Sistemul de drept romano-germanic

Lumea contemporană se prezintă împărţită în câteva mari sisteme sau familii

de drept între care, criteriul esenţial de deosebire îl constituie tipul istoric de drept
căruia ele îi aparţin1.
Formarea acestor mari familii juridice îşi găseşte explicaţia în apropierea
sistemelor de drept din diferite ţări ca urmare a transformărilor sociale petrecute în
acestea. Istoria dreptului vorbeşte de mari translaţii juridice, întâlnite în toate
timpurile.
Fenomenul receptării dreptului unui anumit stat de către altele s-a repetat de
mai multe ori în istorie, de exemplu, procesul de pătrundere a dreptului roman într-un
mare număr de ţări din Europa şi din alte continente, ca America de Sud şi Africa, sau
cel al receptării dreptului englez „common-law” în Statele Unite şi în alte ţări care au
făcut parte din imperiul colonial britanic.
Acţiunea de receptare a avut cauze dintre cele mai diferite: cucerirea militară,
dominaţia politică, economică sau ideologică, sau opera de unificare a legislaţiei unor
state, pentru care exemplul cel mai potrivit îl reprezintă ţările scandinave.
Receptarea nu este însă singura cale de formare a unui sistem de drept. Sunt
cazuri când asemănarea condiţiilor social-politice din anumite ţări se reflectă prin
intermediul unei anumite conştiinţe juridice, a unei ideologii comune şi a unei
mentalităţi juridice asemănătoare în instituţii juridice care au trăsături apropiate fără a
se putea vorbi de receptarea dreptului vreunuia dintre aceste state de către altul.
Pe astfel de căi, uneori în decursul unui timp îndelungat, drepturile naţionale s-
au grupat în mai multe sisteme sau familii de drept. În cadrul fiecăreia dintre aceste
familii asemănările dintre sistemele juridice naţionale sunt mult mai puternice decât
deosebirile dintre ele. Deosebirea esenţială ce trebuie făcută între marile sisteme de
drept este cea care priveşte apartenenţa acestora la un anumit tip istoric de drept, cu
alte cuvinte cea care pune la bază criteriul esenţei dreptului.
Există însă între marile sisteme de drept, în afara deosebirilor fundamentale şi
alte deosebiri de substanţă, cum ar fi cele care îşi găsesc sorgintea într-o anumită
ideologie pe care o reflectă reglementarea legală, o anumită tipologie a izvoarelor de
drept, un conţinut specific acordat anumitor concepte de bază, o tehnică legislativă
particulară.
O privire istorică asupra acestui aspect ne evidenţiază faptul că, deşi
preocupările comparatiste în domeniul juridic sunt mult mai vechi, problema structurii
marilor sisteme de drept ca atare, ca o premisă necesară oricărei comparaţii nu s-a pus
decât după primul război mondial şi se datorează, în condiţiile apariţiei pe harta lumii
a unui mare număr de state independente, profundei influenţe pe care a avut-o şcoala
comparatistă iniţiată de englezul Gutteridge şi continuată de elevi acestuia, francezul
René David şi englezul Hamson.
De-a lungul timpului au fost mai multe încercări de clasificare a sistemelor de
drept. Astfel, o primă teorie apărută în statele fasciste, al cărei precursor a fost
etnologul german Sauser-Hall, care găsea în „rasă” criteriul clasificării. Acesta
împărţea sistemele juridice moderne în sistemul indo-european, cu subsistemele latin,
german, englez, un sistem mongol, unul semit şi unul barbar. Consecinţele acestei
clasificări erau de-a dreptul bizare, iar această teorie a fost infirmată de ştiinţă.
O altă încercare pune drept criteriu esenţial gradul de evoluţie şi de cultură al
diverselor comunităţi umane. Un autor renumit, Levy-Ulman, îşi fundamentează
1
Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1981, pag. 5-12

