Facultatea de Marketing şi Afaceri Economice InternaŃionale

Codul cursului – MkMk1111/MkMk1212

Denumirea cursului – Drept civil şi comercial(1,2)

Tip curs – obligatoriu

Durata cursului/Nr. credite - 2 semestre /-4/4.Drept civil-sem.I;Drept comercial-sem.II

Perioada de accesare a cursului – prelegeri, seminarii şi consultaŃii

Manualul recomandat pentru semestrul I: Drept civil şi comercial.Pentru învăŃământul

superior economic, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2006; Drept civil
pentru învăŃământul universitar economic, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007.

OBIECTIVE
Cursul oferă cunoştinŃe indispensabile pentru însuşirea instituŃiilor fundamentale
de drept civil şi comercial a reglementărilor legale în materia acestora necesare
studenŃilor de la Facultatea de Marketing şi Afaceri Economice InternaŃionale, în
calitatea lor de viitori angajaŃi ca specialişti ai persoanelor juridice, în domeniul
marketingului şi economiei afacerilor internaŃionale .
Semestrul I: studierea instituŃiilor juridice de drept civil respectiv a raporturilor
juridice civile, subiectelor de drept civil,obligatiilor civile, patrimoniului, dreptului de
proprietate, contractelor speciale de drept civil (conŃinutul acestora, părŃile
contractante, obligaŃiile şi răspunderile părŃilor) constituie o parte integrantă a
pregătirii de specialitate a studenŃilor.
Semestrul II: Studierea instituŃiilor juridice de drept comercial : faptele de
comerŃ, comercianŃii, fondul de comerŃ, societăŃile comerciale etc., au o deosebită
utilitate teoretică şi practică pentru studenŃii facultăŃii.

Forma de evaluare - Examen sem.I şi sem. II

Adrese e-mail responsabil pentru contactul cu studenŃii -

ushmkt@spiruharet.ro

1
CONTINUTUL TEMATIC AL DISCIPLINEI (PROGRAMA ANALITICA) DREPT CIVIL
Elaborat de Lect.univ.dr .Olia-Maria Corsiuc
Semestrul I

I. NOłIUNI FUNDAMENTALE ALE TEORIEI DREPTULUI

1.1. NoŃiunea de drept
1.1.1. Termenul de „drept” şi sensurile lui
1.2. Diviziunea şi ramurile dreptului
1.3. Norma juridică
1.3.1. NoŃiune şi trăsături caracteristice
1.3.2. Structura normei juridice
1.3.3. Clasificarea normelor juridice
1.3.4. Aplicarea legii (normelor juridice)
1.3.5. Interpretarea normelor juridice
1.4. Izvoarele de drept

II. CONSIDERAłII GENERALE PRIVIND DREPTUL CIVIL ROMÂN

2.1. NoŃiunea şi obiectul dreptului civil
2.2. Principiile dreptului civil
2.3. CorelaŃia dreptului civil cu alte ramuri ale dreptului
2.4. Izvoarele dreptului civil
2.5 Interpretarea normelor de drept civil

III. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

3.1. NoŃiunea şi caracterele raportului juridic civil
3.2. Clasificarea raporturilor juridice
3.3. CondiŃiile de existenŃă ale raportului juridic civil
3.4. Structura raportului juridic civil
3.4.1. Subiectele raportului juridic civil
3.4.2. Persoana fizică – subiect de drept civil
3.4.3. Persoana juridică - subiect de drept civil
3.4.4. ConŃinutul raportului juridic civil
3.4.5. Obiectul raportului juridic civil

IV. PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

4.1. NoŃiunea şi importanŃa probelor
4.2. Obiectul probei şi sarcina probei
4.3. CondiŃiile de admisibilitate a probei
4.4. Mijloace de probă in dreptul civil: înscrisurile, mărturia, mărturisirea, prezumŃiile
.
V. ACTUL JURIDIC CIVIL
5.1. NoŃiunea şi clasificarea actelor juridice civile
5.2. CondiŃiile de validitate ale actului juridic civil
5.3. ModalităŃile actului juridic civil
5.4. Efectele actului juridic civil
5.5. Nulitatea actului juridic civil
2
5.6. Principalele moduri de desfiinŃare a actelor juridice
5.7. Încheierea actelor juridice prin reprezentanŃi

VI. PRESCRIPłIA EXTINCTIVĂ

6.1. NoŃiune
6.2. Termenele de prescripŃie extinctivă. NoŃiune şi clasificare. Termene generale de
prescripŃie Termene speciale de prescripŃie. Începutul termenului de prescripŃie
6.3. Suspendarea şi întreruperea prescripŃiei extinctive (modificarea cursului prescripŃiei)
6.4. Repunerea în termenul de prescripŃie

VII. DREPTURILE REALE

7.1. Patrimoniul: noŃiune , caractere juridice şi funcŃiile patrimoniului
7.2. Drepturile reale. NoŃiunea şi clasificarea drepturilor reale
7.3. Dreptul de proprietate. NoŃiunea , trăsăturile şi atributele (prerogativele) dreptului de
proprietate
7.3.1. Formele dreptului de proprietate
7.3.2. Dezmembrămintele dreptului de proprietate
7.4. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale: definiŃie ,
enumerare şi analiza lor.
7.5. Posesia : noŃiune şi elemente constitutive; dobândirea, pierderea şi viciile posesiei.
7.6. Apărarea dreptului de proprietate prin acŃiunea în revendicare

VIII. OBLIGAłIILE CIVILE

8.1. NoŃiunea şi elementele structurale ale obligaŃiei civile
8.2. Clasificarea obligaŃiilor civile
8.3. Izvoarele obligaŃiilor civile
8.4. Executarea obligaŃiilor civile
8.5. Garantarea obligaŃiilor civile
8.6. Stingerea obligaŃiilor civile

IX. CONTRACTE CIVILE

9.1. Contractul de vânzare-cumpărare. NoŃiunea ,caracterele juridice, condiŃiile de validitate
şi efectele contractului de vânzare-cumpărare
9.2. Contractul de schimb. NoŃiune, caractere juridice şi regimul juridic.
9.3. Contractul de locaŃiune. NoŃiunea ,caracterele juridice, condiŃiile de validitate şi
efectele contractului de locaŃiune. Încetarea contractului de locaŃiune
9.4. Contractul de mandat. NoŃiunea ,caracterele juridice, condiŃiile de validitate şi efectele
contractului de mandat. Încetarea contractului de mandat
9.5. Împrumutul de folosinŃă (comodatul). NoŃiune, caractere juridice şi condiŃii de
validitate. Efectele contractului de comodat
9.6. Contractul de depozit. NoŃiunea, caracterele juridice şi felurile contractului de depozit.
Efectele contractului de depozit

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

1. Dinuică, D., Stancu R, M.Stancu, Drept civil şi comercial. Pentru învăŃământul superior
economic, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.
2.Corsiuc O.M., Drept civil pentru învăŃământul universitar economic, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007.

3
 3.Deak, Fr., C. Bîrsan, Gh. Beleiu (coordonatori) şi colectiv, Drept civil român, Curs selectiv
pentru licenŃă (1998), Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1998.
4.Academia de studii economice, Catedra de drept, Drept civil pentru învăŃământul superior
economic, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA

1. Popa, N., Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996.

2. Rudareanu M., Drept civil .Teoria generală a obligaŃiilor, Editura FundaŃiei
România de Mâine , Bucureşti, 2005.
3. Beleiu Gh., Drept civil român.Introducere în Dreptul civil. Subiectele Dreptului civil ,
Editura Sansa SRL, Bucureşti, 1995.
4.Turianu C., Probleme speciale de drept civil, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti,
2000.
,

SINTEZE PENTRU SEMESTRUL I

DREPT CIVIL

Elaborate de Lect.univ.dr. OLIA-MARIA CORSIUC

I. NOłIUNI FUNDAMENTALE ALE TEORIEI DREPTULUI

I.1. DefiniŃia dreptului

Dreptul apare ca un ansamblu de reguli de comportare în relaŃiile sociale, al căror principal
caracter este obligativitatea – la nevoie impusă – pentru toŃi membrii societăŃii organizate.
RelaŃiile, raporturile ce apar în cadrul societăŃii organizate, sunt de două categorii:
– relaŃii între indivizii componenŃi ai societăŃii organizate pe care dreptul le reglementează
sancŃionând abaterile de la regulile de drept stabilite încât impactul dintre interesele acestora să nu
dăuneze binelui comun: dreptul privat (dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul
familiei);
– relaŃii privind interesele individuale apărute între indivizi, pe de o parte, şi întreaga comunitate,
pe de altă parte: este domeniul dreptului public (dreptul constituŃional, dreptul administrativ, dreptul
penal).

I.2. Norma juridică

Regulile juridice care formează conŃinutul dreptului pozitiv se referă la conduita (comportarea)
impusă tuturor indivizilor în relaŃiile de drept privat sau de drept public. Ele sunt obligatorii pentru
toată lumea, abaterea fiind sancŃionată de colectivitate (autoritatea de stat) prin folosirea forŃei
materiale de coerciŃie a acesteia.
Norma juridică este deci „o regulă de conduită, generală impersonală şi obligatorie, instituită
sau sancŃionată de autoritatea publică, aplicată din conştiinŃa juridică a oamenilor şi, în caz de
abatere, prin constrângerea de stat”.
I.2.1. NoŃiune, caracteristici, structură
Din formularea de mai sus rezultă că norma juridică (de drept) se caracterizează prin:
a) generalitate;
b) impersonalitate;
c) obligativitate.
4
 În structura internă a oricărei norme juridice se disting trei elemente constitutive:
a) ipoteza;
b) dispoziŃia;
c) sancŃiunea.
I.2.2. Clasificarea normelor juridice
Clasificarea normelor juridice se poate face folosind mai multe criterii, dintre care cel mai
important este caracterul conduitei prescrise prin dispoziŃie, potrivit căruia se disting:
a. Norme imperative (categorice) – sunt normele de la dispoziŃia cărora nu se admite nici o
derogare, sub sancŃiune. Se împart în: norme onerative şi norme prohibitive.
b. Norme permisive (dispozitive), sunt: norme atributive (de împuternicire) şi norme supletive –
norme ce suplinesc voinŃa subiectelor de drept dacă acestea nu se manifestă pentru a-şi preciza
comportarea în ipoteza dată. Normele juridice se mai pot distinge şi după ramura de drept din care
fac parte (constituŃionale, civile, comerciale etc.), după forŃa juridică a actului normativ în care sunt
prevăzute (legi, ordonanŃe etc.), după sfera de aplicare şi gradul de generalitate (generale, speciale,
de excepŃie), după gradul de determinare [complete sau determinate şi nedeterminate ( de trimitere,
în alb)].
I.2.3. Aplicarea legii( normelor juridice)
a. Aplicarea legii în spaŃiu. Regula generală care priveşte aplicarea în spaŃiu a normelor
juridice este cuprinsă în principiul teritorialităŃii legii, potrivit căruia legea română se aplică numai
pe teritoriul României, iar în interiorul graniŃelor României se aplică numai legea română. Aceasta
înseamnă că, pe de o parte, legea noastră nu poate acŃiona în afara teritoriului român dar, pe de altă
parte, nici o lege străină nu poate acŃiona pe teritoriul României. Se admit două categorii de excepŃii:
a.1) Restrictive, care restrângând aplicarea principiului teritorialităŃii, permit, în anumite situaŃii,
aplicarea unei legi străine pe teritoriul naŃional. Este vorba de:
– „imunitatea diplomatică”, în sensul că reprezentanŃii diplomatici străini nu sunt supuşi
jurisdicŃiei civile (şi chiar penale şi administrative) române, cu condiŃia reciprocităŃii;
– echipajul unei nave (sau aeronave) străine aflate pe teritoriul nostru nu i se aplică legea penală
română pentru infracŃiunile săvârşite pe bordul acesteia, ci legea pavilionului sub care navighează.
a.2) Extensive, adică situaŃii în care se poate extinde aplicarea legii române şi în afara
teritoriului român. Aceste excepŃii se referă numai la legea penală potrivit principiilor următoare:
– „personalitatea legii penale”, în sensul că legea penală română se aplică şi infracŃiunilor
săvârşite în străinătate de către cetăŃenii români;
– „realitatea legii penale”, în sensul că legea penală română se aplică şi infracŃiunilor foarte
grave (contra securităŃii statului român, contra vieŃii unui cetăŃean român etc.) săvârşite de cetăŃeni
străini pe teritoriu străin;
– „universalitatea legii penale”, ceea ce înseamnă că legea penală română se aplică şi faptelor
săvârşite de cetăŃeni străini în străinătate, dacă fapta este deplasată şi de legea străină şi de cea
română şi autorul se află pe teritoriu român.
b. Aplicarea legii în timp trebuie privită sub două aspecte:
b.1) Durata acŃiunii legii: regula generală este că legea începe să acŃioneze din momentul
intrării ei în vigoare, fără limită de timp. Legea intră în vigoare, de regulă, în momentul publicării
sale (legile, ordonanŃele, Hotărârile Guvernului în „Monitorul Oficial”) sau la o dată ulterioară
publicării, dacă însăşi legea prevede, în mod expres, aceasta. Deşi, în principiu, nu există limită în
acŃiunea legii în timp, totuşi, legea poate fi „abrogată” fie expres, fie tacit.
b.2) Efectele legii. Principiul care conŃine regula generală privind timpul în care se produc
efectele legii este principiul neretroactivităŃii legii, potrivit căruia „legea dispune numai pentru
viitor...” (art.15 alin.2 din ConstituŃie). Aceasta înseamnă că normele de drept reglementează numai
raporturile sociale ce se vor forma după intrarea lor în vigoare şi nu şi pe cele formate înainte de acest
moment. De la această regulă există excepŃia prevăzută chiar de textul constituŃional suscitat, în

5
materie penală: aplicarea regulii legii celei mai favorabile. ExcepŃie este şi situaŃia care se creează în
cazul legilor interpretative.
c. Aplicarea legii asupra persoanelor. Potrivit principiului egalităŃii cetăŃenilor prevăzut de art.4
din ConstituŃie, normele juridice se aplică tuturor cetăŃenilor fără deosebire de „rasă, de naŃionalitate,
de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenŃă politică, de avere sau de origine
socială”. Cu toate acestea, nu toate normele juridice, prin natura lor, au acelaşi grad de generalitate.
Astfel, dacă unele din ele se adresează tuturor locuitorilor de pe teritoriul statului fără discriminările
precizate în textul constituŃional, alte norme de drept se adresează numai unor anumite categorii de
persoane, fără ca aceasta să însemne vreo discriminare.
Interpretarea legii – clarificarea sensului, conŃinutului şi scopului, urmărite de normele juridice
cuprinse în actele normative. Principalele metode (procedee) de interpretare a legii sunt:
1) metoda istorică; 2) metoda gramaticală; 3) metoda logică; 4) metoda sistematică; 5) metoda
teleologică .
ModalităŃi de interpretare: 1) aplicare literală (ad litteram); 2) aplicare extensivă; 3) aplicare
restrictivă.
În funcŃie de gradul de obligativitate al interpretării, se disting două forme de interpretare: 1)
interpretarea obligatorie-legală sau judiciară sau 2) interpretare facultativă.

