PROCESUL LEGIONARILOR PARASUTATI

– 1953

Testament
Sa nu lasam pe urmasii nostri sa piarda binefacerile sufletesti ale
Nasterii Mântuitorului! Sa nu lasam o tara fara Biserici, fara icoane,
fara ocrotirea mâinii lui Dumnezeu! Sa nu lasam copiilor nostri o
viata în care vor fi pierdut pe Cristos!
Iar pentru asta sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii!
Ion I. Mota

COMUNICATUL COMANDANTULUI
Miscareã Legionarã
Comandantul
Pentru Neam si Legiune
Camarazi ,
Din tara ne-a sosit cutremuratoarea veste ca un grup de legionari,
plecati de mai multa vreme din rândurile noastre, au cazut în
mâinile comunistilor si au fost condamnati la moarte de Tribunalul
Militar al Capitalei, în ziua de 13 octombrie 1953. Cu umilinta ne
plecam fruntea în fata jertfei lor pentru Neam si Legiune Tanase
Alexandru, Comandant Legionar, format în Grupul Studentesc
Timisoara, a suferit în închisorile antonesciene, a facut campania
din Rusia în batalioanele speciale de la Sarata, iar dupa capitularea
României intra ca voluntar în Armata Nationala si se distinge în
luptele de pe Oder, fiind decorat cu Crucea de Fier. Dupa un lung
prizonierat în Belgia, continua lupta în mijlocul legionarilor din exil,
îndeplinind functii de raspundere pâna când pleaca în ultima lui
misiune. Samoila Ion, Comandant Ajutor, originar de pe Târnave, a
facut parte din organizatia de Prahova, ajungând o figura legendara
a prigoanelor. Arestat în timpul dictaturii carliste, reuseste sa
evadeze din penitenciarul Ploiesti. Intra apoi în legatura cu echipa
lui Miti Dumitrescu. Condamnat sub regimul Antonescu, e trimis la
închisoarea Aiud, de unde evadeaza din nou dupa cinci ani de
detentie. Se alipeste miscarii de rezistenta, înscriind la activul sau o
serie de actiuni îndraznete. Trece granita în Iugoslavia în 1948
numai dupa ce primeste ordin de la Centru, fiind prea urmarit de
autoritatile comuniste. Dupa doi ani de pribegie în Austria, în care
timp se casatorise si îsi crease o buna situatie materiala prin
propria lui munca, se desparte de sotie si copil fara sovaire si se
întoarce în mijlocul luptei. Golea Ion, Comandant Ajutor, originar de
pe Târnave, si-a facut educatia legionara în Fratia de Cruce,
ajungând în anii 1941-1942 sef de Grup FDC1 la Sighisoara.
Continua activitatea legionara în cadrul Grupului Studentesc de la
Iasi, unde era student la medicina. Dupa invazia sovietica intra în
legatura cu legionarii veniti din Germania, ajutându-i în misiunea
lor si dovedind exceptionale calitati de luptator si camarad. Acest
tânar e de un curaj fara margini, de o temeritate care îngrozeste pe

1
urmaritori. Cazând la Sibiu într-o capcana, cu revolverul în mâna îsi
face drum prin zidul de agenti, doborând pe unii, punând pe fuga
pe altii. Dupa aceasta întâmplare se refugiaza în Iugoslavia si apoi
în Austria, unde nu are alta dorinta decât sa se întoarca în tara.
Popovici Mircea, legionar, originar din Oltenia, sublocotenent în
rezerva, a facut campania din Rusia, iar dupa capitularea României
a intrat în Armata Nationala de la Viena. Un tânar de mare puritate
si distinctie sufleteasca. Viteaz, fara sa se arate, si modest pâna la
desavârsire.
Tolan Ion, legionar, nascut în judetul Arad, de profesie mecanic,
intra ca voluntar în Armata Nationala si lupta pe Oder. Dupa
capitulare lucreaza în cadrul organizatiei legionare din Germania
pâna când se întoarce în tara, pe un drum plin de primejdii. Odata
cu acesti camarazi rupti din rândurile noastre apar si alte nume
legionare în proces, necunoscute noua celor din exil, Dinca
Gheorghe, Mihai Vlad Vasile si Buda Ion, care arata cât de adânc
traieste Legiunea în constiinta neamului. Acestia sunt solii pe care
i-a trimis Miscarea din strainatate în tara. Viteji între viteji,
credinciosi si devotati pâna la moarte. Ei si-au ales de buna voie
locul cel mai greu în lupta de dezrobire a neamului, acolo unde
sângele trece peste capul luptatorului. Ei stiau ca Miscarea traieste
atâta vreme cât spiritul de sacrificiu ramâne viu între noi. "Mai
mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca viata lui sa si-o puna
pentru prieteni", zice Iisus. Ei au ascultat îndemnul lasat de Capitan
"Sa va umpleti inimile de foc si de hotarâre în lupta dreapta în care
v-ati înclestat si din care avem cu totii porunca sa iesim biruitori
sau morti". Sa nu uitam ca tineretul român este expus astazi
primejdiei de a fi deformat sufleteste din cauza educatiei
comuniste care se prelungeste de ani de zile. Jertfa acestor
camarazi a restabilit continuitatea de gândire si simtire între
generatii si a dat întregii miscari de rezistenta din tara un sens de
afirmare legionar. Numele acestor eroi este rostit de toata suflarea
româneasca. Legionarii din tara stiu acum ca noi, cei din
strainatate, nu ne-am pus pe asezare si odihna si nu ne-am
împacat cu soarta de pribegi, ca suntem cu totii gata sa ne dam
viata pentru mântuirea neamului românesc. Tanase Alexandru,
Popovici Mircea, Samoila Ion, Golea Ion, Tolan Ion, înfratiti cu
legionarii din tara Vlad Mihai Vasile, Dinca Gheorghe, Buda Ion si cu
alti români cazuti în împrejurari asemanatoare, formând o grupa de
13 condamnati la moarte, asteapta împacati ziua când vor fi dusi în
fata plutoanelor de executie. Pe acesti eroi sa nu-i plângem dupa
masura durerii omenesti, ci sa-i slavim. Oricine nutreste alte
gânduri fata de jertfa lor, îsi dezvaluie propria neputinta si saracia
sufleteasca. Ei au depus marturie pentru Neam dintr-un imbold
interior, mai tare decât viata si mai tare decât moartea. În lunga lor
agonie, pâna când Dumnezeu îi va chema în fata judecatii Lui,
dragostea noastra sa nu-i paraseasca nici o clipa. Sa-i întovarasim
pe drumul Golgotei, sa le cercetam celulele în care zac si sa-i
privim cu ochii îngândurati de Marea Întâmpinare. Sa ne retinem de

2
la orice grija, priveliste sau gând care ar putea sa ne abata de la
drama lor. Dar sa stie asupritorii ca, rapunând viata acestor
camarazi, n-au rapus Legiunea. Din jertfa lor se vor ridica mii si mii
de suflete viteze si oricâte morminte ni s-ar deschide în cale, nu
vom da un pas îndarat în lupta de dezrobire a neamului.
16 Octombrie 1953 Traiasca Legiunea si Capitanul! Horia Sima
Miscarea Legionarã
Comandantul
Ordin de zi
I. Pentru vitejie si hotarâre în lupta pâna la moarte sunt decorati
cu "Crucea Alba" legionarii Tanase Alexandru, Golea Ion,
Samoila Ion, Popovici Mircea, Tolan Ion, Dinca Gheorghe si
Buda Ion
II. Sunt decorati cu "Crucea Alba" cetateanul român de origine
germana Erich Tartler si Corlan Aurel din comuna Vladuleni,
pentru ca si-au pus viata pentru camarazii nostri, gazduindu-i si
ocrotindu-i.
III. Sunt înaintati în grad: Comandantul Ajutor Samoila Ion la
gradul de Comandant Legionar. Comandantul Ajutor Golea Ion la
gradul de Comandant Legionar. Legionarul Popovici Mircea la
gradul de Comandant Legionar. Legionarul Tolan Ion la gradul de
Comandant Ajutor.
16 Octombrie 1953
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Horia Sima

Momentul 1953
Coboara Arhanghel cu spada de foc
În fruntea revoltei valahe !
Se scoala mortii si viii din jug
Si suna alarma din crestet de munte
Spre Tetina, Dunare, Tisa si Bug...

E ceasul când neamu-si croieste destin

Strivind tirania pagâna.
Pe ruguri strigându-si credinta spre cer,
Primeste-i jertfa de-a pururi crestina,
Caci neamuri sfarâma catuse ...sau pier!
Dumitru Leonties

SENTINTA
În procesul unor spioni si teroristi parasutati de serviciul
de spionaj american
"Scânteia"
Marti, 13 Octombrie 1953
La 12 Octombrie Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti a pronuntat
sentinta în procesul unor spioni si teroristi parasutati de serviciul de
spionaj american pe teritoriul tarii noastre, pentru a desfasura
actiuni de spionaj, terorism si alte forme de activitate subversiva
împotriva Republicii Populare Române. Pe baza dosarelor de

3
cercetari, a interogatoriilor acuzatiilor, a depozitiilor martorilor, a
corpurilor delicte, a rechizitoriului procurorului si a sustinerii
apararii, completul de judecata a stabilit urmatoarele: Acuzatii
Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop
Gavrila si Bebi Toma au fost recrutati si instruiti de serviciul de
spionaj american, dotati cu armament, munitii, aparate de radio
emisie - receptie, substante explozive si otravitoare, cifruri,
documente false, sume de bani, si parasutati din avioane
americane pe teritoriul Republicii Populare Române cu scopul de a
savârsi actiuni criminale de spionaj, teroare si diversiune si de a
desfasura o activitate subversiva împotriva independentei
nationale si a orânduirii de stat a Republicii Populare Române.
Acuzatul Tolan Ion, recrutat si instruit de catre serviciul de spionaj,
a fost strecurat în mod clandestin pe teritoriul Republicii Populare
Române cu aceleasi misiuni criminale. Ajunsi pe teritoriul tarii,
acuzatii au trecut la executarea acestor misiuni, pâna la
descoperirea si arestarea lor de catre organele de stat. 2. Acuzatii
Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan
Aurel, Popovici Alexandru, Stetin Elena, Ion Iuhasz si Ion Cosma au
adapostit pe spionii si teroristii parasutati de serviciul de spionaj
american, le-au dat sprijin activ în desfasurarea activitatii lor
criminale, le-au înlesnit legaturi cu alte elemente criminale si le-au
dat informatii din diferite domenii de activitate, cu scopul de a fi
transmise serviciului de spionaj american. Stabilind ca faptele mai
sus aratate sunt deplin dovedite, Tribunalul a pronuntat sentinta
prin care: Au fost condamnati la moarte si confiscarea totala a
averii pentru crima de tradare de patrie: Tanase Alexandru,
Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila si Tolan Ion. De
asemenea au fost condamnati la moarte si confiscarea totala a
averii pentru complicitate la crima de tradare de patrie: Tartler
Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel,
Iuhasz Ion si Cosma Ion. Au mai fost condamnati pentru crima de
tradare de patrie: Bebi Toma la 3 ani temnita grea si confiscarea
totala a averii, acordându-i-se circumstante atenuante pentru ca s-
a prezentat organelor de stat dupa parasutare, a predat toate
obiectele si materialele cu care fusese înzestrat înaintea parasutarii
si a marturisit misiunile de spionaj, diversiune si teroare pe care le-
a primit înainte de parasutare; Stetin Elena, pentru complicitate la
crima de tradare de patrie, la 25 ani munca silnica, întrucât i s-au
acordat circumstante atenuante pentru ca a marturisit la primele
cercetari faptele savârsite de ea si a ajutat cercetarile; Popovici
Alexandru pentru complicitate la crima de tradare de patrie, la 20
ani temnita grea, întrucât i s-au acordat circumstante atenuante.
Oamenii muncii au primit cu profunda satisfactie dreapta sentinta
a Tribunalului Militar.

Majadahonda

Jertfa-ati cazut

4
 Idealului sfânt,
În lupta contra-aceluiasi dusman.
Cu sânge ati scris sa piara
Cei tradatori de tara,
Cei vânzatori de neam.
Voi traiti printre noi,
Al hidrei jug sa-l sfarâmati,
Cu glas de trâmbita chemati
Ai Patriei eroi.
Mota, Marin, legionari,
De straja sfânta stati acum,
Dusmanul sa nu-si faca drum
Spre-al Patriei altar.
Un glas se-nalta-n zari,
Strabate munti si mari,
E glasul jertfei sfinte ce-ati adus:
Strigat de lupta pentru neam,
Un crunt raspuns pentru dusman,
Al legionarilor discurs.
Pe-al vostru sânge juram,
Crezul sfânt sa-l împlinim,
Tarii noastre sa îi dam Totul, ori murim.
Pe-a voastra jertfa de eroi
Juram ca nu vom da-napoi
Va vom urma pâna-n mormânt
Caci glasul vostru-i sfânt.

Cuvântul editorului
Cartea "Procesul legionar 1953" a aparut prima data în toamna
anului 1953 într-un numar special al revistei "Vestitorii", oficiosul
Miscarii Legionare, imediat ce s-au primit din tara ziarele cu
relatarile asupra desfasurarii procesului, caruia regimul i-a dat o
mare publicitate. Cartea a aparut în limbile româna, germana,
franceza si engleza si i s-a facut o larga distribuire. În fiecare an la
Madrid se oficia un parastas pentru odihna sufletelor celor
condamnati la moarte în acest proces. Si în alte centre legionare se
faceau parastase, chiar daca nu cu aceeasi rigurozitate ca la
Madrid. În 1973, la împlinirea a 20 de ani de la evenimente, la
München s-a oficiat un parastas cu o participare mai larga, de la
care redam un text al d-lui Mircea Dimitriu citit atunci. În 1983, la
30 de ani de la proces, a aparut a treia editie a "Procesului" într-o
forma îmbunatatita. Prezentam în cuprinsul actualei carti textul
aparut în buletinul Miscarii Legionare "Tara si Exilul" cu acea
ocazie. Nici regimul comunist din tara nu s-a lasat mai prejos în a
marca a 30-a "aniversare". A publicat un articol de o pagina si
jumatate, sub titlul " Drumul spre neant al tradarii", în numarul
426, din octombrie 1983, al revistei "Pentru Patrie", editata de
Ministerul de Interne pentru trupele sale. Reproducem în întregime
articolul atât pentru a ilustra importanta ce-a acordat-o regimul

5
acestei actiuni a Miscarii Legionare în înclestarea ei cu comunismul,
cât si pentru datele documentare pe care ni le furnizeaza si pe care
altfel nu am avea de unde sa le luam. Articolul aduce mai ales o
completare a datelor biografice ale lui Gheorghe Dinca si o relatare
destul de instructiva asupra întregii operatii de redactare si
multiplicare a manifestelor, actiune întreprinsa de grupul lui Ion
Golea cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului Comunist care a
avut loc la Bucuresti în august 1953. La Anexe redam în întregime
atât textul acestui manifest tiparit în cinci limbi cât si textul
manifestului adresat românilor, ambele difuzate printre participanti
la o scara care a înspaimântat guvernul. Un ziarist suedez care a
participat la Festival, întors acasa, descrie vasta si perfecta
raspândire a manifestului astfel: "De te urcai în tramvai, când
coborai gaseai în buzunar un manifest." "De te duceai la
restaurant, sub farfurie gaseai un manifest." "Când te întorceai la
hotel, bagat pe sub usa gaseai un manifest." La acest Festival au
participat câteva mii de tineri din toate tarile lumii libere, chemati
sa vada "raiul comunist" din România. Toti tinerii au primit
manifestul în limba lor pentru a se edifica asupra adevaratelor
realitati comuniste din spatele cortinei ce a fost tesuta între
participanti si populatia tarii. D-l Aronescu-Baragan, ca student
român participant la Festival, a fost personal martor la actiunea
întreprinsa de Ion Golea pentru a demasca tinerilor din strainatate
reala fata a regimului din tara. În cuprinsul cartii redam si
reportajul D-sale. În editia de fata mai împrumutam si un capitol:
"Începuturile luptei anticomuniste" din lucrarea lui Teofil Mija "Am
fost coleg si prieten cu Ionel Golea", unde el descrie aspecte ale
activitatii antibolsevice care au motivat revenirea în tara a lui Ion
Golea si Ion Samoila. Teofil Mija a facut parte dintr-un grup de
luptatori anticomunisti din regiunea Târnavelor si din Grupul
Studentesc de la Cluj, ceea ce implica o valoare documentara
deosebita relatarilor sale de o autoritate politica si morala
indiscutabila. Cei interesati de mai multe detalii cu privire la
biografia lui Ion Golea sunt rugati sa recurga la cartea mai sus
amintita a lui Teofil Mija. Deosebit de binevenita este descrierea
facuta de d-na Dina Teglariu asupra "Centrului de rezistenta
anticomunista din Codrii Fetea", locul unde a fost parasutat grupul
Golea-Samoila. Portretele, actiunile, atmosfera si relatiile dintre cei
care formau baza permanenta sau care se perindau pe la acest
Centru sunt de o valoare documentara unica pentru istoria
rezistentei anticomuniste din România. În completarea biografiilor
celor care au format lotul personal al lui Ion Golea, redam marturia
lui Ilie Banciu, condamnat la 20 ani ,a sotiei sale Tamara Banciu,
cât si a Nadejdei Golea, sotia mea, condamnata si ea la 6 ani
închisoare si 2 ani domiciliu obligatoriu în Baragan. Tin sa-i
multumesc lui Teofil Mija si pentru marturia sa în ce-l priveste pe
Ion Bucsan, condamnat în lotul lui Ion Golea. El mi-a fost coleg,
camarad si ruda, fratele socrului meu, unul din ultimii oameni de
care m-am despartit în septembrie 1948, spunându-i ca vreau sa

6
parasesc tara. I-am propus sa vina cu mine. Mi-a taiat-o scurt,
spunându-mi ca "este sub demnitatea mea sa fug acum din tara."
În continuare, pentru ceilalti martiri, redam biografia lui Alexandru
Tanase, scrisa de Filon Verca, apoi schita autobiografica destul de
completa a lui Ion Samoila. În completare dam o depozitie a fostei
sale sotii, d-na Maria Muscalu - Baicu. Cu multa bucurie am primit
doua contributii biografice mai bogate privindu-l pe Vasile Mihai-
Vlad, una de la fratele sau Aurel Vlad, care în prezent traieste la
New-York si alta de la Teofil Mija, cu care a lucrat mai mult timp.
Despre Gheorghe Dinca am luat un material si o fotografie de la d-l
A. N., fost coleg de liceu si de Fratie de Cruce. Trebuie sa
marturisesc cu regret ca nu am putut obtine mai multe date
biografice despre Dr. Ion Buda si Erich Tartler, în afara de cele ce
sunt în marturia d-nei Muscalu si a lui Banciu despre Tartler, cât si
în depozitiile lui Mija despre Buda. Cu acelasi regret precizez ca,
despre Ion Tolan si Mircea Popovici, în afara de putinele date
cuprinse în scrisoarea circulara din 16 octombrie 1953, a lui Horia
Sima, nu am reusit sa mai aflu ceva. Fiecare dintre cei condamnati
la moarte a avut un lot al sau, care s-a judecat mai târziu si care în
unele cazuri s-a ridicat la zeci de arestati. Ei au fost acuzati fie ca i-
au adapostit, fie ca nu i-au denuntat sau ca i-au ajutat într-un mod
oarecare. Întregirea acestei lucrari cu toate datele ramâne în
seama istoricilor. Ei trebuie sa aiba acces la dosarele Securitatii
pentru a culege numele si faptele tuturor celor implicati în uriasul
proces. Estimez la câteva sute numarul total al celor judecati si în
final condamnati la diverse pedepse.
20 Octombrie 1993
Traian Golea

Începuturile luptei anticomuniste de Dr. Teofil Mija

Împrumutat din cartea sa "Am fost coleg si prieten cu Ionel Golea"
În luna septembrie 1944, Nelu a plecat voluntar ca elev sanitar,
cu un spital de campanie în Ardealul de Nord. Eu am ramas în
continuare la spitalul de zona interioara Medias, unde numarul
ranitilor a crescut în urma luptelor pentru eliberarea Ardealului de
Nord. Spitalul s-a extins, cuprinzând si internatul unui liceu german.
Curând însa Nelu s-a întors. Spitalul sau de campanie a plecat în
urma trupelor care au trecut deja în Ungaria. Am început din nou sa
lucram împreuna la spitalul din Medias, dar lipseam amândoi destul
de mult din spital pentru ca eram foarte solicitati fiecare dintre noi
în satele noastre de bastina, unde populatia era periclitata. Au
început sa se formeze garzi nationale pentru protectia populatiei.
Armatele sovietice jefuiau din plin pe unde treceau, dar cei mai
periculosi erau dezertorii lor, care ghidati de lichele si de ticalosi,
intrau în gospodariile mai înstarite sau unde erau fete si femei
tinere, jefuind si violând. Noi purtam înca uniforma de elevi de
scoala militara, aveam arma asupra noastra si am putut astfel ajuta
la organizarea si consolidarea acestor garzi nationale care în mare
parte erau compuse din invalizii si batrânii satului. Nadejdea lor era
în noi, care aveam instructie militara si care mai eram în plus si

7
hotarâti în atitudinea noastra atât împotriva rusilor cât si a
comunistilor. Nu ma pot extinde acuma prea mult în descrierea
rolului jucat de aceste garzi nationale în protectia populatiei
noastre civile în fata pârjolului ruso-comunist. În aceste vremuri în
sate ramasesera doar batrânii si copiii, femeile fiind ascunse prin
paduri, unde li se ducea de mâncare în locuri numai de noi stiute.
În comuna noastra pagubele înregistrate de catre gospodarii au
fost imense. Pe de o parte jefuiau rusii, iar pe cealalta parte veneau
autoritatile noastre sa sechestreze bunuri pentru împlinirea
obligatiilor impuse prin asa zisul armistitiu. Mai greu lovite au fost
comunele asezate pe soselele principale, asa cum era si satul meu.
Nu ma pot avânta sa descriu în amanunt comportamentul
armatelor sovietice învingatoare, deoarece asta ar ocupa prea mult
spatiu si as putea fi acuzat ca ma bag în treaba istoricilor. Pentru ei
vad o mare sarcina în ce priveste viitorul tarii noastre, ca sa
restaureze si sa instaureze adevarul istoric dupa acesti 50 de ani
de minciuna, înselatorie, mistificare si mai ales jaf organizat, pus în
slujba celei mai abjecte caste de exploatatori pe care i-a cunoscut
vreodata neamul nostru. Vreau totusi sa subliniez curajul nostru de
a încerca sa ne opunem bestiilor în ciuda posibilitatilor reduse. Desi
îmbracat militar, socotind ca asa voi putea actiona mai bine, totusi
aceasta uniforma era cât pe-aci sa-mi fie fatala, un plutonier rus
considerându-ma, în urma unei confruntari, drept dezertor din
armata. Cu foarte multa greutate am reusit sa scap cu viata din
mâna lor, dupa ce am ajuns în fata unui polcovnic. Acestuia am
reusit sa-i dovedesc cu acte ca sunt elev militar sanitar si ca lucrez
la spitalul orasului Medias, la abia 5 km de comuna noastra. Ziua
aceste pericole erau mai mari . Noaptea reuseam, împreuna cu cei
câtiva batrâni consateni, înarmati si ei, sa-i fugarim pe rusii izolati
care se abateau prin diferite gospodarii în cautare de femei sau de
posibilitate de jaf . Trageam cu armele dupa ei si-i urmaream pâna
la locurile unde erau cantonati. În acei ani, 1944-1945, cât timp a
durat acel vacarm de miscari de trupe rusesti înspre Berlin si
înapoi, a fost o perioada de cumplite suferinte pentru populatia
României. Pot afirma însa ca începuturile luptei anticomuniste în
România au coincis cu formarea acelor garzi nationale, care s-au
înfiripat în toate comunele din tara. Ele au înmanunchiat pe cei
curajosi într-o lupta care a continuat si va continua atâta timp cât
va mai exista picior de comunist în tara noastra. Nelu atunci,
imediat dupa 23 August, a început sa învete ruseste, gândindu-se
ca-i poate folosi la ciocnirile cu navalitorii. Vazând prapadul ce-l fac
bandele de dezertori rusi, s-a înarmat cu un pistol si o mitraliera, si
cutreiera calare regiunea pentru a-i descoperi pe raufacatori.
Oriunde întâlnea cete de rusi care jefuiau, violau si ucideau, îi soma
sa se predea postului de jandarmi. Îsi dezvoltase o tactica proprie
de a-i surprinde, care n-a dat gres niciodata, si mai era ajutat si de
faptul ca le vorbea limba. Populatia satelor din jur se simtea
ocrotita de acest tânar si când apareau dezertorii, îi trimitea vorba
sa vina. Cursurile universitare au fost sistate în aceasta perioada.

8
Au început abia în martie-aprilie 1945 si s-au încheiat în iunie-iulie
ale aceluiasi an. Nu-mi amintesc când a luat Nelu legatura cu
grupurile din armata nationala parasutate în tara, însa este cert ca
asta s-a petrecut pe la sfârsitul anului 1944. Îmi amintesc însa bine
cum plin de bucurie a venit la mine sa ma anunte ca se
întrezareste o raza de lumina, ca de acum înainte stim ce avem de
facut si ca ne vom înregimenta în aceasta armata nationala
româna. Si asa a început închegarea grupului de rezistenta activa
în regiunea noastra. Baza teritoriala a fost aleasa tot de Nelu, în
padurile Fetea, din apropierea comunei Noul Sasesc. În alegerea
acestei amplasari ne-am bazat pe urmatoarele considerente: 1.
Este cea mai mare întindere de padure din regiunea noastra si
chiar din Ardeal, având în jur de vreo 15 comune de refugiu. 2. Aici
aveam cea mai sigura baza de existenta pentru un timp mai
îndelungat oferita de familia Ursu, a colegului nostru Aurel Ursu din
comuna Noul Sasesc. Aceasta familie, de la mic la mare, era cu
trup si suflet alaturi de noi. Avea multe rude în comuna si în satele
din jur, tot oameni de isprava ca si ei. 3. Dar cel mai convingator
argument a fost existenta si prezenta familiei lui Zaharia Ursu,
fratele mai mare Aurel, cioban, locuind într-o casa care se gasea
chiar în mijlocul acestei regiuni împadurite. În plus, beneficiam de
ascendentul moral ce-l avea Nenea Zaharia asupra celorlalti
gospodari risipiti în întreg acest teritoriu, printre care una din familii
era chiar a matusei sale, matusa Navodar Susana. Comunele din
jurul codrului Fetea erau toate la o distanta între 6 si 15 km de
centrul sau. Ele erau : Biertan, Richis, Pelisor, Zlatna, Apus, Coves,
Ighis, Vard, Agnita, Ruja, Iacobeni, Stejeris, Malâncrav, Copsa Mare,
Noul Sasesc si Rondola. Aproape în fiecare din aceste comune am
creat puncte de sprijin, antrenând în actiune multi oameni dispusi
sa ne ajute, gata oricând sa se alature luptei noastre. Casa
primitoare din Noul Sasesc a familiei Ursu era deschisa la orice ora
din zi si din noapte pentru noi, cu adapost si mâncare, precum si
cea a lui Nenea Zaharia din Fetea, care de altfel au fost cei doi
stâlpi de baza ai rezistentei noastre împotriva comunistilor. De
aceste doua familii, a lui Zaharia senior si cea a lui Zaharia junior,
respectiv familia Ursu, trebuie sa se tina seama atunci când se va
scrie si se va vorbi despre luptele rezistentei armate anticomuniste
din inima Ardealului, atât în faza de început cât si mai târziu când
s-a trecut la luptele de partizani. Aceste centre de actiune au
reprezentat primele începuturi de rezistenta eroica a neamului
nostru împotriva comunismului. Sper ca împreuna cu colegul si
bunul prieten Aurel Ursu, supravietuitor si el al închisorii Aiud, sa
putem reda mai în amanunt toate aceste fapte si acte eroice din
aceasta regiune a epopeii rezistentei armate anticomuniste din
perioada 1944-48. De codrul Fetea, respectiv catunul Fetea de pe
harta, sunt legate cele mai importante evenimente ale grupului
nostru de rezistenta din perioada 1944-48. La constructia
buncarelor pentru alimente si armament am folosit oameni care nu
erau de prin partea locului, cu exceptia familiei Ursu. De fapt tot

9
greul la construirea acestor adaposturi a fost lasat pe seama
membrilor familiei Ursu. Pe lânga faptul ca ea a fixat alegerea
pozitiilor care erau cel mai greu de depistat de catre inamici, tot ei
au fost aceia care, cunoscând cel mai bine terenul, caile de acces si
având si atuul de a putea cutreiera oricând caile hotarului fara sa
fie suspectati de activitati subversive, si-au luat si sarcina sa duca
la bun sfârsit aceste operatii. Si dintre ei, cei mai de nadejde, fara
ajutorul carora nu am fi putut realiza atâta, au fost fratii Nicolae si
Ieronim Ursu. Alaturi de ei nu-l putem uita pe bunul prieten al lui
Ieronim, pe consateanul sau Toma Bogdan, un om de mare
încredere si daruire, care a ajutat mult atât la construirea
adaposturilor cât si la aprovizionarea lor. Toma Bogdan a avut însa
un tragic sfârsit. Arestat, si-a dat sufletul în mâinile jandarmilor în
timpul batailor la care a fost supus. Plutonierul de jandarmi poreclit
Cocoselul a fost autorul acestei crime, ajutat de un tigan din sat,
activist de partid. La vârsta de numai 30 de ani, Toma Bogdan a
fost asasinat atât de barbar de calaii blestematului partid comunist.
Camarazii veniti din afara comunei Noul Sasesc care au luat parte
la construirea buncarelor au fost urmatorii: Broscateanu din Blaj,
zis si Pruncu, ca fiind cel mai tânar, Ion ( Nelu ) Popescu zis si Pufi,
învatator într-o comuna de pe Târnava Mica, Gavrila Lepadatu din
Medias, Axente Pacurariu din Coves, Corbeanu, elev din Coves,
Aurel Ursu si cu mine, Teofil Mija. Chiar de la început ni s-a alaturat
si un neamt foarte tânar, Klaus, descendent al unei familii de
aristocrati din Germania, al carui tata a avut functii importante, fost
ministru, si care aici era ocrotit de noi sa nu cada în mâna
vânatorilor de nazisti. Aceasta echipa care a lucrat saptamâni în sir
la construirea adaposturilor, în fiecare seara se retragea cu multe
precautii în sat. Se evitau caile de circulatie publica pentru a nu
stârnii suspiciuni. Retragerea la casa lui Nenea Zaharia, în Fetea,
era mai usoara, putându-se ajunge acolo la adapostul padurilor, dar
si la el ca si spre celelalte baze, nu ne deplasam decât noaptea. Pe
lânga adapostul padurii îl mai aveam si pe acela al întunericului. În
toata aceasta perioada în cele doua case, a lui Zaharia Ursu
batrânul în Noul Sasesc si a lui Zaharia tânarul din Fetea, gaseam
adapost si masa întinsa, cu mâncare îndestulatoare, în fiecare
seara. Oricâta bunavointa as depune acuma ca sa redau tot ce
aceste doua familii au facut pentru noi si pentru cauza noastra, nu
as putea reusi s-o fac nici macar fragmentar. Este peste putinta
mea de a ma exprima în asa fel ca sa cuprind întregul lor efort si
sacrificiu pentru neamul românesc. Crestin fiind, trag totusi
nadejdea ca Dumnezeu, care le stie pe toate, are puse pe rabojul
Sau toate aceste daruiri ale familiei Ursu pentru Neam si pentru El.
Pentru ca, cine va fi vreodata în stare s-o înteleaga pe sora lui
Aurel, pe Ana, care si-a sacrificat tineretea si toata viata ei în slujba
Miscarii Legionare, ea fiind stâlpul casei din Noul Sasesc, la acea
vreme mama lor gasindu-se paralizata? Ana gatea pentru toti si
nimeni dintre noi nu si-a pus vreodata întrebarea, de unde mai
reusea ea sa procure cele necesare pentru atâtea persoane, familia

10
ei fiind destul de numeroasa, la care ne mai adaugam zilnic si noi
vreo 4-5 insi. A fost alaturi de noi în toate încercarile grele care s-
au abatut asupra noastra. A reusit sa supravietuiasca totusi
comunismului si sa treaca la cele vesnice în 1990 la Brasov,
împacata sufleteste ca si-a facut datoria fata de neam. Dumnezeu
sa-i rasplateasca marea jertfa ! De asemenea pentru noi toti va
ramâne în frumoasa amintire sotia lui Nenea Zaharia, tataisa
Cornelia, cum îi spuneam noi toti câti am trecut prin aceasta casa
plina de atâta bunavointa si cumsecadenie. Doar neamtul Klaus
avea dificultati sa-i spuna tataisa, el pronunta mereu dadaisa
Cornelia. Tataisa Cornelia a ramas pentru noi ca o icoana
luminoasa de adevarata mama si sotie, pentru ca putine familii
românesti pot sa prezinte o atât de uriasa baza morala si
capacitate de sacrificiu precum aceasta familie Ursu, al carei stâlp
era tataisa Cornelia. Apoi cine va fi în stare sa redea portretul lui
Nenea Zaharia, acel cioban luminat, plin de întelepciune si de curaj,
care impresiona pe oricine de la prima vedere prin vorbele lui cu
tâlc si încrederea ce-o inspira în tot ce întreprindea? Este aproape
de necrezut cum acest cioban a putut în vara anului 1948 sa-i
îmbrobodeasca pe securistii care venisera sa-l aresteze, si care
pâna la urma s-au multumit sa-l oblige sa duca pâna la Medias, cu
caruta lui cu cai, marea cruce de mesteacan pe care o ridicaseram
noi, în Fetea, în august 1946, pe locul unde planuiseram pentru mai
târziu o catedrala si o "Casa a Neamului". În însemnarile lui Nelu
gasesc ca el dorea ca "Românii sa se roage pentru toti cei cazuti pe
linia idealurilor românesti aici slujindu-se slujba martirajului
national si crestin. În Casa Neamului vor gasi românii o alinare a
durerilor lor si un drum nou spre marele "mâine". Vom da prin asta
un ritm nou vietii românesti din jur, un ritm necesar dupa atâta
dormitare nationala. Rugându-ne lui Dumnezeu, El va fi cu noi si ne
va ajuta!" Este greu de explicat acum, si nici noi cei care am
participat continuu la aceste actiuni de rezistenta anticomunista,
nu ne putem da seama cum de am reusit sa trecem prin atâtea
eforturi, uneori la limita puterilor noastre omenesti, prin nesfârsite
precautii si simulari, sa îndeparta orice banuiala a satenilor, si mai
ales a jandarmilor, despre prezenta noastra în acest teritoriu. Nelu
a trebuit sa-si asume rolul de medic voluntar al comunei pe timpul
zilei, ca apoi sa poata supraveghea nopti în sir construirea si
camuflarea buncarelor si legaturile acestui centru cu restul tarii cât
si cu cei de peste hotare. Legatura cu strainatatea era încredintata
lui Marusca, zis Sarpele, care avea în dotare aparatul de emisie-
receptie cu cifrul respectiv. Prezenta lui Marusca trebuia sa fie bine
camuflata, cu paza de încredere gata oricând de lupta. El avea în
permanenta o zona întinsa de deplasare în toata regiunea
Târnavelor pentru a nu fi depistat usor locul acestui post de emisie
pe timpul când transmitea, de catre organele militare de
supraveghere goniometrica a teritoriului. Deplasarile lui Marusca,
însotite mereu de paza sigura, se faceau de regula noaptea, fie la
Medias, fie la Bratei sau în alte comune din regiune, pentru a evita

11
întâlniri cu politia sau cu jandarmeria. Dar cum lucrurile nu se
întâmpla întotdeauna cum sunt planuite si dorite, aici am avut si
accidente, unul din acestea chiar cu urmari grave. Este cazul unuia
dintre cei mai curajosi si mai devotati membri ai acestui centru,
Broscateanu, zis Pruncu, care în timpul unei deplasari pe o noapte
foarte întunecoasa prin padure, a cazut pe pistolul mitraliera ce-l
avea atârnat pe umar. Piedica pistolului a fost lovita, descarcând
un cartus în plexul brahial al mâinii sale drepte. Nelu, care-l
însotea, a rupt din camasa de pe el o fâsie de pânza cu care i-a
pansat plaga si i-a facut hemostaza de urgenta. Apoi a fost
transportat imediat de Nenea Zaharia cu caruta la spitalul din
Sighisoara însotit si de Nicolae. Pruncu a fost supus unei interventii
chirurgicale, dar anumite complicatii nu au putut fi evitate si asa a
ramas cu pareza mâinii drepte. Cum au reusit sa salveze aceasta
situatie Nenea Zaharia si cu Nicolae, ca sa nu trezeasca banuieli
asupra modului cum s-a produs accidentul, numai ei stiu. Dupa
terminarea construirii si dotarii buncarelor, dintre care unul era
pentru alimente si celalalt cu armament, o parte dintre membrii
echipei au putut pleca la rosturile lor, ramânând de paza doar Nelu
si Pruncu, împreuna cu membrii familiilor Ursu. În aceasta perioada
s-au perindat prin Fetea oameni de legatura, prieteni si prietene,
unii urmariti de politie si jandarmerie. Aici toti îsi gaseau adapost
sigur. Printre cei urmariti de politie erau Pufi si Samoila, amândoi
evadati de la Aiud. Fetele cautate de politie au putut sta aici în
toata siguranta. Ele au fost Dina Teglariu si Xenia Mihailescu,
studente la Cluj. Dintre camarazii veniti din Germania care si-au
gasit aici adapost de mai scurta sau mai lunga durata, au fost
Bucur Secu, Popa Aurel, Ion Cristea, Mocanu Sebastian, Marusca,
Constantin Oprisan si Nistor Chioreanu. Aceste nume se afla
însirate toate în însemnarile lui Nelu. Bineînteles ca lista nu-i
întreaga, fiind mentionati doar cei angajati în sistemul de actiune al
rezistentei, caci daca se ia în considerare numele tuturor acelora
care s-au perindat prin acest centru, se ajunge la ordinul sutelor.
Din toti acestia au ramas putini supravietuitori. Pentru restul,
plecati acolo "unde sunt cei ce nu mai sunt", avem datoria sfânta:
sa veghem si sa luptam sa nu se astearna valul uitarii peste faptele
si sufletele lor de eroi, caci doar un neam traieste si va trai mereu
prin martirii sai! Datele despre adaposturile cu alimente si cu
armament, pregatite pentru o lupta de partizani, nu le cunosteau
decât cei care au lucrat efectiv la construirea si dotarea lor, oameni
de totala încredere. Dar totusi nu a fost chiar asa, pentru ca
puterea de rezistenta a unora, sau poate slabiciunea altora, a
permis Securitatii din 1948 sa afle câte ceva din secretele noastre.
Asa se face ca, în 1948, Serviciul Sigurantei din Medias, dupa
arestarea grupului de rezistenta din Sighisoara, condus de Virgil
Totoescu si Grigoras, a aflat de existenta buncarelor din Fetea,
padurea Belgheroaia. În plus, în decembrie 1945, când s-a convenit
sa se dea politiei armamentul si munitiile de care dispuneam, nu s-
au predat toate câte au fost depozitate în buncare. Cei de la

12
Sighisoara stiau de existenta armelor, caci au fost procurate în
iarna 1944-45 chiar de la Legiunea de Jandarmi din Sighisoara, prin
intermediul ofiterului legionar Havrilescu Vasile. Munitia si
armamentul au fost aduse atunci la Fetea de catre Nelu, ajutat de
Nicolae, cu o caruta cu caii nostri, condusa de Broscateanu -
Pruncu. Toti trei aveau uniforme militare. Armele nepredate au fost
ascunse sub cuptorul de pâine în gospodaria lui Nenea Zaharia din
Fetea. Mai târziu Aurel le-a luat de aici si le-a îngropat, bine
ambalate, în padure, nu departe de casa lui Nenea. Pe baza
declaratiilor grupului arestat la Sighisoara, Siguranta din Medias, al
carei sef era o bestie umana, Moga, cel care l-a asasinat pe Dr.
Emil Muresan, a gasit armele ascunse în padure si l-a obligat pe
Nenea sa le transporte cu propria caruta la Medias, pe o distanta
de vreo 30 km. Cu aceasta ocazie Nenea le-a jucat politistilor o
farsa de pomina, încât au ramas convinsi ca el n-a fost cu nimic
implicat în afacerea buncarelor, ca este un taran redus, care nu
întelege nimic din aceasta lume în afara de oile si de caii lui. Nu
cred ca un artist scolit într-o piesa regizata de o mâna mestera ar fi
putut juca mai bine rolul lui Nenea. Cu aceasta ocazie a fost dusa la
Medias si Crucea de mesteacan, de care a fost vorba mai înainte. O
precizare: Nelu, dupa ce a ales acest loc ca centru de rezistenta în
regiunea noastra, tot el a fost acela care a condus si supravegheat
zilnic, toate actiunile anticomuniste din acest teritoriu, pâna în
decembrie 1945, când a trebuit sa predam armamentul Politiei în
schimbul intrarii în legalitate a luptatorilor anticomunisti din Armata
Nationala. Atât Nelu cât si eu, am fost tot timpul alaturi de
grupurile de luptatori drept pentru care nu am frecventat în acel an
cursurile universitare, considerând ca este mai necesara prezenta
noastra lânga unitatile Armatei Nationale, care nu cunosteau bine
situatia si oamenii din regiune. Problema luptei anticomuniste era
mai importanta pentru noi decât interesele personale. Despre
actiunile pe care le-am întreprins în aceasta perioada nu pot spune
prea multe acum. Au fost momente foarte grele, mai ales pentru
grupurile venite din Germania, carora noi trebuia sa le asiguram
adaposturi, acte, legaturi sigure exterioare si interioare. Aproape
toata iarna Nelu a petrecut-o în padurea Fetea împreuna cu aceste
grupuri, miscându-se doar noaptea dintr-o comuna într-alta. As
putea caracteriza acea perioada de timp ca pe una de "asteptare
de ordine", care însa nu au venit. Împreuna cu unul din cei opt frati
ai lui Aurel, Marian, de o vârsta cu mine si bun prieten, ne miscam
mai mult, noua revenindu-ne sarcina de a face aprovizionarea si a
asigura baza materiala. Chiar daca rusii ne-au schimbat o pereche
de cai buni pe altii obositi si rablagiti, am reusit totusi în scurta
vreme sa-i refacem si sa-i putem folosi la caruta în deplasarile
noastre. Cu toate ca întreg teritoriul era întesat de rusi, reuseam
totusi sa ne strecuram printre ei. Dumnezeu ne-a ajutat de fiecare
data sa nu fim depistati, nici atunci când treceam prin posturile lor
de control, având asupra noastra obiecte zise compromitatoare. Nu
pot încheia acest capitol fara sa consemnez contributia imensa

13
adusa de familia Nicolae Florea în toata aceasta perioada de lupta
anticomunista. Casa lor, situata în Medias, pe strada Târgului, la
marginea orasului, înspre Bratei, a fost de asemenea primitoare,
deschisa zi si noapte tuturor camarazilor câti au activat din 1944 si
pâna la arestarea din 1948. Florea Nicolae era functionar la
primaria orasului. Avea o tinuta morala ireprosabila, bucurându-se
de multa încredere si stima atât din partea colegilor de la serviciu,
cât si din partea cetatenilor orasului. Nu era cunoscut ca legionar,
ceea ce i-a permis sa poata activa fara teama de a fi urmarit. Si
astfel casa lui a fost transformata în cel mai important punct de
legatura între tot Ardealul si restul tarii, si asta mai ales dupa
sosirea grupurilor din Germania. Ca si la familia Ursu, si aici îsi
gasea fiecare camarad un adapost sigur si o masa pusa la orice ora
din zi si din noapte cu draga inima. Cred ca n-a fost zi în care usa
acestei familii sa nu fi fost deschisa de unul sau altul dintre cei
multi angajati în lupta anticomunista. De mare însemnatate a fost
serviciul lui Nicolae Florea mai ales ca el ne procura acte de
identitate pentru cei întorsi din Germania. Si tot în aceasta casa a
stat bolnav Ion Cristea, pe care îl cunosteam din liceu, el fiind elev
în clasa a VI-a, eu în clasa a II-a la Dumbraveni. Originar era din
comuna Cergau, de lânga Blaj, reîntors acum si el din Germania.
Era iubit si stimat de toti pentru calitatile lui de bun organizator si
luptator neînfricat. Facea parte din elita legionara, una din
sperantele Miscarii Legionare. Desi a beneficiat de un tratament la
domiciliu din partea unui medic specialist de la spitalul din Medias,
consatean cu N. Florea, totusi nu a putut fi salvat, deoarece a facut
un stop cardiac pe fondul unei pleurezii masive. Stingerea lui a fost
pentru toti un moment foarte greu, cea mai mare pierdere suferita
de noi atunci. Cu acte false procurate de dl. Florea, l-am îngropat
dupa toata rânduiala crestineasca în cimitirul din Medias. Slujba a
fost tinuta de catre parintele Stoian Valeriu, cel care a oficiat si
înmormântarea medicului Muresan Emil de la spitalul Medias,
asasinat de politistul Moga în 1948. Parintii au fost anuntati de
deces si tatal sau a venit la mormânt. De aceasta înmormântare
clandestina Securitatea a aflat abia dupa arestarile din 1948.
Despre familia Florea, ca si despre atâtea familii care au fost
angajate în acea perioada alaturi de noi în rezistenta anticomunista
va trebui sa se scrie mult, sa se scoata la iveala toate sacrificiile
lor, pentru a ramâne exemple de demnitate umana si de simtire
româneasca generatiilor ce vin. Dl. si d-na. Florea au fost pentru
mine ca a doua familie datorita griji parintesti ce ne-o purtau.
Arestat în 1948, dl. Florea a fost considerat ca unul dintre cei mai
bravi si mai rezistenti la anchete, ceea ce i-a determinat pe politistii
din Medias, în frunte cu acel odios Moga, sa-l supuna la cele mai
bestiale chinuri. A fost condamnat la 15 ani, maximum de
pedeapsa ce se putea da la ora aceea. Când a ajuns la
penitenciarul Aiud, era doar o umbra care se mai misca. Aici s-a
îmbolnavit de toate formele posibile de tuberculoza, ramânând
pentru întreaga perioada de detentie în sectia de bolnavi, fara însa

14
sa i se aplice vreun tratament, închis în celule care semanau mai
de graba a morga. Este o adevarata minune cum de a putut
supravietui acest om. Tot Dumnezeu cu puterea Sa cea mare a
intervenit si l-a salvat. Pentru a întelege si dovedi pe deplin
dârzenia si vitejia sa, voi relata întâlnirea dintre noi doi, prilejuita
sub forma de confruntare, în prezenta vestitului colonel Craciun si a
statului sau major, confruntare care a avut loc în biroul din poarta
închisorii Aiud în ajunul Rusaliilor din 1963. Domnului Florea îi
expirase termenul de condamnare si trebuia sa fie pus în libertate.
Dar aceasta eliberare era conditionata de o proba prin care el
trebuia sa dea dovada ca este reeducat si nu mai prezinta nici un
pericol pentru societatea comunista dupa ce va fi eliberat. Am fost
pusi amândoi fata în fata: dl. Florea o aratare de om, un schelet
ambulant, iar eu scos dupa ani de zile de izolare la celulele din
zarca, ajuns distrofic, cântarind doar 47 kg la 173 m înaltime. În
jurul nostru erau Craciun si cu aghiotantii sai care nu mai încapeau
în uniformele de securisti din cauza osânzei depuse si care-i facea
sa arate ca niste porci pusi la îngrasat. Colonelul Craciun l-a
întrebat pe dl. Florea: - Ia spune, ma, îl cunosti pe banditul asta?,
aratând cu degetul spre mine. - Nu-l cunosc!, a raspuns el cu glas
domol si blând. - Uita-te bine la el, nu mai face pe eroul, ca imediat
te întorc de unde te-am adus si aici o sa-ti putrezeasca oasele. -
Nu-l cunosc si puteti face cum doriti. A urmat apoi un ropot de
înjuraturi la adresa noastra a amândurora cum numai securistii de
talia lui Craciun erau capabili sa rosteasca. Dupa care l-a mai
întrebat: Cum nu-l cunosti pe banditul asta cu care ani de zile ai
uneltit împotriva clasei muncitoare? Uita-te bine la el, este doctorul
Mija. Dl. Florea s-a întors mai hotarât spre Craciun si a raspuns:
Daca asa arata acum doctorul Mija este normal sa nu-l mai
recunosc. Asa s-a comportat atunci ca si întotdeauna si cât va mai
trai acest om neegalat de nici unul dintre noi prin rezistenta si
curajul sau. Ca prin minune, el supravietuieste înca. Si asa cum
marturisea într-un interviu Petre Tutea, numai Dumnezeu l-a salvat.
În încheiere, ma simt obligat sa amintesc si despre participarea
consatenilor mei, a familiei mele, a colaboratorilor mei Macarei
Dionisie si Totoescu Ilie, a familiilor de sasi si a altor cetateni
ramasi pâna acum în anonimat, la actiunile centrului de rezistenta
anticomunista de pe Târnave. Prin organizarea garzii nationale,
care trebuia sa ne apere împotriva dezertorilor rusi, am ajutat si
uneori am salvat chiar pe cei de la postul de jandarmi. Am asigurat
fetelor si femeilor tinere ascunzisuri prin paduri din fata puhoiului
bolsevici si am ocrotit, pe cât s-a putut unele femei din familiile
sasilor, ca sa poata scapa de deportare în Rusia. Dintre ele câteva
au fost ascunse chiar în locuintele familiilor noastre. Ajutorul a fost
reciproc, pentru ca mai târziu, în 1948, când aveam treaba prin
Bratei, am fost gazduit de familia Grossman. În primavara si în vara
anului 1945, casa noastra a fost deschisa zi si noapte, celor care
erau periclitati si aveau nevoie de un adapost mai sigur. Brateiul,
fiind la numai 6 km de Medias, legatura cu familia Florea era foarte

15
usoara de tinut. În ce priveste vizitele mai frecvente la noi acasa
decât la alte familii din sat, nimeni nu-si punea întrebari pentru ca
ma stiau de student care în împrejurarile razboiului îsi face practica
medicala la spitalul din Medias. De altfel aveam vecini buni iar
faptul ca acordam asistenta medicala gratuita oricui din comuna a
creat un fel de obligatie morala si respect atât pentru mine cât si
pentru familia mea, ceea ce ne-a fost de mare ajutor. Ca sa asigur
conditii de adapost camarazilor mei de lupta, am primit ajutor de la
familiile de sasi cu care am fost si am ramas în cele mai bune
relatii. Dintre acestea, nu putem uita familia Radler, Schenker,
Fronius, Schmidt, Grossman, Graef, Neckel si Schuster, ca sa nu
mai însir decât pe cele care m-au ajutat cel mai mult. Când Sarpele
se afla la Bratei, locuia la noi, însa aparatul de emisie îl mutam
mereu la alte familii de sasi, care bineînteles ca nu stiau ce facem
noi în camera pe care ne-o puneau la dispozitie. Dupa deportarea
în Rusia a sasilor, la noi în Bratei nu mai ramasesera decât copiii
sub 16 ani si adultii peste 45 de ani. M-am ajutat foarte mult cu
acesti copii si mai ales cu cei ai familiei Schenker si în mod
deosebit cu varul lor, Stefan. Persoana care organiza totul a fost o
colega si buna prietena, Radler Medi. Ea a reusit sa scape de
deportare casatorindu-se cu o ruda de-a mea, Gheorghe Vladut, de
aceeasi vârsta cu tatal ei. Bineînteles ca a fost doar o casatorie de
forma, iar dupa un an au si divortat. Familia Radler a fost cea mai
bogata din sat si i-a ajutat material pe toti, fie ca erau rudele celor
deportati, fie ca erau expropriati. Se poate afirma ca si sasii au
avut mult de suferit în acea epoca blestemata de instalare a
comunismului la noi în tara. Nimeni dintre consateni nu va putea
uita vreodata suferintele si exemplul personal de demnitate al
preotesei sasilor, învatatoarea Scheerer, ramasa fara nici un ajutor
material dupa deportarea sotului ei, în decembrie 1944. Avea în
îngrijire pe cele doua fiice, amândoua sub 5 ani, si numai
Dumnezeu stie cu ce greutati si sacrificii de mama a strabatut
aceasta perioada. Una dintre fetite s-a îmbolnavit de rinichi, iar eu
am tratat-o cu ce se mai gasea pe atunci, si a scapat fara
complicatii. Preoteasa singura îsi lucra gradina, - atât îi mai
ramasese - singura îsi ducea la piata zarzavaturile cu un carucior
pe doua roate, pe care îl tragea 6 km dus si 6 km întors, de la
Bratei la Medias. În plus, îsi îndeplinea si rolul de preot - învatator al
sasilor ce-au mai ramas în comuna. A fost o adevarata mama
pentru toti consatenii, un exemplu de luptatoare anticomunista
pentru generatiile viitoare. Medi ma informa despre toti soldatii din
comuna noastra care se reîntorceau din Germania si care erau fie
raniti, fie bolnavi sau aveau nevoie de ajutor medical. Tot prin
relatiile ei am luat legatura cu grupurile de militari germani rataciti
de pe front ascunsi pe la diferite familii de sasi, asteptând o ocazie
potrivita sa ajunga în Germania. Întrucât nu au reusit sa ma
aresteze în mai 1948, a fost arestata Medi si tatal ei, considerati
prieteni ai mei. Ei au trecut destul de bine prin ancheta si în curând
au fost eliberati. Si acesti consateni, câti vor mai fi supravietuitori

16
dintre ei, merita întreaga noastra recunostinta. În toamna anului
1945, dupa reusita evadare a lui Nelu din casa capcana de la
Medias, salvarea si refugiul imediat al lui, a fost casa noastra de la
Bratei. Cum Nelu cunostea bine hotarul si drumurile noastre, dupa
iesirea din Medias s-a strecurat prin padure pâna a intrat în curtea
noastra. Când a aparut în casa, mama, care-l cunostea foarte bine,
si-a dat seama ca e vorba de o situatie cu totul neobisnuita. L-a
poftit în casa de dinainte, i-a facut ceva de mâncare, apoi a venit la
o ruda unde stia ca ma gaseste pe mine si chemându-ma acasa,
mi-a spus: - Du-te direct în casa de dinainte, unde te asteapta Nelu.
E tare nelinistit. Vezi ce-i cu el. Am ramas câteva zile împreuna la
Bratei, apoi într-o noapte, pe drumuri stiute numai de noi, am ajuns
"sus" la Nenea. Închei acest capitol, cu gândurile testament ale lui
Nelu cu privire la ceea ce a fost si va trebui sa ramâna Fetea pentru
noi: "Ca prim pas spre realizarile noastre "sus", imediat ce vom
avea mai multa vreme, vom amenaja un mic parc sportiv, cu toate
cele necesare. Aceasta ca o prima treaba, pentru a ne recrea cu
folos noi si altii care vor merge acolo..." "Trebuie sa începem cu
lucruri mici, cu realizari practice, necesare pentru un început cât si
pentru ca cei care vor trece pe acolo, sa îndrageasca regiunea.
Numai daca o vor îndragi, vor putea sa se angreneze cu toata fiinta
lor în mecanismul de elaborare si realizare a ceea ce noi vrem sa
facem "sus". "Pentru copiii lui Nenea va trebui sa avem o deosebita
grija". Am întrerupt aici drumul a ceea ce a fost si va ramâne
pentru noi toti idealul si rostul vietii noastre. Aici ne-am înscris cu
tot ce am avut mai bun în noi, mai frumos, mai arzator de dorinte,
de împliniri pe linia destinului Neamului nostru. Doamne al
Puterilor, fii cu noi! Doamne ajuta-ne!

Centrul de rezistenta din Codrii de la Fetea

de Dina Teglariu
Dupa 23 august 1944 aliatii nostri din Rasarit au intrat în tara nu
ca prieteni, ci ca jefuitori. Au pus stapânire treptat pe bunuri, pe
pamânt si pe sufletele noastre. Comunismul si-a aratat imediat
coltii: au început suferintele materiale si morale, iar cu ajutorul
tancurilor sovietice comunistii au acaparat toata puterea. În
aceasta situatie, Miscarea Legionara n-a putut ramâne indiferenta.
Steagul ridicat împotriva comunismului în 1919 a fost reînaltat si
lupta cu acest flagel satanic a fost revigorata. Tineretul român a
strâns rândurile ca sa apere Neamul si Biserica lui Hristos.
Studentimea legionara s-a aruncat si ea în lupta cu tot elanul
tineretii. S-au reîntors în tara camarazii din exil, unii parasutati, iar
altii strabatând pe jos linia frontului, cale lunga, ca sa ajunga acasa
si sa ia parte la rezistenta si lupta anticomunista. Toti împreuna am
încercat sa oprim suvoiul comunist care, mai puternic decât noi, s-a
revarsat asupra tarii întregi. Dar noi n-am disperat, nu ne-am lasat
înfrânti, ne-am opus si am rezistat cu trup si suflet timp de decenii,
prin lupta si jertfa, fiindca am crezut neabatut în destinul crestin al
neamului nostru. În drumul nostru de rezistenta din 1944-45 pasii
ni s-au îndreptat spre dealurile împadurite si spre minunatele

17
plaiuri ale Târnavelor, gasind loc de popas între comuna Noul
Sasesc si Agnita, în codrul Fetiei, unde-i asezata si padurea
Bergheroaia. Acolo, pe un adevarat plai, "pe o gura de rai", se afla
un platou, o poiana mare înconjurata de padure. În mijlocul acestei
poieni sunt însirate câteva gospodarii cu ciobani cu turme de oi si
care formeaza asa numitul catun Fetea. Pe aceste plaiuri haladuia
Nenea Zaharia cu turma lui de oi si câinii lui ciobanesti, cu o
pereche de cai fara egal la acea ora în tot judetul. Un cioban
desprins ca din legenda, întrupând toate caracteristicile strabunilor
luptatori ardeleni: dragoste de glie si de neam, credinta în
Dumnezeu si multa darnicie, încoronate de o impresionanta
bunatate. Erau adunate în el toate aceste calitati, ca sa
întruchipeze prin viata sa toata întelepciunea seculara si tot umorul
poporului român - un reprezentant autentic al neamului nostru.
Copil fiind, a fost dus de parinti la liceul din Dumbraveni ca sa
învete carte, dar el fuge de acolo, se întoarce acasa nu fiindca nu
ar fi putut face fata la învatatura, ci asa cum i-a marturisit tatalui
sau, care a ramas mirat de aceasta isprava îndrazneata a feciorului
sau cel dintâi, ca el vrea sa ramâna în sat si sa duca mai departe
viata parintilor si strabunilor sai. Si asa a devenit acest om "Nenea
Zaharia"(cum îi spuneam noi), un cioban de frunte. Era îndragostit
de oile, de caii si de padurile din jur ca nimeni altul. Dupa
eliberarea din armata - facuta la calarasi cu schimbul - si-a
întemeiat o "adevarata familie". Sotia lui, Lelita Cornelia, era
jumatatea sotului în familie: harnica, credincioasa, cu multa
dragoste de neam si frica de Dumnezeu. Si pe buna dreptate se
poate spune ca aceasta familie era binecuvântata de Dumnezeu, si
un rod al acestei binecuvântari au fost cei trei copii atât de dragi
parintilor, cât si noua, tuturor celor ce i-am cunoscut: Zaharia,
Cornelia si Iancu. În linistea acestui camin copiii cresteau frumos,
ocrotiti de grija si dragostea parinteasca. Aceasta familie, acesti
oameni cu adevarat, s-au devotat cu întreaga lor fiinta luptei
împotriva comunismului. Au fost pentru noi leagan si scut. Casa lor
ne-a adapostit, fiindu-ne deschisa la orice ora din zi si din noapte.
Cu umorul sau înnascut, Nenea Zaharia întretinea o atmosfera
optimista si ne înveselea cu snoavele lui, povestindu-ne cu mult
talent întâmplari din viata ciobanilor din jur si a fostilor sai
consateni din tinerete. Era un sfetnic bun si delicat. Cu
întelepciunea ce-l caracteriza din plin, adeseori se folosea de
snoave si de parabole pe socoteala noastra pentru a ne da sfaturi.
Nu tot la fel era tatal sau, Nenea Zaharia din Noul Sasesc. Acesta
ne aparea ca un unches dârz, parca cioplit din piatra, de o
seriozitate impunatoare, care nu suporta neghiobia, si de ce sa n-o
spunem: adeseori ne mustra pentru o oarecare superficialitate a
noastra, mai ales în alegerea oamenilor cu care urma sa
colaboram. În astfel de situatii devenea foarte categoric si ne certa
ca pe adevaratii sai copii. Ne pretindea sa dam dovada de
maturitate, sa nu gresim si "sa nu ne jucam cu focul. Într-o
asemenea hora trebuie sa-ti asumi toate riscurile si sa lasi copilaria

18
la o parte". Dumnezeu sa-l odihneasca în pace pe acest dac ce ne-a
trezit de multe ori la realitate. Cei mai multi dintre cei ce-am trecut
pe aici, pe la acest Centru de rezistenta anticomunista de pe
Târnave, eram tineri, în majoritate studenti de la Universitatea din
Cluj. Ne perindam prin Fetea cu diverse treburi. Se putea asista aici
la adevarate dezbateri pe diverse teme, de la care Nenea Zaharia
nu lipsea si întotdeauna lua parte la discutii. Din gura lui ieseau
numai vorbe întelepte, ca de la un adevarat îndrumator spiritual.
Adeseori, prin ironii pline de grija si dragoste, nu se lasa pâna nu
îndrepta greselile ce le observa la unii dintre noi. Acesta era pentru
noi climatul din Fetea, iar în rarele ore de ragaz tineam pasul cu
lectiile ce ar fi trebuit sa le audiem fiecare la Universitatea
clujeana. De abia asteptam ocazia sa mergem la Fetea, unde ne
simteam cu adevarat ca la noi acasa. Cu timpul Nenea i-a dat
numele centrului nostru de aici "Facultatea de la Nicaierea",
bineînteles noi alegându-l pe el decanul acestei facultati. Multe am
avut de învatat de la acest decan al nostru precum si de la
camarazii nostri mai vârstnici ce se perindau în acea perioada prin
codrul Fetea. Si trebuie sa recunoastem ca Facultatea de la
Nicaierea si-a meritat cu prisosinta numele de "Facultate", fiind
pentru noi o adevarata scoala a caracterelor. Au fost si situatii când
frecventarea sediului (casei) Facultatii era interzisa. Atunci
ramâneam cu totii în padurea din apropiere, asteptând un semnal
convenit cu Nenea ca pericolul a trecut deocamdata. În zilele
însorite si senine era o adevarata delectare sa ramânem în mici
poienite din padure ; mai greu era iarna si în zilele cu ploaie.
Oricum ar fi fost însa timpul, noi ne simteam ca într-o adevarata
vacanta: discutam, glumeam, citeam si toata lumea era a noastra.
Inconvenientul era ca trebuia sa ne obisnuim sa vorbim încet, sa
facem mereu de paza, ca sa nu fim surprinsi sau sa ne întâlnim cu
persoane nedorite. Daca uneori ramâneam si noaptea în mijlocul
padurii, paza era întarita, ciulind urechile în toate directiile.
Ajunsesem sa putem surprinde si deosebi orice zgomot, din orice
directie si de la distante ce ne asigurau o retragere fara nici un
pericol. La marginea padurii, într-un loc bine ales, o asteptam de
multe ori pe Ana, sora mai mica a lui nenea Zaharia, care locuia în
Noul Sasesc. Era cu putin mai în vârsta decât noi, dar mult mai
matura, mai curajoasa si de o bunatate rar întâlnita. Ea venea la
noi ca sa ne aduca mâncare calda. Profita de obiceiul din sat de a
duce boii la pasune si cu acest pretext Ana pleca din sat dis-de-
dimineata, înca întuneric fiind, cu caruta cu boi înspre locul unde
trebuia sa ne întâlnim. Când o auzeam îndemnând boii "hai
boulean, hais boulean ", noi alergam spre caruta ca niste copii ce-si
asteapta parintii venind de la târg cu daruri. Deveneam nerabdatori
sa vedem ce ne-a adus de mâncare, dar mai ales sa ne spuna vesti
bune din sat sau din regiune. Ana dejuga boii si apoi descarca
desaga cu mâncare. Bucurosi ne asezam cu totii în jurul mâncarii
calde, iar placintele calde umplute cu urda - specialitatea casei - nu
le vom uita niciodata. Si în timp ce noi mâncam cu pofta, Ana ne

19
povestea despre ce mai e nou prin lume si ne transmitea informatii
primite de la Centru prin punctul de legatura din Noul Sasesc.
Întâlnirea noastra dura putin, atât cât sa terminam de mâncat, apoi
Ana îsi punea vasele în desagi, le ascundea bine în caruta si pleca
sa pasca boii în alta parte a hotarului. Noi ne retrageam în liniste
iarasi în padure, la locurile alese si bine asigurate de noi, gândindu-
ne la sacrificiile si riscul ce si-l asumase Ana de a ne aproviziona.
Toti o iubeam pentru bunatatea si caldura ei sufleteasca . Astazi
Ana nu mai e printre noi; a plecat pe celalalt tarâm, lasându-ne
amintirea ei ce nu se va putea sterge niciodata din sufletele celor
ce au cunoscut-o în acea perioada în Codrul Fetea. De la o vreme
am observat cum pe nenea Zaharia îl framânta ceva ce noi nu
reuseam sa aflam. În cele din urma Nenea si-a deschis sufletul si
ne-a spus o vorba despre grija parinteasca fata de cei trei copii, toti
înscrisi de acum la scoala în primele clase; si cum toamna deja
venise, acesti scolari ar fi trebuit sa fie dusi la bunicii lor din Noul
Sasesc pentru a frecventa de-acolo scoala. Cum Nenea îsi dadea
bine seama ca acesti copii n-ar putea fi în stare sa pastreze
secretul despre tot ce vedeau ca se petrece în casa lor din Fetea, a
hotarât ca în acel an scolar acesti trei copii sa întrerupa cursurile si
sa ramâna izolati în Fetea. A ales aceasta solutie convins ca e mai
sigura decât aceea de a interzice copiilor sa nu discute cu nimeni
despre "Studentii de la Facultatea de la Nicaierea". Ne-am oferit sa-
i scolarizam noi în particular, însa Nenea s-a opus, motivând în fata
copiilor ca "asa a hotarât tata, ca e mai bine sa ramâna acasa în
acest an." Bineînteles ca noi totusi ne-am ocupat de instruirea
copiilor si suntem convinsi ca au câstigat mai multe cunostinte în
raport cu colegii lor ce au frecventat scoala în acel an. Toti îi
îndrageam pe acesti trei frati, iar ei nu de putine ori ne-au
marturisit în taina ca stiu ce se petrece în casa lor si în jur, dar ca
"nici pasarea nu trebuie sa afle secretele noastre." Si le simteam
bucuria lor de a ne marturisi secretul, ei parca plutind în al noualea
cer. Îmi amintesc cum odata Zaharia III, baiatul cel mai mare, mi-a
marturisit cum fara sa vrea a gasit pe patul din "casa de dinainte
tot un rând de perine si un rând de arme, si iar un rând de perine si
un rând de pistoale, tot asa pâna-n grinda." La sfârsitul anului
scolar Nenea, înduplecat de insistentele noastre, i-a luat pe cei trei
scolari în caruta si i-a dus la scoala din Noul Sasesc, unde
învatatorul i-a examinat si i-a promovat în clasele urmatoare. Si
viata din Fetea îsi continua cursul, care pentru noi devenise ceva
normal, ducând mai departe luptele de rezistenta anticomunista în
regiunea Târnavelor. Un alt frate de-al lui Nenea Zaharia, Nicolae,
urma si el cursurile de la facultatea cu decanatul în casa lui Nenea.
Îmi amintesc bine de ultima noastra întâlnire, într-o situatie foarte
trista. În vara anului 1948, ma dusesem la Agnita într-o zi de târg
ca sa-l întâlnesc pe Nenea Zaharia sa-i transmit unele informatii în
legatura cu noul val de arestari ce începuse dupa 15 mai 1948.
Eram aproape sigura ca Nenea va coborî cu caruta cu caii la Agnita
ca sa vânda cas si brânza si sa cumpere cele necesare gospodariei.