1
împărţirea pe faptul rolului predominant, într-un anumit sistem de drept, al legii,
cutumei sau religiei.
Amintim şi tentativa de clasificare făcută, în deceniul al şaşelea, secolul trecut
de comparatistul spaniol Felipé de Sola Cañizares2 care evidenţia trei grupe de
sisteme: cele occidentale, cele socialiste şi cele religioase.
Caracterul incomplet al acestei clasificări care ignoră toate sistemele de drept
tradiţionale ale Asiei şi Africii, ce guvernează încă sute de milioane de persoane, pe
motiv că „baza civilizaţiei” de la care pornesc este incomparabilă cu a celorlalte,
atârnă greu în balanţa valorii ştiinţifice, în defavoarea acestei clasificări.
O încercare de clasificare superioară este datorată lui Marc Ancel.
Comparatistul francez distinge trei grupe „esenţiale” de regimuri juridice - perfect
determinate - şi două grupe complementare, mai puţin conturate. Grupele „esenţiale”
sunt sistemul romano-germanic caracterizat prin descendenţa sa romană şi tendinţa de
codificare, sistemul de „common-law”, necodificat şi prezentând particularitatea
coexistenţei a trei sisteme de reglementări paralele - „common-law” propriu-zis,
„equity” şi „statute-law” şi cel al statelor socialiste. În afara acestora, autorul
menţionează grupele complementare: sistemul de drept religios şi sistemul ţărilor din
lumea a treia aflate, în genere, la scurt timp de la dobândirea independenţei naţionale3.
Amintim şi opinia juriştilor români, Ioan Ceterchi şi M. Luburici care
considerau că între marile sisteme de drept, primul şi cel mai important criteriu de
împărţire este esenţa dreptului care determină apartenenţa acestora la un anumit tip
istoric de drept. Criteriul tipului istoric de drept este principal, dar nu şi unic.
Întâlnim, aşadar, pe lângă tipurile istorice şi sistemele tradiţionale. De inspiraţie
religioasă, create în sistemul orânduirii şi reflectând, bineînţeles, interesele clasei
dominante din aceste societăţi, sistemele juridice, cum sunt cel mahomedan, cel indus,
cel ebraic etc.
Împărţirea pe tipuri istorice de drept prezintă avantajul că facilitează
considerabil comparaţia contrastată, cea care scoate în evidenţă deosebirile esenţiale
dintre sistemele juridice. Ea apare insuficient de nuanţată, atunci când sunt supuse
comparaţiei, sisteme naţionale ce se încadrează în unul şi acelaşi tip istoric de drept.
Pentru astfel de situaţii este necesară folosirea unor criterii secundare capabile să
deosebească marile sisteme de drept din cadrul aceluiaşi tip istoric. Vom reţine, drept
criterii secundare, câteva elemente, propuse de René David, cu care cea mai mare
parte a autorilor au fost de acord.
Primul este criteriul ierarhiei izvoarelor de drept. Dacă în state precum Franţa,
Germania, Italia, Spania, România, legea reprezintă izvorul de drept cel mai însemnat,
celelalte izvoare, cum ar fi cutuma sau jurisprudenţa neavând de jucat decât un rol de
ordin secund, nu tot astfel se prezintă lucrurile în insulele britanice.
În sistemul englez izvorul principal este jurisprudenţa. El este, s-ar putea
spune, un sistem predominant jurisprudenţial, actul normativ scris, „statute law”
având doar o poziţie secundară.
Al doilea criteriu în reprezintă identitatea unor instituţii, concepte şi tehnici
fundamentale. Deosebirea dintre sistemul juridic romano-germanic (continental) şi cel
englez este frapantă, îndeosebi datorită folosirii unor concepte cu totul diferite. Astfel
în dreptul englez vom întâlni frecvent termeni ca „trust”, „consideration”, „real
property” şi „personal property”, care nu au corespondenţi precişi în dreptul francez
sau german.

2
Felipé de Sola Cañizares, „Iniciasión al derecho comparado”, Barcelona, 1954
3
Marc Ancel, „Utilité et méthodes du droit comparé”, Edition Ides et calendes, Neuchatel, 1971, pag.
43 şi urm.