I.3. Izvoarele de drept

Recunoaşterea caracterului juridic al unei anumite reguli de conduită se produce în baza
manifestării de voinŃă în acest sens a autorităŃii de stat suverane competente (emanaŃie a naŃiunii).
Rezultatele acestei activităŃi îmbrăcând forme specifice de manifestare (exprimare) constituie izvoarele
formale ale dreptului pozitiv (obiectiv).
Izvoare de drept: acte normative – legi (ConstituŃionale,Organice,Ordinare), Decrete,
OrdonanŃe, Actele administrative, Tratatele internaŃionale, Cutuma sau obiceiul.

I.4. Raportul de drept (juridic)

Raportul juridic (de drept) este o relaŃie socială formată în baza unei norme de drept şi în care
participanŃii apar ca titulari de drepturi şi obligaŃiuni reciproce, a căror realizare este garantată – la
nevoie – prin forŃa materială publică de constrângere. Rezultă deci că, dacă orice raport de drept este în
acelaşi timp şi o relaŃie socială, nu orice relaŃie socială constituie un raport juridic. Pe de altă parte, relaŃia
socială transformată în raport juridic prin acŃiunea dreptului nu încetează – prin aceasta – să rămână mai
departe raport social. Orice raport juridic este: a) un raport social; b) un raport voliŃional; c) un raport
ideologic.
Pentru ca un raport juridic să se poată forma este necesar ca în prealabil să fie întrunite trei
condiŃii de existenŃă (premise):
– existenŃa unei norme juridice;
– existenŃa unor subiecte de drept;
– existenŃa unor fapte juridice.
Orice raport juridic cuprinde în structura sa trei elemente:
a) subiectele raportului juridic;
b) conŃinutul raportului juridic;
c) obiectul raportului juridic.
Toate raporturile juridice se pot clasifica după două criterii care se condiŃionează reciproc:
natura relaŃiei sociale reglementate prin norma juridică şi poziŃia reciprocă a subiectelor
participante la raport. ApartenenŃa la o anumită ramură de drept determină şi poziŃia juridică a
părŃilor participante la respectivele raporturi. Din acest motiv, totalitatea raporturilor de drept se
poate împărŃi, folosind ambele criterii, în două mari categorii:
a. Raporturi juridice, în care poziŃia juridică a părŃilor este egală indiferent de calitatea lor.
b. Raporturi juridice de autoritate, în care părŃile raportului se află în poziŃie de subordonare,
unul din subiecte având o poziŃie supraordonată (autoritatea publică).
6
 I.5. Persoanele fizice şi persoanele juridice – subiecte de drept
Calitatea de subiect de drept. Subiecte ale raportului de drept pot fi numai oamenii,
consideraŃi ca indivizi sau în colectivităŃi constituite în condiŃiile legii. Omul în sine, însă, nu este
subiect de drept, ci numai dacă din punctul de vedere al dreptului i se recunoaşte şi i se atribuie
această calitate, dacă i se dă capacitatea (posibilitatea) de a fi subiect de drept: capacitatea juridică.
Aceasta înseamnă că însuşirea (calitatea) de subiect de drept a omului este condiŃionată de
recunoaşterea capacităŃii sale juridice.
Persoana fizică. Persoana fizică este omul privit în individualitatea sa, căruia legea îi
recunoaşte calitatea de subiect de drepturi şi obligaŃii în raporturile juridice.
Persoana juridică. Persoana juridică este un colectiv (o grupare) de oameni care, constituită
fiind în condiŃiile legii pentru dobândirea calităŃii de subiect de drept, capătă anumite drepturi şi
anumite obligaŃii, putând deci să stea în justiŃie ca reclamant sau pârât.

II. NoŃiunea şi obiectul dreptului civil

Dreptul civil este acea ramură a dreptului privat care reglementează raporturi patrimoniale şi
personale-nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice şi persoanele juridice, aflate în poziŃii de
egalitate juridică, precum şi condiŃia juridică a persoanelor fizice şi persoanelor juridice, în calitatea
lor de subiecte ale raporturilor juridice civile
Din definiŃia dreptului rezultă că:
a) Dreptul civil este o ramură a dreptului privat, deci cuprinde un ansamblu, o totalitate de
norme juridice (drept obiectiv), care formează conŃinutul dreptului civil; aceste norme sunt cuprinse
în acte normative (codul civil şi alte legi) cunoscute sub denumirea de izvoarele dreptului civil.
b) Dreptul civil este principala ramură de drept privat şi ocupă un loc central deosebit de
important în sistemul dreptului român.
PoziŃia sa centrală este evidenŃiată de sintagma „drept comun”, adesea utilizată în doctrină şi
jurisprudenŃă.
c) Normele de drept civil, de principiu, sunt grupate pe instituŃii de drept civil.
Sunt instituŃii de drept civil: raportul juridic civil: actul juridic civil; subiectele de drept civil
(persoana fizică şi persoana juridică); raportul judiciar civil; prescripŃia extinctivă; drepturile reale
(dreptul de proprietate şi alte drepturi reale derivate din acesta – uzul, uzufructul, abitaŃia, superficia,
servitutea, administrarea); contractul civil; răspunderea civilă (contractuală şi delictuală); dreptul de
proprietate intelectuală (dreptul de autor şi dreptul de inventator sau de proprietate industrială);
dreptul de moştenire sau succesiune (moştenire legală, moştenire testamentară) etc.
d) Obiectul de reglementare este format din două categorii de raporturi sociale: raporturi
patrimoniale şi raporturi personale-nepatrimoniale.

III. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

III.1. DefiniŃie si premise

Raportul juridic civil este o relaŃie socială care, fiind reglementată de norme de drept civil, face
din participanŃi titulari de drepturi şi de obligaŃii.
Aceste raporturi iau naştere numai atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele trei
premise: a) existenŃa unei norme de drept civil care, reglementând raportul social, îl transformă în
raport juridic civil; b) existenŃa unor participanŃi la aceste raporturi, respectiv a unor subiecte de
drept, apte a fi persoane fizice sau persoane juridice; c) existenŃa unui fapt juridic, care declanşează
naşterea, modifică sau desfiinŃează raportul de drept respectiv.

7
 III.2. Structura raportului juridic civil

Orice raport juridic cuprinde în structura sa trei elemente:

a) Subiectele raportului juridic civil, adică participanŃii la raportul juridic care pot fi – aşa
cum s-a arătat – numai oamenii (persoane fizice sau juridice). Lor le revin drepturile şi obligaŃiile
care apar prin naşterea raportului de drept.
b) ConŃinutul raportului juridic civil care este format din drepturile şi obligaŃiile corelative ce
revin subiectelor participante. Între aceste drepturi şi obligaŃii există o strânsă corelaŃie, ele
condiŃionându-se reciproc, astfel încât fiecărui drept îi corespunde o obligaŃie şi invers.
c) Obiectul raportului juridic civil, adică acŃiunile sau inacŃiunile (abŃinerile de la acŃiune) la
care sunt îndrituite, respectiv, obligate părŃile participante la raportul juridic în virtutea drepturilor şi,
respectiv, obligaŃiilor ce le revin acestora. Obiectul exprimă conduita pe care trebuie să o urmeze
părŃile.
Cele trei elemente structurale de mai sus sunt comune tuturor raporturilor juridice, de orice
fel. Totuşi, unele raporturi juridice pot cuprinde şi alte elemente specifice lor (de ex.: raporturile
juridice comerciale externe, raporturile obligaŃionale).

III.3. Subiectele raportului juridic civil

NoŃiune. Prin subiect al raportului juridic, înŃelegem calitatea de a fi titular de drepturi şi

obligaŃii. Subiectele raportului juridic sunt oamenii care participă la raportul juridic, fie in mod
individual ca persoane fizice, fie in cazul unor organisme ca persoane juridice.
Subiectele raportului juridic civil ocupă doua poziŃii distincte:
– subiectul activ, acela care dobândeşte drepturi;
– subiectul pasiv, acela care se obligă.

În cadrul raporturilor obligaŃionale, subiectul activ este denumit creditor, iar cel pasiv este
numit debitor. Aceste denumiri generice se particularizează în funcŃie de denumirea raportului juridic
la care participă.

Pluralitatea de subiecte. Raportul juridic civil se stabileşte de regulă între două persoane
(raport juridic simplu). Sunt însă nenumărate cazuri în care raportul juridic civil se leagă între mai
multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, fie atât ca subiecte active cât şi ca
subiecte pasive.

Calitatea de subiect de drept. Aşa cum s-a precizat, subiecte – adică părŃi – ale raportului
de drept pot fi numai oamenii, consideraŃi ca indivizi sau în colectivităŃi constituite în condiŃiile legii.
Omul în sine, însă, nu este subiect de drept, ci numai dacă din punctul de vedere al dreptului i se
recunoaşte şi i se atribuie această calitate, dacă i se dă capacitatea (posibilitatea) de a fi subiect de
drept: capacitatea juridică. Aceasta înseamnă că însuşirea (calitatea) de subiect de drept a omului
este condiŃionată de recunoaşterea capacităŃii sale juridice.
Capacitatea juridică este, deci, aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea
drepturi şi obligaŃii în cadrul raporturilor juridice. În raporturile juridice civile (dreptul comun pentru
dreptul privat), capacitatea juridică prezintă însă două aspecte, două laturi: capacitatea de folosinŃă
şi capacitatea de exerciŃiu (art. 5 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice).
Capacitatea de folosinŃă este înŃeleasă a fi aptitudinea persoanei de a fi titulară de drepturi şi
obligaŃiuni într-un raport juridic civil. Ea este condiŃionată numai de simpla existenŃă a persoanei.
- Capacitatea de exerciŃiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaŃii prin acte juridice proprii.

8
În concluzie, calitatea de subiect de drept o pot avea oamenii priviŃi în individualitatea lor ca
persoane fizice sau în colective constituite în condiŃiile legii, unele din acestea fiind considerate
persoane juridice.

III.4. Persoana fizică – subiect de drept civil

Capacitatea de folosinŃă a persoanei fizice

• NoŃiune
Capacitatea de folosinŃă a persoanelor fizice este generală şi egală în sensul că o au toate
persoanele fizice în aceeaşi măsură şi se referă la toate drepturile prevăzute de ConstituŃie şi de alte
legi (dreptul la viaŃă, dreptul la apărare, dreptul la muncă, dreptul la învăŃătură, dreptul de proprietate
privată, dreptul la ocrotirea sănătăŃii, dreptul de asociere, dreptul la grevă, aptitudinea de a avea
drepturi părinteşti, dreptul de a figura ca reclamant sau ca pârât în faŃa instanŃelor judecătoreşti etc.).
Conform art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 ,,Capacitatea de folosinŃă este capacitatea de a avea
drepturi şi obligaŃii”.
Având în vedere textul legii, putem defini capacitatea de folosinŃă ca fiind aptitudinea
generală a persoanei fizice de a fi titulară de drepturi şi obligaŃii civile, de a fi subiect de drept civil;
capacitatea de folosinŃă, ca parte a capacităŃii civile, reprezintă premisa dobândirii de drepturi şi
asumării de obligaŃii concrete, prin participarea persoanei la raporturile juridice civile.
Capacitatea de folosinŃă începe în momentul naşterii persoanei (iar în ceea ce priveşte
drepturile, chiar din momentul conceperii ei, dacă este în interesul copilului născut viu). Capacitatea
de folosinŃă încetează o dată cu moartea persoanei sau prin declararea judecătorească a morŃii.

• Începutul capacităŃii de folosinŃă

Potrivit art. 7 alin. (2) din decretul 31/1954 (legea generală care reglementează problematica
privind începutul, sfârşitul şi conŃinutul capacităŃii civile la persoanele fizice şi juridice - s.n.)
capacitatea de folosinŃă începe din momentul naşterii persoanei. Art. 7 alin. (2) prevede şi o excepŃie,
statornicind că ,,Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepŃiune, însă numai dacă el se naşte
viu”.

• ConŃinutul capacităŃii de folosinŃă

ConŃinutul capacităŃii de folosinŃă se exprimă prin aptitudinea persoanei de a avea toate
drepturile şi obligaŃiile civile.
Capacitatea de folosinŃă cuprinde în conŃinutul său atât drepturi, cât şi obligaŃii şi are două
laturi: latura activă (aptitudinea de a avea drepturi subiective civile) şi latura pasivă (aptitudinea de a
avea obligaŃii).