20
Dar zadarnic l-am cautat pe Nenea Zaharia peste tot, ca în acea zi
el nu mai coborâse la târg. Eram deci obligata sa ma furisez pâna
sus la Fetea ca sa aflu vesti despre cei de acolo. Când sa ies din
piata, apare în fata mea Nicolae cu parul ravasit, cu fata plina de
vânatai, tumefiata, aproape de nerecunoscut, abia tinându-se pe
picioare, între doi agenti de politie care îl tineau fiecare de câte o
mâna. Probabil ca acesti agenti îl cautau si pe Nenea, dar cu alte
intentii diabolice. Bunul Dumnezeu ne-a dat în acel moment
puterea necesara ca nici Nicolae si nici eu sa nu schitam nici cel
mai mic gest care sa ne schimbe expresia fetei. Am trecut unul pe
lânga altul ca doi straini. Agentii m-au privit totusi cu insistenta, cu
suspiciune profesionala, dar n-au lasat prada din mâna ca sa ma
legitimeze. Oricum, posedam acte de identitate si alibiul îmi era
bine pus la punct. De atunci nu l-am mai vazut pe Nicolae,
ramânându-mi în minte doar aceasta ultima imagine a sa, de om la
limita puterilor fizice, dar neînfrânt. Cu durere în suflet am luat
drumul spre Fetea, loc atât de îndragit si de bine cunoscut de mine.
Puteam ajunge aici pe orice drum, chiar si pe întuneric. Ma
grabeam sa ajung la Nenea înaintea politistilor. La apropierea de
casa m-a întâmpinat Iancu, al doilea copil al familiei, strigând de
bucurie cât îl tineau corzile vocale : "Haideti ca a venit
domnisoara ! " În graba mare au iesit din casa Nenea Zaharia si
Matusa Cornelia, ne-am îmbratisat cu lacrimi de bucurie cu totii,
apoi intrând în casa, am stat de vorba pe îndelete, anuntându-i
chiar de la început despre întâlnirea din Agnita cu Nicolae. Ei mi-au
spus ca agentii de politie trecusera deja prin Fetea, le facusera
obisnuita perchezitie, dar ca deocamdata n-au gasit nimic
compromitator. Din Fetea, pe carari bine stiute de noi, am reusit sa
ma strecor pâna în Noul Sasesc, s-o întâlnesc pe Ana, cu întreaga ei
familie Zaharia Ursu I. Acolo l-am întâlnit si pe Marian, unul din
acesti minunati opt frati ai acestei familii, ce de acum înainte va fi
greu încercata de regimul ateo - comunist prin slugoii sai, elemente
tiganesti si alti netrebnici din comuna. Marian era de vârsta
noastra. Era dotat cu mult simt practic, priceput în ale comertului si
al aprovizionarii cu de toate. Aceasta ultima calitate a sa ne-a fost
de mare folos si noua tuturor celor ce am frecventat Facultatea de
la Nicaierea. Pe drept cuvânt, trebuie sa o spunem si sa o
recunoastem ca tot ceea ce nu reuseam noi, reusea el sa duca la
bun sfârsit. Avea multe legaturi, nu numai pe Târnave, ci în toata
tara, datorita talentului sau de a cultiva prietenia. Mostenise din
plin din zestrea familiei de a fi bun si sincer, saritor la nevoie pentru
oricine, calitati ce l-au ajutat sa scape mai usor de supravegherea
si urmarirea copoilor politisti. Se mai întâmpla uneori sa ne dea
emotii, caci datorita atâtor relatii nu reusea întotdeauna sa ajunga
punctual la întâlniri . Aparea însa întotdeauna si motivarile sale ne
linisteau. În ziua urmatoare Marian ne-a însotit pâna la gara Danes,
strabatând pâna acolo alte trei comune ( Rondilea, Laslea si
Danes ), un drum de circa 25 km. Dupa o viata de zbucium si o
boala necrutatoare, Marian a trecut si el de timpuriu în lumea celor

21
drepti. Dumnezeu sa-l odihneasca în pace! Si acum a venit timpul
sa vorbesc despre cel mai tânar student de la Facultatea de la
Nicaierea. Acesta a fost Ghita Broscateanu. Noi toti îi ziceam
Pruncu. Era de loc din Blaj, locuinta sa parinteasca fiind prima casa
dupa podul ce leaga Blajul de catunul Veza (azi cartier marginas al
acestui oras ). Era un tip mai scund, dar cu o musculatura bine
dezvoltata, ceea ce îi dadea o forta si o rezistenta deosebita. Ochii-i
pareau ca seninul cerului, iar parul ca de aur. A facut parte din
Fratiile de Cruce ale Blajului, ceea ce i-a adus o condamnare de mic
copil pe timpul lui Antonescu. Era devotat cu trup si suflet Legiunii,
gata oricând de sacrificiul suprem si era tare bucuros si mândru ca
se afla alaturi de noi. Îmi amintesc de o noapte întunecata si trista:
ne aflam amândoi într-o caruta în care transportam arme si munitii
la adaposturile noastre de la Fetea. Întrucât trebuia sa evitam
drumul obisnuit pe sosea pentru a nu ne întâlni cu patrule de
jandarmi, ne-am angajat pe un drumeag de lânga o vale cu salcii.
La un moment dat a început o ploaie strasnica. Am acoperit
încarcatura cu tot ce aveam la îndemâna pentru a nu patrunde
ploaia la arme si munitii. Tunetele si fulgerele care luminau ca ziua
s-au întetit, iar boii s-au speriat, încât de-abia i-a mai putut tine
Pruncu pe loc. Aveam în fata un spectacol feeric. Doar la câtiva
metri de noi un traznet a lovit o salcie care s-a aprins si apoi s-a
carbonizat. De abia atunci ne-am dat seama din ce mare pericol am
scapat, fiind în apropierea materialelor metalice, în preajma
salciilor si a apei. Încet, încet furtuna s-a potolit si noi am ajuns cu
bine acasa la Facultate, multumind lui Dumnezeu ca ne-a mai
salvat înca o data de la moarte. Dar se vede ca totusi încercarile
grele nu l-au ocolit pe Pruncu. Într-o noapte, când facea de planton
în padure la "buncare", el a auzit niste strigate de ajutor. Era tot o
noapte fara luna si fara stele, iar în padure domnea un întuneric
bezna. Sufletul sau nu putea ramâne indiferent. A trezit imediat pe
camaradul ce urma sa-i ia locul de planton, spunându-i ce se
întâmpla, îndreptându-se apoi spre locul de unde se auzeau
chemarile de ajutor. Toti ne-am trezit, dar în zadar am încercat sa-l
convingem sa nu se îndeparteze de adapostul nostru pâna ce nu
vom gasi o lanterna care sa-i lumineze cararea într-acolo. El a
motivat ca nu poate pierde timpul, ca si asa va ajunge târziu ca sa
dea ajutor celui în primejdie, asa ca a pornit singur prin întuneric.
Ca un înger pazitor, din urma l-a ajuns Ion Golea cu o lanterna, însa
a fost deja prea târziu. Pistolul mitraliera pe care îl purta Pruncu
fiind încarcat, la o trecere peste o buturuga Pruncu a cazut, iar
arma nefiind asigurata, i s-a descarcat în axila dreapta, lezându-i
plexul brahial si producându-i o hemoragie grava. Ion Golea,
student medicinist, fiind foarte aproape de el, la auzul împuscaturii
i-a sarit în ajutor si fara a pierde prea mult timp, i-a si facut un
pansament improvizat, care i-a fost salvator pâna a ajunge la
spital. L-am scos din padure pâna la un loc unde s-a putut apropia
de Nenea cu caruta cu cai si în miez de noapte, împreuna cu
Nicolae, l-au transportat cât au rezistat caii de repede, la spitalul

22
din Sighisoara. Ranitul având asupra sa acte în buna regula
(bineînteles, false ) a fost retinut la sectia chirurgie, unde i s-a
extras glontul din brat, oprindu-i-se si hemoragia. Nenea si cu
Nicolae au declarat ca l-au gasit din întâmplare lesinat pe marginea
drumului. Au disparut apoi repede amândoi de la serviciul de garda
al spitalului de teama de a nu fi identificati. Bineînteles ca a doua zi
un medic al spitalului, bun camarad, l-a luat sub ocrotirea sa,
ajutându-l în tot ce a avut nevoie pe timpul spitalizarii. Dar cu tot
tratamentul si îngrijirile medicale de specialitate, Pruncu a ramas
cu mâna dreapta paralizata. Nu si-a pierdut însa nici veselia
tinereasca si nici speranta în reusita luptei noastre. A ramas în
continuare cu noi acelasi bun camarad, blând si gata de orice
sacrificiu. Stiu ca în vara anului 1948 a fost arestat si torturat de
Securitatea din Blaj, renumita în crime si bestialitati. Cu mult drag
mi-aduc aminte si de Pop Cornel (Puiu), student medicinist la Cluj,
transferat acum si el la Facultatea de la Nicaierea. Fiu de preot
greco-catolic din comuna Lopadia de lânga Aiud, a primit înca din
familie o educatie aleasa crestin-nationalista, pe care usor s-a altoit
cea din Fratiile de Cruce din Blaj, continuata ca elev în închisoarea
Alba-Iulia si Aiud în timpul regimului lui Antonescu. De statura
potrivita, cu o fata maturizata prematur, serios, vorbea mai putin
decât noi, iar când râdea, era o adevarata sarbatoare. Avea un
suflet mare si bun. El si-a închinat toata viata Legiunii. Toti îl iubeau
si-l respectau. Ni se parea ca dintre noi toti el este cel mai aproape
de Dumnezeu. Cred ca nu greseam considerându-l un viitor
element al elitei noastre legionare. Era prezent întotdeauna acolo
unde era mai mare primejdia si nevoia. Uneori îl surprindeam foarte
obosit. Îmi aduc aminte cum într-o noapte în primavara anului
1945, pe Târnave sedeam amândoi pe marginea unui drum ce
ducea la Fetea, asteptând o caruta cu provizii de alimente si
armament. M-a rugat sa ramân eu de veghe, ca el este atât de
restant cu dormitul si atât de obosit încât trebuie sa atipeasca
macar câteva clipe, dupa care e convins ca se va trezi mai refacut.
L-am lasat vreun sfert de ora sa doarma, apoi l-am trezit si am
pornit împreuna la drum. Atunci l-am surprins cum mergea
dormind, eu fiind nevoita sa-l trezesc mereu, caci numai el îl
cunostea pe cel ce trebuia sa vina cu caruta la întâlnire. Am mai
avut apoi si alte ocazii sa-l vad obosit frânt, dar si sa-i constat
îndârjirea cu care persevera în îndeplinirea misiunii noastre.
Altadata eram tot pe aproape de casa lui Nenea un grup mai mare,
si toti ne uitam în urma lui cum reusea sa mearga dormind. Pâna în
1948 a fost student medicinist în Centrul Studentesc Legionar Ion
Mota din Cluj. Dupa 15 mai, data arestarilor masive printre
studenti, ne-am mai reîntâlnit ca "fugari" la Cluj, Arad, Turda si
Bucuresti. Ramasese acelasi bun si devotat camarad, prezent în
aceasta noua prigoana dezlantuita de dusmanii lipsiti de neam si
Dumnezeu împotriva celor mai buni fii ai neamului românesc.
Oriunde era nevoie de sacrificiu si jertfa, se angaja si acum pâna la
epuizarea fortelor sale fizice, fara calcule si fara rezerve. A detinut

23
functiuni de conducere în Fratiile de Cruce din Ardeal, facându-si pe
deplin datoria oricând si oriunde. Îl caracteriza si îl ajuta în lupta o
vointa de fier, o nemarginita credinta în Dumnezeu si o dragoste
deplina fata de Legiune si camarazii sai. Dupa arestarea sa a ajuns
în închisoarea iad de la Pitesti. Calaii si tortionarii de aici au pus din
primul moment ochii pe el. Sentinta i-a fost hotarâta. Trebuia
exterminat, dar nu oricum, ci prin metode NKVD-isto-securiste, de
la care nu mai exista scapare cu viata. Si astfel, dupa ce i-au
zdrobit firavul trup, i-au distrus si sufletul, i-au paralizat constiinta
si i-au spalat creierul. Au reusit sa-l transforme într-un robot al
raului. Bineînteles ca drumul de la dârzenia si neînfricarea sa si
pâna la capatul Golgotei a fost foarte lung si greu, dar în final au
reusit sa-l nimiceasca pe deplin, pe el, unul dintre cei mai buni
dintre noi. Si ca sa dispara pentru totdeauna o marturie înca vie, l-
au condamnat la moarte si l-au executat la Jilava alaturi de
criminalii de la Pitesti. Acum este prea târziu, când adevarul începe
sa iasa la iveala, ca nu el trebuia sa fie condamnat la moarte, ci
generalul NKVD Nicolski împreuna cu toti consilierii sai straini de
neamul românesc, ei care au ordonat si au savârsit infernul de la
Pitesti. Noi toti camarazii care l-am cunoscut pe Puiu, îi pastram în
suflete chipul sau de luptator ce a pasit în scurta sa viata alaturi de
noi. Dincolo de mormântul sau necunoscut de nimeni, rugam pe
bunul Dumnezeu sa-l odihneasca în pace. Un alt camarad al
Centrului de Rezistenta din Fetea a fost învatatorul Popescu Ioan
(Pufi), din comuna Jidvei, de pe Târnava Mica. Crescut si educat si
el în Fratiile de Cruce din Blaj, facea parte dintre elevii care au
facut puscarie înca de pe timpul regimului lui Antonescu. Era de
statura mijlocie, bine legat, blond, cu ochii verzi. Singurul scop al
vietii sale era sa-si slujeasca Neamul si Legiunea. Deosebit de
curajos, neînfricat, cu o mare putere de daruire si dragoste pentru
camarazii sai, starile de veselie si buna dispozitie se împleteau cu
cele meditative. Iubea mult copiii, un adevarat învatator prin har si
vocatie. Trasatura sa esentiala de caracter îi era modestia. Dupa
terminarea Scolii Normale din Blaj, se înscrisese ca student la
Drept. Facuse aceasta alegere mai mult pentru a-si completa
cunostintele, caci nu concepea sa-si paraseasca datoria de dascal.
A cutreierat si el împreuna cu noi drumurile de pe Târnave, am
petrecut zile si nopti ascunsi prin padure si s-a bucurat si el de
spiritualitatea decanului nostru de la Facultatea de Nicaieri. Plin de
initiative, se gasea întotdeauna în primele rânduri ale luptei
noastre. Dupa 15 mai 1948 a ajuns fugar în Bucuresti, unde, pâna
la arestare, a dat dovada de aceeasi dârzenie si daruire. În
închisoarea Aiud, unde a fost expus exterminarii alaturi de
elementele de elita ale neamului românesc, a avut aceiasi tinuta
dârza si demna, protestând de mai multe ori prin greva foamei
împotriva tratamentului bestial la care au fost supusi detinutii
politici aici. Ne rugam lui Dumnezeu pentru odihna sufletului sau
bun! Pe legionarul Ionel Cristea, ( Patrut ), reîntors parasutat din
Germania în toamna anului 1944 în fruntea unei unitati din Armata

24
Nationala, care s-a raspândit aproape pe tot teritoriul tarii, l-am
cunoscut tot la Centrul de rezistenta din Fetea. Înainte de a pleca în
exil în Germania, în 1941, el a condus Fratiile de Cruce din Blaj. Cei
ce au avut norocul sa lucreze cu el în Fratiile de Cruce, nu-l vor uita
niciodata pe "seful" lor care întruchipa toate calitatile de sef: bun
organizator, cu mult tact pedagogic si plin de dragoste
camaradereasca. Pe noi ne domina prin gândirea sa matura si
înfatisarea sa de luptator calit în batalii legionare. Fratii de cruce
pregatiti de el au avut un model reusit de urmat si bineînteles ca
nu s-au dezis, Fratiile de Cruce din Blaj fiind cele care au dat
elemente de elita în Miscarea Legionara. În jurul sau simteam
întotdeauna dragoste camaradereasca, dar si respectul ce-l
datoram noi toti acestui caracter integru, cu suflet mare, credinta
tare si un curaj deosebit. Vorba lui era întotdeauna bine gândita,
cumpatata, cinstita si plina de demnitate. Locul sau în elita
legionara era pe deplin meritat. Avea metode si un deosebit simt
psihologic care îl ajuta sa se apropie de fiecare camarad în parte,
având mereu în obiectiv salvarea cinstei si demnitatii legionare.
Dar a avut o soarta neînduratoare, un destin ce nu-l putem întelege
si greu putem sa-l acceptam, cu atât mai putin atunci când am
aflat vestea mortii sale la Medias, în vara anului 1945, la vârsta de
numai 28 ani. A fost rapit brutal, pe neasteptate dintre noi. Probabil
ca organismul sau supus la atâtea încercari si privatiuni. atât în
tara cât si în lagarele din Germania, nu a mai avut puterea de a se
apara de o tuberculoza galopanta, desi a beneficiat de un
tratament de specialitate, atât cât se putea atunci în acea
conjunctura nefavorabila noua. Pe crucea sa din cimitirul din
Medias exista o inscriptie care spune doar atât: "Ing. Tudor", caci a
trebuit sa-l înmormântam cu actele din clandestinitate. A fost
pentru noi toti atunci un moment de grea încercare, de jale si de
durere greu stapânita si toti l-am plâns si l-am jelit ca pe fratele
nostru cel mai mare si cel mai bun. Atât am putut face atunci
pentru el. Camarazii blajeni supravietuitori, care au pierdut pe cel
care le-a daltuit caracterul si i-a convins ca scopul nostru nu este
viata, ci Învierea Neamului, vor sti ce au de facut în viitor ca sa
asigure trairea si dainuirea fiintei spirituale a acestui erou al
neamului românesc. Cât vom trai îl vom purta în inimile noastre si-i
vom datora vesnica recunostinta. Când ne aducem aminte acum de
Central de rezistenta anticomunista din Fetea, ne apare în prim
plan, în flancul din dreapta, figura de student haiduc a
medicinistului Ioan Golea. El a pus bazele depozitelor de armament
si alimente din Fetea, luând parte la toate actiunile de aici. A fost
aproape nelipsit mai bine de un an din padurile Fetei, coordonând
si îndeplinind aici îndrumarile de la grupurile de comanda pe tara.
Si cred ca a fost singurul care a avut frecventa completa, nelipsind
de la nici un curs al Facultatii de Medicina. Era un baiat dârz,
curajos, luptator de elita, patruns pâna în ultima sa fibra de
dragostea de Neam si Tara. În plus era dublat de o sensibilitate
care reusea sa emotioneze pâna la lacrimi când descria sau

25
povestea scene de vitejie din trecutul legionar. Sunt convinsa ca
între timp a si încercat sa scrie câte ceva din vibrarea corzilor sale
sufletesti. Citea mult si cu placere. De Nenea Zaharia, decanul
nostru, se simtea foarte legat sufleteste. Îi sorbea vorbele si în lipsa
lui Nenea ni le reproducea cu mult talent. Era foarte activ, bun
gospodar, având la îndemâna solutii la orice situatii. Nenea îi
spunea "neastâmparatul". Repede saritor în ajutor la oricine si
oricând. În timpul când eram în casa la Nenea, îti era mai mare
dragul sa-l auzi pe Nelu cântând, mai ales doine de pe Târnave.
Stia multe cântece, iar cu cele legionare îsi încheia întotdeauna
repertoriul. Stia pe de rost multe poezii ale poetilor nostri clasici, iar
pentru Goga si Cosbuc avea un adevarat cult. Cu firea lui plina de
energie ajungea uneori în conflict cu tatal lui Nenea, cu Zaharia I,
din Noul Sasesc, care tocmai fiindca îl iubea foarte mult, îsi
permitea sa-l mai si mustre parinteste, ca pe proprii sai copii.
Nenea Zaharia din Fetea, care cred ca a tinut la Nelu cel mai mult
dintre noi toti, îi lua întotdeauna apararea în astfel de împrejurari si
cu umorul sau caracteristic reusea sa transforme o înfrângere în
biruinta. În padure Nelu ne întretinea cu povestile lui, din care nu
puteau lipsi snoavele lui Nenea. Îmi amintesc cum în primavara
anului 1945 stateam toti într-o noapte pregatiti pentru aterizarea
unui avion. Din timpul zilei pregatisem materialele si lemnele de
foc pentru semnalizare, pe un platou, la o distanta destul de
îndepartata de casa lui Nenea. Timp de doua saptamâni, ziua
ramâneam în padure, iar noaptea ieseam si faceam de straja în
aceasta poienita, asteptând avionul, cursa care între timp a fost
contramandata din motive de ordin politico -militar. Dupa ce am
reusit sa refacem legatura prin radio cu Armata Nationala, ne-am
reîntors la poiana noastra din Bergheroaia, în apropierea
adaposturilor construite de noi. La începutul anului 1946 Nelu
Golea si-a reluat cursurile la Facultatea de Medicina din Cluj. Aici
ne-am reîntâlnit aproape toti câti frecventasem anul scolar
universitar 1944/45 la Facultatea de la Nicaierea. În Centrul
Universitar legionar Cluj stiu ca Nelu Golea a avut functia de
raspundere, fiind un colaborator apropiat al Comandamentului
legionar din Ardeal. Când îl întâlneam, era numai voie buna, plin de
dragoste camaradereasca, ceea ce îl facea îndragit de noi toti. Desi
vremurile erau grele, iar pentru noi ca studenti legionari si mai
grele, consecintele pierderii razboiului simtindu-le din plin, plus si
anul de saracie generala datorita secetei din Moldova, totusi acea
perioada, pâna la 15 Mai 1948, ramâne pentru generatia noastra
cea mai frumoasa perioada din viata studenteasca, cu cele mai
frumoase amintiri de adevarata camaraderie si ajutor reciproc
legionar. Nelu avea foarte multi prieteni la Cluj, cu legaturi în toate
paturile sociale, iar colegii sai de an de Facultate îl iubeau si-l
respectau, caci prin tinuta si comportamentul sau el reprezenta cu
adevarat studentul legionar din acea perioada. Din Cluj Nelu Golea
ori de câte ori avea ocazie si clipa de ragaz, facea câte un drum
spre Fetea, unde lasase o parte din sufletul sau, din viata sa de

26
legionar. Reîntâlnirile lui cu familia lui Nenea Zaharia erau prilejuri
de adevarata sarbatoare. Dupa 15 Mai 1948, a ramas si el în
ilegalitate, "fugar" prin Ardeal. Când ne-am despartit pentru ultima
data, el a luat-o înspre Sibiu, iar eu spre Alba Iulia. Dupa o lupta cu
politistii din Sibiu, care încercuisera casa în care se afla împreuna
cu alti câtiva colegi medicinisti si buni camarazi, a scapat totusi
nevatamat, fiind nevoit sa ia calea exilului. Numai el stie prin ce
pericole a trecut si cât de grea i-o fi fost viata printre straini. N-a
ramas însa mult în Apus dincolo de Cortina de Fier, caci în 1951, cu
o echipa de camarazi la fel de viteji, printre care si bunul sau
prieten Mircea Samoila, au revenit în tara parasutati chiar în Codrul
Fetea, pe care amândoi îl îndragisera atât de mult si-l cunosteau
foarte bine. Doreau sa continue lupta de rezistenta anticomunista
acasa, pe pamântul românesc. Si a fost aceasta lupta a lor foarte
grea, pâna la jertfa suprema, lupta pe care istoria neamului din
aceasta perioada va trebui sa o scrie cu litere mari pentru
generatiile viitoare, de la care li se cuvine respect si recunostinta.
Lupta lor a durat pâna în toamna anului 1953, când, probabil prin
aceiasi mârsava tradare cuibarita în creiere bolnave si suflete
vândute ale unor renegati ai neamului nostru, aceasta lupta a fost
întrerupta prin arestarea unui numar mai mare de legionari si alti
români si oameni de bine ce au ajutat. Toti au fost arestati si supusi
la crime inimaginabile în beciurile Securitatii din tara. Justitia
tradatoare, pusa în slujba dusmanilor si a strainilor de neam, i-a
condamnat la moarte si i-a executat la Jilava. Mormintele lor au
ramas necunoscute, dar sufletele lor sunt în cer alaturi de ale
celorlalti eroi si martiri ai neamului si ai Miscarii Legionare.
Dumnezeu sa-l odihneasca si pe Nelu în pace si sa-i dea linistea de
care atât de putin a avut parte în cei 30 de ani ai vietii sale pe
pamânt. Alaturi de Ion Golea trebuie sa ni-l amintim si pe Ion
Samoila, zis Mircea, din comuna Ighisul Vechi, comuna curat
româneasca, situata la marginea codrului Fetea. Mircea era putin
mai în vârsta decât noi. O buna parte din viata sa si-o petrecuse
pâna atunci în lagare si-n închisori alaturi de elita legionara. În vara
anului 1945 a evadat de la colonia de munca Galda de Jos a
închisorii Aiud si si-a gasit loc de refugiu si siguranta la Fetea. Era
înalt de statura, brunet, cu ochii foarte expresivi, cu niste
sprâncene bine arcuite, cu o fata ce trada dârzenie si o hotarâre
caracteristica numai oamenilor integri si neînfricati. Viata lui se
confunda cu viata Legiunii. Traia pentru a o servi. Era ager la
minte, abil si reusea sa se descurce cu bine si în cele mai grele
situatii. Îsi iubea camarazii, îi stima si-i ocrotea. Avea un suflet
mare si bun, sensibil, care uneori îl punea în conflict cu disciplina
înteleasa de noi. Dupa plecarea din Fetea, si-a stabilit domiciliul la
grupul legionar de la Rastolita -Mures. S-a angajat cu acte false la
fabrica de tanin de aici. A ajuns unul din componentii de baza ai
centrului de rezistenta anticomunista de aici. În 1948, organele de
represiune ale comunistilor îl surprind acolo, dar el reuseste sa-i
dezarmeze si sa se retraga în padurile din acei munti împreuna cu

27
alti trei camarazi la fel de viteji. La scurt timp reuseste si el sa
treaca frontiera si sa ia calea exilului spre Apus. Nu ramâne nici el
prea mult linistit în exil, caci în 1951 se reîntoarce în tara împreuna
cu Nelu Golea, parasutati amândoi în Codrul Fetea, pe care
amândoi îl îndragisera atât de mult. Pâna în toamna anului 1953 a
activat în regiunea Brasovului, reorganizând reteaua de lupta
anticomunista din Ardeal. A fost arestat împreuna cu unii dintre cei
mai buni camarazi care reusisera sa scape pâna atunci de chinurile
si bataile securistilor si a calailor din închisorile comuniste. Justitia
aservita regimului l-a condamnat la moarte si a fost executat si el
la Jilava în luna noiembrie 1953. Nici el nu a avut parte de
mormânt, însa jertfa lui pentru Neam si Biserica lui Hristos va
ramâne pentru totdeauna înscrisa în istoria neamului nostru.
Dumnezeu sa-l odihneasca în pace! Mi-a ramas întiparita adânc în
minte si în suflet imaginea acestui "muschetar român", care a mers
neabatut pe drumul Legiunii pâna la sacrificiul suprem, nedorind
altceva de la viata decât Biruinta Legiunii, a neamului românesc, a
binelui contra raului ce s-a abatut prin comunismul sovietic ca sa
ne distruga. El si-a petrecut tineretea în lagare, în închisori si în
ilegalitate. Numai copilaria traita pe dealurile Târnavelor, în
vecinatatea codrului Fetea, i-a oferit un strop de libertate. Doar
atunci, copil fiind, a putut sa se simta liber, dupa voia lui. Apoi el a
oferit Patriei ceea ce a avut mai scump pe lume, propria viata,
convins ca ea poate fi o caramida la temelia unei tari "ca soarele
sfânt de pe cer" Un alt candidat la admitere la Facultatea de la
Nicaierea a fost studentul Gheorghiu (Pustiul). A evadat odata cu
Samoila, de la închisoarea Aiud. Ambii s-au îndreptat spre Codrul
Fetea ca niste haiduci de alta data, convinsi ca aici vor gasi cel mai
bun si mai sigur adapost pentru ei. El era de loc din Constanta,
fusese student la Politehnica din Bucuresti, iar în urma
evenimentelor din ianuarie 1941, a fost arestat, condamnat si
încarcerat la Aiud. Era de statura potrivita, cu parul saten deschis,
ochii caprui, mereu vesel, plin de viata si de dor. S-a acomodat mai
greu cu regimul nostru de viata din padurea Fetea. Îi venea greu sa
se reobisnuiasca sa manânce cu cutit si furculita dupa perioada
petrecuta la Aiud unde se folosea numai lingura. Pustiul iubea mult
copiii lui Nenea, cu care s-ar fi jucat ziua întreaga, încercând
adesea sa-i obisnuiasca si cu situatii bruste, neprevazute. Era
devotat Legiunii si era gata oricând de jertfa suprema, straduindu-
se sa-si asigure un echilibru sufletesc, o armonie interioara. Nu s-a
despartit de Samoila, l-a însotit la Rastolita - Mures. Cu acte false a
fost si el angajat la aceeasi întreprindere pe un post de carutas. În
vara anului 1948, plecând cu o misiune la Târgu-Mures, a fost
arestat si împuscat fara sa fi fost judecat, procedeu folosit în acea
vreme de catre organele de represiune comuniste. O soarta trista,
o crima de neiertat fata de un tânar cu un suflet curat ca lacrima,
om de omenie, angajat cu tot elanul tineretii lui în lupta împotriva
comunistilor tradatori de Neam si Tara. Dintre legionarii care s-au
întors din Germania, unul care a gasit ajutor la Fetea a fost Ion

28
Marusca, (zis Sarpele). El era cel mai înalt din grupul nostru,
brunet, cu o fata cu trasaturi armonioase, cu ochii ca de vultur,
patrunzatori, curajos peste masura, o vointa de fier, cu o prezenta
de spirit ce friza uneori tupeul, calitate pe care i-am considerat-o
absolut necesara, caci el era radio - telegrafistul nostru. Dublat de
o forta fizica herculeana, purta într-o mâna, ca pe o servieta,
ambalajul ce ascundea si camufla bine aparatul de radio emisie -
receptie, care avea o greutate de vreo 15 kg. Dadea impresia ca ar
avea în mâna o usoara servieta de diplomat cu acte de valoare. Îmi
amintesc cum într-o noapte, trebuind sa schimbam locul de emisie
al aparatului TFF, l-am însotit mai multi camarazi care eram gata sa
aparam acest aparat cu orice pret pentru ca ne era absolut
necesar. În drumul nostru am observat apropiindu-se de noi o
patrula de jandarmi. Cum o parte dintre noi nu eram nici cu actele
de identitate prea în regula, Marusca a dispus ca numai doi dintre
noi sa ramâna în caruta, iar ceilalti sa coboare si sa mearga pe
lânga caruta cântând si fara grija. Când jandarmii au ajuns în
dreptul nostru, ne-au oprit, iar noi am început sa cântam si sa
glumim. Am simulat astfel ca suntem foarte bine dispusi, ca ne
întoarcem de la o petrecere colegiala. Jandarmii au fost convinsi ca
asa stau lucrurile si ne-au rugat sa facem mai putina galagie pentru
ca e noapte si sa nu trezim lumea care doarme si astfel au renuntat
de a ne mai legitima si de a controla ce transportam în caruta.
Altadata, urmarit de armata care înconjurase doua sate pentru a
depista persoane si locul de unde se faceau emisiuni TFF, el si-a
luat aparatul la brat, a iesit în sosea, a oprit chiar unul din
camioanele cu militari dintre cei ce-l urmareau tocmai pe el, si pe
un ton poruncitor le-a cerut sa-l duca imediat pâna la Sfatul
comunal din satul vecin. Militarii l-au poftit în cabina soferului si s-
au scuzat ca nu pot sa-l duca chiar pâna la sfatul comunal pentru
ca ei sunt în misiune speciala si trebuie sa urmeze un alt drum.
Marusca li s-a prezentat ca activist de partid, câstigând astfel
încrederea militarilor, care i-au si spus pe cine cauta în comunele
care erau încercuite. La despartire, Marusca le-a multumit pentru
transport, convenind cu ei ca "reactiunea trebuie sa fie distrusa". si
asa, în mod aproape incredibil, si-a mai salvat înca odata atât viata
cât si miraculosul aparat. Ne-am revazut pentru ultima oara într-o
clinica din Cluj, unde eram internata ca sa-mi refac sanatatea.
Surpriza mi-a fost cu atât mai mare cu cât de aceasta data aveam
în fata pe teologul Marusca cumintit, dar parca arata mai falnic în
vesmântul preotesc. Devenise de acum un stralucit student teolog,
ceea ce confirma ca numai situatiile exceptionale ne-au obligat sa
punem mâna pe arme. La scurt timp dupa aceea am aflat ca a fost
arestat de Rusi si multa vreme nu s-a mai stiut nimic de el. A
scapat însa si de la NKVD cu bine, dar nu a mai putut scapa de
arestarea securistilor români, care odata ce l-au avut în mâna, i-au
aplicat un regim de exterminare si pâna astazi nu avem o stire
sigura despre soarta sa. Un alt coleg medicinist al lui Ion Golea care
a frecventat si el cu regularitate Facultatea de la Nicaierea, a fost

29
Axente Pacurariu. Pe lânga Facultatea de Medicina din Cluj, el
frecventa si Facultatea de Litere si Filosofie, devenind astfel coleg
si cu mine. În cele din urma a optat pentru Medicina si Teologie. De
loc era din comuna Caves - Agnita, situata la una din intrarile în
Codrul Fetea. Era un baiat blând, tacut, dar cu o mare putere de
munca, antrenat fiind si la muncile câmpului ca fiu de taran. Era
gata oricând pentru orice misiune, care putea ajunge pâna la
sacrificiul suprem. În vara anului 1948 a fost si el surprins împreuna
cu Ion Golea si cu alti camarazi într-o locuinta conspirativa din
Sibiu. A fost o lupta ca în filme, studentii medicinisti reusind sa-i
tina la distanta pe politisti. Toti fiind asediati, au reusit totusi sa
scape din încercuire datorita în primul rând lui Ionel Golea care a
reusit sa-l raneasca si sa-l imobilizeze pe cel ce avusese curajul sa
intre în camera în care erau adapostiti acesti camarazi. Pe Bubu
Pintea, alt medicinist care luase parte la aceasta încaierare,
politistii l-au urmarit si l-au împuscat în picior, încât usor l-au putut
prinde. L-au dus la Blaj si fara nici o judecata l-au împuscat pe
malul Târnavei. La scurt timp dupa aceea a fost arestat si Axente
Pacurariu. Stiu ca dupa aceasta prima arestare a reusit sa evadeze,
însa din nou a fost descoperit, arestat si împuscat tot fara nici o
judecata în curtea Securitatii din Sibiu. Relatând acum ca o simpla
marturie aceste incalificabile crime si bestialitati savârsite de
securisti împotriva tineretului român ce nu avea alta vina decât
aceea de a-si iubi Neamul si pe Dumnezeu, împotriva carora se
coalizase toata suflarea ateo -iudaico- comunista, ni se înfiora
sufletele. Am lasat la urma amintirile si relatarile despre Serban
Secu. El este cel care a stat si a ramas pentru noi toti ca cei mai
bun dintre noi, în el concentrându-se toata speranta noastra de
viitor, fiind un legionar de mare elita. Era un luptator neînfricat,
înzestrat cu o inteligenta sclipitoare, plin de dragoste si de daruire
pentru Miscarea Legionara, deosebit de calduros si apropiat de noi
toti; era mai interiorizat decât noi. S-a întors si el în toamna anului
1944 din Germania. Avea un deosebit talent diplomatic, procedând
cu multa grija în legaturile noastre cu restul populatiei. Era dublat
de o cultura generala demna de invidiat. Dumnezeu l-a înzestrat cu
toate calitatile de care are nevoie un adevarat conducator, atât în
vremuri de liniste cât si în cele de primejdie. Îsi întrerupsese
studiile la Politehnica din Bucuresti în ianuarie 1941, când a luat
calea exilului, dar în 1946, dupa intrarea în legalitate a legionarilor
care s-au întors din Germania, si-a completat si el studiile si si-a
luat diploma de inginer. Arestarile din 1948 l-au obligat din nou sa
intre în ilegalitate. Ne-am întâlnit în aceasta perioada de mai multe
ori, eu fiind oarecum stabilita în judetul Alba, iar el preluând
conducerea Miscarii Legionare dupa ce fusesera arestati
Comandantii Patrascu, Chioreanu si Vica Negulescu. Serban Secu
îsi stabilise domiciliul în Bucuresti, dar era mai mult pe drumuri,
când la noi Ardeal, când la Iasi, când la Timisoara, încercând sa
salveze ce se mai putea salva din calea uraganului comunist
pustiitor dezlantuit cu atâta furie si ura împotriva elitei neamului

30
românesc. Cine oare va fi în stare sa înteleaga ce pierdere colosala
si mai ales ireparabila a suferit Neamul românesc prin
exterminarea acestei elite, începând de la elevi, studenti, si pâna la
cei cu parul albit, toti arzând de dragoste pentru Neam si Tara. Noi,
cei ce-am supravietuit, ne straduim ca macar sa transmitem
urmasilor nostri faptele de vitejie ale acestor suflete curate ca de
crin, ca sa nu ramâna sterse din istoria adevarata. Pe la Facultatea
de la Nicaierea au mai trecut multi altii, care sper ca ma vor
întelege de ce nu i-am amintit aici cu numele. Si-au scaldat si ei
privirile pe dealurile însorite ale Târnavelor si au cutreierat si ei
padurile din Fetea, poposind ca la o oaza la depozitele de
armament si alimente din padurea Bergheroaia, asteptând ca pe
ziua de Pasti ziua izbavirii neamului din robia comunista. Dupa
câtiva ani de la eliberarea mea din închisoare, nu am mai putut
rezista dorului de familia lui Nenea si riscând orice, am plecat la
Brasov unde am aflat ca s-a stabilit, dupa ce a fost obligat sa
paraseasca Fetea, care i-a fost atât de draga. Reîntâlnirea cu
decanul nostru la Brasov mi-e imposibil sa o redau cu toata
fidelitatea. Dupa ce ne-am secat de lacrimi, ne-am depanat
împreuna doar amintirile si am retrait intens trecutul nostru cu
toate bucuriile, amaraciunile si tristetile lui. Nenea se simtea un om
dezradacinat, ca si un brad pe care îl furi din padure si-l aduci ca
sa-l sadesti într-o curte pustie. La scurt timp dupa aceea am aflat
ca a murit si Nenea si Lelea Cornelia. Dumnezeu sa-i numere cu
dreptii pe acesti adevarati eroi ai neamului românesc. Am amintit
aici pe cei de care stiu ca nu mai sunt printre noi, care sunt adica
acolo "unde sunt cei ce nu mai sunt". Sa nu-i uitam! Sa le pretuim
cum se cuvine jertfa pentru Neam si credinta în Dumnezeu. Sa le
urmam pilda în drumul spre mai bine atât noi cât si urmasii nostri.
Am pomenit aici doar pe cei executati, pe cei exterminati în
închisorile comuniste, pe cei cazuti în credinta legionara. Ei dorm
sub glia strabuna fara cruci, fara slujbe de înmormântare, desi s-au
scurs trei ani de la asa zisa eliberare a tarii din robia comunista.
Trebuie sa fim lasati, daca nu noi, macar copii si nepotii nostri, ca
sa-si îndeplineasca o datorie crestineasca fata de acesti eroi, caci ei
sunt marturia sigura peste veacuri ca patria noastra nu s-a lasat
calcata în picioare de catre cei fara - de - lege.

ION TÃNASE
Icã Tãnase
de Filon Verca
Extras din volumul "Pe meleaguri straine"
La 31 octombrie s-au împlinit 35 de ani de la asasinarea lui Ica
Tanase si a celor 12 camarazi ai lui. Simt ca o necesitate interioara
evocarea momentelor care au dus la jertfa lor. În toamna lui 1948,
evadând pentru a doua oara de la Securitatea din Timisoara,
dându-mi seama, mai ales, dupa arestarea tuturor camarazilor mei,
la 15 mai al aceluiasi an, ca nu voi mai putea lupta cu eficacitate
împotriva regimului comunist care stapânea destinul tarii, m-am

31
gândit sa plec în Occident, ca emisar, unde, dupa guvernul român
de la Viena, mai ramasesera înca multi camarazi cu care sa
pregatim o actiune de eliberare cu ajutorul lumii libere, care nu va
lasa, credeam eu, ca Rusia Sovietica sa se instaureze pe jumatate
din Europa. Dupa multe peripetii, în care mi-am riscat viata de mai
multe ori, trecând prin lagarul de la Kovacica, mina de amianta din
Korlace, în Iugoslavia, fuga spre Grecia, prin frontul comunist grec
care ocupa muntii, ce strajuiau Valea Vardarului, lagarul de la
Lavrion, unde am fost imobilizat timp de un an si jumatate, ajung în
sfârsit în Franta, la Paris, în primavara lui 1950. Aici îl întâlnesc pe
Dr. Mircea Musetescu, vechi camarad si pensionar al lagarului din
Buchenwald. - De acum s-a terminat cu toate peripetiile, ma
întâmpina el. Aici esti în lumea libera si vei putea sa te bucuri din
plin de aceasta libertate... - Noi parca mai avem ceva de facut. Nu
avem dreptul la odihna, îi replic eu. Stiti bine, daca nu, va voi
povesti eu tot ceea ce îndura fratii nostri. Multi au cazut în lupta,
altii rezista în munti, iar altii zac din nou în temnite, asa cum au
avut parte în cele doua domnii sângeroase, ca cea a lui Carol, care
a stropit cu sânge tot pamântul tarii si cea a lui Antonescu, care a
ucis cu acelasi sadism sute, mii de camarazi. Noi nu putem sta
acum cu bratele încrucisate, bucurosi ca am scapat teferi, sa
huzurim de placerile vietii, atunci când tara arde de atâta prapad.
Încet frate, sa nu crezi ca noi ne-am asezat pe odihna, reia el. Si
începu sa-mi împartaseasca tot ceea ce au întreprins pâna acum.
Dupa discursul lui Churchill de la Fulton, în Statele Unite în 1946,
urmat de incidente multiple între aliatii de ieri, razboiul putea sa
survina. O scânteie este de ajuns. Americanii si francezii au propus
Miscarii Legionare sa creeze în tara o retea de rezistenta împotriva
comunismului. Ei vor ajuta Miscarea prin instruirea si înzestrarea cu
echipament necesar grupele ce vor fi parasutate în tara, în
eventualitatea unui conflict pentru a elibera tot estul Europei de
bolsevism. Am fi avut o alta alternativa, sa refuzam, sa stam
linistiti, sa nu mai riscam nimic, asteptând ca altii sa ne elibereze
tara, în timp ce noi sa profitam de viata calma, bine meritata.
Puteam noi accepta aceasta perspectiva, atunci când atâtia români
sufera si mor, luptând cu ultima energie pentru a supravietui? Ar fi
ramas Capitanul insensibil la soarta celor destinati sa piara, în timp
ce noi ne-am fi orânduit viata fara griji în Occident, cu riscul de a fi
sortiti si noi disparitiei prin asimilare într-un popor strain, care ne-ar
accepta sa supravietuim pasnic pâna la adânci batrâneti, uitând ca
vreodata am cunoscut, am iubit o tara, tara noastra România? Daca
am ales lupta, sa nu o conditionam de un final categoric favorabil.
Nici o lupta nu cunoaste de la început soarta. S-ar putea ca
angajamentul nostru sa nu poarte rodul sacrificiului consimtit, dar
câti din camarazii nostri au cugetat, analizând sansele, înainte de a
purcede la lupta, daca vor ajunge sau nu la capatul ei, sa vada
victoria? Pretul acestei victorii este jertfa si ei n-au ezitat o clipa a
se darui pentru un ideal de Neam. Datoria noastra, daca mai exista
o minima sansa de a contribui la salvarea fratilor nostri, este de a o

32
sesiza si daca va fi sa cadem alaturi de cei ce si-au închinat viata
acestui crez, Dumnezeu va binecuvânta aceste jertfe, pe temelia
carora se va construi mâine o Românie libera. lata ce ma framânta
atunci si cu aceasta hotarâre am intrat în centrele de pregatire. Aici
am cunoscut pe toti aceia cu care trebuia sa ne întoarcem în tara:
Ica Tanase, Mircea Popovici, Ion Samoila, Ionel Golea, Ion Tolan. Se
apropia ziua când prima echipa: Ionel Golea-Ion Samoila îsi va lua
zborul sa duca ravas spre tara, ca cei ce sufera si gem, nu au fost
abandonati. Doctorul Ionel Golea, înainte de a parasi tara, a promis
ca se va întoarce sa "ajut la eliberarea tarii mele de sub regimul
comunist". Si a venit sorocul sa-si împlineasca o sfânta datorie; a
plecat primul, cum si-a promis-o lui însusi. Din ce în ce mai mult
ramân la sfat cu Ica Tanase, care se pregatea si el sufleteste, asa
cum a facut-o Mota înainte de marea jertfa. "Camarade Filon, daca
mai avem ceva de facut în viata noastra, apoi numai acolo o mai
putem face." Simtea el ca focul mistuie viata unui popor, departe
de noi. Ca aici ne vom pierde în masa altora, ca vom dispare,
ademeniti de o viata usoara, de belsugul materiei. Ne vom
desprinde de trunchiul natiei, vom deveni straini printre straini. De
ar fi chiar sa cadem acolo, si el nu excludea acest deznodamânt,
vom apartine de-a pururea Neamului nostru. Ne vom pastra numele
în istoria tarii noastre, ca puncte de reper generatiilor viitoare.
Avea un medalion ce-i atârna pe piept, o imagine sfintita a
Fecioarei. A purtat-o tot timpul campaniei din Rasarit, a purtat-o pe
Oder împotriva aceluiasi dusman, apoi în lagarele americane. I-a
protejat viata peste atâtea încercari. O desprinde de la gât si mi-o
întinde. Un metal modest, un lantisor învechit de sudoarea pielii.
Nu avea nici o valoare materiala. El avea însa valoarea unui simbol,
a unei vieti oferite Neamului, peste tot acolo unde era amenintata
supravietuirea lui. De acum Ica Tanase nu mai avea nevoie de
protectie, pentru ca în inima lui decizia era deja luata: se ducea la
moarte. Pentru el era o necesitate de a se oferi în toata seninatatea
lui jertfei. "De vom mai putea face ceva în viata, numai acolo",
rasuna vocea lui. "Fac azi", scrie Mota Capitanului, "ceea ce nu voi
mai putea face în tot restul vietii mele". Iata întâlnirea dintre cei doi
martiri ai crestinismului, între cei doi ce erau profund români. Sunt
momente în viata popoarelor când un singur om, prin pilda lui,
zguduie un neam, pâna a-l trezi din adormirea fatala, a-i da puterea
de a se depasi, sa înfrunte furtuna care-l ameninta cu moartea.
Poporul nostru a avut acest privilegiu sa nasca din rândurile lui, la
intervale apropiate, un Corneliu Codreanu, acest profet care a
prevestit Românul, omenirea întreaga, de ceea ce-l pândeste. El a
creat o avangarda sa întâmpine destinul; un Ionel Mota, eroul
crestin, care s-a oferit cu atâta candoare pe altarul jertfei: "Nu este
o binefacere de a muri pentru Hristos ?"; Ica Tanase, cavalerul fara
teama, constient ca numai acolo, în focul ce mistuie fiinta
neamului, vom mai putea face ceva. Da! El a mai facut ceva acolo.
A murit cu seninatate si curaj, alaturi de cei 12 camarazi ai lui,
constient fiind ca numai asa îsi va putea servi Neamul. M-am

33
despartit de el cu speranta de a-l regasi si eu acolo. O presimtire
totusi îmi cutreiera cugetul : ca nu-l voi mai vedea. Eram trist, dar
parca eram si fericit de a fi trait alaturi de el un crâmpei de viata.
Asa erau de fericiti toti aceia care i-au fost apropiati. Pe câti i-am
întâlnit, mai târziu, povesteau cu smerenie dar si cu un legitim simt
de mândrie, cum l-au cunoscut, cum s-au simtit atrasi de acest om
de o bunatate rara. O atractie interioara era forta lui magnetica.
Era acea dragoste sadita de Dumnezeu în sufletul lui. Capitanul
spunea: "Vei fi sef peste atâtea fiinte, cât puterea dragostei tale
poate cuprinde". Ica Tanase era un mare sef, pentru ca autoritatea
lui emana dintr-o dragoste neconditionata. La cursul de fotografie
eu serveam de cobai, ne fotografiam unii pe altii. Pastrez o
fotografie a lui Ica Tanase pe care am facut-o eu. Privesc imaginea
lui, îl vad asa cum era în ultimul ramas bun si de fiecare data o
tristete ma stapâneste, o nostalgie neretinuta. Parca ar fi viu înca.
Si viu va ramâne în sufletele celor care l-au cunoscut. Procesul lui,
atitudinea unui luptator în fata judecatorilor, l-au facut cunoscut
Neamului întreg. El va ramâne viu în istorie si pentru aceia care-l
vor cunoaste din scris, din gura în gura, dus de legenda peste
vremi. lata raspunsul de mare curaj dat judecatorului, care-l
interpela: -- Presedintele: "De ce americanii s-au adresat Miscarii
Legionare pentru pregatirea de razboi?" - Pentru ca erau siguri ca
legionarii prezinta mai multa încredere în aceasta actiune. Pentru
ca singura forta din România, care poate mobiliza potentialul
revolutionar al poporului român si sa-l azvârle în lupta contra
agresiunii comuniste este Miscarea Legionara. Acum, când tara era
ocupata de Soviete, era natural ca Miscarea Legionara sa se
orienteze spre alte forte capabile sa stavileasca expansiunea
comunista si sa elibereze tara. - "Noi n-am schimbat pe stapân",
raspunde judecatorului care acuza Legiunea de oportunism politic,
referindu-se la alianta cu Germania, "ci fortele anticomuniste din
lume s-au schimbat. Fortele din Vest au venit pe linia pe care eram
eu când am intrat în Garda de Fier" Iata duelul pe viata si pe
moarte dintre calau si condamnat. Din atitudinea lui Ica Tanase
reiese clar ca prin jertfa lui, oferita cu atâta curaj, voia sa adreseze
un apel Neamului întreg îngenunchiat si umilit, ca mai exista si o
alta arma ce a mai ramas demnitatii de om, din resemnare, prin
pilda daruirii lui. Era un apel la lupta, la sfarâmarea lanturilor care
au imobilizat spiritele, acceptând fatalitatea. Ecoul acestui tribun al
libertatii a strabatut vaile muntilor, care au început din nou sa
freamate. Pâna în anul 1957 muntii Carpatilor au format un zid de
rezistenta împotriva bolsevismului stapân pe tara. Gavrila,
Arsenescu si atâtia altii, si-au daruit viata pe linia marilor eroi
trasata de Ica Tanase si camarazii lui. Istoria de mâine îi va aseza
în Panteonul românesc, figuri ce vor sta acum la temelia noii
Românii, daca ea va mai exista vreodata sub o alta forma decât
cea de robie.
Decembrie 1988

34
 Ion Golea

ION GOLEA
Poet si luptator
de Horia Sima
La o noua editie a poeziilor lui Ion Golea, gândul meu se întoarce,
sfios si îndurerat, cu atâtia ani în urma, pentru a prinde ceva din
taina acestui om. L-am cunoscut abia câteva luni, când am fost
împreuna în Germania, în vara anului 1951, unde se pregatea sa-si
ia zborul spre tara. Ceea ce mi-a ramas mai puternic în amintire din
întâlnirile si conversatiile cu el, era o voiosie cristalina, care tâsnea
din el ca dintr-un izvor de munte. Parea o imagine vie a eternei
primaveri. Niciodata nu l-am vazut crispat la fata, muscat de
nelinisti, sau cel putin îngândurat de ce avea sa se întâmple cu el,
daca se întoarce în tara. Parea ca nici nu are senzatia primejdiei.
Era un viteaz de cea mai pura esenta, dar fara morga, fara sa
acorde vreo importanta deosebita gestului sau. Ion Golea mergea
la lupta ca si cum ar trage o chiuitura la o petrecere. Cred ca n-a
iubit mai mult alte versuri din poezia legionara decât acelea care
aseamana moartea pentru Capitan cu "cea mai scumpa nunta
dintre nunti..." Ion Golea a fost un haiduc al vremurilor noastre. Era
înrudit sufleteste cu Iancu Jianu si cu toti razvratitii din neamul
nostru care s-au ridicat împotriva orânduielilor straine. Primejdia,
departe de a-l înspaimânta, îl atragea, îi dadea fiori de bucurie, îl
facea sa se simta în elementul lui. Dupa patru ani de lupta cu
poterele dusmanului care ne cotropisera tara, a izbutit sa ajunga în
lumea libera. Trecuse prin atâtea încercari - biografia lui este
marturie - încât nimeni nu i-ar fi putut lua în nume de rau daca si-ar
fi statornicit definitiv rosturile în exil. Îsi facuse datoria fata de tara
si îsi cucerise libertatea cu arma în mâna, participând la cele mai
temerare actiuni. Si totusi primul lui gând de când a pasit pragul
lumii libere a fost sa se întoarca pe potecile muntilor lui dragi. Grija
de neamul înlantuit si chinuit si de camarazii închisi era mai mare
decât grija pentru siguranta personala. Ion Golea era eroul pur,
care nu se întreba de rentabilitati sau de oportunitati politice. Avea
în sânge gustul marilor întreprinderi. El stia doar atât, ca masele
populare, dupa marile arestari din 1948, aveau nevoie de o noua
încurajare, de suportul unor noi actiuni eroice, ca sa nu-si piarda
speranta si sa reziste cotropitorului. "Spiritul Dobrinei" îi cerea sa
se întoarca în tara "ca sa bage spaima în dusman". "Traiane," îi
spunea Ion fratelui sau la plecare, "gândul asta, de a ma întoarce în
tara pentru a continua lupta, s-a nascut si a crescut în sufletul meu
ca o floare. Acuma s-a desfacut si eu sunt gata de duca..." Cu
fratele lui de suferinta, Ion Samoila, si-a luat zborul spre România în
toamna anului 1951. De asta data, si-a fixat câmpul de activitate
chiar în inima dusmanului. Au operat pe axa Brasov - Bucuresti. Aici
au lovit cu putere chiar în capul hidrei. Prin mii de manifeste,
despre care nu stia nimeni de unde vin, au tinut guvernul în
permanenta încordare si neliniste. În august 1953, se tine la
Bucuresti Festivalul Mondial al Tineretului. Regimul voia sa

35
îndulceasca imaginea cruzimilor ce le savârsea, oferindu-i
Occidentului un alt aspect, o tara în sarbatoare, care primeste
tineretul din lumea întreaga, fara deosebire de ideologie. Ce
teroare sa fie într-o tara în care tineri din toate continentele joaca
"Hora Uniri" si fraternizeaza cu tineretul român? Atunci s-a gândit
Golea ca e momentul unui contra-atac viguros. Regimul trebuia
demascat, aratându-se participantilor din tarile libere ca tineretul
României, adevaratul ei tineret, tineretul legionar, e absent de la
marea sarbatoare, zacând în bezna închisorilor. Au redactat un
manifest în acest sens si l-au difuzat între oaspetii straini. Efectul a
fost fulgerator. Guvernul a fost surprins nu numai de continutul
manifestului, bazat pe o reala cunoastere a situatiei interne din
România, dar si de precizia raspândirii lui. Aria lui de difuzare
demonstreaza existenta unei organizatii bine puse la punct. Nu se
putuse descoperi nimic, nici un fir, nici înainte si nici în cursul
operatiei, desi o bariera de agenti izolau pe congresisti de restul
populatiei. Manifestul aparea cu regularitate acolo unde se aflau
concentrati strainii. Un ziarist suedez, invitat la Festival, în
reportajul ce l-a facut la întoarcere acasa, scria urmatoarele: - Daca
te urcai în tramvai, la coborâre, cautându-te prin buzunare, dadeai
de un manifest. - In restaurante, la mesele rezervate strainilor, sub
farfurie gaseai un manifest. - La hotel, când deschideai camera, jos
pe dusumea gaseai un manifest. Mai mult de doi ani, Golea si
Samoila au tinut guvernul în alarma, dând lovituri si apoi disparând.
Dar totul merge pâna la un timp. Dupa Festival, regimul mobilizase
întreg aparatul de Stat ca sa-i prinda si cercul se strângea în jurul
lor. Legaturile cu Occidentul se rupsesera, dar ei nu s-au descurajat
o clipa. Cu aceeasi energie se rup de urmaritori, se strecoara
printre retelele lor si poposesc la alte gazde. Pâna-ntr-o zi... Nu stim
în ce împrejurari au cazut. Sunt fel de fel de versiuni, dar ne
imaginam imensa satisfactie a fiarelor bolsevice când au pus mâna
pe ei. Ce chinuri groaznice. La ce torturi au fost supusi de
specialisti în materie, formati la înaltele scoli ale Moscovei. Moartea
a fost pentru ei o eliberare. Când oasele lor zdrobite au primit
lovitura de gratie, sufletul lor nemuritor s-a urcat la cer, pentru a se
întâlni cu cohortele de legionari cazuti înaintea lor si pentru a da
raportul Capitanului... Aceasta e viata luptatorului. Dar Ion Golea
mai are si o viata intima, ancorata în viziunea poetica a neamului.
Haiducul îsi tragea seva din basmele, legendele si doinele noastre
"De vorba cu neamul" si-a întitulat singur colectia de poezii. Sunt
putine, dar suficiente pentru a patrunde în lumea lui de visuri si
idealuri. În ele se reflecta aceeasi aspiratie fundamentala a
sufletului sau de a fi în viata un crainic al neamului sau, fie când
pune mâna pe arma, fie când îsi exprima sensibilitatea poetica.
Fiinta lui interioara nu se scindeaza, nu curge paralel pe doua
planuri, ci o gasim întreaga si imaculata atât în lupta cât si în
creatiile poetice. Poetul si luptatorul sunt cele doua tulpini care
rasar din acelasi falnic stejar al neamului.
13 Septembrie 1975

36
 ION GOLEA
- Schita biografica -
Ion Golea se tragea dintr-o familie de tarani fruntasi din comuna
Bachnea, judetul Târnava Mica. S-a nascut în 5 decembrie 1922,
fiind ultimul din cei cinci copii ramasi în viata ai familiei. Atât
strabunicul, Gemu batrânul, cât si bunicul si tata, înca pe timpul
dominatiei maghiare, au fost primari în sat, desi aproape jumatate
din sat era format din unguri si cu toate ca tot aici îsi avea mosia si
resedinta unul din grofii Bethlen, o ramura a vestitei familii care a
dat atât Transilvaniei cât si Ungariei conducatori de seama. Tatal
lui Nelu, Nicolae Golea, în cartea sa de amintiri "O viata închinata
unui sat", aparuta în editura "Studii Istorice Românesti" a lui Traian
Golea, ne da în istoricul satului scene si întâmplari din trecut cu
rolul grofilor Bethlen în viata satului. De mic copil, Nelu era istet si
vorbaret, fiind iubit nu numai de parinti si neamuri, ci si de vecini.
Unde aparea el, era numai joaca, râsete si veselie. Dupa ce a
sfârsit scoala primara în sat, gimnaziul la Târnaveni, a terminat
liceul la Dumbraveni, si între timp a avut si o bursa la Colegiul Carol
I din Craiova. Dupa bacalaureat se înscrie, în anul 1942, la
Facultatea de Medicina din lasi, desi înclinatiile lui personale îl
îndreptau mai mult spre Litere si Filozofie. Ion Golea descopera
Miscarea înca de pe bancile liceului. Fratele de Cruce Ion Vintila,
într-o scrisoare adresata lui Traian, îsi aduce aminte de el din anul
scolar 1940/41, când conta ca unul din fratii de cruce de nadejde ai
liceului. Împreuna am facut câteva marsuri de zi si de noapte... La
rebeliune a participat la Blaj. Dupa parerea mea, Ionel facea parte
din Miscare mai de demult, deoarece dupa rebeliune,
reorganizându-se Fratia de Cruce din Dumbraveni, el a ramas în
continuare, cu toate ca atunci au fost scosi toti noii membrii.
Momentul psihologic al intrarii sale în Miscare, Ionel îl considera ca
a fost "rebeliunea", când a pus mâna pe pistol si s-a dus la Blaj. De
atunci Nelu a ramas cu el în mâna pâna la moarte. Dupa invazia
bolsevica, în august 1944, începe sa învete ruseste, gândindu-se
ca-i poate folosi la ciocnirile cu navalitorii tarii. Vazând prapadul ce-
l fac bandele de dezertori rusi, s-a înarmat cu un pistol si o arma
mitraliera si calare cutreiera regiunea pentru a descoperi pe
raufacatori. Oriunde întâlnea cete de rusi care jefuiau, violau si
ucideau, îi soma sa se predea, îi dezarma si apoi îi preda postului
de jandarmi. Îsi dezvoltase o tactica proprie de a-i surprinde, care
n-a dat gres niciodata, ajutat si de faptul ca le vorbea limba.
Populatia din satele din jur se simtea ocrotita de acest tânar, si
când apareau dezertorii, îi trimeteau vorba sa vina. În acelasi timp
Ion Golea s-a angajat si în sistemul de lupta subterana contra
armatei de ocupatie si a uneltelor lor din România, sistem organizat
de legionarii care au venit din Germania. Între alti legionari, a lucrat
cu Secu Serban de la Dumbraveni si Ion Cristea de la Medias. Tot
de pe atunci l-a cunoscut si pe Ion Samoila, cu care s-a întors în
tara si a împartasit aceeasi soarta. Pentru a fi mai aproape de casa,

37
dupa încorporarea Ardealului de Nord, Ion Golea s-a mutat de Ia
lasi la Facultatea de Medicina din Cluj, unde a urmat cursurile pâna
în ultimul an. Ca toti legionarii care faceau parte din organizatia
clandestina a Miscarii, Ion Golea a fost permanent hartuit de
autoritati în perioada 1944-48. Gratie curajului sau legendar si
istetimii lui înnascute, a reusit sa scape teafar din toate cursele în
care a cazut si sa treaca frontiera în 1948. Ca sa ne dam seama de
extraordinara lui prezenta de spirit, în împrejurari care pe altii i-ar fi
pierdut, vom povesti doua episoade din viata lui din aceasta
perioada. Faptele se petrec în Medias, 1945. Ion Golea pleaca la
Medias pentru a face legatura cu un camarad care actiona în
aceasta regiune. S-a dus la casa unde se întâlneau de obicei, fara
sa stie ca, între timp, locuinta fusese descoperita de politie.
Legionarul care sedea aici, fugise, dar nu avusese timp suficient ca
sa-i anunte pe toti camarazii care frecventau aceasta casa. Când a
intrat în odaia unde locuia prietenul lui, - care era o camera
închiriata - a gasit înauntru o persoana necunoscuta. - Buna ziua! -
Buna ziua! - Ion, se recomanda Golea. - De unde vii? întreaba
necunoscutul. - Din jur. - În numele legii, esti arestat !
Necunoscutul scoate un pistol pe care-l îndreapta spre pieptul lui
Golea. Golea nu îsi pierde prezenta de spirit. Avea si el pistol si
cauta sa-l scoata. Agentul se apropie de el, cu pistolul în mâna,
somându-l sa se predea, dar Golea nu se înfricoseaza. Desi statea
în bataia tevii revolverului, începe sa-i vorbeasca, facându-l las, om
de nimica, o cârpa de om, care s-a pus în slujba bolsevicilor si
tremura în fata unui om neînarmat. Agentul e uluit de îndrazneala
lui. Profitând de un moment de neatentie al agentului, pune mana
la brâu sa scoata pistolul. Agentul îl someaza -Ia mâna ca trag! -
Voiam sa scot numai ceasul, îi raspunde linistit Golea. Se îndreapta
atunci spre fereastra, cu gândul sa sara în curte. Agentul din nou îl
someaza, dar Golea descopera atunci ca pistolul agentului era gol,
caci de abia în acel moment agentul introduce pe teava pistolului
un cartus. Daca ar fi stiut, de mult ar fi terminat cu el. Tinându-l pe
Golea sub bataia revolverului, agentul cheama pe proprietara
casei, o femeie în vârsta, de origine germana, si îi spune sa mearga
la politie si sa cheme ceva agenti. Ion Golea îsi da seama de
situatie. Daca veneau întariri, nu mai putea evada. În graba îsi
schimba planul. Îi spune agentului ca se preda si accepta sa
mearga cu el la politie. Acesta, foarte satisfacut, este de acord. Se
gândea ca meritul lui, în fata superiorilor, va fi cu atât mai mare cu
cât reusise sa aresteze singur pe un legionar atât de periculos.
Casa unde locuia camaradul avea doua iesiri si el le cunostea, iar
treptele care coborau în strada erau repezi. Pe la jumatatea
treptelor, administreaza agentului o lovitura zdravana si bine
calculata; acesta si-a pierdut echilibrul si s-a rostogolit pe trepte
pâna în strada. Profitând de acest moment, Ion Golea a iesit pe
partea cealalta care dadea într-o strada paralela. Politistul se
scoala, scoate revolverul si începe sa-l urmareasca. Dupa un colt
de strada, Golea da de un gardian care vrea sa-l opreasca. Cu

38
revolverul în mana, trage câteva focuri deasupra capului
gardianului care se culca la pamânt. Golea sare peste el si fuge.
Agentul nu îl slabeste. Se tine aproape de el, tragând focuri în
directia lui, dar fara sa-l atinga. Un taran îi taie calea. Vazând ca
fuge si este urmarit, crede ca e un raufacator si începe sa-l
ameninte cu biciul. Golea, cu revolverul în mâna, îi face semn sa-i
lase calea libera. Taranul se retrage înfricosat si Golea reuseste sa
iasa din oras si-si pierde urma în padurile din jurul Mediasului. Cum
s-a aflat mai târziu, cazul luase proportii. Agentul a raportat la
Comisariat ca a urmarit pe un mare comandant legionar, ca a reusit
sa-l raneasca si ca probabil se ascunsese în padurile din jur.
Imediat s-au organizat potere, dar Ion Golea, iute de picior,
parasise regiunea si îsi gasise adapost în alta parte. A doua ciocnire
a lui Ion Golea cu politia se petrece în august 1948, la Sibiu. În
acest an avusesera loc marile arestari de legionari. Putini mai
ramasesera liberi si latul se strângea tot mai mult în jurul celor care
scapasera din razia de atunci. Ion Golea, împreuna cu legionarii
Bubu Pintea si Axente Pacurariu, urmariti la Cluj, ajung sa se
refugieze la Sibiu. Aici îsi gasesc refugiu la o familie legionara bine
cunoscuta. Au ajuns spre seara si gazdele i-au chemat la cina. Nici
nu începusera bine sa manânce si deodata se deschid usile în laturi
cu putere si intra un grup de 5-6 agenti cu pistoalele în mâna.
Încep legitimarile. Primul este legitimat Pacurariu, apoi este
perchezitionat si trecut în antreu sub paza. Urmeaza la rând Pintea,
care avea asupra sa si un pistol ruginit, de care nici nu se putea
folosi. Era doar pentru intimidare. Agentii încearca sa-i ia pistolul.
Pintea se opune si se naste o busculada. În acelasi timp un alt
agent îl legitimeaza pe Ion Golea. Acesta ofera calm legitimatia, dar
în timp ce agentul o cerceteaza, scoate de la brâu revolverul Walter
si trage asupra lui doua focuri. Agentul se prabuseste. Ceilalti
agenti, surprinsi, încep sa traga si ei în nestire. În acel moment
lampile se sting, probabil din cauza împuscaturilor. În camera se
face întuneric, iar agentii se trântesc la pamânt. Ion Golea, din
coltul lui, vede ca o umbra se strecoara pe coridor. Crede ca e unul
din camarazii lui. Se ia dupa el, fugind afara în strada. Dar de pe
trotuarul celalalt doi agenti îl asteapta si trag asupra lui. Totusi
reuseste sa fuga. Agentii se iau dupa el, tragând mereu. Golea fuge
ca un vârtej si le raspunde tragând si el din fuga, pâna ce reuseste
sa-si piarda urma pe niste strazi laterale si sa-si gaseasca adapost
la o alta familie legionara. Mai târziu s-a aflat ca legionarul
Pacurariu a reusit sa se salveze. În schimb, Pintea a fost ranit,
arestat si dus la Siguranta, de unde nu s-a mai întors viu. Funia se
strânsese în jurul parului mult de tot. Ion Golea a fost identificat si
era urmarit de acum pe întreaga tara. Dupa arestarile masive din
mai 1948, legaturile se îngreunasera. Tot mai putini oameni erau
dispusi sa îsi riste viata pentru a ascunde pe fugari. În aceste
împrejurari Ion Golea si-a dat seama ca nu mai poate fi de nici un
folos miscarii de rezistenta din interior si s-a hotarât sa paraseasca
tara. Fratele lui, Traian Golea, mânat de acelasi gând, îsi aranjeaza

39
un concediu de boala la baile de la Lugoj, ca sa fie aproape de
frontiera si sa poata studia posibilitatile de trecere si reuseste chiar
sa-si procure prin intermediul lui Ion Bucsan, coleg de facultate si
ruda, care lucra la Institutul de Cercetari Agronomice din Bucuresti,
o delegatie de inspector fito-sanitar pe judetul Timis. Se si
deplasase pe frontiera pentru cercetari, trimis de Minister. Scopul
sau a fost sa gaseasca locul de trecere în Iugoslavia. În acest
moment vine Ionel si spune ca trebuie sa paraseasca tara în cel
mai scurt timp, fiind pus în urmarire cu alarma de gradul I pe
întreaga tara. Atunci apare si Boris Bucsan, fratele Nadejdei, sotia
lui Traian, student la agronomie la Timisoara, care traia în
clandestinitate de câteva luni. În noaptea de 7 spre 8 septembrie
1948, cei trei, Ion, Boris si Traian trec frontiera în Iugoslavia pe la
Jamul Mic. O noapte întunecoasa, îmbracati în negru, descaltati, cu
câte o legaturica de rufe de schimb în spinare, cu pistoalele în
mâna si cu indicatii exacte asupra frontierei, fara nici un incident
au trecut frontiera. Era pe vremea când înca nu se instalasera
sârma ghimpata si sisteme de alarma pe frontiera. Au fost arestati
de militia sârba în gara la Kikinda si dusi la închisoarea din
Kovacica, unde se gaseau si alti refugiati din România. De acolo au
fost dusi, cu un asa zis lot studentesc la minele de plumb din
Trepcea, în apropiere de Srbska Mitrovica, unde au fost pusi la
munca grea, la extras minereu de plumb de la 800 metri sub
pamânt. Cum munca era foarte istovitoare si multora li se facuse
rau, întreg lotul a declarat greva foamei. La doua zile dupa greva,
au fost scosi de acolo si dusi la minele de carbuni de la Kosovo
Polje, pe Câmpia Mierlei, în sudul tarii, aproape de Grecia si
Albania. Si acolo era rau. Dupa alte greve ale foamei, autoritatile i-
au scos de la lucrul din mina si i-au dus la Pristina, capitala
provinciei Kosmet, vecina cu Albania, cu 85% locuitori
mahomedani, unde numai administratia si militia erau sârbi. Ion
Golea a fost repartizat sa lucreze la spitalul local, al carui sef se
nimerise sa fie tot un român din Timoc, numit medic în Kósmet
pentru a nu lucra în regiunile românesti ca sa vada ceilalti români
din Yugoslavia ca si dintre români ajung sa fie medici. Ia Pristina
lotul studentesc a stat din decembrie 1948 pâna la Pasti 1949.
Atunci mare parte din acest lot s-au hotarât sa evadeze. Cu
legitimatii furate, cu stampile si nume falsificate, un grup de 14 insi
au plecat spre gara Kosovo Polje, nod de cale ferata, pe unde
trecea linia Atena - Belgrad. Dar cum soseaua de la Pristina la
Kosovo Polje era patrulata de militieni, au trebuit sa mearga peste
araturi si asa se face ca au ajuns cu câteva minute dupa plecarea
trenului, care trecea pe acolo doar o data pe zi. Cei 14 legionari au
fost nevoiti sa se întoarca la Pristina. Politia a sesizat aceste miscari
si disparitii în grupul refugiatilor români si i-a luat la politie. Dupa
ancheta, câtiva dintre ei au fost declarati capi de rebeliune. Printre
ei era si Ion Golea. Dupa câtva timp, el este dus la Nis si de acolo,
într-o noapte, împreuna cu alti doi colegi studenti au fost aruncati
peste frontiera în Bulgaria. Au scapat vigilentei granicerilor bulgari,

40
care i-ar fi dus din nou în România. Au reusit sa se retraga în
interior, asteptând noaptea si au trecut din nou înapoi în Iugoslavia,
unde au fost arestati si închisi la Nis. Fratii Golea au fost astfel
despartiti. Între timp Traian reuseste sa treaca în Austria în toamna
anului 1949. Aflând ca fratele sau este în viata si tot în Iugoslavia, a
facut nenumarate cereri pe la Crucea Rosie Internationala sa
intervina pentru eliberarea lui Ion. Astfel de cereri au fost trimise la
toate ambasadele si consulatele iugoslave din capitalele lumii
libere, cât si la Ministerul de Interne de la Belgrad pentru eliberarea
lui. Scopul actiunii a fost sa faca cunoscut autoritatilor sârbesti ca
se stie de soarta lui Ion Golea si ca cineva se intereseaza de
existenta lui, de care nu vor putea dispune în tacere. Nu se stie
daca datorita acestor cereri, sau din alte motive, dar Ion Golea a
fost eliberat din închisoare si trecut de granicerii sârbi în Italia, la
Trieste. În vara anului 1950, cu prilejul Anului Sfânt, se organizeaza
un pelerinaj al refugiatilor români din Austria si Germania la Roma,
sub conducerea Parintelui Johann Mueller, catolic originar din
Cobadin, Constanta, un anticomunist activ si foarte bun prieten al
românilor. Prin corespondenta, Traian stabileste cu Ion sa se
întâlneasca la Florenta, în Piata Catedralei, unde va gasi în ziua si
la ora respectiva, autobuzul de Salzburg. Cei doi frati s-au regasit si
apoi au facut drumul împreuna pâna la Roma. Cum Ion Golea nu
avea pasaport de nici un fel si cu atât mai putin o viza austriaca
pentru a trece frontiera, la întoarcerea grupului, cu ajutorul
Parintelui Mueller si cu complicitatea unor prieteni ai sai din
Conegliano, care cunosteau bine terenul, în timp ce autobuzul îsi
urma cursul pe sosea si a trecut prin formele de control al
pasagerilor, Ion Golea, dupa indicatiile primite a trecut frontiera si
ne astepta, tolanit pe iarba de pe marginea soselei la câteva sute
de metri în interiorul Austriei, fumând o tigara. Asa au ajuns la
Salzburg, la Caminul din Elisabethstrasse 38, care apartinea ca
proprietate Miscarii Legionare si functiona sub numele de Misiunea
Catolica - Româna, care furniza alimentele pentru cantina
Caminului, Miscarea asigurând administratia.

Ultima si suprema jertfã

- memoriei eroului Ionel Golea -
de Ovidiu Vuia
În loc de motto: Am pastrat pe "mâni si pâni", ca-n unele versuri
cotrusiene, pentru a da poemului primitivitatea scrisului iesit de
sub mâinile batatorite si brazdate de vine groase ale unui taran din
satul de origine a lui Ion Golea, stranepotul lui Horia, fratele
batrânului sau tata, "Unchesii" pictorului St. Dumitrescu. Cu gândul
la fapta Iui Ionel Golea, iata cu cine a voit sa se identifice umilul si
încercatul meu suflet. Asadar, nu am facut altceva decât sa
rastalmacesc murmurul tainic, glasul venit de departe, din
vesniciile neamului:

În transee fratii tai au fost ucisi

41
 Sub cerul Apocalipsei rosii, unul câte unul, pe rând,
Dusmanii au trimis sa le sfârtece inima, haite de câni.
Ai ramas tu si codrul lui Eminescu, pustiu si plângând,
Singur, cu steagul tarii tale în mâni.

Privesti înapoi, sa fugi te opresc mortii

Si strabunii coborâti din Istorie,
Caci toti nu mai sunt pe vatra lor stapâni.
Înapoi te-asteapta bejenie fara glorie,
Singur, cu steagul tarii tale în mâni.

Înainte vezi cum se desfasoara

Armatele calailor, furiilor, hoatelor...
Închinându-te satului de pe Târnave si sfintei pâni,
Pornesti cu pieptul gol contra gloantelor,
Singur, cu steagul tari tale în mâni.

Te-au doborât, sfârsindu-ti

Calvarul Groapa fara cruce sub sângerosul cnut.
Din trupul tau, încet, va creste altarul Învierii Românilor, din nou
în casa lor stapâni.
Si veciile ca soarele vor straluci pe locul unde ai cazut
Singur, cu steagul tarii tale în mâni.

Marturia lui Ilie Banciu

Într-una din zilele lunii noiembrie 1951, întorcându-ma acasa de la
birou, am gasit-o pe sotia mea, sosita cu putin timp înainte, stând
de vorba cu un tânar. - Nu-l cunosti ? m-a întrebat sotia, zâmbind.
Ma uit mirat. - Nu ! - E Nelu! - Dar Nelu e plecat! - Plecat si înapoiat,
îmi raspunde noul venit, Ion Golea, fratele lui Traian Golea,
cumnatul meu. Da, îmi aduceam aminte. În anul 1948, la Feldioara,
judetul Brasov, unde functionam ca pretor, l-am cunoscut pe Nelu,
fratele inginerului agronom Traian Golea, seful ocolului agricol al
plasii Feldioara. Era student la medicina la Cluj si în trecere prin
Feldioara. Stiam ca în acelasi an (1948), împreuna cu fratele lui,
Traian, si fratele sotiei mele, Boris Bucsan, student la facultatea de
agronomie din Cluj, au plecat din tara. Si acum era din nou între
noi. Mirarea nu a disparut. - Unde sunt ceilalti?, am întrebat. - Ei n-
au venit ! a fost raspunsul. În aceea seara de noiembrie 1951, ne-a
povestit amanuntit cum au plecat din tara prin Iugoslavia unde au
stat un an de zile mai mult prin închisori si lagare, cum apoi
despartiti unul de altul au ajuns în Apus, Traian fiind la aceea data
în Austria, iar Boris în Franta unde îsi continua studiile, desi nu i-am
putut trimite actele cerute mai înainte. L-am întrebat pe Nelu daca
stie ca situatia din tara s-a înrautatit, ca pericolul de a fi arestat e
mai mare, ca Securitatea este peste tot si legitimeaza lumea la
fiecare pas. Toate acestea le cunostea. Situatia lui era însa grea,
abia venise în tara parasutat lânga Sighisoara si acum statea
provizoriu la cineva, avea nevoie de locuinta si buletin de identitate

42
pentru a circula. Noi locuiam într-o singura camera, si eram cinci
persoane: eu, sotia, un copil de sapte luni, mama si soacra mea.
Deci a ramâne la noi nu era chip. Noaptea aceea a ramas la noi,
fara sa doarma, urmarind mereu ceasul si având în permanenta
revolverul la îndemâna. Stiind si el cât de periculos este sa te
întorci acasa în astfel de conditii, l-am întrebat daca n-ar fi fost mai
bine sa ramâna în Apus sa-si termine studiile si apoi, ca medic sa
se întoarca în ajutorul celor pe care a fost nevoit sa-i paraseasca.
"Daca crezi ca am plecat din tara ca sa-mi salvez pielea, te înseli.
De rusi si de comunisti nu ne vor salva fostii mosieri sau industriasi
refugiati în Apus, ci tineretul care este gata oricând sa-si riste viata
pentru salvarea tarii." Un raspuns care nu accepta nici o replica.
Toti cei din tara asteptau ca scaparea de comunisti sa vina din
partea Apusului, de la americani. Expresia "Vin americanii" era pe
buzele tuturor. Ca termen în fiecare an se dadea primavara
viitoare, dat fiind faptul ca iarna îi favoriza pe Rusi. "De rusi trebuie
sa ne scapam noi, contând cel mult pe ajutorul americanilor, dar
nici ei si nici altii nu ne vor scapa fara actiunea noastra. Iata de ce
sunt aici", mi-a spus Nelu în continuare. La toata aceasta discutie a
luat parte si sotia mea, Tamara. La plecare, în dimineata
urmatoare, a spus ca mai trece pe la noi, noi neavând unde îl
cauta. Ne-a cerut ca de sosirea lui în tara sa nu-i spunem nimic
cumnatei sale, Nadejdea Golea, sora sotiei mele. Dupa plecarea sa
ne-au coplesit gândurile. Cum am putea sa ajutam un om în
clandestinitate când situatia este atât de încordata? Odata cu
înfiintarea Securitatii în 1948, s-a emis un decret privind
securitatea Statului, si o serie de actiuni anticomuniste erau de
acum sanctionate cu pedepse care mergeau pâna la cea capitala,
precum: agitatie, uneltire, spionaj, tradare, etc. Legea prevedea
obligatia de a denunta pe cei care s-ar fi facut pasibili de aceste
infractiuni, sub sanctiunea pedepsei pâna la 10 ani. Despre
denuntare la Securitate nu i-a trecut prin minte nici unuia dintre
noi. Desi pedeapsa pentru omisiune de denunt era mare, prea
putini s-au gasit atunci în România sa informeze Securitatea,
dovada fiind numarul mare de condamnari pentru aceasta
infractiune. În închisoare fiind, un coleg de celula, Santa, din
regiunea Baia Mare, înapoiat în patrie clandestin, mi-a spus ca s-a
dus la Iasi la o adresa primita la plecarea spre tara, unde locuia o
persoana de încredere. Gasind persoana în cauza, i-a relatat
situatia în care se afla. Aceasta i-a raspuns ca nu-l poate ajuta si
pentru a nu se expune la o condamnare grava, se vede nevoit sa se
duca la Securitate sa-l denunte. I-a spus sa faca ce va sti pentru ca
dupa o ora va anunta Securitatea. În ora de ragaz acordata, cel
sosit a parasit localitatea. A fost prins mai târziu si la interogatoriu
a fost întrebat, când a luat legatura cu cel ce l-a denuntat.
Declaratiile fiind de acord cel în cauza nu a avut nimic de suferit.
Au fost desigur si oameni care au denuntat. Mai târziu informatorii
Securitatii erau pretutindeni si comunicau cele mai neînsemnate
întâmplari. Unii dintre ei au fost cunoscuti de catre cetateni, altii

43
nu, listele lor nu s-au dat publicitatii si probabil ca nici nu se vor da.
Din contra, SRI (noua Securitate), a adus la cunostinta publicului (în
1990, n. r.) prin ziarele locale, numerele de telefon la care cetatenii
"de buna credinta" pot suna pentru a da informatiile despre care
cred ca pot servi autoritatilor. Desigur ca vechii informatori vor fi
reactivati. Nelu a mai trecut pe la noi, pe neasteptate, si când
pleca, cauta sa fie însotit de câte o persoana, cu care discuta,
astfel fiind mai putin suspect. N-am stiut unde statea, dar de regula
îl însoteam înspre zona Brasov-Bartolomeu. În februarie 1952 s-a
adoptat reforma monetara, fiecare persoana majora putând sa
schimbe suma de 10.000 lei în raport de 20 la 1. Neavând 40.000
de lei în casa, (salariul meu era de circa 10.000 lei) i-am schimbat
si lui Nelu niste bani. Într-una din zile când a venit la noi, ne-a spus
ca vrea sa se duca la Bucuresti si în acest scop trebuie sa ia
legatura cu Ing. Ion Bucsan, unchiul sotiei mele, care lucra la
Institutul de Cercetari Agronomice. Am dat diferite telefoane la
Institut pentru a-l chema la Brasov, însa nu l-am putut gasi, fiind
mereu în deplasare. I-am lasat vorba, însa nu m-a contactat. Cum
nu aparea deloc, am fost nevoit într-o sâmbata sa plec la Bucuresti,
urmând ca a doua zi sa ne întoarcem împreuna, iar Nelu sa ne
astepte. Spre surprinderea mea, când am ajuns acasa la el, m-a
întrebat: - S-au întors baietii? - Numai unul. - Care? - Nelu În
aceeasi seara a venit la Ing. Bucsan un student, care s-a prezentat
Vasile Vlad si a cerut sa doarma acolo. Bucsan mi-a spus ca tânarul
nu are un domiciliu stabil si ca la el vin mai multi cunoscuti aflati în
aceiasi situatie si profitând de faptul ca proprietarul casei este o
persoana discreta, ramân peste noapte. Cum de obicei acesti
vizitatori sunt strâmtorati baneste, îi mai ajuta cu bani si manânca
împreuna. A doua zi dimineata am plecat spre Brasov toti trei. La
obiectia mea ca nu pot duce în casa o persoana straina când Nelu
este la noi, Bucsan mi-a zis ca pentru asta raspunde el. La sosire,
Nelu ne astepta. Cum aveam o singura camera, s-au retras toti trei
într-un colt si au stat de vorba. La un moment dat Nelu a venit la
mine si m-a rugat sa nu ma supar, dar este mai bine sa stiu cât mai
putin de activitatea lui pentru a nu ma expune la un risc prea mare.
Nelu a plecat duminica seara, iar Bucsan si Vlad luni dimineata. Tot
în primavara lui 1952, Nelu mi-a spus ca este gazduit la un sas si ca
proprietarul are o problema, de care urmeaza sa ma interesez si eu
. Acesta doreste sa se însoare cu o tânara sasoaica, ce sta la el,
însa nu se pot casatori deoarece fata a fost condamnata la cinci ani
închisoare pentru ca în 1944 a gazduit un soldat german. A evadat
si acum este în clandestinitate. A vorbit cu avocatul Mircea
Stanescu sa deschida o actiune de rejudecare a procesului, dar
acesta tot amâna punerea pe rol a cauzei. Îmi cere mie, care-l
cunosc pe avocat, sa ma interesez de situatie. Si Nelu are tot
interesul ca aceasta situatie sa se rezolve. Trebuie sa fac o
precizare. L-am cunoscut pe Traian Golea în toamna anului 1947,
pe când functionam ca pretor la plasa Feldioara, Brasov, el venind
în postul de sef al ocolului agricol. Cum agricultura, pe atunci

44
necolectivizata, trebuia sa asigure hrana necesara populatiei, noile
organe ale puterii de Stat se ocupau intens de însamântari, de
recoltare, de strângerea cotelor de cereale si în aceasta problema
au fost angajate si organele administrative, ca notarii si pretorii.
Astfel activitatea mea ca pretor era strâns legata de cea a lui
Traian Golea, seful ocolului agricol, amândoi având aceleasi
probleme de rezolvat. Am colaborat cu Traian Golea pâna în august
1948, când a plecat pentru tratament la bai, la Buzias, în Banat, în
urma unei boli de febra tifoida. Fiind în plin sezon agricol, cei de la
Serviciul Agricol judetean (fosta Camera Agricola), prin telegrame l-
au rechemat la serviciu. De la Buzias s-a comunicat însa ca acesta
a plecat din statiune. Cum la Feldioara nu s-a înapoiat nici el si nici
sotia sa Nadejdea Golea, a fost dat în urmarire. Ing. Apostol de la
ferma experimentala Satu Nou-Halchiu a spus organelor agricole sa
nu-l mai caute pentru ca sigur a plecat din tara prin Iugoslavia. La
aflarea stirii ca Golea a plecat din tara, subinginerul Turcanu de la
ocolul agricol, originar din Basarabia, s-a speriat si a parasit
localitatea. A ramas ca de ocolul agricol sa ma ocup eu, ca unul
care cunosteam problema îndeaproape. Au venit organele judetene
si au verificat situatia. Cum o mica suma de bani n-a putut fi
justificata prin fuga subinginerului Turcanu, lui Traian Golea i s-au
confiscat bunurile din casa si o vaca. În procesul intentat a fost
judecat în lipsa si condamnat la 3 luni închisoare corectionala, cu
suspendarea executarii pedepsei, dat fiind faptul ca nu a mai fost
condamnat. Cu ocazia prezentei în Feldioara a lui Traian Golea, am
cunoscut-o pe sotia acestuia, Nadejdea, pe soacra sa Eudochia
Bucsan si pe fiica ei Tamara Bucsan, cu care m-am casatorit în
decembrie 1949. Cum soacra si cumnata locuiau în incinta ocolului
agricol, au fost obligate sa elibereze locuinta si atunci s-au mutat la
Codlea, la familia lui Nicolae Modval, notarul comunei, care era
frate cu Eudochia Bucsan nascuta Modval. Odata cu raionarea
teritoriului republicii, plasile s-au desfiintat si eu am fost trecut ca
avocat-jurist consult la Comitetul provizoriu al Sfatului popular al
Regiunii Stalin. În aceasta situatie ma gaseam la venirea lui Nelu în
tara. Având legatura zilnica cu instantele de judecata, mi-a cerut sa
iau legatura cu avocatul Stanescu. Acesta mi-a raspuns ca a facut
cererea de revizuire, însa el urmareste sa ajunga la un anumit
complet de judecata. În primavara anului 1952 s-a judecat
procesul. A asistat si Nelu. Pe salile Tribunalului am schimbat chiar
câteva cuvinte. La începutul dezbaterilor procurorul (o femeie nou
numita), a acceptat revizuirea procesului, dar a cerut ca inculpatul
sa se prezinte ca prizonier. Cum cea în cauza era evadata, a cerut
amânarea procesului pentru ca aceasta sa se prezinte în instanta
sub stare de arest, conditie ceruta de lege. Avocatul a cerut
instantei sa procedeze la audierea martorilor care sunt prezenti si
sa se pronunte asupra incidentului de forma ridicat de procuror
odata cu judecarea fondului. Martorii audiati au declarat ca
persoanele gazduite de inculpata nu au fost nemti, ci sasi de-ai lor.
Instanta a amânat pronuntarea sentintei pentru câteva saptamâni,

