domnișoară Cireșica!

CIREȘICA:Ia spune, de ce m-ai adus aici?

FLUTURAȘUL: Am primit ordin să adun aici toate fructele, la o mare adunare.

CIREȘICA: De ce?

FLUTURAȘUL: Ai să aflii numaidecât!O să vă informeze nenea Pepenele. Uite, încep să

sosească și ceilalți. Acum vă las sănătoși și vă urez spor la treabă.

PEPENELE: Nororc și sănătate dragi prieteni! V-am adunat aici ca să ne alegem un

împărat! Nu poate să mai meargă așa! Fiarele au un împărat: Leul. Florile au un împărat:
Trandafirul. Numai noi trăim așa, fără o căpetenie care să facă legi și să ne ocrotească.

TOȚI: Așa e!
Mărul: Să-și spună toată lumea părerea!

PEPENELE: Vreți sau nu un împărat?

TOATE FRUCTELE: Vrem!

CIORCHINELE: Și după ce reguli facem această alegere?

PRUNA: După merit?

PARA: După inteligență?

CIREȘICA: Eu cred că după frumusețe!

PRUNA: Domnișoară Cireșica, nu cumva vrei să te alegi dumneata împărăteasă, fiindcă

ești mai drăgălașă ca noi?

CĂPȘUNA: Ba pardon! Dacă e să ne luăm după frumusețe, eu aș fii lidera voastră. Și să

nu mai amintesc că eu sunt și fructul dragostei.

CIREAȘA: E, ce să spun! Mai lasă talanga aia nene Pepene că doar nu suntem vaci!

-toți râd în hohote-

PRUNA: Ia și dumneata un clopoțel mai ca oamenii!

PEPENELE: Să mi se aducă un clopoțel de argint!

TOȚI: Așa mai da!

PEPENELE: Rog pe prietenii mei, care râvnesc coroana împărătească, să spună ce erite
au, să vedem dacă-i alegem! Spune, cumetre Ciorchine!

CIORCHINELE: Aștept să vorbească ceilalți înaintea mea.

PEPENELE: Atunci dați-mi voie să încep cel dintâi.

VOCI: S-auzim! S-auzim!

PEPENELE: Cuvântul ”împărat” mai înseamnă și ”maiestate”. Care fruct e mai mare, mai
maiestuos decât mine? Cel care are cele mai variate sortimente: Pepene galben, verde și
atâtea alte feluri?

Mărul: Dați-mi voie, un împărat trebuie ales după noblețe, adică după vechimea numelui.

PEPENELE: N-am citit lucrul ăsta nicăieri.

CIORCHINELE: Eu propun să ne alegem împăratul după merit. (aplauze) Vă mulțumesc.

Mă socotesc cel mai merituos dintre roade. Eu dau mustul, vinul...

CĂPȘUNICA: Ușurel, ușurel, nu merge așa.

PRUNA:Dacă dumnealui se preface în vin , eu mă transform în compot, dulceață sau
prune uscate. Pentru asta merit să fiu aleasă împărăteasa fructelor.

PEPENELE:Părerea mea este că împărații deștepți fac numai greșeli. Fiecare se crede
buricul pământului, se înconjoară de sfetnici răi și duc țara la ruină.

TOȚI: Așa e! Așa e!

CIORCHINELE: Dacă împăratul e prost putem să ne facem și noi trebușoarele!

PEPENELE: Iată, eu sunt cel mai prost din toată adunarea.

CIORCHINELE: SĂ avem iertare. De unde știi dumneata că ești ma prost ca mine? Cine e
călcat în picioare și prefăcut în zeamă, întemnițat în butoaie?

PRUNA: Dar pe mine nu mă închid în boloboace, nu mă pun la uscat și nu sunt numită

poamă? După ce scot țuica din mine, îmi lasă numai sâmburele .

CORCODUȘA.: Cât mă privește pe mine nu se spune ”proastă ca o corcodușe”?

CIREȘICA: Cred că cea mai proastă sunt eu, că-n loc să am sâmburele în afară și carnea
înăuntru, am făcut tocmai pe dos.