• Încetarea capacităŃii de folosinŃă

1. Durata capacităŃii de folosinŃă este reglementată de art. 7 alin. (1) din Decret care prevede:
,,Capacitatea de folosinŃă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”.
Constatarea morŃii unei persoane fizice se realizează prin două moduri:
 Moartea constatată fizic, direct, prin examinarea cadavrului;
 Declararea judecătorească a morŃii. În cazurile în care nu este posibilă constatarea morŃii
fizice direct, şi deci nu se poate întocmi certificatul de deces, se recurge la declaraŃia judecătorească
a morŃii, ipoteză în care data morŃii, care se înscrie în actul de deces, este data la care hotărârea
judecătorească declarativă de moarte este definitivă şi irevocabilă.
2. Reglementarea instituŃiei declarării judecătoreşti a morŃii cunoaşte două modalităŃii
juridice:
a) declararea judecătorească a morŃii, precedată de declararea judecătorească a dispariŃiei;
b) declararea judecătorească a morŃii, fără declararea judecătorească a dispariŃiei.
9
 3. ComorienŃii. Conform art. 21 din Decret: „În cazul în care mai multe persoane au murit în
aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieŃuit alteia, ele sunt socotite că au
murit deodată” (aceste persoane sunt denumite comorienŃi).
Pentru toŃi comorienŃii capacitatea de folosinŃă încetează la aceeaşi dată, deoarece, potrivit
prezumŃiei instituită de lege, toŃi sunt socotiŃi că au decedat deodată.

Capacitatea de exerciŃiu a persoanei fizice

• NoŃiune şi caracterizare generală
Capacitatea de exerciŃiu a persoanei fizice, deoarece este condiŃionată şi de discernământul
acesteia şi cum – din cauze naturale – discernământul nu este acelaşi la toate persoanele fizice, ea nu
poate fi identică cu cea de folosinŃă.
,,Capacitatea de exerciŃiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaŃii, săvârşind acte juridice” [art. 5 alin. (3)].
În concluzie putem defini capacitatea de exerciŃiu a persoanei fizice ca fiind aceea parte a
capacităŃii civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a exercita drepturi civile şi a-şi
asuma obligaŃii civile prin încheierea de acte juridice civile.
Legea (Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice), pentru a ocroti pe cei lipsiŃi
de discernământ, face o distincŃie între persoanele fizice din punctul de vedere al capacităŃii de
exerciŃiu, stabilind – potrivit acestui criteriu – trei categorii de persoane fizice:
a) persoane fizice cu capacitate de exerciŃiu deplină, care îşi pot exercita drepturile şi asuma
orice obligaŃiuni prin acte juridice proprii. În această categorie intră toate persoanele fizice majore
(de la vârsta de 18 ani împliniŃi şi femeile căsătorite înainte de această vârstă în condiŃiile legii), cu
excepŃia celor puse sub interdicŃie judecătorească;
b) persoane fizice cu capacitatea de exerciŃiu restrânsă, adică minorii între 14 şi 18 ani care
pot încheia acte juridice numai cu încuviinŃarea prealabilă a ocrotitorilor legali (părinŃi sau tutori), cu
excepŃia unor anumite acte juridice (de ex. donaŃiile sunt interzise chiar cu încuviinŃare, iar con-
tractele de muncă sunt permise şi fără încuviinŃare);
c) persoane fizice fără capacitate de exerciŃiu (incapabile) care nu pot încheia nici un fel de
acte juridice. Intră în această categorie minorii până la 14 ani, precum şi persoanele puse sub
interdicŃie judecătorească. Drepturile şi obligaŃiile acestora pot fi exercitate şi, respectiv, asumate de
către ocrotitorii lor legali, în numele lor şi pentru ei.

• Reprezentarea legală
Art. 11 alin. (2) din Decretul 31/1954 dispune: ,,Pentru cei ce nu au capacitate de exerciŃiu,
actele juridice se fac de reprezentanŃii lor legali”.
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană numită reprezentant,
încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentant, astfel încât efectele
actului încheiat se produc direct în persoana celui reprezentat. Reprezentarea, în raport de sursa ei,
este de trei feluri: convenŃională ,legală şi judiciară.

Identificarea persoanei fizice

Identificarea persoanei fizice în cadrul raportului juridic civil se realizează prin anumite
mijloace de identificare, denumite şi atribute: numele, domiciliul, starea civilă şi codul numeric.
Numele cuprinde: numele de familie, prenume şi pseudonimul.
Domiciliul cuprinde: domiciliul de drept comun, domiciliul legal şi domiciliul ales sau
convenŃional, iar în legătură strânsă cu domiciliul se află reşedinŃa.
Starea civilă se înfăŃişează ca un complex de raporturi juridice, cu caracter personal
nepatrimonial, prin care se individualizează persoana fizică în societate şi în familie.
10
 Sub aspectul naturii lor juridice, atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi
personale nepatrimoniale.
Atributele de identificare a persoanei fizice prezintă următoarele caractere juridice:
- sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes;
- sunt drepturi inalienabile;
- sunt drepturi imprescriptibile atât extinctiv, cât şi achizitiv;
- sunt drepturi strict personale;
- sunt drepturi sunt neevaluabile în bani.

III.4..Persoana juridică - subiect de drept civil

NoŃiunea si elementele constitutive ale persoanei juridice

• NoŃiune si reglementare legală
Calitatea de a fi titular de drepturi şi obligaŃii civile o are persoana fizică şi persoana juridică
Persoana juridică este un subiect de drept care se înfiinŃează, se organizează şi participă la raporturile
juridice cu respectarea cerinŃelor legale de fond şi de formă. Recunoaşterea calităŃii de persoană
juridică (subiect de drept distinct) şi conferirea personalităŃii juridice unor entităŃi sociale este
exclusiv opera legii.
Codul civil nu cuprinde dispoziŃii cu privire la persoanele juridice, dar în mod indirect face
referire la acestea; astfel, art. 817 se referă la donaŃiuni făcute persoanelor morale; art. 1753 se referă
la ipoteca legală a statului, comunelor şi asociaŃiilor publice(stabilimentelor publice etc.)
Reglementarea generală cu valoare de drept comun se regăseşte în Decretul nr. 31/1954
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
• Elementele constitutive ale persoanei juridice
Având în vedere dispoziŃiile legale cuprinse în art.26 lit. e din Dreptul nr. 31/1954 (citat în
continuare ,,decret”) literatura de specialitate este unanimă în a considera că elementele constitutive
general valabile pentru existenŃa unei persoane juridice sunt:
 organizarea de sine stătătoare;
 un patrimoniu propriu
 un scop anumit, propriu în acord cu interesul public(general).
 Organizarea de sine stătătoare (proprie) priveşte două aspecte:
- organizarea internă, respectiv, structurarea pe compartimente (de producŃie, cercetare,
comerŃ şi funcŃionale);
- desemnarea organelor de conducere şi a persoanelor care reprezintă persoana juridică.

 Patrimoniul propriu
Patrimoniul propriu cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaŃiilor cu conŃinut economic,
având ca titular persoana juridică. El este format din: drepturi patrimoniale (reale şi de creanŃă),
alcătuind latura activă, şi din obligaŃiile patrimoniale (contractuale şi extracontractuale), alcătuind
latura pasivă.
Patrimoniul trebuie să fie distinct de patrimoniul persoanelor fizice ce alcătuiesc persoana
juridică, precum şi faŃă de patrimoniul altor persoane fizice sau juridice.
 Scopul propriu în acord cu interesul public (general)
Scopul, element esenŃial, constitutiv al oricărei persoane juridice, reprezintă în realitate
obiectul de activitate al persoanei juridice.
Scopul, ca element de validitate pentru existenŃa persoanei trebuie să îndeplinească
următoarele condiŃii: să fie în acord cu interesul public; să fie bine determinat; să fie licit (în acord cu
legea).
• Modurile de înfiinŃare a persoanelor juridice
Modurile de înfiinŃare a persoanelor juridice sunt prevăzute în art. 28 din Dreptul nr. 31/1954:
11
 a) prin actul de dispoziŃie al organului de stat competent;
b) prin actul de înfiinŃare al celor ce o constituie, recunoscut de organul competent, care
verifică dacă sunt întrunite cerinŃele legii pentru ca persoana juridică să poată lua fiinŃa;
c) prin actul de înfiinŃare al celor ce o constituie, cu prealabila autorizare a organului
competent ce apreciază oportunitatea înfiinŃării ei;
d) prin alt mod reglementat de lege.

Capacitatea civilă a persoanei juridice

 NoŃiune
Capacitatea civilă a persoanei juridice este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaŃii civile, de
a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaŃii civile.
Capacitatea civilă a persoanelor juridice prezintă doua aspecte (laturi) de structură:
- capacitatea de folosinŃă;
- capacitatea de exerciŃiu.

• Capacitatea de folosinŃă a persoanelor juridice

Pornind de la dispoziŃiile art. 5 alin. (2) din decret, potrivit cărora „capacitatea de folosinŃă
este capacitatea de a avea drepturi şi obligaŃii”, şi arătând încă o dată că persoana juridică este un
subiect de drept, mutatis mutandis (art. 5 se referă la persoana fizică), putem formula definiŃia
conform căreia capacitatea de folosinŃă a persoanei juridice este acea parte a capacităŃii civile care
constă în aptitudinea generală şi abstractă a acestora de a avea drepturi şi obligaŃii.

 Începutul capacităŃii de folosinŃă

Începutul capacităŃii de folosinŃă diferă după cum persoanele juridice sunt ori nu supuse
înregistrării.
În raport de acest criteriu distingem următoarele categorii de persoane juridice:
- persoane juridice supuse înregistrării (înmatriculării) care dobândesc capacitatea de
folosinŃă la data înregistrării (înmatriculării) indiferent de modul lor de înfiinŃare.
- persoane juridice nesupuse înregistrării care dobândesc capacitatea de folosinŃă, în
funcŃie de specificul modului de înfiinŃare
De reŃinut că, data înregistrării precum şi celelalte date specifice modului respectiv de
înfiinŃare au efect constitutiv, stabilind momentul începerii capacităŃii de folosinŃă.
Momentul începerii capacităŃii de folosinŃă pentru diferite categorii de persoane juridice este:
 de la data înregistrării (înmatriculării) în registrul comerŃului pentru:
- regiile autonome;
- societăŃile comerciale;
- organizaŃiile cooperaŃiei meşteşugăreşti;
- organizaŃiile cooperaŃiei de consum şi credit;
 de la data autorizării (înregistrării, înscrierii) de către organul competent, pentru
partidele politice, sindicate şi alte persoane juridice.
 ConŃinutul capacităŃii de folosinŃă
Capacitatea de folosinŃă cuprinde toate drepturile şi obligaŃiile civile care corespund scopului
stabilit de lege, act de înfiinŃare sau statut.
ConŃinutul capacităŃii de folosinŃă poate fi divizat în două laturi:
- latura activă, cuprinzând aptitudinea de a avea drepturi subiective, adică drepturi civile
patrimoniale şi personale nepatrimoniale, izvorâte din contracte sau din fapte juridice
extracontractuale;
12
 - latura pasivă, cuprinzând aptitudinea de a avea obligaŃii civile patrimoniale şi
nepatrimoniale.
ConŃinutul „capacităŃii de folosinŃă se reduce la acele drepturi şi obligaŃii care sunt necesare
realizării scopului acestor subiecte de drept”. Această regulă se exprimă în principiul specialităŃii
capacităŃii de folosinŃă a persoanei juridice şi este formulată în art. 34 din Decretul nr. 31/1954
astfel: „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin
lege, act de înfiinŃare sau statut.
Principiul specialităŃii capacităŃii de folosinŃă a persoanei juridice acŃionează numai în
situaŃiile juridice în care izvorul drepturilor şi obligaŃiilor îl constituie voinŃa subiectului de drept,
adică să încheie acte juridice civile sau de altă natură.

• Capacitatea de exerciŃiu a persoanei juridice

 NoŃiune şi reglementare legală
Capacitatea de exerciŃiu constă în aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi exercita
drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaŃiile civile, prin încheierea de acte
juridice civile de către organele sale de conducere.
Reglementarea generală – de drept comun a capacităŃii de exerciŃiu este cuprinsă în art. 35-36
din Decretul nr. 31/1954.
Între persoana juridică şi organele sale de conducere nu există raport de reprezentare.

 Începutul capacităŃii de exerciŃiu

În lipsa unei reglementări legale exprese, în literatura de specialitate există unele opinii cu
privire la momentul dobândirii capacităŃii de exerciŃiu.
În temeiul dispoziŃiilor cuprinse în art. 33 şi art. 35 din Decret considerăm că momentul
dobândirii capacităŃii de exerciŃiu este acelaşi cu momentul dobândirii capacităŃii de folosinŃă şi se
evidenŃiază, practic, prin desemnarea organelor de conducere.

 ConŃinutul capacităŃii de exerciŃiu

ConŃinutul capacităŃii de exerciŃiu a persoanei juridice se exprimă prin aptitudinea de a
dobândi şi exercita drepturile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaŃiile civile prin încheierea de acte
juridice de către organele de conducere.
Cele două laturi, activă şi pasivă, se întâlnesc şi la capacitatea de exerciŃiu ca şi la cea de
folosinŃă.
 Sfârşitul capacităŃii de exerciŃiu, are loc la data încetării existenŃei persoanei juridice.

Identificarea persoanelor juridice

• NoŃiune
Prin „identificarea persoanei juridice” se înŃelege individualizarea, cunoaşterea nominală a
subiectelor colective de drept care participă la raporturile juridice în nume propriu.
Prin identificare se înŃeleg atributele de identificare: denumirea, sediul, naŃionalitatea, contul
bancar, marca, emblema, codul fiscal, telefonul, telexul, faxul etc.
• Denumirea persoanei juridice
Prin „denumire” ca atribut de identificare, înŃelegem cuvântul sau cuvintele care au primit, în
condiŃiile prevăzute de lege, semnificaŃia de a individualiza persoana juridică.