45
pentru ca în final sa admita cererea de revizuire si sa achite pe
inculpata de orice pedeapsa. Deci cazul s-a rezolvat favorabil. Dupa
arestarea lui Nelu si a sasului la care locuia, casatorit între timp cu
cea care, fiind achitata, a putut sa apara în fata autoritatilor,
avocatul Stanescu a fost declarat arestat în biroul procurorului.
Profitând de un moment de neatentie, acesta s-a aruncat pe
fereastra de la etaj si a murit. Când s-a întâmplat acest lucru eu
eram arestat si nici pâna astazi nu stiu care a fost cauza. Cumnata-
mea, Nadejdea Golea, dupa plecarea din tara a sotului ei, s-a
stabilit la Codlea la unchiul ei, Nicolae Modval si ulterior a intrat în
serviciu la întreprinderea "Tesatura". Venea destul de des la Brasov
la noi sa-si vada mama si sora. Cum Nelu nu venea niciodata
anuntat, într-o zi în primavara anului 1952, când cumnata-mea a
intrat în casa l-a gasit pe Nelu. Aflând ca a sosit de mai multa
vreme fara sa o anunte, s-a suparat foarte tare. I-am explicat ca
întâlnirea cu cumnatul ei era periculoasa si ca ar putea avea mari
neplaceri, motiv pentru care el nu a luat legatura cu nici un
membru la familiei sale. Ulterior s-au întâlnit de mai multe ori si
dupa ce Nelu a plecat la Bucuresti, obisnuia sa ne anunte când
venea la Nadea la Brasov pentru a se întoarce împreuna la
Bucuresti, sa nu calatoreasca singur. Mi-a spus ca are un aparat de
transmisie si ca vrea sa-l duca la Bucuresti sa-l repare. Într-o seara
m-am dus cu Nadea lânga statia CFR Brasov-Bartolomeu unde l-am
întâlnit pe Nelu si împreuna am adus aparatul la noi acasa. Locuiam
în Scheiul Brasovului. Apoi, însotit de Nadea, a dus aparatul la
Bucuresti. Dupa arestare am aflat ca inginerul Gheorghe Dinca a
reparat aparatul. A fost si el condamnat la moarte împreuna cu
Nelu, Erich Tartler, gazda lui Nelu de la Brasov-Stupini, si alti
inculpati, constituiti într-un lot si judecati în proces public, în 10-12
Octombrie 1953. În vara anului 1953, cu ocazia unei veniri la
Brasov, Nelu mi-a spus ca se pregateste sa plece din nou din tara,
prin Iugoslavia, caci de acum autoritatile au ajuns sa-l caute peste
tot. Într-o zi pe salile Tribunalului Brasov ma acosteaza un
necunoscut si adresându-mi-se pe nume, ma întreaba daca Ion a
plecat în strainatate. Fiindca am ramas surprins de întrebarea lui,
mi-a spus ca Ion a stat la ei, si deci cunoaste situatia familiei
noastre, a unchiului sotiei de la Codlea. I-am raspuns ca nu stiu
daca Ion a plecat si ca nu am în prezent nici o legatura cu el. În tot
timpul cât a fost în tara, Nelu nu ne spunea unde locuieste sau cum
l-am putea gasi. M-am întrebat, de unde ma cunoaste cetateanul
care s-a interesat de Ion? Mai târziu am aflat de la Hans Tartler,
gradinar din Stupini, Brasov, ca Nelu a stat la fratele sau Erich,
condamnat la moarte în lotul principal si ca la Tribunal a stat de
vorba cu Erich. La jumatatea lunii august 1953, m-am dus în
concediu la o verisoara de-a mea, în Cârtisoara, Fagaras, împreuna
cu toata familia - mama de 78 de ani, cu un picior fracturat, sotia si
doi copii, unul de doi ani si cea mai mica de sase luni. În dimineata
zilei de 26 august 1953, de la primaria comunei, un copil m-a
anuntat ca cei de la regiune ma cheama înapoi la serviciu. Intrigat

46
de aceasta chemare, m-am dus la primarie sa iau legatura cu
telefonica cu regiunea. Centrala telefonica de la Arpasul de Jos mi-a
spus ca nu poate obtine legatura cu Brasovul, linia telefonica fiind
foarte ocupata. Dupa ce m-am întors acasa, a venit din nou copilul
si mi-a spus ca a sosit o masina sa ma duca la Brasov. Îmbracat cu
un costum de pânza, m-am dus la Primarie, sa vad despre ce este
vorba. La intrarea în curtea Primariei era un Jeep. Fiindca nu
cunosteam masina si nici pe însotitori, i-am întrebat daca ma cauta
pe mine. Mi-au spus ca sunt de la Sfatul Popular a Raionului
Fagaras si ca au primit ordin de la Sfatul Popular Regional sa vina
dupa mine. Nefiind pregatit, le-am spus ca ma duc acasa sa ma
îmbrac. Mi-au raspuns ca merg si ei cu masina. M-au urcat si pe
mine în spate, m-au întrebat daca sunt înarmat si daca am cutit,
anuntându-ma ca sunt arestat. M-au obligat sa ma las jos pe banca,
pentru a nu fi observat de trecatori. La iesirea din comuna erau mai
multi oameni la aria de treierat, care m-au vazut totusi în masina si
au anuntat ca am fost luat. În comuna în zilele acelea era o mare
agitatie. Se daduse ordin sa se aduca cerealele din câmp la aria din
marginea satului sa se treiere acolo. Oamenii s-au opus. În mod
normal, cerealele se transportau din câmp în suri unde se treierau .
Prin treieratul la arie era nevoie de o munca dubla, si în plus,
cerealele erau expuse intemperiilor si se risipeau multe boabe. In
mod tacit, intr-o noapte oamenii au dus cerealele în suri. La
somatia militiei de a le duce la arie, s-au opus si au plecat toti la
primarie pentru a li se aproba sa treiere în suri, dar n-au ajuns la
nici o întelegere cu autoritatile comuniste, care nu dadeau înapoi în
fata opozitiei satenilor. La venirea noptii, lumea adunata la Primarie
a plecat acasa. Îndata au început arestarile. Aflând de masurile
luate, oamenii s-au ascuns, însa zilele urmatoare au început sa
duca cerealele la arie. Aceasta era situatia în comuna. În drum spre
Brasov, masina în care eram dus a trecut prin fata oficiului de
telefoane din Arpas, unde mai asteptau doua masini. La iesirea din
Arpas, Jeep-ul în care eram, s-a oprit, soferul a desfacut capota de
la motor, simulând un defect. Îndata a trecut pe lânga noi o
masina, iar a doua a oprit în urma. Prima s-a oprit la câtiva metri
înaintea noastra si cei dinauntru au întrebat daca am fost adus. M-
au trecut în prima masina si însotit de celelalte doua m-au dus la
Securitatea de la Brasov. Aici am intrat într-o sala de conferinte si
mai multi ofiteri au început sa ma întrebe tot felul de lucruri. Îndata
ce mi s-a spus ca sunt arestat, mi-am dat seama ca este vorba de
Nelu si am dedus ca si cel ce m-a acostat la Tribunal ar putea fi
arestat prin el aflându-se de mine. Întrebându-ma de cumnatul
meu, Traian Golea, le-am spus ca din 1948 nu mai stiu nimic de el.
Când a venit vorba de fratele lui, de Ion Golea, le-am spus ca îl
cunosc, ca stiu ca este student la medicina la Cluj si ca din când în
când trece pe la noi pe la Brasov unde uneori ramâne pâna a doua
zi. Întrucât m-au întrebat cu insistenta unde este acum, mi-am dat
seama ca înca nu este arestat. În seara zilei de 26 August m-au
transportat cu catuse la mâini la Bucuresti, pe strada Uranus. A

47
doua zi au început anchetele. Toate declaratiile mele s-au axat pe
cele sustinute la început, adica îl stiam pe Nelu student la medicina
la Cluj si nu-i cunosteam o alta activitate. Întrucât cele declarate de
mine corespundeau eu cele declarate de Tartler, l-a început m-au
considerat de buna credinta. Insistau tot mai mult sa-l descriu pe
Nelu. Când au încetat sa ma întrebe despre el, mi-am dat seama ca
l-au arestat. Într-o zi anchetatorul mi-a spus ca desi nu au dovezi
despre vinovatia mea, nu voi fi pus în libertate, ci mi se va da o
condamnare de cinci ani, închisoare administrativa. În ziua de 14
Septembrie 1953 un nou anchetator (mentionez ca anchetatorii se
schimbau des) mi-a luat o noua declaratie, foarte detaliata. La un
moment dat s-a oprit si mi-a spus ca doua saptamâni m-au crezut,
însa acuma situatia nu mai este aceia pe care le-am relatat-o eu.
Mi-a spus ca Ion Bucsan, pe care eu l-am adus de la Bucuresti spre
a se întâlni cu Nelu la noi în casa, este arestat, ca mai sunt arestati
Nicolae Modval, unchiul meu, Nadejdea Golea, cumnata-mea si
Tamara Banciu, sotia. Acum sa stabilim adevarul. A trebuit sa
recunosc ca l-am adus pe Ion Bucsan însotit de Vasile Vlad, spre a
se întâlni cu Nelu la noi acasa, sa recunosc ca am stiut de plecarea
lui Nelu din tara. Acum aveau suficiente dovezi pentru a ma gasi
vinovat de favorizare. Grija mea era ca sotia sa nu fie si ea
încadrata la favorizare, încadrare grava. Ea trebuia sa ramâna
numai cu omisiune de denunt. Orice ajutor dat lui Nelu, trebuia sa
fie recunoscut ca fiind dat de mine. În luna octombrie un nou
anchetator, care s-a purtat frumos si omenos cu mine, mi-a spus ca
voi fi martor în procesul celor judecati în lotul principal si mi-a
formulat depozitia pe care trebuia sa o sustin în fata instantei. Cum
ezitam sa fac unele precizari deoarece nu stiam ce anume lucruri
sunt cunoscute de anchetatori, a scris singur declaratia, deducând
din cuprinsul ei ce anume se cunostea cu precizie si recunosc ca se
cunosteau multe lucruri pe care eu nu le declarasem. S-a stabilit sa
mai fiu chemat la ancheta pentru definitivarea declaratiei. Si cum
nu s-a mai adus vorba despre ea într-una din zile când am fost
chemat, am întrebat care este situatia. Mi s-a spus ca s-a renuntat
la aceasta declaratie. De la arestare si pâna în octombrie am fost
tinut singur în celula. În octombrie 1953 am fost mutat într-o celula
cu alti doi detinuti, un cetatean francez, Louis Houte, inginer la
filatura Jilava înca de dinainte de razboi, ramas în tara dupa 1948 si
un avocat Filipescu, proaspat arestat în legatura cu parasutistul
Mircea Popovici pentru omisiune de denunt, care, în timpul judecari
procesului lotului principal de parasutisti si favorizatori, a fost liber
în Bucuresti. De la acesta am aflat primele amanunte asupra
procesului. Pe la jumatatea lunii noiembrie 1953, am fost judecati
într-un lot format din ing. Ion Bucsan, llie Banciu, Ion Stanica,
cumnatul inginerului - Gheorghe Dinca, Galut Ion si Galut Emil, frati
din Banat, Weber din Medias, Golea Nadejdea, Nicolae Modval,
Dicescu, sotii Cupceag si altii pe care nu-i mai retin. Procesul s-a
tinut cu usile închise si cu avocati din oficiu, s-a judecat foarte
repede, iar dupa încheierea dezbaterilor, la un sfert de ora de la

48
retragerea magistratilor pentru deliberare, s-a pronuntat
urmatoarea sentinta:
Ion Bucsan, 25 ani munca silnica
Ilie Banciu, 20 --------"----------
Ion Stanica, 20 --------"----------
Cupceag, sotia, 15 --------"----------
Emil Galut 10 --------"----------
Nicolae Galut 10---------,,-----------
Weber, 10 --------"---------
Nadejdea Golea, 6 ani închisoare
Nicolae Modval, 5 -------"-----------
Dicescu, 5 --------"----------
Cupceag, sotul, 3 --------"----------
Valentin Popa, 3 --------"----------
Banciu Tamara 1 --------"----------
De la Tribunalul Militar Teritorial M A l Bucuresti am fost
transferati la Jilava. Aici, stând de vorba cu ceilalti din lot, am aflat
ca Nelu a intentionat cu adevarat sa se întoarca din nou în Apus,
prin Iugoslavia. Prin Vasile Vlad a cunoscut doi soldati: pe Galut
Nicolae, care avea casa parinteasca în Banat, pe malul Dunarii si pe
camaradul Weber din - Medias. Împreuna cu acestia doi, îmbracati
militar toti trei, trebuiau sa se duca la familia Galut în Banat si de
acolo cu Galut Emil, fratele mai mare al lui Nicolae, sa treaca
Dunarea înot, tot necesarul fiind pregatit, inclusiv actele. Plecarea
întârziind din cauza Festivalului, cei în cauza au fost arestati. Se
stie ca în august 1953 la Bucuresti, a avut loc Festivalul Mondial al
Tineretului. Nelu, ajutat de sotia lui Cupceag, asistent la Facultatea
de filologie din Bucuresti, a facut mai multe manifeste în limba
româna, franceza, germana si engleza, care au fost distribuite
strainilor veniti la festival. Am aflat ca ing. Ion Bucsan a fost arestat
la 30 august la Iasi, iar sotia mea si Nicolae Modval, unchiul ei, au
fost arestati la 5 septembrie în Codlea. Cum sotia sosise la Codlea
de la Cârtisoara cu cele doua fetite - de 2 ani si respectiv de 6 luni -
noaptea când au venit securistii sa-i ridice, sotia a spus ca ea are
copii si ca nu poate pleca fara ei. Un securist si-a dat cuvântul de
onoare ca merge numai pâna la Securitate sa dea o declaratie si se
va întoarce. S-a întors dupa un an de detentie, copiii fiind salvati de
soacra mea Eudochia Bucsan care, anuntata telegrafic la Odobesti,
unde era la o alta fiica a ei, Lidia Poenaru, s-a întors la timp lânga
copii. Când s-a dus cu copii la locuinta din Brasov, a gasit-o ocupata
de securisti si numai cu greu a putut ramâne în ea. Mama mea,
Elena Banciu, de 76 ani, infirma, a ramas la verisoara mea din
Cârtisoara, unde a murit în luna ianuarie 1954 în urma unei gripe.
Împotriva sentintei de condamnare am facut cu totii recurs, însa au
fost respinse în întregime. S-a admis recursul Procuraturii împotriva
mea, a sotiei si a cumnatei mele, Nadejdea Golea. Acesta s-a
judecat în cursul lunii august 1954 de Tribunalul Militar Teritorial
Bucuresti si a fost respins, ramânând toti la vechile pedepse.
Mentionez ca recursul Procuraturii nu a fost motivat nici în scris si

49
nici verbal în instanta. S-a afirmat simplu ca pedepsele sunt prea
mici. Motivul real al recursului contra noastra era prezenta în Apus
a lui Traian Golea, fratele lui Ion, condamnat la moarte. În luna
septembrie 1954, sotia a fost pusa în libertate si s-a înapoiat la
copii. În luna iulie 1955 am fost transferat de la Jilava la închisoarea
Lugoj, unde am ramas pâna în februarie 1956, când am fost
transferat, cu un popas de câteva zile la Aiud, în penitenciarul
Gherla. Aici sa facem o paranteza: La 4 iulie 1958, în jurul orei 11,
s-au auzit strigate si obloanele de la camera mare dinspre oras a
cladiri principale a penitenciarului, de la ultimul etaj, au fost
aruncate jos. Bataile în usile de metal ale camerelor faceau sa
vibreze tot celularul. Se striga: "Jos teroarea lui Goiciu!",
(comandantul penitenciarului cu gradul de maior, fost hamal în
portul Galati), "Vrem legaturi cu familia!". În camera respectiva,
unde erau cca. 100 paturi suprapuse, erau detinuti nou veniti, cu
pedepse mici de 2-3 ani, condamnati în deosebi pentru tentativa de
trecere a frontierei. Penitenciarul Gherla era considerat unul din
penitenciarele destinate executarii pedepselor mari, cu un regim
aspru, fara drept de a avea legaturi cu familia. Aceasta s-a petrecut
mai ales dupa revolutia din Ungaria si i-a nemultumit pe nou venitii.
Actiunea începuta în camera respectiva s-a extins si la celelalte
camere, unde în cea mai mare parte obloanele au fost aruncate jos,
se batea insistent în usi, iar detinutii se urcau la ferestre si strigau.
Penitenciarul fiind situat la marginea orasului în apropierea soselei
Gherla-Dej, a atras atentia locuitorilor din împrejurimi si a
trecatorilor. Posturile de paza au fost imediat dublate, iar
mitralierele au fost îndreptate spre cladirea închisorii, care vibra ca
un viespar. În mai putin de o ora închisoarea a fost înconjurata de
tancurile unei unitati militare din Dej. Dupa orele 5 p.m. în celular a
intrat o multime de gardieni si militieni înarmati cu arme automate
si drugi de lemn sau de fier. Detinutii din camera unde a început
actiunea au blocat usa cu paturi. Aceasta a fost fortata si detinutii
scosi afara si trecuti printre siruri de gardieni din penitenciar si de
militieni nou adusi, care-i loveau cu ciomegele si rangile unde si
cum nimereau, au fost coborâti la parterul cladirii si culcati pe
ciment. S-a trecut apoi la celelalte camere care au aruncat
obloanele jos si, la întâmplare, au fost scosi o parte din detinuti si
dusi la parter, loviti unde se nimerea si umpluti de sânge. Apoi a
început pansarea celor raniti, unii cu mâini rupte sau capete sparte.
Penitenciarul s-a scufundat, odata cu lasarea întunericului, într-o
tacere sinistra, întrerupta numai de gemete. Din dimineata zilei
urmatoare a început în întreg penitenciarul adevarata teroare.
Diversi detinuti, multi la numar, au fost scosi din camere si dusi la
parter, la dusuri, bagati cu picioarele în gratarele de lemn si astfel
imobilizati au fost batuti cu parul de catre gardienii care faceau cu
schimbul când oboseau. Multi detinuti au fost adusi înapoi în
camere pe paturi, nemaiputându-se tine singuri pe picioare. Au fost
dusi si batuti si detinuti bolnavi scosi din infirmerie. Maiorul Goiciu
a participat si el la aceste batai. Era o namila de om, înalt si gros.

50
Adesea batea personal detinutii . În celula în care eram eu cu înca
15 oameni, era si unul "Nagy", care a luptat în Vietnam în legiunea
franceza. Cazut prizonier, a fost adus în tara prin China si URSS si
condamnat la 11 ani închisoare pentru tradare. Era bolnav si facea
dese crize de epilepsie, încât nu putea fi tinut de catre ceilalti
detinuti din camera decât daca era legat cu cearceafuri de pat.
Într-o zi a fost scos din camera, dus si batut si adus din nou pe
patura si aruncat în camera. Un învatator, Munteanu, bolnav fiind, a
avut într-o zi un conflict cu medicul închisorii, Sin, svab din Banat,
caruia i-a reprosat ca nu i se acorda tratament medical. A fost scos
din camera si batut cu parul. La aceasta bataie a participat si dr.
Sin personal. Luni de zile a continuat aceasta teroare, si nu numai
în penitenciarul Gherla; ea s-a extins în toate penitenciarele. Cei ce
treceau dintr-un penitenciar într-altul, ajungeau în mod obisnuit si
prin Jilava. Aici erau batuti atât la sosire cât si la plecare fara nici
un motiv si fara nici o discriminare. La sfârsitul lunii iulie 1958,
detinutii condamnati pentru înalta tradare am fost transferati la
penitenciarul Pitesti, unde am ramas timp de doi ani, supusi unui
regim de înfometare, încât la plecare cea mai mare parte erau
distrofici. Aici la Pitesti, pentru cea mai mica abatere, reala sau
fictiva, detinutul era pedepsit cu izolarea într-o camera de ciment
de 2/4 m., unele având o tineta, iar noaptea o rogojina. Mâncare
primea o jumatate de portie la doua zile. Celula fiind foarte rece în
timpul iernii, cei pedepsiti se întorceau bolnavi, multi dintre ei
nemaiputând sa-si revina. Cum între detinuti erau multi care au
executat ani grei de detentie, nu au mai rezistat regimului atât de
aspru si au murit. La penitenciarul Dej, unde am fost mutati de la
Pitesti, pentru cele mai mici abateri eram pedepsiti cu izolarea si cu
regim alimentar redus. Apoi s-a introdus bataia. În asistenta
comandantului si a medicului închisorii (o doctorita), detinutului i se
aplicau 25 de lovituri la spate. Pentru a nu se mai auzi în celule
racnetele celui batut, se dadea drumul la gazul metan din soba
care facea zgomot mare când ardea la maximum. În august 1958
am fost transferat la Pitesti, unde au fost concentrati detinutii
condamnati pentru înalta tradare. În vara anului 1960 am fost
mutat la penitenciarul Dej, pentru ca în 1962 sa fim transferati la
Gherla, de unde am fost pus în libertate la 24 iunie 1964 printr-un
decret de amnistie. În cursul detentiei la Gherla l-am întâlnit pe
Galut Emil, care mi-a spus ca în vara anului 1954 a fost dus la
Securitatea din Brasov, unde a fost confruntat cu Nelu. Acesta era
de nerecunoscut. Avea un dinte lipsa si în timp ce Galut nu
recunostea anumite fapte, acesta continua sa sustina cele
declarate înainte, la ancheta. Când si unde a fost executat Ion
Golea? Nu stiu.

Viata dupã eliberarea din detentie

Prin anul 1963 a început sa se vorbeasca în penitenciar de o
posibila eliberare a detinutilor politici. La Gherla, unde am fost dus
din nou, în unele camere unde au fost pusi anumiti detinuti alesi de

51
ofiterul politic, au început sa se dea ziare. Mai târziu s-au dat si în
alte celule. S-a rulat si un film, "Partea mea de vina". La
prezentarea filmului, ofiterul politic a spus ca în tara s-au facut
uriase realizari. Ca de la Aiud unii detinuti au fost dusi sa vada cu
ochii lor aceste realizari si nu si-au putut închipui cum s-au facut
toate acestea. Ni s-au aratat vederi din diferite orase ale tarii pe
care detinutii nu le mai recunosteau. Ofiterul a mai spus ca noi ca
detinuti avem o parte de vina, însa regimul întelege sa ne dea
posibilitatea de a contribui si noi la recladirea tarii, desigur fiind
vorba de cei ce vor sa se încadreze în munca. În primavara anului
1964, prin ziare s-a comunicat ca a aparut un decret de gratiere.
Unii au fost pusi în libertate, pentru ca mai târziu eliberarea sa se
faca în masa. Cu o zi înainte de data eliberarii, detinutul era
chemat de un securist care îi comunica ca va fi pus în libertate. Îl
sfatuia sa fie cu rabdare, pentru ca afara multe lucruri s-au
schimbat. Unii vor fi socati când vor afla anumite evenimente
familiale, precum divort, deces, etc. Toti cei pusi în libertate vor fi
încadrati în munca prin grija organelor de Stat, dupa pregatirea
fiecaruia. În ziua de 24 iunie 1964, dupa 11 ani de detentie, am fost
si eu eliberat din penitenciarul Dej. În dimineata zilei când am fost
dusi la magazie sa ne ridicam bruma de efecte ce le mai aveam,
ne-am întâlnit cu ofiterul politic, care ne-a întrebat: - "Cei cu voi,
ma, de sunteti asa de abatuti, de parca ati merge la puscarie si nu
în libertate?" Am asteptat iesirea din închisoare ani multi si grei,
fara a pierde nadejdea ca vom ajunge si aceasta zi; unii însa n-au
mai ajuns, în deosebi aceia care si-au pierdut orice nadejde sau cei
rapusi de boli si care au devenit total degradati fizic. Desi dorita
atât de mult, aceasta eliberare, atunci când a venit, ne-a gasit
obositi, sceptici, încât nu ne-am putut bucura pe masura
asteptarilor. Au trecut mai multe zile pâna ce, macar în parte, ne-
am refacut sufleteste. Sotia îmi spunea ca umblu pe strada ca
speriat. Toti aveam înfatisari de om speriat. Eram tunsi si slabi
încât oricine ne întâlnea, stia ca suntem fosti detinuti. Lumea ne
privea cu mirare, dar si cu bunavointa, iar unii dintre cei cunoscuti,
chiar cu excese de bucurie. Ajuns acasa la Brasov, a carui gara
noua m-a facut sa nu mai stiu unde ma aflam, primul soc ce l-am
avut a fost revederea familiei, si în deosebi a fetitelor, pe care le-
am lasat mici, de jumatate de an, respectiv de doi ani si jumatate.
Mi-au placut întotdeauna copiii si înainte de detentie, ma apropiam
cu usurinta de ei, chiar daca nu-i cunosteam. Fata de proprii mei
copii ma simteam însa stingher, si ei la fel. Sotia a plecat la serviciu
si am ramas acasa numai noi. Ne uitam nedumeriti unul la altul.
Înfatisarea mea era deplorabila. Faceam eforturi sa vorbim între
noi. Încet, încet situatia s-a ameliorat si am început sa ne apropiem
unul de altul. Golul lasat de despartirea de ele în anii primei
copilarii l-am simtit însa tot timpul. Si ele au avut un soc. Stiau ca
exist, li s-a spus ca sunt la spital bolnav si când ma voi însanatosi,
ma voi întoarce acasa. La început mai întrebau când ma voi
întoarce, dar mai târziu nu au mai întrebat. Prin copiii din jurul lor

52
au aflat adevarul si au tacut. Erau foarte atasate de mama lor, care
le-a crescut cu multa dragoste si gingasie. Acum ca am venit
acasa, un strain s-a interpus între ele si mama lor, si din cauza asta
au suferit, mai ales Dana. Timpul vindeca toate, dar legatura care
se face în primii ani ai copilariei între copii si parinti cu greu se
reface, daca se reface vreodata. Pentru ca fetitele sa nu sufere la
scoala din cauza ca tatal lor este arestat, sotia a divortat, asa cum
au divortat majoritatea sotiilor detinutilor politici. Când în închisori
soseau comunicarile de divort, detinutii treceau prin momente
grele, desi toti ne asteptam la asta si întelegeam situatia. Sotia
mea a avut grija ca sa nu mi se comunice divortul, de care am aflat
abia dupa eliberare. Nu cunosteam care va fi evolutia situatiei
politice în tara, dar stiam ca în viitor vom fi mereu însemnati pentru
trecutul nostru, si pentru a nu cauza noi neplaceri copiilor, nu ne-
am recasatorit decât în toamna anului 1974, cu o luna înainte de
casatoria Danei. În prima zi dupa ce am ajuns la domiciliu, a trebuit
sa ma prezint la Securitate pentru a-mi depune viza ca sa pot
obtine buletinul de identitate. Securistul pe care l-am gasit acolo
mi-a spus ca situatia în tara s-a schimbat, ca regimul este stapân
pe situatie si ca lumea în totalitatea ei sprijina si are încredere în
regim, ceea ce însa nu înseamna încetarea masurilor de
supraveghere. Mi-a spus ca Securitatea stie tot ce se întâmpla în
tara si ca asta este menirea ei. Îi stie si pe cei care înca se mai
îndoiesc asupra viitorului, ca noi cei scapati din detentie trebuie sa
ne încadram în câmpul muncii, sa avem totala încredere în regim
care ne va ajuta, iar când vom vedea ca totusi cineva încearca sa
ne faca greutati, ar fi de datoria noastra de cetateni în care
guvernul, prin eliberarea noastra anticipata si-a aratat încrederea,
sa sesizam organele de resort. Mi s-a dat un numar de telefon si
am plecat cu indicatia ca sa-l sun de câte ori ar fi cazul, chiar si
numai pentru a-i spune cum m-am reîncadrat în munca sau daca
am anumite neplaceri si greutati, ei fiind dispusi oricând sa ma
ajute. Daca eu nu i-am sunat si nu i-am cautat, în schimb au facut-o
ei în nenumarate rânduri, când m-au interogat sub diferite forme.
Periodic mi s-au cerut declaratii, iar cei cu care lucram erau si ei
pusi sa dea tot felul de declaratii despre mine. Chiar la putin timp
dupa eliberare, am fost chemat la Securitate si mi s-a cerut sa-i
scriu cumnatului meu Traian Golea, aflat în strainatate, ca am fost
eliberat din detentie. Am refuzat categoric sa-i scriu, spunând ca el
poate afla asta din ziare. Am refuzat sa am vreo legatura cu ei si
am refuzat orice sprijin din partea lor, stiind ca oricând îti pot cere
lucruri la care nu te poti preta. Daca eu am refuzat însa orice
colaborare cu ei, chiar si în cele mai inofensive probleme, ei au
avut grija ca sa-mi puna piedeci în orice fel de actiuni pe care le-am
întreprins, oricât ar fi fost ele de legale. Dupa doua luni de la
punerea în libertate, am fost angajat la oficiul de plasare a fortelor
de munca, ca economist cu probleme juridice, la IISAR
(Întreprindere industriala de Stat pentru aprovizionare cu animale
de rasa si medicamente de uz veterinar). Întreprinderea era mica,

53
cu cca. 30 de salariati. Mai târziu, când întreprinderea a ramas
numai cu aprovizionarea cu medicamente de uz veterinar, aceasta
a devenit si mai mica. Faptul ca am fost încadrat la o întreprindere
atât de mica a avut repercusiuni asupra salariului, care diferea
dupa categoria întreprinderii. Salariul de încadrare a fost cel de
stagiar si dupa 13 ani de munca, la data pensionarii, era cu mult
inferior salariului colegilor de aceeasi vârsta cu mine. Orice
încercare de a ma transfera la o întreprindere mai mare mi-a fost
blocata. În 1970 am reusit totusi sa obtin transferarea la
întreprinderea comunala de apa, canal, gaze, fara ca la salarizare
sa pot obtine un spor însemnat. În general, conducatorii de
întreprinderi ezitau sa încadreze fosti detinuti politici, de altfel si
multi salariati evitau contactele cu noi. Un fost salariat de la Sfatul
Popular Regional care ma cunostea, lucrând la data arestari mele la
aceeasi institutie, mi-a spus, când am ajuns la IISAR unde era si el,
ca e mai bine sa nu spunem ca ne cunoastem de dinainte. Multi au
ramas tot timpul timorati, dar au fost si oameni care mi-au aratat
multa încredere fara nici un fel de ezitare. Dupa pensionarea din
1983, am solicitat pasaport, dar cererea mi-a fost refuzata, oricâte
contestatii si memorii am facut. Am ramas pentru totdeauna pentru
regim o persoana non grata.
Calvarul Tamarei Banciu
La 6 septembrie 1954, dupa executarea unui an de detentie la
care am fost condamnata de Tribunalul Militar Teritorial MAl pentru
omisiune de denunt la crima de înalta tradare, am fost pusa în
libertate de penitenciarul Jilava, împreuna cu alti detinuti, barbati si
femei. De la penitenciar pâna la soseaua nationala am mers pe jos,
apoi am luat un autobuz pentru Bucuresti. Cum nu aveam bani, ne-
am dus cu totii la o familie cunoscuta de unul dintre noi. Aceasta
familie ne-a dat la fiecare banii necesari pentru a ne deplasa la
cunostintele din Bucuresti. Eu m-am dus la tanti Vasea (Vasilisa
Marian) în Baneasa. Ea mi-a dat banii de tren si am plecat apoi
înspre Brasov, unde am ajuns a doua zi dimineata. Acasa la Brasov
am gasit fetele si pe mama, împreuna cu sora-mea Lili Poenaru si
cei doi copii ai lor, toti într-o singura camera. Aici o mica paranteza:
În mai 1952 din Brasov au fost evacuate fortat mai multe familii,
între care si familia Zârnoveanu. Locuinta acesteia ne-a fost
repartizata noua de Sfatul Popular Regional, încheind contract de
închiriere cu fiul celor deportati, Nicolae Zârnoveanu. Dupa
arestarea noastra, locuinta compusa din 2 camere, bucatarie si
pivnita, a fost ocupata de Securitate. Numai cu greutate a reusit
mama sa reocupe locuinta împreuna cu fetitele de doi ani si
jumatate, respectiv 6 luni. În 1954 familiilor evacuate li s-a spus sa
revina la oras. Familia Zârnoveanu, sot si sotie, au revenit la
locuinta lor. Au cazut de acord cu mama sa le elibereze o camera si
bucataria ,iar mama cu copii sa ocupe o camera si bucataria din
pivnita. Aceasta era situatia locuintei la înapoierea mea. Mentionez
ca între proprietar si mama s-a încheiat un nou contract de
închiriere, desi repartitia locuintei era pentru familia noastra. Când

54
am ridicat problema ca acest contract este ilegal, mi-au raspuns s-o
dau în judecata pe mama. În aceasta locuinta, care avea WC - ul în
curte si apa în strada, am stat pâna în anul 1963, când am
schimbat camera cu o garsoniera (camera, baie si bucatarie) la
bloc, întrucât imobilul vechi a fost vândut. Aici se încheie
paranteza. Desi am lipsit atâta de acasa si fetita mai mare, Dana,
avea doar 2 ani si jumatate la plecare, când m-am întors din
închisoare si ea a deschis ochii din somn, m-a recunoscut imediat si
m-a luat în brate, rostind "mamica mea". Cea de a doua fetita,
Doina, care a avut sase luni când am lasat-o, spunea la toata lumea
mama, numai mie nu. Mie a început sa-mi spuna mama abia în
1958, când s-a îmbolnavit tare rau. Prima obligatie dupa ce am fost
eliberata si am ajuns acasa, a fost sa ma prezint la Securitate. O
buna parte din timp a trebuit sa fac aceasta prezentare
saptamânal. Prin cunostintele ce le aveam, în luna noiembrie 1954
am fost angajata ca muncitoare la fabrica de produse zaharoase
Dezrobirea. Munceam la norma, plecând dimineata si întorcându-
ma seara pe jos, abia reusind sa câstig 180 lei lunar, suma enorm
de mica, stiut fiind ca aveam de crescut doi copii, iar pensia mamei
era si ea foarte modesta, mai mult simbolica si nu puteam conta
efectiv pe ea pentru întretinerea noastra Într-una din zile m-am dus
cu fetita la consultatie la dispensar. Doctorita m-a întrebat daca n-
am facut liceul la Eparhial la Chisinau si daca nu cumva sunt din
Basarabia. Am negat tot timpul. Nu doream sa ma cunoasca si sa
ma recunoasca nimeni. Ea însa n-a renuntat la dorinta ei de a sti
cine sunt. Ea era Tamara Stirbu, casatorita cu medicul Nedelcu si
care ma cunostea bine si stia si situatia noastra. Aceasta familie m-
a ajutat apoi enorm de mult tot timpul cât a lipsit sotul meu. Prin ea
fetitele au fost primite la caminul întreprinderii, desi cea mai mica
nu avea înca vârsta necesara; acolo fetitele primeau trei mese pe
zi, ceea ce pe mine ma ajuta enorm. Prin dr. Nedelcu Aurel si dr.
Bologa Emil, care-l cunosteau pe sotul meu, am fost acceptata sa
ocup postul de registrator medical la spitalul dermato-venerian.
Administratorul spitalului era Caftanat, basarabean, care nu ma
cunostea dar care a fost pus la curent cu situatia mea. Acesta era
seful personalului. Mi s-a dat sa completez un chestionar. Cei care
m-au recomandat, m-au sfatuit sa nu scriu ca as fi fost arestata si
ca sotul meu este înca detinut. Cum formularul avea întrebari
precise asupra situatiei fiecaruia, nu am putut sa mint si am
început sa plâng si am dat formularul înapoi, declarând ca ma voi
întoarce mai degraba la fabrica. Dl. Caftanat mi-a spus sa arat
situatia reala si el va raspunde de faptul ca a dat de lucru unei
mame pentru a-si putea creste copiii. Am fost înteleasa si ajutata
mult în timpul cât am lucrat la acest spital. Pentru ca nu puteam
sa-mi duc copiii la camin dimineata si sa fiu la orele 7 la serviciu,
mi s-a aprobat sa lucrez de la orele 10 la 18, acoperind astfel la
fisier ambele schimburi. Plecam dimineata de acasa cu copiii,
ducând-o pe cea mica în brate si uneori chiar si pe cea mai mare, si
ma întorceam seara. Drumul îl faceam pe jos, ajungând la serviciu

55
transpirata si tremurând ca varga, oricât de frig ar fi fost afara. Aici
am gasit multa întelegere din partea colegilor, care cam toti aveau
situatii dificile fata de regim, (unul fost ofiter, altul fost procuror,
etc.). La prânz, neducându-ma acasa, nu mâncam, nici la cantina
nu ma duceam ca sa nu cheltuiesc banii. O colega de serviciu, dna
Chiritescu, sotia fostului director de banca de la Chisinau, când
venea la serviciu în turele de dupa masa, mi-aducea într-un
sufertas mâncare calda. Administratorul spitalului ma trecea pe
statele de prime foarte des. Când i-am spus ca ceilalti colegi nu
privesc cu ochi buni acest lucru si l-am rugat sa nu ma mai treaca,
mi-a raspuns ca el raspunde de aceasta si am continuat sa primesc
prime mai departe. Pentru a putea face fata cheltuielilor cu salariul
meu de 250 lei, mai mic decât cel al unei femei de serviciu, fiindu-
mi insuficient, am început sa bat la masina de scris de la serviciu
dupa orele de birou, diferite lucrari pentru medici. Faceam câte 9
copii, ceea ce era foarte obositor pentru ca trebuia sa bat tare, si
totusi copiile erau slabe. Eram nevoita sa lucrez pâna noaptea
târziu. Cu toate aceste eforturi însa, fara ajutorul celor din jur,
cunoscuti si prieteni, nu m-as fi putut descurca. M-au ajutat cu
alimente, haine pentru copii, bani. În special tin sa-mi exprim
recunostinta fata de surorile Margareta Pop si Claudia Cadiu.
Sprijinul moral ai celor din jur a fost neprecupetit. Foarte mult m-a
sprijinit si Iosif Lazar, prieten al familiei si fost coleg al sotului meu.
O perioada de timp am îndeplinit si functia de casier la Asociatia
pentru ajutor reciproc a functionarilor, datorita dnei Ripanovici. În
felul acesta mi s-au înlesnit mai multe împrumuturi când eram la
mare nevoie. În tot acest timp am fost mereu verificata de
Securitate. Într-o zi, un securist mi-a spus sa ma duc la un hotel sa
stam de vorba. I-am raspuns ca nu am ce cauta la hotel; daca sunt
chemata la Securitate, ma duc, caci n-am de ales, dar la hotel nu
ma duc. - Nu va jenati sa veniti la Securitate? m-a întrebat. - Nu,
pentru ca nu vin decât când sunt chemata. În toamna anului 1955,
m-am dus la vorbitor la sotul meu, la penitenciarul din Lugoj. Am
luat cu mine bagaj mai mult, îmbracaminte si alimente. Am ajuns în
gara la Lugoj noaptea. Pe drum, un tânar m-a întrebat unde ma duc
cu atâta bagaj? I-am raspuns ca sotul meu este arestat. Dupa ce m-
a ajutat la bagaj, m-a întrebat daca nu am vreo cunostinta la care
sa stau. I-am raspuns ca voi ramâne în gara, pentru ca nu am unde
sa ma duc. Mi-a spus ca ma conduce el la un hotel. Am refuzat,
pentru ca nu aveam bani. Atunci mi-a propus sa plateasca el
hotelul. Am refuzat. Atunci a spus ca va ramâne cu mine întreaga
noapte în gara, deoarece nu poate sa ma lase singura. Apoi am
acceptat sa ma conduca la un hotel unde el a platit camera si a
plecat. Nu stiu cine a fost acest om. A doua zi m-am dus la
penitenciar la vorbitor. N-au vrut sa-mi primeasca bagajele,
spunându-mi sa le pun la posta. Eu nu aveam la mine nimic cu ce
sa fac colete. Nestiind ce sa fac, m-am dus la posta si le-am
povestit situatia. Au sarit cu totii, au adus cutii de ambalat, sfoara
si ce ne-a mai trebuit ca sa facem pachetele si le-au expediat ei

56
fara sa ma coste ceva. N-am cunoscut acesti oameni, dar erau
vremurile când toti se aflau alaturi de cei vitregiti de regim. În iarna
anului 1956/57, am avut vorbitor la penitenciarul Gherla, unde
sotul meu a fost transferat între timp. Am ajuns la penitenciar în
zori. Era umed si frig. Mi s-a spus ca numai la ora 9 am începe
vorbitorul, care dura zece minute, dupa un drum de zile. Am plecat
pe strada zgribulita, cu bagajul dupa mine. Dintr-o curte a iesit o
batrânica si vazându-ma, m-a întrebat, ce-i cu mine. I-am spus ca
am venit la penitenciar, la vorbitor. M-a adus imediat în casa, mi-a
dat lapte cald, mi-a pus cald la picioare si nu stia ce sa mai faca ca
sa-mi revin. N-am cunoscut-o si nu stiu cine a fost, dar comportarea
unor astfel de oameni te întarea mult sufleteste când erai în
nenorocire. La sosirea din detentie, mama mi-a spus ca dupa ce s-a
aflat de arestarea noastra în 1953, un locuitor din comuna
Feldioara, Brasov, Petre Hubes, a venit la Brasov si a cerut mamei
sa-i încredinteze lui cele doua fetite sa le creasca, asigurând-o ca le
va îngriji ca pe copiii lui. Avea deja trei copii sub 12 ani. Petre
Hubes a fost deportat în URSS, la Donbas, în 1945, de unde s-a
înapoiat în primavara anului 1948. Averea si casa i-au fost
expropriate, sotia cu trei copii a ramas singura. În casa lui a locuit
câtiva ani viitorul meu sot împreuna cu mama lui, femeie în vârsta,
de peste 70 ani. Cunoscând situatia grea a sotiei lui Hubes,
viitoarea mea soacra a ajutat-o cât a putut. Familia Hubes cu cei
trei copii, de acum mari, au plecat mai târziu în Germania. În
septembrie 1958 fetita cea mai mica, Doina, s-a îmbolnavit grav de
rinichi. A avut la început o forma usoara de scarlatina, care a trecut
neobservata si ca urmare a facut o infectie la rinichi. Nu am
observat decât când a început sa urineze cu sânge. A fost internata
de urgenta la spitalul de copii din Brasov. Atunci avea 5 ani.
Doctorita Oprisescu a spus sa fie tinuta la pat cu caldura tot timpul.
Sa nu fie coborâta din pat nici pentru nevoile personale. Boala
agravându-se, mi-a facut si mie internarea în spital. Atunci am
putut observa ca indicatiile date de doctor nu erau respectate,
dimineata fiind dusa desculta si numai în camasuta pe coridorul
care era rece, pentru a fi cântarita. Am ramas câteva zile în spital
cu fetita, mama stând acasa cu Dana, care începuse sa mearga la
scoala primara. Boala Doinei progresând repede, mi s-a spus ca
situatia a ajuns foarte grava si ca sunt putine sanse de salvare. S-a
constituit o comisie medicala cu specialisti veniti de la Cluj, care a
propus sa fie operata. Doctorita Tamara Nedelcu, fosta mea colega
de la Chisinau, de la Eparhial, mi-a spus ca operatia este foarte
grea si ca sansele de reusita fiind reduse, crede ca eu ar trebui sa
ma opun operatiei. Fetita era toropita de febra, ureea în sânge
crestea mereu si ajunsese nici sa nu mai poata urina. Am crezut ca
din moment ce fetita nu mai poate fi salvata, de ce sa mai fie
chinuita cu operatia? Daca tot timpul de când ea s-a îmbolnavit eu
am fost foarte îngrijorata si necajita, acum când mi s-a spus ca
Doinita nu mai poate fi salvata, m-a cuprins o stare de indiferenta,
de prostatie. Dr. Emil Bologa, seful spitalului dermato-venerian,

57
care ne cunostea situatia familiei, ca de altfel toti medicii de acolo,
m-a sfatuit sa plec cu Doinita la spital la Bucuresti. I-am spus ca nu
plec, pentru ca nu am nici bani si nici nu cunosc pe nimeni acolo si
atunci ce rost are sa ma duc cu ea între straini. Bologa mi-a
raspuns ca daca mai este o sansa de unu la un milion, nici atunci
nu am dreptul sa renunt. Fara sa mai tina seama de parerile mele,
a luat legatura cu spitalul Emilia Irza din Bucuresti si, fara sa mai
pot trece pe acasa sa ma schimb, sa iau ceva cu mine, am fost
dusa cu salvarea la aeroport, urcata într-un avion mic, sanitar,
Aviasan, si trimisa cu fetita la Bucuresti. Cu noi a plecat si dr.
Nicolae Pridie, care a tinut fetita în brate în avion lânga pilot,
nemaifiind alte locuri. La aterizare în Bucuresti ne astepta masina
salvarii care ne-a dus la spital. Aici medic de garda era o doctorita
evreica, dr. Dona...., care a luat fetita în primire, spunând: - Vedeti
de mama, ca de fetita ma îngrijesc eu! Eu eram distrusa, obosita,
nedormita, neschimbata de mai multe zile, disperata... Diagnosticul
de glomerula nefrita era grav si starea fetitei era rea. Nu putea
urina iar ureea în sânge crestea si cazuse într-o stare de
somnolenta. Doctorita mi-a spus ca va trebui sa înceapa un
tratament intensiv, foarte dur, de injectii, iar daca fetita va rezista,
ar putea fi o sansa de salvare, dar ca pentru moment nu-mi poate
spune nimic altceva. La câtva timp de la începerea tratamentului,
fetita a urinat un lichid negru ca pacura. Tratamentul a continuat,
facându-i si injectii intra-venoase la mâini, la degete, la cap, încât
nici nu mai stia unde sa i le faca. Când doctorita venea la spital
dimineata, înainte de a se dezbraca, venea sa vada fetita si zicea:
"Mi-e destul sa ma uit la mama ca sa-mi dau seama de starea
fetitei." Doina era foarte cuminte si ascultatoare. Niciodata nu se
opunea la injectii. Punea mânutele ca la rugaciune si spunea: "Da
Doamne sa nimereasca!", iar când termina injectia, spunea:
"Multumesc!". Doctorita a spus ca a avut multi copii la tratament,
însa ca acesta, care dupa ce a fost chinuit cu injectiile intravenoase
sa mai si multumeasca, n-a mai întâlnit. Când o vedea ca se roaga
înainte de injectie, spunea ca ea nu crede în Dumnezeu, dar ca de-
acum îi vine si ei sa se roage. Situatia s-a îmbunatatit usor si
doctorita mi-a spus ca de acum a început sa aiba sperante. Aceasta
stare de sperante cu clipe de deznadejde, pentru ca boala avea si
ea oscilatiile ei, a fost groaznica. Bolnava a trebuit sa fie hranita,
însa tot ce înghitea, vomita. Eram foarte îngrijorata si mai ales
foarte înspaimântata, însa Doinita spunea: "Nu plânge mamico, ca
manânc din nou." Tratamentul a durat foarte mult si eu am stat
mereu în spital. Când si eu m-am îmbolnavit de gripa, mi-a luat
locul sora mea, Lili. Nu mi-am putut imagina niciodata ca medicii
pot depune atâta interes pentru salvarea si vindecarea unui bolnav.
Dupa spitalizare, adusa acasa, a început o lunga perioada de
convalescenta, timp în care trebuia sa urmeze un regim alimentar
foarte strict, fara grasimi si fara sare. Mi s-a recomandat sa-i dau
portocale. Cum acest articol nu se gasea pe piata, le puteam
procura doar de la un restaurant de lux, de la Aro, la un pret foarte

58
mare. Din ele extrageam sucul pe care-l dadeam Doinitei. Niciodata
nu am avut nici cea mai mica greutate din partea Doinitei cu
respectarea acestui regim alimentar. Mânca ce i se dadea si daca
pe masa era o mâncare care ei îi placea foarte mult si eu îi
spuneam ca ea nu trebuie sa manânce din ea, nu mânca, fara sa
faca vreun moft oarecare. Desi de la spital nu mi s-au cerut bani
pentru întregul tratament al Doinitei, totusi am avut mari goluri
banesti de umplut, la care, fara ajutorul si sprijinul celor din jur, nu
as fi putut face fata. Tuturor acestor binefacatori ai mei le
multumesc si pe aceasta cale si îl rog pe Dumnezeu sa-i
rasplateasca.
Tamara Banciu
Si când gândesc la viata-mi, îmi pare ca ea cura Încet repovestita de straina gura. Ca si
când n-ar fi viata-mi, ca si când n-as fi fost.
M. Eminescu - "Melancolie"
Marturia Nadejdei Golea
Peste viata senina a Basarabiei a cazut ca un trasnet ultimatumul
dat de rusi la 28 iunie 1940, de cedare si evacuare în decurs de
doua zile. Foarte putina lume a putut sa se refugieze într-un timp
atât de scurt, iar cei care au ramas, au platit scump. Asa l-am
pierdut pe tatal meu, care a fost arestat la scurta vreme dupa
intrarea rusilor si a fost deportat undeva în fundul Siberiei. Am
primit de la el o carte postala, si dupa aceea nimic... Peste un an
Basarabia a fost reluata si armata româna a urmarit dusmanul
împreuna cu armatele germane, adânc în interiorul Rusiei. În 1944
s-a întors roata. De acum rusii erau aceia care-i alungau pe români
si pe germani. Tradarea de la 23 august le-a usurat mult invadarea.
Multe jertfe au fost si multi ostasi si-au pierdut viata în aceste
confruntari. Pentru cei care vroiau sa paraseasca Basarabia s-a
organizat acum, în 1944, evacuarea, punându-se la dispozitie
trenuri, în majoritate marfare, care faceau zile întregi pâna la
destinatie. Noua ne-a trebuit o saptamâna de la Chisinau pâna la
Timisoara. În tara, cei care au fost functionari de stat au fost
repartizati pe la diferite posturi în tot cuprinsul României. Mama
fiind învatatoare, a fost repartizata la Beregsau lânga Timisoara,
unde organele locale au înfiintat o cantina pentru refugiati, în care
alimentele erau date de comuna, iar refugiatii faceau cu schimbul
la gatit. Dar rusii nu s-au marginit sa ocupe numai Basarabia, ci au
invadat întreaga tara si au mers chiar mai departe. Dupa ocuparea
tarii de catre rusi, a început jaful cel mare organizat de armata:
sute de vagoane pline cu grâu, lemne si petrol luau calea Rusiei. În
unele locuri au scos si sinele de cale ferata si le-au dus în Rusia.
Dar jaful nu s-a marginit numai la marfuri. Ei vroiau sa-i ia pe toti
cei nascuti în Basarabia pe care îi considerau ca cetateni sovietici.
Organele de stat ale administratiei românesti întocmeau liste cu cei
nascuti în Basarabia pentru a-i "repatria". Mama a fost si ea
chemata la inspectoratul scolar din Timisoara unde i s-a pus în
vedere sa mearga la biroul alaturat, sa se înscrie pentru plecare.
Dar mama a iesit pe o alta usa si s-a întors la Beregsau. Am avut
noroc ca în acest timp, la Beregsau, a venit din armata fratele meu

59
Boris si cu Traian Golea cel care în scurt timp dupa aceea mi-a
devenit sot. El era ardelean din Bachnea, de pe Târnava Mica, ceva
mai sus de Târnaveni. Pe Traian l-am cunoscut când eram înca în
Basarabia, pentru ca desi ardelean, a facut Agronomia la Chisinau,
unde a fost coleg de an cu unchiul meu Ion Bucsan, fratele mai mic
al tatii, caruia noi îi spuneam Gioni, cu care de altfel am copilarit,
caci era numai cu patru ani mai mare ca mine. Prin el l-am
cunoscut pe Traian si pe multi alti colegi de-ai lui, care deseori
veneau la Durlesti, lânga Chisinau, unde locuiam noi. Traian avea
una din surori, Otilia, casatorita în Blaj. Sub amenintarea arestarii si
"repatrierii" noastre ne-am hotarât sa plecam în Blaj. Ne-am facut
urgent bagajul si cu un tren de marfa am si plecat. Acolo baietii au
cunoscut niste functionare de la primarie si cu ajutorul lor au
confectionat acte false, ca fiind nascuti în Transilvania, ceea ce ne-
a scapat de "repatriere". Mama a primit un post de învatatoare
lânga Blaj si asa a putut trai familia noastra, mama, eu si cu cele
doua surori mai mici, Lidia si Tamara. Între timp Traian, care fusese
lasat la vatra, a fost numit administrator al mosiei Brukenthal din
Micasasa, a doua statie din Blaj catre Medias, unde în septembrie
1945 ne-am si casatorit. Erau timpuri când nu puteai face multi
purici într-un loc. Asa ca am ajuns în 1946 la Nanov, lânga
Alexandria în Teleorman, de unde peste un an am revenit în Ardeal,
la Feldioara, Brasov, unde Traian a fost sef de ocol agricol. Aici
munca lui era strâns împletita cu a pretorului Ilie Banciu, care mai
târziu mi-a devenit cumnat, casatorindu-se cu sora mea mai mica,
Tamara. În ianuarie 1948 la Felioara a izbucnit o epidemie de febra
tifoida. Traian, în drumurile pe care le facea zilnic prin comunele
din jur, a baut pe undeva apa infectata Si asa a ajuns la Brasov, în
spitalul de contagiosi, pentru doua luni, pâna prin 20 Martie. Între
timp a facut si o complicatie de flebita (inflamatia venelor la
picioare). Cum situatia interna devenea din ce în ce mai critica, ne
gândeam si noi ca ar fi bine sa plecam din tara. Boala i-a înlesnit lui
Traian un concediu la baile Buzias, lânga Timisoara. Lânga Buzias,
la Bacova, locuia sora mea Lidia, între timp casatorita si ea cu un
inginer agronom, Ilie Poenaru, seful statiunii viticole de la Bacova.
Fiind noi la Buzias, într-o noapte a venit fratele lui Traian, Ionel,
student la medicina în Cluj în ultimul an, si ne-a spus ca situatia lui
este critica, fiind urmarit cu alarma de gradul întâi pe toata tara,
astfel încât trebuie sa gaseasca o cale de a parasi România cât mai
repede. La Sibiu atunci se întâmplase ciocnirea cu politia, din
ghearele careia Nelu a scapat dupa ce a doborât cu pistolul pe un
politist si i-a culcat la pamânt pe ceilalti. La Bacova mai statea
ascuns si fratele meu Boris, fugit de la Cluj unde era student la
agronomie, pentru ca era urmarit. Planul lui Traian si al meu era ca,
de la Buzias, sa ne pregatim trecerea peste frontiera pe îndelete,
cu atât mai mult cu cât cumnatul meu Ilie Poenaru cunostea niste
oameni care faceau treceri peste frontiera în schimbul unei sume
de bani. În circa o saptamâna se putea ajunge la Viena fara prea
multe riscuri. Dar au intervenit evenimente neprevazute care au

60
schimbat aceste planuri. Aproape de Arad a cazut un grup care
voia sa treaca în Ungaria. Au fost arestate si calauzele care îi
conduceau. Oamenii pe care îi cunostea Ilie Poenaru nu stiau în ce
masura polita nu a aflat si de existenta lor ca "trecatori" si astfel sa
fie pusi în urmarire, încât un timp oarecare trebuiau, sa nu
întreprinda nimic care sa-i faca suspecti. Pentru ca situatia lui Nelu
era urgenta, iar Boris era si el urmarit, dupa discutii lungi s-a vazut
ca nu este alta cale decât fuga din tara noaptea peste frontiera în
Iugoslavia. Daca la început, când se pusese problema ca trecerea
frontierei sa se faca cu ajutorul unei calauze, eram de acord sa ma
duc si eu cu ei, dar acum, sa trecem numai noi singuri, fara calauza
prin necunoscut, mi se parea greu de realizat. Riscurile, dupa cum
le vedeam eu, erau prea mari, de aceea ma chinuiam, plângeam si
nu eram în stare de nici o decizie. Vazând Traian nehotarârea mea,
m-a sfatuit sa ramân, ca si asa lucrurile nu vor dura prea mult si
într-un an se vor întoarce si ei acasa. Ei au plecat si eu am ramas,
dar cât am putut sa regret aceasta ramânere! Abia dupa plecarea
lor parca ma trezisem si abia acum îmi dadeam seama cât de rau
am facut. De atâta parere de rau ma îmbolnavisem de-a-binelea.
Am avut o cadere nervoasa si o perioada de timp nu m-am putut
tine pe picioare, mergeam sprijinita de pereti. Am ramas la sora
mea. Mama a trebuit sa plece la Feldioara unde aveam toata
gospodaria: pasari, mai cumparasem si o vaca cu lapte, etc. La
Feldioara, resedinta sefului de ocol se compunea din locuinta
noastra, grajdul în care erau doi armasari frumosi si tineri ai
ocolului, iar în fundul curtii era o casuta unde locuia singura fosta
proprietara a acestei curti, o sasoaica cumsecade, cu care ne-am
înteles foarte bine. Când m-am întors eu la Feldioara si am intrat în
curte, aceasta femeie m-a întâmpinat si mi-a spus: - De ce ati
venit, Doamna? Plecati cât mai repede ca va cauta. Mi-a mai spus
scurt ca au ridicat tot ce era ca mobila, îmbracaminte, vase de
bucatarie, pasarile, vaca, în sfârsit, absolut tot ce-am avut. Mi-a
spus ca mama s-a dus la fratele ei, Nicolae Modval, care fusese mai
multi ani notar la Codlea. Acum era secretar la sfatul popular din
Codlea. Nici nu stiu cum am iesit din curte. Nu stiam ce sa fac si
cum sa dispar mai repede ca sa nu apuce sa ma vada mai multa
lume, caci se facuse mare vâlva la Feldioara din cauza disparitiei lui
Traian. Un refugiu imediat l-am cautat în casa prietenilor nostri
Claudia si Leonida Gheorghiu, amândoi ingineri agronomi, el fiind
directorul Scolii de Agricultura din Feldioara. Am batut la usa dar nu
mi-a raspuns nimeni. Am mai asteptat putin si între timp a aparut
servitoarea lor, care mi-a zis ca dânsii sunt la Brasov si nu se întorc
decât seara. Ce puteam face? Gara era aproape dar din grija sa nu
întâlnesc pe cineva, am luat-o direct peste câmp spre Bod,
urmatoarea gara. Mi-am luat bilet pentru Codlea si asa m-am
prezentat la casa unchiului meu, unde era si mama. Ei m-au sfatuit
ca, pâna se mai linistesc lucrurile, sa plec undeva mai departe, si
asa am plecat înapoi la sora mea Lidia, care între timp se mutase la
Timisoara, sotul ei fiind numit asistent la catedra de Viticultura. La

61
ei am stat pâna în 1951, când m-am întors din nou la Codlea în
casa unchiului meu. Între timp lucrurile s-au mai potolit în ce ne
priveste, încât în 1951 am putut intra functionara la fabrica de
tesaturi" Codlea". În aceasta perioada sora mea, Tamara, care se
casatorise cu pretorul Ilie Banciu, era la Brasov, el fiind numit
jurisconsult la Sfatul Regional Brasov. Mama locuia acum cu ei, sora
mea având primul copil, o fetita, pe Dana, care era de vreo 8-9 luni.
Eu lucram la Codlea, dar veneam foarte des la Brasov sa-i vad. Într-
o sâmbata, în vara anului 1952, când eram acolo, s-a deschis
deodata usa si a aparut Nelu. Am ramas ca împietrita: - Tu aici? De
unde te-ai luat? Unde-i Traian? La asta el mi-a raspuns ca Traian e
bine, sanatos si munceste. Apoi l-am întrebat: bine, dar ce ti-a spus
pentru mine? La asta Nelu a zis: - Nimic, pentru ca eu nu trebuia sa
te întâlnesc pe tine. Tu ai fi fost prima la care Securitatea s-ar fi
gândit în legatura cu mine. Mi-a cazut greu acest raspuns. Am
asteptat atât de multe de la si despre sotul meu... Nelu nu trebuia
sa ia legatura cu familia si totusi a fost nevoit pentru ca, facându-se
stabilizarea monetara în vara anului 1952, a ramas complet fara
bani deci fara nici o posibilitate de întretinere si de mâncare. El
stia, înca dinainte de plecarea lui din tara, ca la Codlea locuia
unchiul meu Nicolae Modval si atunci si-a încercat norocul. Acesta a
fost primul sau contact cu rudele. El a venit la Codlea, dar noi toti
eram la serviciu. Acasa era numai bunica, de 90 de ani. Nelu o
cunostea dinainte si i-a spus sa nu spuna nimanui, niciodata, ca l-a
vazut, si în special mie sa nu-mi spuna. Desi locuiam în aceeasi
casa, bunica nu mi-a spus nimic pâna când am aflat singura, dând
nas în nas cu el, în locuinta surori mele din Brasov. Desigur ca
unchiul meu l-a ajutat cum a putut. Unchiul a fost în comisia de
schimbare a banilor si a putut astfel sa-l scoata din încurcatura,
înlocuindu-i o parte din banii cu care el venise pregatit din Vest.
Mai târziu am aflat ca Ilie Banciu, cumnatul meu, a cautat, la
cererea lui Nelu, sa-l puna în legatura cu celalalt unchi al meu, Ion
Bucsan, care lucra la Institutul de Cercetari Agronomice din
Bucuresti. I-a scris ca sa vina urgent la Brasov, dar Gioni n-a venit.
Îsi dadea seama probabil de marele risc ce-l implica o întâlnire cu
Nelu, si atunci a plecat cumnatul meu la Bucuresti ca sa-l aduca.
Gioni a venit, si asta l-a costat o condamnare de 25 de ani
închisoare. A iesit si el odata cu ceilalti în 1964. Cum a fost
anchetat si ce i-au facut nu stiu, dar a suferit o depresie puternica
în închisoare. Nu-l mai interesa nimic, nu vorbea, nu mânca. A fost
cumnatul Banciu si altii care au avut grija de el. Nu mult dupa ce a
iesit din puscarie, a murit de inima. Sora mea din Brasov locuia în
Schei si chiar de la locuinta lor terenul începea sa fie neregulat,
abrupt. Pe partea lor terenul era mai jos si pe cealalta parte, peste
drum, era un mal mult mai ridicat. Când mergeam la Brasov,
vedeam în casa de vis-a-vis de pe mal, un militar stând mereu pe
veranda. Asta a durat luni de zile. Ne-am dat seama ca era un lucru
suspect, ca desigur se urmareste ceva, dar nu stiam atunci ca
obiectul observatiei sale era chiar casa surorii mele. Prin august

62
1953, sora si cumnatul, cu cele doua fetite - caci între timp a mai
venit una pe lume, - cea mai mare era de 2 ani si jumatate si cea
mai mica de sase luni - s-au dus sa petreaca vreo doua saptamâni
la Cartisoara, judetul Fagaras, de unde era Ilie. La fabrica din
Codlea, unde munceam eu, aveam foarte mult de lucru în preajma
platii lefurilor, când trebuia sa complectez declaratia de salarii cu
evidenta avansurilor, a concediilor, etc. Într-o dupa amiaza, când
toti ceilalti functionari plecasera, eu fiind tot la birou, vine
conducatorul tehnic, care era si organul politic al întreprinderii, caci
directorul întreprinderi avea numai atributii administrative, si îmi
spune sa ma duc la Militie ca sa ridic o corespondenta urgenta. I-
am raspuns ca sunt prea ocupata si nu pot sa ma duc, gândindu-
ma în sinea mea, ca de când am ajuns "curier"? Când am terminat
treaba, pentru ca Militia era în drumul meu spre casa, m-am gândit
sa intru totusi si sa întreb de acea corespondenta. Acolo mi s-a
raspuns ca acuma e târziu, nu mai e nevoie de mine. Dupa cum s-
au înlantuit lucrurile, abia mai târziu mi-am dat seama ca de atunci
începuse urzeala pentru arestarea mea, numai ca se astepta
momentul prielnic. Dupa câteva zile m-am dus la Brasov sa-mi scot
un dinte care ma necajea mult. Întâi am trecut pe la locuinta surorii
mele care era deja plecata la Cârtisoara. Pe drum spre casa ei, la o
distanta oarecare de mine, un militar venea mereu în urma mea si
apoi a intrat în vorba cu mine. Mie numai de taclale nu-mi ardea,
într-atâta ma durea dintele si i-am spus-o si lui. M-a întrebat daca
am un doctor bun si i-am spus care este doctorul. A plecat. Când
am ajuns la doctor si i-am spus ca vreau sa-mi scoata dintele cu
pricina, m-a mirat mult taraganeala lui cu pregatirea
instrumentelor. În sfârsit, mi-a scos dintele si când am vrut sa plec,
mi-a spus sa mai ramân, sa stau linistita caci se pare ca nu ma simt
prea bine. Am stat putin si apoi am plecat, dar m-a mirat
comportamentul doctorului. Abia când s-a derulat întreaga operatie
a arestarii mele, mi-am dat seama de ce doctorul insista sa mai
ramân. Era înca o încercare de a ma aresta, dar apoi s-au
razgândit. Unchiul si matusa din Codlea n-ar fi stiut unde am plecat
si s-ar fi alarmat iar Securitatea voia sa lucreze cât mai pe tacute.
Obrazul îmi era umflat, dar a doua zi m-am dus totusi la lucru. Pe la
ora 11 vine directorul întreprinderii si-mi spune ca seful serviciului
financiar este chemat la Minister la Bucuresti. Eu i-am spus ca nu
ma simt bine si nu pot pleca asa la drum. Contabilul sef a intervenit
si a zis ca de ce sa nu se duca el, ca si asa are mai multe probleme
de rezolvat la Bucuresti. Directorul a spus ca trebuie sa mearga
cine este chemat. În aceasta situatie n-am avut ce face si m-am
dus acasa sa ma pregatesc de drum si sa-mi anunt familia ca plec.
Matusa mea, fiind în concediu, era acasa. Am mâncat si tocmai
vroiam sa ies, când cineva a sunat la usa. Au intrat doi barbati si au
spus ca sunt de la spatiul locativ. Eu am plecat si ei au ramas stând
de vorba cu matusa. Am trecut din nou pe la întreprindere, mi-am
luat biletul de calatorie si m-am îndreptat spre gara. În urma mea
veneau cei doi care fusesera în casa la matusa. Trenul a fost foarte

63
aglomerat, mai aglomerat ca niciodata. Am trecut din vagon în
vagon în speranta ca voi gasi un loc de sezut. Abia când am ajuns
la Brasov s-au eliberat niste locuri. N-am reusit bine sa-mi aranjez
bagajul si sa ma asez pe o banca, ca cei doi s-au înfiintat lânga
mine, m-au întrebat care-mi este bagajul, m-au înhatat unul de-o
mâna si altul de alta ca sa ma duca cu ei. Eu m-am revoltat, mi-am
smuls mâna si i-am întrebat ce au cu mine. Ei mi-au spus ca am
insultat o persoana sus pusa, dar asta era doar o justificare de ochii
lumii care se uita nedumerita la hartuiala noastra. M-au târât din
tren si m-au urcat într-o masina care statea gata si ne astepta. M-
au dus la Securitatea din Brasov, si de acolo în continuare la
Bucuresti. Pe serpentinele de la Predeal mi se facuse atât de rau
încât îmi venea sa vomit si, probabil ca sa nu le murdaresc masina,
opreau din când în când si ma lasau sa ies la aer. Asa m-am trezit
arestata la Ministerul de Interne la 25 August 1953. Am ajuns
noaptea si m-au dus direct sus, într-o camera de ancheta. Primii
anchetatori erau mai în vârsta decât cei care au urmat mai târziu si
printre ei era, cred eu, chiar Nicolski, unul tuns, care vorbea foarte
prost româneste. Au început cu ce stii despre el, si unde l-ai vazut.
Era vorba de Nelu. Si pe acel scaun am stat în continuare, fara nici
o întrerupere, toata noaptea si toata ziua urmatoare, pâna s-a
înnoptat din nou. Eram atât de sleita ca nu mai stiam pe ce lume
sunt. Capul îmi cadea de oboseala si ochii mi se închideau si atunci
anchetatorul, ca sa ma trezeasca, lovea odata zdravan cu pumnul
în masa, si eu saream din loc buimacita. Ma trimitea la geamul larg
deschis în noapte ca sa-mi vina aerul direct în fata, sa ma mai
învioreze. Eram bolnava, eram obosita si plina de frica. As fi facut
orice numai sa termin cu aceasta situatie. Daca as fi avut ocazia sa
ma pot apropia singura, neobservata, de un geam deschis, n-as fi
pregetat nici o secunda sa ma arunc jos de la orice etaj ar fi fost,
pentru ca singurul lucru ce mi-l doream, era sa scap de toate. În
sfârsit, m-au dus jos într-o celula mica de tot, cu un pat suprapus,
în care nimic altceva n-ar mai fi încaput. Ca sa fiu mai în siguranta,
m-am urcat în patul de sus, dar imediat mi-au dat ordin sa cobor.
Mi-au adus niste pastile, dându-si seama probabil în ce hal eram. N-
am vrut sa le iau si atunci mi le-au bagat fortat pe gât. Dupa toata
aceasta oboseala si surescitare acuma, când în sfârsit as fi putut
dormi, somnul nu se lipea de mine. Acelasi zbucium continua sa ma
tina treaza. Deodata aud usa de vizavi si aud vorba. Îl recunosc pe
cumnatul meu, Banciu Ilie, care suferea de ficat si când facea câte
o criza acasa, îl tinea câte o saptamâna tot vomitând. Acum îi era
rau, vomita, si plantoanele îl chinuiau cu întrebari. Mi-am dat atunci
seama ca nu numai eu, ci toti ceilalti ai mei sunt arestati. Stateam
pe pat, fara sa pot dormi. Aveam pe mine o rochita de vara si o
jacheta mai groasa, pe care o luasem la drum. Nu stiu cum am dat
cu mâna si am simtit ca într-o cuta de la jacheta era înfipt un ac cu
ata în el. Atunci mi-a venit nastrusnica idee sa mi-l înfig în inima si
sa mor, sa termin cu toate. L-am înfipt în piept ca si când mi-as fi
facut o injectie si apoi cu degetul l-am apasat cât am putut de tare

64
în adânc. Deodata am simtit ca s-a întâmplat ceva. Acul nimerise
probabil într-o coasta si s-a rupt si ata spânzura afara. Apucând
firul de ata care era în doua, încet, încet, tragând de el, am reusit
sa scot afara urechile si o mica portiune din ac. Restul a ramas bine
înfipt si atunci, ca si când asta nu ar fi fost de ajuns, m-am gândit
sa ma strâng de gât si sa mor prin sufocare. Mi-am rupt poalele de
la combinezon si mi-am facut un cordon cu care am început sa-mi
strâng gâtul, dar oricât ma fortam de tare, nu reuseam sa ma sufoc
de tot. Am încercat de mai multe ori, dar fara succes. Dimineata,
când a deschis militianul usa sa ma scoata la program, îl vad ca se
uita la mine, strigând: - Ce-ai facut? Spune ce-ai facut? Nu
întelegeam ce vrea si deodata vad ca începe sa-mi cerceteze gâtul.
Cât am strâns eu de tare încercând mereu sa ma sufoc, gâtul meu
se facuse numai rani. Imediat s-au repezit la pat, au scotocit totul si
au gasit urechile acului cu ata înca atârnând în el. M-au întrebat
unde e restul de ac. Nu le-am spus nimic. A doua zi m-au mutat
într-o camera spatioasa care avea un singur pat. Într-o parte era un
geam mare, ca o vitrina, care dadea într-un culoar, iar în partea
opusa era usa cu vizeta - un ochi mic în usa, acoperit cu o tablita
de metal care se putea da la o parte si prin care plantoanele te
puteau spiona. Acum o puteau face si prin geam si prin vizeta.
Seara vad ca intra plantonul si-mi spune ca pot sa ma culc pe pat.
Eu nu m-am miscat din pozitia mea rezemata de perete. A venit de
câteva ori sa-mi spuna sa ma culc si cu cât ei insistau mai mult, cu
atât ma încapatânam sa ramân în aceeasi pozitie. În fond, ma
fortam sa ramân treaza. Nu stiam ce vor, ce aveau de gând sa faca
cu mine si-mi era frica. Cum stateam asa rezemata de perete,
dintr-odata am simtit ca în camera patrunde un fum din partea
geamului si fumul devine tot mai des. Deodata n-am mai stiut
nimic. La un moment dat, ca o strafulgerare de-o secunda, am avut
în fata ochilor un tablou. În mijlocul camerei statea un individ în
halat alb, care tinea în mâna o siringa ridicata în fata ochilor, ca
atunci când te pregatesti sa faci o injectie si cauti mai întâi sa scoti
aerul împingând pistonul pâna începe sa iasa lichidul. Atâta, si din
nou totul s-a scufundat în întuneric. A doua zi ma duce plantonul la
ancheta. Mi-a pus ochelari negri ca sa nu vad. Intrând si el, statea
alaturi de mine. Anchetatorul îl întreaba: - Ei, cum e ? La care
plantonul raspunde: - Acuma îi facem... si a aratat cu mâna spre
capul lui. Am putut sa vad gestul sau pentru ca militianul statea
alaturi de mine si prin partea laterala a ochelarilor se putea vedea
putin într-o parte, dar nimic în fata. Dupa ce a iesit plantonul, l-am
întrebat pe anchetator: - Ce înseamna "acuma îi facem", si am dus
si eu mâna la cap. A sarit ca un turbat. - Ce, esti nebuna, ce
vorbesti ? La noi nu se face asa ceva. Asta se face numai în tarile
capitaliste. Când mai târziu, dupa 20 de ani, m-am reîntâlnit cu
Traian si i-am povestit despre asta, mi-a spus ca desigur mi-au
injectat niste droguri care te fac sa nu mai ai control asupra ta si sa
vorbesti de toate, si mai ales despre acele lucruri despre care ai fi
dorit sa nu se afle niciodata. Eu nu stiam nimic din ce se practica

65
nici în tarile capitaliste, nici în cele comuniste, dar din spusele lui
am înteles ca ceva foarte grav mi-a fost facut. De la Ministerul de
Interne am fost dusa la închisoarea Uranus. Acolo, spre
surprinderea mea, am auzit-o pe Tamara, sora mea, plângând si
chemând numele fetitei sale, Doinita, Doinita, Doinita.... Mi se
rupea sufletul de jalea ei si de jalea micilor fetite, de jalea tuturor
napastuitilor încaputi în marele abator al Securitatii. Militienii când
o auzeau, se distrau, zicând: - Iar a-nceput Doinita! Ce puteau ei
pricepe din chinurile si durerile noastre, din jalea noastra fara
margini, din jalea unei mame smulsa de lânga copilul ei care avea
doar câteva luni. Când am fost scoasa din nou la ancheta, am spus
anchetatorului ca sora mea e bolnava cu inima, are si boala
"Basedow" si l-am rugat sa fie mai întelegator ea. M-a întrebat de
unde stiu ca sora mea e aici. I-am spus ca i-am auzit plânsetul si
strigatul de deznadejde pentru Doinita, fetita ei cea mai mica. Deci
acum stiam ca si Tamara e luata, iar copiii ei au ramas singuri, fara
nici unul din parinti. Dupa cum am spus, înca mai înainte de a fi
fost arestata stiam ca Mara plecase la Cârtisoara, în satul natal ai
lui Ilie, ca sa petreaca acolo o vacanta de doua saptamâni. Sotul ei,
Ilie, era jurisconsult la Sfatul Popular Brasov si nu mai avusese
concediu de câtiva ani. Acum, în sfârsit, se înfaptuise minunea, dar
nici n-au apucat sa se aseze bine ca a venit un om de la Sfatul
Popular local si i-a spus cumnatului ca îl asteapta acolo cineva care
vrea sa-i vorbeasca. Sora mea a sarit în sus, crezând ca e cineva de
la Brasov si vrea sa-l recheme din concediu. Vazând Ilie cât este de
suparata Tamara, nu s-a dus atunci, dar putin mai târziu, s-a gândit
totusi sa mearga ca sa afle despre ce este vorba. A luat-o de mâna
pe Dana, fetita cea mai mare, si au plecat amândoi. Când au ajuns
acolo, nu mai era nimeni si s-au întors acasa. N-au trecut decât
câteva minute si de data asta a venit baiatul din vecini, spunându-i
lui Ilie ca cineva îl cheama la poarta. El a iesit, dar nu s-a mai întors
în casa. Era Securitatea care l-a luat asa cum se gasea: într-un
costum de pânza, în sandale, fara ciorapi. Sora mea nu si-a dat
seama de cele întâmplate. Credea ca tot la Brasov a plecat, fiind
nevoie urgenta de el acolo, dar pe de alta parte se gândea cum
putea sa plece asa, sa nu-i spuna nimic? Nici a doua zi nu a primit
nici un semn de la el. Atunci si-a luat fetitele, una în brate si alta de
mâna, si s-a dus la Brasov la Sfat, sa vada ce s-a întâmplat cu Ilie.
Acolo i s-a spus ca ei nu l-au chemat si nici nu stiu ceva despre el.
Disperata, a luat autobuzul si s-a dus la Codlea, la unchiul Nicolae
Modval, sa vada ce este de facut. Dar Nicolae Modval nu mai era
nici el. Fusese arestat. În casa lor era mare jale si suparare. Jeni,
matusa, i-a spus Tamarei: - Nu mai vreau sa stiu nimic de voi. Din
cauza voastra s-a întâmplat totul. Ce sa faca biata sora-mea, caci
nici aici n-a aflat sprijin?! Mama în acest timp era la sora mijlocie, la
Lidia, care locuia la Odobesti cu sotul ei, Ilie Poenaru, seful statiunii
viticole de acolo. Asa ca, s-a dus la posta si i-a trimis mamei o
telegrama sa vina imediat la Codlea. Atât a mai apucat sa faca.
Securitatea a venit si a arestat-o. N-a contat ca mai înainte i-au luat

66
sotul, n-a contat ca cei doi copii ramâneau singuri si erau asa de
mici. Când a venit mama de la Odobesti, Dana a îmbratisat-o
plângând si i-a spus: - Mamica a plecat si m-a lasat singulica,
singulica! Doinita, care nu avea decât sase luni, nu stia ce se
întâmpla în jurul ei si cred ca a suferit mult de foame caci, pâna a
venit mama, nimeni nu a avut timp pentru ea. Mama a încercat s-o
hraneasca cu biberonul. Ea plângea, îl scuipa afara si nu-l suporta
deloc în gura ei. Atunci mama a încercat sa-i dea câte putin cu
lingurita si în felul asta a fost ceva mai bine. La Codlea nu aveau
gaz. Încalzitul si gatitul se faceau cu lemne. Pentru Doinita mama
avea mereu nevoie de foc sa-i încalzeasca laptele, caci putea
mânca doar putin cu lingurita si atunci trebuia s-o hraneasca mult
mai des. De aceea mama s-a vazut nevoita sa plece cu fetitele la
locuinta din Brasov, unde aveau gaz si unde ar fi fost mai linistita,
stiind ca nu deranjeaza pe nimeni. Când a ajuns la Brasov, casa
fiind ocupata de Securitate, ea cu cei doi copii mici a ramas în
strada. S-a dus la Securitate si a cerut sa-i dea locuinta înapoi.
Securistii i-au spus sa se duca la Codlea si sa stea acolo la fratele
ei. Mama le-a raspuns ca ea nu se poate duce acolo, fiindca are
nevoie de gaz si de caldura pentru copii. Si apoi la Codlea e totusi o
casa straina, care nu e obligata sa suporte necazul altora. Asa a
umblat câteva zile la Securitate cu o fetita în brate, cu alta de
mâna si cu olita dupa ea. Securistii, exasperati de insistentele
mamei, i-au spus: - Daca nu te linistesti acolo la Codlea, te arestam
si te trimitem si pe d-ta dupa ei. Mama, plângând, le-a raspuns: -
Mai rau decât îmi este mie acum, nu-mi va fi, orice veti face cu
mine. Cu chiu cu vai i-au aprobat o camera, deci acum avea un colt
unde sa stea, dar era lipsita de bani. Avea în acea vreme o pensie
de 180 lei, pentru ca se pensionase cu un an mai devreme. Înainte
de fuga lui Traian din tara, când mama statea la noi, am sfatuit-o
sa nu se mai chinuiasca cu serviciul înca un an ci sa iasa la pensie.
Provizoriu i s-au dat acesti 180 lei lunar, urmând ca atunci când i se
împlinea timpul de pensionare sa i se recalculeze pensia. Asa au
fost arestarea surorii, cumnatului meu, si patimirile mamei. Acum
sa ma întorc din nou la domiciliul ce-l aveam la închisoarea Uranus.
Celula era vopsita în verde închis, culoare întunecata si
deprimanta. Aerisirea nu se facea. Câteodata, când te scoteau la
program dimineata, lasau usa întredeschisa si mai intra putin aer
de pe coridor. Toata ziua trebuia sa stai asezata la marginea
patului, cu picioarele spânzurate în jos. Asta n-ar fi fost nimic, dar
marginea de fier a patului era mult mai înalta decât salteaua, asa
ca practic stateai cu încheieturile genunchilor direct pe aceasta
margine îngusta de fier care îti întra în carne. Aici pielea mi se
îngrosase si se facuse de parca era tabacita. Într-o zi mi-au adus în
celula pe cineva. Avea vreo 25 de ani si era asa de nepasatoare ca
parea sa sfideze toata mizeria puscariei. Era vesela, toata ziua
glumea cu plantoanele la vizeta. Avea regim special de mâncare,
primea tigari, avea voie sa stea pe pat cum dorea si chiar sa
doarma daca îi venea somnul. Era scoasa din celula afara pentru