PEPENELE: Vorbe! Eu am coaja groasă pe dinafară, dar asta nu împiedică să fiu tăiat,
curățat de miez și mâncat, iar coaja azvârlită la gunoi sau dată hrană porcilor.

GUTUIA: Uitați-vă un pic la mine și vă veți convinge cine e cel mai prost. Cine oare mai
e atât de păros ca mine? Din cauza părului, nici o gutuie nu mai e agreată de copii. Ca să
nu mai spun că multe din suratele mele sunt tât de acre....

PARA: Dragii mei, eu n-am scos un cuvant până acum, fiindcă n-aș știi ce să spun. Nu e
cea mai mare dovadă că sunt cea mai proastă din această adunare?

PEPENELE: Nici în ruptul capului nu cred!Tot eu sunt cel mi prost. Dacă-aș fi deștept
probabil că m-aș urca și eu într-un pom, nu m-aș târâ pe pământ ca un simplu dovleac.
Sunt cel mai prost dintre voi toți.

CIORCHINELE: Ba eu!

MĂRUL: Ba eu!

PRUNA: Ba eu!

PEPENELE: Liniște au sosit oaspeți străini. Trebuie să-i primim frumos. Bine-ați venit
iluștrii oaspeți de pe meleaguri îndepărtate!

SIGNOR ANANAS: Salutăm pe fratii si surorile noastre din aceasta ilustra tara!

TOȚI: Bine-ați venit oaspeți dragi!

SIGNORA BANANA: De ce ne-ați invitat astăzi aici? Am călătorit așa de greu! În tren
era cât pe ce să mă înnegresc din cauza căldurii!

CORCODUȘA: Vrem să ne alegem un împărat.

ANANASUL: Da noi avem deja un conducător, nu mai e nevoie de încă unul.

TOȚI: Cine e?

SIGNORA BANANA: Cel care ne ocrotește de când am venit pe lume! Cel ce ne dă

căldură, ne îmbujorează fețele și ne face mai frumoase.

PARA: Da spune-l odată soro nu ne mai fierbe!

ANANASUL: Măria Sa Soarele!

MĂRUL: Așa e frate!Cum nu ne-am gândit mai devreme! Slavă Soarelui! El mă

pârguiește pe mine, Soarele e al meu.

PRUNA: Ba al meu! Și pe mine, Pruna tot el mă face dulce din verde și acră ce sunt!

PEPENELE: Îmi pare bine, dragii mei că v-ați gândit la prietenul meu Soarele!

MĂRUL: Ce prieten, al cui prieten? De unde ai ieșit și dumneata prieten cu Soarele?

PEPENELE: Prieten? Nu prieten; frate îi sunt.

TOATE FRUCTELE: Asta-i bună! Acum s-a scos frate! –râd toți-

PEPENELE: Degeaba râdeți! Nu suntem amândoi rotunzi și dolofani? Fratele meu Soarele
n-are timp să se ocupe de toate așa că sunt convins că o să mă facă pe mine locțiitor de
împărat!

MĂRUL: Nu se lasă și pace! Când e vorba de cel mai deștept el e, când e vorba de cel mai
prost tot el, acum a ieșit și frate cu el!

-toți râd-

PEPENELE: Liniște, vine frate-miu!

TOȚI: Să trăiți, Măria voastră!

SOARELE: Vă mulțumesc, copiii mei prea iubiți. Vă dăruiesc razele mele, ca să creșteți în
fiecare an tot mai mult. Cireșico erai cam palidă acum două săptămâni, îmi pare bine că te-
ai rumenit!Da tu Corcodușo tot palidă la față ai rămas!

CORCODUȘA: Eu sunt Corcodușe din specia galbenă, Măria Ta! Mă simt foarte bine și
așa!
SOARELE: Să fii sănătoasă drăguțo!Hai, acum propun să mergem și să dăm o petrecere
zdravănă în cinstea oaspeților de peste hotare Banana și Ananasul!

TOȚI: Ura!