• Sediul persoanei juridice

Sediul este atributul de identificare prin arătarea unui loc stabil care individualizează
persoana juridică în spaŃiu.

13
 • NaŃionalitatea persoanei juridice exprimă relaŃia ce există între persoana juridică şi
statul pe teritoriul căreia aceasta şi-a stabilit sediul principal. Art. 1 alin (2) din Legea nr. 31/1990
republicată, prevede că: „SocietăŃile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
române”.
• Contul bancar al persoanei juridice. Fiecare persoană juridică are un cont bancar în care îşi
păstrează disponibilităŃile băneşti, cont desemnat printr-un simbol cifric. Contul bancar constituie un
mijloc de identificare a persoanei juridice în raporturile patrimoniale la care participă.
• Codul fiscal al persoanei juridice. Codul fiscal este un simbol cifric care serveşte la
identificarea persoanei juridice în raporturile financiare ale acesteia şi în raporturile privind evidenŃa
statistică.
• Marca. Marca este semnul distinctiv privat folosit de o persoană juridică pentru a deosebi
produsele lucrările şi serviciile sale de cele identice ori similare ale altor persoane juridice.
Emblema este un element facultativ de identificare a comercianŃilor.
Telefonul, telexul şi faxul persoanei juridice constau în simboluri cifrice, care constituie
mijloace rapide de identificare şi de comunicare a persoanelor juridice.

III.5.ConŃinutul raportului juridic civil

ConŃinutul raportului juridic civil îl formează drepturile subiective ale subiectului activ şi
obligaŃiile corelative ale subiectului pasiv, participanŃi la acel raport.
Prin drept subiectiv înŃelegem acel interes personal, pe care voinŃa colectivă îl poate impune ca
fiind în conformitate cu interesul social – exprimat în norme juridice – şi în virtutea căruia subiectul
activ poate pretinde subiectului pasiv să săvârşească sau să se abŃină de la săvârşirea unei anumite
acŃiuni. Prin obligaŃie înŃelegem acea îndatorire a subiectului pasiv de a săvârşi o acŃiune sau de a se
abŃine de la săvârşirea unei acŃiuni, îndatorire impusă acestuia, la nevoie prin constrângere, de către
titularul dreptului subiectiv. Drepturile subiective şi obligaŃiile, ce alcătuiesc conŃinutul raportului
juridic civil, sunt legate între ele, fiecărui drept subiectiv corespunzându-i o obligaŃie.

III.5.1. Clasificarea drepturilor subiective

Drepturile subiective pot fi clasificate fie după sfera persoanelor obligate prin raportul juridic
respectiv, fie după conŃinutul însuşi al drepturilor subiective.
a. După sfera persoanelor obligate prin raportul juridic care le generează, drepturile
subiective sunt de două feluri: absolute şi relative.
Drepturile absolute presupun obligaŃia generală şi negativă a tuturor persoanelor de a se abŃine
de la săvârşirea unor fapte sau acte care ar aduce o atingere dreptului subiectiv. În această categorie
intră toate drepturile personale nepatrimoniale, cât şi drepturile reale în general. Ele prezintă
următoarele caracteristici:
– sunt opozabile tuturor (erga omnes);
– raportul juridic care cuprinde în conŃinutul său un drept absolut se stabileşte între titularul
dreptului – subiect activ – şi toate celelalte persoane cu subiecte pasive;
– subiectelor pasive, care nu sunt determinate în momentul stabilirii raportului juridic, le revine
obligaŃia generală şi negativă de a nu săvârşi nici un act sau fapt de natură să aducă o atingere
dreptului absolut al subiectului activ; individualizarea (determinarea) lor urmează să se facă în
momentul încălcării dreptului subiectiv.
Drepturile relative sunt acele drepturi cărora le corespunde obligaŃia uneia sau mai multor
persoane, determinate chiar din momentul stabilirii raportului juridic, de a da, de a săvârşi sau de a se
abŃine de la anumite acte sau fapte juridice.
Ele prezintă următoarele caracteristici:
– sunt opozabile numai faŃă de una sau mai multe persoane care au calitatea de subiecte pasive;
– raportul juridic, al cărui conŃinut cuprinde un drept relativ, se stabileşte între subiectul activ –
titular al dreptului – şi una sau mai multe persoane determinate din chiar momentul stabilirii
raportului juridic, ca subiecte pasive;
14
 – obligaŃia care revine subiectului pasiv concret constă în transmiterea sau constituirea unui
drept real – a da –, săvârşirea anumitor acte sau fapte juridice – a face –, sau abŃinerea de la
săvârşirea lor – a nu face.
b. După conŃinutul lor, drepturile subiective se împart în: drepturi personale nepatrimoniale şi
drepturi patrimoniale.
Drepturile personale nepatrimoniale sunt acele drepturi subiec-tive care nu au un conŃinut
economic şi, deci, nu pot fi evaluate şi exprimate în bani. Ele prezintă următoarele caracteristici:
– sunt întotdeauna drepturi absolute, fiind deci opozabile tuturor şi producând efecte asupra
tuturor;
– nu sunt transmisibile către alte persoane şi, în general, nu pot fi exercitate prin reprezentare;
– dreptul material la acŃiune pentru valorificarea în justiŃie a acestor drepturi nepatrimoniale nu
este supus efectelor prescripŃiei extinctive, fiind deci imprescriptibile;
– încălcarea acestor drepturi atrage cel mai adeseori un prejudiciu moral şi mai rar unul
material, dând astfel naştere unei obligaŃii de reparaŃii social-morale.
Drepturile patrimoniale se caracterizează prin conŃinutul lor economic şi, deci, prin posibilitatea
de a fi evaluate şi exprimate în bani.
Ele prezintă următoarele caracteristici:
– sunt transmisibile către alte persoane prin acte juridice atât între vii, cât şi mortis causa şi pot
fi exercitate prin reprezentare;
– pot fi absolute – cum sunt drepturile reale – dar pot fi şi relative – cum sunt drepturile de
creanŃă;
– dreptul material la acŃiunea în justiŃie privind aceste drepturi patrimoniale este supus efectelor
prescripŃiei extinctive;
– încălcarea acestor drepturi, atrăgând un prejudiciu material, dă naştere unei obligaŃii de
reparaŃii patrimoniale.
Drepturile patrimoniale se împart în: drepturi reale şi drepturi de creanŃă.
Drepturile reale (res) sunt acele drepturi patrimoniale pe care titularii lor le exercită direct
asupra bunurilor, fără intervenŃia altor persoane.
Caractere specifice:
– sunt întotdeauna drepturi absolute şi rezultă din raporturile ce se stabilesc între persoane ca
subiecte active determinate şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive nedeterminate în momentul
stabilirii acelui raport;
– conferă titularilor lor puterea de a-şi exercita facultăŃile (prerogativele) direct asupra lucrurilor
la care se referă, fără concursul altor persoane, cărora le revine numai obligaŃia generală şi negativă
de a nu face nimic care să stânjenească exerciŃiul acestor facultăŃi;
– ele conferă titularului aşa-numitul drept de urmărire, adică, îndrituirea de a urmări lucrul în
orice mâini s-ar afla el, cât şi dreptul de preferinŃă, în temeiul căruia titularul va fi preferat, în
realizarea dreptului său, titularului oricărui alt drept cu privire la acelaşi lucru.
Drepturile reale se subdivid, la rândul lor, în: a) drepturi reale principale, care au o existenŃă de
sine stătătoare, b) drepturi reale accesorii, care constituie garanŃii reale, recunoscute titularilor fie de
lege, fie prin contract, în scopul garantării unor drepturi de creanŃă ale creditorilor, al căror accesoriu
îl formează.
Drepturile de creanŃă sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ, numit
creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să îndeplinească o obligaŃie de a da, a face
sau a nu face, obligaŃii prin săvârşirea cărora se realizează dreptul creditorului.
Prezintă următoarele caractere specifice:
– sunt drepturi relative, nu sunt opozabile decât faŃă de persoana sau persoanele care figurează
în raportul juridic respectiv ca subiecte pasive determinate;
– ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe persoane ca subiecte
active determinate şi una sau mai multe persoane ca subiecte pasive determinate;

15
 – ele conferă titularului lor – creditorului – dreptul de a pretinde subiectul pasiv determinat –
debitorului – să dea, să facă sau să nu facă ceva, obligaŃii prin care se realizează drepturile
creditorului.

III.6. Obiectul raportului juridic civil

Obiectul raportului juridic civil îl formează acele acŃiuni sau abŃineri de a săvârşi anumite
acŃiuni, asupra cărora sunt îndreptate drepturile subiective şi obligaŃiile participanŃilor la raportul
juridic.
III.6.1. Bunurile şi clasificarea lor
Bunuri – toate lucrurile cu privire la care pot exista drepturi şi obligaŃii patrimoniale şi care pot
procura oamenilor o folosinŃă în viaŃa socială.
Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii:
– bunuri individual determinate şi bunuri determinate prin caractere generice;
– bunuri divizibile şi bunuri indivizibile;
– bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;
– bunuri principale şi bunuri accesorii;
– bunuri frugifere şi bunuri nerugifere;
– bunuri mobile şi bunuri imobile;
– bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;
– bunuri corporale şi bunuri incorporale.
IV.. Patrimoniul: definiŃie, caractere juridice
Patrimoniul – totalitatea drepturilor şi obligaŃiilor care au valoare economică, aparŃinând
unei persoane.
Pentru precizarea noŃiunii de patrimoniu, este necesar să determinăm caracterele sale juridice.
Astfel:
a) patrimoniul este o universalitate juridică;
b) orice persoană are un patrimoniu;
c) din unitatea subiectului care îi este titular decurge unicitatea patrimoniului;
d) patrimoniul fiecărei persoane este divizibil în mai multe mase de drepturi şi obligaŃii.
În cazul noŃiunii de patrimoniu, importanŃa practică constă în faptul că ea explică şi, în acelaşi
timp, permite producerea unor anumite consecinŃe juridice impuse de viaŃă. Sub acest aspect, patri-
moniul are trei funcŃii:
a) de a constitui gajul general al creditorilor chirografari;
b) de a explica şi permite fenomenul subrogaŃiei cu titlu universal;
c) de a explica şi permite transmisiunea universală şi cu titlu universal.

V. PRINCIPALELE DREPTURI REALE

V.1. Dreptul de proprietate

NoŃiune
„Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod
exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.
Trăsăturile caracteristice:
1. O trăsătură distinctivă a dreptului de proprietate este aceea că titularul acestui drept exercită
atributele corespunzătoare prin puterea sa proprie, deoarece el se supune numai legii, pe când
celelalte persoane, altele decât proprietarul, le exercită în virtutea puterii transmisă de proprietar şi în
conformitate nu numai cu legea, dar şi cu directivele date de către acesta.

16
 2. O altă trăsătură distinctivă a dreptului de proprietate este aceea că titularul exercită atributele
în interesul său propriu.
Putem defini dreptul de proprietate ca fiind acel drept subiectiv, ce dă expresie aproprierii unui
lucru, drept care permite individului sau colectivităŃilor să posede, să folosească şi să dispună de
acel lucru, în putere proprie şi în interesul său propriu în cadrul şi cu respectarea legislaŃiei
existente.

.Formele dreptului de proprietate

. Dreptul de proprietate, ca drept real principal, poate îmbrăca, în funcŃie de titularul său, două
forme: proprietatea publică şi proprietatea privată. DistincŃia dintre cele două forme de proprietate îşi
găseşte temeiul legal în art. 135 din ConstituŃia României. Potrivit textului constituŃional:
(1) Proprietatea este publică sau privată.
(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparŃine statului sau unităŃilor
administrativ-teritoriale.
(3) BogăŃiile de interes public ale subsolului, spaŃiul aerian, apele cu potenŃial energetic
valorificabil, de interes naŃional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi
ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin legea organică, fac obiectul exclusiv al
proprietăŃii publice.
(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiŃiile legii organice pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituŃiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate; de
asemenea ele pot fi date în folosinŃă gratuită instituŃiilor de utilitate publică.
Proprietatea privată este inviolabilă în condiŃiile legii organice.
Precizăm că reglementările privind proprietatea privată constituie dreptul comun, iar
reglementările ce au ca obiect regimul juridic al dreptului de proprietate publică au caracter
derogatoriu, excepŃional, şi sunt, ca urmare, de strictă interpretare.

 Dreptul de proprietate publică

• DefiniŃie. Dreptul de proprietate publică reprezintă dreptul ce are ca titular statul sau
unităŃile administrativ-teritoriale, exercitat asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor,
sunt de uz şi interes public.
Potrivit art. 135 alin.(2), titular al dreptului de proprietate publică nu este numai statul, ci şi
unităŃile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, municipiul, judeŃul).
• Încetarea dreptului de proprietate publică. Dreptul de proprietate publică încetează dacă
bunul a pierit sau a fost trecut în domeniul privat.

 Dreptul de proprietate privată.

 DefiniŃie. Dreptul de proprietate privată poate fi definit ca fiind dreptul ce aparŃine
persoanelor fizice sau juridice, statului sau unităŃilor administrativ-teritoriale, asupra unor bunuri
care nu fac parte din domeniul public, cu privire la care titularul exercită posesia, folosinŃa şi
dispoziŃia, prin puterea sa proprie şi în interes propriu, cu respectarea dispoziŃiilor legale.
• Titularii dreptului de proprietate privată. Proprietatea privată poate avea drept titular orice subiect de
drept.
Persoanele fizice. Orice persoană fizică, având capacitate de folosinŃă, are şi aptitudinea de a fi
titular al dreptului de proprietate privată.
Persoanele juridice. Ca subiecte colective de drept, pot fi titulare ale dreptului de proprietate
privată atât persoanele juridice de drept privat cât şi persoanele juridice de drept public. Şi de această
dată există unele incapacităŃi legale privind dobândirea dreptului de proprietate privată.
Având, la rândul lor, calitatea de persoane juridice, statul şi unităŃile administrativ-teritoriale
pot fi titulare ale dreptului de proprietate privată.