67
ore întregi. Nu invidiam nimic din toate câte le avea, caci nu-mi
statea gândul la ele. Nenorocirea întâmplata noua, tuturor, era
prea mare ca aceste favoruri facute cuiva în închisoare sa conteze.
Mi-am dat seama ca ea nu are nici o suferinta si era cu totul
altceva decât un detinut obisnuit. M-am închis în mine ca si când ea
nici nu ar fi fost în celula. Era foarte nemultumita, chiar iritata ca eu
taceam. Deseori îmi spunea: - Dar spune si tu ceva. Povesteste o
excursie, o întâmplare oarecare, o carte citita, ca sa ne treaca
vremea mai usor. Pentru ea oricum vremea trecea usor caci ore în
sir nu era în celula. Având acul în piept, deseori parca simteam
întepaturi. Odata, ea m-a vazut pipaindu-ma la piept si m-a
întrebat: - Ce ai? Te doare inima? I-am spus ce am facut cu acul. A
fost scoasa din celula ca de obicei si în aceeasi seara am fost si eu
dusa într-un birou unde se afla un sanitar. M-a întrebat ce am si ce
ma doare. I-am spus ca n-am nimic. Atunci a început sa-mi pipaie
pieptul, sa strânga în diferite directii, ca sa-si dea seama unde si
când ma doare la pipait. Ce putea el descoperi când acul era adânc
si bine înfipt în învelisul coastei ? Lui nu i-am spus ce am facut, cu
toate ca acum acul începuse sa ma îngrijoreze. Dupa acest episod,
tovarasa mea de camera a fost scoasa de la mine si pe altcineva nu
mi-au mai adus cât am stat acolo. Într-o zi m-au dus cu duba la
Ministerul de Interne. M-au lasat într-un subsol plin de lazi si alte
lucruri depozitate. Ma gândeam: ce mai vor sa faca cu mine? Într-
un târziu m-au dus într-un birou sus. A venit cineva, probabil unul
dintre anchetatori, mi-a zis sa iau loc si apoi mi-a comunicat ca voi
fi confruntata cu Nelu. Mi-a spus: - Acum ai ocazia sa-i strigi în fata
toata revolta pentru tot ce v-a facut el voua. Sa-i spui ca este o
bestie, un bandit care v-a nenorocit pe toti cu uneltirile lui criminale
contra Republicii Populare Socialiste. Anchetatorii, sau cine erau
acele persoane, intrau, ieseau, susoteau între ei, dar nimic nu se
întâmpla. La un moment dat credeam ca Nelu nu va mai aparea si
ma gândeam ca poate nici nu e prins. Dar, în sfârsit, s-a deschis
usa si el a intrat în camera. Era linistit. L-au invitat sa ia un loc, l-au
servit cu tigari. Ne uitam unul la altul... - N-aveti voie sa va uitati
unul la altul, n-aveti voie sa vorbiti! a tunat vocea unuia dintre ei.
S-a întors apoi catre mine si mi-a spus: - Ei, acum poti sa-i spui tot
ce crezi despre el, dupa toate câte v-a facut voua. Pentru ca eu
taceam, a început sa strige la mine, de ce nu vorbesc si nu-i arunc
în fata toata tradarea si ticalosia lui? Sunt si eu o ticaloasa. Nu stiu
ce mi-au mai spus, strigând si spumegând. Atunci a intervenit Nelu,
zicând: - Va rog tineti cont ca e femeie si are circumstante
atenuante. Asta a fost toata confruntarea. Am fost dusa înapoi la
Uranus. Acum, ca parasutistii au fost arestati, se pregatea procesul
lor. Anchetatorul m-a chemat si mi-a spus ca voi fi adusa la proces
ca martor si trebuie sa învat ce sa declar acolo. El îmi zicea si eu
trebuia sa repet dupa el si asta câteva seri de-a rândul. Îmi venea
asa de greu sa repet, ca un papagal. Cuvintele îmi stateau în gât si
el îmi striga: - "Ce, nu stii sa vorbesti? Repeta si iar repeta!" Într-o
zi era mare miscare pe sala. Se întâmpla în timpul procesului, care

68
s-a tinut între 9-12 Octombrie 1953. S-a deschis usa de la celula
mea. Mi-au dat niste sosete, caci fusesem arestata în rochita de
vara si fara ciorapi. Cu rochita asta eram îmbracata si ziua si
noaptea. Au luat-o sa mi-o calce, dupa ce mai întâi au încercat sa-
mi gaseasca ceva corespunzator de îmbracat, dar n-au gasit. M-au
dus la Tribunal noaptea. Când am intrat în sala de sedinte era o
mare de lume. Cred ca toata Securitatea din Bucuresti se afla
acolo. În fata, în partea stânga, pe o estrada (o boxa mare) erau ei,
toti parasutistii. Printre ei si o femeie. Era Elena Stetin, sora
parasutistului Mircea Popovici, pe care am cunoscut-o mai târziu. A
murit la Jilava de cancer la sân. M-au dus mai în fata si am fost
întrebata de Tribunal, cine sunt? Daca cunosc pe cineva din boxa?
Am spus ca-l cunosc pe cumnatul meu Ion Golea. - Ce stii despre
el? Ce ti-a spus? - Mi-a spus ca a fost prin mai multe tari si ca a
venit în tara parasutat. - Dar ce sti despre activitatea lui? - Nu stiu
nimic, absolut nimic. Nu îmi amintesc când am fost apucata de brat
si scoasa afara. Din nou în duba si înapoi la Uranus. Când am ajuns
era noapte târziu. Anchetatorul m-a chemat. Era foarte suparat. Mi-
a adresat cele mai oribile cuvinte si cele mai grele insulte. Degeaba
se straduise el seri de-a rândul sa ma învete ce sa spun? Printre
altele, mi-a zis: - Puteai sa fi libera acum, dar asa vei sta în boxa
alaturi de ei. Eu însa stiam ca tot în boxa aveam sa stau orice as fi
spus. Numai ca, pentru un moment, supararea lor era prea mare
caci nu zisesem nimic din cele ce am fost învatata sa spun. Iar
acest proces era foarte important pentru ei. Dupa acest proces al
parasutistilor, despre care au scris toate ziarele din tara si din
strainatate, s-au judecat procesele noastre, ale celor inculpati în
legatura cu ei. Fiecare parasutist avea lotul lui de rude, prieteni,
gazde, cunoscuti si chiar necunoscuti, care doar auzisera de ei, lot
ce se ridica la câteva sute de persoane. La data de 1 Noiembrie a
fost procesul grupului nostru. Numai din familia mea au fost
judecati: sora si cumnatul (Tamara si Ilie Banciu), unchiul de la
Codlea (Nicolae Modval), unchiul din Bucuresti (Ion Bucsan) si eu,
Nadejda Golea. În afara de noi, rudele, mai erau si altii, printre care
Mia Capceag, care a tradus un manifest al lui Nelu pentru a fi
raspândit la Festival în mai multe limbi: spaniola, engleza, franceza,
italiana si germana. A primit 15 ani. La proces, la ultimul cuvânt,
atât Ilie Banciu cât si Nicolae Modval au cerut sa le dea lor pedepse
mai mari, dar s-o lase pe Tamara sa se întoarca acasa la fetitele ei.
Pedepsele au fost urmatoarele:
Ioan Bucsan 25 ani
Ilie Banciu 20 ani
Nicolae Modval 5 ani
Tamara Banciu 1 an
Nadejdea Golea 6 ani.
De la proces am fost dusi cu totii direct la Jilava, unde ne-au
repartizat apoi în diferite camere. Pe mine nu m-au lasat în aceeasi
camera cu sora mea. Când usa camerei în care m-au dus s-a
deschis, am vazut înauntru o mare de lume. Am respirat usurata

69
oarecum, caci pâna atunci statusem singura, iar acum eram între
oameni. În loc de paturi erau priciuri, adica scândura dintr-un cap în
altul al camerei, pe o parte si pe alta, de-a lungul peretilor, pe doua
rânduri, sus si jos. La usa, într-un colt, era tineta, un hârdau de
lemn în care-ti faceai trebuintele si un altul mai mic pentru apa.
Daca se întâmpla sa cobori noaptea pentru trebuinte fiziologice,
riscai la înapoiere sa nu-ti mai gasesti locul, asa de înghesuite eram
pe priciuri. Iar daca în cursul noptii cineva se întorcea pe o parte,
tot sirul trebuia sa se întoarca, caci altfel nu era chip sa te asezi.
Dintre persoanele de la Jilava îmi amintesc cu placere de Suzi
Benvenisti, din lotul sionist, o persoana realista, calma, modesta si
foarte buna. Pe toate ne încuraja. Dupa cum se vede, sionistii, dupa
ce au creat comunismul, au ajuns si dintre ei câtiva prin puscarie,
datorita probabil unor conflicte interne, în familie. Dar nici pe
departe nu au avut de suferit chinurile anchetelor si nici n-au primit
pedepsele noastre de zeci de ani. Îmi vine mai degraba sa cred ca
au fost bagati si dintre ei câtiva prin puscarii numai de ochii lumii,
pentru a îndulci acuzatia ca ei ar fi marii conspiratori ai întregii
noastre tragedii. La Jilava am mai stat cu Mioara Muscalu, Tanti
Magos, Frida Lacaz, în urma devenita Holban, prin casatorie cu
baiatul generalului Holban. Dupa eliberare a plecat la Paris, unde
este stabilita si acum. Pentru ca acum eram împreuna cu atâta
lume, viata era mai suportabila. Stateam pe priciuri, vorbeam,
povesteam, dar necazul meu cu acul ma preocupa în continuare,
caci acum nu mai voiam sa mor. Voiam sa traiesc. Am raportat
ofiterului politic cazul si am rugat sa fiu dusa la spital la Vacaresti
pentru operatie. Nu m-au trimis si atunci am ,,raportat" ca fac
greva foamei. Ofiterul politic mi-a spus: - Nu-i nevoie sa faci greva
foamei caci vei fi trimisa la Vacaresti. Într-adevar, m-au trimis la
Vacaresti, la spitalul nostru, al detinutilor politici. Mi s-a facut
radiografie si doctorul a confirmat ca am în piept un corp strain, ce
pare sa fie un ac. Cu aceasta confirmare m-am întors la Jilava si
dupa putin timp am fost adusa din nou la Vacaresti pentru operatie.
Mi s-a facut iarasi radiografie si doctorul a pus un semn cu creionul
chimic pe pieptul meu. Cum nu m-au operat imediat, semnul s-a
sters, asa ca atunci când m-au dus la operatie, nu mai era. Doctorul
a facut o incizie în lung pe piept, dupa aceea mai multe de-a
curmezisul, cautând sa dea de ac, dar nu l-a putut gasi, asa ca
toata macelarirea pieptului meu a fost facuta degeaba. Acul mi-a
fost scos însa mai târziu, la spitalul Babes, fost Gerota. Am mai
petrecut un timp la Jilava, cu viata si programul de acolo. Cred ca
era prin 1955. De câteva zile nu mai aveam nici o pofta de
mâncare; îmi venea sa vomit numai când simteam mirosul
mâncarii. Tin minte ca era la masa o tocana de cartofi cu maruntaie
de carne, cu ceva ardei, o mâncare socotita buna. Eu nu m-am
atins de ea si toate colegele s-au pus pe capul meu, zicându-mi ca
trebuie sa manânc macar putin. Nu am putut. Când m-am dat jos
de pe prici, o colega de celula se uita la mine si zice: - Dar tu esti
galbena toata, ai icter. Doctorita m-a vazut, mi-a prescris regim

70
alimentar de cartofi, pe care însa îi fierbeau toti odata si câteva zile
îmi tot dadeau din ei reci. Numai bine nu puteau sa-mi faca. Boala
mea a avansat, din galbena m-am facut verde închis ca maslina.
Atunci doctorita m-a trimis în sfârsit la spital. Militienii care m-au
dus se uitau la mine si ma întrebau: - Cum ai putut sa stai pâna ai
ajuns în halul asta? Ei saracii nu stiau ca nu eu dispuneam de
persoana mea, ci aceia în mâinile carora eram. La Vacaresti îmi
dadeau pastile de metionina, ceva zahar si ce mai puteam eu
ciuguli din supa celorlalte detinute. Daca era supa de cartofi cu
carne, cartofii erau ai mei. Într-o zi vin la Vacaresti doua persoane
de la Securitate si întreaba de mine. Dupa putin timp am fost
scoasa de militian si dusa într-o camera jos, unde ma asteptau cei
doi. M-au întrebat cum ma simt si cum e cu acul. - Acul,
multumesc, sta bine înfipt în pieptul meu. Atunci ei mi-au spus ca
nu pot promite nimic, dar s-ar putea ca într-o saptamâna ori zece
zile sa fiu dusa la un spital în oras pentru operatie, ca sa mi se
scoata acul. Asa a si fost. Am fost internata la spitalul Babes,
singura într-un salon, desigur cu militianca lânga mine. Operatia a
fost facuta sub raze Roentgen, cu anestezie generala si acul mi-a
fost scos. Pentru ca, desi adormita, nu ma linisteam, ma zbateam
mereu cautând sa ma ridic de pe masa, mi-au bagat atâta narcotic
încât am facut o grava congestie pulmonara, care m-a tinut mai
mult de o luna. Ficatul a fost si el vatamat, mai ales ca aveam si
icterul, asa ca am început sa vomit mult si numai verde. Am stat la
acest spital vreo patru-cinci luni. Un capitan trecea mereu pe acolo
sa vada care este situatia. De la Uranus a venit chiar seful
Securitatii -- asa cum am înteles de la militience -- cu înca unul si
mi-a oferit o carte postala ca sa scriu acasa. La început am refuzat,
dar gândindu-ma la biata mama, ce lucru mare ar fi pentru ea sa
stie ceva despre mine, am scris. Cei doi de la Securitate mi-au spus
ca-i pot scrie si sotului meu, care era în Germania. Eu am raspuns
ca nu-i scriu, gândindu-ma ca i-as putea cauza un rau, ei folosind
scrisoarea în cine stie ce scopuri. Au insistat: - De ce nu vrei sa-i
scrii, ca el a scris si se intereseaza de d-ta? - Mie nu mi-a scris
nimic, am raspuns eu. - Dar ne-a scris noua, si am putea sa-ti dam
pasaje din scrisoare, ca sa recunosti ca el a scris-o. - Daca v-a scris
dvs., raspundeti-i dvs. Eu n-am de ce sa-i scriu. Într-o zi s-a
întâmplat un lucru cu totul extraordinar. Usa s-a deschis si-n
camera a intrat sora mea, Lidia Poenaru, cu baietelul ei Radu,
împreuna cu cele doua persoane de la Securitate care-mi cerusera
sa-i scriu lui Traian. Eu o stiam pe sora mea la Odobesti. Ea era
singura nearestata, caci n-a stiut nimic de Nelu. Sotul ei, Ilie
Poenaru, a fost adus la Bucuresti la institutul de Cercetari
Agronomice, sectia Viticola, iar sora mea cu copiii a ramas la
Odobesti, asteptând ca Ilie sa gaseasca o locuinta, ca apoi sa vina
si ea cu cei doi baieti, Radu de 6 ani si Vladut de 3 ani. Cum
cumnatul meu nu reusise sa gaseasca nimic, a venit si ea cu copiii
la Bucuresti, ca sa alerge toata ziua, sa-si poata gasi o locuinta.
Prof. Negreanu, de la institut, i-a pus la dispozitie o camaruta mica,

71
în care nu încapea decât un pat unde dormeau copiii. Sora cu sotul
dormeau pe jos, iar ca masa aveau un taburet mai lungut.
Însotitorii surorii mele s-au asezat pe patul de vizavi si-mi
povesteau râzând cum, sa o încercând sa o aduca pe sora mea, ea
s-a asezat pe taburetul care-i tinea loc de masa si a spus ca nu
pleaca nicaieri pâna nu vine sotul ei de la serviciu. Atunci, ca s-o
linisteasca, i-au spus sa ia si copilul, si asa m-am trezit cu ei la usa.
Am vorbit cu ea ce-am vorbit si la un moment dat am apucat-o de
mâna si am tras-o spre geam, dorind sa-i spun ceva numai ei. Au
sarit imediat de pe patul unde stateau si s-au apropiat de noi. Daca
am vazut ca nu pot vorbi numai cu ea singura, atunci am spus fata
de ei: - Lidia, daca ti se va cere vreodata sa-i scrii lui Traian, te rog
mult sa n-o faci. Asta-i problema mea si nu a voastra, deci sa nu-i
scrii. Ma gândeam ca au adus-o la mine ca sa-i poata cere si ei
anumite servicii. M-au întrebat, de ce am facut asta? - Pentru ca
mi-e frica sa nu i se întâmple ceva rau si lui Traian. N-au mai spus
nimic si au plecat împreuna cu sora mea. Eu am mai ramas la
spitalul Babes. Militiencele tot mai des faceau aluzie la ziua când
voi fi libera. Una mi-a spus ca desigur, atunci când voi fi libera si ne
vom întâlni pe strada, nici n-am sa vreau sa ma uit la ea... I-am
raspuns ca n-am de ce sa fac asta, pentru ca ea nu mi-a facut nici
un rau. Când a venit dl. Capitan, printre altele, mi-a spus si el ca s-
ar putea sa plec acasa în scurt timp. Am ramas naucita. Nu puteam
sa cred si de aceea l-am rugat sa nu glumeasca cu astfel de lucruri.
Mi-a raspuns ca nu glumeste deloc. Am insistat: - Pe cuvânt de
onoare? - Pe cuvânt de onoare! a fost raspunsul sau. Nu-mi venea
sa cred si totusi cât as fi dorit sa fie asa. Clarificarea a venit mult
mai repede decât o asteptam. La urmatoarea vizita, Capitanul mi-a
spus: - Nu vei pleca acasa. Trebuia sa se faca o amnistie mult mai
larga, dar pâna la urma n-au întrat în ea decât putine categorii.
Aveam impresia ca-i parea si lui rau ca s-a întâmplat astfel. Ce
puteam sa mai zic? Am mai stat un timp scurt la acest spital, iar
dupa aceea am fost adusa la Securitate, la Uranus. M-au dus într-o
camera mica, dar care avea un geam ce dadea afara. Ce folos însa
de geam, când nu vedeai prin el decât un zid înalt, cenusiu si
pustiu. Era asa de dezolanta aceasta priveliste. Nimeni nu avea cu
mine nimic, nu ma deranja, nu ma întreba, dar singuratatea
începuse sa ma apese din nou. Am cerut sa fiu scoasa la raport. Nu
m-au scos. Atunci am dat mâncarea afara. Asta a avut efect. A
venit chiar seful cel mare care fusese la mine, la spitalul Babes.
Când i-am spus ca nu mai pot sta acolo asa, de una singura, ca
vreau si eu sa merg unde sunt celelalte detinute, mi-a raspuns: -
Vrei sa pleci? Bine, dar sa sti ca o sa-ti para rau. Acolo unde vrei sa
te duci nimeni n-o sa te asculte când vei avea vreo doleanta.
Raspunsul meu a fost ca eu vreau sa fiu împreuna cu celelalte. Asa
am ajuns din nou la Vacaresti, dar nu m-au dus la sectia unde erau
detinutele, ci peste zid, la "secret", cum se numea acea sectie.
Dupa nu mai tin minte câte zile, m-au trecut în sectia unde erau
detinutele. Desigur ca am fost privita cu oarecare curiozitate. Unde

72
disparusem atâta vreme? Ce facusem între timp? De ce m-au scos
la un spital în oras? De ce s-ar fi ocupat de mine mai mult decât de
oricare alta? Le facusem poate anumite servicii? Si asa, mii si mii
de semne de întrebare, pe care poate si eu mi le-as fi pus, sa fi fost
în locul lor. Cum ar fi putut ele sa stie ca mai sunt si abateri de la
regula generala, ca mai sunt si diferite jocuri politice si ca într-unul
din aceste jocuri eram si eu o mica piesa. Nu eu direct îi interesam
pe ei, ci sotul meu, Traian, care era în Germania. Prin mine puteau
eventual pune mâna si pe el, atragându-l în vreo cursa. Pe vremea
aceea se faceau rapiri de persoane din Vest, de catre Securitate.
Asa s-a întâmplat cu Puiu Traian, rapit de la Viena si cu istoricul
Decei, rapit de la Ankara. Asa ca eu, cu voie sau fara voie, eram o
piesa importanta în mâna lor. Ca urmareau ceva prin mine, era
sigur. De aceea mi-au si cerut cu atâta insistenta sa-i scriu lui
Traian si de aceea eu ma temeam ca vor încerca sa foloseasca în
acest joc pe careva dintre cei apropiati mie. Mai târziu, când ne-am
reîntâlnit, Traian mi-a spus ca a fost chemat de catre Securitate la
Pankow (Berlinul de Rasarit), ca sa discute situatia mea. Legatura
cu el a fost luata prin intermediul unei cunostinte comune (care
înca traieste, destul de bine, la Bucuresti), si ale carei scrisori
soseau prin curier la München. Erau bagate în cutia sa postala de la
locuinta. În aceste scrisori Securitatea, prin "prietena" noastra, îi
spunea lui Traian ca eu sunt într-o stare critica, fiind foarte bolnava,
ca nici doctorii nu stiu ce am, ca starea sanatatii mele e disperata
si ca nu sunt prea multe sperante. Deci, scria prietena mai departe,
numai o întâlnire cu Traian ar fi putut sa îmbunatateasca starea
sanatatii mele, ridicându-mi moralul si prin asta ajutându-ma sa
înving boala. Asta si înca multe alte argumente au fost servite
pentru a-l determina sa vina la întâlnire. Cum la Pankow Traian ar fi
intrat de buna voie în ghearele lupului, fara absolut nici o aparare,
a refuzat oferta. Apoi l-au chemat sa vina la o întâlnire la Viena, la
o saptamâna de la primirea scrisorii. Traian a cerut dona saptamâni
termen pâna la întâlnire. El mi-a explicat ca cei de la conducerea
Miscarii Legionare acordau o importanta destul de mare acestor
tentative ale guvernului din tara de a intra în contact cu el, banuind
ca în realitate ei vor sa intre, prin Traian, în contact cu Miscarea.
Aceste tentative de contact aveau o justificare din partea lor, el
fiind sotul meu si eu obiect de santaj în mâna lor. Conducerea
Miscarii Legionare a fost tinuta la curent si prin ea au fost informate
si serviciile vestice, cu care Miscarea era în colaborare. Si ele,
Serviciile, credeau acelasi lucru, ca sefii guvernului de la Bucuresti
cauta contacte politice cu Miscarea, îngroziti fiind de amploarea
actiunii parasutistilor în tara. Pentru întâlnirea de la Viena, cel care
trebuia sa asigure acoperirea si siguranta lui Traian era serviciul
englez, dar care avea nevoie de aprobarea Londrei si asta nu se
putea obtine într-o saptamâna, ori Securitatea si-a dat seama de
manevra si întâlnirea nu a mai avut loc. La Vacaresti n-am stat
mult, pentru ca nu venisem din cauza de boala, ci facusem doar un
stop în drumul spre Jilava. De data aceasta nici la Jilava n-am locuit

73
mult si am luat-o spre Miercurea Ciuc. Aici regimul era foarte sever.
Nu te puteai apropia de pat toata ziua. Pâna la ora 10 seara eram
obligate sa stam pe o banca în mijlocul camerei sau în picioare.
Pedepsele erau foarte severe. Pentru cea mai neînsemnata abatere
ajungeai la izolare în frig, fara mâncare, fara haina mai groasa, fara
ceva pe care sa te asezi în timpul zilei, pe jos fiind ciment, iar
salteaua o primeai numai la ora 10 noaptea, pentru culcare.
Perchezitiile se faceau des. Fiecare bucatica de os din care se
confectiona un ac era un cap de acuzare. Câteodata perchezitiile se
soldau cu rasturnarea paielor dintr-o saltea sau doua, în mijlocul
camerei, cu tot praful din ele rascolit, si putinele lucruri pe care le
aveam le aruncau special dintr-un capat în celalalt al camerei. Era
o catastrofa sa bagi paiele înapoi în saltea si sa-ti aduni lucrurile.
Tot aici, la Miercurea Ciuc, detinutele au fost supuse unui act cu
totul barbar. Nu iesisem doar nicaieri, nu aveam contact cu nimeni,
nu primeam pachete de acasa, eram cu total izolate si cu toate
acestea detinutele din întreaga puscarie au fost obligate sa treaca
prin actul degradant al controlului vaginal. Militianca, care nu era
nici macar sanitara, cu o manusa pe mâna, fara nici un
dezinfectant ne facea acest control trecând de la una la alta. Când
am aflat ca se va face, am propus câtorva din camera sa ne
opunem toate si sa nu ne lasam controlate, caci opunându-ne toata
camera, ce ne-ar fi putut face? Dar n-am gasit ascultare si nici
aprobare, si totusi, când am fost duse la acest control, s-a gasit una
singura din camera noastra care a fugit direct de pe holul unde
eram la cabinetul medical, strigând ca ea nu admite sa fie
controlata decât de sanitare. Militienii fugeau dupa ea, dar odata
intrata în cabinetul medical, au lasat-o în pace. Numele ei era
Lucica, nu mai tin minte cel de al doilea nume. Dupa câte îmi aduc
aminte, nici n-au pedepsit-o macar. Prea oribil si dezgustator
fusese gestul lor, umplându-ne de scârba. Grea si cu totul
nesanatoasa era viata în puscarie. Nu aveam un geam macar
crapat, prin care sa ne intre putin aer. Tinetele erau dogite, iar prin
crapaturi curgea afara pe podea din continutul lor si era un miros
infect. Noi trebuia zi de zi sa inhalam acest aer. Când veneau
dimineata sa faca deschiderea, militiencele duceau imediat batista
la nas. Se gasea câte una mai "isteata", care ne striga cu dispret: -
Spalati-va, împutitelor, nu simtiti cum mirositi? Si noi ne spalam
doar în fiecare zi, nu numai pe fata, ci si pe corp. Detinutele care
au trecut pe la Mislea au primit pachete de acasa si fiecare avea un
lighenas al ei. Erau pe camera vreo 7 lighene si la fiecare din
aceste lighene era abonat un numar de persoane, care erau mereu
acelasi. Cum se facea deschiderea, imediat saream din pat si una
dupa alta alergam la ligheanul unde eram abonate. Ne spalam din
cap pâna-n picioare. Daca n-ar fi fost aceste lighene, am fi ramas
asa cum ne numeau militiencele, "nespalate". Si asa, cu mare greu
si mizerie multa, anii au trecut si pedeapsa s-a terminat. M-am
eliberat în aceiasi zi cu Tanti Magos, dar nu spre a merge acasa, ci
spre Baragan, caci ni s-a mai adaugat la amândoua un supliment

74
de pedeapsa administrativa de doi ani. Noi am fost duse la Rubla. O
parte detinuti au fost dusi în alte localitati din Baragan. La Rubla
fiecarui detinut i se repartiza o casuta de la primarie, din casele ce
le construisera svabii când au fost deportati de pe frontiera cu
Iugoslavia în Baragan. Casutele erau uzate, fiind ridicate din
chirpici de pamânt iar acoperisurile erau si mai nenorocite, caci
casele fusesera acoperite cu coceni de porumb, ori în cele mai
fericite cazuri (foarte rar), din stuf. Cele acoperite cu coceni s-au
degradat repede. Casa care mi s-a dat mie avea o camera si o
bucatarie micuta. În camera ploua, dar bucataria era uscata. Desi
mica, a încaput în ea un pat si o masuta si mi-am facut aici camera
mea de stat si de dormit. Unul dintre baietii cu domiciliu obligatoriu
stia sa faca sobe, si mi-a amenajat si mie una. A nimerit-o foarte
bine, caci puneam în ea doar câteva bete de floarea soarelui si
imediat se încalzea. De casa tinea si un mic lot de pamânt, unde se
putea cultiva porumb. Ajunsa la Rubla, nu aveam nici un mijloc de
trai si am fost nevoita sa ma duc sa lucrez la câmp, pentru ferma
de acolo, la taiatul palariilor de floarea soarelui. Era o munca
îngrozitoare, caci tulpinile de floarea soarelui sunt foarte înalte si
atât de tepoase, încât îti zgâriau pielea oriunde te atingeau, pe gât,
pe fata, pe mâini si pe picioare. Unul dintre barbatii cu domiciliu
obligatoriu, care lucra pe lotul vecin, la taiat de floarea soarelui, mi-
a spus mai târziu: - Doamna, când te-am vazut atât de mica si de
necajita, zgâriata toata din cap pâna-n picioare, putin a lipsit sa nu
vin sa-ti spun: du-te Doamna acasa sa nu te mai vad si lasa-ma sa
fac eu treaba asta singur. Si asa ne-am împrietenit. Pentru ca
locuia aproape de mine, mai târziu m-a ajutat arându-mi lotul de
lânga casa si semanându-l cu porumb. Mi-a îngradit curtea cu bete
de floarea soarelui, îmi aducea pâine de la ferma Rubla, unde lucra,
si-mi facea alte mici servicii. La taiatul de floarea soarelui, betele se
dadeau spre folosinta celor care le taiau, adica noua. Asa am putut
sa-mi îngradesc curtea si sa am si de ars. Alta munca presupunea
prasitul porumbului si asta-mi era aproape imposibil sa o fac, caci
nu ma puteam îndoi de sale, asa cum trebuia sa stai la prasit. Am
lucrat putin, dar pe urma a trebuit sa renunt. Se mai putea lucra si
la caratul stiuletilor de porumb, cu cosul de la siloz, pâna la masina
de treierat. Asta în timp de iarna. Când m-am dus si eu, cum
stateam cu genunchii pe porumbul înghetat pentru a încarca cosul,
am racit. O saptamâna lucram, cealalta eram bolnava. Nu ma
obisnuisem cu acest fel de munca. Aveam obligatia ca în fiecare
duminica sa mergem la Primarie, sa semnam de prezenta. Tot
atunci, venea un securist care mai statea de vorba cu noi. La Rubla,
prima care m-a vizitat a fost sora mea, Tamara, care mi-a adus si
un rucsac de alimente. Mai târziu, a venit si mama cu fetitele, Dana
si Doinita. Mama luase la Brasov niste pui de la o clocitoare, care
au crescut, dar erau foarte debili, putin rahitici, caci crescusera
închisi în casa. Atunci, pentru ca tot se gândea sa vina la mine,
mama a luat fetitele si cusca cu pui, si fara sa stiu nimic, m-am
trezit cu ei la Rubla. Erau vreo 35-40 de pui. Aici, pe sant, în fata

75
casei, aveau multa iarba. I-am lasat liberi, afara, toata ziua. Au
crescut si s-au facut foarte frumosi. Au început sa faca si oua, deci
acum aveam pui de taiat si oua proaspete de mâncat. Cumparam
laptele, iar vecinul meu ne mai aducea pâinea si ne mai dadea de
la el din curte ardei, vinete si rosii, pe care le cultiva singur. Mama
a stat cu fetitele o luna si poate mai bine, pâna a venit sora mea
din nou sa le ia acasa. Pasarile au ramas cu mine. A dat Dumnezeu
de s-a terminat si cu domiciliul obligatoriu si am putut merge, asa
zis, acasa. Casa eu nu mai aveam din momentul în care a plecat
Traian. M-am dus la Brasov la sora mea. La Brasov nu-mi puteam
gasi serviciu pentru ca nu aveam buletin de Brasov, iar buletin nu
mi se dadea pentru ca nu aveam serviciu. Când ieseam în oras,
vedeam ca cei de la Securitate erau tot pe urmele mele. Luasem
legatura cu Traian si el îmi scria pe adresa surorii mele din Brasov.
Ma duceam la posta si din când în când îi dadeam câte un telefon,
el nestiind când ma poate gasi. Securistii erau tot dupa mine. M-au
invitat la Securitate: - Ai primit scrisori de la sotul? m-au întrebat. -
Da, am raspuns eu. - Pe viitor daca mai primesti, vino cu ele aici la
noi. I -am întrebat: - De ce sa le aduc când dvs. le cititi înainte de a
le primi eu? - Asta asa este, dar vrem sa discutam pe marginea lor
si daca nu le avem aici în fata noastra, ai sa spui ca nu scrie asa.
Le-am raspuns ca pot sa le opreasca daca vor, dar eu cu scrisorile
nu ma duc la ei. Mai târziu am primit câteva rânduri pe o carte
postala de la cumnatul lui Traian, preotul Ioan Popa. Îmi scria sa ma
duc pe la ei la Odorhei, poate voi putea gasi acolo un serviciu. A
doua zi de dimineata, cum am ajuns, a venit un militian si mi-a
spus ca sunt chemata la Militie cu pasaportul. M-am dus. Era tot
Securitatea. M-au întrebat de ce am venit tocmai la Odorhei sa-mi
caut serviciu si de ce nu am ramas la Brasov? Mi-au propus sa-mi
gaseasca ei de lucru la un hotel, ca sefa a personalului de serviciu,
însarcinata cu evidenta si repartizarea pe camere a efectelor de la
magazia hotelului. Când am ajuns din nou acasa de la militie, sora
lui Traian m-a întrebat: - De ce te-au chemat? Te-au întrebat ceva
despre noi? I-am raspuns: - Nu cu voi, numai cu mine au ei ce au.
M-au privit neîncrezatori. Vazând ca nici aici nu pot gasi un serviciu,
ca nimeni nu se straduise sa se intereseze de vreo posibilitate, m-
am întors la Brasov. Nu m-am dus însa la Securitate, pentru postul
de care îmi vorbisera. Am facut câteva memorii la Ministerul de
Interne, prin care solicitam aprobarea de a pleca la Traian în
Germania. I-am trimis si lui Ceausescu acest memoriu, dar fara
rezultat. Am cautat sa intru în legatura la Bucuresti cu un avocat
Serbanescu, care se zicea ca facea interventii la Ministerul de
Interne, având legaturile lui acolo si reusea. Eu însa n-am reusit
nimic. Cât am stat la sora mea Lidia, la Bucuresti, am fost urmarita
tot timpul de cineva. Venea dimineata, se posta în micul hol de la
intrare si întepenea acolo pâna ieseam. Atunci, se lua dupa mine
oriunde as fi mers, cu autobuzul sau pe jos. Nici macar n-o facea
mai cu perdea, ca sa nu fie atât de jenant. Întoarsa la Brasov, am
încercat sa ma înscriu la excursii scurte, de 4-5 zile la Viena, în

76
Franta sau în Germania. Am fost din nou chemata la Securitate si
întrebata în ce scop m-am înscris la aceste excursii. Am spus
adevarul: - Caut o posibilitate de a ma întâlni cu sotul meu. În acest
timp, Traian cauta o posibilitate sa ma aduca în Germania. La
Londra era un oarecare domn Jakober, care pentru 3.000 de dolari
scotea pe oricine din tara. Traian a depus întreaga suma, pe un
cont cu destinatie conditionata (Sperrkonto), în Elvetia, urmând ca
dl. Jakober sa încaseze banii dupa ce as fi sosit eu. Traian l-a facut
atent ca e un caz mai dificil si nu va fi usor de obtinut aprobarea de
iesire. Dl. Jakober a raspuns: - Dar cine crezi d-ta ca este sotia d-
tale, ca eu sa n-o pot scoate cu bani din România? Nu i se
întâmplase probabil asa ceva pâna atunci. Dupa vreo sase luni l-a
anuntat pe Traian ca nu mi se da voie sa ies din tara. Mai târziu au
început sa plece din România multi sasi, pentru care guvernul
german platea guvernului român bani, printr-un interpus, avocatul
Garlepp din Stuttgart. Dar Garlepp mai scotea din România si pe
altii, nu numai germani, pentru care plateau rudele sau prietenii
respectivilor. Pretul pentru acestia era de 10.000 de marci de
persoana. Traian si-a încercat norocul si cu Garlepp si a depus banii
la Bayerische Hypotheken und Wechsel-Bank din München.
Rezultatul a fost acelasi: guvernul din tara n-a aprobat plecarea
mea nici de aceasta data. Ei nu vroiau sa ma scape din mâna si asa
au continuat pâna am reusit sa plec din tara. Mereu ma chemau,
mereu aveau ceva de spus sau de întrebat. Cu ajutorul unei
doctorite de la Brasov, care o cunostea pe inspectoarea Rusila, m-
am angajat ca educatoare la Preventoriul de Copii TBC - Timisul de
Jos. Faceam zilnic naveta Brasov-Timis si drumul nu era deloc usor,
mai ales în timp de iarna. Trebuia sa ma scol cu noaptea în cap, ca
sa iau autobuzul de la Steagul Rosu spre Timisul de Jos. Dupa ce
Preventoriul Timisul de Jos s-a desfiintat si a fost mutat la
Preventoriul de Copii TBC - Santuri, noi, educatoarele de la Timis,
am ramas pe dinafara. Inspectoarea Rusila ne-a spus sa avem
rabdare caci vom fi reîncadrate la Santuri, întrucât acolo va fi
nevoie de mai multe educatoare. Ne-a zis sa trecem din când în
când pe la Inspectorat, pentru a ne tine la curent cu starea
lucrurilor. Când am trecut si eu odata pe acolo, inspectoarea Rusila
a fost foarte draguta cu mine, mi-a spus sa n-am nici o grija ca în
curând lucrurile se vor aranja. Dupa vreo saptamâna am trecut iar.
De data aceasta inspectoarea m-a primit foarte rece, parca n-ar
mai fi fost ea. Era ostila si mi-a vorbit dur: - Eu nu stiu ce-ai facut si
ce faci d-ta, dar a venit aici cineva de la Securitate si m-a
atentionat în privinta d-tale. N-am zis nimic, dar în aceeasi zi m-am
si dus la Securitate, de data asta nechemata. Eram asa de suparata
si de revoltata, ca le-am spus: - Înteleg sa nu ma ajutati cu nimic,
dar nu sa-mi puneti bete în roate când e asa de greu pentru mine
sa gasesc ceva de lucru, mai ales ca n-am nici buletin. - Noi n-am
facut nimic. - Cum n-ati facut nimic, când chiar inspectoarea Rusila
mi-a spus-o. Dupa asta am fost totusi numita la Santuri si nu pentru
ca inspectoarea Rusila ar fi vrut, ci pentru ca probabil tot

77
Securitatea a revenit. Cu inspectoarea Rusila am mai avut oarecare
tangente la cercuri culturale, sau când venea în inspectie, dar cu
mine a ramas mereu distanta si rauvoitoare. Acum, fiind la Santuri,
nu mai trebuia sa fac naveta, pentru ca obtinusem o camera
împreuna cu alte trei educatoare. Încalzirea se facea cu lemne,
care mai întâi trebuiau cumparate, taiate si carate de catre noi.
Oricum, era mai bine decât înainte. Dar "grija" Securitatii pentru
mine n-a încetat nici aici. Cineva a venit sa ma ajute sa obtin
buletin si de atunci venea mereu sub diferite pretexte. L-am
întrebat care este motivul pentru care ei cauta sa fie mereu în
contact cu mine si în puscarie, si afara. Ce urmaresc cu asta? Mi-a
raspuns ca cei de dinaintea lor au vrut una, acum ei vor alta, dar ce
anume vroiau nu mi-au spus-o nicicând. Într-o zi vine la Santuri tot
acest domn în a carei grija se vede ca fusesem data de catre
Securitate, si-mi spune: - Acum ai putea sa pleci la sotul dumnitale
în Germania, dar pentru asta trebuie sa mergi la Bucuresti, la
Ministerul de Interne, sa stai de vorba cu o persoana de acolo. Mi-a
dat numele si biroul unde sa-l caut. M-am dus la Bucuresti si am
stat de vorba cu aceasta persoana. Nu mi-a spus mare lucru, doar
ca pentru a pleca la sotul meu trebuie sa fac cerere la Militia de la
Brasov. Am întrebat cum sa fac cererea ca sa am mai mult succes:
pentru vizita sau pentru plecare definitiva? El mi-a raspuns: - Fa-o
cum vrei, ca-i totuna. Am depus cererea de plecare definitiva, la
Militia din Brasov. Nu am apucat sa primesc vreun raspuns, pentru
ca acel domn de la Securitate care venea mereu la mine, mi-a spus
ca ar fi mai bine sa-mi dea o viza de turist în Iugoslavia si de acolo
eu pot pleca mai departe la Traian. De ce gândisera în felul acesta,
numai ei stiau. Eu, la rândul meu, gândeam ca si asa e bine, numai
sa ma vad iesita din tara. Mi-au dat viza de turist în Iugoslavia,
valabila pentru trei luni: ianuarie, februarie si martie 1968. La
tesatoria din Codlea avusesem coleg de birou un sas, Hans Gross
cu care am ramas în legatura de prietenie. Tot acolo, lucra la
contabilitate o sasoaica, Irene Brenner, care urma sa plece la Linz,
în Austria, unde sotul ei se stabilise dupa întoarcerea din
prizonieratul rusesc. Si ea mi-a ramas buna prietena. Când a plecat,
i-am dat o scrisoare pentru Traian. M-am sfatuit cu Hans Gross cum
sa fac sa-l anunt pe Traian ca am viza de turist în Iugoslavia, fara
ca Securitatea sa stie despre asta. Atunci el mi-a spus ca îi va scrie
lui Irenne prin cineva din Viena care acum este în vizita la rude, în
Codlea. Irenne l-a înstiintat pe Traian care, în aceeasi zi, a fost la ei
la Linz. I-a dat lui Irenne 500 de marci pentru drum si a rugat-o sa
vina imediat în tara si sa stea de vorba cu mine. Irenne a acceptat.
Când a venit în tara, mi-a spus ca la Belgrad voi fi asteptata fie de
Traian, fie de un prieten al lui din München, Willi Wolf, un svab din
Banat. Îl voi putea recunoaste usor, caci este o persoana foarte
înalta si voinica si va avea pe cap o palarie bavareza. Chiar daca
din întâmplare nu-l voi întâlni imediat pe Willi, sa nu ma îngrijorez
si sa ma duc la Hotel International din Belgrad, unde Traian va
rezerva o camera pentru mai mult timp, de îndata ce va sti ziua în

78
care sosesc si va depune si o suma de bani la dispozitia mea. La
început Traian se gândise ca ar fi poate riscant pentru el sa se duca
într-o tara socialista, mai ales ca trecuse prin Iugoslavia când fugise
din România si îi fusesera luate toate actele de identitate de catre
militia iugoslava. Când s-a dus însa la consulatul lor din München
pentru a obtine viza de turist, aceasta i-a fost data pe loc, fara nici
o alta formalitate si a considerat ca nu e nici un pericol sa vina
chiar el la Belgrad. Din Iugoslavia, Traian trebuia sa ma scoata la
negru, eu neavând viza. S-a sfatuit cu Willi Wolf sa vina în
Iugoslavia cu doua masini germane. Willi avea atunci un Mercedes
nou, iar Traian avea tot un Mercedes. Cu ei a venit si nevasta lui
Willi, Rose-Marie. Au luat ca legitimatie pentru mine pasaportul
mamei lui Willi, si astfel pregatiti trebuia sa încercam o trecere
clandestina. Prin Irenne i-am comunicat lui Traian ziua sosirii la
Belgrad, fixata pentru 28 Martie 1968. Ajunsa la Belgrad, m-am dat
jos din tren si am pornit dea-lungul peronului. Mergând prin
multime, am zarit figura masiva a lui Willi si m-am îndreptat spre
el. Am trecut însa mai departe, pentru ca la o distanta oarecare în
spate era Traian, cu un buchet mare de flori. Si asa ne-am întâlnit
exact dupa 20 de ani de despartire. Willi avea niste rude la Torac,
în Banatul sârbesc, nu departe de Belgrad. Ne-am dus acolo si am
stat doua zile, asteptând sa vina sfârsitul de saptamâna, când la
frontiera este o mare circulatie de turisti germani. Printre ei speram
sa ne putem strecura si noi. Aglomeratia era mare, iar controlul se
facea superficial sau deloc, mai ales pentru masinile germane.
Aproape de frontiera eu am trecut în masina lui Willi si m-am
îmbracat cu o manta bavareza. Pe cap aveam o palarie tot
bavareza. Numele de pe pasaport era Wolf ca si al lui Willi. Pentru
orice eventualitate luasem un mar la mine, asa ca daca granicerii
ar fi încercat sa îmi vorbeasca, sa nu le pot raspunde fiind cu gura
plina, si sa-l las sa discute pe Willi. Pe la iugoslavi am trecut usor, s-
au uitat la pasapoarte, si ne-au dat libera trecere. Când am ajuns la
austrieci, a început o ploaie marunta si afara nu era nimeni. Willi s-
a dat jos din masina începând sa faca galagie ca sa fie auzit.
Granicerii au iesit afara si Willi i-a întrebat daca n-au un dentist pe
acolo, pentru ca are mari dureri de dinti. Culmea ironiei: el însusi
era dentist. Granicerii râdeau. Deodata unul se desprinde de grup
si vine spre masina unde eram eu. Am înlemnit. Era jale daca ma
trimiteau înapoi în Iugoslavia. El însa s-a apropiat de masina, s-a
uitat, a salutat si s-a întors la ceilalti. Am rasuflat usurata.
Scapasem cu bine, si asa am trecut frontiera în Austria. Ne-am oprit
la primul restaurant de la frontiera, asteptându-l acolo pe Traian si
pe Rose-Marie, care ne urmau la interval de 20 de minute pentru a
nu stârni suspiciuni. Trecusem hopul cel mai mare. La cealalta
frontiera, dintre Austria si Germania, nici nu ne-au oprit, n-au facut
nici un control, si astfel am ajuns duminica seara la München. Nu
luni, dar marti ne-am prezentat la politie, unde Traian înaintase o
cerere pentru mine sa ma stabilesc la München la el, în cazul când
as fi venit cu aprobare legala din tara. La politie, Traian a spus cum

79
a reusit sa ma scoata din Iugoslavia. Ei i-au raspuns ca nu-i
intereseaza cum am venit, acum sunt aici, sunt sotia lui si mi-au
eliberat imediat pasaportul pe statutul juridic al lui Traian, de
refugiat politic. Ajunsesem în sfârsit la capatul unui lung si greu
drum. Acum situatia mea era legala, eram lânga sotul meu la
München si cu asta începea un nou capitol de viata.

PROCESUL LEGIONARILOR PARASUTATI

-1953
-continuare-

Ing. Ion Bucsan

Dr. Teofil Mija
Împrumutat din cartea sa "Am fost coleg si prieten cu Ionel Golea" scurtul capitol "Refacerea legaturilor" este pentru a
pune în relief contributia la rezistenta activa anticomunista a lui Ion Bucsan, condamnat la 25 de ani închisoare în procesul
parasutistilor si decedat la scurta vreme dupa eliberare:

Refacerea legãturilor
Refacerea legãturilor în Bucuresti cu inginerul Ion Bucsan,
Dr. Ion Buda, Dr. Stefanescu Cristache si studentul
medicinist Vasile Vlad.
Ramas în Bucuresti, cu domiciliul pe la rudele mele, nu aveam
alta legatura decât cu inginerul Ion Bucsan. Împreuna ne-am
straduit cât am putut sa refacem contactele cu cei înca nearestati,
toti nazuind sa-si dea contributia la lupta noastra anticomunista.
Încet, încet grupul nostru de actiune a fost reconstituit. De la Cluj
erau Ion Buda si Vlad Vasile, de la Iasi Stefanescu Cristache, iar de
la Bucuresti Ion Bucsan. Fiecare aveam legaturi apropiate cu familii
ce erau trup si suflet alaturi de noi, asteptând sa vina americanii.
Mare parte din aceste familii erau ale camarazilor arestati. Nu voi
consemna aici "viata de fugar în Bucuresti", pentru noi cei ce eram
deja condamnati în contumacie si dati în urmarire cu
semnalmentele respective pe întreaga retea din tara a Securitatii.
Cel care conducea de fapt, de acum înainte, activitatile Securitatii,
era NKVD-ul, care-i instruise pe securisti sa pastreze în rândurile lor
si elemente din vechea Siguranta. Acestia din urma faceau exces
de zel pentru a scapa astfel de pedeapsa ce le revenea, fiindca
arestasera mai înainte comunisti. Tinerii securisti ne spuneau ca au
învatat meseria de a bate si a chinui de la fostii agenti ai
Sígurantei. Grupul nostru, respectiv Buda, Stefanescu, Vlad si cu
mine, n-am fi putut rezista în Bucuresti fara ajutorul moral si
material al lui Bucsan. El singur ramasese nedescoperit ca legionar
si lucra la Institutul de Cercetari Agronomice din Bucuresti. Avea o
camera în fosta vila a Maresalului Antonescu de la Baneasa. În
aceasta camera - garsoniera a lui ne strecuram prin poarta
întotdeauna pazita. Uneori ramâneam saptamâni întregi închisi aici,
el plecând ziua la serviciu. Aproape toata întretinerea noastra,
gazduire si alimentatie, a ramas în 1950 în grija sa. Din salariul lui
ne ajuta pe toti, îsi împartea ultima bucatica de pâine cu noi. Era
entomolog, ca pregatire profesionala. Studia viata insectelor si

80
avea o structura sufleteasca cum nu am mai întâlnit. Era plin de
compatimire si de întelegere. Si acest suflet nobil, munte de
credinta pentru Neam si Dumnezeu, a fost atât de mult torturat în
ancheta încât nu si-a mai putut gasi echilibrul în viata, decedând la
scurt timp dupa eliberarea din 1964.

Ion Samoilã

Schita biograficã
Sursa: Ioan Samoila, Germania, 1951

Primul contact cu Miscarea Legionara l-am luat în 1936, prin

camaradul Vasile Borcoman, eu fiind elev la Scoala de Arte si
Meserii la Rupea, Târnava Mare. În 1937 am terminat scoala si am
fost angajat la I.A.R., în Brasov, unde cam. Borcoman era functionar
si sef al sectiei motoare. Dupa o pregatire legionara facuta cu cam.
Baicu, sunt introdus în "cuibul" "Nita Constantin", al carui sef era
cam. Borcoman. În cuib mi-am facut întreaga educatie legionara,
alaturi de camarazii Veranovschi Nicolae, C. Georgescu, Nelu
Munteanu, Tanase, Chioreanu, Manea, Blaga Iosif, Anton Nicolae, si
altii veniti mai târziu în familia de cuiburi "Nita Constantin". În
primavara anului 1938 cuibul nostru a "roit", si eu am plecat cu
cam. Veranovschi în noul cuib "Nita Constantin Nr. 1", al carui sef
de cuib era cam. Veranovschi. În luna septembrie 1938 cam.
Veranovschi a plecat din Brasov si mi-a predat mie sefia cuibului.
Cam tot în aceeasi vreme este arestat si cam. Borcoman, iar eu am
ramas cu întreaga familie de cuiburi pâna dupa moartea
Capitanului. Atunci am predat oamenii ce-i mai aveam camaradului
Constantinescu, iar eu am fost trecut sa lucrez direct cu echipele
de sacrificiu. În tot acest timp, de la intrarea mea în cuib si pâna la
intrarea în echipele de sacrificiu, am luat parte la toate marsurile si
bataliile date de garnizoana Brasov sau unitatea din care faceam
parte. Am facut scoala de cadre sub comanda instructorului
legionar Seceleanu, iar în campania electorala din 1937/38 am
lucrat împreuna cu cam. Borcoman în plasa Codlea. În timpul
prigoanei am luat parte la raspândirea de manifeste si circulari.
Când s-a raspândit "Adevarul în procesul Capitanului" au cazut mai
multi camarazi, care au spus cu cine au mai lucrat si asa am ajuns
sa fiu descoperit si pus în urmarire. A trebuit sa parasesc Brasovul.
În martie 1939 am plecat la Ploiesti, unde l-am gasit pe cam.
Vaicila Gheorghe, care mi-a facut legatura cu cam. Ciupala, Costica
Dumitrescu si Ion Vasiliu. Dupa o verificare, sunt introdus în echipa
lui Ion Vasiliu, în care mai erau cam. Vaicila si Constantin Bulau.
Aici am cunoscut pe Miti Dumitrescu, fara sa stiu însa cine este. El
mi-a fost prezentat ca Ionescu, învatator. Mi-au mai fost prezentati
Nelu Moldoveanu, fratii Popescu, Ion Ionescu, Paraschivescu, Isaia
si Marin Stanculescu. Am lucrat la Concordia, unde sef al
organizatiei legionare era cam. Gheorghe Vasiliu. Cu acesta am
colaborat la organizarea sectiei. Dupa pedepsirea lui Armand
Calinescu a cazut întreaga organizatie de Prahova. Eu nefiind

81
cunoscut acolo de politie, prin mama cam. Ciupala am luat legatura
cu el si cu altii de prin oras si judet, care scapasera. Am lucrat cu
Badea Popescu, cu Puiu Davidescu care scapase si el, si am luat
legatura cu Câmpina prin Meiu Petre, reusind astfel sa ne strângem
o echipa de lupta. În decembrie cade si Meiu de la el aflându-se
mai apoi ceea ce organizasem aici. Politia a izbutit sa puna mâna
atât pe parola cât si pe adresele curierului de legatura, si asa am
ajuns sa fiu arestat în 15 decembrie 1939. Am fost anchetat de
echipa volanta a lui Cristescu, Rosala, Curelea, am fost dus si
confruntat cu Meiu. Am fost tinut la politia din Câmpina pâna în
ianuarie 1940, când am fost internat în lagarul de la Vaslui, cu ing.
Alexandru Georgescu, Mitica Pavelescu, Vasile Popa si Mihaila. Aici
am fost tinut pâna la lichidarea lagarului, în 24 Aprilie 1940. Întors
la Ploiesti, am început organizarea sectiei Concordia si pregatirea
unei noi echipe de lupta, din care au facut parte: Giurincu Vasile,
Nehu loan si Dan Constantin. În acest timp am avut contacte de
lucru si cu Badea Popescu, Gica Tase, Gheorghe Cârciumaru si C.
Georgescu, iar dupa fuga lui Lucian Caramlau de la Chisinau, am
lucrat si cu el pâna în 1 Septembrie 1940. Cum atunci toate
pregatirile le faceam pentru ocuparea institutiilor din Ploiesti, în
ultima zi am primit ordin ca noi va trebui sa actionam la Bod-
Brasov, unde era postul de radio. Numarul echipelor de lucru a fost
redus. Împreuna cu cam. Giurincu am fost repartizati la echipa
cam. Cârciumaru, iar ceilalti doi au ramas la Ploiesti. În echipa lui
Cârciumaru eram eu, Giurincu, Stoicescu Ion, care de altfel nu s-a
prezentat la locul de întâlnire, si cam. Ardelea Constantin. Cu un
taxi de Brasov am ajuns la Vâlcele, unde era punctul de adunare.
Am fost plasati la marginea padurii de catre cam. Costin. Aici am
fost descoperiti si a început lupta cu jandarmii, moment când a
cazut cam. Lucian Caramlau si Gheorghe Stefanescu. Apoi am
primit ordin de raspândire. Eu nu m-am despartit tot timpul de
cam. Cârciumaru si Giurincu. Dupa caderea lui Lucian Caramlau,
cei care aveau raspunderea s-au raspândit si ei. Noaptea am reusit,
fredonând prin fluierat "Pe-al nostru steag...", sa ne regrupam vreo
22 insii, printre care au fost: Cârciumaru, Giurincu. Contes, Bozdog
Aurel, Enachescu, Juganaru, Bodea Popescu, Bâlca si altii din
Bucovina, pe care nu i-am cunoscut. Cu aceasta echipa am plecat
înspre Bod. Sef acuma era un cam. din Bucovina, al carui nume nu
l-am stiut niciodata. La podul de peste Olt am fost primiti de paza
podului cu focuri de mitraliera din partea jandarmilor. Am deschis si
noi focul si cu ajutorul grenadelor am reusit sa-i punem pe fuga.
Aici a cazut ranit Victor Enachescu si înca un camarad. În cealalta
parte a podului s-a regrupat paza si le-au sosit întarituri. Am primit
ordin sa nu mai încercam sa trecem podul, ci sa ne deplasam pe
lunca Oltului înspre Brasov. În toiul luptei l-am pierdut pe
Cârciumaru. Împreuna cu Giurincu si Bâlca, prin apa si noroi, dupa
o zi s-o noapte, am ajuns la Brasov unde am luat contact cu cam.
Spornic; iar el a comunicat imediat la chestura, care era deja
ocupata de noi. Eu am fost trimis la Ploiesti cu o motocicleta pentru

82
a aduce bani si cele necesare pentru înmormântarea lui Gheorghe
Stefanescu si a lui Lucian Caramlau. Dupa 3 Septembrie 1940 am
condus cuiburile din sectia Concordia, unde am fost ajutat de
Giurincu, si în acest timp am fost luat de cam. Cârciumaru sa lucrez
si în S.O. (Serviciul de Ordine) La 21 ianuarie 1941 am strâns
întreaga unitate si am ocupat societatea Concordia, din ordinul
cam. Ciupala, care era seful garnizoanei. Am fost chemat la sediu si
când a sosit Com. leg. Victor Silaghi, am plecat cu dânsul la
Prefectura. Eram: Cârciumaru, Costica Dumitrescu, Bodea Popescu
si altii. La poarta era o santinela care însa nu ne-a somat. Ne-am
îndreptat înspre intrarea principala, dar usa aici era încuiata. Un
grup am reusit sa intram prin spatele Prefecturii, pe la federala, iar
dl. Com. leg. Silaghi printr-o alta intrare din stânga. Dânsul era în
fruntea noastra. În coridor suntem întâmpinati cu foc de pistol.
Cade ucis pe loc dl. Com. Silaghi. Moare zâmbind. Alaturi de el cade
si Bodea Popescu împuscat în cap, si Costica Dumitrescu împuscat
în omoplat si mâna. Deschidem si noi foc, garda se refugiaza în
pivnita si dupa un sfert de ora mai bine de 100 de soldati au fost
dezarmati. Prefectul militar care era acolo, Col. Cretoiu, a fost facut
ostatic, iar comanda garzii a luat-o lt. Dumitrescu. În acest timp am
fost mereu în legatura cu legionarii din Chestura de Politie unde era
cam. Misu Tase, si cu cei de la Telefoane, unde era Zoze
Grigorescu. Apoi am revazut cu Ciupala toate unitatile legionare
care au fost concentrate în fabrici si diverse alte sedii. Dupa
rebeliune, cu Gheorghe Tase si cu Giurincu am însotit masina care
ducea corpul neînsufletit al Com. leg. Victor Silaghi la Bucuresti,
unde era deja sosita Dna Silaghi cu dna Codreanu si parintele
Ardeleanu, un unchi ai lui Victor Silaghi, si înca un frate care era
medic-militar. Întorsi de la Bucuresti, am fost arestati si tinuti pâna
a doua zi, când noul prefect, un alt colonel, ma roaga sa fac tot
posibilul ca legionarii sa înceapa lucrul, pentru ca au fost mai bine
de 200 de legionari care au lipsit în acele zile de la munca. Odata
ce-am fost liber, am luat legatura cu camarazii si am lasat în locul
meu pe Vaicila, iar eu, care eram urmarit, am fost dus de cam.
Cârciumaru la Consulatul german. Aici am fost tinuti mai multi într-
o camera timp de doua saptamâni si în acest timp am fost mintiti
mereu, ba ca plecam azi, ba ca plecam mâine. La Consulat mai era
si Costache Georgescu, Cârciumaru, Costica Dumitrescu, pe care l-
am scos eu într-o noapte din spitalul Schuler, de unde a doua zi ar
fi trebuit sa fie ridicat sau sa i se puna o garda. Dupa doua
saptamâni, timp în care am dormit pe jos, fara saltele si fara nici o
patura, m-am îmbolnavit si am fost obligat sa plec. M-am dus la
casa unui inginer neamt, iar de aici, cu o autorizatie de calatorie,
am plecat pâna la Sibiu, la un unchi al meu. Dupa o luna de zacut
în pat, m-am refacut si am reluat legatura prin Autofane cu
judecatorul Dinica, care mi-a facut cunostinta cu Varnica, Grig
Angelescu si Aleman. Am lucrat însa cu judecatorul Dinica. În urma
unui denunt, în iunie este înconjurata casa si eu sunt arestat.
Anchetat la Sibiu si Ploiesti, cu doua mandate de câte 15 ani munca

83
silnica, unul de la Chestura si altul de la Prefectura, învinuit de
dezarmare si lovire de santinela. Am fost bagat în procesul politiei
legionare si cu declaratiile strânse de la evreii care se aflau în
lagarul de la Tg. Jiu, am fost condamnat la 20 ani munca silnica. În
ziua când s-a declarat razboiul contra Uniunii Sovietice, eram în
închisoarea din Ploiesti, unde venisem doar de câteva zile de la
Brasov. Comandantul legionar Aurel Ionescu era seful peste
detinutii legionari din închisoare si mi-a lasat mie sefia. În
dimineata zilei de 22 iunie a venit preotul închisorii si a facut o
rugaciune de binecuvântare a razboiului, iar pentru seara am dat
ordin sa se tina sedinte pe camere, sa se faca o rugaciune si sa se
cânte "Cu noi este Dumnezeu". În fiecare camera sa se cânte un alt
cântec legionar, dar nu prea tare. Însa cum bucuria noastra, a
tuturor, ca a început razboiul contra comunistilor, a fost
nemarginita, n-am putut sa ne abtinem, sa cântam încet, si astfel a
cântat fiecare pe cât l-a lasat sufletul, si nu numai câte un cântec
pe fiecare celula, ci le-am luat pe toate la rând, toate cântecele
legionare, pâna la ora 12 noaptea, când a venit directorul închisorii
Georgescu si cu procurorul militar, însotiti de gardieni si soldati cu
pusti mitraliere, care au înconjurat închisoarea. Procurorul ne-a
rugat insistent sa nu mai cântam, iar a doua zi eu am fost chemat
la birou si apoi izolat în alta curte, cu Toma Ionescu, Seri Lenciuc,
Popovici si Sichim. Mi s-a facut proces si am fost judecat de Curtea
Martiala, având ca aparator din oficiu pe un capitan care mi-a cerut
condamnarea pentru ca sunt un element incorigibil. Sunt acuzat ca
as fi cântat cântece subversive, de rebeliune în închisoare si ca am
lovit un gardian. Mi se da si pentru asta 10 ani de munca silnica, iar
ceilalti doi care au fost cu mine, au fost condamnati la câte 8 ani,
respectiv 5 ani. Dupa aceste condamnari am fost dus la Aiud, la 12
august 1941 si am stat pâna în primavara anului 1942. Tocmai în
aceasta perioada erau framântari mari la Aiud. Noi am sosit un
grup de vreo 20 insi. Dupa câteva zile sunt facut ajutorul sefului de
etaj. În dimineata Învierii Domnului 1942, în curtea bisericii, se
apropie de mine un bun camarad si prieten al meu, Sandu
Stefanescu, si ma roaga sa-l iert, dar înainte de a se cumineca si a
lua Sf. Pasti, ar vrea sa ma întrebe, cum a murit camaradul Lucian
Caramlau, pe care l-a cunoscut si a stat cu el în închisoare la
Chisinau. I-am povestit pe scurt cum s-a întâmplat si îl rog sa-mi
spuna, de ce tocmai în aceasta dimineata a gasit de cuviinta sa ma
întrebe, la care ei mi-a raspuns ca a stat de vorba cu Ilie Niculescu
cu câteva zile mai înainte, si acesta i-ar fi spus ca de moartea
camaradului Caramlau eu sunt vinovat. El crede ceea ce i-am spus,
descrierea pe care i-am facut-o asupra împrejurarilor în care a
murit Lucian Caramlau, ma roaga însa sa nu ma duc la Ilie sa-i spun
ceva si sa-i dau cuvântul ca aceasta chestiune s-o las sa fie
rezolvata dupa biruinta legionara. I-am promis si nici n-am spus-o
nimanui, în afara de cam. Cârciumaru si acum, când scriu aceste
lucruri, mi-am amintit si de acel moment. Pe atunci în închisoare se
facea si repartizarea pentru a fi trimisi muncitorii la Deva, iar elevii

84
la Alba Iulia. Eu am nimerit într-o camera cu dl. Caramlau, tatal lui
Lucian, de a carui moarte eram acuzat. Aceste sarbatori au fost
cele mai grele zile din viata mea. Ajuns la Deva, împreuna cu un
grup de aproape 150 insi, am stat de vorba la plecare cu dl.
Rogojanu, cu cam. Ica Tanase si cu cam. Dragomir Streinu, care ma
roaga sa am grija de grupul banatenilor, iar ceilalti în câteva
cuvinte mi-au schitat atitudinea ce trebuie s-o avem acolo, si mi se
spune ca legatura cu organizatia o are camaradul Bilascu, prin
gardianul legionar Tanta. Din cauze de indisciplina un grup dintre
noi este izolat si bagat la celula neagra. Noi ceilalti ne-am
solidarizat cu cei pedepsiti si sunt si eu bagat la celula neagra de
colonelul Petrescu, apoi am fost trimis disciplinar la Galati. La Galati
am avut hrana proasta, si ni se dadea apa din râu, nefiltrata, si
toata ziua eram tinuti în celula cu geamurile vopsite si batute în
cuie. Aici m-am îmbolnavit de dizenterie si cu mare greutate, abia
dupa o luna de zile, mi s-a admis sa pot fi vazut de medicul
închisorii, un evreu, care s-a speriat când m-a vazut în starea în
care eram si a cerut telefonic aprobarea de la Bucuresti ca sa fiu
internat în spitalul închisorii, unde am stat pâna în 1944, când am
fost din nou trimis la Aiud. Aici, pentru ca nu am acceptat sa dau o
declaratie de desolidarizare de Miscare si de Comandantul ei, am
fost tinut la zarca pâna la 28-30 august, când închisoarea s-a
refugiat si ea la Alba Iulia. Apoi întorsi din nou la Aiud, am stat aici
pâna în 1945. Prin camaradul Nicolae Cojocaru am reusit sa repun
pe rol un proces vechi de 5 ani munca silnica, care s-a judecat în
lipsa, si atunci am fost transferat la Ploiesti. Toate aceste manevre
le-am facut ca sa ajung în alta închisoare, deoarece de la Aiud nu
puteam sa evadez. Ajuns la Ploiesti, am câstigat repede încrederea
directorului închisorii si a primului gardian, si în ziua de 27 aprilie,
fiind dus la spital însotit de un gardian, l-am lasat sa astepte în sala
de asteptare si eu am intrat în sala de consultatii, de unde pe o alta
usa am iesit în coridoarele spitalului si am fugit acasa la Badea
Popescu. Aici l-am gasit pe camaradul Vasile Popescu, care mi-a
dat hainele lui militare si un ordin de serviciu, si în aceeasi seara
am parasit Ploiestiul. Dupa câteva zile, prin sora mea, am reusit sa
intru în legatura cu camarazii Golea, Mija si Misu. Am stat eu ei în
padure cam o saptamâna si pe urma am plecat la Medias, unde l-
am gasit pe Serban Secu, Aurel Popa si Marusca Iosu. Fiindca eram
foarte slab, cum iesisem din închisoare, m-au trimis din nou la
padure la Fetea, unde am stat o luna de zile. Complet refacut, m-
am prezentat comandantului Nistor Chioreanu si am lucrat în
continuare cam o luna de zile la Medias, facând curierat cu
Timisoara si Arad. În luna august am fost trimis la Cluj pentru
reorganizare, unde aveam o singura adresa, a camaradei Silvia
Dârlea. Prin ajutorul ei am reusit sa intru în legatura cu camaradul
Stirbu Ioan si Mitrea Dumitru, amândoi învatatori. Cu ei am început
reorganizarea Clujului. Dupa o luna a venit la Cluj si seful Ardealului
de Nord, Tocoianu Gheorghe, care a facut greseala de a da celor
din Muntii Apuseni adresa casei de siguranta din Cluj. Pavel

85
Grimalschi a trimis apoi un curier cu totul nepregatit. A fost arestat
si la perchezitie i s-a gasit adresa unde trebuia sa duca scrisoarea
de la Grimalschi pentru Tocoianu. Eu trebuia sa trec pe la acea
casa odata pe saptamâna. În 19 septembrie am trecut pe acolo si
casa a fost ocupata de politie, iar eu am fost arestat si dus la
Chestura. Aici am fost cercetat de inspectorul Patriciu, dr. Lasla,
Buciu, Hulubei si Dumitrescu. Mi-au stabilit adevarata identitate
prin Tocoianu, care le-a dat întreaga organizatie a Clujului. M-au
tinut la Cluj pâna în luna februarie. De aici am fost trimis ia Brasov
pentru rejudecarea procesului. În procesul de la Cluj au fost achitati
dl. Patrascu, Tocoianu, Secu si ceilalti, iar eu am fost condamnat la
2 ani munca silnica pentru activitate subversiva si evadare. La
Brasov, în închisoarea militara cu Ciupala, Cezar Partenie,
Gheorghe Albu si Patrascanu am ramas pâna în decembrie 1947. În
februarie, garantat de Rogojanu, am fost scos la colonia de munca.
De aici, în iulie am fugit, împreuna cu Virgil Gheorghiu, la Medias, la
dl. Florea, si de acolo am fost trimis în judetul Mures, în comuna
Rastolita, unde sub numele de Nicolae Cândea am fost angajat la o
fabrica de tanin, "Etamal". Aici am fost sef de fabricatie pâna în
ziua de 4 iunie, când a venit politia sa aresteze pe un ofiter,
Grigorescu Ninel. Erau veniti doi politisti si un jandarm. I-am
dezarmat eu pe ei si i-am dus la padure unde i-am lasat si eu am
plecat la Târnaveni, unde l-am gasit pe camaradul Cârciumaru. De
aici am plecat mai departe la Brasov. La Rastolita am avut legatura
cu organizatia de Mures, cu seful judetului, Beiu, iar direct am avut
legatura si cu dl. Chioreanu prin dl. Florea din Medias si prin Secu
Serban. Aici am lucrat cu dr. Cengher, ing. Mihu, Virgil Gheorghiu,
Sandu Moldovan, Samarghitan, Pop si altii. La Brasov am lucrat la
reorganizarea cadrelor în judetele Fagaras si Sibiu, cu Cârciumaru
si Secu Serban, eu fiind curierul, pâna în ziua de 22 septembrie,
când am predat toate legaturile si am plecat la Bucuresti eu
camaradul Cârciumaru. La Bucuresti l-am întâlnit pe Grigore Pop,
care venise eu acelasi tren de la Brasov. Am fost dati în primire
camaradului Popescu Ioan, iar seara împreuna cu Bozog Aurel,
Braila si Pop am plecat spre Timisoara, însotiti de avocatul Ionescu.
De la Timisoara am plecat la Oravita, iar de aici, cu o caruta, ne-am
dus spre frontiera iugoslava. În noaptea de 25 septembrie am
trecut frontiera si am ajuns la Biserica Alba, de unde seara am
plecat mai departe, spre Belgrad. În tren am fost însa arestati si
dusi la Alibunar, iar de aici în lagar la Covacita, unde am dat peste
înca alti vreo 200-300 de români. Aici i-am gasit pe Golea Ion si
Traian, pe camaradul Verca Filon, pe inginerul Tuliu Basiu, si altii.
De aici, dupa zece zile, am fost trimisi la lucru la mina din Trepcea,
de unde apoi la Pristina. De aici pe mine m-au trimis la centrala
minei din Zvecean, unde am lucrat pâna în mai 1949. Între timp mi-
am procurat si niste harti si am fugit, ajungând cu trenul la Belgrad.
În Belgrad am cunoscut niste studenti români din Banatul ramas la
sârbi, pe Onciu Tiberiu, Moise Trifon, Petre Dimcea si înca unul, al
carui nume îmi scapa. Apoi a venit Vasile Cretu si au mai adus pe

86
un student medicinist, Nicolae Radoi. Amândoi au plecat cu mine
spre Austria. Frontiera am trecut-o pe la Jeresko, si ne-am dus în
continuare la Salzburg, unde era sediul unui Comitet al românilor
din Austria. La Salzburg l-am gasit pe camaradul Borobaru, si apoi
am ajuns la Oberndorf, la Radulescu, unde am stat din 15 iulie pâna
la 1 ianuarie 1950, când am plecat cu societatea la care îmi
gasisem de lucru, la Kufstein, în Tirol. Aici am lucrat la o turnatorie
de matrite, la o matriterie, pâna în 13 septembrie 1951, când am
plecat în Germania.

Schingiuirile grupului legionar de la Cluj

O depozitie a lui Ion Samoila
Este vorba de schingiuirile grupului legionar de la Cluj de catre
inspectorul de politie Patriciu, alias Petrovici, de catre evreul Ertzel,
sef al Sigurantei, de ungurul Laszlo, comisarul român venit din Iasi,
Hulubei, si de ajutorul de comisar, Buciu.
În luna septembrie 1945, dupa întoarcerea unei parti din românii
refugiati din Ardealul de Nord la vetrele lor, cât si a o parte din
studentime, au început luptele între români si sovinii unguri din
Cluj. Miscarea legionara s-a reorganizat aici pe vechile cadre si cu
multe elemente noi. Din Cluj se face legatura cu echipele de
rezistenta venite parasutate din Germania, care se gaseau prin
Muntii Apuseni si prin Nordul Ardealului. Legaturile s-au stabilit în
casa profesorului Bujor, care închiriase o camera legionarei Silvia
Dârlea. În septembrie, comandantul legionar Pavel Grimalschi a
trimis un curier dupa informatii, bani si alimente, la Cluj. Curierul a
cazut în mâinile Sigurantei si a fost torturat, încât a marturisit casa
unde trebuia sa se întâlneasca cu seful Ardealului de Nord. Este
înconjurata casa profesorului Bujor cu armata ruseasca si politie, cu
pusti mitraliere. Toti cei din casa au fost arestati si casa a fost
ocupata de politie timp de o luna de zile. Toti cei care veneau în
casa erau arestati si dusi la Siguranta, unde erau batuti si
schingiuiti si retinuti ca sa nu poata anunta pe cei care mai
trebuiau sa vina. Asa au fost arestati si trei studenti prieteni ai
fetelor Bujor si alti prieteni ai familiei. Prin acest sistem au reusit sa
prinda 14 legionari, care au fost batuti la talpi de catre însusi
inspectorul Patriciu care, când dadea si cu pumnii, nu lovea decât
în ochi. Asa a fost batut Bucur Secu, Popa Dumitru si altii. Arestati
si dusi la Siguranta sau la Inspectorat, unde nu li se dadea nimic de
mâncare. Comandanta legionara Silvia Dârlea a fost tinuta într-o
celula fara sa i se fi dat ceva de mâncare 7 zile. Dupa aceste 7 zile i
s-a dat o ciorba si apoi iar nu i s-a mai dat nimic 4 zile. Ca sa-si
râda de ea, dupa acest tratament, inspectorul a întrebat-o daca a
nu cumva a declarat greva foamei? În celule fara paturi si fara
paturi, pe cimentul gol, a fost tinut în continuare grupul legionarilor
din Cluj doar cu o ciorba pe zi si fara pâine, sase saptamâni, batuti
zilnic, torturati, înjurati si astfel terorizati de politia din Cluj.
Noaptea între orele 1,30 - 2,00 venea masina NKVD si-l ducea pe
câte unul la cercetari la Rusi. Aceasta masina devenise o groaza

87
pentru toti. La Rusi era bagat în celula si tinut câteva zile fara sa fi
întrebat de ceva. Pentru unii aceasta perioada putea dura pâna la
doua saptamâni, în care timp nu puteau sa ia nici un fel de contact
cu nimeni. Mâncare primeau numai daca îti tradai camarazii, altfel
aveau doar ciorba cu doua-trei foi de varza si o bucatica de pâine
pe zi. Când începeau cercetarile, erau tinuti nopti întregi în fata
unor reflectoare puternice, în picioare, si chestionati. Daca nu erau
multumiti, începeau cu amenintarile de împuscare sau deportare în
Siberia, cu batutul la testicule cu un ciocan de lemn si alte torturi.
Preotul Mirasoiu (Murasanu?) Florea fiind arestat la ei de câteva
luni, fara sa se stie nimic de el, în ziua întâi de Pasti a fost scos si
pus sa spele masinile bolsevicilor în curtea politiei, ca sa vada
credinciosii crestini ce face preotul în Ziua Învierii. De la Rusi, dupa
ce ti se puneau în fata zeci de fotografii ca sa le recunosti, erai
fotografiat si predat Românilor la Curtea Martiala, pentru a te
trimite la câte 20 ani munca silnica în temnita.