V.2. Dezmembrămintele dreptului de proprietate

17
 Este posibil ca atributele dreptului de proprietate să aparŃină, separat, mai multor titulari, formând,
prin această separare, drepturi reale distincte. Drepturile reale rezultate din separarea atributelor
componente ale dreptului de proprietate poartă denumirea de dezmem-brăminte ale dreptului de
proprietate. Aceste dezmembrăminte sunt:
a. Dreptul de uzufruct este dreptul pe care-l are o persoană de a se bucura de lucrurile ce sunt
proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanŃa.
b. Dreptul de uz este dreptul real în virtutea căruia titularul său se poate folosi de un lucru şi-i
poate culege fructele numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale. Dreptul de uz are un caracter strict
personal, neputând fi cedat.
c. Dreptul de abitaŃie este, de fapt, un drept de uz având ca obiect o casă de locuit.
d. Dreptul de servitute reprezintă o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea
unui imobil având un alt stăpân, adică un alt proprietar.
e. Dreptul de superficie este un drept real care constă în dreptul de proprietate pe care-l are o
persoană, denumită superficiar asupra construcŃiilor sau altor lucrări care se află pe suprafaŃa de teren
care aparŃine unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul capătă doar un drept de folosinŃă.

V.3. Apărarea dreptului de proprietate

Având ca temei însuşi dreptul de proprietate, ca drept real, acŃiunile din această categorie sunt
acŃiuni reale.
AcŃiunea în revendicare. În raporturile sociale se pot întâmpla situaŃii în care o anumită
persoană este proprietara unui bun, dar acesta se află în posesia altei persoane. Separarea posesiunii
de proprietate poate avea un caracter legitim, pe baza unui titlu, cum ar fi în cazul depozitului,
gajului, locaŃiunii sau comodatului.
AcŃiunea în revendicare este acŃiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului
neproprietar prin care cel dintâi reclamă lucrul său aflat în posesia nelegitimă a celui de-al doilea.
Caracteristicile acŃiunii în revendicare:
a) este o acŃiune petitorie;
b) tinde la readucerea bunului revendicat în posesie, sub titlul de proprietar a reclamantului;
c) este, de regulă, o acŃiune imobilă;
d) dreptul la acŃiunea materială în justiŃie este imprescriptibil.

V.4. Moduri de dobândire a drepturilor reale

Dreptul de proprietate se poate dobândi prin succesiune, prin legate, prin convenŃie, prin
tradiŃiune, prin accesiune, prin prescripŃie, prin lege şi prin ocupare. Dintre toate acestea, în cele ce
urmează vom analiza numai prescripŃia achizitivă (uzucapiunea) ca mod de dobândire a drepturilor
reale.
Uzucapiunea (prescripŃia achizitivă). Uzucapiunea sau prescripŃia achizitivă este un mod
originar de dobândire a proprietăŃii imobiliare prin efectul unei posesiuni prelungite.
CondiŃiile uzucapiunii sunt următoarele:
a) posesiunea să fie utilă, adică nevicitată; viciile posesiunii sunt: discontinuitatea; violenŃa;
precaritatea; clandestinitatea;
b) posesorul să posede cu voinŃa de a fi proprietar;
c) posesorul să posede lucrul în timpul prevăzut de lege.
Termenul prevăzut pentru realizarea uzucapiunii este: 1) de 30 de ani, chiar când posesorul este
de rea-credinŃă şi nu posedă pe baza unui just titlu; 2) de 10 până la 20 de ani, când posesorul posedă
un bun imobil pe baza unui just titlu şi este de bună-credinŃă.
Pentru realizarea uzucapiunii într-un termen de 10 sau 20 de ani se cere ca posesorul să posede pe
baza unui just titlu şi să fie de bună-credinŃă.
Întreruperea uzucapiunii. Constă în apariŃia unui fapt, sau în acŃiunea proprietarului, care
înlătură permanenŃa posesiunii. Ea are ca efect stingerea prescripŃiei şi pentru trecut, fiind necesar –

18
pentru a uzucapa – ca o nouă prescripŃie integrală să înceapă să curgă. Întreruperea uzucapiunii este
de două feluri: naturală şi civilă. Există numai două cazuri de întrerupere naturală:
a) când posesorul este şi rămâne lipsit, în decurs de mai mult de un an de folosinŃa lucrului, fie
de către adevăratul proprietar, fie de către o altă persoană;
b) când lucrul este declarat imprescriptibil prin efectul legii.
Întreruperea civilă operează în trei situaŃii:
a) când adevăratul proprietar îl cheamă în judecată pe posesor, chiar dacă cererea a fost
introdusă la o instanŃă judecătorească necompetentă;
b) printr-un act începător de executare, cum ar fi un sechestru pus de adevăratul proprietar;
c) prin recunoaşterea dreptului a cărui acŃiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia
curge prescripŃia (posesor).
Suspendarea uzucapiunii. Suspendarea uzucapiunii nu şterge timpul scris anterior cauzei de
suspendare; după încetarea suspendării, prescripŃia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scris înainte
de suspendare.
Cursul uzucapiunii este suspendat:
a) între soŃi, pe tot timpul cât durează căsătoria;
b) cât timp cel împotriva căruia curge prescripŃia este împiedicat de un caz de forŃă majoră să
facă acte de întrerupere;
c) cât timp cel ce se pretinde proprietar ori cel ce invocă uzucapiunea se află în rândurile
forŃelor armate ale Ńării, iar acestea sunt puse pe picior de război;
d) între părinte sau tutor şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi cei pe care îi
reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti,
administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripŃia nu curge cât
timp socotelile nu au fost date şi aprobate;
e) prescripŃia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciŃiu, cât timp nu are
reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinŃeze
actele.

VI. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

VI.1. Actele şi faptele juridice

Acele împrejurări care – potrivit prevederilor normelor juridice – atrag după sine apariŃia,
modificarea sau stingerea raporturilor juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinŃe
juridice, se numesc fapte juridice.
După caracterul lor voliŃional faptele juridice se împart în: evenimente, acŃiuni. Dintre acŃiunile
licite, un loc preponderent îl ocupă actele juridice. Actele juridice sunt acele acŃiuni licite săvârşite
cu scopul expres de a crea, transmite, modifica sau stinge un raport juridic.

VI.2. Clasificarea actelor juridice

1. După numărul manifestărilor de voinŃă înscrise în ele, avem acte juridice unilaterale, acte
juridice bilaterale şi multilaterale. Actele juridice unilaterale reprezintă exteriorizarea unei singure
manifestări de voinŃă, respectiv a persoanei care încheie actul.
2. După numărul de prestaŃii la care dau naştere, avem acte juridice cu titlu oneros şi acte
juridice cu titlu gratuit. Actele cu titlu oneros sunt „acele acte în care fiecare parte procură celeilalte
un folos patrimonial, de aşa natură încât prestaŃiei uneia din părŃi să-i corespundă contra prestaŃia
celeilalte. În actele cu titlu gratuit numai una din părŃi procură celeilalte un folos patrimonial, fără ca
aceasta să fie obligată a acorda un echivalent (donaŃia, comodatul, testamentul etc.).
3. Din punct de vedere al naturii efectelor acestor acte juridice, acestea se împart în: acte
constitutive, translative şi declarative. Actele constitutive sunt acelea prin care se creează o situaŃie
juridică nouă, statornicind raporturi juridice noi, modificând ori stingând raporturi juridice preexistente;
ele produc efecte numai pentru viitor (vânzarea-cumpărarea, ipoteca etc.). Actele declarative se
19
mărginesc să constate o situaŃie juridică preexistentă, consolidând raporturi juridice aflate între părŃi;
efectele lor au caracter retroactiv, de la data când s-au stabilit raporturile juridice respective. Sunt
translative acele acte juridice care dau naştere la raporturi juridice de pe urma transmiterii unui drept
din patrimoniul unuia dintre subiecte, în patrimoniul celuilalt.
4. Din punct de vedere al momentului în care urmează să-şi producă efectele, avem: acte juridice
între vii, care produc efecte în timpul vieŃii celor care le-au încheiat şi acte juridice pentru cauză de
moarte, care produc efecte numai după încetarea din viaŃă a celui de la care emană.
5. După forma impusă de lege, avem: acte solemne sau formale şi acte nesolemne sau
neformale. Actele solemne sau formale sunt actele pentru validitatea cărora legea cere expres
respectarea unei forme determinate. Actele nesolemne sau neformale sunt actele pentru a căror
validitate legea nu cere o formă dată, părŃile fiind libere să recurgă la orice modalitate de manifestare
a voinŃei lor.

VI.3. CondiŃiile de validitate a actului juridic

Prin condiŃii de validitate se înŃeleg toate cerinŃele stabilite de lege sau de părŃi pentru
validitatea actului. Sunt condiŃii de validitate în sens larg: existenŃa şi nevicierea consimŃământului,
capacitatea, existenŃa obiectului şi caracterul său posibil, licit, determinat sau determinabil, existenŃa
cauzei şi caracterul ei real, licit şi conform regulilor de convieŃuire socială etc.
MenŃionăm totuşi, că, potrivit art. 948 din Codul civil, condiŃiile esenŃiale pentru validitatea
unei convenŃii sunt: 1) capacitatea de a contracta; 2) consimŃământul valabil al părŃii care se
obligă; 3) un obiect determinat şi 4) o cauză licită.

VI.4. Nulitatea actelor juridice

Nulitatea este acea sancŃiune civilă care este îndreptată împotriva efectelor actului juridic
încheiat cu nerespectarea condi-Ńiilor de validitate cerute de lege pentru aceste acte. NulităŃile pot fi
clasificate după mai multe criterii. Astfel, în primul rând, din punctul de vedere al caracterului
interesului ocrotit prin dispoziŃia legală încălcată, nulităŃile se împart în nulităŃi absolute şi nulităŃi
relative. În al doilea rând, din punctul de vedere al întinderii efectelor, nulităŃile se împart în nulităŃi
parŃiale şi nulităŃi totale.
Nulitatea absolută. Intervine pentru a sancŃiona încălcarea unei dispoziŃii legale al cărui scop
este ocrotirea unui interes social. Ea apare în următoarele situaŃii: a) când actul juridic este lipsit cu
desăvârşire de unul din elementele esenŃiale; b) când este încheiat de o persoană lipsită de capacitatea
de folosinŃă necesară încheierii actului respectiv; c) când este încheiat fără să se respecte formele
prevăzute de lege, pentru validitatea actelor solemne; d) actul juridic, prin obiectul, cauza sau
condiŃiile ce le include, încalcă o dispoziŃie importantă a legii.
Nulitatea relativă (anulare sau anulabilitate). Intervine pentru a sancŃiona încălcarea unei
dispoziŃii legale al cărui scop este ocrotirea, în mod special, a unor interese proprii ale uneia dintre
părŃile care au încheiat actul. Cazurile de nulitate relativă sunt următoarele: a) persoana care a
încheiat actul juridic a avut consimŃământul viciat prin eroare, dol sau violenŃă; b) când actul a fost
încheiat de o persoană fără capacitate de exerciŃiu sau o persoană cu capacitate de exerciŃiu restrânsă,
dar fără respectarea dispoziŃiilor legale.
Nulitatea relativă are ca efect desfiinŃarea retroactivă a actului juridic, o desfiinŃare de regulă
parŃială şi numai excepŃional totală. AcŃiunea se va numi acŃiune în anulare.
Nulitatea parŃială. Nulitatea este parŃială în cazul în care ineficacitatea determinată de nulitate
priveşte o parte a actului juridic sau numai anumite clauze ale sale. Vor fi nule clauzele prin care se
încalcă prevederile legale, dar vor produce efecte cele care sunt în concordanŃă cu legea.
Nulitatea totală. În anumite cazuri, ilicitatea clauzelor face cu neputinŃă adaptarea actului
juridic la cerinŃele legii. În consecinŃă, actul juridic va fi în întregime nul. Deci, nulitatea va fi totală,
iar toate efectele actului juridic vor fi desfiinŃate, cu caracter retroactiv.

VI.5. ModalităŃile actelor juridice

20
 În general, actele juridice dintre două sau mai multe persoane îşi produc de îndată efectul dorit.
Sunt însă şi cazuri când actele juridice sunt legate de anumite modalităŃi care fac să întârzie sau să
pună capăt efectului urmărit. Aceste modalităŃi, în număr de două, sunt: condiŃia şi termenul.
CondiŃia este un eveniment viitor şi nesigur, de a cărui îndeplinire depinde naşterea (condiŃie
suspensivă) sau stingerea efectelor unui act juridic (condiŃie rezolutorie).
Termenul este un eveniment viitor şi sigur, care întârzie producerea (termen suspensiv) sau
determină stingerea efectelor unui act juridic (termen extinctiv).

VI.6. Efectele actelor juridice

Trei sunt, în principal, aceste efecte, atât de importante, încât legiuitorul le ridică, pe toate, la
rangul de principii. Astfel:
a. Actele juridice legal încheiate au putere de lege între părŃile care le încheie.
b. Actul juridic are putere obligatorie pe durata de timp pentru care a fost încheiat.
c. Relativitatea efectelor actelor juridice.