Marturia Mariei Muscalu-Baicu fosta sotie a lui Ion Mircea

Samoila
Supravegheati
1953 vara. De multe ori ma nelinistea postul fix de observatie
militar aparut, de la un timp, pe vârful Dealului Melcilor, unde în
vremea razboiului fusese o instalatie de aparare antiaeriana. De
acolo de sus se putea vedea cu binoclu orice miscare în curtea
unde locuiam cu mama si sora, si în ultima vreme si Ion Mircea
Samoila, sotul meu, înca din 1946. În plus, acum mai aveam si pe
micuta noastra doar de cinci luni. Mircea, implicat adânc în
operatiunea parasutistilor, îsi epuizase orice posibilitate de a se
adaposti în Brasov ori altundeva. Eu îl ajutam cu toate puterile
mele în problemele ce le avea de rezolvat, fie ca erau în legatura
cu misiunea lui, fie ca erau în legatura cu siguranta sa personala.
Majoritatea celor din grup, care erau raspânditi prin Bucuresti sau
în alta parte, fusesera deja arestati. Stiam ca suntem si noi
urmariti. Mai mult, ne dadeam seama ca suntem încercuiti. Aici i-a
fost ultimul refugiu si nu mai era scapare. El a fost parasutat odata
cu Ion Golea, dupa ce mai întâi fusesera instruiti în Franta. Eu m-
am atasat actiunii lor, fiind convinsa ca lupta împotriva
comunismului e necesara. Simteam ca neamul românesc îi cazuse
prada. Închisorile erau pline. Multi au fost împuscati, cum a fost
cazul studentilor Isac si Sava. Nici azi nu stim unde le sunt
mormintele, martiri ai neamului stiuti doar de Dumnezeu. Arestarea
În ziua de 23 august 1953 am fost arestati. Strada a fost împânzita
de securisti. Imediat am si fost transportati la Bucuresti, la
Ministerul de Interne. M-au luat de acasa, fara sa-mi pot macar
îmbratisa fetita si pe mama, ramasi fara nici un sprijin si cu sora
bolnava. Fratele meu Gicu a fost si el arestat si dus la Interne, fara
sa fi avut vreo legatura cu cauza care ma implica pe mine. Singurul
sprijin al familiei a fost el. Chiar si sora, care era bolnava, a fost
arestata si retinuta doua saptamâni la Securitatea din Brasov. Dupa

88
sapte luni, în urma unei tuberculoze galopante, s-a stins din viata.
Mama, ramasa singura, n-a putut sa hraneasca suficient fetita, iar
Securitatea a interzis vecinilor sa-i vina într-ajutor. Un timp nici nu
a avut voie sa iasa din casa, având-o în grija si pe sora care era
bolnava. Pentru iarna au ramas fara lemne de încalzit, încât
degerau în casa. Toate astea au dus la îmbolnavirea fetitei de
tuberculoza. Internata mai târziu în spital si apoi într-un sanatoriu,
a reusit sa-si revina. Când ma gaseam în închisoarea din Arad, m-
au vizitat doi securisti din Brasov si mi-au cerut sa ma învoiesc ca
Securitatea sa-mi ia fetita si s-o creasca, spunându-mi ca mama nu
mai are nici o posibilitate s-o întretina si sa-i dea o crestere. Mama
însa a refuzat sa accepte propunerea Securitatii, dar între timp a
facut o paralizie. Dupa cinci ani s-a întors fratele acasa si s-a îngrijit
el de fetita pâna la eliberarea mea în 1964, când am putut sa ma
ocup de ea. Pe tatal ei nu a reusit sa-l mai vada, el ramânând
undeva într-o groapa comuna de la închisoarea Jilava. La Interne În
celula mea de la subteran, pe patul de ciment, în orele dintre
anchete, auzeam plânsul fetitei si vocea mamei în camera
alaturata si eram convinsa ca-i aidoma, ceea ce ma chinuia pâna la
a înnebuni cu totul. Abia mai târziu mi-am dat seama ca a fost doar
în framântarile, în chinurile si-n obsesia mea. Într-o noapte de
ancheta, am fost scoasa si dusa într-o camera unde, dupa ce mi s-
au scos ochelarii negri, m-am gasit în fata a patru câini uriasi.
Înspaimântata, n-am mai vazut pe urma altceva decât boturile lor
lungi si gurile lor cascate. Desi stiam de mai înainte de figura asta a
anchetatorilor, spaima a pus totusi stapânire totala pe mine. Cu
alta ocazie, un anchetator m-a amenintat ca daca nu spun totul
despre fratele meu Gicu, îl vor împusca. Nu am avut ce sa le spun.
Atunci m-au scos pe coridor si acolo am auzit un zgomot puternic
ca de împuscatura într-una din camere. Mi-au spus ca este un
avertisment. Disperata am strigat: nu cred, nu cred ca se poate
întâmpla asa ceva! Nu am mai fost întrebata despre el niciodata. La
proces l-am vazut. Era bolnav. Fusese chinuit mult si batjocorit.
Atunci m-am adresat instantei cerând eliberarea lui, pentru ca nu
avea nici o vina. A fost totusi condamnat la cinci ani munca silnica,
pe care i-a executat în întregime. M-a framântat mult faptul ca el
era închis nevinovat. Infirm din nastere, întreaga lui suferinta
ulterioara s-a datorat faptului ca era fratele meu. Pastila Ancheta s-
a desfasurat într-un ritm rapid si cu o nervozitate crescânda din
partea anchetatorilor. Am rezistat în fata presiunilor lor. Eram
singura în celula si nu mâncam nimic. S-au adunat multe gamele
de mâncare neconsumata. Atunci m-au amenintat cu hranirea
artificiala si de teama am început sa manânc câte putin. Eram
totusi bolnava si slabita si nimic nu ma mai preocupa decât soarta
fetitei de acasa. Într-o zi am fost chemata la vizeta si un oarecare
domn îmbracat în civil mi-a dat o pastila, spunându-mi ca "îmi va
face bine". Am uitat ce mi-a spus odata doctorul Soiu, în 1948,
când ma gaseam în închisoarea din Brasov, ca în timpul anchetei sa
nu accepti niciodata nici o pastila, daca ti se ofera. Civilul mi-a adus

89
si un pahar de apa, si m-a obligat s-o înghit în prezenta lui. În
situatia mea, nu mi-am dat seama ca la mijloc ar fi putut sa fie o
rea intentie. Mai apoi mi-a venit rau, un rau de moarte. M-am dus
spre usa sa bat, dar am cazut si apoi n-am mai stiut de mine. Când
m-am trezit, dupa nu stiu cât timp, lânga mine, în celula, mai erau
câtiva civili, dintre care unul avea în mâna o siringa. M-au întrebat
ce mi s-a întâmplat, întrucât ei au fost anuntati ca eu am cazut jos.
De altfel si când vorbeam cu ei, tot jos eram. Mi-au spus ca mi s-a
facut o injectie si ca voi avea voie sa stau pe pat, care, dealtfel, era
numai pentru noapte. Eu nu-l puteam însa folosi nici noaptea,
deoarece noptile eram mai mult în ancheta. În aceste zile am avut
senzatia ca ma gasesc într-un mormânt. Confruntarea M-au scos
din celula. S-a reluat ancheta, îmi ziceam eu. Am fost dusa într-un
birou spatios, cu geamuri mari, prin care patrundea o lumina
naturala, de care n-am mai avut parte de când am intrat la subsolul
Ministerului de Interne. Un ofiter mai mare în grad statea într-un
fotoliu la birou. Mi-a spus sa iau loc la masuta, pe scaunul din
dreapta usii pe care am intrat. Un timp destul de îndelungat nimeni
nu mi-a spus nimic si nu am fost întrebata de nimic. Aceasta
asteptare ma tulbura. La un moment dat a aparut pe usa din fata
mea Mircea, sotul meu si tatal fetitei mele. A fost si el invitat sa ia
loc la masa opusa. Am înteles ca va avea loc o confruntare.
Ofiterul, colonelul Dulbergher, cunoscut si ca Dulgheru, dupa cum
am aflat mai târziu, ni s-a adresat la amândoi: "Daca aveti sa va
spuneti ceva..." Am tacut si unul, si altul, si timpul trecea... iar noi
nu ne spuneam nimic. Interventia lui, de a ne spune ce-ar fi crezut
ei ca aveam sa ne spunem, era de prisos. Cineva a zis: Nenorocirea
nu se teoretizeaza. Ea se traieste. Procesul S-a terminat ancheta ca
un taifun care lase urme grele. Eram bolnava fizic, dar aveam
nadejdea ca ma voi însanatosi. În acelasi timp simteam ca în
adâncul sufletului va ramâne o rana ce nu se mai poate vindeca:
copila de-acasa. Staruiam totusi în convingerea avuta de la început,
ca m-am atasat unei lupte sfinte, aceea de a-mi apara tara de
comunism; dar durerile de oriunde vin, ramân dureri. Sotul meu era
expus condamnarii la moarte. Poate ca era singura certitudine ce-o
înfatisam, nimic altceva decât executia. Îmi trecea acum prin cap
tot ce-au facut anchetatorii cu mine, ca într-un film îi vedeam pe
toti cei doisprezece la numar, dar al caror nume nu l-am stiut
niciodata. Îi vad însa cu gesturile lor de bestii, brutalitatile lor prin
care ma terorizau în nopti si nopti de anchete în sir: unii în
uniforma, altii civili, români, rusi, unguri, evrei, ca Dulgheru, si pâna
la urma si-un grec. Îi las pe ceilalti în plata Domnului. Totusi la
anchetatorul grec am simtit mai multa omenie. Eram doar o umbra
când am ajuns sa ma cerceteze. Mi-a spus ca are si el copii si ca nu
are de gând sa forteze declaratiile mele. A venit si ziua procesului.
A decurs fulger. Am avut impresia ca anii de condamnare ne-au
fost prescrisi de dinainte, ca-ntr-un joc macabru… La pronuntarea
sentintei, am aflat ca sunt condamnata la douazeci de ani munca
silnica, si ca mai erau altii care aveau condamnari si mai grave.

90
Câtiva din cei cca. 300 de insi care formau lotul parasutistilor au
primit chiar pedeapsa capitala. Printre ei erau: Mircea, sotul meu,
Erich Tartler, Ion Golea si Mircea Popovici. Dupa proces, în timp ce
ne executam pedepsele în penitenciare, din cauza conditiilor
proaste de viata în care traiam, au mai fost si altii care si-au
pierdut viata. Dureros mai este si faptul ca sunt unele familii care
au suferit mai multe pierderi, ca familia lui Popovici, de exemplu,
unde au murit patru insi. Altele, care n-au avut atâtia morti, au
avut mai multi condamnati, încât nenorocirea le-a lovit prea
dureros. Închisoarea Jilava Dupa proces am fost încarcata cu un lot
într-o duba si nu stiam încotro vom fi dusi. Putin dupa aceea duba
s-a oprit si Fortul 13 Jilava si-a deschis portile si apoi usile celulelor.
La capatul fortului, sub dâmb, se afla sectia femei. Rând pe rând
am fost repartizate în celulele închisorii. Am nimerit într-o celula
mai mare, cu detinute de tot felul, tinere si mai în vârsta. Una din
fetele mai tinere m-a întâmpinat cu o apreciere putin magulitoare,
ca anume cele din lotul parasutistilor n-am mai fi chiar zdravene.
Spusele ei m-au tulburat. M-am uitat însa la noi toate si aratam cu
adevarat îngrozitor. La câteva zile dupa sosirea mea, a intrat în
celula o femeie batrâna. Parca era coborâta dintr-o icoana. Ne-a
spus ca era mama fratilor Popovici, condamnati în procesul
parasutistilor. M-am apropiat de dânsa, am luat-o lânga mine pe
prici. Îi curgeau lacrimile pe obraji si întreba mereu daca o sa-i
omoare. Dupa un timp mama Popovici a fost scoasa din celula, iar
mai târziu am aflat ca a fost chiar eliberata. Avea deja 84 de ani.
Unul din baietii ei, Mircea, cel parasutat, fusese împuscat, iar la
scurta vreme dupa eliberare a murit si ea. O fi stiut ceva despre
soarta feciorului ei? A venit apoi iarna cu înzapezirile din 1953-54,
când întreaga Jilava a fost acoperita de zapada. Greu au putut
patrunde pâna la noi serviciile administrative. Când în sfârsit s-a
desfundat drumul, a venit ofiterul politic sa ne spuna ca suntem
înzapeziti, dar ca s-a reusit sa se taie o carare si ni se va da apa si
hrana rece. Mai greu va fi cu scoaterea tinetelor. Nu mai tin minte
cât a durat înzapezirea. În aceste zile, când nici geamurile nu se
puteau deschide si noi sufeream de lipsa de aer, am avut vreme sa
însumam toti anii de puscarie la care am fost condamnate cele din
celula: totalul trecea de cinci sute. Cei care au fost condamnati la
moarte, au fost executati la 30 octombrie, acolo la închisoarea
Jilava, pe Valea Piersicilor, si asa s-a mai umplut o groapa comuna.
"Fie ca din jertfele noastre sa rasara un soare cu mai multa
lumina." (Eneida - IV - 628.)

Vasile Mihai Vlad

- Date biografice -
Sursa: Aurel Vlad, frate, nascut în 1933, detinut în perioada 6 mai 1949- 4 mai 1955. Ajuns
în SUA în 1981
Prezint câteva date biografice sumare despre Vasile, pe care le-
am început dar întrerupt de nenumarate ori. Îndata ce îmi amintesc
de el, ochii mi se scalda în lacrimi necontrolat, datorita structurii,
afinitatii si atasamentului reciproc. În plus, m-a chinuit sentimentul

91
vinovatiei fata de Vasile, mai ales în perioada detentiei. Mi-a lasat
în grija si pastrare cartile legionare, care au ajuns la Securitate
dupa arestarea mea, în mai 1949. La primele anchete am declarat
ca proprietarul cartilor era un alt frate, mort pe front. Aceasta
declaratie a dus la eliberarea lui Vasile de la Securitatea Cluj, unde
zacea arestat din 15 mai 1948 si care nu i-a mai gasit motiv de
condamnare. Ajuns liber, "s-a dat la fund" imediat. Drumul în viata
ales de Vasile este explicabil prin evolutia familiei lui, parinti si
frati, si pentru asta dau câteva cuvinte despre Familia Vlad Mihai
Petreanu. Am fost sapte copii, din care sase baieti si o fata. La
maturitate am ajuns doar 5 baieti, iar razboiul si ciuma comunista
ne-au redus la doi în prezent. Desi Vasile a fost cel mal îndragit,
tributul platit de fratii mai vârstnici, care si-au sacrificat cariera sau
chiar viata, dupa caz, le confera locul de înaintasi. Vasile nu a fost
decât unul din frati, care si-a facut datoria, când i-a venit si lui
timpul, în ordinea maturizarii. Succint deci câteva vorbe despre
fiecare, în ordinea nasterii, care coincide si cu a mortii, exceptându-
l pe Gicu, care continua sa bea din paharul "fericirii" comuniste
pâna azi, 23 august 1983, când scriu la New York. În copilarie mi-
am respectat parintii, dar nu eram atasat de ei. Erau reci si duri cu
noi,cei mici. Pentru a urmari evolutia si întelege caracterul copiilor,
caracter ce le-a pecetluit destinul, se cuvine sa scriu despre parinti
mai mult. Ei au dat tarii cinci ostasi, iar noi toti laolalta cel mult
unul. Mihai Vlad, 1894-1944 deci tata, s-a nascut în Maramures,
sub jugul austro-ungar, jug ce i-a grabit moartea. La scoala a fost
întâiul la carte, îsi iubea neamul, asa ca învatatorul îl lua într-un
colt, îsi desfacea haina si aratându-i tricolorul cusut pe captuseala
rostea doar doua vorbe: "Vlade, priveste-l". Aceasta lectie
neprevazuta în programul stapânirii, nu a uitat-o niciodata si ne-a
transmis-o noua, urmasilor. Dupa primele patru clase primare,
bunica l-a retras de la scoala din motive economice si egoiste, ceea
ce a constituit durerea vietii lui. De aceea, cât a trait tata s-a zbatut
exclusiv pentru scolarizarea noastra în capitala tarii, unde a dus si
copii ai consatenilor. Îl interesau framântarile sociale si politice;
Avram Iancu si Horia erau eroii lui. Nu s-a înscris în vreun partid,
socotindu-se un adept al puterii poporului, un democrat. În anul
1939 mi-a fost arestat un frate, iar tata s-a îmbolnavit de durere.
Într-o buna zi, si-a luat traista pe umar si a plecat sa-si caute
feciorul, îmboldit fiind si de un unchi. A batut la usile mai marilor,
inclusiv la usa supremului "bordel" al tarii, ale carui crime
ramâneau nepedepsite, si unde avea acces la Maresalul Palatului.
Si-a salvat fiul prin Vaida Voievod de la Interne, unde baiatul s-a
bucurat zilnic de trei batai la talpi timp de sase saptamâni. Într-o zi,
cel mai mare dintre noi, Ionel, venind de la scoala s-a oprit din
drum sa doboare nuci cu pietre dintr-un nuc situat pe strada
principala a satului; tata l-a vazut si l-a batut îngrozitor. El nu
accepta nici furtul si nici escrocheria, lucru ce mai târziu i-a fost
fatal. Ionel s-a trezit în clasa a IV-a de liceu ca învatatura nu are
sens, mai ales ca si zodia îi prezicea ca nu are noroc la haine negre,

92
adica sa ajunga om cu carte. A venit de la Bucuresti în sat si tata l-
a batut atât de crunt încât vecinii l-au salvat cu mare greutate.
Ulterior Ionel a fost eminent la studii. Eram de fata când tata l-a
întrebat, în ziua de Pasti din 1942, la o masa festiva: - "Ei, Ionele,
cine a avut dreptate?" - "Dumneata, tata!" a raspuns Ionel. Dar si
zodia s-a adeverit. Sau poate prezicerea tatii? Tata îl sfatuise sa
studieze Medicina si nu Dreptul, fata de care avea o aversiune
datorita avocatilor hrapareti, care luau laptele de la gura copiilor
saraci, cum zicea el. L-a prevenit ca studiind Dreptul, va muri pe
linia întâia în caz de razboi, dar ca student la Medicina îsi va face
datoria în spatele frontului. Al doilea copil, Gicu, a urmat sfatul
tatei. El a lucrat în spital si traieste, pe când Ionel a murit pe linia I.
Desi taran cu patru clase, previziunile tatei au fost exacte. Când a
citit stirea cu cedarea Basarabiei, a izbit lampa cu petrol si-a spart-
o. A zis: "Acum urmam noi. Se cedeaza Ardealul." Când nemtii
defilau tantos prin toata Europa, tata sustinea ca vor pierde
razboiul din cauza interventiei imbatabilului capital american.
Înainte de 1940, afaceristi necinstiti din comuna au vândut
padurile, proprietate obsteasca, si au cumparat terenuri pe care si
le-au însusit. Tata i-a dat în judecata si i s-au oferit 100.000 lei mita
ca sa închida ochii . Si-a consultat fiii mai mari, pe Ionel si Gicu si i-
a pus sa aleaga între glasul constiintei si un automobil ca partas la
furt. Ei au optat pentru cinste si saracie. Consecintele: 1. Afaceristii
ne-au incendiat o casa din afara satului. 2. Ne-au spart geamurile în
miez de noapte, când tata era plecat la Bucuresti. 3. Au informat
autoritatile, dupa cedarea Ardealului, ca tata ar fi antimaghiar,
ceea ce echivala cu condamnarea la moarte prin schingiuire. Drept
urmare am fost nevoiti sa ne refugiem cu totii dincolo de Carpati. 4.
Tata a murit în mai 1944 cu gândul la sat si cu durere ca vârsta nu-i
permite sa lupte pentru Ardeal. A fost un om dur si colturos, ca
saracia în care se zbateau maramuresenii si motii. Daca-i cântai: "A
plecat motul la teara, Cu donita si cu
ciubara, ........................................" câstigul îti era asigurat, mai
ales când era cu tuica pe masa, si asta se întâmpla destul de des,
zicând ca-i de inima albastra. El era invalid de razboi, dar a refuzat
sa primeasca pensie din constiinta si mândrie personala, sustinând
ca-i apt de munca si nu accepta milostenie. Drept mostenire ne-a
lasat rezistenta fizica cu care sa ne aparam tara. Dorinta lui era sa
lupte pentru Ardeal, dar fiindca moartea l-a împiedicat, aceasta
sarcina i-a revenit primul nascut, Ionel. Maria Vlad, 1898- 1964
adica mama. Nu a învatat carte. La scoala o batea un coleg, iar
bunicul, om orgolios, nu a suportat ofensa. Nu a mai lasat-o sa-si
continue învatatura. A fost crescuta si pregatita sa fie sotie
credincioasa si mama evlavioasa. Educatia de acasa, cele zece
porunci crestine si predica ascultata în fiecare duminica la biserica,
i-au înnobilat sufletul mai mult decât toate universitatile. S-a
sacrificat pentru familie si rasplata nu s-a lasat asteptata. Izvorul
lacrimilor nu i-a secat niciodata. Începând cu 1939 perchezitii,
arestari, morti. Desi vaduva si cu un copil mort pe front, dupa

93
arestarea noastra au trecut-o pe lista chiaburilor în mod cu totul
abuziv, ca sa plateasca cote în natura: lapte, brânza, carne, lâna,
desi mai ramasese doar cu o vaca si o pisica. În viata a mentinut-o
credinta. A murit asa cum a trait: singura. A dat toata viata ei si nu
a primit nimic, de la nimeni. Nici un ajutor. Niciodata. Ion (Ionel)
Vlad, 1920-1944. A studiat Dreptul si Academia Comerciala. S-a
retras din Maramuresul cedat în 1940 cu ultimul reprezentant al
administratiei române, seful de post, si a revenit în 1944 primul. A
participat la toate luptele de recucerire pe linia I, fiind vânator de
munte într-o unitate de elita acoperita de glorie pe ambele fronturi.
Proaspat sublocotenent în rezerva, a cazut, dupa trecerea Tisei, în
fruntea plutonului, îmbarbatându-si camaradul ranit, ardelean si el.
Un fost coleg de liceu de-al lui Ionel, întâlnit în SUA, mi-a spus ca l-
ar fi putut muta în spatele frontului, cu ajutorul unor relatii, dar
Ionel facea politica. Da, este adevarat, el îsi avea politica lui,
mostenita prin sângele familiei. Era politica Datoriei, care statea
mult mai presus de viata pe care si-a dat-o la timpul si la locul
potrivit. Sacrificiul sau a fost înteles de noi, fratii mai mici. A fost
înaintat în grad post-mortem si decorat cu "Mihai Viteazul" fara sa
fi beneficiat cineva în vreun fel oarecare de avantaje ulterioare, în
afara de închisorile comuniste. Fiecare cu norocul sau! Gheorghe
(Gicu) Vlad, nascut în 1921 În 1940 era student la Medicina, iar
cedarea l-a gasit la Bucuresti, chemat de un coleg în pripa, printr-o
telegrama cifrata. Si-a întrerupt definitiv studiile datorita
vremurilor, iar în toamna anului 1944 s-a întâlnit cu Ionel la Cluj,
amândoi în uniforma kaki. Dupa nici sase ani, m-am întâlnit si eu cu
Gicu la Cluj, dar de asta data în uniforme vargate, de tradatori. În
1950 eram detinut la Cluj, si doctorul penitenciarului m-a scos din
celula fiind suspect de TBC. Pe coridor am dat cu ochii de doctorul
detinut, ajutorul celui civil, adica Gicu. Când am ramas singuri pe
culoar, a dus un deget la gura. Am înteles. "Nu ne cunoastem". A
fost eliberat de la Aiud, executând ceva si peste termen. Ulterior i-
au mai gasit un nod în papura. Arestarile în familia noasta au
început cu el, în februarie 1948. A pastrat si pentru mine ziarele cu
procesul grupului de eroi Ica Tanase, din care am decupat micul
anunt din 30 octombrie 1953 cu "executarea" parasutistilor.
Locuieste la Cluj, dar lucreaza în afara orasului, pe un santier de
constructii, ca mic functionar, în prag de pensionare. Din sapte ce-
am fost, mai traim doar noi doi. Vasile Vlad, 1925 -31 oct. 1953 În
1941, directorul liceului "Mihai Viteazul" din Bucuresti i-a cerut tatei
sa-l transfere pe Vasile, ca sa nu fie exmatriculat din toate scolile
din tara. Asa se explica faptul ca el a terminat la Colegiul National
Carol I din Craiova, în 1944. Dupa bacalaureat s-a înscris imediat la
Facultatea de Drept si Filozofie din Bucuresti, dar a trecut la
Medicina si s-a transferat la Cluj. Vasile a considerat ca numarul de
avocati din tara era deja supraponderal, fata de nevoile reale, mai
ales în conditiile viitorului stat socialist care prindea deja un contur
amenintator. Spre deosebire de Ionel si Gicu, studenti si cu
problemele lor, Vasile facea tot posibilul sa ajunga acasa în

94
vacantele scolare. Asa se explica slabiciunea mea pentru el; l-am
cunoscut mai bine. El nu-si trada niciodata principiile, indiferent
daca pierdea sau nu. A trait neclintit în convingerile sale. În
perioada 1941-45 camasa verde a lui Vasile a fost salvata de mama
cu mari peripetii. Jandarmii rascoleau casa, iar mama a scos-o din
soba, simulând ca-i cenusa; a pus-o în oala, a iesit cu ea pe sub
nasul santinelei si a aruncat-o afara în iarba. În 1947, presimtind ce
urmeaza, mama a vopsit camasa, spre marea durere a lui Vasile.
La alegerile din noiembrie 1946, Vasile a fost foarte activ în lupta
electorala, bucurându-se de multa simpatie din partea consatenilor.
La votare a depus atâta suflet în mobilizarea taranilor, încât ofiterul
însarcinat cu asigurarea ordinii, temându-se de o ciocnire cu
populatia si pentru a calma situatia, l-a chemat pe Vasile la o
discutie în primarie. Apropierea ofiterului de Vasile a fost
interpretata ca o încercare de arestare. Cineva a ridicat un felinar si
l-a îndreptat spre capul ofiterului. O mâna din spate l-a oprit însa la
timp. Cel care a ridicat felinarul a fost un unchi, Vasile Ticala,
arestat cu mine în 1949 si accidentat mortal la Canal. La Peninsula
am întâlnit si pe fostul sef al garzii de la alegeri, condamnat si el.
Presimtindu-si arestarea, Vasile mi-a încredintat cartile lui spre
pastrare. Credea ca eu nu voi fi niciodata închis. Aici s-a înselat. În
februarie 1948 Gicu este arestat, apoi urmeaza Vasile, cu Centrul
Studentesc Cluj. Din beciurile Securitatii a reusit sa expedieze
acasa o scrisoare, care exprima gândurile unui om ajuns în fata
mortii. Considera ca a gresit în viata fata de mama; spunea ca s-a
pocait în bezna celulei, ca îi cere iertare. Adresându-se lui Mihai,
scria: "Draga frate, poate gresesc ca-ti marturisesc aceste gânduri
intime, dar daca voi fi supus unui regim de exterminare, nu voi
urma decât o singura linie, linia legionara." Îl mai ruga pe Mihai, ca
ultima încercare, sa mearga la prof. Parhon într-o audienta, în
speranta unei interventii favorabile. Raspunsul profesorului a fost
ca nu are influenta la Securitate. Mentionez ca Parhon i-a propus lui
Vasile postul de secretar particular înca din 1947, dar acsta l-a
refuzat delicat, din motive politice. Totusi, la 1 ianuarie 1948,
Parhon l-a felicitat pe Vasile de ziua sa onomastica, trimitându-i
urarile pe o carte de vizita proaspat tiparita, cu noua sa functie de
"Presedintele Republicii Populare Române" Pentru a ilustra puterea
de sacrificiu a unora în a-i salva pe ceilalti, povestesc urmatoarea
întâmplare: În anul 1942, Vasile înota în Jiu, dar la mijlocul apei l-au
lasat puterile. În loc sa se agate de gâtul fratelui sau Mihai, care i-a
sarit într-ajutor împreuna cu un prieten, nu a procedat ca înecatul,
ci a facut apel la ratiune. Au reusit sa-l salveze, pentru ca Vasile nu
a opus nici o rezistenta, ci înghitind apa, s-a lasat moale în mâinile
lor. Unul îl mentinea la suprafata, iar celalalt îi împingea spre mal.
Daca s-ar fi agatat de ei, aveau sanse sa moara toti trei, asa cum s-
a întâmplat la arestarile de mai târziu. A fost suficient ca unul sa
cedeze, ca sa moara 13. Vasile, ca de altfel toti fratii sai, s-a
întretinut singur la scoala, dând meditatii. Era de o cinste
ireprosabila si de o delicatete rar întâlnita. Moartea tatei si fratelui

95
cel mare a dus la înrautatirea situatiei financiare a familiei, ceea ce
nu mi-a permis sa-mi continui studiile la liceu, desi eram primul la
carte. Nu aveam nici macar o pereche de încaltaminte ca sa ma pot
duce la scoala. Când am primit niste bocanci cadou la Craciunul lui
1947, i-am oferit lui Vasile care, student fiind, consideram, ca are
mai multa nevoie de ei. Pantofii lui nu mai aveau talpa.
Încaltamintea nu poate fi întotdeauna evaluata în bani. Pentru mine
bocancii reprezentau atunci accesul la scoala. Insuccesul lui Mihai
cu interventia la Parhon si apoi scrisoarea hotarâta a lui Vasile
trimisa din arestul Clujului, plus afirmatia, ca daca i s-ar gasi la o
perchezitie tot ceea ce detine, ar fi împuscat, m-au determinat sa
vorbesc cu cei care organizau rezistenta în Maramures în iarna
anului 1948/49. Era vorba de cartile sale legionare, ca "Pentru
Legionari" etc., pe care urma sa le dau lor, plus un pistol. Nu am
ajuns însa pâna acolo. Între timp grupul de rezistenta a fost
lichidat. Popsa Vasile din Sighet, student legionar, a fost surprins si
înconjurat într-o casa din comuna Ieud, datorita unei tradari. În
schimbul de focuri ce a urmat a fost împuscat în cap de capitanul
Retezan. Fratele sau, Ion Popsa, a scapat acoperit de o grenada
defensiva, dar a fost capturat peste câteva luni si a murit de TBC la
Târgu Ocna. Securitatea reusise sa-si infiltreze un om în grupul de
partizani, si au urmat apoi sute si sute de arestari, încât si cartile lui
Vasile, pâna la urma, au ajuns tot la Securitate. La data arestari
mele, la 6 mai 1949, nu stiam nimic de Vasile, ceea ce însemna ca
era înca în mâinile Securitatii. Posesia cartilor legionare am trecut-o
pe seama fratelui mort, Ionel. În felul acesta Vasile a reusit sa
scape, iar mama l-a avertizat sa nu mai dea pe acasa. A disparut...
Dupa circa patru ani, Vasile a fost arestat la restaurantul "Zori de
Zi", pe malul Dâmbovitei, încercând sa vânda dolari unui locuitor
din Otopeni. Vasile a fost condamnat deci pentru trafic de valuta si
îsi ispasea linistit pedeapsa la drept comun, într-o colonie din
Baragan, pâna la aterizarea lui Bebi Toma si arestarea grupului de
eroi. Tortura celor arestati a smuls marturisiri care au dus la Vasile.
Anchetatorii sai, pacaliti mai înainte prin falsa justificare a
provenientei dolarilor, l-au readus la Interne si aici i-au aplicat
tratamentul corespunzator. Si-au luat revansa... De ce nu a fost el
condamnat în 1948? Pentru simplul motiv ca nu a fost tradat. În
plus, Vasile era venit de la Bucuresti, deci prea putin sau chiar
deloc cunoscut la Cluj. La Bucuresti nu mai aparuse, la Cluj nimeni
nu l-a acuzat. Prudenta si tacerea l-au salvat cât timp a depins totul
de el. Nici eu nu stiam nimic din ceea ce facea. Amanunte cu
privire la activitatea lui ar putea da exclusiv camarazii cu care a
lucrat. Acum, dupa atâtea decenii, este greu sa-i gasesti, chiar
daca traiesc. Am întâlnit cândva un fost student la medicina din
Bucuresti, care trecuse prin focul de la Pitesti si care afirma ca
Vasile a activat la Bucuresti, probabil ca sef de an. Dupa 1949,
acasa nu a mai aparut, dar a trimis odata pe gazda sa, care a dus-o
pe mama la Bucuresti. Ultima fotografie a lui Vasile dateaza de
atunci, probabil 1953. Nu mai vin cu amanunte privind activitatea

96
si straduinta sa de a abate linia ferata Salva-Viseu pe Valea Izei, si
care are o asemanare cu povestea batrânului Golea cu albia apei
din satul lui. Aceasta actiune a fost începuta de tata înainte de
1940, facând memorii la Bucuresti, si apoi a fost continuata de Gicu
si de Vasile, atingând apogeul în 1947, când au reusit sa antreneze
toate comunele si toti primarii de pe Valea Izei. În octombrie 1953,
eram la Canal si un camarad mi-a dat un ziar ca sa-mi recunosc
fratele, implicat în proces. Era el. Ca încheiere, cred ca Vasile, în
fata mortii, a fost la înaltimea grupului de sacrificiu. Cinste lor!
Mihai Vlad, 1928- 21 Martie 1983. În 1940 a trecut granita
clandestin, în grup, la vârsta de 12 ani, refugiindu-se din Ardealul
cedat la Bucuresti. Dupa ce a murit tata, a terminat clasa a VI-a de
liceu. Initial a lucrat ca învatator în sat, apoi pe toate santierele
mari ale tarii ca tehnician si maistru. În 1949 a scapat de arestare
pentru ca a fost mai inspirat si mai prudent decât mine. A vrut sa-i
verifice pe cei ce se dadeau partizani, si a avut dreptate. Tradatorul
era printre ei. Eu la ancheta nu am recunoscut ca el ar fi stiut ceva
în aceasta privinta, desi Securitatea dorea acest lucru. Mihai, de
teama arestarii, nu a venit nici la vorbitor, la Canal, dar s-a dus la
Vasile când locuia cu Ionel Golea si altii pe care i-a cunoscut. Vizita
l-a costat doi ani de închisoare, majorati la patru la recursul si
insistentele procurorului, justificând ca este "frate cu frate-sau", si
caruia i-a dus un pachet cu mâncare. A fost eliberat printr-un
decret de gratiere aplicat pedepselor mai mici. Grav bolnav de
inima, la emigrarea mea nu mai avea putere de munca si traia
cosmarul ca într-o zi îl vor trimite în frig, pe santier, si ca nu va mai
putea sa reziste... A murit la numai 55 de ani, fiind singurul care a
lasat un fecior si nu stiu de voi fi în stare sa îl aduc în lumea libera.
Vasile Vlad cum l-a cunoscut Teofil Mija
S-a nascut în 1925 în comuna Dragomiresti, Maramures, pe Valea
Izei, o comuna curat româneasca, binecunoscuta pentru luptatorii
ce s-au opus stapânirii austro-ungare împotriva metodelor de
deznationalizare si suprimare a drepturilor românilor transilvaneni.
Cunosc bine specificul si traditiile de lupta ale acestei regiuni, caci,
în 1948, am fost medic de circumscriptie în comuna Sacel - Saliste,
la izvoarele Izei, la 10 km. de Dragomiresti. Familia lui Vasile Vlad a
fost una dintre cele fruntase ale comunei. A avut cinci feciori, pe
care i-a dat sa învete carte. Pe Gheorghe, fratele cel mai mare, l-
am cunoscut în primavara anului 1948, când am fost numit medic
la dispensarul Sacel - Saliste condus de el. Eu aveam sarcina de
serviciu sa acord asistenta medicala brigadierilor voluntari de la
santierul Salva-Viseu, ce trecea prin teritoriul comunei Sacel. Aici i-
am cunoscut si pe ceilalti 3 frati ai medicului Gheorghe Vlad,
respectiv pe Vasile, Mihai si Aurel, caci unul din cei cinci murise pe
front .Tatal lor, un om respectat atât în familie cât si de catre
consatenii sai, era tipul taranului întreprinzator si plin de cutezanta,
trasaturi care explica bine de ce dupa Dictatul de la Viena n-a vrut
sa ramâna sub ocupatie horthysta, ci s-a refugiat cu toti cei cinci
feciori ai sai în tara ramasa libera, lasând întreaga gospodarie din

97
Dragomiresti pe seama mamei. A murit în timpul refugiului
neîmpacat cu soarta. Pe mama acestor bravi baieti am cunoscut-o
tot în primavara 1948, caci venea aproape saptamânal la dispensar
sa-si vada fiul ajuns medic. Facea pe jos drumul dus-întors de cca.
15 km, uneori chiar în aceeasi zi. Era o femeie bine legata, plina de
energie, cu o fata distinsa, ca de intelectuala, traind cu frica lui
Dumnezeu, poate prea modesta, dar plina de dragoste fata de
copiii ei, pe care i-a crescut în conditii materiale precare, mai ales
dupa ce a ramas prea de timpuriu vaduva. Parca o vad în portul ei
de taranca maramuresanca cum sorbea din ochi pe prima ei
nepoata, Monica, fiica lui Gheorghe, având atunci doar frageda
vârsta de doi ani. Pe cât de mult îsi iubea copiii, pe atât de mult era
severa cu ei, acestia ascultând-o în toate sfaturile parintesti fara
murmur sau sovaire. Aceasta autoritate de mama si-a pastrat-o
chiar si dupa ce feciorii s-au casatorit. Îmi amintesc cum asistând
odata la o discutie între ea si Gheorghe, casatorit, mama, la o
situatie sovaielnica a acestuia, l-a apostrofat, spunându-i ca în
comuna lor, Dragomiresti, nu se cunoaste cuvântul "divort", si ca
un barbat divortat nu mai este demn de parintii sai si nici nu va mai
avea dreptul sa se întoarca în comuna natala. Crescut în aceasta
atmosfera de familie, în care virtutile moral-crestine erau traite ca
reguli de viata, iar sentimentul national transmis ca o comoara de
mare pret din generatie în generatie, Vasile Vlad si-a continuat si
desavârsit aceasta educatie în Fratiile de Cruce. Vasile a fost elevul
liceului Mihai Viteazul din Bucuresti pâna în 1941, când directorul
liceului i-a cerut sa aleaga între a fi transferat la un alt liceu sau a fi
exmatriculat datorita activitatii sale legionare. Asa se explica
transferul în clasa a V-a la Colegiul National Carol I din Craiova, pe
care l-a absolvit în 1944. Vasile revine la Bucuresti în 1944, când se
înscrie ca student la Facultatea de Litere si Filosofie si la Facultatea
de Drept. În 1946, din cauza unei boli necrutatoare de plamâni, cât
si datorita eforturilor intense intelectuale în conditii materiale din
ce în ce mai grele, întrerupe cursurile universitare la Bucuresti si se
înscrie la Facultatea de Medicina din Cluj în toamna anului 1947.
Atât în perioada de elev cât si ca student, a trait din meditatii si
bursa, altfel n-ar fi putut continua studiile din lipsa mijloacelor
materiale. În primavara anului 1948, dupa ce l-am cunoscut pe
Vasile în dispensarul din Sacel, i-am facut legatura cu studentii
camarazi medicinisti din Centrul Studentesc "Ionel Mota" din Cluj. A
ramas alaturi de acestia doar pentru scurt timp, caci în luna mai
1948 Centrul Studentesc din Cluj a fost ravasit de arestarile
masive, Vasile fiind si el arestat dar necondamnat. Eliberat în 1949,
a fost obligat sa devina "fugar", sa paraseasca Clujul si sa se
îndrepte spre Bucuresti, la vechile lui cunostinte, printre care
familiile Dudescu si Antonescu. În primavara 1949 ne-am reîntâlnit
în Bucuresti, ramânând cei mai buni prieteni si colaboratori în lupta
de rezistenta anticomunista. Dupa arestarea mea din 25 mai 1950,
el a ramas în Bucuresti alaturi de dr. Buda de la Cluj si dr.
Stefanescu de la Iasi, colegi de-ai mei de facultate, ca sa mentina

98
legaturile cu familiile celor arestati precum si cu celelalte
formatiuni ce se aflau angajate pe atunci în lupta de rezistenta.
Continuarea activitatii în capitala a devenit din ce în ce mai grea
dupa arestarea sefului nostru Serban Secu, în primavara anului
1949. Gazdele erau tot mai putine. Prigoana si arestarile masive au
înfricosat pe cei ce nu erau înregimentati în rândurile partidului
comunist, securisti, turnatori sau oportunisti. Pentru aceasta
perioada pot spune ca omul trimis de Dumnezeu ca salvator al
nostru a fost inginerul agronom Ion Bucsan, care avea o garsoniera
chiar în cladirea Institutului de Cercetari Agronomice, unde lucra ca
entomolog. Aici era refugiul nostru, unde ne strecuram cu multa
prudenta atât la intrare cât si la iesire din cladire. Vasile îsi mai
gasea adapost si la cele doua familii amintite mai sus, respectiv
Dudescu si Antonescu, care îl iubeau si-l ocroteau ca pe adevaratul
lor copil.De asemenea îl mai ajuta si un avocat din Sorcuta Mare,
care locuia în Bucuresti pe strada Romulus. Pentru a ne asigura cât
de cât existenta, pe lânga ajutorul material primit în toata aceasta
perioada de la inginerul Bucsan, împreuna cu Vasile am lucrat ca
zilieri la încarcat si descarcat vagoane în gara Bucuresti Triaj, apoi
ca tâmplari. Dupa arestarea mea în 1950 si apoi a lui Stefanescu în
1951, dr. Buda si cu Vasile Vlad au supravietuit nedescoperiti de
Securitatea. N-au mai putut scapa însa de arestarile din 1953, din
lotul Golea - Samoila. În 1953, în lunile septembrie-octombrie, fiind
din nou dus la Ministerul de Interne, anchetatorul mi-a aratat
fotografiile lui Golea, Samoila, dr. Buda si Vlad Vasile. Eram
anchetat si eu în legatura cu activitatea lor din Bucuresti si
cunoscând toate metodele diabolice ale Securitatii, am cerut sa fiu
confruntat cu cei despre care ma anchetau. Bineînteles ca mi s-a
refuzat confruntarea, dar mi-au fost prezentate fotografiile
acestora, ca sa ma conving ca au ajuns si ei în mâinile lor. În mod
sigur, fotografiile erau facute dupa torturile la care fusesera supusi
în timpul anchetelor, caci toti erau aproape de nerecunoscut,
slabiti, desfigurati. În mod deosebit, Vasile Vlad era foarte slabit si
nu ma mira acest fapt caci îl stiam de când eram împreuna în
Bucuresti cât suferise si de pe urma bolii lui pulmonare. A fost
ultima data când i-am vazut fata blânda, purtata de un trup firav,
dar stapânit pâna la ultima sa fibra de vointa de a nu precupeti
nimic pentru realizarea visului nostru, ca tara întreaga sa reînvie si
sa devina mândra ca soarele sfânt de pe cer. Desi nu a avut nici el
parte macar de un mormânt pe acest pamânt, sufletul sau curat si
mare va fi în mod sigur alaturi de cohortele nesfârsite ale
camarazilor cazuti în lupta pentru Dumnezeu si Tara, înscriindu-se
în Cartea de Aur a eroilor Neamului.

Dincã Gheorghe

Gheorghe Dincã -Neam de Dac

Biografie - Mãrturii

99
 Giogiu - asa îl chemam cei care eram mai apropiati de el - familie
si prieteni. Adesea în gluma, îi pronuntam intentionat, ca-n vers de
poezie, numele lui complet: "Gheor-ghe-Din-ca", iar el adauga în-
acelasi ritm:"Neam-de-Dac"; ochii lui negri si adânci parca îi
scaparau, în timp ce bratul drept accentua scadenta silabelor. Eram
tineri, înca pe bancile liceului Gheorghe Lazar din Bucuresti, când
ne-am întâlnit si ne-am împartasit din acelasi duh de dragoste si
sacrificiu pentru Neam si Credinta. Era prin 1938-39 când simteam
ca rosturile lumii se schimba si ca furtuna groaznica a razboirilor si
sacrificiilor sângeroase ameninta cerul tarii. Afirmarea lui de "neam
de Dac" i-a definit destinul. În perceperea noastra a evenimentelor
de atunci, ne reaminteam din ce în ce mai mult de virtutile
stramosilor daci mostenite de noi ca popor român. Tara noastra
parea sa devina o noua Sarmisegetuza, iar noi eram chemati sa o
aparam. Gheorghe Dinca îsi vedea - instinctiv - în aceasta
identificare de "neam de Dac" adâncurile si rosturile fiintei sale. În
1941 a facut închisoare la Jilava; în 1942 a fost pe frontul din
rasarit; în 1944 destinul ne-a despartit definitiv: el a ramas în tara,
iar eu, trimis pe frontul de Vest, am ramas dupa razboi în lumea
libera. Târziu, dupa multi ani, am aflat de suprema lui jertfire. Dupa
cât stiu a fost executat, împreuna cu ceilalti din echipa, la Arsenal
în Bucuresti. Sângele lor a fost varsat pe pamântul peste care
astazi se afla sfidator palatul odiosului. Doamne Dumnezeule, ma
rog Tie primeste jertfa lor pentru mântuirea neamului nostru
Românesc.
A.N. - 1993

BUDA ION

Notã biograficã de prof. Marcel Petrisor

Nascut în Ardeal, comuna Bontesti din judetul Arad în anul 1920

din parinti învatatori în aceeasi localitate. La vârsta de doi ani îsi
pierde tatal, iar mama sa , Valerica Vujdea se muta în comuna
Aciua, azi Avram Iancu, la fratele ei, preotul Petru Vujdea. Aici îsi
creste copilul, într-o lume de tara, mirifica, plina de eresuri, legende
si povesti. Studiile secundare le face la liceul "Avram Iancu" din
oraselul Brad, liceu facut de bisericile ortodoxe din regiunea motilor
de pe Crisul Alb. Satul de munte îi modeleaza sufletul, iar scoala îl
educa în spiritul unui traditionalism autohton de care nu se va
dezice niciodata. Termina cu brio studiile liceale si în 1938, sfatuit
de ilustrul profesor Nestor Lupei din Brad, se înscrie la facultatea de
medicina din Cluj. La terminarea studiilor universitare, este retinut
ca asistent la catedra de ftiziologie a profesorului Danielo, unde îsi
desfasoara activitatea pâna în mai 1948 când, urmând sa fie
arestat cu grupul Centrului Universitar din Cluj, fuge ascunzându-se
prin Muntii Apuseni pe la prieteni si rude. În 1950 paraseste
Ardealul si vine la Bucuresti unde îi gaseste pe alti colegi si
camarazi scapati de diverse arestari de prin tara. Asa îi întâlneste

100
pe Vasile Vlad, pe doctorul Dumitru Cosma, pe Nelu Dumitreasa, pe
faimosul Teo zis "Tigrul"(porecla data pentru felul sau felin de a
escamota primejdia) si pe cei din familiile Dinca si
Constantin.Activitatea legionara si-a început-o în Ardeal. Implicarea
în grupul Samoila-Golea-Tanase, s-a facut dupa venirea la
Bucuresti, unde îi întâlneste în diverse familii dintre care deosebit
de ospitaliere cu ei s-au vadit a fi Dinca, Ciupitu si Constantin. Cu
acestia actioneaza la raspândirea de manifeste în timpul
Festivalului Mondial al Tineretului din 1953. Este arestat la
Bucuresti în acelasi an, judecat tot atunci de un Tribunalul Militar
special. Executat si înmormântat Dumnezeu stie unde.

La 30 de ani de la proces
Pentru Patrie - Revista fortelor Armate M. A. I
Octombrie 1983
În 1983, la împlinirea a 30 de ani, în lumea libera Miscarea a scos
a 3-a editie a "Procesului legionar din România, 1953". Nici
guvernul comunist nu s-a lasat mai prejos, si cu aceiasi ocazie
revista fortelor armate "Pentru Patrie", nr. 10, din octombrie 1983,
a publicat un articol lung în care descrie actiunea cu manifestele
dusa de Ion Golea cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului din
1953 cu titlul: "Drum spre neant al tradarii". Îl redam în continuare:
Omul ca suma a faptelor sale Era soare, era veselie si foarte multa
caldura în Bucurestiul anului 1953. Caldura data de soarele torid,
dar si de caldura inimilor tineretului adunat în capitala României noi
pentru a-si striga crezul sau: pace si prietenie. Dar undeva, prin
niste coclauri sau hrube întunecoase se ascundeau, ca sobolanii,
temându-se de lumina, niste rataciti care adoptasera interesele
altora ca scop al vietii lor stâlcite. Erau patru cu totii. Tineri si ei, cu
trupuri atletice, dotati de natura cu o inteligenta corespunzatoare
unor oameni socotiti, dupa toate regulile biologice, normali, cu
buna stiinta de carte, care si-ar fi gasit locul, ca toti tinerii tarii în
noua orânduire. Pentru ce paseau contra timp? Ce-i facea sa se
ascunda? Râul care-si iese din matca, nu mai este râu, ci o
revarsare stihinica, tulbure si rau mirositoare. Când au trebuit sa
dea socoteala pentru faptele lor, n-au stiut sa arate resorturile care-
i propulsasera în afara cursului normal al unei vieti de oameni
normali. Niste rataciti. Da, rataciti, dar foarte periculosi pentru
societate prin faptele lor abominabile. Cel care se gasea în fruntea
lor avea o bibliografie pe cât de romantica pe atât de absurda. Ion
Galin (Ion Golea, n. n.), asa se numea, originar din judetul
Maramures, a vrut, cu orice chip, sa urmeze exemplul fratelui sau
mai mare, Traian, facându-se legionar, prin 1948, tocmai dupa ce
patronii legionarismului îsi zburasera creierii în buncarul cancelariei
celui de al III-lea Reich, sau atârnasera în streang, conform hotarârii
Tribunalului International de la Nuremberg. Un anacronism, desigur,
dar este un fapt de viata. Galin Ion fiind student la medicina la Cluj,
împreuna cu altii, a trecut la reorganizarea unei grupari legionare,
asa cum aflase de la fratele sau ca facuse înainte de razboi, când
era student la agronomie în Chisinau. Aventura nu a durat mult,

101
pentru ca organele securitatii poporului, de curând înfiintate (30
august 1948) le-au dibuit urma, facând ceea ce se face în
asemenea împrejurari: arestarea "rezistentilor". Galin Ion a reusit
sa dispara. Luni în sir rataci în nestire si fara speranta. Îsi formase
un mers de nici nu se auzea când calca. La orice fosnet suspect se
încorda ca un arc, gata sa se destinda, sa loveasca, sa ucida.
Simtea în ceafa suflarea urmaritorului, facându-l sa traiasca un
perpetuu cosmar. Lumina si oamenii îi repugnau. Numai noaptea îsi
punea pasii în miscare, ca animalele de prada. Într-o noapte de
toamna, ploioasa si neagra ca cerneala, daca simturile ascutite l-ar
fi tradat, ar fi cazut în mâna urmaritorilor. Se afla în locuinta unui
prieten din Sibiu care, desi observase ca ceva nu este în regula cu
el, nu stia însa ca Galin se ascundea. Când a aparut ofiterul de
securitate, somând gazda sa deschida usa, Galin Ion fulgerator
scoase pistolul din teaca de sub brat, trase, sari pe fereastra si
disparu în noapte. Urmaritorii savârsisera o grava abatere de la
regulile muncii si platisera un tribut greu. Lui Galin nu i s-a mai dat
de urma pâna.. În scoala de spionaj Înfruntând riscurile unei
calatorii în necunoscut, Galin a trecut clandestin frontiera, ajungând
în Germania apuseana, unde se afla si fratele sau înca din timpul
razboiului, dupa acea tentativa nereusita de a-l înlatura pe
generalul Antonescu de la cârma tarii. O Germanie iesita din
cosmarul razboiului, care facea eforturi sa-si vindece ranile,
încercând sa dea de lucru tuturor. Ce stia sa faca noul venit? Sa
care caramida, sa faca zidarie, ce altceva putea sa faca atunci? Mai
întâi trebuia sa spuna ce mai este prin tara si ce speranta mai
puteau avea naimitii care nu depusesera armele. "Comandamentul"
legionar, în frunte cu Horia Sima, se descurcau de minune cu noul
patron: spionajul american. Galin a scris saptamâni întregi zeci de
pagini, a desenat, a fixat pe o harta tot ce vazuse si auzise în noua
Românie. Si a întocmit o lista lunga de "relatii", descriind pe
fiecare, facând recomandari sau exprimându-si îndoieli asupra
loialitatii unora... Se contura o misiune pe care avea sa o
primeasca, dar despre care, în acel stadiu, nu banuia nimic. Se
grozavea ca sa para cât mai interesant si sa intre în gratiile noilor
cunostinte, fiind îndemnat în acest sens si de fratele sau. Dupa un
respiro de nici doi ani, a ajuns "elev" într-o scoala de spionaj în care
se pregateau agenti pentru a fi lansati clandestin în România. Ziua
fatidica pentru el a venit a venit în noiembrie 1951 când, dintr-un
avion american fara însemne, a fost lansat cu parasuta, în echipa
cu un altul, pe dealurile din preajma Agnitei. Au procedat ca si cei
dinaintea lor, ca si cei care au urmat: au deschis cusca cu porumbei
-postas, în speranta ca vor ajunge acolo unde trebuie, ducând
mesajul ca parasutarea s-a înfaptuit cu succes. Au îngropat
parasutele, statia de emisie - receptie si cifrurile, dupa care s-au
îndreptat spre prima gazda. Au avut noroc: nu au fost azvârliti în
strada si nici nu au fost anuntati autoritatilor, caci gazda era un
vechi legionar, bine stiut de Galin. Tandemul nu a rezistat în timp,
cei doi parteneri ajungând repede la conflict, bataie si "divort". Mai

102
departe fiecare se va descurca cum va putea. Misiunea pentru care
fusesera trimisi în România? Ce importanta mai avea acea misiune
când asupra capului lor atârna o sabie amenintatoare. Totul era sa-
si protejeze "pretioasele" lor vieti. Dar pâna când o puteau face?
Promisiunea facuta de "patroni", ca vor fi scosi din România când
viata le va fi în pericol, nu capata consistenta. În pericol se aflau de
când pusesera piciorul pe pamântul românesc. Si apoi nici unul nici
celalalt nu avea posibilitatea de a comunica cu "Centrala", statia de
radio se defectase, iar scrisorile, care sa ascunda un scris invizibil,
puteau fi periculoase. Asa ca în asteptarea unei schimbari în bine
se ascundeau.
Securitatea intra în alerta Mai întâi, ofiterul Saftu, din Brasov,
primeste o informatie (1952) cum ca Maria Muncelu (Muscalu, n. n.)
ar fi pe cale sa dea nastere unui copil, posibil sa fie facut cu... --
Fugi dom - le, ca ala se afla în Germania; chiar zilele trecute rudele
sale au primit o scrisoare de la el. -- Totusi, nimeni nu cunostea sa
aiba un prieten...Face si cam multe târguieli..., a cumparat si
câteva perechi de ciorapi barbatesti. Stiti, înainte de a fugi din tara
Galin, erau ca si casatoriti. -- Bine. Daca mai afli ceva, sa-mi spui. Si
cu asta pretioasa informatie a fost cusuta la dosarul Galin, fara sa
se ia vreo masura de verificare a ei. Saftu, de altfel un ofiter
competent, lucra în alt gen de probleme si nu avea habar de agenti
parasutati sau trecuti altfel granita tarii. El a gresit grav când nu a
prezentat informatia sefilor sai care, desigur, i-ar fi înteles tâlcul,
luând masurile ce se impuneau. În acest caz, faptele descrise în
continuare, nu ar mai fi avut loc si ar fi fost mai bine asa. Dar
întâmplarea determina fapte neprevazute, schimba destine... Galin
Ion parasise gazda din Brasov si se mutase în Bucuresti. E un fel de
a spune se mutase, pentru ca prietenul fratelui sau, legionar si el,
la care apelase pentru gazduire, îi spusese scurt: -- Fugi. Nu te-am
vazut, n-am auzit de tine. Dispari, ia de aici, si îi întinse o suta de
lei. Câteva nopti a dormit în Gara de Nord. A sondat o a doua
cunostinta, tot un legionar. -- Mai mult de trei zile nu te tin. Întelegi
cât risc eu... Galin, în disperare a recurs la un siretlic. În prag de
seara, a acostat pe strada o tânara, pe care invitat-o la
cinematograf. Am un bilet în plus si daca va face placere... Norocul
i-a surâs, fetei i-a facut placere compania tânarului chipes, cu
trasaturi viguroase. Locuia singura într-o garsoniera. Ba mai avea o
locuinta si într-o comuna de lânga Giurgiu, unde îsi exercita
meseria de doctorita. Nici ca se putea mai bine pentru Galin: gasise
un adapost sigur. Dar cât de sigur poate fi adapostul unui
clandestin? Pe prietenul care-l gazduise câteva nopti si care la
plecare îi daduse o suta de lei, îl "usurase" de buletinul de
identitate, pe care lipise fotografia sa. Oricum, avea un document.
Vazând ca totul îi merge bine, a început sa capete curaj, iesind "în
lume", cum se spune. Numai ca tot ce-i mult, strica. Si lui Galin
acele plimbari în lumina zilei, prin Bucuresti si prin comuna unde
"logodnica" exercita nobila meseria de medic, i-au daunat. -- Alo!
Securitatea? Aici un binevoitor. L-am vazut prin Bucuresti pe Galin

103
Ion, fost student cu mine la Cluj. Cine sunteti dvs. ?, întreaba
ofiterul de la celalalt capat al firului. Dar mai mult de faptul ca Galin
fusese student la medicina si ca, dupa cum auzise el, ar fi fugit în
Germania, binevoitorul nu a vrut sau nu a stiut sa mai spuna ceva.
Investigatii, cautari febrile, sperante si îndoieli. Locotenentul Ileasa
Mihai, care primise de la maiorul Hontau misiunea sa verifice acea
informatie, a facut primul drum la Cluj. Da, Galin Ion, student la
medicina, în anul trei la facultate, nu se mai prezentase la cursuri si
la examene, motiv pentru care fusese exmatriculat. Locotenentului
Ileasa nu i-a fost greu sa afle povestea lui Galin din 1948, inclusiv o
lista a celor implicati în organizatia legionara depistata atunci. Pe
drumul de întoarcere spre Bucuresti, ghemuit într-un compartiment
de clasa a doua, îsi lasa gândurile sa zboare în voie. Pentru ce Galin
îsi calauzise pasii pe o cale care ducea la pierzanie? Ce resorturi
intime actionasera de-i formasera convingeri atât de puternice? Sau
poate simplu spirit de aventura? Un ratacit ca toti ratacitii? Iesind
din reverie, locotenentul începu sa încropeasca un plan de actiune,
prin care sa-l dibuie pe Galin. "Mai întâi am sa-l caut pe prietenul
sau bucurestean, inginer Dinca Gheorghe." Despre prietenia cu
studentul Dinca de la Politehnica, îi vorbise unul dintre fostii colegi
ai lui Galin, ramas asistent la medicina. -- Erau prieteni la catarama,
dom'le. Dinca a fost cercetat în afacerea legionara, dar a scapat.
Prieten tot atât de bun fusese si cu Budaru (Buda Ion, n. n.), tot
medicinist, si cu Stamate (Vlad Mihai Vasile? n. n.) de la geologie.
Astia doi au disparut si ei odata cu Galin. Se strânge cercul Undeva,
la periferia Bucurestiului, pe Pantelimon, locuiau parintii inginerului
Gheorghe Dinca. O casa de chirpici, de oameni modesti, facuta si
ea cu sacrificii. Mândria lor era fiul lor, Gheorghe, ajuns inginer,
depasind conditia parintilor si a tuturor neamurilor din partea
mamei si din partea tatalui. Numai ca Gheorghe nu gândea cum
trebuie, nu gândea în spiritul vremurilor noi. Tata, ca muncitor se
bucura de înnoirile ce cuprinsesera tara, în timp ce fiul gasea tot
feluri de cusururi. Si-l mai supara ceva pe tata: acele aparitii:
Budaru, Stamate. "Pentru ce vin si pleaca numai noaptea? Iar daca
ramân si peste zi de ce nu ies din sopron?" În curtea casei, cum se
intra, pe stânga, se afla sopronul pentru lemne si depozit a tot felul
de angarale: butoaie dogite, maturi tocite, sapa, hârletul, grebla. În
ultimii doi-trei ani Budaru si Stamate facusera - împreuna sau
separat - nenumarate vizite familiei Dinca, atâta timp cât Gheorghe
nu se însurase si locuia aici. Pe urma, dupa plecarea lui Gheorghe,
disparusera si cei doi. Din luna mai 1953, au reaparut si odata cu ei
înca unul, caruia îi spuneau Nelu. Mestereau ceva în sopron. Ce
anume, batrânul nu stia si nici nu avea voie sa intre acolo, atâta
timp cât ei "lucrau". -- Vom inventa ceva grozav, tata, încerca
Gheorghe sa-l linisteasca. Ai sa fii mândru de mine, mai adaugase
el, apelând la coarda sensibila a batrânului. "Inventie" se numea
activitatea subversiva - contrarevolutionara. În acest sopron
darapanat, "mândria" batrânului Dinca, inginerul Gheorghe Dinca,
împreuna cu cei trei "prieteni": Galin Ion, Budaru Ion si Stamate

104
Constantin, au "inventat" cum se confectioneaza manifeste
calomnioase, cu ajutorul carora sa informeze "corect si cinstit" pe
participantii la Festivalul Mondial al Tineretului, despre realitatile
din România, în urma "uzurparii drepturilor si libertatilor sarmanului
popor român". Aici, în sopronul darapanat, cei patru au redactat un
text "trasnet", pe care l-au tradus în cinci limbi (germana, engleza,
franceza, spaniola si rusa), au confectionat matrite, au reparat un
vechi gestetner, gasit în podul casei în care se mutase inginerul
Dinca, cu tânara lui sotie, au multiplicat în câteva sute de
exemplare "manifestul" care avea sa "demonstreze" ca "mai sunt si
români ce nu dorm, nu înclina steagul". Dar actiunile bine gândite si
corect executate ale organelor de securitate condusesera la
identificarea lui Galin Ion, a gazdei sale doctorita Capraru, precum
si a tot felul de alte legaturi ocazionale. Se stabilisera si vizitele pe
care le facea cu regularitate inginerului Dinca la noua sa locuinta
sau la locuinta parintilor acestuia, din Pantelimon. Si astfel se
adunase un material voluminos, care, pentru a fi triat, selectat,
clasificat, necesita o munca uriasa. Forte erau putine si nu tocmai
experimentate. În proportie de 80 la suta erau tineri între 20-25
ani, cu 2-3 ani în munca de securitate. Erau însa entuziasti si cu
simtul datoriei foarte dezvoltat. Maiorul Hontau, locotenentul Ileasa
si ceilalti colegi antrenati în afacerea Galin depuneau maximum de
efort pentru a desira ghemul ce se arata a fi destul de încâlcit. Se
lucra cu sârg, dar si cu multa prudenta. Ofiterii au apreciat ca nu si-
au facut pe deplin datoria, când în luna urmatoare - august - din
ancheta celor arestati au aflat - în sfârsit - ca ei sunt autorii
manifestelor tiparite si difuzate. Aflasera si ei de manifestele
difuzate în zilele Festivalului, dar nu-si imaginau ca prezenta în
sopronul batrânului Dinca a lui Galin si a prietenilor sai ar avea vreo
legatura cu aceasta. Crezusera ca aici ei încercau sa repare statia
de radio emisie - receptie, cu care fusese parasutat Galin si care,
într-adevar, era defecta. Ca acest grup era foarte preocupat sa
puna în functie statia de radio, rezulta si dintr-un raport înaintat de
Galin "Centralei", printr-un curier, raport intrat în fotocopie, în
posesia lui Ileasa. "Echipa functioneaza ca un ceasornic. Pot furniza
infirmatii pretioase, dar nu le pot încredinta oricui. Si asa am riscat
cu cele câteva ocazii, sper ca ati primit materialele. Pacat ca-i
statia defecta. Sper ca în curând sa functioneze." Lui Ileasa nu-i
ramânea decât sa introduca în "dosarul Galin" si asa destul de
voluminos, înca o fila, care încrimina pe acesti înraiti. Scurt epilog
pentru tradatori În procesul care a avut loc în octombrie 1953, în
Bucuresti, Galin Ion, Dinca Gheorghe, Budaru Ion, Stamate
Constantin, au fost condamnati la moarte. Sentinta a fost dusa la
îndeplinire.
Neagu Cosma

Marturia lui Constantin Aronescu - Baragan privind Actiunea lui Ion Golea la Festivalul
Mondial al Tineretului Comunist
În august1953 l-am întâlnit pe unul din "CEI
TREISPREZECE"

105
 Început de august 1953. Tara traia zile de restriste. Închisorile
erau pline, iar satele pe jumatate pustii. Taranii erau în parte
arestati, iar altii fugiti care încotro. Deposedati de rodul muncii lor
de-o viata, ei erau acum privati de cele mai elementare drepturi si
jecmaniti chiar si de uneltele necesare îndeletnicirii lor zilnice.
Hartuiti, îngroziti si adusi la disperare, îsi vorbeau doar în soapta
când se întâlneau pe ulita. Orasele traiau si ele aceiasi atmosfera
de groaza. Bucurestiul îsi etala pe strazi figurile fantomatice ale
cetatenilor sai flamânzi. Pentru a îngrozi si mai mult lumea, regimul
a recurs la metodele cele mai macabre, întâlnite doar în filmele cu
Frankenstein. Dimineata scoteau cadavre din închisori si le
expuneau pe Lipscani, la Sf. Gheorghe si pe alte strazi. Numai
îngrozindu-i în acest fel mai puteau stapâni populatia sa nu
izbucneasca în revolta deschisa, din cauza mizeriei si lipsei totale
de alimente. Toate rezervele tarii si toata productia luau drumul
Rusiei. Singura grija a regimului era sa-si asigure o securitate si o
militie credincioasa care, desigur, nu duceau lipsa de nimic. Pe
acest fundal tragic au venit ziarele sa anunte ca în luna august va
avea loc în capitala Festivalul Mondial al Tineretului. Erau asteptati
zeci de mii de tineri din toate tarile lumii. Imediat au aparut pe
piata, ca din pamânt, pâine, brânza, carne, unt, bere, vin, fructe si
câte altele. Bucurestenii au cazut ca paralizati la vederea tuturor
acestor bunatati si nu le venea sa creada ca ele vor disparea din
nou dupa doua saptamâni, când Festivalul va fi terminat. În 1953
eram student, si ca atare eram obligat si eu sa conduc grupuri de
oaspeti participanti la Festival, de la hotel sau camin, la salile de
spectacole sau în diferite parcuri. Primele zile ale Festivalului erau
rezervate contactelor, schimbului de baticuri si insigne. Securistii
însa misunau peste tot, împânzind multimea. Numai strainii aveau
voie sa vorbeasca. Noi eram "gazdele", si dupa logica bolsevica
"gazdele nu vorbesc", dar, cu toata interdictia Securitatii,
contactele noastre cu strainii n-au putut fi oprite. Într-o seara libera
ma gasea cu un grup de colegi în fata Salii Dalles. Bulevardul fiind
larg, grosul promenadei se mutase pe aceasta artera. Stateam cu
totii rezemati de barele din fata micului, dar celebrului edificiu, care
acum este mascat cu un falset de bloc asezat în fata lui pentru a
întregi linia arhitectonica a acestei artere. Priveam la proaspetii
trecatori pe strazile Bucurestiului cu aerul lor nonsalant,
caracteristic tarilor de unde veneau. Când se ivea câte un grup de
rusi le întorceam spatele. Era destul de animata aceasta prima
seara a Festivalului si aveai impresia ca promenada de pe b-dul
Elisabeta se mutase pe b-dul Bratianu. Multimea oaspetilor misuna
peste tot. La un moment dat, zaresc venind dinspre Circul de Stat
un grup care parea mai preocupat, mai prins în discutii, spre
deosebire de celelalte care treceau degajate. Ceva m-a intrigat si
m-am saltat în vârful picioarelor, deoarece mi se blocase
privelistea. În acest timp, grupul cu pricina s-a apropiat. Când a
traversat str. Batistei si a ajuns în fata Creditului Minier, am vazut

106
ca acesti tineri, în majoritate francezi, ascultau la unul din mijlocul
lor care le vorbea limba si care era foarte aprins. Avea vârsta
studentiei, arata o fata deschisa, de statura mijlocie, îngrijit
îmbracat într-un costum de vara. Parea însa un intelectual format,
inteligent si vorbea cu multa ardoare. În primul moment am fost
derutat. Credeam ca se cearta cu ei. Noi, gazdele, pândeam fetele
si vânam insigne, baticuri, maieuri si chiar camasi, caci Festivalul a
prilejuit un târg la negru de podoabe marunte tineresti. Atunci am
facut prima oara cunostinta cu expresia "business". Grupul care se
apropia, din când în când se oprea uluit de relatarile vorbitorului.
Cu cei trei ani de franceza din liceu nu puteam întelege prea bine,
decât ca era vorba de o nemultumire de ordin politic. Pe mine ma
fura si muzicalitatea limbii, dar totusi din cuvintele prinse am
priceput cam ce spunea acest tânar ardent. Avea un proces psihic
foarte rapid si întoarcerile lui bruste catre unul si altul tradau
circumspectie. Ochiul sau de argus si-l tot rotea pe la margini. Îmi
aduc aminte ca tinerii oaspeti erau aproape intimidati de vorbitor.
Unul din ei, de care nu-mi dadeam seama daca s-a atasat atunci
grupului, sau de mai înainte, aproba vadit tot logosul aprins si
convingator al tânarului iradiant. Apoi a facut din nou câtiva pasi,
târând grupul ca hipnotizat dupa el. Vedeti, parea ca spune, tara
toata e o închisoare. Exploatarea se vede si în înfatisarea celor de
pe strada. Asa arata muncitorii în tara voastra? Pâna mai ieri aceste
vitrine erau complet goale. Nimic în ele. Absolut nimic. Acum,
pentru ca ati venit voi, le-au umplut, dar dupa plecarea voastra
totul va dispare. Venirea voastra aici este si un prilej de torturi
pentru noi, caci dupa ce voi veti fi parasit tara, o insigna sau un alt
lucru de-al vostru gasit la careva va fi piesa de acuza. O vorba de-a
voastra adresata unui tânar de-al nostru este înregistrata si devine
motiv de condamnare. Cuvintele lui erau însotite de gesturi care
accentuau o profunda nemultumire. La un moment dat pledoaria i-a
fost întrerupta de un tânar francez, care parea ca se scuza,
spunând ca el n-a stiut ca situatia este atât de îngrozitoare în
România, pentru ca altfel n-ar fi acceptat sa vina. Manifesta o
vadita jena, proprie omului cinstit. Apoi le-a vorbit de sclavia
comunista, de închisori, de cruzimile regimului si de barbaria rusa.
Am înteles ca acesta trebuie sa fie mesajul adevaratului popor
român ce-l adreseaza oaspetilor. M-am tinut de grup pâna la
cofetaria Scala. Îmi venea parca mai usor sa-i înteleg pe tinerii
francezi care comentau ca la Marsilia, Toulon si Paris lor li s-a spus
ca vin într-o tara bogata, care nu duce lipsa de nimic. Domnul acela
cu atitudine aprobativa era mereu acolo, dar deodata am observat
ca-i face un semn oratorului, care s-a întrerupt si a plecat. Mai
departe s-a atasat altui grup. A fost probabil semnalul unui pericol
ce se apropia. Pentru flacara patriotica din inima acestui tânar,
pentru cutezanta lui de a vorbi chiar în bârlogul fiarei, pentru
frumusetea faptei sale, l-am numit "Ferante Pala, omul liber", dupa
eroul din romanul lui Stendhal. În camin, dupa aceea, îmi întrebam
colegii daca l-au mai vazut pe Ferante Pala, omul liber. Când a

107
început anul scolar, îl cautam prin cantine, pe culoarele de la
Filologie, Drept, Arhitectura, dar n-am mai dat de el. Dupa frunte si
statura l-as fi cunoscut dintr-o mie. Meteoricul tânar disparuse. A
ramas asa cum l-am vazut în fata Sali Dalles: incandescent,
hotarât, divin. A venit apoi procesul celor treisprezece legionari
parasutati de americani, tinut în luna octombrie. Din relatarile
ziarelor puteam banui ca tânarul meu Ferante Pala ar fi fost Ion
Golea, autorul manifestelor care au dat peste cap întreg efortul
regimului de a prezenta situatia noastra interna, miilor de straini
veniti la Festival, ca pe o "fericire socialista". Peste 30 de ani, în
lumea libera, am dat peste o fotografie unde l-am identificat. Era cu
adevarat el, Ion Golea, unul din cei treisprezece care s-au întors în
România, tara a legendelor, pentru a se lua de piept cu fiara,
intrând astfel ei însisi în legenda.
Constantin Aronescu-Bãrãgan
ANEXE

Manifestul pentru strãini

Festivalului Mondial al Tineretului, August 1953 la
Bucuresti.

Prieteni strãini

România reala, care lupta în munti si sufera în închisori, va spune:

Bine ati venit! Cei care ne conduc azi vor face totul spre a va
împiedica sa cunoasteti adevarul asupra tarii în care va aflati. Un
munte de minciuni a fost ridicat între voi si noi. În primul rând,
guvernul a chemat la Bucuresti pe toti agenti sai de prin orase si
sate, pe toti copiii smulsi din familiile lor si crescuti prin fabrici în
cultul urii pentru tot ce nu este sovietic. Luni întregi ei au fost
instruiti si apoi tinuti în cantonamente spre a învata cum sa se
poarte la Festival, ce sa raspunda, cum sa minta. Acestia sunt
singurii oameni care au dreptul sa va conduca si au datoria sa va
supravegheze, în timp ce populatia este tinuta departe prin
concentrari ad-hoc, prin arestari si obligatii de serviciu, sau pur si
simplu prin teroare. Organizatiile politice au cerut salariatilor sa
ocoleasca mai cu seama delegatiile apusene, "compuse din spioni
si dusmani de moarte ai poporului român". Minciuna este si ceea ce
vedeti în acest oras. Într-o saptamâna capitala noastra înfometata
si-a schimbat complet înfatisarea. Vitrinele în care pâna mai ieri se
gaseau doar ghivece cu flori, portrete si lozinci, sunt acum relativ
încarcate de marfuri. Au aparut untul, ouale, vinul. Se gasesc
prajituri si bomboane. Pâinea din comertul liber, care putea fi
cumparata numai pe baza buletinului de populatie în cartierul
respectiv, pentru ca taranii flamânzi sa nu o poata capata, se
gaseste astazi pretutindeni, ca si franzela si chiflele. Toate acestea
au facut sa dispara cozile care ne storceau zilnic ultimul rest de
energie, dupa 10 ore de munca normata. Dar si în alte privinte
capitala nu mai este de recunoscut. Afisele despre "atâtatorii la
razboi", caricaturile uriase, gazetele de strada sau de perete,

108
cuprinzând cele mai înveninate calomnii, au fost înlocuite prin
inscriptii ce propovaduiesc pacea si prietenia. Steagurile rosii - în
proportie oficiala de 3 la 1 cu cel tricolor - au fost înlocuite cu
drapelul national, iar enormele stele rusesti au fost demontate si
coborâte în pivnita. Ele vor fi puse la loc dupa plecare dvs. Daca va
este greu sa întelegeti toate acestea, amintiti-va din istorie ca
mistificarea în proportii nebanuite este o veche specialitate
ruseasca. Potemkin a folosit-o primul, ridicând în Crimeea sate din
decoruri de scândura vopsita. Capitala RPR este astazi un astfel de
sat al lui Potemkin. Aceeasi minciuna domneste în viata noastra
politica si sociala. România este în realitate o tara ocupata
militareste, dar pe care invadatorul o sileste sa-si proclame în fata
întregii lumi libertatea si recunostinta pentru el. În mare masura
însa, asa numitul nostru comunism, este o mistificare.
Imperialismul moscovit a avut întotdeauna nevoie de un instrument
ideologic care sa-i usureze penetratia peste hotare. În sud, fata de
popoarele slave din jurul nostru, ideea panslava. Azi, mijlocul de a
însela multimile îl ofera comunismul, caci între principii si aplicarea
lor este o deosebire de neînteles pentru cei ce respecta logica si
buna credinta. La început, proletariatul nostru a putut crede ca
inegalitatea de avere în România va fi rezolvata în favoarea sa, dar
n-a trebuit sa treaca mult spre a vedea ca tot ceea ce era luat din
mâna claselor avute, pleca într-un fel sau altul, în Uniunea
Sovietica. Astfel, îndata ce industria a devenit sector socialist, ea a
fost obligata sa lucreze pentru pretinsul nostru export, în baza
caruia RPR primeste de exemplu 0,25 lei pentru o pereche de
bocanci trimisi în Rusia, adica pretul unui pahar de sifon. În sectorul
rural, mosiile ramase dupa prima expropriere din 1945 n-au mai
fost împartite taranilor, ci au devenit "gospodarii de stat", care
trimit tot ce produc peste granita. Aceasta face ca Uniunea
Sovietica sa fie astazi singurul latifundiar din România. La rândul
lor, zacamintele si industria petroliera au fost luate în întregime de
sovietici, devenind binecunoscutul Sovrompetrol, ale carui produse
sunt asa de rare pe piata interna, încât populatia s-a întors la opait.
Într-un cuvânt, tot ceea ce a devenit "sector socialist", inclusiv
Sovromurile, a fost scos din circuitul economiei nationale si a
devenit domeniul de exploatare sovietica. Cât despre taranul
român, ordinea comunista însemneaza pentru el o iobagie mai grea
decât oricare alta din trecutul îndepartat. Stapânirea de azi îi
rapeste de pe propriul sau pamânt dijma cea mai ridicata ce s-a
pretins cândva în aceasta tara, iar cotele de lapte, carne, lâna, sunt
o nerusinata hotie. Întreaga primavara, când comunistii au pregatit
Festivalul, taranul acesta flamând si gol a adus la oras câte 2-3 litrii
de lapte tras de la gura copiilor, schimbându-l pe bucati de pâine,
pe care militia nu-i îngaduia sa si-o cumpere singur, sub pedeapsa
de a fi ridicat de acasa si dus pe o zi la munca fortata. De altfel
aceasta discriminare în paguba taranului - pe care o reflecta pâna
si regimul de vânzare a pâinii sau a altor produse alimentare si
industriale - este urmarea fireasca a punctului de vedere oficial,

109
dupa care taranimea formeaza o categorie sociala inferioara, caci
desi în republica noastra de "democratie populara", muncitorii
agricoli reprezinta 80% din totalul populatiei, ei nu fac parte din
"clasa muncitoare", fiind numai niste "tovarasi de drum", tolerati de
nevoie. De aceea ei nu pot aspira, nici macar formal, la conducerea
treburilor obstesti, care este apanajul exclusiv al proletariatului,
adica a minoritatii de cel mult 11%. Când va formulati teoretic
concluziile cu privire la ordinea politica ce domneste la noi, amintiti-
va aceste realitati statistice, care prin nimic nu pot fi subtilizate.
Dar cel putin daca proletariatul ar fi multumit cu regimul care îi
proclama pretutindeni hegemonia. Câstiga oare muncitorul român
atâta cât sa-i îngaduie sa traiasca în conditii normale de hrana,
locuinta si îmbracaminte? Întrebati pe primul acar de tramvai pe
care îl gasiti în strada, cât câstiga lunar si veti afla ca salariul sau
este de 280 lei pentru cel putin 10 ore de munca. Puneti aceiasi
întrebare tinerei muncitoare de fabrica ce va însoteste pe strada si,
daca nu minte, va va spune ca salariul ei nu trece de 350 lei pentru
acelasi numar de ore. Calculati apoi ce s-ar putea cumpara cu
aceste salarii - daca bineînteles va exista totdeauna marfa - stiut
fiind ca pâinea alba este 4,35 lei kg, untul 27 lei, carnea la târgul
liber 16 lei, uleiul de floarea soarelui 40-45 lei. Considerati apoi
preturile articolelor de manufactura, pe care le vedeti în vitrine,
desi si acestea au fost serios modificate în vederea Festivalului,
ceea ce explica marea afluenta de cumparatori în magazine, ceea
ce va mira. Un costum de haine gata, care foarte probabil nu este
mai bun decât cel pe care-l purtati, costa la Bucuresti 850 lei, iar o
pereche de pantofi nu prea frumosi, 200 lei. Aceste câteva cifre va
vor face sa întelegeti care sunt posibilitatile de trai ale muncitorului
nostru. Nu uitati însa ca pâinea alba, untul si untdelemnul, untura,
carnea si zarzavaturile - care sunt trimise în Uniunea Sovietica,
unde pretul lor a fost redus cu 50% la instalarea lui Malenkov - au
lipsit aproape cu desavârsire înaintea Festivalului, ca si articolele
de îmbracaminte necartelate. Situatia va fi cu siguranta si mai grea
dupa plecarea dvs. Tabloul conditiilor de viata din RPR mai trebuie
întregit cu alte câteva aspecte esentiale. Ceea ce striveste pe
muncitor si în special pe salariatul român, împingându-l catre cea
mai periculoasa epuizare fizica si morala, este pe de o parte jugul
normelor, iar pe de alta parte, asa numitele sarcini obstesti si
ideologice. Daca la noi salariile sunt atât de disproportionat de mici,
faptul se datoreaza si preocuparii haine de a face ca munca sa
atinga cu orice pret rentabilitatea maxima posibila, indiferent de
urmarile ce le-ar avea pentru muncitor. "Cincinalul în patru ani" al
lui Gheorghiu Dej este cea mai buna ilustrare a acestui principiu,
caci împins de nevoie si de foame, muncitorul nostru se sileste sa
"sparga normele", adica sa câstige prin supramunca un adaos de
salariu. De aceea în RPR se munceste astazi ca într-o colonie
sovietica de detinuti - o colonie creata nu într-o insula de la capatul
pamântului, ci într-o tara de cultura, care a cunoscut tiparul
înaintea Rusiei însasi. Ca sa nu-si gaseasca vreme sa cugete asupra

110
mizeriei sale externe, ceea ce l-ar împinge sa se rascoale, salariatul
nostru are si obligatia de a participa, în afara orelor de program, la
sedintele de productie, de sindicat, de limba rusa, marxism si
"Arlus" (Asociatia româna pentru legaturi cu URSS), cu ajutorul
carora el descopera mai ales ca, în tara sa, tot ceea ce nu este
obligatoriu este interzis. Aceste sedinte îi ocupa în mod obisnuit,
toate zilele saptamânii, cu exceptia sâmbetei. Salariatul mai este
îndatorat sa mearga la parade, purtând portrete rusesti, lozinci sau
steaguri rosii. Daca la sedinte el a trebuit sa aplaude în picioare ori
de câte ori îi cerea ritualul, la manifestarile de strada are datoria sa
cânte sau sa scandeze lozinci. Toate aceste "sarcini" trebuiesc
îndeplinite punctual, cu "constiinciozitate". În caz de abateri,
absente, evaziuni, este denuntat masei în sedinta largita si, în
sfârsit, daca abaterile se repeta, este licentiat din slujba ca dusman
al clasei muncitoare. Rezultatele acestei mizerabile apasari morale
care degradeaza si distruge, lunga subalimentatie si oboseala se
vad pretutindeni. România este astazi tara cu cel mai mare procent
de mortalitate infantila din lume, cum rezulta din raportul recent al
Organizatiilor Natiunilor Unite de la Geneva. Oamenii înca tineri au
corpul ros de boli si sunt epuizati. Tuberculoza si maladiile nervoase
fac ravagii de neînchipuit. Daca vreti sa aveti dovezi concrete în
aceste privinte, cercetati sanatoriile TBC sau Spitalul Central de boli
mintale din Bucuresti, unde veti gasi ca majoritatea covârsitore a
bolnavilor o formeaza muncitorii si functionarii subalimentati,
epuizati de munca si înfricosati de restrictii, care în ratacirea lor
continua si acolo sa-si faca normele si sa se autocritice. Acest
aspect al nebuniei, cu radacini directe în conditiile noastre sociale,
a facut obiectul unor repetate referate ale corpului medical catre
Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. Nu e de mirare
deci, ca în tara noastra domneste pretutindeni o revolta surda, ca
în munti generalul Arsenescu comanda grupuri organizate de
rezistenta, ca cel putin 600.000 dintre cei mai buni români
putrezesc în închisori sau mor muncind la Canalul "Dunare-Marea
Neagra" sau la Bicaz. Guvernul comunist ar fi maturat în câteva
ceasuri daca nu l-ar apara trupele sale de securitate, foarte bine
platite si mai ales, daca nu ar fi protejat de diviziile sovietice
raspândite peste tot si camuflate prin paduri. Va aratam toate
acestea pentru ca dvs. ati venit la Bucuresti în numele pacii, al
progresului si al tineretii. Dar va rugam sa credeti ca noi pretuim
pacea cel putin tot atâta cât si dvs., mai ales ca la noi razboiul
continua si azi, dupa 12 ani. Fiecare familie româneasca îsi are
jertfele ei în aceasta lupta interna, pe care un guvern, care nu
cunoaste decât teroarea si propaganda, v-o ascunde cu discursuri
si scamatorii. Românii doresc din tot sufletul pacea, dar nu pacea
tâlharului care o pretinde numai ca sa se poata bucura în liniste de
prada sa. Va dam de asemenea aceste informatii deoarece
adevaratul progres nu are nimic de-a face cu ceea ce vedeti dvs. în
jur. În ultimul deceniu lumea a facut un impresionant pas înainte în
domeniul tehnicii si al stiintei, dar noi nu beneficiem înca de noile

111
descoperiri. Întreprinderile statului sunt obligate sa întrebuinteze
instrumente si aparate vechi, cumparate de la particulari prin
mijlocirea comertului de consignatie, care este tolerat tocmai din
aceasta cauza. Simpla existenta a acestui comert de aparate vechi
este cea mai buna dovada de a carentei tehnicii noastre, de altfel
împreuna cu Uniunea Sovietica, "tara cea mai înaintata din lume".
Un fapt petrecut cu ocazia venirii dvs. este tot atât de graitor:
delegatiile care au adus cu ele autoturisme de tipuri mai noi au fost
împiedicate sa le foloseasca, deoarece provocau prea multa mirare
în publicul românesc, pe care oficialitatea se sileste în tot chipul sa-
l convinga ca progresul vine numai de la rasarit. S-au dat chiar
dispozitii membrilor de partid sa tagaduiasca existenta si
caracteristicile acestor masini, ceea ce aminteste un alt fapt
asemanator, dar din pacate mult mai grav: acum câteva luni, în
sanatoriile TBC, unde descoperirea Rimifonului a adus legitime
sperante printre bolnavii care l-au cerut cu insistenta, s-a
comunicat prin afise ca acest medicament este un leac fals, folosit
de capitalisti numai pentru a se îmbogati. Iata o pozitie fata de
stiinta si progres, la care desigur ca nu v-ati gândit pâna acum.. În
sfârsit, ne adresam dvs., tineret strain, pentru ca la vârsta pe care
o aveti v-ar fi imposibil sa nesocotiti adevarul si valorile morale. De
aceea, ceea ce vedeti la noi s-ar putea sa aiba pentru dvs. o mare
însemnatate daca veti interpreta corect realitatile. Situatia din
România subjugata este datatoare de seama pentru toate tarile de
sub dominatia rusilor si denunta astfel, în fata dvs. întreaga
mistificare mondiala a Moscovei. Acei ce credeti în comunism,
sunteti astazi în situatia în care s-au aflat Gide si scriitorul român
Panait Istrati, cu prilejul vizitelor lor în Uniunea Sovietica: ei s-au
înapoiat de acolo absolut convinsi ca Sovietele au tradat toate
idealurile sociale pentru care acesti doi gânditori luptasera întreaga
lor viata. Daca veti sti sa va documentati singuri, fara ajutorul
interpretilor scoliti, mincinosi, care va dau mereu ocol, dvs. veti
ajunge la acelasi rezultat la care au ajuns Gide si Panait Istrati.
Drumul în România va va ajuta astfel sa iesiti din robia unei
minciuni care va falsifica judecata, facându-va instrumentele oarbe
ale celei mai degradate tiranii.

MANIFESTUL PENTRU ROMÂNI

TINERI ROMÂNI CARE PARTICIPATI LA FESTIVAL

Cu ocazia trâmbitatului "festival" aveti o datorie sfânta catre Tara

si anume: <<Dezvaluiti delegatiilor tarilor participante viclenia
mârsava a comunistilor care au transformat frumoasa noastra tara
într-o închisoare. Spuneti-le si aratati-le cu aplica comunistii
doctrina lor pentru a robi si asupri masele muncitoresti. Dezvaluiti-
le asa zisa lor cultura si superioritate tehnica. Explicati-le ca
"democratia" sovietica nu e de cât sclavie: sclavia mintii si a
trupului. Spuneti delegatilor celorlalte tari ce înteleg diavolii rosii si
satrapii lor comunisti prin "gospodarie colectiva", prin unitati si

112
munca voluntara" prin "pace" si "prietenie". Explicati-le ca s-a luat
hrana de la gura muncitorilor - chiar si de la gura copiilor - pentru a
se da mâncare din belsug delegatiilor straini. Vorbiti-le ca un
adevarat tineret român si nu ca purtatori de cuvânt al U.T.M. -ului.
Acesta este sfatul nostru, al tuturor Românilor adevarati, adresat
asupritorilor sovietici: "Zi de zi voi vorbiti despre pace si prietenie.
Daca într-adevar doriti pace, dovediti aceasta prin fapte si lasati-ne
liberi. Nu vrem , pe pamântul nostru scump, armatele voastre
harparete si asupritoare, politrucii vostri salbatici si hotii vostri .
care nu ne-au adus decât violenta , foamete si suferinta! Atâta
vreme cât ei vor ramâne în mijlocul nostru va fi razboi, nu pace,
ura, nu prietenie. Plecati! Iesiti din Tara! Duceti-va la voi acasa!">>
Biata noastra Tara asuprita ne cere ca noi sa tinem aprinsa flacara
adevaratei libertati si sa aparam patrimoniul nostru national.
Alaturati-va noua si pregatiti-va în taina pentru marea zi când vom
lua parte la eliberarea Tarii de muscali. Dumnezeu si lumea libera e
cu noi!
TRAIASCA TINERETUL ROMÂN!
TRAIASCA ADEVARATA PACE SI PRIETENIE ÎNTRE POPOARE!
TRAIASCA ROMÂNIA ÎNTREGITA SI INDEPENDENTA!
Treceti aceasta prietenilor de încredere.

BALADA CELOR TREISPREZECE

- variantã -
Ce vorbã sã cadã
In ritm de baladã?
Ce cuvânt sã vinã
In plâns si suspinã,
De cei treisprezece,
Morti în sfânta lege?
Treispe feciori
Ca treispe bujori,
Morti pentru dreptate,
Pentru libertate,
Pentru toti din noi,
Toti morti ca eroi.
Toti, unul si unul,
Sã sfarme cu pumnul
Stânca, cât îi ea
De mare si grea,
Muntii, cât îs ei
De mari si de grei.
Cinci Ioni sprintari,
Cu trup de artari,
Vlad si cu Lisandru,

113
 Lujere de leandru,
Erich, pãrul lui
Spicul grâului,
Mircea si Gavril
Cu ochi de copil,
Gheorghe si-Aurel,
Blândete de miel,
Si Golea cel tânãr,
Ce purta pe umãr
Goruni printre stele
Si mesaje grele.
Toti, acelasi leat,
Au descãlecat
In tara de loc,
Din pãsãri de foc,
De prin alte zãri,
De peste mãri si tãri,
La stiut hotar,
In luna lui jar,
Când aprinde dor,
Luna lui Cuptor.
In tara strãbunã,
Tara lor, cununã,
In tara cu nuci,
In noapte de tuci.
Stele i-au adus,
Luna i-a ascuns.
Noaptea îi fereste,
Ciutele-i hrãneste,
Adãpost îsi sapã,
Apele-i adapã,
Si cu pasi mãrunti
Vin în jos pe munti,
Cu albul zorilor
In sfârcul sprâncenelor.
Cãrarea-i în douã
Si-s botezati cu rouã,
Si-acei treispe feciori,
Ca treispe bujori,
Când calea-i abate,
Hãlãduesc prin sate,

114
Prinsi în brâu cu flori,
Treispe sãrbãtori.
Cu flinte 'narmati,
Treispe soldati.
Si-apoi s'au depãrtat,
In oras svon au dat,
Cutezând cu fiara,
Ce ne-a vândut tara,
Si dusu-le-a sfat
La cei în oftat,
Si le-au spus la tineri
Cin-ne stã pe umeri.
La toti de departe,
Din tara pe moarte,
Plinã de orori
Si de trãdãtori.
Român de-i auzea,
Inima-i crestea,
Si se întrema
Ca izvoarele
Când dã soarele,
Ca pâraiele
Când dau ploile.
Si era brodealã
Sã dea la ivealã
Criminali cu fise
'Ntr'un cer de afise.
Dar zile cu soare
Nu-s fãrã trãdare...
Si numa'ntr'o zi
Fiara auzi
Svoana cã în tarã
Va fi foc si parã.
Comunista pleavã,
Plinã de otravã,
Nãpârca ivitã
Crezând cã-i zdrobitã.
Si-au pornit tâlharii,
Ca mai ieri jândarii,
Suflete zãlude,
Cu figuri de slute,

115
 Si astã cireadã
Prins-a mândra ceatã:
Cinci Ioni sprintari,
Cu trup de artari,
Vlad si cu Lisandru,
Lujere de leandru,
Erich, pãrul lui,
Spicul grâului,
Mircea si Gavril,
Cu ochi de copil,
Gheorghe si-Aurel,
Blândete de miel.
Si Golea cel tânãr,
Ce purta pe umãr
Goruni printre stele,
Si mesaje grele.
Si lunã si stea
Nu-i va mai vedea.
Lacrimi au secat,
Dar au prins rãsad,
Ura se încinge
Si ea te împinge
Sã strigi pentru frati
La acei argati,
Ce-au stins primãvara,
Si ne-au vândut tara:
Vã înfierez
Ca pe vite'n cirezi,
Cu fier rosu'n carne,
Ca pe vita cu coarne,
Cu fier cât o turtã,
Ca pe cal sub burtã,
La fel ca pe fiare.
Si vine rãzbunare
Pentru cei feciori
Impuscati în zori,
Cinci Ioni sprintari,
Cu trup de artari,
Vlad si cu Lisandru,
Lujere de leandru,
Erich, pãrul lui

116
 Spicul grâului,
Mircea si Gavril,
Cu ochi de copil,
Gheorghe si-Aurel,
Blândete de miel.
Si Golea cel tânãr,
Ce purta pe umãr
Goruni printre stele,
Si mesaje grele,
Cei treisprezece,
Morti în sfânta lege,
Lege româneascã,
Lege haiduceascã,
Lege pãdureanã,
Cea lege codreanã.
Auzitã de la o bãtrânã în muntii Vrancei, în Mai 1977, de cãtre dl.
Nicolae Nitã, directorul si redactorul revistei "Libertatea" care
apãrea la New York, SUA.

PROCESUL LEGIONARILOR PARASUTATI

-1953
-continuare-

ECOUL PROCESULUI ÎN LUMEA LIBERÃ

PENTRU NEAM SI CRUCE

"UNIREA"
Oficiosul Bisericii Unite din SUA
Decembrie 1953
În urma unui proces de o anvergura neobisnuita, pe data de 13
octombrie a.c., la Bucuresti a fost condamnat la moarte un grup de
13 tineri români pentru "spionaj în favoarea americanilor". De la 23
august 1944, ziua "eliberarii de sub jugul fascist", aceste
condamnari la moarte s-au repetat într-un tempo din ce în ce mai
rapid, încercând astfel sa se pecetluiasca soarta poporului român.
Deschizând însa mormânt dupa mormânt, cei fara lege si fara

117
Dumnezeu nu fac altceva decât sa aprinda si mai puternic în
sufletul neamului robit flacara nadejdii în eliberare; sa stimuleze
actiunea de lupta împotriva lui Anticrist, lupta care nu va întârzia a-
si arata roadele depline... Pentru ca exista un Dumnezeu si pentru
ca mai credem neprecupetit în El, Cel care s-a jertfit pentru noi. În
spatele "adevarului" pe care tara l-a aflat prin intermediul presei
comuniste, poporul român simte, traieste si împartaseste - poate ca
în mai mare masura decât credem noi - toata drama si rasunetul
jertfei grupului celor 13 tineri. O mâna de oameni numai - în
comparatie cu imensitatea hoardelor navalitoare care ne-au
cotropit tara, datorita orbirii si tradarii altora - o mâna, da, însa cu
suflet curat, cu suflet mare, oameni ce s-au depasit pe ei însisi, asa
cum au fost atâtia în cursul istoriei noastre glorioase. Ca arma nu
aveau altceva decât dragostea de Cristos, dragoste ce a dominat
complet viata lor pamânteana, si iubirea fierbinte a tarânii care le-a
dat viata, arma pe care au materializat-o constient în propria
cenusa a trupurilor lor... S-au dus senini la lupta împotriva
dusmanilor lui Cristos, stiind dinainte ca încununarea acestei lupte
nu poate fi alta decât moartea, jertfa ultima si cea mai plina a
iubirii Patriei subjugate. S-au dus pentru ca si acasa la noi se "trage
cu mitraliera în obrazul lui Cristos". Iar Neamul îsi pleaca fruntea cu
smerenie în fata jertfei lor. Cei din tara stiu acum ca nu i-am uitat
nici o clipa, ca sunt mereu în mijlocul gândurilor si inimilor noastre.
Nu putem face prea mult pentru ei, pentru ca suntem putini. Însa
din mijlocul acestor "mici si putini" s-a desprins un grup care s-a
dovedit a fi "mare si puternic", care a facut pentru cei de acasa
însutit mai mult decât toate declaratiile oamenilor de stat apuseni.
Da, "se tragea cu mitraliera în obrazul lui Cristos". . . Însa cu o mult
mai diabolica înversunare de cum se tragea nu de mult într-o alta
tara crestina (Spania-în timpul razboiului civil - n.r.). Si Apusului i se
ofera din ce în ce mai des dovada ca dintre noi se ridica alte
rânduri care repeta întrebarea: "oare putem sa stam nepasatori?"
E.C.
SI-AU DAT VIATA PENTRU LIBERTATE
Donauschwäbische Rundschau Südost Pressedienst
Nr. 48 - 29 Nov. !953 Nr. 46 - 14 Nov. 1953
În zorii zilei de 31 octombrie 1953 au rasunat din nou 13 salve
ucigatoare ale armelor comuniste undeva într-o curte interioara a
Tribunalului Militar Bucuresti si au curmat, odata cu rasunetul lor,
viata a tot atâtia martiri, luptatori pentru libertatea neamului lor.
Dupa cum transmite Radio Bucuresti, luptatorii împotriva tiraniei
comuniste, condamnati la moarte în procesul de la Bucuresti din 9-
12 octombrie, au fost executati. Este vorba de acei barbati curajosi
ce dispretuiau moartea si care au fost parasutati în patria lor
subjugata si au organizat, condus si reanimat, de mai multa vreme,
rezistenta româneasca. Securitatea din România a putut, fara
îndoiala, sa înscrie la activul ei un mare succes prin descoperirea
grupelor de rezistenta din care faceau parte si cei 13 condamnati la
moarte; fara îndoiala, acest succes se datoreaza tradarii, însa
faptul apare secundar în aprecierea de ansamblu a problemei.

118
Numai când ne dam seama cu câta oboseala si cu câta daruire a
fost dezvoltata aceasta actiune de rezistenta, se poate judeca în
mod corect întinderea tragediei luptei anticomuniste. S-ar însela
însa acela care ar presupune ca dupa acest eveniment cu adevarat
zguduitor de pe tarâmul Dunarii inferioare, cruciada româneasca a
fost înfrânta sau cel putin intimidata pentru multa vreme. În cursul
procesului s-a relevat cu toata claritatea ca atât persoanele care au
fost parasutate în România, cât si aceia care au pregatit în Vest
aceste actiuni, erau membrii ai Garzii de Fier, despre care la un
moment dat se spunea ca este moarta demult. Ceea ce se stie în
cercurile mai intime ale luptatorilor anticomunisti din România si
anume faptul ca numai acei antibolsevici convinsi ai Garzii de Fier
sunt în masura sa conduca lupta împotriva terorii rosii, a fost
acuma difuzat în întreaga lume în cursul procesului. Comunistii n-
au ascuns c-a fost vorba de "legionari ai Garzii de Fier ai lui Horia
Sima" si nici n-au încercat sa bagatelizeze activitatea acestei
grupe. Dimpotriva, comentariile presei românesti au aratat cu toata
claritatea posibila ca regimul comunist considera Garda de Fier ca
fiind dusmanul lui de moarte si cel mai periculos. S-ar putea afirma,
având constiinta împacata, ca bolsevicii din România se tem numai
de Garda de Fier si ca sunt convinsi ca pot termina fara greutate cu
toate celelalte organizatii politice. Astfel, pentru prima data dupa
razboi, Garda de Fier a aparut din nou în public. Populatia înrobita a
României a urmarit cu atentie procesul si se înmultesc semnele ca
o mare parte a ei manifesta o rezistenta pasiva contra regimului, ca
si cum ar simti ca legionarii se gasesc pretutindeni printre ei. De pe
acum, se poate afirma ca propaganda antilegionara, desfasurata de
autoritati atât de intens, a actionat ca un bumerang si a obtinut
tocmai rezultatul opus. Cu exceptia putinilor comunisti convinsi,
nimeni în România nu se teme de "fascistii criminali ai lui Horia
Sima", ci dimpotriva, toti îsi pun sperantele de eliberare în ei.
Denuntarea Garzii de Fier ca organizatie "fascista", nu mai face
asupra nimanui vreo impresie, deoarece comunistii acorda acest
calificativ tuturor celor care nu le sunt pe plac. În realitate, Garda
de Fier este o organizatie nationalista si nationalismul nu este
acelasi lucru cu fascismul. Tot atât de bine ar putea fi denumiti
"fascisti" miile de locuitori ai Triestului care, animati de sentimente
nationaliste, au demonstrat în favoarea cauzei lor. Ultimul proces
din Bucuresti a aratat de asemenea limpede ca multi români au
fost gata sa-i ajute pe cei parasutati în tara. Sacrificiul celor 13 nu
va îngrozi marea masa, ci va constitui un simbol în lupta pentru
libertate a tarilor subjugate din spatele Cortinei de Fier.

ÎNTOARCEREA FATALÃ A Dr-ului GOLEA

The Windsor Daily
Star 3 Nov. 1953
-- Prietenii spun povestea care a condus la executie --
Unul dintre cei treisprezece executati de catre regimul comunist
din România ca "spion pentru americani", dr. Ion Golea, s-a dus în
tara nu la cererea americanilor, ci din proprie initiativa. Identitate

119
secreta. Aceasta informatie precum si fotografia dr-ului Golea au
fost date ziarului "The Windsor" de catre un om ce l-a cunoscut si
care a venit acum câtiva ani în Canada din România. El nu poate fi
numit din cauza represaliilor ce s-ar abate contra familiei sale
ramase în tara. Dânsul spune ca dl. Golea a scapat din România cu
un grup de compatrioti în 1948 si s-a refugiat într-un teritoriu
neutru al Europei. Câtiva dintre ei au venit în Canada si în Statele
Unite, însa altii au preferat sa se reîntoarca în România pentru a se
înregimenta în miscarea subterana de rezistenta. Golea a spus
atunci ca el vrea sa mearga înapoi si sa ajute la "eliberarea patriei
mele" de sub regimul comunist. Stirea executarii celor treisprezece
a fost facuta cunoscuta luni, într-un ziar din Viena.

TREISPREZECE EROI ROMÂNI

de J. L. Gomez Tello
"ARRIBA" Nr. 6550,
Madrid, Nov. 8, 1953
Alexandru Tanase, Mircea Popovici, Ion Golea, Ion Samoila,
Gavrila Pop, Ion Tolan, Erich Tartler, Ion Buda, Gheorghe Dinca, Ion
Iuhasz, Ion Cosma, Vasile Mihai Vlad, Aurel Corlan. Iata treisprezece
luptatori ai Garzii de Fier românesti împuscati de comunisti în ziua
de 1 noiembrie în Bucuresti. Acesti oameni sunt mostenitorii
doctrinei lui Corneliu Codreanu, ai Capitanului, care la Iasi în 1935
rostea urmatoarele cuvinte : "Legionarii nu mor. Drepti, nemiscati,
neînvinsi si nemuritori privesc victoriosi întotdeauna convulsiile urii
neputincioase. Din aceasta lupta în care ne-am înclestat am primit
toti porunca de a iesi învingatori sau morti. Ma gândesc la voi, acei
care va trebui sa muriti, primind cu seninatatea stramosilor traci,
botezul mortii." Ei sunt mostenitorii lui Mota si Marin, cei cazuti cu
fata spre inamicul occidentului, la Majadahonda si ai ostasilor care
mergeau la lupta pentru Patrie, având ca îndemn frumoasele
versuri ale lui Vasile Alecsandri: "Hai sa dam mâna cu mâna, cei cu
inima româna"..., care aduc cu ele parfumul codrilor si primavara
Carpatilor. Sunt urmasii dârzelor echipe ale mortii, ale
Arhanghelului Mihail din icoana închisorii de la Vacaresti. Sub acest
semn au cazut mii de oameni la Chisinau, la Odesa, pe Nipru, în
fata Sevastopolului si a Stalingradului, atât în ofensiva, cât si în
ultimele lupte din timpul retragerii. Alexandru Tanase, ca si ceilalti
doisprezece camarazi ai sai, a trait în pericol. Stia ca si pentru ei
era scrisa deviza de a primi moartea cu seninatatea stramosilor
traci. Tanase apartinea Garzii de Fier din 1935. A înfruntat moartea,
a suferit în închisori. A luptat împotriva trupelor sovietice pâna în
ultimul moment, când regimentele românesti aparau cu onoare
drapelul tricolor în padurile Germaniei. Traia în Europa Occidentala
ca si alti camarazi de-ai sai. Nimic nu-l obliga sa reîncepa lupta.
Nimic în afara de inima sa. Si un om este o inima de soldat, sau nu
este nimic. Am cunoscut existenta acestor refugiati veniti din tarile
europene cazute sub stapânire bolsevica. I-am întâlnit, saraci, în
lagarele germane si pe strazile Berlinului. Am vazut aceste
comunitati de români intelectuali, studenti, muncitori dormind pe

120
acoperisul buncarului din Zoo, lucrând în fabricile de la începutul
strazii Grenelle din Paris si în portul Marsilia. Oameni cu o credinta
fara limite, fara scepticism si fara a cunoaste pacatul lasitatii.
Europa ar trebui sa simta teribile remuscari fata de acesti oameni
luminati, care cred în eliberarea patriei lor si lupta împotriva
întunericului, sclaviei si plutoanelor de executie. Este posibil sa fie
unii care cred ca nu exista alta atitudine în fata comunismului
decât a discuta cu el cum sa-si aseze capul în apropiere de
"nagan". Aceasta este o chestiune de gusturi personale si nu ne
ramâne decât sa deplângem ca responsabilii dezechilibrului
omenesc sunt totodata responsabili de o serie de erori care au
prefacut în grajduri bisericile din Alba Iulia, din Sinaia si din
Vâlcovul cu frumusetile verzi ale Dunarii atât de mult visate. Este
posibil ca aceasta inconstienta sa transforme - dupa un nou acord
Yalta -- într-un spatiu lipsit de aparare si partea libera a Europei,
victima a lasitatii sale. Totul este posibil. Daca nu se va întâmpla
asa - si credem ca nu se va întâmpla -va trebui sa datoram aceasta
nu unei mase de burghezi speriati, nu "rafinatilor" intelectualitatii,
aceasta pasta acra si respingatoare, ci unei mâini de alesi care, în
loc sa astepte într-un neutralism împaciuitor tancurile rusesti, au
plecat sa lupte contra lor, acolo, în spatele "cortinei de fier", fara
speranta reîntoarcerii. Alexandru Tanase si camarazii sai au ales
cea mai frumoasa atitudine: sa moara luptând. Timp de un an si
jumatate cei treisprezece voluntari au savârsit minunea de a se
înfrunta cu vigilenta ruseasca si cu slugile ei. Probabil ca
amanuntele luptei lor nu se vor cunoaste niciodata. Ceea ce se stie
însa sigur, este faptul ca în acest timp milioane de oameni înrobiti
s-au simtit razbunati si încurajati de aceasta echipa de eroi.
Comunistii turbau de mânie si de neputinta când gaseau în birouri,
în buzunare si în adunarile lor manifestele Garzii de Fier, care,
dispretuind tot aparatul propagandistic al bolsevicilor, demascau
farsa festivalului comunist din luna august. În fiecare casa, în
fiecare cabana si în fiecare sat, legionarii au gasit prieteni. Au fost
torturati timp de doua luni, judecati în doua zile si împuscati în zori,
în apropierea Dunarii "rosii". Au avut înca ragaz de a privi o stea si
a descoperi ca moartea lor nu va fi inutila si ca de la Nistru si pâna
în Carpati s-au înaltat rugaciuni pentru ei. Rusii au folosit ocazia
pentru a reactualiza prezenta pericolului fascist în termeni identici
cu cei folositi la 17 iunie pentru manifestatiile din Berlin; îi repeta în
Polonia, unde o padure înghite o coloana sovietica, îi repeta în
Cotbus, Croatia sau în Slovacia, fiindca se ridica împotriva lor nu
pacifistii, ci oameni în carne si oase, cu arma în mâna. Fiecare îsi
poate alege drumul pe care-l doreste: acela al sinuciderii de la
Lugano, sau moartea ca fiinta libera. Dar, între o viata de "subtili
contemplativi-atotstiutori" - carora li se rezerva si asa un glont în
ceafa - si între o moarte pe câmpul de lupta, mi se pare mult mai
onorabila ultima, aceea a celor treisprezece eroi din România.
Pentru ei nu s-a miscat nici una dintre bocitoarele condeie care au
plâns atât de mult soarta spionilor Rosenberg. Nici cel putin n-a

121
existat pentru ei spatiul care se aloca rocambolistilor aventurieri ai
lui Pontecorvo si Mac Lean. Nici cel putin nu au gasit o presa
"buna", care în schimb era atenta la ultimele piruete ale
comunistului Picasso si la extravagantele d-lui Sartre. S-au dus sa
lupte ca niste soldati necunoscuti; dar eu doresc ca cel putin
numele sa le fie cunoscute când, peste opt zile, noi, prietenii lor, ne
vom ruga pentru ei. Pentru acei care au ales libertatea ce nu este
prescrisa niciunde: aceea de a muri cu arma în mâna.

13 EXECUTATI ÎN ROMÂNIA
The Windsor Daily StarCanada
- Nov. 2, 1953-
-- Cifra - avertisment împotriva miscarii de rezistenta --
Viena, (70) - România a executat 13 "spioni în favoarea
americanilor ", probabil ca un avertisment - prin severitatea fara
precedent - împotriva miscarii de rezistenta fata de regimul
comunist.
"Spioni" americani
Cei 13 barbati - sase dintre dânsii acuzati ca ar fi spioni instruiti
de americani si lansati cu parasuta în România de catre avioane
americane - au fost condamnati la moarte în ziua de 12 octombrie
de catre un tribunal militar din Bucuresti. Prima veste despre
moartea lor a fost transmisa de "Radio Bucuresti" la sfârsitul
saptamânii. Radioul n-a spus când au fost executate sentintele sau
prin ce metode, însa se presupune ca cei 13 au fost împuscati în
cursul zilei de sâmbata. La radio s-a mai anuntat ca cererile de
gratiere ale condamnatilor "au fost respinse de catre Prezidiul Marii
Adunari Nationale Române" si ca "verdictele au fost deja
executate".
Toti au marturisit
Se spune ca toti cei 13 au marturisit ca au facut "spionaj, terorism
si activitati subversive împotriva Republicii Populare Române, în
favoarea serviciului secret al Statelor Unite". Asprimea pedepselor
subliniaza hotarârea regimului comunist de a stavili extinderea
rezistentei subversive.

GARDA DE FIER A FACUT SA SE VORBEASCA IARASI

DESPRE EA
Die TatSalzburger Nachrichten
Zurich, 6 Nov. 1953
Salzburg, 6 Nov. 1953
- De la colaboratorul nostru pentru Europa de Rasarit -
Procesul despre spionaj, terminat zilele acestea la Bucuresti cu
condamnarea si executarea a 13 acuzati, a reactualizat un nume
despre care de mult timp nu s-a mai auzit nimic si ce parea sa
apartina deja istoriei. 20 de ani a tinut Garda de Fier a lui Codreanu
în încordare nu numai România, ci si Europa, pâna când, în 1941,
fiind supusa unei încercari de forta cu Generalul Antonescu, a
trebuit sa cedeze si a disparut de pe scena politica. Horia Sima,
urmasul lui Codreanu, omorât de regele Carol, s-a refugiat în
Germania si a format, în ultima faza a razboiului, un guvern de exil

122
la Viena. Apoi s-a dat la fund pentru un alt sir de ani. Procesul de la
Bucuresti a aratat acum ca, Garda de Fier n-a murit, ci dimpotriva,
s-a regrupat si a reluat lupta contra stapânitorului de azi al
României. În timpul Festivalului Mondial al Tineretului, tinut la
Bucuresti în luna august a acestui an, s-a petrecut un incident
penibil pentru regizorii acestei manifestari de mase: într-o buna zi,
au aparut, în Capitala, manifeste contra regimului, scrise în mai
multe limbi. Ele au distrus toate pregatirile de culise ale acestei
întâlniri. N-a stiut nimeni la început de unde au venit manifestele
anticomuniste. Abia acum s-a aflat ca au fost opera grupelor de
legionari lansati cu parasuta în România. Procesul în care au aparut
16 acuzati si 9 martori, dezvaluie detalii interesante în legatura cu
activitatea subterana împotriva regimului comunist din România.
Acuzatii au fost înarmati cu aparate de radio-emisie, arme, bani si
harti si au reusit sa gaseasca în toate cazurile adapost si ajutor în
sânul populatiei. Imediat dupa aterizarea lor, centrala de la Paris a
fost încunostintata prin porumbei curieri si chiar în noaptea
urmatoare s-a stabilit legatura radiofonica cu Vestul transmitându-
se, în decursul saptamânilor urmatoare, importante stiri lumii
libere. Dupa doua saptamâni s-au expediat chiar carti postale si
ziare, pe care cu cerneala simpatica s-a transmis o adresa pentru
trimiterea unui al doilea aparat de radio-emisie. A sosit si raspunsul
în limba germana, care totusi n-a putut fi descifrat de complotisti.
Cu legitimatii false s-au deplasat la Bucuresti, au luat legatura cu
cercuri anticomuniste si au îndraznit chiar sa tipareasca
manifestele mai sus amintite. Probabil ca le-ar fi fost posibil acestor
diferite grupe sa continue activitatea, daca nu ar fi avut tradatori în
propriile rânduri. Acuzatul Bebi Toma, care se refugiase mai demult
din România si care n-a gasit în Vest acea soarta pe care o sperase,
a facut un act fatal pentru toti prin aceea ca îndata dupa lansarea
sa în România, s-a prezentat politiei si a tradat misiunea lui si a
celorlalti. La început efectul a fost redus. Totusi a atras atentia. Prin
difuzarea manifestelor, cercul în jurul legionarilor a devenit din ce
în ce mai strâns. Unul dupa altul au fost ridicati. Curioasele lor
stilouri, în care se puteau introduce cartuse lacrimogene, a caror
declansare orbea pe urmaritori pentru 48 de ore, n-au mai putut fi
întrebuintate. Numai grupa "Carpati" a reusit sa se opuna prin forta
armelor, în aceasta ciocnire fiind împuscat Mare Sabin. Din
desfasurarea procesului a parut ca din rândurile emigratiei
românesti numai membrii faimoasei Garzi de Fier au continuat
lupta activa de eliberare a patriei lor de sub comunism. Aproape
toti acuzatii au fost legionari, care înca din timpul dictaturii lui Carol
primisera mari condamnari. În orice caz, prin concursul populatiei,
a fost asigurat diverselor grupe de sabotaj, în timpul activitatii lor în
România, un succes însemnat pe care, desigur, l-au platit cu viata.
Interesanta de asemenea este si declaratia unui acuzat, ca ar fi fost
condus din Salzburg, prin zona de rasarit austriaca, peste granita
ungara, pâna spre teritoriul român si apoi predat unei alte
persoane care l-a trecut si peste aceasta frontiera. Aceasta

123
declaratie demonstreaza ca toate masurile de siguranta luate la
granita democratiilor populare, nu sunt suficiente pentru a
împiedica circulatia din aceste tari spre Vestul liber.

13 CONDAMNARI LA MOARTE ÎN BUCURESTI

Südost Echo
17 octombrie 1953
- Proces de mari proportii contra legionarilor români
parasutati si tradati de o Iuda -
Între 9 si 12 octombrie a avut loc la Bucuresti un proces de mari
proportii de spionaj si sabotaj, redat într-o forma senzationala de
catre presa româna. Au fost acuzate 16 persoane pentru "înalta
tradare în favoarea serviciului de informatie american si francez".
Sentinta a fost pronuntata cu 13 condamnari la moarte; împotriva
celorlalti 3, temnita grea. Procesul pune în lumina lupta tragica a
tinerilor nationalisti împotriva regimului comunist. Dezvaluie însa si
reversul înscenarii în care se dezvolta aceasta lupta. Acei barbati si
femei care au îndraznit sa combata statul întesat de militieni si
agenti, stiau ca pentru ei nu exista nici un fel de scapare. Sapte
dintre acuzati - Tanase, Popovici, Golea, Samoila, Tolan, Pop si Bebi
- au fost lansati în România cu parasutele între jumatatea anului
1951 si iulie 1953. Ceilalti au fost acuzati ca au dat primilor
adapost si ajutor în îndeplinirea misiunii. În sala de judecata a
Tribunalului au fost expuse arme, aparate de radio-emisie si
receptie, documente false, material exploziv precum si alte obiecte,
printre care si parasutele pe care Securitatea pretinde ca le-ar fi
gasit în momentul arestarii asupra acuzatilor. Pe banca învinuitilor
se gasea de asemenea si Erich Tartler, german din Brasov. Acestuia
i s-a pus în sarcina ca ar fi adapostit pe doi dintre cei parasutati. A
fost suficient pentru Tribunal ca sa-l condamne la moarte. Ultimele
cuvinte rostite în fata judecatorilor de catre acest fiu de gradinar,
nascut în 1920 în Brasov, au fost miscatoare. El a spus: "Daca
Golea si cu Samoila n-ar fi venit la mine si nu m-ar fi rugat sa-i
adapostesc, eu n-as sta acum sub aceasta acuzatie. Rog sa mi
acorde circumstante atenuante". Dar nu i-au fost acordate, cu toate
ca era vizibil ca nu si-a dat seama de consecinte si ca a fost doar o
jertfa a ospitalitatii sale.
Trei grupe de rezistenta
În actul de acuzare se sustine ca cei parasutati ar fi fost scoliti în
Vest de catre serviciile de informatii americane si franceze. Ei ar fi
urmat cursuri speciale în Salzburg, Lindau, Isny, Andilly si Paris.
Apoi ar fi fost adusi separat în grupe mici, pe cale aeriana, la Atena,
unde au primit un supliment de instruire. În cele din urma, în
sprijinul misiunii lor, au fost dotati cu acte false, arme, bani si
aparate radio de emisie-receptie si au fost apoi lansati succesiv în
România pe teritorii nelocuite. Lansarea s-ar fi facut în cursul noptii.
În fata Tribunalului, se întelege de la sine, acuzatii n-au tagaduit ca
aceasta prezentare a faptelor n-ar corespunde realitatii. Tanase si
Popovici au declarat ca ar fi fost trimisi în tara vara anului 1952.
Dupa parasutare, s-au pus în legatura cu tatal lui Popovici, un fost

124
plutonier de jandarmi disponibilizat, dupa ce mai înainte si-au
ascuns într-o padure armele si aparatele. Batrânul Popovici i-a pus
în legatura cu Elena Stetin si Aurel Corlan, care de asemenea se
gaseau pe banca acuzatilor. Cei doi din urma functionau ca oameni
de legatura. Acuzatii Golea, Samoila si Tolan au marturisit ca ar fi
format si condus grupa cu numele de "Jacques". Primii doi în
regiunea Brasov, iar Tolan, care de altfel n-a fost lansat pe calea
aerului, ci s-a strecurat pe jos peste granite, la Arad. Golea si
Samoila au gasit, la început, adapost la Tartler, iar mai târziu au
reusit sa ia legatura si sa lucreze împreuna cu acuzatii Vasile Vlad,
Gheorghe Dinca si Ion Buda, în Bucuresti. Printre altele, acestia au
redactat în mai multe limbi si acele manifeste anticomuniste ce au
fost raspândite în Bucuresti printre participantii la Festivalul
mondial al tineretului. O a treia grupa a actionat în regiunea
Oradea Mare. Era condusa de catre fostul ofiter al armatei romane,
Sabin Mare. I-au apartinut acuzatii Pop Gavrila si telegrafistul Ilie
Rada. Si aceasta grupa a stat mai întâi în Franta si apoi a fost dusa
si echipata la Atena. Ea s-a parasutat în noaptea de 30 iunie spre 1
iulie 1953 în regiunea Oradea Mare. Seful grupei, Sabin Mare, a luat
curând dupa aceea legatura cu acuzatii Cosma si Juhasz, care le-au
acordat adapost si le-au sustinut activitatea. Când Securitatea a
ajuns la arestarea grupei, s-a produs un schimb de focuri, în urma
caruia Sabin Mare a cazut. Telegrafistul Ilie Rada a disparut. Pâna
la ora actuala acesta a ramas nedescoperit. Cu toate ca postul de
Radio Bucuresti a difuzat mereu ordinul de urmarire precum si
premiul ce s-a pus pe capul lui. Arestat a fost numai Pop Gavrila si
cei doi membri ai grupei, recrutati în România, Cosma si Juhasz.
Tradatorul Bebi Toma
Tradatorul a fost de asemenea prezent în aceasta drama: acuzatul
Bebi Toma. Semnificativ, acesta a primit numai 3 ani închisoare,
pentru ca "a marturisit, caindu-se". Aceasta a fost plata Iudei . Bebi
Toma a pretins în fata Tribunalului ca ar fi fugit din România în
Grecia, unde ar fi fost internat în lagarul Lavrion, interogat de
serviciul de informatii american si dupa aceea pregatit pentru
misiunea sa în România. La început s-a codit, spune el, dar, pâna la
urma ofiterul american a reusit sa-l "înduplece". Bebi a luat
cunostinta, în timpul instruirii sale în Grecia, de existenta celorlalte
grupe, care erau deja în România, sau urmau sa fie lansate.
Banuiala ca el a "fugit" spre Grecia ca spion si pasare
ademenitoare se întareste prin purtarea sa dupa lansarea în
România în noaptea de 26 spre 27 iulie 1953. În dimineata imediat
urmatoare s-a prezentat primului post de militie si "caindu-se", a
facut cunoscuta misiunea sa, dupa cum spune actul de acuzare. El
însa nu s-a oprit numai la aceasta marturisire, ci a dat Securitatii
importante indicii pentru descoperirea si arestarea celorlalte grupe
de rezistenta. Daca în 1951 a fost trimis ca agent comunist în
Grecia, sau daca tradarea a facut-o din proprie initiativa, nu reiese
clar din dezbaterile procesului. Prima ipoteza este cea mai
plauzibila. Nu se greseste daca se admite ipoteza ca Bebi va ispasi

125
cei trei ani de închisoare care i-au fost dati de forma. El si-a însusit
merite mari. Moartea celor treisprezece oameni care si-au pus viata
în joc pentru libertatea poporului lor îi cade în sarcina. Scânteia si
celelalte ziare românesti relateaza dezbaterile procesului cu lux de
amanunte. În sala Tribunalului ar fi asistat, dupa cum se deduce din
reportajele si articolele de fond, reprezentanti ai "poporului
muncitor" si ar fi "scrâsnit din dinti, plini de ura contra dusmanilor
poporului si bestiilor în chip de om" de pe banca acuzarii. Când însa
"s-a scrâsnit din dinti", aceasta nu privea pe tinerii curajosi, barbati
si femei, ce au fost adusi în fata Tribunalului de catre regimul
politist, ci regimul însusi. Poporul din afara salii Tribunalului a
înteles jertfa acuzatilor, dupa cum indica informatiile asupra sarii
de spirit di sala, asa cum a fost: ca pe un gest deznadajduit si
tragic al unei convingeri viteze. Pronuntarea sentintei a avut loc la
12 octombrie. Au fost condamnati la moarte Tanase Alexandru,
Mircea Popovici, Ion Golea, Ion Samoila, Gavrila Pop si Ion Tolan,
Erich Tartler, Vasile Vlad, Ion Buda, Gheorghe Dinca, Aurel Corlan,
Ion Juhasz si Ion Cosma.
Tradatorului Bebi Toma i s-au acordat "circumstante atenuante".
Elena Stetin a primit munca silnica pe viata, iar batrânul Popovici
douazeci de ani temnita grea.

GARDA DE FIER N-A MURIT

Duisburger General Anzeiger 21 noiembrie 1953
Remscheider General Anzeiger 4 decembrie 1953
- 13 Legionari executati. Politia sesizata prin tradare - - de
la corespondentul nostru P. Davies -
Conform ordinului, gâdele român a curmat viata a 13 oameni care
au jurat sa se dedice eliberarii patriei lor. Acei 13 oameni au
apartinut celor mai diferite categorii sociale: erau între dânsii
medici, ingineri, electricieni, un poet si doi fosti ofiteri. Ceva aveau
totusi în comun: si-au iubit patria si au fost membrii ai Garzii de
Fier. Evenimentele din ultimii cincisprezece ani aproape au sters
amintirea Garzii de Fier a lui Codreanu. Garda care timp de 20 ani a
tinut în încordare nu numai România ci si Europa întreaga. Se
credea ca aceasta organizatie nationalista ar apartine deja istoriei.
Ultimul ei conducator, Horia Sima, urmasul lui Codreanu - ucis de
regele Carol, a disparut de pe scena politica în 1941, în Germania,
dupa ce la o proba de forta cu generalul Antonescu a trebuit sa
cedeze. În 1945 a mai facut, pentru putin timp, sa se vorbeasca de
el, când a format la Viena un guvern în exil, antibolsevic. Pe unde
se afla actualmente este un secret bine pazit al Garzii de Fier.
Cu parasuta în România
Pentru prima oara si-a facut aparitia, acea Garda de Fier trezita la
o noua viata, cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului din
Bucuresti în august anul acesta. La întâlnirea bolsevica au aparut
dintr-o data manifeste anticomuniste, scrise în diferite limbi, care
chemau la lupta împotriva regimului. Nimeni nu-si putea explica
atunci cum i-a reusit miscarii de rezistenta sa redacteze si sa
raspândeasca aceste manifeste. De abia cu ocazia marelui proces

126
de "spionaj" din octombrie s-a aflat ca ele au fost opera grupelor de
legionari parasutate în România.
Porumbei curieri spre Paris
Acest proces, în care au fost implicati 16 acuzati si alti 9 martori,
a dezvaluit amanunte interesante asupra activitatii subterane
împotriva regimului comunist din România. Grupa era prevazuta cu
arme, aparate de radio-emisie, bani si harti, gasind adapost si
ajutor zelos în sânul populatiei. Îndata dupa lansarea lor, cei
parasutati au anuntat Centrala din Paris prin porumbei curieri, ba
chiar în a doua noapte au reusit sa stabileasca legatura radiofonica
cu baza de plecare, transmitând pe aceasta cale în decursul
saptamânilor urmatoare, importante informatii spre Vestul liber.
Tradatorul a fost de asemenea condamnat
De n-ar fi fost în propriile lor rânduri un tradator, aceasta grupa
prudenta ar fi lucrat înca mult timp spre bataia de joc a politiei de
stat românesti. Acuzatul Bebi Toma, fugise mai demult în Occident,
dar care n-a aflat acolo soarta comoda ce si-o imaginase. Parasutat
în tara, si-a tradat camarazii politiei de stat, care dupa un timp a
reusit sa aresteze întreaga grupa. De altfel nu-i lipsit de interes
faptul ca Bebi Toma a fost condamnat si el, dar numai la trei ani de
detentie. Din desfasurarea procesului s-a putut câstiga impresia ca
în sânul emigratiei românesti numai membrii faimoasei Garzi de
Fier au fost gata pentru o lupta activa de eliberare a patriei lor de
sub jugul comunist, cu atât mai mult cu cât aproape toti acuzatii au
fost legionari, care înca de sub dictatura lui Carol au fost
condamnati la pedepse grele. Grupul de spionaj ar fi putut sa-si
continue nederanjat activitatea sa anticomunista, daca elemente
noi nu s-ar fi strecurat în rândurile lui, elemente care au tradat
denuntând nume si actiuni politiei de stat.

MONSTRUOASELE ASASINATE ALE BOLSEVICILOR SI

CALVARUL POPORULUI ROMAN
"Radio Nacional" Madrid, "Amanecer" din Zaragoza, "Proa" din Leon, "Informacion" din Alicante, "La Voz de Espana"
din San Sebastian, "Linea" din Murcia, "Solidaridad Nacional" din Barcelona, si "Albacete" din Albacete
- Difuzat si publicat în zilele de 10, 11, 12, 13 Noiembrie
1953 -
În ziua de 1 noiembrie au fost executati în Bucuresti 13 luptatori
nationalisti români, condamnati la moarte de un Tribunal Militar la
13 octombrie. Este vorba de membri ai Garzii de Fier: Alexandru
Tanase, Ion Golea, Ion Samoila, Mircea Popovici, Ion Tolan, Pop
Gavrila, Gheorghe Dinca, Vlad Mihai Vasile, Ion Buda si aceia care i-
au ajutat si gazduit: Tartler Erich, Corlan Aurel, Ion Iuhasz si Cosma
Ion. Asa cum anunta "Radio Bucuresti", acestia au patruns
clandestin în tara în ultimii ani pentru a lupta împotriva regimului
comunist. Ceea ce este deosebit de relevant în acest ultim proces
este temeritatea si sacrificiul respectivilor luptatori, care dupa ce
au reusit sa evadeze de sub teroarea rosie în anii care au urmat
ocuparii României si sa guste din privilegiile libertatii, au renuntat
la tot pentru a îmbraca "camasa mortii". S-au întors în tara,
înfruntând toate primejdiile inerente acestei actiuni si au reînceput

127
lupta din care nu exista scapare. Jertfa eroica a celor executati în
zorii zilei de 1 noiembrie - ziua tuturor sfintilor - constituie o pilda si
o mustrare pentru acei din lumea libera care, ca pret al unei linisti
si bunastari aparente, vor sa lase pentru vesnicie prada Sovietelor
natiunile de dincolo de Cortina de fier. Cu toata criminala
represiune a monstrului bolsevic si a complicilor sai, nobilul popor
român lupta si va lupta pâna la ultima picatura de sânge, pâna va
reusi sa se elibereze de catusele sclaviei si de valul mortii pe care i
l-au aruncat tradatorii, fara frica de carcera sau de plutoanele de
executie. Un popor, care pune mai presus de orice bine omenesc
independenta si eliberarea patriei, stie sa sufere, sa lupte si sa
moara pentru ea. Va sosi ziua când sângele si sacrificiul atâtor
patrioti si martiri vor da roade într-o era de libertate, de pace si de
unitate nationala, era pe care ei au visat-o. Ne solidarizam cu
durerea camarazilor din Miscarea Legionara a României si pentru
cei cazuti strigam: Camarazi ai Garzii de Fier: Prezent!

ROMÂNIA EXECUTA 13 SPIONI ÎN FAVOAREA AMERICII

The Detroit News
Nr. - 2 Nov. 1953
-- Cererea de gratiere a fost respinsa --
Viena, 2 Nov. (UP) - România a executat 13 spioni în favoarea
Americii, probabil ca o amenintare, cu masuri de severitate fara
precedent, împotriva rezistentei subversive fata de regimul
comunist. Sase dintre barbati au fost acuzati de a fi spioni instruiti
de americani, care s-au lansat cu parasuta în România din avioane
americane. Toti au fost condamnati la moarte în ziua de 12
octombrie de catre un tribunal militar din Bucuresti. Prima veste
despre executarea lor a fost transmisa de "Radio Bucuresti" la
sfârsitul saptamânii. Radioul nu a anuntat când a fost executata
sentinta de moarte sau prin ce metoda. Însa se presupune aici ca
cei 13 an fost executati în cursul zilei de Sâmbata. Radioul a
anuntat ca cererea de gratiere înaintata de conamnati "a fost
refuzata de catre Prezidiul Marii Adunari Nationale Române si ca
verdictele "au fost deja executate". S-a anuntat mai departe ca toti
cei 13 au marturisit ca au facut "spionaj, terorism si activitati
subversive împotriva Republicii Populare Române si în favoarea
serviciului secret al Statelor Unite" Asprimea pedepselor întareste
hotarârea regimului comunist de a stavili extinderea rezistentei
subversive. Radioul comunist a repetat ieri anuntul de executie de
mai multe ori, probabil pentru a intra în urechile fiecarui român
soarta aspra ce-l asteapta pe oricare ar ridica armele împotriva
regimului rosu. Anticomunistii sunt activi
Anuntul coincide cu rapoarte asupra cresterii nelinistilor în
România, cu o "banda" de partizani anticomunisti ce se spune ca ar
activa în Muntii Carpati, la nord de Sinaia. Rechizitoriul spune ca
parasutistii "au fost lansati pe teritoriul patriei noastre de catre
serviciul de Spionaj american cu scopul de a duce la îndeplinire
actiuni de spionaj, terorism si alte forme de activitati subversive".
Se spune ca serviciul de spionaj american s-a bucurat de sprijinul

128
serviciilor secrete francez, grec, "si a altor tari capitaliste", în
folosirea de "elemente criminale, legionari, fascisti, criminali de
razboi si alti criminali pregatiti în scoli speciale".
O femeie condamnata
Trei alti acuzati, printre care o femeie, au fost condamnati la
închisoare între 3 si 25 ani. Cei sase parasutisti au fost identificati
în persoana lui Alexandru Tanase, Mircea Popovici, Ion Golea, Ion
Samoila, Gavrila Pop si Ion Tolan.
Executati pentru a fi ajutat pe acestia au fost Erich Tartler, Vlad
Mihai Vasile, Ion Buda, Gheorghe Dinca, Aurel Corlan, Ion Cosma si
Ion Juhasz.

GARDA DE FIER ÎN ROMÂNIA CONDUCE LUPTA ÎMPOTRIVA

REGIMULUI COMUNIST
Il Giornale d-Italia
Nr. 258 3 Nov, 1953
-- Din partea corespondentului nostru --
Viena, 2. În 16 octombrie corespondentul nostru ne-a comunicat
ca Tribunalul Militar din Bucuresti a condamnat la moarte 13
persoane învinuite de a fi dus o activitate de spionaj pentru puterile
occidentale. Noutatea, care n-a fost confirmata din partea unui for
oficial, n-a ajuns sa fie publicata din motive de exactitate. Acum
comunicarea oficiala din Bucuresti face cunoscut ca în 12
octombrie a fost pronuntata condamnarea la moarte împotriva a 13
spioni. Procesul de la Bucuresti a readus în actualitatea cronicii o
pagina uitata a istoriei Românesti si a pus din nou în circulatie un
nume despre care de multi ani nu s-a mai auzit: Codreanu. Timp de
10 ani aceasta personalitate a condus renumita Garda de Fier care
a câstigat faima nu numai în România ci si în restul Europei. În
1941 generalul Antonescu a facut ca numele lui Codreanu sa
dispara cu totul de pe scena oficiala româna. În ziare a aparut
stirea mortii sale într-un comunicat: "Codreanu a fost asasinat din
ordinul regelui Carol". Omul care a succedat lui Codreanu la
conducerea Garzii de Fier se numeste Horia Sima si a creat la
Viena, în ultimii ani ai razboiului, un cabinet românesc în exil, care
ulterior s-a dizolvat. Pentru mult timp nu s-a mai auzit vorbindu-se
de el. Acum procesul confirma din nou ca Miscarea Legionara si
seful ei n-au disparut ci dimpotriva, sunt foarte activi si conduc o
lunga lupta clandestina împotriva actualilor dictatori comunisti din
România.

LOVITURA DE PUMNAL PRIN "SATELITI"

"Ruhrwacht"Oberhausen
3 Decembrie 1953.
- Activitate subterana în tinuturile preluate de Soviete -
- Teama de agenti -
-- De la corespondentul nostru Martin Bethke --
Experti ai conducerii NATO deseori s-au gândit asupra problemei
daca armatele satelite pot conta ca fiind de încredere pentru
Soviete. Acestea pareau a fi consimtit prin tratativele maresalului
Bulganin, maresalul partidului, caruia mai întâi în timpul razboiului

129
i-au fost încredintate sarcini militare. Dotat cu o inteligenta ascutita
si cu oarecare talent de la natura, a îndraznit saltul de la functionar
de partid la ofiter în armata, în care calitate a organizat armatele
satelite drept organisme tactice pentru nevoile Sovietelor. Totul s-a
petrecut într-o forma care pare a-si cauta un precedent la
Napoleon. Napoleon a facut o coalitia din regimentele Rhinului
(Bavaria, Würtemberg, Baden si Sachsen), din italieni, olandezi si
altii, coalitie aflata pe lânga armatele franceze si sub comanda
maresalilor napoleonieni. Tot asa a fost prescris de Soviete cum sa
fie facuta înarmarea, instruirea si mobilizarea pentru Bulgaria,
Cehoslovacia, Polonia, România si Ungaria. În exterior s-a obtinut
impresia ca, fata aceste coalitii, Sovietelor le este suficient, într-o
anumita situatie, rolul de corset, pentru a putea dispune de masa
diviziilor satelite, instruite si uniformizate.
Idealuri sovietice neîmplinite
Cercetari precise arata ca speranta - daca a fost serios întretinuta
- a dezamagit. Aproximativ 22 divizii cehe nu reprezinta în nici un
caz idealuri care ar însemna ceva pentru Soviete. Cu toata
disciplina lor de fier, exista totusi o nesiguranta, a carei expresie
clara o formeaza cele câteva duzini de dezertari lunare ce cuprind
toate gradele pana la maior inclusiv. Rezultatele cercetarilor arata
ca cei mai de încredere în sensul sovietic sunt poate, bulgarii, la
care aversiunea istorica fata de turci si sârbi (iugoslavi), mai slaba
fata de greci, poate fi mobilizata. Ei sunt relativ bine înarmati,
contrar Românilor, Ungurilor si polonezilor. Cehii sunt multumita
propriei industrii, bine înarmati, dar nici ei nu sunt transparenti si
nici caliti în crize. Într-adevar, conventiile lor militare izvorasc mai
mult dintr-o manevra optica de camuflaj, decât dintr-un câstig de
forta.
Îndoctrinarea trebuie sa salveze
Neîncrederea sovietica este, ca totdeauna, foarte treaza. Ea
opereaza cu neobisnuit de multi ofiteri de legatura, MWD-Oficii,
instruire si îndoctrinare politica. S-ar putea spune ca, conducerea
armatei sovietice, priveste fara iluzii asupra situatiei actuale. Ea a
dedus, pe cât se poate desprinde din diferite surse (între altele, din
marturisirile dezertorilor), o surprinzatoare extindere a miscarii de
rezistenta în cazul unui eventual razboi în zonele de vest ale
concentrarii de trupe. Daca într-o tara mai avansata cultural,
rezistenta n-are sa fie atât de raspândita pe cât au trait-o armatele
germane în interiorul Rusiei, ea ramâne totusi foarte periculoasa.
Aceasta nu se poate evita decât prin evacuarea tuturor barbatilor
pe care ar trebui sa-i supravegheze cu armate întregi, în nici un caz
cu compatrioti. Natural, astazi unitatile de partizani nu mai
lucreaza, ci doar grupuri restrânse prin Carpati, Slovacia, Polonia si-
n Ucraina.
Aparate de radio-emisie clandestine si explozive
Astfel, o vie activitate a agentilor, se poate constata. Ei sunt
echipati cu aparate de radio-emisie si explozibil. Priesc sprijini din
partea populatie. La începutul lunii noiembrie, un tribunal român a

130
trebuit sa condamne la moarte 13 membrii ai Garzii de Fier. Ei au
fost parasutati cu mai multe saptamâni înainte si numai fiind
tradati, pentru ca unul din ei si-a pierdut nervii, au putut fi
descoperiti. Prin aceasta însa s-a putut afla doar un coltisor din
secretele Sovietelor, de obicei tainuite.Sovietele stiu foarte bine ca
ele trebuie sa asigure o organizare armata care angajeaza multe
divizii si despre a caror moral nu se poate spune mult. Cât de putin
satisfacatoare este tânara generatie comunista - chiar si în
conducerea maselor - o dovedeste (aparent deviat) folosirea
maresalului Paulus. E nevoie de specialistii de alta data, pentru ca
nu este nici o încredere în noua generatie… si acesta este un factor
de nesiguranta.

******

INITIATIVA DIPLOMATICÃ
"YA" - Madrid
Nr. 4757 - 19 nov. 1953
-- Foster Dulles dispus a discuta cu Rusia -
Foster Dulles a insistat din nou ca Statele Unite "nu vor negocia
cu Rusia, cu pretul sacrificarii popoarelor subjugate si a pozitiei de
aparare a Europei", dar sunt dispuse a discuta cu Uniunea Sovietica
asupra punctelor concrete ale tensiunii internationale. Discursul
acesta al lui Foster DulIes are importanta prin personalitatea
acestuia si prin conjunctura speciala în care se afla relatiile
internationale în acest moment. Pe de alta parte, discursul este
destinat Conventiei anuale C.I.O. (Congresul Organizatiilor
Industriale). Nu încape îndoiala ca acest nou apel al sperantei va
avea un profund ecou în spatele Cortinei de fier. Omul care
conduce politica externa a Statelor Unite se pare ca îsi formeaza o
idee optimista asupra posibilei eliberari pacifice a tarilor satelite.
"Nu este necesar, nici de dorit sa sustinem revolutii violente" în
aceste tari pentru a le elibera de sub jugul sovietic, deoarece
"aceasta ar însemna expunerea si macelul acelora care iubesc cel
mai mult libertatea"". Fara îndoiala ca lui Dulles îi va fi trecut prin
minte, vorbind asa, imaginea celor 13 patrioti români din Garda de
Fier, care acum câteva saptamâni au fost împuscati la Bucuresti,
dupa un lung proces în care acestia au dovedit superioare calitati
crestinesti si umane. Acelora care imputa guvernului de la
Washington de a fi las sau neglijent fata de planurile Moscovei, li se
adreseaza Dulles cu o fraza care trebuie aprofundata: "Luptam în
mod activ pentru autoguvernare (se întelege pentru tarile înrobite)
mai mult decât se poate vedea la suprafata". Face aluzie aici Dulles
la activitatea rezistentei si la contactul cu opozitia care se pare ca
se agita în interiorul Uniunii Sovietice? Fraza se preteaza la o
asemenea interpretare, mai cu seama explicând-o prin cele ce
urmeaza. Alt pasaj important este acela în care DulIes se refera la
indiciile de debilitate ale structurii comuniste. "Guvernantii sovietici
- spune Dulles - sunt în defensiva pe terenul diplomatiei. Initiativa o
are acuma lumea libera". Si nu numai în domeniul diplomatiei, ci si

131
în acela al moralei, dupa cum afirma Dulles. Pentru a mentine
aceasta initiativa, omul politicii Washingtonului preconizeaza o
atitudine de "persistenta si de forta"". Cu privire la conflictele
coloniale, Dulles asigura: "nu am uitat ca noi am fost prima colonie
care si-a câstigat independenta si nu am dat nici un cec în alb
vreunei puteri coloniale". Comunismul exaspereaza sentimentele
nationaliste ale coloniilor, dar Dulles avertizeaza ca "trecerea de la
starea de colonie la cea de independenta este drumul cel bun, si nu
revoltele".

PÂNA UNDE POATE MERGE REAUA CREDINTA

BIRE. Paris, Nov. 1953
Comentariu, pe marginea afirmatiilor lui BIRE - (Buletin informativ al Românilor din Exil) -
BIRE îsi deschide barajul de foc împotriva Miscarii Legionare cu
întrebarea: Cine este Bebi Toma ? si chiar de la început ataca
"cârdasia" ce-ar fi existat între legionari si comunisti, ca si când
legionarii ar fi creat comunismul si nu coreligionarii lor de la BIRE,
ca arma de lupta împotriva crestinismului si a statelor nationale. -
ca si când Codreanu nu si-ar fi început cariera politica cu
organizarea la 17 ani - a unei echipe de luptatori anticomunisti în
padurea Dobrina si nu si-ar fi închinat întreaga viata acestei lupte. -
ca si când nu ar fi fost el acela care s-a catarat pe vârful cladirii de
la Nicolina ca sa dea jos cârpa rosie a bolsevicilor pe care au
ridicat-o oamenii lui Gheler si Ghelerter, coreligionari ai d-lor de la
BIRE si pe care s-o înlocuiasca cu tricolorul românesc, - ca si când
nu ar fi fost Gheler si Ghelerter, cu ajutorul comunitatii
coreligionarilor lor din Iasi si cu sprijinul Moscovei, aceia care au
vrut sa transforme România într-o guvernare sovietica, - ca si când
la 23 August legionarii ar fi fost aceia care au complotat ca sa-l
aresteze pe Antonescu si sa deschida astfel larg portile puhoaielor
bolsevice ca sa între în tara, - ca si când ei, legionarii, ar fi format,
în coalitie cu comunistii, primele guverne dupa 23 August, care au
umplut puscariile cu oameni nevinovati, au confiscat averile
oamenilor si au rapit pamântul taranilor. - ca si când dupa 23
August evreii ar fi intrat în închisoare si nu în guvern, de unde apoi
au casapit populatia. - ca si când, dupa însasi marturisirile lui
Moses Rosen facute în 1981, nu le-ar fi mers lor atât de bine în
România încât s-a simtit obligat sa-si exprime profunda
recunostinta fata de Ceausescu pentru grija ce-o poarta comunitatii
evreiesti din România, în timp ce românilor li se darâmau satele si
bisericile. Dar BIRE (când se leaga de legionarul Bebi Toma,
facându-l cu oua si cu otet, târându-l prin toata mocirla unui om
fara vâna, fara caracter si fara scrupule, unul care-i minte pe toti si-
i vinde pe toti, si împreuna cu el încearca apoi sa atraga Miscarea
Legionara în aceeasi decadere) nu numai ca este pe o pista gresita,
ci dovedeste o totala rea credinta. Bebi Toma nu-i de al nostru. N-
am auzit de el decât când numele lui a aparut în ziarele cu
procesul. Daca Bebi Toma este sau a fost legionar, el este sau a
fost "un legionar de-al lui Valimareanu et Co", cu care noi nu avem
nimic comun. Si astfel, tot ce BIRE a varsat ca murdarie împotriva

132
lui Bebi Toma si ai presupusilor sai sefi, aceia care l-au recrutat,
trebuie sa schimbe de directie si sa fie varsat asupra "altora",
asupra acelora al caror oficios este "Vatra" d-lui Petre Valimareanu
- dupa cum afirma BIRE - si de unde BIRE îsi extrage parte din
argumentatie. Aici avem o stranie coalitie antilegionara între
"Vatra" si BIRE în exil si "Scânteia" în tara, la care numai viitorul
poate sa-i gaseasca dezlegarea. Probabil ca Bebi Toma a fost
"presat" sa accepte sa fie parasutat în tara pentru ca vroiau "si ei"
neaparat sa-si aiba omul lor în tara. Si Bebi Toma a facut ce a
putut. Raspunderea nu este a lui. Raspunderea comportamentului
sau o poarta ce-i care l-au "recrutat" pentru aceasta misiune, cât si
cei care l-au instruit si pâna la urma chiar l-au parasutat. Bebi
Toma a fost trimis pe o cu totul alta filiera decât a noastra, filiere
care nu au avut absolut nimic comun în afara poate de tipurile de
mijloacele si servicii tehnice de lansare. El a fost trimis de unul
singur, asa ca afirmatia lui BIRE ca "a fost pus în fruntea unei
echipe care are misiunea de a activa în tara", este de absoluta rea
credinta, fara nici o tangenta cu situatia reala si cu cele petrecute,
facuta numai si numai în scopul de a denigra Miscarea Legionara.
Unde BIRE îsi tradeaza reala fata este la încheiere, acolo unde
afirma ca: "Ne gândim cu amaraciune la unele cercuri din lumea
libera, care mai înclina înca sa creada ca Garda de Fier reprezinta o
autoritate si ca actioneaza pentru cauza româneasca." Da, domnii
de la BIRE se gândesc "cu amaraciune" si îi doare ca mai sunt
oameni care sa creada în Garda de Fier. La înversunarea
comunistilor din tara împotriva Miscarii Legionare, în exil se adauga
înversunarea acelora care i-au jurat moarte lui Codreanu înca din
1920, de când a dat jos cârpa rosie a bolsevicilor de pe Nicolina si a
ridicat steagul românesc. În acest punct BIRE si cu zbirii din tara
sunt din nou de aceeasi parte a baricadei când ataca Miscarea
Legionara, pentru ca unul din scopurile majore urmarite de
comunistii de la Bucuresti, prin marea publicitate pe care au dat-o
procesului legionar, si nu ne îndoim ca au actionat sub directivele
Moscovei, a fost acela ca sa dea un semnal de alarma
responsabililor cu conspiratia internationala, ca acestia sa aduca
cele doua tabere zise "adverse", lagarul comunist si cel capitalist la
o "coexistenta" pacifica. Actiunile echipelor de legionari i-a
înspaimântat atât pe comunistii din spatele Cortinei de fier, cât si
cercurile din exil înrudite ideologic cu domnii de la BIRE, si au tras
alarma, au mobilizat marea conspiratie, sub presiunea careia s-a
ajuns ca armata americana sa fie privata de prerogativele ei de a
actiona independent politic si administrativ pe terenul pe care-l
controleaza. Exemplu clasic este guvernarea generalului Mac
Arthur în Japonia, careia i-a dat o constitutie dupa gustul sau, si azi
a ajuns o mare putere economica În Europa, imediat dupa razboi,
comitetele române din Austria, Germania si Franta, formate
aproape exclusiv din legionarii si militarii care au fost în armata
nationala a Guvernului Român de la Viena, au colaborat strâns si
rodnic cu autoritatile civile locale si cu serviciile armatei americane.

133
Pe aceasta cale s-a ajuns la colaborarea dintre Miscare si armata
americana, care s-a soldat cu parasutarile. Colaborarea i-a speriat
însa atât pe comunistii de la Bucuresti, cât si pe cei de la Moscova,
care apoi au alarmat patronii conspiratiei mondiale. Acestia din
urma au intervenit ca toate actiunile ofensive, înspre tarile
comuniste, de acum înainte sa fie scoase din competenta armatei
si puse sub controlul State Departamentului - S.U.A., sub
autoritatea caruia a trecut si "Europa Libera"(postul de radio - n.r.)
ce sta bine prinsa în chingile marii conspiratii.

SERVICIUL DIVIN
pentru odihna sufletelor celor 13 eroi români
Madrid, 15 Noiembrie 1953
Duminica, 15 Noiembrie 1953, în biserica Las Salezas din Madrid,
dupa slujba obisnuita de duminica, parintele Alexandru Mircea a
oficiat un serviciu divin pentru odihna sufletelor celor 13 eroi
români executati la Bucuresti. Nu s-a facut nici o invitatie scrisa.
Românii au fost anuntati din om în om. Falangistii au fost anuntati
de Luis Beneyto, reprezentantul Falangei pentru România. Ceilalti
straini au luat cunostinta de serviciul divin din anuntul dat în ziare
si la radio. A luat parte toata colonia româna din Madrid, afara de
Stelian Popescu, grav bolnav si care a tinut sa comunice tuturor
regretul ca nu poate participa si el la pomenirea celor 13 eroi. A
mai lipsit si Vintila Horia din aceeasi cauza. A participat si Principele
Nicolae. Dintre straini a mai fost Garcia Ortiz, reprezentând pe
ministrul Fernandez Cuesta, Jose Antonio Eilola, seful national al
"Frente del Juventud", Sergio Cifuentes, secretar general al
Serviciului Extern, Maria Victoria Eiroa, reprezentând pe Pilar Primo
de Rivera, sefa Falangei Feminine, viceprimarul Gutierez del
Castillo, reprezentând pe primarul Madridului, Contele Mayalde,
Sintes Obrador, director general al bibliotecilor si arhivelor,
Marchizul de Valdeiglesia si circa 30 de reprezentanti ai
organizatiilor falangiste de tineret, organizatii universitare, etc.
Apoi reprezentantul Radioului National Jesus Suevos, 10 delegati ai
Movimiento Sociale Italiano, în frunte cu Andreani si Negrelli,
Colonel Pusici, etc., precum si numerosi ziaristi. Biserica a fost plina
pâna la refuz.

DUPÃ DOUÃ DECENII

Parastas
München Oct. 1973
Alexandru Tanase, Ion Samoila, Ion Golea Mircea Popovici, Ion
Tolan.
Ei au trait printre noi, au trait cu noi. Multi i-am cunoscut, am
vorbit cu ei, am glumit cu ei. Nici unul dintre ei nu avea o stea în
frunte sau alte semne deosebite. Erau la fel ca noi, si totusi...
Miscarea Legionara se gasea într-unul din momentele grele ale
dramaticei sale istorii. Legionarii din tara nu erau numai nimiciti
trupeste în închisori, lagare si la canal dar, ce era mai grav, erau
otraviti sufleteste prin metodele dracesti de reeducare de la Pitesti.

134
Cei din refugiu erau dezbinati si dezorientati. În acest moment de
rascruce, glasul deznadajduit al Miscarii Legionare a fost auzit de
multi, dar numai ei l-au si înteles. Din înaltimile sufletului lor
legionar s-a cristalizat o hotarâre: cu pretul vietii lor sa deschida noi
orizonturi. S-au smuls din viata sigura si comoda a refugiului si s-au
întors în tara pentru a relua lupta împotriva comunismului, o lupta
dusa în conditii care nu lasau nici o sansa de supravietuire. Au
mers asadar, în mod constient, la sacrificiul suprem. Au luptat si au
cazut. Împreuna cu ei au mai cazut si alti opt legionari din tara care
i-au ajutat. Ultima munitie le-a fost propria cenusa, si asta le da
dreptul sa se înalte pe podiumul istoriei si de acolo sa vorbeasca
Neamului... De la sacrificiul lor au trecut douazeci de ani. Neamul a
auzit si înteles discursul lor însângerat, iar Miscarea Legionara, prin
camarazii care mai pot spune: Prezent! îi poarta în suflete si sunt
gata sa le urmeze exemplul înaltator. Alexandru Tanase Prezent !
Ion Golea Prezent ! Ion Samoila Prezent ! Mircea Popovici Prezent !
Ion Tolan Prezent ! Ion Buda Prezent ! Mihai Vasile Vlad Prezent !
Gheorghe Dinca Prezent ! Erich Tartler Prezent ! Aurel Corlan
Prezent !
Mircea Dimitriu
LA A 30-A ANIVERSARE
"Tara si Exilul"
Nov. - Dec. 1983
Pomenirea echipei Golea - Samoilã - Tãnase
Duminica, 30 Octombrie, s-a celebrat o slujba de pomenire a
eroilor legionari din echipa Golea-Samoila-Tanase, la Biserica
Greceasca din Madrid. Slujba a fost facuta de Preotul Dimitrie
Tsiampalis, asistat de dl. Ion Bozosan care a dat raspunsurile. Se
împlinesc anul acesta 30 de ani de la condamnarea si executarea
legionarilor din aceasta echipa, denumita într-un articol al Iui Vasile
Posteuca "Spargatorii Cortinei de fier". Nici nu se putea o expresie
mai potrivita pentru a sublinia valoarea sacrificiului acestor
camarazi. În timp ce lumea fugea din tara încatusata si
transformata într-o vasta închisoare, acesti tineri, în care viata abia
înmugurise, s-au întors pe plaiurile strabune pentru a se înfrunta cu
fiara bolsevica. Sansele de supravietuire erau minime, încât putem
spune ca s-au întors la moarte sigura. Dar peste durerosul lor
sacrificiu se înalta biruitoare ideea nationala si crestina. Ei pot
spune, ca si Mota, ca prin fapta lor au facut mai mult decât în tot
restul vietii si chiar dincolo de ea. Ei au murit transformând
existenta lor într-un monument al constiintei nationale. Câte suflete
din închisori si din marele lagar de concentrare care este România
întreaga, nu s-au îmbarbatat, continuând rezistenta contra
cotropitorului? Avem atâtea marturii încât nu mai ramâne nici o
îndoiala asupra zguduirii provocate în opinia publica de eroismul lor
cutremurator. Atâtia au murit si mor în exil datorita unor scadente
biologice, dar rare sunt cazurile când cei plecati dintre noi pornesc
de buna voie sa înfrunte moartea, lasând în urma lor familie,
prieteni si surâsul cald al vietii. E un sacrificiu urias pe care-l va
rasplati Dumnezeu în ziua Învierii, iar neamul le va pastra vesnica

135
recunostinta. Echipa Tanase-Golea-Samoila nu numai ca au intrat în
istorie, dar au creat istorie.

IMNUL BIRUINTEI
de Radu Gyr
Batuti de crivatul nebun,
Dusi în surghiun
Am sângerat.
Cu carnea rupta în fâsii
Mucenicii Ne-au inspirat.

Temnite reci: Tismana si Ciuc

Si Dragomirna lumini aduc.
Se strâng si vifore si nori,
Biruitori
Cãlcãm pe zori.

Refren:
Din ranile noastre,
Cresc glorii de legionari
Si-n ceruri albastre
S-aprind ca niste flacari mari.

Din temniti si bezne,

Din ocna-n care am suferit,
Cu aripi la glezne
Se-nalta Neamul dezrobit.

Venim cântând din închisori,

Învingatori
Prin aurori.
În lanturi trupul ne-a scrâsnit,
Dar am zidit alt rasarit.

Am patimit prigoane si chin,

Pentru credinta în alt destin,
Iar astazi faurim sub cer
Un veac de fier,
Un veac de fier.

Refren:
Se zvârcolesc toti cei misei
Sub pasii grei
De legionari.
Dreptatea noastra triumfând
Strafulgerând
Pe umeri tari.

Cu pieptul ars de grindini si vânt,

136
 Tu Capitane tradari ai frânt
Si mari destine românesti,
Împaratesti,
Tu împlinesti.

Refren: ...

PROCESUL LEGIONARILOR PARASUTATI

-1953
-continuare-
PROCESUL
EXPUNERE SI INTERPRETARE
1. Instanta si acuzatii
Procesul grupului legionar cazut în mâinile Securitatii din România în
toamna anului 1953 a început vineri, 9 octombrie 1953, la ora 8
dimineata, în sala Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti. Actul de
acuzare a fost compus de Procuratura Militara Teritoriala Bucuresti.
Completul de judecata se compune din colonel Rapeanu, presedinte,
lt. colonel Gheorghe Popentiu si lt. colonel Nicolae Lita, asesori
populari militari. Acuzarea este sustinuta de procurorul militar,
colonel Aurel Ardeleanu. Pe banca acuzatilor se afla: Tanase
Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Tolan Ioan, Pop
Gavrila, Bebi Toma, Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ioan,
Dinca Gheorghe, Popovici Alexandru, Corlan Aurel, Stetin Elena,
luhasz loan si Cosma Ioan. Apararea este sustinuta de avocatii
Victor Lazareanu, Dan Polichron, Salvator Ciurdaru, Boris Desliu si
Petre Georgescu.
2. Durata procesului
Dezbaterile au durat trei zile. Procesul a început vineri, 9 octombrie
1953 dimineata, cu identificarea acuzatorilor si citirea actului de
acuzare. S-a continuat cu interogatoriul acuzatilor. S-au luat
interogatoriile lui Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion,
Samoila Ion, Pop Gavrila, Bebi Toma si Tolan Ion. Sâmbata, 10
octombrie, dimineata, s-a continuat cu luarea interogatoriilor lui
Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan
Aurel, Popovici Alexandru, Stetin Elena, Iuhasz Ion, si Cosma Ion. În
sedinta de sâmbata, dupa masa, s-a început audierea martorilor:
Ularu Sever, Popovici Dina, Niculescu Aurel, Muscalu Maria, loan

137
Bucsan, Golea Nadejda, loan Stanica, Bonta losif si Meltis Anghel.
Duminica, 11 octombrie, în cursul diminetii, procurorul militar,
colonel Aurel Ardeleanu, a expus rechizitoriul. În continuare au
vorbit avocatii apararii si apoi s-a dat ultimul cuvânt acuzatilor.
Dezbaterile s-au încheiat în aceiasi zi. luni, 12 octombrie, dupa
amiaza, s-a pronuntat sentinta. Sentinta s-a dat publicitatii în ziare
si la radio în ziua de 13 octombrie.
3.Cum este redat procesul în presa din România?
Dezbaterile apar cu doua zile întârziere. Astfel, primele interogatorii
au fost luate de Tribunal în cursul zilei de vineri, 9 octombrie. Dar în
ziarul de sâmbata, 10 octombrie, nu apare decât actul de acuzare,
formulat înainte de începerea procesului. Abia în ziarul de duminica
aflam ce-au declarat primul lot de interogati. Declaratiile celorlalti
acuzati, facute sâmbata, la 10 oct. 1953, nu le putem citi decât în
ziarele de marti, 13 octombrie, ziarele neaparând luni. Pe lânga
ultimele interogatorii, în acelasi numar sunt concentrate rechizitoriul
procurorului, cuvântul apararii, ultimul cuvânt al acuzatilor si
sentinta. Cele trei zile de proces sunt redate asadar în trei numere
consecutive: 10, 11 si 13 octombrie, întârzierea ce se observa între
dezbaterile procesului si redarea lor în ziare se explica prin nevoia
organelor de cenzura de a "potrivi" declaratiile acuzatilor la nivelul
propagandei interne si externe. Anumite lucruri au fost modificate
sau trecute sub tacere din motive de securitate. Comunistii au
deschis pe tema procesului o campanie de presa care înceteaza la
comanda, dupa publicarea sentintei. Dezbaterile sunt reproduse în
toate ziarele mari din capitala, pe care am avut prilejul sa le
consultam: Scânteia, Scânteia Tineretului, România Libera, Viata
Capitalei, Munca, Der Neue Weg, etc. În ce priveste textele
procesului, ele nu difera de la un ziar la altul. Nu numai actul de
acuzare si rechizitoriul pot fi urmarite litera cu litera, dar si
declaratiile acuzatilor si martorilor, cuvântul apararii si ultimul
cuvânt al acuzatilor, cu extrem de mici deosebiri, sunt aceleasi în
toate ziarele. Unde se observa o munca personala, este în notele
introductive ce le fac corespondentii de presa la dezbaterile
procesului. Dar si aici sar în ochi anumite idei de baza care se
repeta în toate comentariile. În ziarele din 13 octombrie, care
publica sentinta, editorialele sunt consacrate procesului. Ideile sunt
aceleasi pretutindeni, numai ordinea lor de asezare în articol difera.
lata câteva titluri: "În tara nu-i loc pentru spioni si tradatori" (Viata
Capitalei), "Pamântul scump al patriei nu-i rabda pe spioni si
tradatori !" (Scânteia tineretului), "Pedeapsa necrutatoare pentru
tradatorii de tara" (România Libera), etc.
4. Asistenta
Guvernul a dat mare amploare procesului. El a fost în asa fel regizat
încât faptele acuzatiilor sa apara în conflict cu sentimentele marii
majoritati a poporului român. La condamnarea judecatorilor sa se
adauge si condamnarea tarii. Deoparte oamenii muncii, spumegând
de mânie si ura contra lor, de alta parte acesti "tradatori de patrie".
Iata ce scrie "Viata Capitalei" în "aspecte" din sala Tribunalului: "...