VI.7. Principalele moduri de desfiinŃare a actelor juridice

Revocarea. Este actul juridic, unilateral sau convenŃional, prin care se retractează de către parte
ori părŃi un act juridic valid.
Termenul de revocare este folosit, de obicei, în cazul retractării unui act juridic neexecutat încă.
Atunci când actul a fost parŃial sau total executat şi se pune capăt efectelor lui pentru viitor, se
utilizează de preferinŃă termenul de reziliere.
RezoluŃiunea. Este un mod de desfiinŃare retroactivă a contractelor sinalagmatice (bilaterale)
pentru neexecutarea culpabilă de către debitor a obligaŃiilor sale. RezoluŃiunea poate fi judiciară,
când este pronunŃată de instanŃă la cererea creditorului şi convenŃională când părŃile stipulează
anume desfiinŃarea contractului în caz de neexecutare.
Rezilierea. Constă în suprimarea numai pentru viitor a efectelor unui contract.
Caducitatea. Este ineficacitatea care loveşte un act juridic valid ce nu a produs încă efecte şi care
se datoreşte unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului şi independent de voinŃa autorului
actului.

VI.8. Proba faptelor şi actelor juridice civile

A proba un drept sau o obligaŃie înseamnă a stabili existenŃa unui fapt sau act juridic din care
acestea izvorăsc, deoarece numai prin fapte sau acte juridice se creează, se modifică ori se sting
raporturile juridice purtătoare de drepturi şi obligaŃii.
Obiectul probei sau, mai exact, al probaŃiunii îl constituie deci actul sau faptul generator al
drepturilor şi obligaŃiilor; normele de drept nu fac obiect de probaŃiune, deoarece ele sunt cunoscute.
Mijloacele prin care se stabileşte existenŃa actelor sau faptelor juridice se numesc mijloace de probă
sau, mai pe scurt, probe. Mijloacele de probă, reglementate de Codul civil, sunt: înscrisurile,
mărturisirea, mărturia şi prezumŃiile.
Înscrisurile sunt consemnări ale părŃilor, făcute în formă scrisă cu privire la acte şi fapte din
care au izvorât raporturile juridice dintre părŃi. Pot fi de două feluri: a) nepreconstituite, care nu au
fost întocmite spre a servi la mijloace de probă, dar care pot fi totuşi utilizate în acest scop (de
exemplu, hârtiile casnice, registrele, scrisorile); b) preconstituite care au fost întocmite special spre a
servi ca mijloace de probă. Din această ultimă categorie fac parte înscrisurile autentice şi înscrisurile
sub semnătură privată.
Mărturisirea constituie declaraŃia prin care o persoană recunoaşte cu adevărat un fapt de natură
a produce efecte împotriva autorului ei. Ea poate fi judiciară, dacă este făcută în faŃa instanŃei
judecătoreşti în cursul procesului, în mod spontan ori provocată de întrebările ce-i sunt puse de părŃi
în cadrul interogatoriului şi extrajudiciară, dacă este făcută în alte împrejurări.

21
 Mărturia este declaraŃia făcută în faŃa instanŃei judecătoreşti, oral, de o terŃă persoană – numită
martor – despre fapte în legătură cu pretenŃiile părŃilor. Mărturiile se mai numesc depoziŃii de
martori, iar proba ce rezultă se numeşte probă cu martori sau probă testimonială.
PrezumŃiile sunt de două feluri:
1) prezumŃiile simple, lăsate la aprecierea judecătorului, căruia i se face recomandarea de a nu
se întemeia decât pe prezumŃii care să aibă o greutate şi putere de a naşte posibilitatea; aceste
prezumŃii sunt admise numai în cazurile în care este admisă şi proba cu martori;
2) prezumŃiile legale sunt acelea prevăzute în lege, care determină totodată forŃa lor
doveditoare. Ele sunt limitativ determinate de lege. În cazul prezumŃiilor legale, în loc să se facă
dovada unui fapt generator al dreptului, care însă este greu de dovedit, este suficient să se facă
dovada unui fapt conex cu primul, dar mai uşor de dovedit.
La rândul lor, prezumŃiile legale pot fi de două feluri:
a) prezumŃii legale relative, care pot fi combătute sau răsturnate prin orice mijloace de probă,
sau numai în anumite condiŃii sau numai de anumite persoane;
b) prezumŃii legale absolute, dintre care unele nu pot fi răsturnate prin nici un mijloc de probă,
în timp ce altele pot fi combătute, dar numai prin mărturisirea celor în favoarea cărora au fost
prevăzute.

VII. OBLIGAłIILE CIVILE

VII.1. DefiniŃie, elemente constitutive, clasificare

ObligaŃia civilă este raportul social care, reglementat fiind de norme juridice civile, se
stabileşte între două sau mai multe persoane şi în virtutea căruia creditorul are dreptul să-i pretindă
debitorului să săvârşească o acŃiune sau să se abŃină de la săvârşirea unei acŃiuni, respectiv are
dreptul să-i pretindă să dea, să facă sau să nu facă ceva, în realizarea dreptului său subiectiv.
ObligaŃia civilă (raportul obligaŃional), are patru elemente structurale, respectiv: subiectul
obligaŃiei civile; obiectul; conŃinutul; sancŃiunea obligaŃiei civile.
1. Subiectele sunt persoanele fizice sau juridice între care se stabileşte raportul obligaŃional.
Titularul de drepturi într-un astfel de raport se numeşte creditor, iar titularul de obligaŃii debitor.
2. ConŃinutul îl constituie drepturile şi obligaŃiile corespun-zătoare pe care le au, unul faŃă de
celălalt, participanŃii la un raport obligaŃional. Drepturile şi obligaŃiile participanŃilor la un astfel de
raport, care laolaltă constituie conŃinutul, se intercondiŃionează, fiecărui drept corespunzându-i o
obligaŃie şi invers.
3. Obiectul constă din acŃiunea sau inacŃiunea cu privire la care s-a născut dreptul creditorului
şi obligaŃia debitorului. Cu alte cuvinte, obiect al obligaŃiei civile este prestaŃia pe care creditorul are
dreptul să o pretindă şi pe care debitorul este obligat să o săvârşească. Această prestaŃie poate consta
în: a da, a face sau a nu face.
4. SancŃiunea constă în posibilitatea pe care o are creditorul de a-l constrânge pe debitor să-şi
execute obligaŃia, în cazul când nu şi-o execută de bună voie. Constrângerea se exercită prin
intermediul organelor judecătoreşti.
Clasificări. După natura obiectului, avem obligaŃii de a da, obligaŃii de a face, obligaŃii de a
nu face.
După structura lor, avem obligaŃii simple şi obligaŃii complexe. ObligaŃiile simple sunt acelea
în care participă numai două subiecte, există un singur obiect, efectele lor producându-se din chiar
momentul în care raportul obligaŃional a luat fiinŃă.
ObligaŃiile complexe sunt, la rândul lor, de trei feluri: obligaŃii cu pluralitate de subiecte; cu
pluralitate de obiecte şi afectate de modalităŃi.
ObligaŃiile cu pluralitate de subiecte, în care participă mai mulŃi creditori sau mai mulŃi
debitori, ori mai mulŃi creditori şi mai mulŃi debitori în acelaşi timp, pot fi: conjuncte (divizibile),
solidare şi indivizibile.

22
 ObligaŃiile cu pluralitate de obiecte sunt acele obligaŃii al căror obiect îl formează mai multe
prestaŃii. În funcŃie de modul în care se execută prestaŃiile, ele pot fi: conjunctive, alternative,
facultative.
ObligaŃiile afectate de modalităŃi sunt obligaŃii ale căror efecte sunt legate de anumite
împrejurări viitoare, avute în vedere la naşterea obligaŃiilor şi care ar putea suspenda efectele unei
obligaŃii, sau ar putea provoca stingerea obligaŃiei respective.

VII.2. Izvoarele obligaŃiilor civile

Actele sau faptele juridice din săvârşirea cărora se nasc raporturi obligaŃionale civile între
persoane fizice sau juridice se numesc izvoare de obligaŃii civile. Codul civil enumeră printre aceste
izvoare: actul unilateral de voinŃă, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, îmbogăŃirea fără just temei şi
contractul .
VII.2.1. Actul unilateral de voinŃă, izvor de obligaŃii civile
Acest act exprimă o singură manifestare de voinŃă, anume pe aceea a părŃii care îl încheie. În
această categorie se includ:
a) oferta de contract;
b) promisiunea publică de răsplată;
c) promisiunea de atribuire, prin concurs, a unui premiu;
d) titlurile de valoare.

VII.2.2. ÎmbogăŃirea fără just temei – izvor de obligaŃii civile

Constă în creşterea patrimoniului unei persoane în dauna patrimoniului altei persoane, fără să
existe un temei legal care să o legitimeze. Ea este generatoare a unei obligaŃii de restituire în sarcina
îmbogăŃitului. Pentru a constitui un izvor al unei obligaŃii de restituire se cer a fi întrunite
următoarele condiŃii: să existe o sporire a patrimoniului îmbogăŃitului, realizată în mod direct de
acesta prin paguba suferită de sărăcit; îmbogăŃirea să fie fără just temei, adică să nu aibă la bază un
act sau fapt juridic care să o legitimeze; sărăcitul să nu aibă la dispoziŃie, pentru valorificarea
dreptului său, nici o altă acŃiune, în afară de aceea în restituirea îmbogăŃirii. În principiu, restituirea
se face în natură, prin restabilirea situaŃiei anterioare a celor două patrimonii şi numai dacă aceasta
nu este cu putinŃă, se restituie valoarea îmbogăŃirii.
Plata lucrului nedatorat constituie o îmbogăŃire fără temei legitim, întrucât orice plată
presupunând o datorie preexistentă, tot ceea ce a fost plătit din eroare fără a fi datorat trebuie
restituit; acŃiunea se numeşte acŃiune în repetiŃiune.
Gestiunea de afaceri dă naştere unei obligaŃii de restituire în toate cazurile în care o persoană,
numită gerant, săvârşeşte din proprie iniŃiativă un act în interesul unei alte persoane, numită gerat,
care nu l-a însărcinat cu îndeplinirea lui şi care realizează un folos de pe urma acestei îndepliniri.

VII.2.3. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, izvor de obligaŃii civile

Constituie un izvor de obligaŃii, conform principiului că orice persoană care cauzează alteia o
pagubă, prin fapta sa ilicită săvârşită cu culpă, este Ńinută să o repare. InstituŃia care rezultă din
această faptă civilă şi prejudiciabilă poartă numele de răspundere civilă delictuală. Elementele
răspunderii civile delictuale sunt:
a) prejudiciul, adică paguba pe care a suferit-o persoana ce pretinde repararea. El trebuie reparat
în natură şi numai în subsidiar, prin plata unei sume de bani. Trebuie să aibă caracter patrimonial,
fiind susceptibil de a fi evaluat şi compensat printr-o sumă de bani;
b) fapta ilicită constă în vătămarea pe care o aduce dreptului subiectiv al unei persoane, prin
încălcarea legii;
c) culpa este atitudinea psihică a autorului faŃă de fapta ilicită şi de urmările ei păgubitoare
pentru altă persoană. Astfel, există: intenŃie când a urmărit cauzarea pagubei ori a acceptat
23
posibilitatea producerii ei; imprudenŃă; dacă prevăzând paguba a considerat, fără temei, că nu se va
produce; neglijenŃa, dacă, deşi trebuia să prevadă consecinŃele păgubitoare ale faptei sale, totuşi nu
le-a prevăzut;
d) raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, între ele trebuie să existe o
interdependenŃă obiectivă de la cauză la efect; paguba a cărei reparare se cere trebuie să fie efectul
faptei ilicite.
Fiind întrunite elementele sus arătate, obligaŃia de a repara paguba cauzată revine autorului
faptului ilicit; în acest caz răspunderea este directă, pentru fapta proprie, în care dovada existenŃei
culpei acestuia trebuie să o administreze păgubitul.
Răspunderea indirectă. Codul civil reglementează şi instituŃia răspunderii indirecte, pentru
fapta altora, instituind – cu titlu de excepŃie – o prezumŃie legală de culpă în sarcina anumitor
persoane considerate răspunzătoare pentru pagubele pricinuite de cei aflaŃi sub supravegherea lor, ori
de lucrurile pe care le au în pază. În sfera acestei răspunderi intră părinŃii, ŃinuŃi să repare pagubele
cauzate de copiii minori, care locuiesc cu ei.
În afară de cazurile de răspundere pentru fapta altuia, culpa este prezumată prin lege în sarcina
persoanei Ńinută răspunzătoare şi în următoarele cazuri:
– proprietarul unui animal sau persoana care îl foloseşte, răspunde pentru pagubele cauzate de
el, fie că animalul se găsea în acel moment sub paza sa, fie că scăpase;
– proprietarul unei clădiri este răspunzător de pagubele cauzate prin ruinarea ei, dacă aceasta
este urmarea lipsei de întreŃinere sau a unui viciu de construcŃie;
– comitenŃii răspund pentru pagubele cauzate de prepuşii lor.

VII.3. Garantarea obligaŃiilor civile

GaranŃiile sunt mijloacele instituite de lege sau convenŃie de părŃi pentru a pune la adăpost pe
creditor de insolvabilitatea debitorului, ori a-l determina sau constrânge să-şi îndeplinească
prestaŃia la termen.
În cele ce urmează, vom analiza doar garanŃiile personale şi cele reale.
Singura garanŃie personală este fidejusiunea, respectiv contractul accesoriu stipulat pe lângă
obligaŃia principală, prin care o terŃă persoană (fidejusor) se obligă faŃă de creditor la îndeplinirea
prestaŃiei, dacă debitorul n-ar executa-o.
GaranŃiile reale constau în afectarea specială a unui bun al debitorului, pentru asigurarea
executării prestaŃiei din raportul obligaŃional. Ele sunt: gajul, ipoteca şi privilegiile.
Gajul (amanetul) este contractul prin care debitorul dă în posesia creditorului un bun mobil spre
a-l păstra drept garanŃie până la executarea obligaŃiei. Creditorul se bucură, pe de o parte, de dreptul
de urmărire, putând urmări bunul gajat în orice mâini s-ar găsi el, cât şi, pe de altă parte, de dreptul
de preferinŃă, pentru că el va fi preferat în realizarea dreptului său, oricărui alt creditor cu privire la
acelaşi bun. Gajul este un contract real, încheindu-se în momentul în care bunul a fost remis
creditorului.
Ipoteca este contractul accesoriu prin care debitorul sau o altă persoană pentru el efectuează un
bun imobil anume determinat pentru asigurarea îndeplinirii prestaŃiei. Ipoteca este o garanŃie care nu
deposedează pe debitor. Ea se constituie prin act autentic, care se înscrie în registrul Ńinut la notariat.
Privilegiile sunt garanŃii reale acordate printr-o dispoziŃie a legii unor anumiŃi creditori, în
temeiul calităŃii creanŃei lor de a fi preferaŃi celorlalŃi creditori, fie ei chiar ipotecari.

VII.4. Executarea obligaŃiilor civile

Codul civil consacră principiul executării în natură a obligaŃiilor. Aceasta înseamnă executarea
obligaŃiilor în natura lor specifică, adică realizarea obiectului avut în vedere de părŃi, debitorul
neputând înlocui acest obiect cu o altă prestaŃie şi cu atât mai puŃin cu un echivalent bănesc.
Executarea obligaŃiei se face de către debitor, ca regulă generală, de bunăvoie, prin plată. În
sens juridic, prin plată se înŃelege executarea oricărei obligaŃii în cadrul unui raport obligaŃional,

24
constând în livrarea unor produse, prestarea unor servicii, executarea unor lucrări, restituirea unor
ambalaje sau a unor sume de bani.
Plata trebuie analizată prin prisma laturilor sale componente, astfel:
1. Cine poate plăti. Plata poate fi făcută de oricine, debitorul, un creditor sau un fidejusor.
2. Cui i se poate plăti. Se poate plăti creditorului, unui reprezentant al acestuia, sau unei
persoane determinată de justiŃie (un creditor al creditorului)
3. Data plăŃii. În obligaŃiile simple, plata trebuie efectuată de îndată. În obligaŃiile afectate de
un termen, debitorul trebuie să execute la termenul convenit de părŃi.
4. Obiectul plăŃii. Acesta trebuie să constea exact în ceea ce părŃile au stabilit în raportul lor
obligaŃional.
5. Locul plăŃii. De regulă, plata este cherabilă, adică se face la domiciliul debitorului. Ca
excepŃie, se permite ca plata să fie şi portabilă, adică făcută la domiciliul creditorului, dacă părŃile au
stabilit astfel sau norme speciale prevăd aceasta.
Executarea indirectă. Dacă îndeplinirea în natură a obligaŃiei nu mai poate avea loc, devenind
imposibilă din culpa debitorului, neexecutarea obligaŃiei are drept consecinŃă plata unei sume de bani
pe care acesta este dator să o achite creditorului, cu titlu de despăgubire, pentru repararea pagubelor
ce i-a cauzat. Această despăgubire poartă numele de daune-interese.

VII.5. Răspunderea civilă contractuală

De câte ori o persoană este obligată să repare un prejudiciu suferit de o altă persoană, se spune
că ea este responsabilă civilmente. Totalitatea normelor care arată în ce condiŃii o persoană poate fi
răspunzătoare de prejudiciul suferit de către o altă persoană şi poate fi Ńinută deci să repare acest
prejudiciu, formează instituŃia juridică a răspunderii civile. Răspunderea civilă poate să izvorască
din neexecutarea unei obligaŃii născută dintr-un contract, caz în care se numeşte răspundere civilă
contractuală sau poate să provină din săvârşirea unei fapte ilicite şi păgubitoare fără să fi existat
contract între părŃi, caz în care se numeşte răspundere extracontractuală sau răspundere civilă
delictuală.
Cât priveşte condiŃiile care fac să se nască răspunderea civilă contractuală, ele sunt următoarele:
a) existenŃa unui contract valabil încheiat între cei păgubit şi autorul pagubei; b) existenŃa unei fapte
ilicite, care constă în nerespectarea unei obligaŃii contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere
unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; c) existenŃa unui prejudiciu patrimonial al
creditorului; d) existenŃa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; e)
raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu; f) culpa celui ce săvârşeşte fapta ilicită.

VII.6. Stingerea obligaŃiilor civile

Mijlocul firesc de stingere a obligaŃiilor civile este plata. În afară însă de plată sunt cunoscute şi alte
moduri de stingere a obligaŃiilor civile.
1. Darea de plată, care constă în faptul că, la termenul stabilit pentru executarea obligaŃiei,
debitorul execută altă prestaŃie în locul celei prevăzute.
2. CompensaŃia constă în stingerea concomitentă a două obligaŃii extinse între aceleaşi persoane
şi de aceeaşi natură, prin racordarea lor una faŃă de cealaltă. CompensaŃia poate fi legală când ea are
loc în virtutea legii, operând independent de voinŃa părŃilor, judiciară, când are loc pe baza unei
hotărâri judecătoreşti la cererea uneia din părŃi şi convenŃională, când are loc prin acordul părŃilor.
3. Confuziunea, adică întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităŃii de debitor, cât şi a calităŃii de
creditor din aceeaşi obligaŃie.
4. Remiterea de datorie constă în renunŃarea (iertarea) creditorului la dreptul său de creanŃă, în
favoarea debitorului şi cu consimŃământului acestuia.
5. NovaŃia este un acord de voinŃă între creditorul şi debitorul unei obligaŃii, prin care se stinge o
obligaŃie, înlocuindu-se cu o obligaŃie nouă care se deosebeşte de prima prin faptul că are un element
structural schimbat. Dacă se schimbă unul din subiectele raportului obligaŃional, novaŃia se numeşte
subiectivă, iar dacă se schimbă obiectul sau cauza, novaŃia este obiectivă.
25
 6. Moartea uneia dintre părŃi. Prin moartea debitorului sau creditorului se sting numai acele
obligaŃii la naşterea cărora s-au avut în vedere, în mod deosebit, însuşirile personale ale părŃilor sau
ale uneia din părŃi (obligaŃiile intuitu personae). ObligaŃiile patrimoniale nu se sting prin moartea
părŃilor, ele transmiŃându-se la moştenitori.
7. Imposibilitatea de executare stinge obligaŃia în situaŃia în care executarea a devenit
imposibilă prin pierirea obiectului ei, dintr-o cauză externă neimputabilă debitorului.
8. PrescripŃia extinctivă nu constituie o cale de stingere a obligaŃiei înseşi, ci a dreptului
creditorului de a cere executarea ei prin constrângere, în situaŃia în care debitorul nu o îndeplineşte
de bunăvoie. Ea înseamnă stingerea dreptului creditorului de a se adresa cu acŃiune în instanŃă pentru
valorificarea creaŃiei sale, ca urmare a faptului că nu l-a exercitat într-un termen stabilit de lege,
numit termen de prescripŃie.

VII.7. Contractul – principal izvor de obligaŃii civile

NoŃiune, trăsături proprii, clasificare
Contractul este un acord de voinŃă intervenit între două sau mai multe persoane (fizice sau
juridice), cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic. El prezintă anumite
trăsături proprii care îl deosebesc de alte izvoare de obligaŃii civile, făcând din el cel mai important
izvor de astfel de obligaŃii. Astfel: a) existenŃa acordului de voinŃă care, dacă a fost realizat în
limitele prevăzute de lege, este suficient pentru a da naştere la obligaŃii, a căror executare se poate
obŃine, la nevoie, chiar prin constrângere. Astfel fiind, contractul constituie legea părŃilor care l-au
încheiat; b) principiul autonomiei de voinŃă, în limitele permise de lege, conform acestui principiu,
părŃile contractante au libertatea de a hotărî singure felul şi conŃinutul contractului pe care vor să-l
încheie; c) contractul nu dă naştere numai unei obligaŃii civile, ci prin contract se stabileşte şi
conduita reciprocă a părŃilor în legătură cu obligaŃia care a luat fiinŃă, pe toată durata existenŃei ei.
PărŃile stabilesc prin acordul lor de voinŃă cum şi când trebuie să fie executate prestaŃiile,
consecinŃele care decurg din neexecutarea lor etc.
Legalitatea comportării părŃilor din contract se apreciază, deci, în raport cu prevederile
contractului.

Clasificare:
1. Contracte bilaterale (sinalagmatice) şi unilaterale. Contractele bilaterale se caracterizează prin
reciprocitatea obligaŃiilor ce izvorăsc în sarcina ambelor părŃi, pe când din contractele unilaterale izvorăsc
obligaŃii numai în sarcina uneia din ele, fără ca cealaltă parte să-şi asume vreo obligaŃie. Cele bilaterale
sunt întotdeauna cu titlu oneros.
2. Contracte cu titlu oneros şi cu titlu gratuit. În contractele cu titlu oneros fiecare din părŃi
urmăreşte un interes material, stipulând primirea unei anumite prestaŃii în schimbul aceleia pe care o
face, urmărind deci realizarea unui folos patrimonial. În contractele cu titlu gratuit numai o singură
parte procură celeilalte un folos patrimonial, fără a urmări realizarea unei contraprestaŃii echivalente.
3. Contracte comutative şi aleatorii. În contractele comutative întinderea prestaŃiilor părŃilor
este certă, cunoscându-se chiar din momentul încheierii lor. În cele aleatorii, întinderea prestaŃiei
uneia sau a ambelor părŃi depinde de un eveniment viitor şi incert: părŃile au în vedere posibilitatea
unui câştig sau riscul unei pierderi, de care depinde existenŃa sau întinderea obligaŃiei.
4. Contracte consensuale, reale şi solemne (formale). Contrac-tele consensuale constituie
regula generală, pentru formarea lor fiind suficient simplul acord de voinŃă al părŃilor contractante.
5. Contracte principale şi accesorii. Contractele principale au o existenŃă de sine stătătoare, pe
când cele accesorii nu există decât ca anexe ale acestora, fiind destinate să le asigure executarea (de
exemplu, gajul sau ipoteca).
6. Contracte cu executare instantanee şi cu executare succesivă. ObligaŃia izvorâtă dintr-un
contract de executare instantanee se îndeplineşte printr-o singură prestaŃie. În contractele de
executare succesivă îndeplinirea prestaŃiei se desfăşoară în timp, raportul juridic dintre părŃi fiind de
durată.

CondiŃii de existenŃă şi validitate
26
 Pentru existenŃa contractului sunt necesare următoarele condiŃii: consimŃământul părŃilor; un
obiect care să poată constitui materie de contract; o cauză licită; unele contracte necesită şi o condiŃie
de formă, respectiv redactarea unui act scris. Pentru validitatea contractului sunt necesare două
condiŃii: capacitatea de exerciŃiu a părŃilor şi consimŃământul lor liber.
1. ConsimŃământul, adică acordul de voinŃă al părŃilor.
2. Obiectul contractului îl constituie chiar prestaŃia (pozitivă sau negativă) la care părŃile se
obligă.
3. Cauza este scopul direct şi imediat care a determinat părŃile să consimtă la încheierea
contractului, asumându-şi obligaŃii reciproce.
4. Forma constituie un element esenŃial numai în contractele solemne, pentru a căror existenŃă
este necesară şi îndeplinirea condiŃiei redactării unui act scris. Lipsa formei, cerută de lege, duce la
nulitatea absolută a contractului.
5. Capacitatea părŃilor contractante este o condiŃie de validitate a contractului. Posedă capacitatea
de a contracta orice persoană, cu excepŃia acelora declarate în mod expres incapabile prin lege. Sunt
lipsiŃi de capacitate contractuală minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicŃie judecătorească care,
neavând discernământul necesar, nu-şi pot manifesta o voinŃă conştientă şi ca atare nu pot încheia
personal contracte.
6. ConsimŃământul liber al părŃilor contractante constituie, de asemenea, o condiŃie de
validitate, fiind necesar ca manifestarea lor de voinŃă să nu poată fi alterată ori afectată de vreun
viciu, cum sunt: eroarea, violenŃa, dolul sau leziunea. ExistenŃa unui astfel de viciu de voinŃă face
contractul nevalabil, lovindu-l de nulitate relativă.

Viciile de consimŃământ
Eroarea este credinŃa falsă, neconformă cu realitatea, în care s-a aflat partea când şi-a dat
consimŃământul.
ViolenŃa rezultă din teama inspirată părŃii asupra căreia se exercită că persoana ori bunurile ei,
sau o altă persoană apropiată ori bunurile acesteia sunt ameninŃate de un rău imediat şi însemnat.
Dolul constă în mijloacele viclene, manoperele frauduloase, folosite de una din părŃi, pentru ca,
înşelând-o pe cealaltă, să-i obŃină consimŃământul necesar încheierii contractului.
Leziunea – în cazurile în care a fost admisă ca viciu de consimŃământ (contractele încheiate de
minorii între 14 şi 18 ani) – este paguba suferită de una din părŃi, în contractele cu titlu oneros, ca
urmare a disproporŃiei sau inegalităŃii între prestaŃia făcută şi cea primită.