138
în fata a numerosi oameni ai muncii din fabrici si uzine, oameni de
cultura, scriitori, ziaristi, militari, se judeca de doua zile procesul
unor spioni... În contrast cu asistenta, formata din oameni ai muncii,
hotarâti sa-si apere cu îndârjire drepturile câstigate în lupta cu clasa
burghezo-mosiereasca, stau în boxa neputinciosi, jalnice zdrente
terfelite în mocirla celei mai josnice dintre josnicii: tradatori de
patrie si popor, slugi vândute pe o mâna de centi, criminali cu
dosare supraîncarcate" (articolul "Zdrente", comentarii la proces în
"Scânteia Tineretului", 11 oct. 1953). Acest ton este întrebuintat
pretutindeni : în actul de acuzare, în rechizitoriu, în întrebarile
presedintelui (de pilda: ce activitate "criminala" ai mai desfasurat?
desi el era chemat sa judece, sa aprecieze activitatea lor, nu
acuzatii), în comentariile si articolele de ziar, în emisiunile de radio
si probabil si la sedintele de celula si sindicat. O cascada de
invective a iesit din masina propagandistica a guvernului, cu scopul
de a-i desfiinta moraliceste pe acuzati.
5. Atitudinea acuzatilor
Atitudinea acuzatilor e departe de a fi aceea a unor "zdrente
umane", cum relateaza chiar ziarele comuniste, atât cât a lasat
cenzura sa apara în ele. Pe plan politic si ideologic, acuzatii
marturisesc fara sovaire pozitia lor anticomunista: întrebat fiind, de
ce legionarii lui Horia Sima au trecut din "serviciul" lui Hitler în
serviciul americanilor, Alexandru Tanase a raspuns cu seninatate:
"noi (adica legionarii) suntem consecventi" (dupa Scânteia
Tineretului, 11 oct. 1953, articolul "Zdrente"). În ce consta aceasta
consecventa care supara atât de mult pe corespondentul ziarului,
ne-o explica Alexandru Tanase în ultimul sau cuvânt: "Fortele din
Vest au venit pe linia pe care eu eram de când am întrat în Garda de
Fier" (era vorba de permanenta atitudine anticomunista a Miscarii
Legionare) sau ca sa luam un alt exemplu, îndrazneala cu care
Samoila Ion raspunde presedintelui la întrebarea, ce voia sa faca cu
armele: "Doar nu era sa le pun la icoana".
6. Temele procesului
Procesul se dezbate în jurul a doua mari teme:
a. Demascarea cercurilor agresive din Apus si în special pe
imperialistii americani.
b. Miscarea Legionara s-a pus în slujba imperialismului american.
"Procesul care se judeca în momentul de fata la Tribunalul Militar
Teritorial Bucuresti - scrie "Viata Capitalei" din 11 oct. 1953, în
"Aspecte de la proces" - dovedeste înca odata ca noii pretendenti la
dominatia lumii nu se dau în laturi de la nici o fapta pentru a realiza
scopurile lor razboinice". Procesul e încadrat în strategia razboiului
rece, e folosit pentru a dovedi opiniei publice mondiale intentiile
agresive ale americanilor. Recrutarea si lansarea legionarilor cu
parasuta în România fac parte din pregatirile de razboi ale
occidentalilor: "Urmarind mersul procesului, oamenii muncii din tara
noastra îsi pot da seama cât se poate de bine de caracterul
mincinos si demagogic al declaratiilor cu privire la pretinsa dorinta
de "pace" si "destindere", facute de unele personalitati oficiale din

139
SUA. Faptele demasca vorbele" (Scânteia, 11 oct. 1953, "În sala de
judecata"). Atitudinea pasnica a Uniunii Sovietelor si a democratiilor
populare e pusa fata în fata cu atitudinea agresiva a occidentalilor:
"Toata lumea vede ca în timp ce Uniunea Sovietica si celelalte tari
ale lagarului democrat duc o lupta activa, constanta pentru
destinderea încordarii internationale, pentru reglementarea pe cale
pasnica, prin tratative între tarile interesate, a problemelor litigioase
nerezolvate, pentru restabilirea relatiilor comerciale normale între
state, exista forte care actioneaza împotriva politicii de destindere a
încordarii internationale, forte care încearca sa submineze cu orice
pret aceasta politica" (din Rechizitoriu). Între declaratiile repetate în
favoarea pacii, facute de URSS împreuna cu celelalte tari
democratice si întreaga lor politica interna si externa este o
"perfecta concordanta". Nu acelasi lucru se poate spune despre
America, considera comunistii: "Nu de mult, în cuvântarea ce a
rostit-o la tribuna adunarii generale a ONU, John Foster Dulles
declara ca: "SUA nu îndeamna pe altii la violenta". Pistoalele,
munitiile, grenadele, aparatele de radio emisie-receptie... sunt o
ciudata ilustrare a acestor vorbe." Aceleasi cercuri, de alta parte,
care se fac vinovate de aceste fapte si împing la razboi, "împiedica
de ani de zile primirea în ONU a tarii noastre, care nu ameninta pe
nimeni si care prin întreaga sa politica interna si externa se
dovedeste credincioasa pacii si prieteniei între popoare"(România
Libera, 13 oct. 1953, din editorialul "Pedeapsa necrutatoare pentru
tradatorii de tara"). Statele Unite se fac vinovate de urmatoarele
fapte: a. de a viola spatiul aerian al Republicii Populare Romane cu
avioane ce zboara noaptea fara semne caracteristice; b. de a lansa
parasutisti pe teritoriul României;
c. de a-i pregati si înarma cu scopul de a rasturna ordinea interna
din România. "Istoria relatiilor internationale nu a cunoscut înca o
activitate subversiva de asemenea proportii, un amestec atât de
brutal în treburile interne ale statelor, provocari atât de sistematice
ca cele pe care le desfasoara în prezent fortele agresive"
(Rechizitoriu). Aceasta actiune de subminare a ordinii interne din
statele democratiilor populare a fost ridicata de americani la rangul
de politica de guvernamânt: "Nu este un secret pentru nimeni ca
înca din anul 1951 a fost adoptata de Congresul American asa
numita "lege a securitatii mutuale", pe baza careia sunt alocate
anual din bugetul Statelor Unite sume considerabile de bani pentru
recrutarea a tot felul de huligani, fascisti si de elemente decazute
din drojdia societatii, care sunt trimise în tarile democrate pentru a
desfasura o activitate de subminare." (Rechizitoriu). Procesul se
doreste o demonstratie contra americanilor. Dincolo de capetele
acuzatilor, vizeaza Washingtonul: "În spatele acuzatilor din boxa
stau monopolurile americane care au stapânit în trecut petrolul,
telefoanele si alte bogatii ale tarii" (Rechizitoriu). "Pentru realizarea
scopurilor lor agresive, americanii nu s-au dat în laturi sa se alieze
cu "huliganii", cu "fascistii", cu "odioasa Garda de Fier". "Fascismul a
devenit un aliat principal al cercurilor agresive americane".

140
(Scânteia, 13 oct. 1953, în Editorial). Un corespondent mai zelos
merge la amenintari la adresa americanilor: "Noi stim ce-i asteapta
(pe tradatorii si spionii din boxa)... iar pe stapânii lor, urmariti de ura
popoarelor libere si pasnice, nu-i asteapta alta soarta" ( Dumitriu
Mircea, în Scânteia Tineretului, 11 oct. 1953).
7. Rafuiala cu Garda de Fier
Acuzatiile nu se limiteaza la persoanele implicate în proces ci e
trasa la raspundere si organizatia din care ei fac parte. Întreg
trecutul Garzii de Fier e reluat si atacat cu cea mai mare violenta de
limbaj. Ce este Garda de Fier ? Interpretarea comunista, care apare
la comanda în toate ziarele, afirma ca Miscarea Legionara nu e, nici
mai mult nici mai putin, decât o creatie a vechilor partide, care
aveau nevoie de un organism politic diversionist în rândurile clasei
muncitoare: "Toata lumea stie ca Garda de Fier a fost creata de
fostele partide istorice ca o organizatie de provocatori împotriva
clasei muncitoare si de pogromisti fascisti" (Scânteia, 13 oct. 1953,
Editorial). Trecutul Garzii de Fier e prezentat în culorile cele mai
negre: -"scoala a crimei si a salbaticiei rasiste", "banda de lefegii
fara patrie", "haita legionara" care a slujit "tuturor jefuitorilor si
asupritorilor poporului român: mosieri români si bancheri straini ".-
Un punct important în formularea rechizitoriului sunt condamnarile
anterioare ce le-au suferit inculpatii pentru activitate legionara:
"Cine este acest Tanase Alexandru? Fost comandant legionar în anul
1941 Tanase Alexandru a fost condamnat la 5 ani temnita grea
pentru participare la rebeliune". "Samoila Ion, legionar din 1937, are
la activul sau numeroase crime. El a luat parte la organizarea unui
grup terorist pentru uciderea lui Armand Calinescu. Pentru
participare la rebeliunea legionara a fost condamnat la 15 ani
închisoare." "Acuzatul Mircea Popovici este tot un vechi legionar,
condamnat în 1941 pentru participare la rebeliunea legionara" (Din
Rechizitoriu). În politica externa toate piesele procesului si
comentariile ziarelor tind sa arate ca "Miscarea Legionara a vândut
lui Hitler pamântul tarii, bogatiile ei, sângele atâtor fii ai poporului
care au cazut victime unui razboi criminal" (Scânteia, 10 oct. 1953,
"În sala de judecata"). Participarea legionarilor la razboiul contra
Sovietelor e considerata o noua crima la activul lor: "Intrat în
Miscarea Legionara în 1935, Tanase Alexandru participa la
rebeliunea legionara din 1941, pentru care este condamnat la 5 ani
detentiune. Dar el abia îsi începe cariera banditeasca. Imediat dupa
aceasta se afla în primele rânduri ale sustinatorilor criminalului
razboi antisovietic, fiind decorat de regimul antonescian de doua
ori" (Scânteia Tineretului, 10 oct. 1953). Popovici Mircea e prezentat
ca exponent al armatei burghezo-mosieresti, facând, în gradul de
sublocotenent razboiul din rasarit. Dupa prabusirea Germaniei
hitleriste, Miscarea Legionara si-a schimbat stapânul, trecând în
slujba imperialismului american: "Mercenari de profesie, legionarii
slugaresc astazi imperialismul american cu acelasi zel cu care au
slugarit ieri imperialismul german fascist" (din Rechizitoriu).
"Ramasitele organizatiei diversioniste-teroriste Garda de Fier, creata

141
de fostele partide istorice... constituie astazi o pepiniera din care
serviciul de spionaj american îsi recruteaza spionii si teroristii pentru
cele mai murdare scopuri" (din Rechizitoriu). Activitatea trecuta a
legionarilor - scrie Viata Capitalei, 13 oct. 1953 - "prezinta destula
garantie pentru cercurile influente din Statele Unite." Explicatiile
acuzatilor sunt altele. Ei arata ca legionarii s-au atasat democratiilor
apusene, pentru ca atitudinea acestor tari a evoluat spre
anticomunism. Legionarii nu si-au schimbat pozitia, ci si-au gasit noi
aliati în lupta contra comunismului dupa prabusirea Germaniei.
Întrebat fiind, de ce legionarii lui Horia Sima au trecut din serviciul
lui Hitler în slujba nu mai putin onorabila a serviciului de spionaj
american, Alexandru Tanase a raspuns cu seninatate: "Noi (adica
legionarii) suntem consecventi" (Scânteia, 11 oct. 1953). În ce
consta aceasta consecventa, o explica tot el în ultimul sau cuvânt:
"Fortele din Vest au venit pe linia pe care eu eram de când am intrat
în Garda de Fier" (de la alianta cu Rusia, la linia anticomunista). Din
interogatoriul lui Buda Ion rezulta aceeasi opinie: "Procurorul: Cum
explici dumneata ca legionarii, care pâna în 1944-45 au servit pe
Hitler, s-au pus, dupa prabusirea Germaniei hitleriste, în slujba celor
mai reactionare cercuri razboinice? Acuzatul: Explicatia nu poate fi
alta decât aceea ca legionarii din Vestul Europei se gasesc, fata de
regimul democrat popular, pe aceeasi linie cu aceste cercuri."
8. Crimele acuzatilor
În speta, legionarii judecati de Tribunalul Militar Bucuresti se fac
vinovati de urmatoarele crime:
1. S-au pus în slujba imperialistilor americani si a cercurilor
agresive din Apus.
2. Au urmat scoli de diversiune si spionaj, patronate de catre
serviciile de informatii american si francez.
3. S-au strecurat noaptea, parasutati din avioane americane pe
teritoriul R.P.R.
4. În vederea executarii misiunilor lor au fost înzestrati cu aparate
de radio emisie-receptie, arme automate, truse de falsificat acte,
bani si alte ustensile.
5. Au transmis informatii cercurilor din Vest si au fost surprinsi
tocmai în faza când pregateau acte diversioniste, ale caror obiectiv
final era rasturnarea regimului de democratie populara în România.
9. Rasturnarea regimului comunist din România
În toate textele procesului si comentariile ziarelor se subliniaza
faptul ca rolul acestor agenti ai imperialismului american nu a fost
de ordin strict informativ. Misiunea lor principala a fost sa
submineze ordinea interna, cu ajutorul elementelor fasciste
recrutate din interiorul tarii. Opera de subminare trebuia sa aiba ca
deznodamânt fie rasturnarea regimului pe cale revolutionara, fie
sabotarea posibilitatilor militare ale R.P.R. în eventualitatea unui
razboi. Câteva marturii: "Întreaga desfasurare a procesului a aratat
ca spionii si teroristii cât si stapânii lor din Apus urmareau acelasi
scop, sa rastoarne puterea noastra populara si sa readuca trecutul
întunecat... " (Viata Capitalei, 13 oct. 1953). În rechizitoriu

142
Procurorul se întreaba: "Împotriva cui urmau sa foloseasca ei aceste
arme? Împotriva independentei noastre nationale, împotriva
libertatilor democratice ale poporului muncitor, împotriva orânduirii
de stat democrato-popular." "Au venit aici ca sa rastoarne regimul,
iata scopul principal al misiunii lor", scrie Scânteia Tineretului din 11
oct. 1953.
10. Complicitatea elementelor fascisto-legionare
În lupta deschisa împotriva regimului democrat-popular din
România, legionarii veniti din strainatate au gasit sprijin si gazduire
la legionarii din tara. Unii din acestia traiesc clandestin de ani de
zile, iar altii ocupa functiuni în stat. "În activitatea lor criminala -
spune actul de acuzare ei au cautat sa-si asigure sprijinul
elementelor dusmanoase regimului democratic, sa gaseasca
complici printre elementele fascisto-legionare, fosti capitalisti si
mosieri, printre chiaburi si alte elemente reactionare." În ce masura
au reusit ? Grupul legionar s-a implantat în perfecte conditii si nu a
fost descoperit decât dupa lungi intervale de timp: - Tolan Ion dupa
trei ani de activitate clandestina (1950-1953). - Golea - Samoila,
dupa doi ani de activitate clandestina (1951-1953). - Tanase-
Popovici, dupa un an de activitate clandestina (1952- 1953). -
Echipa Pop Gavrila - Mare -Rada, care n-a plecat pe fir legionar, e
descoperita dupa doua luni de activitate, iar Bebi Toma se preda
imediat. E remarcabil faptul ca echipele Golea - Samoila si Tanase-
Popovici au patruns în Bucuresti, în vreme ce echipa Pop Gavrila -
Mare-Rada e surprinsa în satul unde si-au gasit adapost. Din
dezbaterile procesului rezulta ca legionarii din strainatate si-au
grefat actiunea lor pe nervurile din tara ale Miscarii Legionare. Golea
Ion întâlneste pe legionarul fugar Vlad Mihai Vasile, care locuia la
Bucuresti sub alt nume. Prin Vlad Mihai Vasile, Golea intra în
legatura cu Dinca Gheorghe, vechi legionar care avea serviciul la
stat si locuinta declarata. Casa acestuia serveste de adapost întregii
actiuni desfasurate de echipa Golea - Samoila la Bucuresti. Tot prin
mijlocirea lui Vlad Vasile, Golea descopera un alt legionar fugar,
Buda Ion, care îsi avea domiciliul clandestin tot la Bucuresti. E
aproape cert ca elementele legionare din tara, ce apar la proces,
Dinca, Vlad si Buda, reprezinta numai o parte din reteaua legionara
din Bucuresti dirijata de Golea. Lucrul acesta se poate verifica din
doua surse: - Mai întâi, la proces apar o serie de martori ai acuzarii,
recunoscuti de noi ca legionari, viitorii acuzati si condamnati într-un
proces nou. - Apoi raspândirea, de catre aceasta grupa a
manifestelor cu prilejul Festivalului Mondial al Tineretului,
presupune ca un numar mai mare de legionari au participat la
împrastierea lor. Dar nu numai cercurile legionare din tara dau
sprijin legionarilor din strainatate. Întreaga populatie le sta în ajutor.
Tolan Ion e gazduit de o cunostinta sau prieten al sau, Meltis
Anghel, iar actul de acuzare afirma ca a atras de partea lui o serie
de elemente dusmanoase regimului. Golea si Samoila sunt primiti
de sasul Erich Tartler din Brasov si locuiesc multa vreme în casa
acestuia. Tanase Alexandru si Popovici Mircea sunt primiti si gazduiti

143
de întreaga familie a lui Popovici, tata, surori, cumnati. Ei gasesc
adapost si la taranii din satul Vladuleni: Aurel Corlan si altii.
11. Festivalul Mondial al Tineretului
În timpul Festivalului Mondial al Tineretului, care s-a tinut la
Bucuresti în cursul lunii August 1953, echipa Golea (Golea, Dinca si
Buda) împrastie mai multe serii de manifeste redactate în limba
româna si în câteva limbi straine, prin care se dezvaluie oaspetilor
straini mizeria si suferintele poporului român sub regimul de
democratie populara. Aceasta actiune le-a facut mult sânge rau
comunistilor: "Unii dintre spioni ca Golea, ajutat de Dinca Gheorghe,
au întocmit si au încercat sa difuzeze fituici prin care calomniau
regimul nostru. Organizând aceste actiuni josnice tocmai în perioada
Festivalului, propaganda cercurilor monopoliste urmarea astfel sa
ponegreasca tara noastra în fata miilor de oaspeti de peste hotare
veniti la marea sarbatoare a tineretului din lumea întreaga" (Viata
Capitalei, 13 oct. 1953). "Împrastiind în timpul Festivalului Mondial
al Tineretului de la Bucuresti fituici murdare cu caracter diversionist
acuzatii Golea, Buda, Dinca si altii, sperau sa întunece uriasul
succes al grandioasei întâlniri a tineretului lumii pentru pace si
prietenie, a carei amploare a speriat de moarte pe fabricantii de
armament din Apus" (Scânteia Tineretului, 13 oct. 1953). Daca
manifestele n-ar fi avut ecou în masa participantilor la Festivalul
Tineretului, probabil ca la proces nu s-ar mai fi insistat asupra
acestui fapt. Dar cum raspândirea manifestelor nu mai putea fi
trecuta sub tacere, s-a cautat sa se demonstreze în cursul
procesului ca ele nu exprima opinia tarii, ci au aparut în urma
instigatiei agentilor din afara.
12. Reactia poporului
Guvernul comunist din România a facut eforturi considerabile ca sa
prezinte actiunea grupului legionar venit din strainatate în disonanta
cu starea de spirit a populatiei. Nu e regimul care se teme si se
apara cu mijloace drastice de infiltratiile legionare, ci tara întreaga
condamna pe acesti "tradatori". Prin toate mijloacele
propagandistice ce le stau la îndemâna, cercurile guvernamentale
cauta sa trezeasca aceasta impresie, de unanima abjurare a
acuzatilor. Asistenta de la proces e formata din oameni ai muncii. Ei
reprezinta întreg poporul muncitor: "Este ora 8 dimineata Sala
Tribunalului Militar Teritorial al... este arhiplina. Dintr-o privire
recunosti în ea stahanovisti si muncitori fruntasi, tarani, muncitori,
învingatori în bataliile recoltei, cunoscuti scriitori, oameni de cultura,
ziaristi, militari. Prin ei este prezent în aceasta sala poporul nostru
muncitor, milioane de oameni ai muncii, care-si iubesc fierbinte
patria", (Scânteia, 10 oct. 1953). "Justitia care-i trage la raspundere
pe inculpati este justitia poporului". Ziarele scriu ca legionarii au
fugit peste hotare ca sa scape de judecata poporului. "Atitudinea
oamenilor muncii aflati în sala de judecata scapara de ura contra
agentilor imperialismului american. Dar nu numai cei prezenti, ci
poporul întreg freamata de ura contra lor. Oamenii muncii au luat
cunostinta cu mânie în suflet de actiunile criminale puse la cale

144
pentru a împiedica poporul sa-si construiasca în libertate o viata
fericita" Care este cauza acestui "val de revolta si indignare al
întregii tari" contra legionarilor aflati pe banca acuzarii? Dupa cum
explica ziarele comuniste, legionarii, împreuna cu stapânii lor din
Apus au urmarit sa împiedice cuceririle poporului român pe drumul
de pace, bunastare si socialism constructiv, ce si l-a ales dupa 23
August, si sa reînvie vremurile de crunta exploatare burghezo -
mosiereasca. "Oamenii muncii înfiereaza aceste nelegiuiri si
condamna fara rezerva pe uneltitorii care încearca sa loveasca în
linistea caminelor noastre, în munca noastra pasnica" (Viata
Capitalei, 13 oct 1953, Editorial). Ziarele comuniste mai stabilesc ca
elementele parasutate n-au gasit sprijin în masa populatiei. "Ce-au
descoperit în România? Ura si numai ura", scrie Scânteia Tineretului
din 11 oct 1953. Afirmatia aceasta, repetata de toate ziarele, e
dovedita cu declaratia lui Pop Gavrila, facuta în cursul
interogatoriului: "Am vazut ca poporul nu ne prea iubeste". "N-au
gasit sprijin decât la lepadaturi", constata tot "Scânteia Tineretului".
Aceste "lepadaturi" sunt "elementele fascisto-legionare, fosti
capitalisti si mosieri, elementele chiaburesti si alti dusmani ai
poporului", cum se exprima Procurorul în rechizitoriu. "Nu numai ca
n-au gasit nici un fel de ajutor în sânul maselor muncitoare, dar -
cum ne asigura aceleasi ziare - teroristii lansati pe teritoriul
României au fost capturati de organele securitatii cu sprijinul
populatiei." "Odiosii spioni si tradatori de tara... n-au reusit sa-si
realizeze obiectivele datorita priceperii si devotamentului organelor
de securitate ale statului, datorita vigilentei mereu treze ale maselor
muncitoare, care au contribuit la capturarea lor" (Scânteia
Tineretului, 13 oct 1953, Editorial).
13. Îndemn la vigilenta
Cu toate ca propaganda comunista ne asigura de solidaritatea
poporului cu regimul din tara si de ostilitatea lui categorica contra
aventurierilor veniti din Apus, în schimb, din alte afirmatii ale
ziarelor rezulta tocmai contrariul: lipsa de vigilenta a maselor.
Procesul e folosit de presa comunista ca sa dea un semnal de
alarma contra sabotorilor si teroristilor ce ar mai calca pamântul
tarii: "Acest proces ne arata în acelasi timp ca este necesar sa ne
sporim permanent vigilenta, demascând si nimicind toate încercarile
dusmanilor regimului nostru democrat-popular", (Viata Capitalei, 13
oct 1953). Se pare ca vigilenta maselor populare a lasat de dorit
caci acelasi ziar scrie: "De aceea este necesar sa combatem cu tarie
atitudinea de gura-casca si tendintele de auto-linistire." "România
Libera" tradeaza si mai clar adevarata stare de spirit a populatiei,
care e departe de a fi atât de favorabila regimului cum ne asigura
organele de presa comuniste: "Pentru oamenii muncii din patria
noastra, procesul care s-a desfasurat zilele acestea în fata
Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti constituie un puternic imbold
pentru sporirea vigilentei de masa... Este o datorie pentru fiecare
om al muncii, pentru fiecare om cinstit sa pastreze cu strictete
secretul de stat. Este o datorie sa combatem în orice loc

145
manifestarile de usurinta, palavrageala."(România Libera, 13 Oct.
1953, Editorial). Ca sa nu intre în contradictie cu propriile ei
afirmatii, propaganda comunista trece sub tacere un fapt deosebit
de important: legionarii veniti din strainatate stau ascunsi în tara de
la trei ani la un an: Tolan a ajuns în tara în 1950, echipa Golea -
Samoila, în 1951, iar echipa Tanase-Popovici în 1952. Mentinerea lor
vreme atât de îndelungata nu se putea face fara sprijinul populatiei.
Acuzatii legionari Buda Ion si Vlad Mihai Vasile stau ascunsi în
Bucuresti din 1948. Dificultatea aceasta este rezolvata de comunisti
în felul urmator: acei care i-au sprijinit sunt scosi oarecum din sânul
poporului, sunt declarati elemente dusmane regimului, lepadaturi
omenesti, asa încât, cu aceasta epuratie a conceptului de popor,
extrem de arbitrara, masele muncitoresti stau într-adevar de partea
regimului.
14. Punctele asupra carora se insista în proces
1. Cercurile agresive din America pregatesc razboiul. Ei au fost
parasutati în cadrul acestor pregatiri. Interogatoriul lui Alexandru
Tanase este extrem de instructiv în aceasta privinta: Presedintele:
Cine pregateste razboiul? Acuzatul: Este o situatie politica generala.
Americanii în primul rând, apoi francezii si englezii. Presedintele:
Este vorba de populatie? Acuzatul: Nu, diriguitorii. ......................
Presedintele: Voi ati fost parasutati în cadrul acestor pregatiri de
razboi? Acuzatul: Da. Presedintele: Împotriva cui sunt îndreptate
aceste pregatiri de razboi? Acuzatul: Împotriva Uniunii Sovietelor si
a tarilor din rasarit.
2. Misiunea principala a acuzatilor a fost sa provoace sabotaje si
acte de teroare, sa intre la lupta armata cu regimul: "Împotriva cui
urmau sa foloseasca toate aceste arme ucigatoare? Împotriva
independentei noastre nationale, împotriva libertatilor democratice
ale poporului muncitor, împotriva orânduirii de stat democrat-
populare", afirma Procurorul în rechizitoriu. 3. Nu si-an putut
îndeplini misiunile. Populatia i-a respins, le-a refuzat orice sprijin.
Regimul e tare. Rasturnarea regimului prin violenta este o actiune
irealizabila: Ajuns în tara - declara Ion Golea - s-a vazut lipsit de
posibilitatea de a-si îndeplini misiunile pentru care a fost trimis: "Nu
poate o mâna de oameni sa rastoarne ordinea de stat." Aceste
învinuiri nu corespund patrimoniului sufletesc al acuzatilor. Atât
realitatile de fapt cât si starile intime ale celor judecati, nu le
permiteau sa se exprime în forma aceasta. E mult mai probabil ca li
s-a impus sa faca aceste declaratii sau sa le nuanteze continutul în
asa fel încât sa serveasca cât mai bine ca material de propaganda
regimului. Presa comunista reia aceste teme, le amplifica si le
denatureaza si mai mult. Câteva exemple: "Au fost trimisi - scrie
"Scânteia Tineretului" - pentru a organiza grupuri teroriste, acte de
sabotaj, etc." Tot aceleasi ziare: "Curioasa conceptie... Sa creada ca
exista oameni pe lumea asta care sa spuna veniti, ucideti-ne! Stam
cu mâinile încrucisate" (Scânteia Tineretului, 11 oct. 1953). Ne
marginim la afirmatii care intereseaza declaratiile de la punctul doi,

146
voind a le pune în mod special în lumina, caci ele dezvaluie un
aspect principal al procesului, asupra caruia vom reveni în concluzii.
15. Sentinta
Sentinta a fost pronuntata luni dupa amiaza, 12 octombrie 1953, dar
nu s-a dat publicitatii decât marti, 13 octombrie: "Au fost
condamnati la moarte si confiscarea totala a averii pentru crima de
tradare de patrie: Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion,
Samoila Ion, Pop Gavrila si Tolan Ion." "De asemenea au fost
condamnati la moarte si confiscarea totala a averii pentru
complicitate la crima de tradare de patrie: Tartler Erich, Vlad Mihai
Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel, Iuhasz Ion si Cosma
Ion." "Au mai fost condamnati pentru crima de tradare de patrie:
Bebi Toma la 3 ani temnita grea si confiscarea totala a averii,
acordându-i-se circumstante atenuante pentru ca s-a prezentat
organelor de stat dupa parasutare, a predat toate obiectele si
materialele cu care fusese înzestrat înaintea parasutarii si a
marturisit misiunile de spionaj, diversiune si teroare pe care le-a
primit înainte de parasutare; Stetin Elena, pentru complicitate la
crima de tradare de patrie, la 25 ani munca silnica, întrucât a
marturisit la primele cercetari faptele savârsite de ea si a ajutat
cercetarile; Popovici Alexandru, pentru complicitate la crima de
tradare de patrie, la 20 ani temnita grea, întrucât i s-au acordat
circumstante atenuante." "Oamenii muncii au primit cu profunda
satisfactie dreapta sentinta a Tribunalului Militar."
16. Executarea condamnatilor la moarte
Dupa cum au anuntat ziarele din strainatate, executarea celor
treisprezece condamnati la moarte a avut loc sâmbata, 31
octombrie 1953, dupa ce li s-a respins cererea de revizuire a
procesului.
17. Interpretarea procesului
Singura forta din România care poate sa mobilizeze potentialul
revolutionar al poporului român si sa-l azvârle în lupta contra
agresiunii comuniste este Miscarea Legionara. Dar aceasta forta nu
se poate afirma decât în ipoteza ca ar obtine sprijinul unei puteri
occidentale. Pâna când aceasta legatura nu se face, nici o primejdie
nu ameninta din interior regimul comunist din România. Din
dezbaterile procesului rezulta ca legionarii plecati în tara s-ar fi
bucurat de asemenea sprijine externe. De aici toata furia regimului
comunist descarcata în acest proces si asprimea pedepselor care s-
au dat. Procesul se ridica peste importanta unui proces de spionaj si
devine unul politic. Nu sunt atacate serviciile de informatii
americane, ci întreaga politica americana si aliata este pusa în
discutie. Nu sunt loviti, umiliti si batjocoriti numai legionari ce stau
pe banca acuzarii, ci întreaga Miscare este trasa la raspundere, cu
tot trecutul ei. Scopul principal al procesului este sa aduca dovezi
care sa "demaste" atât politica "agresiva" americana fata de tarile
din rasarit cât si sa compromita actiunea Garzii de Fier. Cercurile
americane si occidentale în genere sunt învinuite de pregatirea
razboiului contra Uniunii Sovietelor si celorlalte tari "pasnice" din

147
rasaritul Europei. Trimiterea grupului legionar este considerat ca un
act pregatitor al ostilitatilor: subminarea regimului, înarmarea
elementelor dusmanoase actualului stat român si sabotarea
posibilitatilor militare ale R.P.R. în eventualitatea unui atac din vest.
Un al doilea cap de acuzatie ce se aduce Statelor Unite este ca în
pregatirea agresiunii nu-si aleg nici metodele si nici aliatii.
"Violarea" spatiului aerian român si parasutarea de agenti înseamna
un act de grava imixtiune în afacerile interne ale unei alte tari,
neobisnuite în raporturile normale dintre state. De alta parte,
politica occidentala nu s-a dat în laturi sa-si gaseasca aliati printre
elementele "fascisto-legionare" refugiate, printre membrii "odioasei"
Garzi de Fier. Acest fapt este cu deosebit relief scos în evidenta
pentru a impresiona opinia publica occidentala si a trage apoi
concluzia ca în tovarasia unor asemenea elemente, Americanii vor
sa le dea lor "lectii de democratie". E genul de propaganda
comunista, careia i-au cazut victima occidentalii înca din timpul
razboiului trecut, facuta în scopul de a îndeparta din lupta cele mai
bune si mai valoroase elemente anticomuniste. Miscarea Legionara
e acoperita cu toate invectivele posibile, pentru a o compromite în
fata tarii si în ochii strainatatii. Întreg trecutul ei este rascolit pentru
a-i descoperi punctele unde sagetile regimului sa se poata implanta.
Dar urmând aceasta cale, propaganda guvernului comunist se
angajeaza într-o zona de contradictii. A ataca trecutul Legiunii
înseamna a te declara solidar cu regimurile Carol-Antonescu, a-ti
însusii argumentele si atitudinile acestora. Exista vreo înrudire între
comunisti si regimurile care au prigonit Miscarea? Probabil ca da,
deoarece condamnarile ce le-au suferit Tanase Alexandru, Samoila
Ion, Tolan Ion si ceilalti din cauza luptelor lor anterioare sunt
relevate cu intensa satisfactie în timpul procesului. O condamnare
anterioara pentru "rebeliune" sau alta actiune legionara, e un indiciu
pentru procuror ca justitia se afla în fata unui caz inveterat de
legionarism si cu atât mai mult se justifica pedeapsa ce o cere.
Procurorul militar si ziarele comuniste care îi tin isonul afirma ca
Garda de Fier a fost o creatie a partidelor "istorice" si a servit
acestora ca instrument de diversiune contra clasei muncitoare
românesti. Logica, bunul simt si realitatile istorice dezmint aceasta
afirmatie. Cum se explica atunci ca aceleasi partide, de la primele
începuturi ale Miscarii, au prigonit-o fara întrerupere? Iar, mai
departe, cum se face ca Miscarea Legionara desi "un produs
diversionist", o proiectie de culise a partidelor, se încapatâneaza sa
traiasca, iesind biruitoare din atâtea prigoane? Spiritul de sacrificiu
al Garzii de Fier, verificat în atâtea prigoane, spirit de care se tem
comunistii, este si el o simpla diversiune ? Pe plan extern, Miscarea
Legionara este învinovatita ca din slujba imperialismului hitlerist a
trecut în solda imperialismului american. Si aceasta acuzatie este
usor de spulberat. Daca Legiunea Arhanghelul Mihail ar fi fost în
slujba hitlerismului, ar mai fi înfundat legionarii lagarele de la
Buchenwald, Dachau si Sachsenhausen? Nu numai ca legionarii n-au
fost agentii nemtilor, dar nici n-an constituit o expresie politica usor

148
de manevrat de catre regimul national-socialist. Fiind alaturi de
germani, legionarii si-au aparat patria contra primejdiei bolsevice,
apelând la singurul aliat posibil în împrejurarile de atunci. Dupa
prabusirea Germaniei si ocuparea României de Soviete, era firesc ca
Miscarea sa se orienteze spre acele forte care puteau sa opuna o
bariera eficace expansiunii comuniste si sa ajute, mai târziu, la
eliberarea tarii noastre. Când aceasta schimbare de mentalitate
politica s-a produs în sânul puterilor occidentale, Garda de Fier nu
putea decât sa fie alaturi de ele. Pozitia ei nu s-a schimbat:
anticomunism pe timpul lui Hitler, anticomunism acum. N-am
schimbat stapânii, ci s-au schimbat fortele anticomuniste din lume.
Lucrul acesta a fost clar declarat si la proces de catre Tanase
Alexandru, Golea si Buda. Propaganda comunista denatureaza
sensul misiunii avute de legionarii plecati în tara. Se insista asupra
terorii, actelor de sabotaj, asasinarea cetatenilor pasnici, pregatirea
de conflicte armate, înarmarea elementelor dusmane regimului,
etc., lucruri care sunt departe de a corespunde realitatii. Comunistii
pedaleaza în aceasta directie, întâi, pentru a scoate în evidenta
caracterul agresiv al intentiilor americane, apoi pentru a provoca
ura si dusmanie în sânul populatiei contra legionarilor, caci a azvârli
o fabrica în aer înseamna victime omenesti, nimicirea inutila a unui
bun existent cât si provocarea de represalii crâncene din partea
guvernului; si, în sfârsit, pentru a acoperi de ridicol si neputinta pe
acuzati: "Uitati, ce-au voit sa faca! Au voit sa rastoarne regimul!",
intentie care, pentru orice om cu scaun la cap, nu poate însemna, în
împrejurarile actuale, decât o stupiditate. Misiunea principala a
legionarilor n-a fost sa faca acte de sabotaj, nici de a provoca
dezordini, ci contactul psihologic cu tara, restabilirea unei unitati de
gândire si actiune între tara si românii refugiati. Planul guvernului
din tara este de a înstraina generatiile tinere de aspiratiile neamului
si de a crea o noua mentalitate în România, mentalitate aservita
doctrinei comuniste. Daca evenimentele si procesul înseamna o
înfrângere pentru Miscare în domeniul cadrelor si organizarii, pe
plan psihologic reprezinta o mare înfrângere pentru guvernul
comunist. Tara reactioneaza favorabil la mesajele aduse de solii din
strainatate. Sufletul ei a ramas acelasi. Procesul de la Bucuresti a
popularizat pâna în cele mai îndepartate colturi ale tarii numele si
activitatea acestor eroi ai Legiunii. Garda de Fier e pe buzele
tuturor, e forta de care se leaga nadejdile de eliberare ale poporului
nostru. Moartea nu-i înspaimânta pe legionari. Ei strabat Cortina de
fier iar vigilenta uriasului aparat politienesc al regimului nu-i
împiedeca sa-si îndeplineasca misiunile lor. Când ziarele comuniste
proclama triumfal ca legionarii nu si-au îndeplinit misiunea, noi ne
întrebam: despre care misiune este vorba? Aceea ce le-o pun în
sarcina autoritatile n-a existat niciodata. N-au fost trimisi sa
provoace regimul la lupta, ci sa se implanteze în sufletul neamului,
pentru ca pe acest fundament psihologic si de adeziune spirituala se
pot cladi apoi orice fel de actiuni anticomuniste. Tot atât de putina
dreptate are propaganda comunista când afirma ca populatia

149
detesta pe legionari si nu le-a dat nici un concurs. Oamenii care
reusesc sa se mentina în tara ani de zile, nu o puteau face decât cu
sprijinul populatiei. Propaganda comunista rezolva simplist aceasta
problema, trecând pe tainuitorii legionarilor în categoria "dusmanilor
regimului", elemente chiaburesti, reactionare, fosti mosieri si
capitalisti. În realitate sunt bieti tarani, fosti mici functionari, oameni
de categorie modesta, care i-au sprijinit pe legionari. Ei apartin marii
mase a nemultumitilor care se confunda cu însasi existenta
poporului român. Dar ce sa spunem de camarazii nostri Buda Ion si
Vlad Mihai Vasile, care din 1948 traiesc clandestin la Bucuresti si
sunt capabili sa întreprinda si actiuni legionare? Un alt indiciu al
legaturilor adânci pe care le întretineau membrii Garzii de Fier,
veniti din strainatate, cu masa româneasca, este reteaua de
elemente care au participat la raspândirea manifestelor în august
1953, mult mai vasta decât grupul de initiativa. Numele, acestora
nu apare nicaieri, dar Scânteia Tineretului confirma existenta lor:
"Împrastiind în timpul Festivalului Mondial al Tineretului de la
Bucuresti fituici murdare ou caracter diversionist, acuzatii Golea,
Buda si altii..." "Acelasi grup planuia - dupa declaratiile de la proces
- ca mai târziu sa scoata manifeste, destinate sa fie raspândite în
lumea muncitoreasca, ceea ce înseamna ca dispuneau de
posibilitati de penetratie în uzine si în fabrici. De altminteri, cum
rezulta din textul manifestelor iesite din tara, exista o organizatie
clandestina de lupta anticomunista formata din studenti si
muncitori, care a lansat aceste manifeste sub semnatura "Comitetul
National al Tineretului Muncitoresc si Studentesc". Ce semnificatie
are apoi pedepsirea cu moartea a celor ce i-au gazduit pe legionari?
În nici un caz favorabila regimului. Pedeapsa este prea grava, prea
inumana, prea deplasata în raport cu faptele, ca sa exprime tarie si
siguranta de sine din partea conducatorilor comunisti. Rostul
pedepsei a fost ca sa înfricoseze populatia, guvernul stiindu-se lipsit
de sprijinul ei. Numai pedeapsa cu moartea - crede guvernul - mai
poate împiedica populatia sa nu intre în complicitate cu elementele
venite din Apus. Noi ne îndoim ca aceasta amenintare va avea
efectele asteptate de guvern. Dupa noua ani de teroare comunista,
riscul mortii nu mai înspaimânta pe nimeni. Tot asa apelul la
"vigilenta maselor", reluat cu deosebita vigoare de ziarele
comuniste cu prilejul procesului, condamnarea atitudinii de "gura-
casca" si accentuarea datoriei fiecarui cetatean de a nu trada
secretele de stat si de a nu palavragi, nu sunt de bun augur pentru
popularitatea si soliditatea regimului.
INTEROGATORIUL ACUZATILOR
Interogatoriul acuzatului Alexandru Tanase
Pres.: Din ce organizatie ai facut parte înainte de razboi? Acuz.: Din
1935 am facut parte din Miscarea Legionara si în 1941 am luat parte
la rebeliune, fapt pentru care am fost condamnat la 5 ani detentiune
simpla. Pres.: În ce împrejurari ai fugit din tara? Acuz.: Dupa 23
August 1944 a sosit la Timisoara un curier de la Comandamentul
legionar din Iugoslavia, care a anuntat ca este dispozitie sa treaca

150
cât mai multi legionari în Iugoslavia. Prin septembrie 1944 am
plecat la Kikinda, în Banatul iugoslav, apoi am plecat la Belgrad si
ulterior, cu un subofiter neamt din serviciul de informatie din
imediata apropiere a frontului, la Budapesta si Viena. Pres.: Ce ai
facut la Viena? Acuz.: La Viena am fost prezentat lui Horia Sima,
care mi-a spus ca vom pleca la armata într-o unitate care s-a format
în cadrul armatei germane. M-am înrolat. M-a dus într-o cazarma
unde se facea recrutarea. Am fost gasit apt pentru armata si am
plecat la Kaufholtz, în Austria, unde era centrul acestei armate.
Pres.: Ce activitate ai desfasurat la aceasta formatie legionara din
armata hitlerista? Acuz.: Unitatea a fost trimisa la Schwed, pe Oder,
în 1945. Din noiembrie 1944 si pâna la capitulare am fost si eu pe
front împotriva Uniunii Sovietice si împotriva tuturor fortelor care
luptau contra Germaniei. La întrebarile presedintelui, acuzatul
relateaza, în continuare, împrejurarile în care a fost luat prizonier de
americani, care l-au predat englezilor, felul în care a evadat din
lagarul de prizonieri si s-a stabilit într-un lagar de "persoane
stramutate" din Hanovra, patronat de U.N.R.A. Pres.: Ce ai facut
dumneata acolo? Acuz.: În lagar a sosit Mircea Dimitriu, un legionar
fugit din tara. El mi-a încredintat comanda legionarilor din zona
engleza. Drept misiune aveam mai întâi documentarea asupra
situatiei legionarilor din zona, apoi organizarea si gruparea lor.
Ulterior am primit dispozitia de a organiza în comitet pe românii
fugari aflati în zona engleza. Dupa ce am facut scoala de spionaj,
am avut misiunea de a recruta elemente apte pentru scoli de
spionaj. M-am deplasat în diferite regiuni si am luat contact cu
legionarii. Pres.: De ce ai fost înlocuit în aceasta misiune? Acuz.: La
sfârsitul anului 1949 sau începutul lui 1950, mi s-a spus ca s-a gasit
o posibilitate de a trimite baieti la scoala de pregatire pentru misiuni
în tara. S-a precizat ca sunt propus si eu. Am aflat ca era vorba de
serviciul de spionaj american, care lucreaza împreuna cu serviciul
de spionaj francez si care avea în grija o parte din pregatirea
elementelor din scoala. Mi s-a spus ca mai trebuie înca un om. Eu l-
am recomandat pe Tolan. Am fost la Bonn, am discutat cu dânsul si
am cazut de acord ca la 9 Mai sa fim la Lindau. Pres.: Ce era la
Lindau? Acuz.: Era un centru de trierea elementelor care urmau sa
faca scoala de spionaj, elemente fugite din diferite regiuni sau tari.
Noi eram primii. De aici împreuna cu Tolan am plecat cu un avion la
Paris. Pres. : La Paris cine v-a primit? Acuz.: La Paris am fost primiti
de Mircea Musetescu, un legionar fugit din tara în 1941, care facea
parte din Comandamentul legionar si care tinea legatura ca
serviciile de spionaj francez si american. Mai era un francez,
Beaumont. Dupa impresia mea si dupa cele observate, era cea mai
înalta persoana din partea autoritatilor franceze care a aparut
printre noi în legatura cu scoala de spionaj. Pres.: Ce s-a întâmplat
dupa aceea? Acuz.: Am plecat la un loc de întâlnire fixat de serviciul
de spionaj. Acolo s-a prezentat cineva care ne-a comunicat anumite
dispozitii pe care trebuia sa le respectam. Ne-a spus ca vom merge
cu un automobil cu geamul mascat ca nu avem voie sa ne uitam si

151
sa tinem minte o serie de nume, de strazi si de localitati. În plus sa
respectam toate regulamentele de care vom lua cunostinta. Am
plecat catre ora 12 cu aceasta masina cu geamurile vopsite. Am
iesit din Paris si am mers într-o directie necunoscuta. Dupa trei ore
am ajuns la o cladire izolata unde am stat numai o zi, dupa care am
trecut în alta localitate, unde am facut scoala propriu-zisa. Pres.:
Cine au fost instructorii în aceasta scoala? Acuz.: Un oarecare
Georges pentru radiotelegrafie, un oarecare Jean pentru fotografie,
sabotaj si tir si un alt instructor care facea un curs despre tehnica
apararii în operatiuni. Am facut ulterior un exercitiu de filaj la Paris,
apoi am plecat în alte localitati unde am facut exercitii de tir si
sabotaj prin explozii. Acuzatul precizeaza în raspunsurile urmatoare
felul la care si-a pregatit plecarea în R.P.R împreuna cu ceilalti
complici ai sai la centrul din Biberach: Pres.: Cât ai stat d-ta la
Longjumeau? Acuz.: Am stat cu intermitente, din martie-aprilie 1952
pâna în august 1952, apoi am plecat la Paris, rue de Pergolese,
unde misiunea noastra a fost controlata direct de serviciul de
spionaj american prin persoana lui Vidal. Pres.: În ce a constat
aceasta pregatire? Acuz.: Misiunea noastra comuna consta în
ajungerea în tara, în asigurarea noastra personala si dupa aceea la
crearea de posibilitati pentru primirea unei noi echipe parasutate.
Cealalta misiune era de a crea un canal de scurgere din România
spre Iugoslavia si contactarea pe baza unei parole a echipei
"Jacques" compusa din Ion Golea si Ion Samoila, si a echipei
Tolan.Trebuia sa culeg informatii si în masura în care ma informam,
trebuia sa le transmit, urmând ca apoi sa primesc dispozitii. De
asemenea, daca unul din ceilalti era urmarit, îl scoteam afara prin
canalul de scurgere. În cazul în care ar fi putut sa treaca dincolo, ei
se prezentau autoritatilor iugoslave si cereau sa fie dusi la
consulatul american. Daca n-avea gazda si eu aveam, îi faceam rost
de gazda. Pres.: Ai spus ca te-ai vazut cu Horia Sima înainte de
plecare. Cu ce scop? Acuz.: Au fost ultimele recomandari pe care mi
le-a facut în legatura cu plecarea mea în tara. Mi-a spus sa fiu
precaut, prudent, întrucât, din informatii sigure, Securitatea din
România este destul de puternica. La întrebarile Presedintelui
acuzatul a aratat amanuntit calatoriile facute prin Franta, Germania,
pâna la Atena, înainte de a fi parasutati pe teritoriul R.P.R.-ului;
faptul ca pâna la Stuttgart au fost însotiti în avion de instructorul de
parasutism Charpentier, iar la Stuttgart au fost primiti de Vidal, care
i-a condus pâna la Atena si a ramas cu ei pâna la plecarea în R.P.R.
Proc.: Unde ati fost înzestrati cu materialul necesar în vederea
misiunilor? Acuz.: O parte din material l-am avut din Franta. La
Atena am primit o alta parte. În Germania am primit porumbei
calatori, care trebuiau sa dea primele stiri de la noi. Proc.: În afara
de porumbei cu ce ati mai fost înzestrati? Acuz.: Am fost înzestrati
cu doua aparate de emisiune si receptie, unul la priza si cu
acumulator, iar altul cu generator. Am avut doua pistoale mitraliera,
doua pistoale mici Mauser, de 7,65, cartuse circa 250 sau 300
pentru pistoalele mitraliera si circa 100 pentru pistoalele mici. Am

152
avut lanterne, doua topoare, doua lopeti speciale, doua cutite, doua
bricege, harti, un lichid care determina pierderea mirosului la câini,
bani românesti si cocosei. Am avut acte false, câte doua rânduri de
acte în alb, care urmau sa fie completate pe baza informatiilor pe
care le capatam la sosirea noastra. Am avut si otrava, pe care
spionul o ia atunci când e prins si nu mai are posibilitate de scapare.
Proc.: Cu ce fel de avion ati fost transportati spre R.P.R? Acuz.: Era
un avion american special construit pentru parasutare. Pres.: Ce ati
facut dupa ce ati fost parasutati? Acuz.: Dupa ce am ajuns la sol cu
Mircea Popovici, am adunat bagajele si le-am îngropat în pamânt.
Acuzatul a relatat amanuntit cum a prins de veste ca prezenta lor a
fost observata si ca din aceasta cauza a fost obligat sa plece cât mai
repede din locul respectiv. În continuare acuzatul a descris cum a
luat legatura cu serviciul de spionaj american din Paris prin
corespondenta, cum a ajuns la Bucuresti, legaturile pe care si le-a
creat si cum si-a falsificat actele, etc. Proc.: Când urma sa fiti trimisi
în misiune în R.P.R., de unde ati primit fondurile si materialul? Acuz.:
Va spun ceea ce s-a întâmplat practic cu echipa mea. Banii
românesti si cocoseii mi-au fost predati de americanul Vidal la
Atena, iar aparatele le-a adus Charpentier de la Stuttgart. Proc.: Ai
spus ca acolo în Vest se vorbeste mereu de razboi si ca se fac
pregatiri de razboi. Cine anume se pregateste de razboi si cine
vorbeste de razboi? Acuz.: Este o situatie politica generala.
Propaganda, adica o parte foarte mare este facuta în acest sens.
Proc.: Cine organizeaza aceasta propaganda pentru razboi? Acuz.:
Desigur ca aceia care dispun mai mult, dupa cum am vazut si în
cadrul scolilor, sunt americanii. Conteaza si englezii si francezii.
Proc.: Este vorba de populatia Frantei, a Angliei si a Americii? Acuz.:
Nu. Guvernele si diriguitorii. Proc.: Din partea cui sa se duca acest
razboi? Acuz.: Din partea fortelor din Vest engleze, franceze si
americane, lucru cu care noi eram de acord, urmând numai de a
gasi modalitatea de a ne putea încadra în acest front al fortelor din
Vest. Proc. : Voi ati fost trimisi în vara în cadrul acestor pregatiri de
razboi? Acuz.: Da. Proc. : Împotriva cui sunt îndreptate toate aceste
pregatiri de razboi ? Acuz.: Aceste pregatiri de razboi sunt
îndreptate contra Uniunii Sovietice si a celorlalte tari din rasarit.
Proc. : Asa dar, voi sunteti uneltele acelor care pregatesc noi
masacre de vieti omenesti, noi distrugeri ? Acuz.: Da. Proc. : Dar
pentru ce tocmai pe legionari i-au ales fortele agresive razboinice si-
i folosesc în vederea îndeplinirii planului lor ? Acuz. : Sunt siguri ca
legionarii prezinta mai multa încredere în aceasta privinta. Proc. :
Pentru ce pâna în 1945 legionarii au servit fascismul si hitlerismul si
dupa caderea hitlerismului, legionarii au intrat în slujba acestor forte
agresive? Deci legionarii s-au dovedit a fi niste mercenari în slujba
fortelor razboiului. Cine-i subventioneaza pe legionari si pe ceilalti
mercenari? Acuz. : Desigur ca americanii. Noi am fost subventionati
de americani prin intermediul francezilor. Am vazut ca în ultima faza
noi am fost preluati de americani si parasutati în tara. Proc. : Cu ce
scop ati facut exercitii de tragere si cu ce scop ati fost înarmati ?

153
Acuz.: Evident ca toate aceste lucruri duceau la pregatirea în tara a
unor grupe care sa saboteze posibilitatile armatei române si ale
guvernului pentru a le pune în imposibilitate de a face fata unui
eventual atac. Proc. : Adica sa sabotati fortele armate ale R.P.R.-
ului? Acuz. : Da.
Interogatoriul acuzatului Mircea Popovici
Pres.: Ce activitate politica ai avut înainte de razboi? Acuz.: În 1937,
fiind elev în clasa V-a de liceu, am intrat în organizatia legionara
"Fratia de Cruce". Pres.: Ai fost condamnat? Acuz.: Am fost
condamnat în 1941 pentru participare la rebeliune. Pres.: Dupa ce ai
executat pedeapsa, ce ai facut? Acuz.: Am activat într-un "cuib" al
Facultatii de Drept. Acuzatul descrie în continuare felul în care, fiind
trimis pe frontul antihitlerist a dezertat în decembrie 1944, trecând
de partea trupelor hitleriste. "M-am înrolat în armata legionara de la
Viena", a spus acuzatul. "În 1948 am trecut în Franta, cu ajutorul
unei organizatii legionare create pentru a înlesni trecerea peste
frontiera, condusa de Alexandru Tanase. Pres.: Cum si prin ce
împrejurari ai întrat în contact cu elementele legionare din Paris?
Acuz.: La Paris m-am prezentat la biserica ortodoxa, unde era un
oarecare Mitica Popa, un legionar. El a declarat ca ma cunoaste si a
semnat o declaratie pentru a putea obtine prelungirea sederii mele
în Franta. Raspunzând la întrebarile Presedintelui, acuzatul
relateaza în amanuntime felul în care a fost recrutat în serviciul de
Spionaj american si cum a fost instruit la centrele de spionaj din
Andilly, la 30 km de Paris si Isny din zona franceza din Germania
Occidentala, de unde apoi a plecat din nou în Franta, la
Longjumeau, unde s-a întâlnit cu Tanase si cu alti legionari. Pres.:
Cine v-a însotit? Acuz.: Francezul Blondel, agent din serviciul de
spionaj francez. Pres.: De la cine ai primit misiunea de a pleca în
tara? Acuz.: De la serviciul de spionaj american. Pres.: În ce consta
aceasta misiune? Acuz.: În plecarea în tara si aranjarea unei situatii
semi-clandestine, pentru a ne putea duce activitatea, în gasirea
unui teren sau doua de parasutaj si de comunicare a lor, prin radio,
unui centru de spionaj american din strainatate precum si gasirea
unor adaposturi pentru cei care urmau sa fie parasutati; crearea
unui canal de scurgere catre frontiera iugoslava si luarea de contact
cu o echipa cu numele de "Jacques" parasutata mai înainte. S-a
hotarât ca în caz de nereusita, sa ne retragem în Iugoslavia si daca
este posibil, sa ajungem neobservati pâna în Franta. Pres.: Si daca
totusi erati observati? Acuz.: Daca eram observati atunci scriam o
scrisoare în Franta, sau faceam în asa fel ca prezenta noastra sa fie
cunoscuta de ambasada americana sau de alte autoritati americane
prin parola pe care ne-a comunicat-o Vidal înainte de plecarea
noastra din Grecia. Pres.: Dupa pregatirea misiunii ce ati facut ?
Acuz.: Am fost dotati cu materialul necesar de la Longjumeau, adica
cu doua aparate de radio emisiune si receptie, cu doua pistoale
7,65; mi s-a aratat planul de lucru, cifrurile. Am primit trei pungi de
înot pentru a putea trece Dunarea în cazul unei retrageri spre
frontiera iugoslava; lanterne pentru semnalizare si bagajul nostru

154
personal. Pres.: Cu ce fel de avion ati plecat? Acuz.: Un avion
trimotor camuflat. El avusese la început inscriptia americana. La
întrebarile presedintelui, acuzatul a relatat felul în care a fost
instruit de Vidal si de un alt agent al serviciului de spionaj american
de la Atena si cum a fost parasutat pe teritoriul R.P.R. El a aratat si
materialul pe care l-au avut asupra lor si pe care l-au îngropat în
pamânt. Pres.: Unde este acest material? Acuz.: A fost gasit de
organele Securitatii. Pres.: Este aici? Acuz.: Da. Recunosc parasutele
camuflate; au fost ale noastre. Recunosc combinezoanele cu care
am fost îmbracati, pistoalele mitraliera si pistoalele Mauser, un
generator electric. Relatând în amanunt activitatea desfasurata
dupa parasutare, Popovici confirma declaratiile acuzatului Tanase,
împreuna cu care a fost parasutat. Proc.: Ce aranjamente ai avut cu
tatal dumitale în vederea contactarii altor spioni parasutati ? Acuz.:
Înainte de plecarea la Bucuresti, i-am spus tatalui meu ca probabil
vom fi cautati de alti parasutisti. I-am spus ca, daca se prezinta
cineva cu un cuvânt format din trei litere din "provocare", sa fie
recunoscut si sa fim anuntati acolo unde trebuia sa ne gasim o
gazda. În continuare acuzatul a vorbit despre activitatea sa
criminala la Bucuresti cu sprijinul acuzatei Elena Stetin si a altor
oameni de legatura.
Interogatoriul acuzatului Ion Golea
Pres.: În ce a constat activitatea legionara pe care ai dus-o înainte
de a fugi din tara? Acuz.: Am intrat în Miscarea Legionara în 1940. În
ianuarie 1941 am luat parte la rebeliune, apoi am fost însarcinat sa
organizez un loc de refugiu pentru eventualele elemente urmarite
si, în acelasi timp, sa sap doua adaposturi în pamânt pentru
materiale si alimente, altul pentru locuinte. La întrebarile
presedintelui, acuzatul a relatat felul în care a trecut frontiera spre
Iugoslavia în anul 1948 si cum a ajuns în 1950 în Germania
Occidentala, unde s-a pus la dispozitia Comandantilor legionari. De
aici a plecat cu un francez, anume Blondel, în Franta, la o scoala de
spionaj. În aceasta scoala, a declarat acuzatul, am urmat cursuri de
radio - telegrafie, de fotografie, un curs de cerneluri simpatice,
instructie de tragere cu pistolul, s. a . Acuz.: Apoi la casa de spionaj
din Isny ne-au vizitat Horia Sima, Traian Borobaru si Mircea Dimitriu
si de câteva ori a venit si Alexandru Tanase. Pres.: Cine era
Dimitriu? Acuz.: Era omul de legatura cu serviciul de spionaj franco-
american. Împreuna cu Mircea Dimitriu am plecat la Lindau, unde s-
au facut pregatiri în vederea parasutarii în România. La întrebarile
presedintelui acuzatul a aratat cum a fost instruit si pregatit în
scolile de spionaj de catre Vernier si alti ofiteri francezi în solda
spionajului american. "De la Lindau - a spus în continuare acuzatul -
am fost luati cu masina de un om al serviciului de Spionaj francez,
pe care nu-l cunosc, si de un american, pe care-l cheama Johny, si
dusi la un aeroport militar american din Germania, îmbarcati pe un
cvadrimotor si transportati la Atena. Acolo mi s-a predat echipament
în plus, aparatele si codurile cifrate. Proc.: Cine v-a predat acest
material? Acuz.: Americanul Johny, împreuna cu un cetatean care

155
stia limba sârba, pe nume Andrei. Era îmbracat ca americanii însa
nu purta nici un grad. Acuzatul recunoaste printre corpurile delicte
expuse în sala de judecata armele, echipamentul si celelalte
materiale cu care au fost înzestrati. Pres.: Cum ati ajuns pe teritoriul
R.P.R.? Acuz.: Am fost îmbarcati la Viena într-un avion trimotor, care
cred ca era un Douglas. Pres.: Ce ati facut din momentul
parasutarii? Acuz.: Ajunsi pe sol, am cautat imediat sa iesim din
zona respectiva. Am plecat în orasul Stalin unde am tras la Erich
Tartler. Acesta si cu Samoila, dupa o întelegere prealabila, au plecat
si au dezgropat aparatele de radio - emisie si receptie si le-au adus
ca sa faca primul contact. Am încercat, însa, pentru ca au stat prea
mult timp îngropate în pamânt, s-au defectat si contactul nu ne-a
reusit. Atunci m-am gândit la modalitatea de a-l repara. Vlad Vasile
mi-a promis ca va încerca sa repare cutia de alimentare. Pres.: Cine
este Vlad Vasile? Acuz.: Un legionar pe care l-am întâlnit în orasul
Stalin si caruia i-am spus ca am fost parasutat. La întrebarile
presedintelui, acuzatul a aratat ca încercarea lui Vlad de a repara
cutia de alimentare n-a reusit si ca a dat-o lui Dinca pentru a fi
reparata. De asemenea acuzatul relateaza cum s-a pregatit cu
sprijinul lui Vlad sa se întoarca în strainatate. Pres.: Ai mai dezvoltat
si alta activitate criminala în Bucuresti. Acuz.: Da. În perioada care a
precedat arestarii, în casa lui Dinca am redactat, multiplicat si apoi,
în luna august, am difuzat doua tipuri de manifeste, unele din ele
scrise în limbi straine, si altele redactate în limba româna. Pres.: Ce
continut aveau aceste fituici ? Acuz.: Continutul lor era dusmanos la
adresa regimului de democratie populara. Dupa ce acuzatul a
relatat felul în care si-a procurat cele necesare pentru multiplicarea
fituicilor, procurorul i-a înmânat fotocopiile fituicilor si a altor
materiale. Cercetând fila cu fila dosarul, acuzatul a recunoscut si a
numit obiectele cu care a lucrat: o masina de scris marca Senta,
matrite, un multiplicator rudimentar, borcanele cu tus, planul de
lucru al aparatului de emisie si receptie, instructiunile privind
functionarea aparatului, codul scris de Ion Buda pentru Golea. La
întrebarile procurorului, acuzatul a aratat ca însarcinarea de a
îndeplini misiunea a primit-o prin legionarii Horia Sima, Traian
Borobaru si Mircea Dimitriu. Proc.: Ce raporturi sunt între acestia si
serviciul de spionaj american? Acuz.: Acestia sunt elemente de
legatura între serviciul de spionaj american si elementele care au
fugit din tara. Proc.: De ce serviciul de spionaj american se
adreseaza tocmai legionarilor? Acuz.: Pentru ca Horia Sima si ceilalti
pe care i-am amintit sunt în serviciul Americanilor. Ei au cautat sa
recruteze elemente legionare pe care le-au parasutat pe teritoriul
R.P.R. Proc.: În ce scop? Acuz.: În scopul de a spiona în favoarea
Americanilor. Proc.: Din ce fonduri traiesc acesti oameni acolo?
Acuz.: Din fondurile serviciului de spionaj american. Proc.: Împotriva
cui urmau sa fie folosite mijloacele de distrugere cu care ati fost
înzestrati ? Acuz.: Împotriva Republicii Populare Române. Proc.: Cum
iti explici faptul ca unul va pregateste si altul va preia si va duce? Ce
raporturi sunt între acestia doi. Acuz.: Pentru mine înseamna ca

156
exista raporturi de subordonare: serviciul de spionaj francez este în
subordinea serviciului de spionaj american.
Interogatoriul acuzatului Ion Samoila
Pres.: Ce activitate politica ai desfasurat? Acuz.: Am fost încadrat în
Miscarea Legionara în 1937. În 1941 am luat parte la rebeliune,
dupa care am fugit la Sibiu, unde am fost din nou arestat. Adus la
Bucuresti, am fost implicat în mai multe procese, din care doua
pentru rebeliune si unul pentru asasinat. Am fost condamnat la zece
ani munca silnica. Acuzatul relateaza amanuntit repetatele sale
evadari din închisori, fuga în Iugoslavia, apoi plecarea în Austria, la
Salzburg, unde a luat legatura cu Borobaru: "L-am cunoscut pe
Borobaru la Mircea Dimitriu acasa, unde stiam ca este un sediu
legionar. Mai târziu m-am lamurit însa ca era o casa de informare a
serviciului de spionaj american. Aceasta am aflat-o dupa 1951,
adica dupa ce am fost propriu zis recrutat de serviciul de spionaj
american. La 20 Septembrie 1951 Borobaru mi-a spus ca este ordin
de la Horia Sima sa plec împreuna cu Golea. Am fost dus la Isny,
unde era o scoala de spionaj americana. Aici l-am întâlnit pe Horia
Sima, care mi-a spus ca a luat hotarârea sa ma trimita în tara cu
Golea. Mi-a spus ca eu trebuie sa-l ajut pe Golea în misiunile pe care
le va avea. Pres.: În ce a constat misiunea pe care ai primit-o? Acuz.:
Misiunea pe care am primit-o împreuna cu Golea era ca, dupa ce
vom fi parasutati în România, sa facem un prim contact prin
aparatul TFF, sa-i anuntam ca am ajuns cu bine, ca regiunea n-a fost
alarmata, apoi sa cautam sa îngropam aparatele, sa gasim o
persoana care sa ne adaposteasca si sa ne informam asupra
situatiei din tara. Apoi trebuia sa cautam terenuri de parasutare, sa
le raportam si sa primim una sau doua echipe de spionaj legionare.
Dupa ce vom fi primit aceste echipe, aveam misiunea de a le scoate
din zona de parasutare, a le adaposti si a le duce la prima gara
apropiata, a le da informatiile necesare economice si politice. Proc.:
În ce calitate v-a dat Horia Sima aceste misiuni? Acuz.: El lucra cu
serviciul de spionaj american. Proc.: Dupa ce ati facut scoala si
pregatirile, cine v-a înzestrat cu material si bani? Acuz.: Un anume
Johny, agent al serviciului de spionaj american. Scolile erau
patronate de serviciul de Spionaj american. Acesta ne-a dotat cu
bani, echipament, aparate. Scolile franceze de spionaj erau o masca
a serviciului de spionai american. Pres.: Ce instructie ai primit?
Acuz.: Am plecat la un centru de instructie cu parasuta la 40-50 km
de Paris. Erau niste baraci la stânga, iar în dreapta era terenul de
instructie. Era un sopron de circa 50-60 m lungime. La centru erau
niste mese cu o parasuta, iar în stânga o estrada înalta de 75 cm. La
un capat era o usa, care reprezenta usa avionului, iar sus era un
cablu. De aici am facut exercitii de sarit. Apoi ne-am urcat pe niste
sanii si ulterior într-un turn de 15-25 m pe un trapez, unde am fost
legati cu curele. Trapezul se continua cu un cablu si am sarit de
acolo. Dupa aceste pregatiri am fost la aeroport unde am sarit de
trei ori din avion cu parasuta si am facut trageri la tinta cu pistol cu
tragere automata. Pres.: Îti aduci aminte ce fel de avion era? Acuz.:

157
Era un avion cu doua motoare de tip Douglas. În continuare acuzatul
a descris pe larg codul conventional stabilit pentru trimiterea
corespondentei destinate serviciului de spionaj american. Pres.:
Dupa ce ati fost instruiti ce s-a întâmplat? Acuz.: Am plecat cu o
masina pâna la aeroport de unde, cu avionul, am plecat în
Germania, la circa 50 km de Lindau. Acolo a venit o masina
americana, condusa de un ofiter american care ne-a dus la un
aeroport. La 2 p.m. am decolat cu directia spre Atena, unde am
ajuns seara. Pres.: Cu cine erati în avion? Acuz.: Era ofiterul
american Johny, eu si Golea. Americanul era în carlinga. La Atena
ne-am dat jos. L-am observat pe Johny ca s-a dus dupa o masina.
Proc.: Cu ce materiale ati fost înzestrati? Acuz.: Un aparat TFF, pistol
automat, pistol mitraliera, un pistol Mauser, munitiile necesare si
bani. Pres.: Cum trebuia sa folositi armamentul? Acuz.: Doar nu era
sa-l pun la icoana. Pres.: Cum anume? Acuz.: Sa trag, sa omor.
Acuzatul recunoaste printre corpurile delicte expuse în sala de
judecata armele si materialele cu care a fost înzestrat. Acuzatul a
descris în continuare amanuntit felul în care a plecat spre România,
cum a fost parasutat si activitatea pe care a desfasurat-o dupa
aceea, felul în care tinea legatura cu serviciul de Spionaj american
prin scrisori, legaturile pe care le-a stabilit în tara, printre care cu
Tartler, prin intermediul caruia si-a procurat arme în plus fata de
cele pe care le avusese la parasutare. Proc.: În ce scop ti-ai facut
rost de alte arme? Acuz.: În scopul de a le folosi în eventualitatea
unui razboi. Pres.: Cine dorea acest razboi? Acuz.: Cei care
manevreaza lumea de acolo. Proc.: În acest scop te-ai si pus în
slujba celor ce-l doresc? Acuz.: Da, aceasta este realitatea. Pres.:
Cum se explica ca legionarii Horia Sima, Traian Borobaru si ceilalti
au trecut în serviciul de spionaj american? Acuz.: Sigur ca si ei
doresc acest razboi. Interogatoriul acuzatului Gavrila Pop La
întrebarile Presedintelui acuzatul arata împrejurarile în care a fugit
din tara si a ajuns în Austria, la Klagenfurt, unde a dat informatii
economice, politice si militare serviciului de spionaj englez. Pres.: Ce
ai facut dupa aceea? Acuz.: M-am dus la caminul legionar din
Salzburg. Proc.: Cine întretinea acest camin al legionarilor? Acuz.:
Acest camin era întretinut de Biserica Catolica. Când am ajuns în
camin, am fost prezentat agentilor serviciului de spionaj american.
Acolo am fost cercetat si timp de trei zile am dat informatii din tara,
fapt pentru care am primit 150 de silingi. Acuzatul relateaza felul
cum a fost recrutat în serviciul de Spionaj american, plecând apoi la
München: "Acolo - arata acuzatul - am fost cercetat de un american
Lorenz si de francezii Wagner si Cassis. Am fost trecut printr-o
masina pe care o numeau "masina de minciuni". Mi s-au pus o serie
de întrebari la care trebuia sa raspund cu da sau nu. Masina
înregistra pe o banda de hârtie respiratia si pulsul inimii. Am plecat
apoi pâna aproape de frontiera. Acolo am luat un jeep acoperit cu
pânza. Mi s-a atras atentia ca atunci când vom trece frontiera sa nu
vorbim si sa fim linistiti. Masina s-a oprit la frontiera. Soferul a intrat
la vama, apoi a venit din nou la masina si am trecut în Germania. De

158
aici am plecat cu un avion în Franta, la scoala de spionaj din
Andilly". Acuzatul relateaza în continuare felul în care a fost instruit
la aceasta scoala. Proc.: În timpul cât ati stat la instructie în scoala,
mai veneau si alti straini acolo? Acuz.: Americanul Lorenz, unul din
sefii serviciului de spionaj american si Beaumont, unul din sefii
serviciului de spionaj francez, veneau în inspectie. Dupa ce am
terminat pregatirile, am fost trimisi în munti ca sa facem o proba
exact asa ca si când am fi fost parasutati în România. La aceasta
proba au asistat sefii serviciilor de spionaj american si francez. Apoi
am fost înzestrati cu materiale din fondurile serviciului de spionaj
american. Pres.: În ce consta misiunea pentru care ati fost
pregatiti ? Acuz.: Misiunea consta în a fi parasutati pe teritoriul
R.P.R. pentru a lua legatura cu elementele ostile regimului si a
recruta agenti pentru culegere de informatii. Proc.: Cu ce fel de
materiale ati fost înzestrati în vederea îndeplinirii misiunii ?
Descriind armamentul si materialele cu care a fost înzestrat
acuzatul le recunoaste printre corpurile delicte expuse în sala de
judecata si vorbind despre stiloul cu gaze, arata în continuare cum
fiecare stilou are cartuse. - "Se introduce cartusul înauntru, când
esti surprins si nu vrei sa faci uz de arma ca sa nu faci zgomot, scoti
stiloul din buzunar si declansezi gazul lacrimogen care orbeste omul
pentru 48 ore. Astfel ai timp sa fugi. De asemenea am avut cutite
automate, un pumnal, 6 grenade, 300 cartuse pentru pistolul
mitraliera, 200 cartuse pentru pistolet, o lanterna mare pentru
semnalizare pentru avion, 2 lanterne dinam, o lanterna patrata
precum si mai multe beculete pentru balizarea terenului în vederea
sesizarii avioanelor ce vin sa parasuteze. De asemenea un aparat de
fotografiat" - . Pres.: Ce fel de acte aveai asupra dumitale? Acuz.:
Biroul populatiei, livret militar, carnet de tractorist, extract de
nastere si ordin de serviciu. Ele mi-au fost date de serviciul de
spionaj american. Am fost înzestrati cu o trusa de "machiaj".
Aceasta este o trusa pentru falsificarea actelor. Mai aveam 3 busole,
12 harti cuprinzând anumite suprafete din R.P.R. Am primit o mare
suma de bani românesti si monede de aur, trei sticle cu lichid contra
câinilor, o sticluta cu somnifer si trei fiole cu otrava. Pres.:Cum ati
fost îmbarcati pentru plecarea în România? Acuz.: Am fost luati de
catre americanul Lorenz cu masina si dusi pe un aerodrom. Aici am
fost îmbarcati pe un avion american, fara pavilion pentru a nu putea
fi recunoscut, în care se gaseau o serie de manifeste. Pres.: Dupa ce
ati fost parasutati ce ati facut? Acuz.: Am îngropat pistoalele, castile
de parasutisti, am luat tot materialul care era asupra noastra si a
doua noapte am luat legatura cu centrul de spionaj american din
Franta, caruia i-am transmis situatia noastra precum si locul unde
suntem gazduiti. Ases.: Ce te-a determinat sa iei aceasta cale
criminala? Acuz.: Pe mine m-a determinat faptul ca dincolo citeam
ziarele si ascultam emisiunile posturilor de radio apusene despre
situatia din România. Pres.: Venind în tara ce-ai vazut? Acuz.: Am
observat, pâna la urma, ca poporul nu era cu noi. Am constatat ca
lucrurile nu sunt asa dupa cum mi s-a spus în Apus, dupa cum spun

159
posturile de radio si dupa cum scriu ziarele de acolo. Am vazut ca
poporul nu vrea sa ne primeasca si ca nu ne iubeste.
Interogatoriul acuzatului Bebi Toma
Acuzatul relateaza despre activitatea sa legionara din 1932 si pâna
în 1951, când a fugit din tara. Pres.:Dupa ce ai fugit, ce activitate ai
desfasurat? Acuz.: În Grecia am fost dus în lagarul din Lavrion, o
localitate situata la 50 km de Atena. Acolo mi s-au luat declaratii.
Dupa aceea a venit o comisie cu un fel de anchetatori americani.
Dupa patru sau cinci zile de sedere în lagar, am fost dus de un
jandarm la directia generala a controlului strainilor, unde mi s-a
spus ca un american doreste sa îmi vorbeasca. Peste câteva minute
am fost trimis la biroul grecilor plecati din România. Acolo am
asteptat pâna a venit un american. Mi-a facut propunerea sa ma
trimita în România ca sa le furnizez informatii. Nu l-am refuzat. El a
schimbat discutia si mi-a spus sa merg în lagar, sa ma mai gândesc
si ca o sa ma cheme altadata. Într-adevar, peste câteva luni m-a
chemat odata. La a doua chemare am acceptat în fata lor, cu gândul
de a veni aici si sa-i dau peste cap. Am fost parasutat în tara în 1953
între 25-26 iulie. Pres.: Dupa ce ai acceptat propunerea lor nu ai
facut nici un fel de instructie? Acuz.: Da. Am fost pregatit timp de un
an ca radio-telegrafist. Între timp faceam scoala de topografie,
cunoasterea terenului cu harta si busola. Am facut apoi trageri cu
revolverul. Pres.: Dupa ce s-a terminat instructia ce ai facut? Acuz.:
S-au adus materiale cu care trebuia sa fiu trimis în tara si s-au
împachetat. În ziua de 25 iulie dimineata împachetatul a fost gata.
Dupa masa a venit o masina închisa acasa la mine, am bagat în
masina toate bagajele si m-am urcat cu cei doi care au venit cu
masina. Am plecat la aeroportul 112 Machis. Aveam la noi aparatul
de radio-telegrafie, un aparat compus din patru piese, cifratorul si
descifratorul, un revolver Bereta 7,65, un Walther de 9, doua
granade defensive, cartuse pentru revolvere, un cutit de vânatoare,
o suma mare de bani românesti, 50 de napoleoni de aur, o trusa de
medicamente personala, o fiola de otrava. Proc.: Ce misiune ai
primit pentru venirea în Vara? Acuz.: Sa furnizez informatii cu
caracter militar, economic, politic si social centrului de spionaj
american de la Atena. Am fost instruit ca atunci când voi fi încoltit
de autoritati, sa trag si sa împusc în stânga si în dreapta si daca vad
ca nu e scapare, sa iau o fiola cu otrava si sa termin. Pres.: Ce ai
facut dupa parasutare? Acuz.: Am atins pamântul pe la orele 20. Am
strâns lucrurile din locul unde am cazut si le-am bagat într-o
padurice ca sa nu fie la vazul lumii, dupa care am dormit pâna s-a
luminat de ziua. Când m-am trezit era ziua. Am lasat toate lucrurile
acolo si m-am dus în satul apropiat, am anuntat autoritatile ca am
fost parasutat, m-am dus cu ele si am luat lucrurile de acolo de
unde le-am lasat. Pres.: Cum ai fost adus de la Atena catre tara?
Acuz.: Într-un avion american cu patru motoare, fara nici o emblema
pe el. Pres.: De ce nu era emblema pe el? Acuz.: Un hot când se
duce sa fure nu ia clopotel cu el.
Interogatoriul acuzatului Ion Tolan

160
 Pres.: Când ai luat prima legatura cu organizatia legionara si ce
activitate ai dus? Acuz.: În 1940 m-am înscris în organizatia
legionara. În septembrie 1944 am fugit în Germania pentru a ma
întâlni cu grupul de legionari care se organiza la Frankfurt pe Oder.
M-am înrolat în formatiunea legionara. Pres, : Cine platea aceasta
formatiune legionara? Acuz.: Era în subzistenta SS - ului. Pres.:
Împotriva cui lupta aceasta formatiune? Acuz.: Împotriva armatei
sovietice si a armatei române. Pres.: În slujba cui ai fost? Acuz.: A
hitleristilor. La Hamburg, în timpul retragerii, m-am predat armatelor
americane. Am stat trei luni la americani si apoi am fost predat
englezilor, care m-au dus în Belgia. De aici am ajuns în lagarul de la
Hanovra care era sub patronajul UNRRA. La întrebarile Presedintelui,
acuzatul arata cum a luat contact cu Alexandru Tanase si Mircea
Dimitriu si prin intermediul lor cu serviciul de spionaj american: -
"Într-o dupa amiaza a venit un strain, care ne-a condus cu masina la
aeroportul Friedrichshafen. Acesta era un agent al serviciului de
spionaj american. Am fost condusi la un avion trimotor cu care am
plecat la Paris. Dupa doua zile am fost luati cu o masina cu
geamurile vopsite si am fost dusi în afara Parisului la circa doua ore
de mers cu masina. Asupra directiei nu pot sa-mi dau bine seama
fiindca soferul era asa de bine instruit încât la mare distanta de
orice încrucisare stingea farurile. Am putut totusi sa-mi dau seama
ca am ajuns la marginea unui orasel de provincie, în curtea unei
vile. Aici am facut scoala de spionaj. Pres.: Cât timp ati facut
instructajul la aceasta scoala? Acuz.: Am facut instructaj timp de
patru-cinci saptamâni, dupa care am fost dusi într-alta parte, într-o
padure, în niste baraci, într-un fel de cazarma. Aici am facut exercitii
de tir si sabotaj cu explozibil. Pres.: Ce scop aveau aceste exercitii?
Acuz.: Sa stim sa aruncam în aer orice: un atelier, o fabrica, etc.
Pres.: Unde? Acuz.: În tara, atunci când am fi primit misiunea. Pres.:
Cu ce ai fost dumneata înzestrat în vederea îndeplinirii misiunii
despre care ai vorbit? Acuz.: Pe o bucata de hârtie am scris strictul
necesar în legatura cu radio, de asemenea frecventele, orele de
întâlnire si codul cifrat de lucru. Hârtiuta pe care erau scrise aceste
lucruri era bagata într-un ventil de bicicleta. În afara de aceasta eu
am memorat un cifru cu care urma sa cifrez scrisorile pe care le-am
trimis mai târziu din tara centrului. Am primit însemnate sume de
bani în lei, dolari, dinari si forinti. De asemenea am primit circa un
kg. de pietre de bricheta, pe care la nevoie sa le pot vinde si pe care
sa le am pe drum ca sa-mi camuflez misiunea, sa apar ca un
negustor contrabandist. Pres.: Relateaza crimele desfasurate din
momentul când ai ajuns în tara. Acuz.: Dupa circa doua saptamâni
am scris o ilustrata prin care am anuntat ca am ajuns si ca stau
bine. Apoi pe un ziar am scris cu cerneala simpatica, aratând mai
clar adresa mea pentru ca sa primesc scrisori, si alta adresa, ca sa
primesc aparatul de radiotelegrafie. Dupa câteva luni mi-a sosit
raspunsul. Pres.: În ce consta raspunsul? Acuz.: Într-un text, scris
nemteste, mi s-au dat probabil anumite directive cifrate, pe care n-
am reusit sa le descifrez. Am repetat totusi sa-mi trimita aparatul pe

161
aceeasi adresa si am cerut bani. Pres.: Ce alta activitate criminala ai
mai dus? Acuz.: În timpul sederii mele în tara am recrutat anumite
persoane pentru a le pregati ca radio-telegrafisti. Pres.: Ce scop ai
urmarit dumneata prin toate actiunile acestea? Acuz.: Toata
actiunea mea era îndreptata împotriva Republicii Populare Române,
executând ordinele primite direct de la comandantii legionari de
dincolo, care si ei erau subordonati centrului de spionaj american.

PROCESUL LEGIONARILOR PARASUTATI

-1953
-continuare-
Interogatoriul acuzatului Erich Tartler
Pres.: Ce persoane urmarite de organele de stat ai gazduit în
locuinta dumitale? Acuz.: Cârciumaru Gheorghe, Samoila Ion cu
sotia sa si Golea Ion. Samoila mi-a spus ca a fost parasutat dintr-un
avion american. Am vazut ca are doua parasute asupra lui. Mi-a
cerut sa stea câtva timp la mine si am acceptat. Pres.: Unde l-ai
pus sa locuiasca? Acuz.: La început în aceeasi camera cu mine.
Apoi Samoila Ion, Golea Ion si cu mine am construit un bordei. La
întrebarea Presedintelui, acuzatul relateaza ceea ce îi spusese
Samoila si cu Golea în legatura cu pregatirea pe care au primit-o în
strainatate în vederea parasutarii lor pe teritoriul RPR. Pres.: Ce ti-
au vorbit ei despre misiunea cu care au fost trimisi în tara? Acuz.:
Eu am dedus din discutie ca trebuie sa ia legatura cu legionarii si sa
primeasca parasutari, sa faca legatura prin TFF. La început nu
aveau decât pistoale si îmbracaminte personala. Golea cerea sa
aduca si aparatele TFF si ce mai aveau îngropat în padure. Samoila
nu era de acord si atunci a fost o discutie între ei. De fapt se
certasera. Pres.: Pentru ce le trebuia acest aparat? Acuz.: Golea
vroia sa ia legatura cu strainatatea. Pres.: Cu cine anume din
strainatate? Acuz.: Cu centrul de spionaj. Pres.: În afara de faptul ca
ai gazduit pe acesti doi, ce alte servicii le-ai mai facut, ce ajutor le-
ai dat? Acuz.: Am scris scrisori. Dupa ce a venit Samoila, stiind ca
eu aveam motocicleta, m-a întrebat daca am nevoie de piese. Am
spus ca da. Mi-a cerut sa fac o lista cu tot ce-mi trebuie. Am facut
lista si mi-a spus sa scriu în limba germana ceea ce-mi dicteaza.
Am scris vreo cinci scrisori pe care le-am expediat în strainatate. La
întrebarile Presedintelui, acuzatul arata amanuntit felul în care i-a

162
ajutat pe spionii parasutati sa dezgroape si sa transporte
materialele pe care le ascunsesera în pamânt imediat dupa
parasutare.
Interogatoriul acuzatului Vlad Mihai Vasile
Pres.: De ce domiciliai clandestin ? Acuz.: Doi frati ai mei fusesera
arestati si cu aceasta ocazie la locuinta mamei mele s-au gasit carti
legionare. Crezând ca voi fi arestat în legatura cu aceste carti, m-
am gândit ca este mai bine sa intru la anonimat. Pres.: Ce acte ai
folosit? Acuz.: Un buletin fals pe numele Spitzer Adrian, pe care l-
am procurat prin furt în tramvai, profitând de lipsa de atentie a
purtatorului sau. Pres.: Când l-ai cunoscut pe Golea si în ce
împrejurari? Acuz.: L-am cunoscut în primavara anului 1952. Am
discutat despre faptul venirii lui aici, planul cu care a venit si
planurile pe care le avea pentru viitorul apropiat. El mi-a spus ca a
fost trimis de catre americani pentru a comunica, cu aparatul cu
care era dotat, sosirea lui si eventualele pregatiri pentru venirea
altor parasutati. El sustinea ca în cele din urma în mod inevitabil se
va ajunge la razboi, ca anglo-americanii vor recurge pâna la urma
la un razboi împotriva Uniunii Sovietice. Pres.: Este vreo legatura
între aceasta chestiune si faptul ca el a fost parasutat? Acuz.: Prin
faptul ca el a fost parasutat aici cu misiunea de a pregati si venirea
eventuala a altora. Pres.: Ce activitate ai desfasurat din clipa în
care ai fugit si pâna la arestarea dumitale ? Acuz.: L-am ajutat pe
Golea în primul rând, oferindu-ma sa-i gasesc un tehnician care sa-i
repare cutia de alimentare a aparatului de radio-telegrafie cu care
a fost dotat la parasutare. I-am schimbat vreo 1500 dolari în lei. I-
am gasit doua locuinte provizorii. Pres.: Când s-a pus problema
fugii lui Golea din tara? Acuz.: Fata de amânarea continua de a
pune în functie aparatul, el s-a gândit la plecare, si în vederea
plecarii am gasit oameni care puteau sa-l ajute si am dus tratative
cu acestia. Acuzatul descrie în continuare felul în care l-a ajutat pe
Golea în legatura cu repararea aparatului TFF cu care a fost
înzestrat.
Interogatoriul acuzatului Ion Buda
Pres.: Ce activitate politica ai desfasurat dumneata? Acuz.: În
septembrie 1940 am intrat în organizatia legionara. Acuzatul
relateaza amanuntit în continuare activitatea legionara pe care a
desfasurat-o. Pres.:Ce fel de acte de identitate ai folosit în perioada
în care te ascundeai? Acuz.: Am folosit acte false. Primul buletin de
identitate pe care l-am avut a fost cel sustras prin 1950 de la
persoana cu care locuiam împreuna. Prin 1952 am falsificat alt
buletin. Am mai falsificat o serie de buletine pentru prietenii mei.
Pres.: Când te-ai întâlnit cu Golea? Acuz.: În martie 1953. Pres.:
Cum au evoluat legaturile dumitale cu Golea si ce ajutor i-ai dat?
Acuz.: La începutul lui iulie eu discutasem cu Dinca si-i facusem
propunerea sa facem niste manifeste si sa le difuzam în luna
august. Apoi am discutat cu Golea si i-am facut aceeasi propunere.
Am facut manifestele si le-am difuzat. Am început cu ajutorul lui
Golea sa emit si sa receptionez radiograme. Golea mi-a dat un cod

163
dupa care puteam sa descifrez ceea ce eventual aveam de
comunicat. Golea a propus sa facem niste manifeste pe care sa le
difuzam periodic în centrele muncitoresti si prin institutii. Am
renuntat însa la aceasta deoarece mi-am dat seama ca nu avem cu
cine sa ducem la îndeplinire actiunea. Pres.: În slujba cui era Golea?
Acuz.: În slujba serviciului de spionaj americano-francez. Pres.:
Dumneata urma sa fii loctiitorul lui Golea dupa plecarea lui? Acuz.:
Da. Pres.:Ce scop ai urmarit prin activitatea criminala pe care ai
dus-o? Acuz.: Fiind legionar, am fost educat pe aceasta linie si
nutream sentimente de dusmanie fata de R.P.R. Proc.: Cum explici
dumneata ca legionarii, care pâna în 1944 l-au servit pe Hitler,
dupa prabusirea Germaniei hitleriste s-au pus în slujba celor mai
reactionare cercuri razboinice? Acuz.: Explicatia nu poate fi alta
decât aceea ca legionarii din vestul Europei se gasesc fata de
regimul democrat popular pe aceeasi linie cu aceste cercuri.
Interogatoriul acuzatului Gheorghe Dinca
Pres.: Când ai intrat în organizatia legionara si ce activitate
legionara ai dus? Acuz.: În 1941 am luat parte la rebeliune si am
fost condamnat la trei ani si jumatate închisoare. În 1950 m-am
întâlnit cu Vlad Mihai Vasile, pe care-l cunosteam. El mi-a prezentat
pe legionarul fugar Ion Buda. Apoi l-am cunoscut pe Ion Golea sub
numele de Iliescu. În iunie 1953, Ion Buda mi-a spus ca are de gând
sa tipareasca niste manifeste. Eu am spus ca si eu sunt de acord cu
aceasta idee. Manifestele au fost lucrate la mine acasa. La
întrebarile Presedintelui, acuzatul a descris metodele prin care
spionii si complicii lor au difuzat fituicile. Acuzatul a declarat în
continuare: - "Ion Golea mi-a povestit toate peripetiile lui, adica
fuga din tara, cum a ajuns în Germania si cum a fost parasutat în
tara. Totodata mi-a spus ca are un aparat de radio-emisie si
receptie pe care m-a rugat sa-l aduc în stare de functionare. I-am
spus sa aduca aparatul sa-l studiez si sa-l repar". Pres.: Dumneata
stii cum a venit Golea? Acuz.: Da, stiu ca a venit parasutat de un
avion american. Acest lucru mi l-a spus chiar el. Pres.: Cu ce
misiune a venit Golea? Acuz.: Mi-a spus ca a venit cu misiunea de a
crea conditii sa vina si alti parasutati în tara, cu scopul de a
submina regimul actual. Pres.: Cine îi trimitea pe Golea si pe ceilalti
parasutati? Acuz.: Centrul de informatii legionar de la Salzburg
sustinut de americani. Stiu ca americanii sunt aceia care întretin o
serie de activitati subversive.
Interogatoriul acuzatului Alexandru Popovici
La întrebarile Presedintelui, acuzatul relateaza cum a luat contact
cu fiul sau, care i-a spus ca a fost parasutat dintr-un avion
american. În continuare, acuzatul arata cum i-a pus pe spioni în
legatura cu Aurel Corlan, care i-a gazduit. Cum a ascuns aurul pe
care i l-au dat în primire si cum l-a însotit Elena Stetin pe Alexandru
Tanase la Bucuresti. Acuz.: Am primit scrisori din Paris. Ultima carte
postala am primit-o câteva zile dupa venirea lui. Interogatoriul
acuzatului Aurel Corlan La întrebarile Presedintelui, acuzatul
relateaza felul în care a luat contact cu spionii Mircea Popovici si

164
Alexandru Tanase, cum i-a gazduit si le-a facut diferite servicii.
Pres.: Ce plata ai avut pentru faptul ca i-ai gazduit pe cei doi?
Acuz.: De la Mircea Popovici am capatat un ceas de mâna care nu
era bun, un brici de buzunar, cinci galbeni si 70 lei. Celalalt mi-a
dat la plecare 10 galbeni, 300 lei, o camasa, o pereche de
indispensabili, o haina rupta si o oala de untura.
Interogatoriul acuzatei Elena Stetin
Pres.: Ce ai aflat despre fratele dumitale Mircea Popovici dupa ce a
ajuns tara? Acuz.: Am aflat ca a fost parasutat cu înca un spion de
pe un avion strain. Dupa ce m-am întâlnit cu el mi-a spus acelasi
lucru. Pres.: Ce ajutor i-ai dat lui Mircea si celuilalt spion? Acuz.: Am
procurat actele sotului meu pentru Tanase iar pentru fratele meu,
actele varului sotiei lui. Pe amândoi i-am gazduit la mine acasa. Am
aflat de la fratele meu ca ei au fost parasutati de un avion strain ca
sa culeaga informatii despre starea de spirit a populatiei în R.P.R.
Pres.: Ti-au cerut si la Bucuresti sa le faci legatura cu anumite
persoane? Acuz.: Mi-au cerut sa le caut o gazda unde sa stea.
Interogatoriul acuzatului Ion Iuhasz
Pres.: Ce ai aflat despre Gavrila Pop dupa ce a fugit din tara?
Acuz.: Stiu ca a facut o scoala în strainatate si ca apoi a fost
parasutat în tara împreuna cu Sabin Mare si Ilie Rada, de catre
serviciul de spionaj american. Pres.: Ce servicii ti-au cerut spionii
parasutati ? Acuz.: Mi-au facut propuneri sa colaborez cu ei. Am
acceptat si am îndeplinit misiunile primite. Le-am gasit o
ascunzatoare, am dus diferite bagaje de ale lor, le-am procurat
informatii, le-am facut legaturi cu elemente dusmanoase regimului.
Pres.: Cui transmiteau ei informatii? Acuz.: Serviciului de spionaj
american. Interogatoriul acuzatului Ion Cosma La întrebarea
Presedintelui, acuzatul arata cum l-a cunoscut pe spionul Mare
Sabin si cum l-a sprijinit: - "Am aflat ca Mare Sabin a fost parasutat
sa faca spionaj împotriva R.P.R. pentru serviciul de spionaj
american. Pres.: Ce ai discutat cu Mare Sabin ? Acuz.: Am discutat
despre preocuparile americanilor pentru Europa, ca aceste echipe
parasutate în tara trebuiau sa ia legatura cu alte elemente
dusmane, si ulterior, bazati pe ajutorul strain, pe cale razboinica sa
schimbe regimul. Pres.: Cine punea astfel problema? Cine dadea
aceste indicatii? Acuz.: Serviciul de spionaj. Era linia americanilor.
Pres.: Ce propuneri ti-a facut Mare? Acuz.: Am fost recrutat pentru
spionaj si cu aceasta ocazie am primit mai multe misiuni. I-am dat
informatii cu caracter economic, militar si politic. Am lucrat doua
stampile pentru falsificarea unor buletine. De asemenea am primit
misiunea de a cumpara un geamantan, destinat pentru
transportarea unor munitii si aparate. Proc.: Cu ce fel de materiale
au venit spionii parasutati ? Acuz.: Stiu ca au venit cu armament,
substante otravitoare, harti, acte false, salopete. Stiu ca unul dintre
ei era îmbracat în salopeta ca tractorist. Acesta era Pop Gavrila.
Proc.: Unde erau transmise informatiile pe care le-ai dat ? Acuz.:
Serviciului american de spionaj din Franta. Pres.: Cum se explica
faptul ca dumneata ai acceptat aceste misiuni? Acuz.: Se explica

165
prin dusmania pe care o nutresc fata de regimul democrat popular.
Audierea martorilor: Ularu Sever. Martorul Ularu Sever, dupa ce a
precizat ca îl cunoaste pe acuzatul Mircea Popovici, a spus între
altele: - "Stiu ca a fost legionar, iar pe frontul din Apus s-a predat
armatelor germane si a luptat contra patriei. În discutiile ce le-am
avut cu spionul Mircea Popovici, în timp ce a fost gazduit la mine
acasa, mi-a spus ca a fost parasutat împreuna cu Tanase pe
teritoriul R.P.R. de un avion strain cu scopul de a desfasura
activitate de spionaj, de a culege informatii si de a le trimite
serviciului de spionaj cu ajutorul aparatelor de radio emisie si
receptie. În continuarea depozitiei sale, martorul a confirmat
activitatea tradatoare si de spionaj a lui Mircea Popovici.
Didina Popovici
Martora Didina Popovici a relatat ceea ce stia cu privire la
activitatea criminala a acuzatilor Alexandru Tanase si Mircea
Popovici, confirmând si dând totodata amanunte asupra activitatii
criminale a acuzatei Elena Stetin.
Alexandru Niculescu
Cu privire la acuzatul Mircea Popovici, martorul Alexandru
Niculescu a aratat între altele: - "Stiu ca a facut politica legionara, a
luat parte la rebeliune si a suferit condamnare. De asemenea mai
stiu ca a fost comisar la fosta prefectura a politiei capitalei." Pres.:
Ai discutat cu Mircea Popovici în legatura cu misiunea pentru care a
fost trimis în tara? Mart.: Mi-a spus ca scopul pentru care a fost
parasutat este de a furniza si comunica serviciului de spionaj
american date care privesc capacitatea de aparare a R.P.R. si alte
informatii. Martorul a declarat în continuare: - "Americanii au pus la
dispozitia Garzii de Fier, care a trecut sub orbita americana fonduri
pentru tot felul de actiuni îndreptate spre subminarea R.P.R. E
vorba de fondul de 100 milioane dolari pus la dispozitia
"persoanelor selectionate".
Maria Muscalu
Dupa ce a precizat ca-l cunoaste pe acuzatul Ion Samoila,
martora Maria Muscalu a relatat împrejurarile în care s-a revazut cu
el dupa parasutare.
Ion Bucsan
Martorul Ion Bucsan a facut relatari cu privire la activitatea
criminala a acuzatului Ion Golea, aratând ce fel de armament si
echipament a avut si ce fel de legaturi a întretinut cu acuzatul Vlad
Mihai Vasile.
Nadejda Golea
Martora Nadejda Golea a facut declaratii despre legaturile pe
care le-a avut cu acuzatul Ion Golea.
Ion Stanica
Martorul Ion Stanica, dupa ce a precizat ca îi cunoaste pe acuzatii
Gheorghe Dinca, Vlad Mihai Vasile, Ion Buda si Ion Golea, a spus: -
"Stiu ca Vlad Mihai Vasile a primit de la Ion Golea în primavara
anului 1953 un numar de dolari pentru a-i schimba. Stiu de
asemenea ca Gheorghe Dinca, Ion Buda si Ion Golea au redactat

166
fituici cu caracter contra-revolutionar. Am vazut si aparatul de radio
emisie-receptie pe care Golea l-a adus la Dinca pentru a fi reparat."
Iosif Bonta
Martorul Iosif Bonta a aratat ,cu privire la acuzatul Gavrila Bonta:
- "Împreuna cu ceilalti a cules informatii, a instalat aparatul de
emisiune, a transmis informatii serviciului de spionaj american."
Anghel Meltis
Martorul Anghel Meltis a dat lamuriri cu privire la activitatea
criminala a acuzatului Ion Tolan, care a locuit clandestin în casa lui.
RECHIZITORIUL PROCURORULUI MILITAR
Colonel Ardeleanu Aurel
Tovarasi judecatori,
Procesul care se desfasoara în fata dvs. arunca o lumina
puternica asupra uneltirilor dusmanoase pe care le pun la cale înca
de multa vreme cercurile agresive din SUA împotriva poporului
nostru si a Republicii Populare Române. Toata lumea vede ca în
timp ce Uniunea Sovietica si celelalte tari ale lagarului democrat
duc o lupta activa, constanta pentru destinderea încordarii
internationale, pentru reglementarea pe cale pasnica, prin tratative
între tarile interesate, a problemelor litigioase si nerezolvate,
pentru restabilirea relatiilor comerciale normale între state, exista
forte care actioneaza împotriva politicii de destindere a încordarii
internationale, forte care încearca sa submineze cu orice pret
aceasta politica. Între declaratiile repetate în favoarea destinderii
încordarii internationale, facute de reprezentantii guvernului
sovietic si ai celorlalte guverne din tarile democratice si întreaga
politica interna si externa a acestor tari, exista o deplina
concordanta. Opinia publica din lumea întreaga a salutat si aprobat
cu însufletire initiativele de pace ale Uniunii Sovietice si ale altor
tari democrate, masurile concrete si clare pe care ele le-au propus
pentru a se asigura un progres real în destinderea încordarii
internationale. Totodata apare evident faptul ca paralel cu fortele
iubitoare de pace, actioneaza forte care s-au legat prea puternic de
politica agravarii situatiei internationale, forte care mizeaza pe
razboi si vad în destinderea încordarii internationale posibilitatea
nedorita de ele a scaderii uriaselor profituri pe care le aduce
fabricantilor de armament si celorlalte monopoluri politica agresiva.
În slujba acestei politici agresive este pusa asa numita "strategie a
razboiului rece" si în mod deosebit actiunea de subminare
desfasurata de cercurile agresive împotriva tarilor democrat-
populare. În cursul procesului a fost demonstrat pe baza unor probe
zdrobitoare, ca serviciul de spionaj american recruteaza din
rândurile legionarilor si altor tradatori de patrie, fugiti peste granita
de teama judecatii populare, spioni si teroristi, pe care-i
parasuteaza din avioane americane strecurate hoteste în cursul
noptii pe teritoriul tarii noastre, cu scopul de a savârsi actiuni de
spionaj, de sabotaj si de diversiune. Modul în care sunt strecurati,
instruiti si dotati spionii si diversionistii de pe banca acuzarii,
misiunile criminale pe care le-au primit de la serviciul de spionaj
american, precum si faptele savârsite de acestia dezvaluie cu

167
întreaga forta a faptelor politica cercurilor agresive de amestec
grosolan în treburile interne ale tarilor lagarului democrat si
metodele gansteresti fara precedent în relatiile dintre state, care
sunt folosite în realizarea acestei politici. Istoria relatiilor
internationale nu a cunoscut înca o activitate subversiva de
asemenea proportii, un amestec atât de brutal în treburile interne
ale statelor, provocari atât de sistematice ca acelea pe care le
desfasoara în prezent fortele agresive. Lucrurile au mers pâna
acolo, încât organizarea spionajului, a diversiunii si activitatii
teroriste împotriva guvernelor legale ale unor tari suverane, a fost
ridicata la rangul de politica guvernamentala. Nu este un secret
pentru nimeni faptul ca înca din anul 1951 a fost adoptata de catre
Congresul american asa numita "lege a securitatii mutuale", pe
baza careia sunt alocate anual din bugetul Statelor Unite sume
considerabile pentru recrutarea a tot felul de huligani fascisti si de
elemente decazute din drojdia societatii, care sunt trimise în tarile
democratice pentru a desfasura o activitate de subminare. Dupa
cum se stie, pentru a ascunde opiniei publice metodele si
mijloacele cu care este dus "razboiul rece" împotriva tarilor
lagarului democrat cercurile agresive din SUA se straduiesc din
rasputeri sa prezinte activitatea subversiva pe care ele o dirijeaza
si finanteaza de la Washington, drept o asa zisa "miscare de
rezistenta", iar pe asasinii platiti si înarmati pâna în dinti de
serviciul de spionaj american, drept niste "victime nefericite". În
ultima vreme, sub presiunea vointei maselor care cer cu energie
crescânda sa se puna capat metodelor si actiunilor de înveninare a
relatiilor internationale, reprezentanti ai cercurilor conducatoare
din SUA au încercat sa însele opinia publica si sa atenueze
nelinistea creata chiar în cercurile atlantice de rigiditatea politicii
"de forta" americana, prin declarati ipocrite despre asa zisa lor
dorinta de pace si întelegere. În cuvântarea rostita la tribuna
Adunarii Generale a ONU, dl. Dulles a declarat - între altele - ca SUA
"nu îndeamna pe altii la violenta". Faptele sunt însa si de asta data
în contradictie cu vorbele. Descoperirea si arestarea spionilor si
teroristilor parasutati de serviciul de spionaj american, Alexandru
Tanase, Golea Ion, Pop Gavrila si altii, pe care îi vedeti în boxa,
demasca cu vigoare prefacatoria, încercarea cercurilor agresive de
a însela pe cei naivi cu privire la adevaratul caracter al politicii
americane. Fiecare om poate pe drept cuvânt pune întrebarea: cum
se împaca declaratia ca SUA "nu îndeamna pe altii - la violenta" cu
toate aceste scoli de diversiune si spionaj pe care serviciul de
informatii american le organizeaza si conduce în Germania
occidentala, Austria, Franta, Grecia, cu avioanele americane care s-
au strecurat hoteste, noaptea, în spatiul aerian al tarii noastre, cu
toate aceste pistoale si grenade, otravuri si substante explozive pe
care le vedeti expuse aici? Inspiratorii si organizatorii activitatii de
subminare dusa în tarile democrate au fost prinsi în flagrant delict
si demascati în fata lumii întregi. Poporul român stie cine sta în
spatele acuzatilor din boxa si întelege prea bine cu ce scop au fost

168
trimisi. În spatele acestor mercenari fara scrupule, care ieri si-au
oferit serviciile Gestapoului, astazi serviciului de spionaj american,
dupa principiul ca trebuie sa te vinzi celui care plateste mai bine,
stau monopolurile americane, care au stapânit în trecut petrolul,
telefoanele si alte bogatii ale tarii, stau fostii jefuitori ai poporului
român care si-au umplut doldora buzunarele cu aur strâns din
sudoarea si lacrimile muncitorilor si taranilor români. Cercurile
monopoliste agresive din SUA nu s-au consolat nici pâna astazi de
faptul ca au pierdut dreptul de a porunci si jefui în România, ca
poporul român si-a dezdoit spinarea si, alungând de la putere pe
mosieri si capitalisti, a devenit un popor liber, singurul si adevaratul
stapân al tarii si bogatiilor ei. Regimul democrat popular,
independenta si suveranitatea de stat îi sunt scumpe poporului ca
ochii din cap. Toate uneltirile dusmane s-au sfarâmat si se vor
sfarâma de hotarârea ferma a poporului nostru de a-si apara
cuceririle si dreptul la o viata mai buna. Contributia activa a
oamenilor muncii la descoperirea spionilor si teroristilor din boxa
subliniaza cu o deosebita vigoare atasamentul poporului fata de
regimul democrat popular. Nici o încercare, oricât de perfida din
partea dusmanilor republicii, nu poate clinti orânduirea de stat
democrat-populara, profund ancorata în popor. Pamântul sfânt al
patriei arde sub picioarele dusmanilor. Instrumentele josnice ale
serviciului de spionaj american trezesc ura si mânia fara margini a
întregului nostru popor. Unde sunt organizate centrele de spionaj si
diversiune si cine sunt elementele recrutate de serviciul de spionaj
american Din marturisirile facute de acuzati a rezultat ca serviciul
de spionaj american a organizat, cu complicitatea serviciului de
spionaj francez, adevarate centre ale crimei si spionajului. A
rezultat de asemenea ca serviciul de spionaj american a organizat
în Franta, Germania Occidentala, Grecia si Austria, centre de
diversiune si spionaj, care au la dispozitie localuri, terenuri si alte
mijloace materiale pentru pregatirea si instruirea spionilor si
teroristilor destinati actiunilor banditesti contra tarilor de
democratie populara. Selectionarea si recrutarea spionilor a fost
solutionata de catre serviciul de spionaj american prin folosirea asa
ziselor lagare de "persoane deplasate" organizate pe teritoriul unei
tari apusene. Se stie ca ani de zile cercurile imperialiste si-au
exprimat îngrijorarea lor "umanitara" pentru soarta acestor
persoane. Procesul acesta, ca si procesele similare din celelalte
democratii populare, a scos însa la iveala ca în asa numitele lagare
de "persoane stramutate" au fost strânsi laolalta tot felul de
criminali de razboi, legionari, szalasisti, ustasisti si alte categorii de
fascisti fugiti de la locul crimei pentru a nu da socoteala popoarelor
respective. Ucigasi de profesie, teroristi, incendiatori si tot soiul de
escroci, tâlhari, iata cine sunt "victimele nenorocite" de care se
înduioseaza cercurile agresive. Din asemenea elemente îsi
recruteaza serviciul de spionaj american agentii sai. Aici se
potriveste pe drept cuvânt înteleapta zicala a poporului: "La asa
stapân, asa sluga". Ramasitele organizatiei diversioniste-teroriste

169
Garda de Fier, creata de fostele partide "istorice" ca o organizatie
de agenti provocatori împotriva clasei muncitoare si de pogromisti
fascisti, care s-a acoperit de sânge prin crimele monstruoase
savârsite împotriva poporului nostru, împotriva libertatii si
independentei nationale, constituie astazi o pepiniera din care
serviciul de spionaj american îsi recruteaza spionii si teroristii
pentru cele mai murdare misiuni. Mercenari de profesie, legionarii
slugaresc astazi imperialismul american cu acelasi zel cu care au
slugarit ieri imperialismul german-fascist. Rostogolindu-se tot mai
jos pe panta descompunerii morale, o mâna de nemernici, în cap cu
Horia Sima, Traian Borobaru, Mircea Dimitriu, Mircea Musetescu si
altii, îndeplinesc sarcina murdara ce le-a încredintat-o serviciul de
spionaj american, de a aduna tot felul de lepadaturi umane,
ramasite fascisto-legionare, criminali de razboi, escroci; bineînteles
ca în acest scop serviciul de spionaj american le-a asigurat putinta
sa circule în toata libertatea prin tarile occidentale aflate sub
stapânirea dolarului. În felul acesta au fost recrutati spionii: Tanase
Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Tolan Ion, Mare
Sabin, Pop Gavrila si altii, care au fost trimisi la scoli de spionaj
organizate pe teritoriul Frantei, Germaniei Occidentale, Greciei si
Austriei. Dupa cum a rezultat din recunoasterile acuzatilor, ei s-au
pregatit în scolile de spionaj de la Andilly, Isny, Lindau, Kefelaria,
sub conducerea serviciului de spionaj american secondat de
serviciile de spionaj francez si grec, aflate în subordine. Dupa cum
recunosc însisi acuzatii, serviciul de spionaj american i-a admis pe
lista "persoanelor selectionate" numai dupa ce au fost supusi unui
examen în cursul caruia au trebuit sa demonstreze ca au un trecut
criminal, conditie de baza pentru a fi investiti cu încrederea
Washingtonului. Din recunoasterile acuzatilor se mai desprinde
faptul ca pentru serviciul de spionaj american nu este granita între
diferitele tari ale Europei Occidentale, spionii recrutati fiind trecuti
pe calea aerului dintr-o tara într-alta cu sfidarea celor mai
elementare drepturi ale suveranitatii statelor. Avioanele militare
americane folosesc aerodromurile Germaniei apusene, Austriei
apusene, Frantei, Greciei, etc., dupa bunul lor plac. Uneori
transportul spionilor americani se face cu avioane militare franceze.
În scolile de spionaj americane, adevarate scoli ale crimei, acuzatii
din boxa au primit o pregatire sistematica în vederea desfasurarii
activitatii lor teroriste, diversioniste si de spionaj îndreptata
împotriva libertatii poporului nostru. În cadrul pregatirii lor, i-au
învatat cum sa foloseasca pistolul, grenada si pistolul mitraliera,
precum si diferitele substante explozive si otravitoare, pentru acte
de diversiune si teroare. Împotriva cui urmau sa foloseasca ei toate
aceste mijloace ucigatoare? Împotriva independentei noastre
nationale, împotriva libertatilor democrat-populare. Ei au învatat sa
manipuleze aparatul de radio emisie si receptie, sa foloseasca cifrul
si codul cifrat pentru a transmite informatii si pentru a primi
instructiuni, sa foloseasca, în acelasi timp, scrierea conventionala si
tehnica fotografica. Ei au fost instruiti sa falsifice acte de identitate

170
si alte documente, au facut exercitii de lansare cu parasuta. Spionii
americani s-au straduit chiar sa-i învete cum sa se fereasca de
urmarirea organelor de securitate. Dupa cum se vede însa, aceste
învataturi nu le-au folosit prea mult spionilor parasutati. Cursurile
crimei au fost predate de catre spionii americani cu nume
conspirative: Johny, Vernier, Vidal si altii si de catre ofiteri din
serviciul de spionaj francez, cu numele de Beaumont, Blondel si
altii. Elementele selectionate pentru a fi trimise în tara în scopul
desfasurarii actiunilor lor banditesti, primeau o instructie
suplimentara. Ea a fost facuta de aceeasi agenti ai serviciului de
spionaj american si francez. Dupa cum se vede, în timp ce alocatiile
din bugetul SUA pentru învatamânt au fost reduse la minimum,
milioane de copii americani fiind lipsiti de posibilitatea de a se
instrui, pentru scolile de spionaj sunt cheltuite milioane de dolari.
Cu ce au fost înzestrati acesti criminali în vederea îndeplinirii
misiunilor lor mârsave? Iata, priviti arsenalul acesta de scule
criminale puse la dispozitia spionilor, dintre care nu lipsesc aparate
de radio de emisie si receptie de provenienta americana, coduri
cifrate si cifruri, pistoale mitraliera, revolvere si grenade de diferite
calibre si tipuri, munitiile respective, materiale explozive, fiole de
otrava, harti ale teritoriului R.P.R., buletine de identitate false, acte
militare false, echipament de tot felul, terminând cu parasutele
care au servit la lansarea banditilor pe teritoriul tarii. Astfel
înzestrati, spionii au fost îmbarcati în avioane americane militare,
conduse de echipaje americane. Pentru a se camufla, avioanele
americane îsi scoteau semnele distinctive de recunoastere, dupa
cum au declarat acuzatii. În acelasi timp, pentru a acoperi
parasutarea spionilor, aruncau pe parcurs diferite fituici pline de
cele mai murdare calomnii împotriva poporului nostru. Decolând de
pe aerodromul de la Atena, aceste avioane au violat spatiul aerian
al Republicii Populare Române în mai multe rânduri, lansând prin
parasutare grupe de criminali pentru a desfasura actiuni scelerate
de spionaj, de diversiune si teroare împotriva patriei noastre. Care
au fost misiunile date de serviciul de spionaj american spionilor
parasutati pe teritoriul patriei noastre?
Tovarasi judecatori,
Materialele anchetei prealabile precum si propriile marturisiri ale
acuzatilor au aratat ca principalele misiuni ale acestei bande aflate
astazi pe banca acuzarii au fost acelea de a spiona, de a culege si
transmite informatii din toate domeniile de activitate ale statului si
de a comite actiuni de diversiune si teroare. Ce dovedeste acest
lucru? Dovedeste ca întreaga activitate a serviciului de spionaj
american întreprinsa împotriva tarii noastre ca si împotriva
celorlalte tari de democratie populara, este strâns legata de planul
criminal al cercurilor agresive americane de pregatire si atâtare la
un nou razboi mondial. Pentru a duce la îndeplinire misiunea de
culegere si transmitere de informatii cu caracter de spionaj,
acuzatii Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion,
Pop Gavrila, Bebi Toma si Tolan Ion au primit sarcina sa recruteze

171
în acest scop elemente fascisto-legionare, fosti capitalisti si
mosieri, elemente chiaburesti si alti dusmani ai regimului si
poporului nostru. Este limpede ca serviciul de spionaj american nu
se putea bizui în aceasta actiune criminala decât pe asemenea
lepadaturi omenesti lipsite de orice scrupule si gata la orice
mârsavie. Din dezbaterile procesului a reiesit, fara putinta de
tagada, ca serviciul de spionaj american se bizuieste în uneltirile
sale împotriva tarii noastre pe mercenari recrutati dintre
elementele fascisto-legionare. O cât de succinta analiza a trecutului
spionilor de pe banca acuzarii va demonstra cu prisosinta acest
lucru. Iata, de exemplu acuzatul Alexandru Tanase, una dintre
capeteniile grupului de spioni si tradatori de patrie. Cine este
Alexandru Tanase? Trecutul lui banditesc îl califica drept o sluga
demna de stapânii sai. Fost comandant legionar, în anul 1941 a fost
condamnat la cinci ani temnita grea pentru participare la
rebeliunea legionara. În luna august 1944, când armatele sovietice
au eliberat tara noastra si fortele patriotice conduse de partidul
comunist au rasturnat dictatura fascista si au pornit la eliberarea
restului tarii de sub jugul germano-fascist, elemente ale Garzii de
Fier si alte lepadaturi fasciste au fugit în Apus. Printre acestia a fost
si Alexandru Tanase. Acest dusman al poporului muncitor a fugit la
stapânii sai hitleristi, înrolându-se în armata fascista si luptând pe
front împotriva patriei noastre pâna la capitularea Germaniei.
Refugiindu-se apoi în Germania Occidentala, Alexandru Tanase si-a
schimbat stapânul, intrând în slujba serviciului de spionaj american.
În aceasta calitate el a primit sarcina de a regrupa legionarii fugari
si a selectiona dintre ei agenti pentru scolile de spionaj si
diversiune. În galeria acestor tradatori, pe lânga Tanase Alexandru
sunt vechi criminali, asasini, fascisti, teroristi de profesie si
dezertori ca Samoila Ion, Golea Ion, Popovici Mircea si Tolan Ion.
Samoila Ion, legionar din 1937, are la serviciul sau numeroase
crime. El a luat parte la organizarea unui grup terorist pentru
uciderea lui Armand Calinescu. Pentru participare la rebeliunea
legionara a fost condamnat la 15 ani închisoare. Mai târziu, fiind
arestat în vederea executarii unui numar de cinci condamnari,
dintre care doua de câte 15 ani închisoare si temnita grea, una de
10 ani închisoare si una de 20 ani munca silnica, a evadat din
închisoare si a fugit din tara. Pentru trecutul sau plin de crime
odioase a fost recrutat de serviciul de informatii american si trimis
la scoala de spionaj si diversiune. Spionul si diversionistul Golea
Ion, parasutat pe teritoriul tarii noastre împreuna cu Samoila Ion,
este tot un vechi legionar, organizator al unei bande teroriste
legionare în regiunea Stalin din toamna anului 1944. În anul 1948,
fiind urmarit de catre organele de stat pentru activitate subversiva
si pentru crima de omor, a fugit în Austria, în Germania Occidentala
si în Franta, unde a fost recrutat si a urmat cursurile unei scoli
americane de spionaj si diversiune. Acuzatul Popovici Mircea este
tot un vechi legionar, condamnat în 1941 pentru participare la
rebeliunea legionara. În anul 1944, fiind pe frontul antihitlerist, a

172
dezertat la fascisti, intrând mai târziu si el în slujba serviciului de
spionaj american si urmând pe teritoriul Frantei cursurile unei scoli
americane de spionaj. La aceasta scoala a fost selectionat de catre
Tanase Alexandru, împreuna cu care a fost parasutat pe teritoriul
tarii noastre. Acuzatul Tolan Ion, legionar din 1940, condamnat la 3
ani temnita grea pentru activitate legionara, a fugit din tara odata
cu alungarea hoardelor hitleriste. Înrolându-se într-o formatie
legionara în cadrul armatei hitleriste, a luptat împotriva patriei
noastre pâna la capitularea Germaniei. Aflându-se într-un lagar de
"persoane stramutate" din Germania apuseana, a luat legatura cu
spionul Tanase si prin intermediul acestuia a fost recrutat la
Salzburg în solda serviciului de spionaj american si apoi trimis la
scoala de spionaj si diversiune. Ca si ceilalti spioni, acuzatul Tolan
Ion a primit de la serviciul de spionaj american aceleasi misiuni
criminale de spionaj, diversiune si teroare, în care scop s-a
strecurat pe teritoriul tarii noastre. Acuzatul Pop Gavrila, aventurier
descompus, capabil oricând sa tradeze patria în care s-a nascut, a
fugit din tara în Austria, unde s-a pus în slujba serviciului de spionaj
american si a fost instruit în scoala de spionaj si diversiune
împreuna cu fostul ofiter antonescian Mare Sabin si cu Rada Ilie, din
care apoi a fost alcatuit grupul criminal de spioni si teroristi
parasutati pe teritoriul tarii noastre de catre serviciul de spionaj
american. Din aceasta scurta trecere în revista a trecutului criminal
al principalilor acuzati, reiese clar pe ce elemente se bazeaza
serviciul de spionaj american în scopul actiunilor sale de spionaj,
diversiune si teroare împotriva Republicii Populare Române. El
mizeaza în primul rând în actiunile sale pe ramasitele fascisto-
legionare, criminali de rând, asasini, teroristi de profesie, fugari
tradatori de patrie, pe care poporul nostru îi priveste cu ura si
dispret. Grupul acestor unelte josnice ale serviciului de spionaj
american s-a angajat sa îndeplineasca misiunile criminale
încredintate. Iata-l de exemplu pe acuzatul Alexandru Tanase: El a
primit din partea serviciului de spionaj american misiunea de a lua
conducerea grupurilor de spioni parasutati si de a organiza fuga din
tara în Iugoslavia a elementelor legionare urmarite de organele de
stat. Atât acuzatul Tanase cât si ceilalti spioni parasutati au primit
misiunea sa alcatuiasca bande de diversionisti, teroristi, în scopul
de a comite acte de teroare si diversiune. În vederea îndeplinirii
acestor misiuni, agentii serviciului de spionaj american, aflati pe
banca acuzarii, dupa ce au fost parasutati împreuna cu
armamentul, echipamentul si aparatele de radio emisie si receptie,
au trecut la realizarea misiunilor lor criminale. Ei au gasit complici
în elementele pe care le vedeti în boxa alaturi de spioni, recrutate
din resturile legionare, hitleristi, fosti exploatatori, chiaburi si fosti
jandarmi. Astfel, în rândurile tradatorilor de patrie se gasesc drept
complici ai spionilor acuzatii: Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda
Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel, Popovici Alexandru, Stetin
Elena, Iuhasz Ion si Cosma Ion. În activitatea lor criminala de
sprijinire a spionilor parasutati, acuzatii Cosma Ion, Iuhasz Ion, Vlad

173
Mihai Vasile, Buda Ion au furnizat acestora informatii din domeniul
economic, politic si militar, care apoi au fost transmise fie prin
aparatele de radio emisie si receptie, fie prin corespondenta cifrata,
serviciului de spionaj american. Un alt aspect al activitatii criminale
a acestor agenti ai serviciului de spionaj a fost raspândirea de
fituici în diferite limbi, cu continut calomnios la adresa patriei si
poporului nostru. În îndeplinirea acestei misiuni criminale acuzatul
Golea Ion a fost ajutat de catre acuzatii Buda Ion si Dinca
Gheorghe. Pentru a se sustrage de la judecata poporului, în caz de
urmarire a lor de catre organele de stat, spionii parasutati - asa
cum declara ei - aveau consemnul sa fuga în Iugoslavia, unde pe
baza unei parole dinainte stabilite, urmau sa se puna la dispozitia
ambasadei americane de la Belgrad pentru a li se restabili legatura
cu serviciul de spionaj american. Actiunile criminale comise de
acuzati, împotriva patriei si poporului nostru, dezvaluie metodele
perfide la care recurge serviciul de spionaj american în ducerea
"razboiului rece" inspirat si organizat de cercurile agresive din
Statele Unite. Vinovatia acuzatilor si pedepsele prevazute de lege
pentru faptele lor criminale Tovarasi judecatori,
În fata dvs. se gaseste o banda de spioni si teroristi împreuna cu
complicii lor, elemente criminale recrutate de catre serviciul de
spionaj american. Printre capeteniile bandei se afla Tanase
Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila si
Tolan Ion, introdusi pe teritoriul tarii noastre pe calea aerului, prin
violarea spatiului aerian R.P.R. de catre avioane militare americane,
si parasutarea lor în cursul noptii. S-a dovedit ca aceasta banda de
spioni si teroristi a fost înzestrata de catre serviciul de spionaj
american cu aparate de radio emisie si receptie, cifruri si coduri
cifrate, numeroase arme si munitii, materiale explozibile, acte si
documente false, harti militare, echipament divers militar si civil,
precum si diverse alte materiale în vederea îndeplinirii misiunii lor
scelerate. Odata ajunsi pe teritoriul tarii noastre, ei au trecut la
executarea misiunilor primite, cautându-si si gasindu-si complici,
luând legatura cu elemente fascisto-legionare si alte elemente
dusmanoase, în vederea organizarii unor actiuni teroriste si
diversioniste si transmitând prin aparatele de radio-emisie si
receptie si prin corespondenta cifrata, informatii secrete din diferite
domenii de activitate ale statului nostru. Ei au fost capturati si
facuti inofensivi datorita vigilentei organelor de securitate, care
stau de veghe si apara cuceririle revolutionare ale poporului nostru
muncitor, zdrobind în fasa orice încercare criminala a dusmanilor
statului nostru. În actiunea de descoperire a spionilor au dat sprijin
activ organelor noastre de stat oamenii muncii însufletiti de
patriotism, contribuind la demascarea si prinderea dusmanilor care
au încercat sa stavileasca munca noastra pasnica, constructiva.
Vinovatia spionilor parasutati este pe deplin dovedita. În fata
probelor existente, a corpurilor delicte gasite asupra lor, ei au fost
nevoiti sa-si recunoasca activitatea lor criminala. Depozitia
martorilor care au fost audiati în fata instantei de judecata au

174
confirmat întru totul recunoasterile acuzatilor. Ei sunt adusi aici, pe
banca acuzari, pentru a raspunde de activitatea lor criminala
comisa împotriva Republicii Populare Române. Acuzatii Tanase
Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila,
Bebi Toma, Tolan Ion trebuie sa raspunda pentru crima lor de
tradare de patrie. Faptele lor criminale se încadreaza în dispozitiile
art. 184 c. p. si art. 1 lit. a si art. 4 din decretul 199/950, deoarece
fugind din tara s-au pus în slujba serviciului de spionaj al unei
puteri straine, care i-a instruit si i-a introdus apoi pe teritoriul
R.P.R., de unde au transmis informatii cu caracter de spionaj si au
întreprins actiuni în vederea organizarii de acte teroriste si
diversiune în scopul suprimarii independentei noastre de stat.
Spionii trimisi de serviciul de spionaj american au gasit adapost si
sprijin la complicii lor care se gasesc astazi alaturi de ei pe banca
acuzarii. Acestia sunt acuzatii: Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda
Ion, Dinca Gheorghe, Stetin Elena, Popovici Alexandru, Corlan
Aurel, Cosma Ion si Iuhasz Ion. Acuzatul Tartler Erich, educat la
scoala hitlerismului în spiritul urii fata de poporul muncitor, a
gazduit si a dat ajutor activ acuzatilor Golea Ion si Samoila Ion în
actiunile lor criminale. Acuzatii Vlad Mihai Vasile si Buda Ion,
amândoi legionari înraiti, urmariti de organele securitatii statului
pentru activitatea lor dusmanoasa poporului, s-au stabilit în mod
clandestin în Bucuresti înca din anul 1948. Ei au luat legatura cu
spionul Golea Ion si l-au ajutat sa organizeze actiuni criminale
diversioniste contra statului nostru. Acuzatul Dinca Gheorghe,
legionar, condamnat la trei ani temnita grea pentru activitate
fascista, a fost gazda spionului Golea facând din locuinta sa loc de
întâlnire pentru elementele criminale care au pus la cale, cu
complicitatea sa, actiuni diversioniste împotriva statului nostru.
Acuzatul Popovici Alexandru, fost plutonier de jandarmi, împreuna
cu acuzatul Corlan Aurel au gazduit pe spionii Tanase Alexandru si
Popovici Mircea, ajutându-i în actiunile lor criminale si i-a ajutat în
transmiterea de informatii. Acuzata Stetin Elena a gazduit pe
spionii Tanase Alexandru si Popovici Mircea si le-a dat ajutor activ
în vederea îndeplinirii misiunilor încredintate de serviciul de spionaj
american, procurându-le acte false si cautându-le gazde. Acuzatii
Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Popovici
Alexandru, Corlan Aurel, Stetin Elena, Cosma Ion si Iuhasz Ion se
fac vinovati în fata poporului de complicitate la crima de tradare de
patrie. Faptele criminale savârsite de ei sunt pe deplin dovedite
prin recunoasterile lor, coroborate cu recunoasterile celorlalti
acuzati si în depozitiile martorilor si prin corpurile delicte gasite la
acuzati cu ocazia perchezitiilor domiciliare. Faptele lor se
încadreaza în dispozitiile art. 121 si art. 184 c. p. precum si art. 1
lit. a, art. 4 si 6 din decretul Nr. 199 din 11 august 1950, deoarece
au gazduit si au ajutat pe spionii parasutati de serviciul de spionaj
american în vederea îndeplinirii misiunilor lor criminale de spionaj
si diversiune.
Tovarasi judecatori,

175
 În procesul pe care-l judecati dvs. aveti la dispozitie tot
complexul de probe necesare într-un proces penal. Pe baza acestor
probe dvs. sunteti în masura a pronunta hotarârea cu privire la
gradul de vinovatie al fiecarui acuzat. Învinuirea principala care
este imputata acuzatilor, crima de tradare de patrie, prevazuta de
art. 184 din codul penal si art. 1 din decretul Nr. 199, precum si
complicitatea de crima de tradare de patrie prevazuta de art. 121
si 184 din codul penal si art. 1, 4 si 6 din decretul 199/950, este pe
deplin dovedita pentru toti. Acuzatii trebuie sa raspunda în fata
justitiei populare pentru toate crimele savârsite de ei. Din tot
grupul acesta criminal se detaseaza în mod deosebit acuzatii
Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop
Gavrila, Tolan Ion, Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca
Gheorghe, Corlan Aurel si Cosma Ion, care prin trecutul lor
întunecat de crime si prin activitatea lor scelerata în slujba
serviciului de spionaj american, dusa cu deosebita înversunare si
ura împotriva poporului nostru muncitor, nu merita nici un fel de
circumstante atenuante. Pentru acesti acuzati eu cer, în numele
poporului, sa aplicati pedeapsa capitala prevazuta de lege. Din
grupul celorlalti acuzati, fac o mentiune în legatura cu acuzatul
Bebi Toma. Trecutul sau îl califica ca pe un dusman al poporului. Si
Bebi Toma a comis crima cea mai grava contra statului nostru,
contra puterii populare, intrând în slujba serviciului de spionaj
american. Acuzatul Bebi Toma, odata ajuns pe teritoriul tarii, n-a
trecut la executarea misiunilor cu care a fost trimis ci s-a prezentat
imediat autoritatilor de stat cu întreg echipamentul si materialele
cu care a fost înzestrat de serviciul de spionaj american, facând
marturisiri cu privire la misiunile ce i s-au încredintat. Din cele de
mai sus reiese ca acuzatul Bebi Toma si-a dat seama de caracterul
criminal al legaturilor sale cu serviciul de spionaj american, de
mârsavia misiunilor ce trebuia sa le îndeplineasca împotriva patriei
noastre. El a simtit ca spionilor imperialisti le arde pamântul sub
picioare. Cer, în consecinta, instantei sa tina seama de aceasta
situatie speciala în aprecierea faptelor sale si sa-i acorde
circumstantele atenuante. Întregul nostru popor, plin de mânie si
ura împotriva dusmanilor care atenteaza la viata, munca sa
pasnica, la independenta si suveranitatea nationala a statului
nostru, asteapta de la dvs. sa pedepsiti fara crutare pe tradatori.
Nu putem admite ca în timp ce milioane de oameni ai muncii, din
patria noastra îsi consacra efortul operei de constructie pasnica,
cladirii unei vieti mai bune pentru ei si pentru copiii lor, întaririi si
înfloririi Republicii Populare Române, acesti huligani fascisti,
oameni fara constiinta si fara patrie, sa unelteasca din umbra
pentru a lovi miseleste în cuceririle istorice ale poporului pentru a
face jocul criminal al provocatorilor unui nou razboi mondial, al
milionarilor si miliardarilor care vor sa acapareze noi gramezi de
aur din sângele si lacrimile popoarelor. Verdictul dvs. sa exprime
hotarârea ferma a poporului român de a nimicii spionii, teroristii si
diversionistii din solda spionajului imperialist precum si pe cei care

176
dau sub orice forma vreun sprijin unor asemenea banditi. Pentru
asemenea mercenari fara scrupule si pentru cei ce favorizeaza
câtusi de putin crime împotriva patriei noastre nu poate exista nici
un fel de crutare.

ÎN SALA DE JUDECATÃ
Reportaj de B. Stoian
"SCÂNTEIA"
Duminica, 11 Octombrie 1953
Sa fie introdusi acuzatii. Pentru câteva clipe, în sala plina pâna la
refuz, în care Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti judeca procesul
spionilor parasutati de spionajul american, se asterne linistea.
Oamenii muncii aflati în sala îsi îndreapta privirile fulgerând de
mânie spre usa din spatele boxei acuzatilor. Rând pe rând sunt
introdusi în boxa spionii si teroristii care au uneltit sa vânda pe
dolari independenta si suveranitatea, libertatea si sângele
poporului nostru. Unul dupa altul selectionatii spionajului american
dezvaluie în fata Tribunalului si a publicului din sala crimele
monstruoase pe care le-au faptuit împotriva patriei noastre,
executând instructiunile primite de peste granita de la aceia care i-
au dotat cu arme, otrava si cu acte false si i-au parasutat la
adapostul noptii pe teritoriul R.P.R. Interogatoriul acuzatilor a scos
la iveala cu toata limpezimea chipul hâd al acestora, de vânzatori
de tara, de josnici tradatori ai poporului si de dusmani feroci ai pacii
si democratiei. Alexandru Tanase este fiul unui chiabur, fost
plutonier de jandarmi. În anii când Hitler era înscaunat la putere în
Germania, Tanase a devenit legionar. Mai târziu a participat la
rebeliunea-legionara, fapt pentru care a fost condamnat la 5 ani
închisoare. Asemeni lui Tanase, majoritatea celor interogati arata
ca au un trecut similar. Ei si-au facut ucenicia în ticaloasa
organizatie fascista Garda de Fier, pepiniera de schingiuitori si
tradatori de profesie, creata, finantata de jefuitorii si asupritorii de
odinioara ai poporului nostru si folosita împotriva clasei muncitoare
si a poporului. Întruchipând tot ce era mai josnic si bestial în
regimul burghezo-mosieresc, legionarii au savârsit crime si
masacre de o cruzime de nedescris. Haita legionara s-a dovedit a fi
o agentura platita de spioni si tradatori în slujba Gestapoului care
instruia pentru a sparge grevele muncitoresti, a organiza pogromuri
si deschide cotropitorilor hitleristi înrobirea poporului nostru. Spionii
Alexandru Tanase, Mircea Popovici si Ion Tolan au aratat cu cinism
cum dupa 23 August 1944 au fugit împreuna cu hitleristii, s-au
înrolat în armata acestora si au îndreptat armele împotriva tarii
noastre. Dupa zdrobirea fascismului hitlerist asemenea elemente
ca Tanase, Popovici, Tolan, tradatori, gata sa se vânda oricui, n-au
trebuit sa-si caute multa vreme noi stapâni. Începând cu
capeteniile lor Horia Sima, Traian Borobaru, Mircea Dimitriu, etc.,
toti acesti tradatori aciuiati pâna mai ieri pe lânga Gestapo, au fost
preluati de spionajul american. Trecutul lor sângeros a constituit
pentru cercurile agresive din SUA o recomandatie suficienta.
Întrebat de procuror pentru ce fortele agresive i-au ales tocmai pe

177
legionari pentru îndeplinirea planurilor lor, spionul Alexandru
Tanase a raspuns cu cinism: - "Sunt sigur ca legionarii prezinta mai
multa încredere în aceasta privinta" Spionii si teroristii aflati în boxa
- atât cei parasutati cât si cei câtiva complici recrutati din interior -
reprezinta o colectie a celor mai mârsavi dusmani ai poporului: ei
întruchipeaza nu numai ferocitatea criminalului setos de sânge, dar
si putreziciunea morala a tradatorului, gata oricând sa-si vânda
tara, sa ridice mâna înarmata împotriva poporului pentru o punga
de arginti.
Metode criminale - scopuri criminale
Corpurile delicte expuse pe peretele din fata boxei, ca si
marturisirile acuzatilor nu lasa nici o urma de îndoiala asupra
metodelor folosite si a scopurilor urmarite de dusmanii patriei
noastre. Totul - de la pistoalele mitraliera si pâna la tuburile de
otrava - arata ca în actiunea de subminare dusa împotriva tarii
noastre si împotriva pacii, acestia nu se dau în laturi de la nimic.
Dupa cum, arata cu lux de amanunte acuzatii interogati, serviciile
de spionaj imperialiste, înainte de a-i parasuta pe teritoriul R.P.R., i-
au instruit îndelung în scoli speciale, i-au învatat sa spioneze, sa
saboteze si sa ucida. Urmarind mersul procesului, oamenii muncii
din tara noastra îsi pot da seama cât se poate de bine de caracterul
mincinos si demagogic al declaratiilor cu privire la pretinsa dorinta
de "pace" si de "destindere" facute de unele personalitati oficiale
din SUA. Faptele le demasca vorbele. Interogatoriul luat lui
Alexandru Tanase este edificator în privinta scopurilor urmarite de
patronii spionilor din boxa. Referindu-se la spusele acuzatului în
legatura cu pregatirile de agresiune pe care le fac cercurile
imperialiste din Apus procurorul l-a întrebat pe acuzat: "Voi ati fost
trimisi în tara si parasutati în cadrul acestor pregatiri de razboi ?"
"Acuz.: Da." "Proc. : Împotriva cui sunt îndreptate toate aceste
pregatiri de razboi?" "Acuz.: Aceste pregatiri de razboi sunt
îndreptate contra Uniunii Sovietice si a celorlalte tari din Rasaritul
Europei." Asa arata "dorinta de pace" si de "destindere" a cercurilor
influente din SUA. Interogatoriile au demascat totodata una din
metodele folosite, de propaganda cercurilor agresive din SUA în
încercarea de a calomnia tara noastra. Spionul Ion Golea a aratat
cum în luna august a acestui an, cu complicitatea lui Dinca, a
întocmit si încercat sa difuzeze fituici cu continut dusmanos la
adresa regimului nostru. Punând la cale acest lucru tocmai în
perioada Festivalului Mondial al Tineretului, propaganda americana
a încercat sa - i dea o oarecare amploare pentru a însela pe
oaspetii straini asupra realitatilor din tara noastra. Si ce dovedeste
procesul ? Ca jalnicii fabricanti ai acestor câteva fituici sunt o apa si
un pamânt cu aceia care revarsa calomniile împotriva tarii noastre
la microfoanele diferitelor "voci" ale cercurilor agresive.
Interogatoriile luate acuzatilor, ca si întregul mers al procesului,
arata ca între dorinta dusmanilor poporului nostru si putinta pe
care o au ei de a-si înfaptui aceste dorinte, este o distanta uriasa.
Consimtind sa accepte misiunile odioase primite de la serviciul de

178
spionaj american, tradatorii din boxa acuzatilor si-au facut
socoteala ca odata parasutati pe teritoriul R.P.R., vor gasi aici
destule elemente ostile regimului, care sa-i sprijine si sa - i
ocroteasca la nevoie. S-au înselat însa amarnic acesti tradatori de
patrie. La o întrebare pusa de Presedintele completului de judecata,
spionul Gavrila Pop raspunde: "Am observat pâna la urma ca
poporul nu era cu noi. Am constatat ca lucrurile nu sunt asa dupa
cum ni s-a spus în Apus dupa cum spun posturile de radio si dupa
cum scriu ziarele de acolo. Am vazut ca poporul nu vrea sa ne
primeasca si nu ne iubeste." Poporul nostru nu numai ca nu iubeste
asemenea lepadaturi dar îsi exprima ura cea mai aprinsa împotriva
lor si a acelora ce, i-au trimis sa tulbure viata noastra pasnica. Asa
cum s-a întâmplat cu prilejul arestarii acestor spioni, populatia
sprijina activ organele de securitate ale puterii noastre populare.
Descoperirea si prinderea spionilor si teroristilor aflati astazi în fata
judecatii, dovedeste ca poporul nostru muncitor vegheaza cu
vigilenta asupra independentei patriei si a cuceririlor sale dragi, ca
el este hotarât sa zdrobeasca pe oricine ar cuteza sa atenteze la
viata noua pe care si-o construieste.
SPIONAJUL SI TEROAREA
METODE ALE POLITICII CERCURILOR AGRESIVE
"SCÂNTEIA"
Marti, 13 octombrie 1953
În fata Tribunalului Militar din Bucuresti s-a judecat procesul
grupului de spioni si teroristi parasutati de serviciul de spionaj
american cu scopul de a desfasura actiuni de spionaj, terorism si
alte forme de activitate subversiva pe teritoriul tarii noastre. Toti
oamenii cinstiti, toti aceia carora le sunt scumpe independenta
patriei si pacea, primesc cu adânca satisfactie sentinta dreapta a
Tribunalului Militar, care exprima fermitatea necrutatoare a puterii
populare fata de oricine atenteaza la viata si munca pasnica a
poporului, la independenta si suveranitatea statului nostru
democrat-popular. Întreaga desfasurare a procesului, cu
marturisirile criminalilor din boxa, depozitiile martorilor, armele si
celelalte corpuri delicte expuse în sala de judecata, au constituit o
demascare directa zdrobitoare, fara putinta de tagada a politicii
agresive a cercurilor influente din Statele Unite, a metodelor
nemaiîntâlnite pe care aceste cercuri le practica în relatiile
internationale, a uneltirilor razboinice la care se dedau împotriva
tarii noastre ca si a celorlalte state democrate. În timp ce întreg
lagarul democrat în frunte cu Uniunea Sovietica, desfasoara cu
energie neobosita lupta pentru rezolvarea pe cale pasnica, prin
tratative sincere între partile interesate, a tuturor problemelor
internationale litigioase sau nerezolvate, fortele agresive de peste
ocean fac tot ce le sta în putinta pentru a învenina si mai mult
atmosfera internationala. Respectarea drepturilor popoarelor
celorlalte tari mari si mici, neamestecul în treburile interne ale altor
state, respectarea normelor internationale stabilite, sunt principii
care stau la baza întregii activitati internationale a tarilor lagarului
democrat. În schimb, pentru fortele agresive, care se tem ca

179
destinderea încordarii internationale va diminua profiturile
fabuloase ale monopolurilor de pe urma cursei înarmarilor, nici un
mijloc nu este considerat prea josnic când este vorba de
înveninarea atmosferei internationale. "Razboiul rece" si îndeosebi
activitatea subversiva de provocare si diversiune, pe care o duc
organele de spionaj americane împotriva tarilor democrate,
constituie forme principale de manifestare a politicii cercurilor
agresive. În cursul procesului judecat la Bucuresti s-a dovedit fara
putinta de tagada ca serviciul de spionaj american recruteaza
dintre ramasitele legionare care s-au salvat din naufragiul hitlerist,
spioni si diversionsti, îi instruiesc în scoli speciale în Germania
occidentala, Franta, în Grecia, îi înarmeaza pâna în dinti, iar apoi
din avioane americane, care violeaza spatiul nostru aerian, îi
strecoara hoteste, noaptea, pe teritoriul tarii, cu misiunea de a
savârsi acte criminale de provocare si diversiune. Asemenea
amestec grosolan în treburile interne ale unui stat suveran,
asemenea practici gangsteresti sunt fara precedent în relatiile
dintre state. Istoria relatiilor internationale nu a cunoscut înca o
activitate subversiva de asemenea proportii, un amestec atât de
brutal în treburile interne ale statelor, provocari atât de sistematice
ca acelea pe care le desfasoara în prezent fortele agresive ale
cercurilor imperialiste. În ciuda protestului opiniei publice
internationale, faimoasa "lege a securitatii mutuale" adoptata înca
în 1951 de catre Congresul american, nu numai ca n-a fost
abrogata, ci dimpotriva, sumele alocate pentru actiunea de
subminare în tarile democrate sporesc de la un an la altul.
Organizarea unor scoli de spioni ca acelea în care au fost instruiti
huliganii fascisti, arsenalul cu care au fost prevazuti, monedele de
aur si sumele de bani ce li s-au pus la dispozitie, iata cum se
cheltuiesc dolarii storsi din sudoarea contribuabilului american. În
ultima vreme, alarmati de rezistenta crescânda a popoarelor
împotriva politicii "de forta" a Statelor Unite si de nelinistea care a
cuprins chiar unele cercuri ale blocului atlantic, exponentii acestei
politici si-au înmultit declaratiile fatarnice despre asa zisa lor
dorinta de "pace" si de "întelegere". în cuvântarea rostita la tribuna
ONU, Dulles a mers chiar pâna acolo încât a afirmat ca Statele
Unite "nu îndeamna pe altii la violenta". Dar ce pret se poate pune
pe asemenea declaratii o demonstreaza, scolile crimei organizate
pe teritoriul Frantei, Germaniei occidentale si Greciei de catre
spionajul american, pistoalele si grenadele, otravurile si
substantele explozive cu care au fost dotati spionii parasutati din
avioane americane, misiunile tâlharesti ce le-au fost încredintate
de catre serviciul de spionaj american. Criminalii din boxa n-au
facut nici un secret din faptul ca misiunile ce li s-au încredintat fac
parte integranta din pregatirile de razboi ale cercurilor agresive din
Statele Unite îndreptate împotriva Uniunii Sovietice si a tarilor de
democratie populara. Tocmai în cadrul acestor pregatiri le-a
încredintat serviciul de spionaj american misiunea mârsava de a
înjgheba o "coloana a V-a" în interiorul tarilor democrate. Procesul

180
a scos în evidenta cât de nerealista, cât de mioapa este asa numita
politica de subversiune pe care o duc cercurile agresive în tarile
democrate. Însisi acuzatii din boxa au fost nevoiti sa recunoasca
izolarea lor de masele populare, faptul ca în tara noastra le arde
pamântul sub picioare spionilor si tradatorilor de tara. Ei au simtit
de la început ca poporul le este ostil. Puterea statului democrat-
popular si a organelor de securitate, care stau de veghe cuceririlor
poporului, îsi are izvorul în sprijinul activ al maselor. Însufletiti de
un înalt patriotism, oamenii muncii au adus o contributie activa la
descoperirea spionilor parasutati, demonstrând odata mai mult
atasamentul poporului fata de regimul democrat-popular, forta
statului nostru. Inspiratorii si organizatorii politicii subversive în
tarile democrate au fost pe deplin demascati în fata opiniei publice
mondiale. Lumea întreaga a aflat înca odata despre metodele pe
care le folosesc cercurile influente din SUA în aplicarea politicii lor.
Procesul a aratat cu prisosinta din ce mediu îsi recruteaza uneltele
spionajul american. Huliganii fascisti, criminali de razboi fugiti de
teama judecatii popoarelor, legionari cu un trecut bogat în crime,
iata cine sunt învestiti cu încrederea Washingtonului. Fascismul a
devenit un aliat principal al cercurilor agresive americane. În aceste
conditii, nu constituie oare dovada, celei mai crase nerusinari faptul
ca tocmai obladuitorii fascismului ne dau lectie de "democratie" si
se opun intrarii României la ONU, desi tara noastra este pe dea-
ntregul îndreptatita la acest lucru. Nu întâmplator preferintele
spionajului american s-au oprit asupra legionarilor. Prin întregul lor
trecut mizerabil, acesti înraiti tradatori si vânzatori de patrie
prezentau cele mai bune garantii pentru centrul de spionaj
american. Toata lumea stie ca Garda de Fier a fost creata de
fostele partide "istorice" ca o organizatie de provocatori împotriva
clasei muncitoare si de pogromisti fascisti. Activitatea acestei
organizatii fasciste este un lant nesfârsit de crime sângeroase si de
tradari abjecte împotriva poporului nostru. Ca unealta a
hitlerismului si agentura a Gestapoului, ea a predat tara în mâinile
lui Hitler. Gata sa se vânda cui plateste mai bine, capeteniile
legionare au trecut cu întreg inventarul din solda Gestapoului în
solda spionajului american, pe care-l slugaresc cu acelasi zel de
agenti platiti. În fata Tribunalului toti - fara exceptie - sub povara
probelor zdrobitoare, au facut marturisiri complete. Spionii au
aratat cum si-au facut instructia în scolile de spionaj american, cum
au fost pregatiti în "arta" spionajului, cum au fost învatati sa ucida,
cum au fost înarmati si parasutati, cum au încercat sa realizeze pe
teritoriul noastre actiunile teroriste si diversioniste pentru care au
fost trimisi, sa-si transmita informatiile de spionaj din diferite
domenii de activitate ale statului nostru. Pe banca acuzarii au stat
alaturi de spionii parasutati o serie de complici care i-au gazduit si
le-au acordat sprijin. Ei au fost recrutati dintre elementele fascisto-
legionare, hitleristi, fosti mosieri si capitalisti, chiaburi, fosti
jandarmi, adica jefuitori si împilatori de totdeauna ai poporului
nostru. Sentinta Tribunalului exprima hotarârea ferma a poporului

181
român de a nimici pe spionii, teroristii si diversionistii din solda
spionajului imperialist precum si pe aceia care dau sub orice forma
vreun sprijin unor asemenea banditi. Pentru asemenea mercenari
fara scrupule si pentru cei care favorizeaza câtusi de putin crime
împotriva patriei, nu poate exista nici un fel de crutare. Nu se poate
admite ca în timp ce milioanele de oameni ai muncii din patria
noastra îsi consacra eforturile operei de construire pasnica, cladirii
unei vieti mai bune pentru copiii lor întaririi si înfloririi Republicii
Populare Române, huliganii fascisti, oameni fara constiinta si fara
de patrie, gata sa se vânda pentru un blid de linte, sa unelteasca
din umbra pentru a lovi miseleste în cuceririle istorice ale
poporului, pentru a face jocul criminal al provocatorilor unui nou
razboi mondial, al milionarilor si miliardarilor care vor sa sugrume
independenta patriei noastre, s-o readuca în ghearele lor de
exploatatori nesatiosi, sa acapareze noi gramezi de aur din sângele
si lacrimile popoarelor. Dusmanii înversunati ai poporului nostru,
aceeasi care ani dea-rândul l-au jefuit si asuprit, ar dori sa aseze
din nou jugul pe grumazul muncitorului si taranului român. Fortele
agresive se zbat din rasputeri sa întoarca cursul istoriei. Dar
aceasta nu sta în puterea lor. Nu poate fi clintit un popor puternic
prin constiinta cuceririlor sale, prin forta si unitatea întregului lagar
al pacii si socialismului. Nu poate fi clintita orânduirea democrat-
populara profund ancorata în popor. Principalul învatamânt al
procesului este necesitatea întaririi necontenite a vigilentei.
Trebuie mereu reamintita datoria organelor de partid si de stat, a
tuturor oamenilor muncii de a fi vigilenti oriunde si în toate
împrejurarile. Unit în jurul partidului si guvernului, poporul nostru
este însufletit de dorinta de a consolida si dezvolta marile sale
cuceriri, de a obtine mereu noi succese pe calea înfloririi si întaririi
patriei, de a lupta si mai dârz pentru triumful pacii în lumea
întreaga.
Spargatorii Cortinei de Fier
de Vasile Posteuca
Povestea e simpla. Atât de simpla încât devine cutremuratoare,
revelând maiestatea mortii si maretia jertfei supreme. Sase frati
de-ai nostri s-au desprins din viata de exil pe care, în dorul lor de-
acasa si în fierbintea lor chemare spre fapta, l-au gasit fara sens sa-
l mai prelungeasca si s-au întors în Tara. Cei ce i-au ajutat sa
coboare pe tancurile Carpatilor, au adaugat, un minim de ajutor
tehnic incandescentului lor dor de a urca verticala jertfei, într-un
moment de deznadejde al neamului: dorului de a înscrie o noua
rascruce, de oase frânte si morminte, în drumul care duce spre
Golgota învierii românesti. De când a cazut Cortina de Fier,
împartind neamurile lumii în doua si despartindu-ne de vetrele
noastre stramosesti, de parinti si de copii, au mai fost pe acest
drum al contactului cu tara si altii dintre noi. Unii din ei si-au
masurat jertfa adusa cu aceiasi masura: mormântul. Dar ei au
plecat întotdeauna cu gândul de a se întoarce. Altul e însa sensul
plecarii celor sase. Ei s-au vrut echipa de jertfa. Au cunoscut exilul

182
cu maruntele lui ambitii si târgul pe care cei mari îl fac cu sângele
celor mici, si s-au întors în tara sa lupte si sa moara, stiind ca
numai de acolo ne poate veni biruinta. S-au întors în muntii
rezistentei românesti pentru a tine sus steagul libertatii si al
mândriei nationale, pentru a da neamului întreg, ajuns la disperare,
un nou îndemn de lupta. Fara gând de retragere. Cine i-a cunoscut
pe acesti barbati, îsi poate da imediat seama de splendida
semnificatie a faptei lor. Explicatiile si vocabularul comun nu li se
potrivesc. Majoritatea cu titluri academice, capabili sa-si faca
oriunde pe pamânt o situatie înfloritoare, ei nu pot fi acuzati de
spionaj. Ei au mers sa stea de vorba cu Neamul, sa-i insufle spiritul
eroic al marilor batalii, sa moara si sa învinga, sa-l alunge pe
dusman. S-au constituit în echipa de sacrificiu, pentru a arata celor
de acasa ca noi cei din pribegie nu i-am uitat si nu ne-am uitat
rostul. Si gestul lor e menit desigur sa ne trezeasca si pe noi din
letargia ce ne-a cuprins, din mizeria totusi comoda a exilului, ce ne
departeaza tot mai mult de neam si tara, facându-ne sa
îngenunchem în deznadejde, sau sa abdicam în fata unor ieftine
satisfactii materiale. Unul din ei, doctorul Ion Golea, si-a scris
înainte de a pleca, în mod inspirat, testamentul. Un volumas de
poezii: "De vorba cu Neamul". Si iata ca rândurile lui pline de
vâlvatai ceresti au prins în ele destinul întregii echipe. Alti sapte
frati din tara li s-au alaturat pentru a completa echipa. Violentând
moartea printr-un suprem efort de acceptare a jertfei, ei au stat de
vorba cu neamul în sens crestin: dându-si sângele si viata pentru
frati si prieteni. Pentru neamul subjugat si încatusat robiei si
genocidului. Si-au tinut în felul lor unic, ultimul si cel mai mare
discurs adresat neamului. Au lasat sângele sa curga. Acuza de
tradare le face în fond cinste. A-l apara pe Dumnezeu, a-ti servi
neamul, înseamna într-adevar a-i trada pe rusii barbarizati. Dar
moartea celor 13 nu e spaima. Ci durere si revolta sfânta. Îndemn
la purificare de maruntele pacate ale tarânii. Rug de jertfa
pilduitoare aprins în inima neamului. Ea înalta, mobilizeaza. Învata.
Atitudinea strainilor fata de aceasta jertfa ne intereseaza putin. Ea
ne mângâie când e omenoasa si dreapta. Si se înscrie la capitolul
"batjocura", cu care de altfel ne-am obisnuit, atunci când e
negustoreasca si infama. Nu ni-e indiferent însa rodul acestei
"calcari a mortii si a robiei prin moarte" în sufletele românesti.
Pentru ca în fond, oricât de dotati ne-am crede si orice am înfaptui
pe pamânt, nu vom putea întrece niciodata valoarea unica a jertfei
supreme pentru Neam si Tara. Ea e ultima noastra extrema
spirituala la granita cu absolutul. Chiar în sens christic, nu se poate
gasi nimic mai înalt, dincolo de jertfa pentru aproapele. Asta e
totul. Se vor gasi probabil unii dintre noi cari sa arunce umbre, sa
spuna ca nu era momentul potrivit. Vor vorbi probabil de-o inutila
deschidere de artere în trupul si asa destul de slabit al neamului. A
judeca asa înseamna a-i ofensa pe cei morti. Pentru ca gestul lor a
fost voluntar. Ei au avut dreptul sa-si aleaga momentul" vorbirii cu
Neamul". Noi avem numai dreptul sa ne închinam smeriti în fata

183
marelui lor discurs. Cât despre sângele varsat, e bine sa ne
repetam adevarul ca neamurile nu mor atâta timp cât nu uita de
puterea formidabila a jertfei. Vor mai fi si altii care vor trece acest
mare eveniment al istoriei noastre sub tacere, pentru ca probabil,
aplecându-se asupra trupurilor ciuruite de gloante, vor gasi sub
baltile închegate de sânge, camasa de culoarea primaverii. Dar cei
13 murind, n-au vorbit cu vreun partid politic oarecare, ci cu
Neamul întreg. Ei s-au întors acasa ca români. Le era dor de tara
libera. Si în cele din urma, vor mai fi unii care vor tacea din teama
ca recunoscând adevarul, s-ar acuza, s-ar trezi la un moment dat
descoperiti. Dar infamia tacerii n-ar trebui sa mai aiba loc între noi,
dupa atâtea amare experiente si luminoase învataminte. De nu
putem vorbi, sa pastram tacerea solemna si demna a recunoasterii.
Singura atitudine pasiva admisibila în fata jertfei supreme. Sa ne
gândim ca soarele libertatii de mâine va purta ceva si din lumina
lor. Aceasta e una din putinele fapte ale emigratiei, ce ne apropie
cu un pas mare de biruinta visata, de ziua eliberarii. Pentru a ne
pastra demnitatea si constiinta de oameni sa vorbim despre cei 13
în ton sarbatoresc, în termenii celor mai curate legaminte de jertfa.
Ne-am coborât, cu toata planeta, atât de adânc în pacat si
batjocura, încât nu mai exista alta cale de vindecare si mântuire
decât dinamita jertfei. În fata unei omeniri ce, cântareste pacea
lumii în arginti, în cisterne de petrol si vapoare de marfuri, cei 13
au vrut sa arate tuturor, cât mai e timp, adevaratul drum spre
pace: sacrificiul de sine. Si ca sa vorbeasca rodnic, au spart cu
piepturile lor Cortina de Fier. Din ambele parti, într-un efort
suprem, treisprezece barbati si-au sfârtecat trupurile de zidul ei de
întuneric si nedreptate. Si bresa facuta, aburind înca de sângele
tânar, e mare. Se poate vedea prin ea pâna în temnitele
Kremlinului, din care monstrii ies la creasta lumii crestine pentru a
o nimici. Prin aceasta bresa largita vor patrunde curând armatele
crucii si ale libertatii. Îmi arde-n gene lacrima unei sfinte mândrii.
Aceea ca neamului nostru i-a fost dat sa înscrie acest moment de
înalta semnificatie. Cu asemenea feciori si fapte, neamul nostru n-
are de ce sa se mai teama de moarte. Are Rusia bolsevica metode
de a ucide, dar nu va putea inventa nici ea, cu tot spiritul ei
diabolic, unelte care sa învinga moartea jertfelnica. Puterea de
bomba atomica a propriei cenusa. De aceea scriu, pe cerul
neamului, cu aurul din inima tuturor acelora care vad adevarul si
au curajul sa-l marturiseasca, numele cu care viitoarele generatii
românesti vor trebui sa cinsteasca pe cei 13 tineri: Spargatorii
Cortinei de Fier. Pentru ca prima conditie a biruintei e cinstirea
eroilor.
Vasile Posteuca
SFÂRSIT

184