VIII. PRINCIPALELE CONTRACTE DE DREPT CIVIL

a.. Contractul de vânzare-cumpărare
Vânzarea-cumpărarea este contractul prin care o parte, numită vânzător, se obligă să transfere
alteia, numită cumpărător, proprietatea unui lucru în schimbul unui preŃ, constând dintr-o sumă de
bani. Caractere juridice: este consensual; cu titlu oneros; comutativ; bilateral; translativ de
proprietate.
Obiectul acestui contract îl constituie, pe de o parte, lucrul vândut, pentru vânzător şi, pe de altă
parte, preŃul plătit, pentru cumpărător. Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiŃii: a)
să fie în circuitul civil; b) să existe în prezent sau să poată exista în viitor; c) să fie determinat sau
măcar determinabil. PreŃul ca prestaŃiune a cumpărătorului trebuie să îndeplinească şi el trei condiŃii:
a) să fie stabilit într-o sumă de bani; b) să fie sincer şi serios; c) să fie determinat sau cel puŃin
determinabil.
Vânzătorul are două obligaŃii: 1) să predea lucrul vândut cumpărătorului; 2) să răspundă de el,
adică să-l garanteze.
Cumpărătorul are şi el două obligaŃii: 1) să plătească preŃul vânzării; 2) să ia în primire lucrul
vândut.
b.Contractul de schimb

27
 . Schimbul este contractul prin care părŃile îşi transmit proprietatea unui lucru pentru alt lucru.
Când valoarea bunurilor schimbate este inegală, diferenŃa se compensează prin plata unei sume de
bani, numită sultă.
c. Contractul de locaŃiune
LocaŃiunea de lucruri (sau închirierea) este contractul prin care o persoană, numită locator, se
obligă a asigura, unei alte persoane, numită locatar, folosirea unui lucru, pe un termen determinat, în
schimbul unei sume de bani, numită chirie. LocaŃiunea de lucruri este un contract consensual, bilateral,
cu titlu oneros, cu executare succesivă şi temporar. Obiectul acestui contract nu poate consta decât în
bunuri individual determinate şi neconsumabile, întrucât locatarul va trebui să-l restituie, la expirarea
contractului, în aceeaşi stare în care l-a primit.
PreŃul locaŃiunii – ca obiect al locaŃiunii – trebuie să fie serios şi determinat, sau cel puŃin
determinabil.
ObligaŃiile locatorului: să predea lucrul în stare de a fi folosit, predarea făcându-se la locul şi
termenul stabilit în contract; să întreŃină lucrul în bună stare, pe toată durata contractului; să
garanteze locatarului liniştita folosinŃă a lucrului pe toată durata locaŃiunii; să se abŃină de la orice
fapt personal de natură a tulbura folosinŃa lucrului de către locatar; să-l garanteze împotriva
tulburărilor unei terŃe persoane şi să răspundă pentru viciile ascunse ale lucrului.
ObligaŃiile locatarului: să folosească lucrul ca un bun proprietar şi potrivit destinaŃiei arătate
prin contract; să achite chiria la termenul convenit; să efectueze reparaŃiile locative şi să păstreze
lucrul în bună stare, pe toată durata contractului; să restituie lucrul la expirarea termenului locaŃiunii,
în aceeaşi stare în care l-a primit.
d. Contractul de mandat
Mandatul este contractul în virtutea căruia una din părŃi, numită mandatar, se obligă către
cealaltă parte, numită mandant, de la care a primit însărcinarea să săvârşească, cu sau fără plată,
anumite acte juridice, în numele şi pe seama sa. Mandatul poate fi, deci, atât cu titlu gratuit, când nu
se stipulează o retribuŃie pentru mandatar, cât şi cu titlu oneros, în caz contrar.
Ceea ce este caracteristic acestui contract este faptul că mandatarul lucrează în numele şi pe
socoteala mandantului, de unde rezultă că toate drepturile şi obligaŃiile, ce decurg din acŃiunile
mandatarului, iau naştere direct pe seama mandantului. Contractul de mandat are un caracter strict
personal – intuitu personae –, întrucât la baza încheierii lui se găseşte încrederea reciprocă dintre
părŃi. Mandatul este un contract bilateral şi consensual; totuşi, în practică, pentru a se asigura
dovada existenŃei mandatului şi pentru ca manda-tarul să poată încunoştinŃa pe terŃi asupra
împuternicirii ce i-a fost conferită, părŃile consemnează acordul lor de voinŃă într-un act scris, numit
procură. Ori de câte ori mandatarul este împuternicit să încheie în numele şi pentru mandant un act în
formă autentică, procura trebuie să fie şi ea autentică.
După felul în care s-a manifestat consimŃământul părŃilor, mandatul poate fi expres sau tacit.
După întinderea sa, mandatul poate fi: general şi special.
ObligaŃiile mandatarului:
– să execute însărcinarea primită de la mandant, în limitele stabilite de acesta;
– să dea socoteală mandantului asupra modului cum şi-a exer-citat mandatul, prezentând o dare
de seamă, împreună cu actele justificative şi cu tot ceea ce a primit cu ocazia executării contractului.
ObligaŃiile mandantului:
acesta are obligaŃii atât faŃă de mandatar, cât şi faŃă de terŃele persoane, cu care acesta a tratat,
executând contractul. FaŃă de mandatar, mandantul este obligat: să îi restituie toate cheltuielile şi
sumele avansate cu ocazia executării mandatului, plătindu-i dobânzi din ziua când au fost fixate;
dacă mandatul a fost retribuit, mandantul este obligat să-i plătească mandatarului suma stabilită prin
contract. FaŃă de terŃele persoane mandantul este obligat să execute îndatoririle contractate de
mandatar în numele său, numai în limitele împuternicirilor pe care i le-a dat. .
e. Împrumutul de folosinŃă (comodatul)
Împrumutul de folosinŃă (comodatul) este contractul prin care o persoană – numită comodant –
remite spre folosinŃă gratuită şi temporară unei alte persoane – numită comodatar – un lucru

28
determinat, cu obligaŃia pentru acesta din urmă de a-l restitui în natură, în individualitatea sa.
(art. 1560 C. civ.).
Caracterele juridice ale comodatului sunt următoarele:
– este un contract real
– este un contract esenŃialmente cu titlu gratuit;
– este un contract unilateral.
• Obiectul contractului de comodat îl poate constitui numai lucruri nefungibile individual
determinate deoarece lucrurile respective urmează să fie restituite în natură de către comodatar în
individualitatea lor.
 Efectele contractului de comodat
ObligaŃiile comodatarului sunt următoarele:
– să se îngrijească de conservarea lucrului
– să folosească lucrul numai în conformitate cu destinaŃia sa
– să suporte cheltuielile de folosinŃă
−să restituie lucrul la scadenŃa şi în natura sa specifică.
Răspunderea comodatarului
Potrivit principiilor răspunderii civile contractuale comodatarul răspunde pentru deteriorarea
sau pieirea totală sau parŃială a lucrului, cu, excepŃia cazului în care poate dovedi că:
– deteriorarea sau pieirea lucrului s-a produs în mod fortuit;
– deteriorarea este rezultatul firesc al folosirii, fără culpă, a lucrului respectiv.
ObligaŃiile comodantului
Fiind un contract unilateral, care dă naştere la obligaŃii în sarcina unei singure părŃi – comodatarul, la
încheierea sa, contractul nu are obligaŃii pentru comodant. Dar, pe parcursul executării contractului, pot să
apară următoarele obligaŃii în sarcina comodantului:
– să restituie cheltuielile făcute de comodatar pentru conservarea lucrului, dacă respectivele
cheltuieli au avut caracter extraordinar, necesar şi foarte urgent;
– să-1 despăgubească pe comodatar pentru daunele provocate de viciile lucrului, dacă le-a
cunoscut şi nu le-a comunicat comodatarului, fiind deci, în culpă;
– să-1 despăgubească pe comodatar dacă acesta este stânjenit în folosirea lucrului de către un
terŃ căruia comodantul i-a transmis dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.

IX PRESCRIPłIA EXTINCTIVA

În raport de efectele pe care le produce, prescripŃia poate fi de două feluri: achizitivă şi extinctivă.
PrescripŃia achizitivă se deosebeşte de prescripŃia extinctivă prin aceea că ea duce la dobândirea unor
drepturi, în vreme ce aceasta din urmă are ca efect pierderea posibilităŃii de a obŃine realizarea prin
constrângere a unor drepturi.
PrescripŃia achizitivă (uzucapiunea) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a
altor drepturi reale asupra unor bunuri imobile, prin exercitarea posesiei asupra acelor bunuri un
interval de timp stabilit de lege.
PrescripŃia extinctivă înseamnă stingerea dreptului la acŃiune în faŃa instanŃelor judecătoreşti a
creditorului, ca urmare a faptului că dreptul la acŃiune nu a fost exercitat în intervalul de timp
prevăzut de lege, numit termen de prescripŃie.
Termenul general de prescripŃie este de 3 ani atât în raporturile dintre persoanele fizice, cât şi în
raporturile dintre persoanele juridice.
Termene speciale aplicabile acŃiunilor personale, întemeiate pe drepturi de creanŃă (prevăzute
în Decretul nr. 167/1958 şi codul civil):
- termenul de 3 ani, prevăzut de art. 23 din Decretul nr. 167/1958, pentru dreptul la
acŃiune privitor la sume de bani consemnate la bănci pe seama statului;
29
 - termenul de 2 ani privitor la unele raporturi de asigurare [art. 3 alin. (2) din acelaşi
decret];
- termenul de 1 an, pentru acŃiunea vânzătorului privind complinirea preŃului şi a
cumpărătorului pentru scăderea preŃului (art. 1334 C.civ.);
- termenul de 6 luni, aplicabil acŃiunii în răspundere pentru viciile ascunse (art. 5 din
Decret dacă viciile au fost ascunse cu viclenie, termenul este de 3 ani);
- termenul de 6 luni, aplicabil acŃiunii de opŃiune succesorală (art. 700 C.civ.);
- termenul de 60 zile, pentru acŃiunile privind sume de bani încasate pentru vânzarea
biletelor pentru spectacole care nu au avut loc (art. 24 din Decret);

TESTE GRILĂ - EXEMPLE

MULTIPLE CHOICE

1) Elementele structurale ale normei juridice sunt:

a) generalitatea, impersonalitatea, obligativitatea;
b) subiectele, conŃinutul şi obiectul;
c) ipoteza, dispoziŃia, sancŃiunea.
ANS: c

2) Aplicarea normei juridice (legii) în timp are la bază principiul:

a) teritorialităŃii legii;
b) personalităŃii legii;
c) neretroactivităŃii legii
ANS: c

3) Sunt considerate izvoare de drept civil:

a) jurisprudenŃa;
b) codul de procedură civilă;
c) codul civil.
ANS: c

4) Raportul juridic civil se caracterizează prin:

a) poziŃia de subordonare a unei părŃi (subiect) a raportului juridic civil faŃă de cealaltă
parte;
b) egalitatea juridică a părŃilor (subiectelor) raportului juridic civil;
c) poziŃia supraordonată a unuia din subiectele raportului juridic civil.
ANS: b

30
 6) PrescripŃia extinctivă este:
a) un mijloc de apărare a dreptului de proprietate;
b) sancŃiune de drept civil care stinge dreptul la acŃiune având un obiect patrimonial,
dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege;
c) sancŃiune de drept civil care stinge un drept subiectiv personal nepatrimonial (dreptul
la viată, la sănătate, la libertate, la reputaŃie, etc.
ANS: b

7 ) Termenul general de prescripŃie extinctivă este de:

a) 6 luni;
b) 18 luni;
c) 3 ani.
ANS: c

YES/NO

1) Dreptul civil aparŃine diviziunii dreptului public ?

ANS: N

2) Capacitatea de exerciŃiu este aptitudinea unei persoane de a fi titular de drepturi şi

obligaŃii civile ?
ANS: N

3) Raportul juridic civil este relaŃia socială guvernată de norma juridică de drept civil ?
ANS: Y

4) Caracterele juridice ale raportului juridic civil sunt următoarele:

- caracter social;
- caracter dublu voliŃional;
- egalitatea juridică a părŃilor.
Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de trăsături definitorii ?
ANS: Y

5) Persoanele lipsite de capacitate de exerciŃiu sunt:

- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
- persoana pusă sub interdicŃie
Pentru aceste persoane, actele juridice pot fi încheiate de reprezentanŃii lor legali?
ANS: Y

6) La raportul juridic încheiat de persoana juridică participă un subiect activ, numit creditor şi
un subiect pasiv numit debitor. În acelaşi raport juridic, părŃile pot fi atât subiect activ cât şi subiect
pasiv ?
ANS: Y

7) Bunurile care nu sunt în circuitul civil – sunt acele bunuri, care nu pot face obiectul
actelor juridice civile şi nici nu se pot afla în proprietatea particularilor. Plajele, marea teritorială
aparŃin proprietăŃii publice ?
ANS: Y
31
 8) Capacitatea de a contracta, consimŃământul valabil al părŃilor care se obligă, un obiect
determinat şi o cauză licită sunt modalităŃi ale actului juridic civil?
ANS: N

COMPLETION

1) Metodele de interpretare a legii sunt......................

ANS: -istorica, gramaticala,logica, sistematica si teologica

2) Orice raport juridic cuprinde în structura sa ................ elemente şi anume..................

ANS: -trei, subiectele raportului juridic civil, continutul raportului juridic, obiectul raportului
juridic

3) Capacitatea juridică a persoanei prezintă......... forme (aspecte):....

ANS: doua, capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu

4) Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt:................

ANS: organizare de sine statatoare, independenta patrimoniala, scopul anumit, bine
determinat, licit in care sa fi fost infiintata

TRUE/FALSE

1) CondiŃiile de valabilitate ale contractului de mandat sunt comune tuturor contractelor ?

ANS: T

2) Dreptul privat apare ca un ansamblu de norme juridice ce reglementează raporturile între

persoana fizică şi organele autorităŃii statului?
ANS: F

3) Norma juridică este o regulă de conduită care are caracter religios, politic şi moral?
ANS: F

4) Normele imperative sunt normele de la dispoziŃia cărora nu se admite nici o derogare?

ANS: T

32