2
 Tot în dreptul britanic vom întâlni trei şiruri paralele de reglementări, dintre
care două de origine jurisprudenţială: „common-law” şi „equity” şi unul de origine
legală, „statute-law”, care uneori se completează unul pe celălalt, iar alteori se
corectează devenind în limbajul nostru continental, derogări: „equity” derogă de la
„common-law”, iar „statute-law” poate deroga de la amândouă.
Aceste particularităţi marcante determină o mentalitate juridică specifică la
cercetătorii fiecăruia din aceste sisteme. Astfel, cum spunea autorul francez René
David, că „juristul format la şcoala unui anumit sistem juridic, atunci când simte că nu
înţelege nimic dintr-un sistem juridic străin, e semnul cel mai bun că acesta aparţine
unei mari familii de drept diferite”4.

II. Formarea şi răspândirea marelui sistem romano-germanic:

Marele sistem de drept romano-germanic nu este, după cum s-ar putea crede,
sistemul rezultat dintr-o fuziune a dreptului roman cu cutumele germanice, după cum
nu este nici acel „hlutiger römischer Recht”, dreptul roman contemporan, care s-a
aplicat în Germania. Atât elementul romanic, cât şi cel germanic au exercitat, în
procesul său de formare, o influenţă hotărâtoare rezultând marele sistem juridic
contemporan care include sistemele francez si german şi cele înrudite cu acestea.
Este o denumire convenţională, pentru că un mare număr de sisteme naţionale
nu îşi găseşte sorgintea în nici unul din aceste drepturi, ci reprezintă rezultatul
exportului de legislaţie practicat de state ce au deţinut altădată întinse imperii
coloniale, ca Spania, Franţa, sau în mai mică măsură, Italia.
Această alăturare a sistemelor francez şi german poate suscita ea însăşi
anumite nedumeriri. Sunt evidente deosebirile de mentalitate, de mod de abordare al
fenomenului juridic, de terminologie, şi chiar de conţinut a unor instituţii.
O analiză aprofundată demonstrază însă că aceste deosebiri sunt departe de a fi
esenţiale. Cele două sisteme naţionale au o bogată moştenire comună provenită din
dreptul roman, pe de o parte, din dreptul cutumiar german, care a influenţat nu numai
legislaţia modernă germană, dar şi cutumele franceze ce au stat la baza codificărilor
napoleoniene, pe de altă parte. În ambele sisteme rolul de izvor de drept principal îl
reprezintă legea. Tendinţa de codificare, ilustrată de apariţia codurilor civile şi
comerciale, tendinţă ce îşi pune amprenta pe înfăţişarea sistemului, reprezintă una din
cele mai însemnate trăsături de unire.

O privire atentă asupra formării acestui mare sistem de drept apare, în această
lumină, absolut necesară. Autorii care au studiat istoria dreptului european sunt de
acord cu faptul că momentul apariţiei dreptului romano-germanic se situează în
secolul al XIII-lea al erei noastre. Astfel cum arată R. David elemente juridice au
fiinţat şi înainte de această dată. Exista, bineînţeles, dreptul roman, care se aplica pe
vaste teritorii, existau de asemenea, cutumele aplicabile peste tot în Europa, dintre
care rolul preponderent l-au avut cutumele franceze şi germane. A fost o epocă de
acumulări, în care, cu trecerea secolelor, s-a sintetizat un nou sistem de drept.
Un rol important în acest proces de sintetizare l-a avut activitatea desfăşurată
de universităţile medievale. Focare ale culturii timpului, universităţile europene,
îndeosebi cele italiene, franceze şi germane au strâns în jurul lor pe marii jurisconsulţi
formaţi la şcoala dreptului roman, şi au reuşit să creeze o doctrină juridică cu caracter
universal. Universităţile erau înclinate, aşadar, să întreprindă o operă de sinteză şi să
apeleze la marele fond juridic pe care îl reprezintă dreptul roman. În sprijinul acestui
mod de a proceda veneau prestigiul şi perfecţiunea formală a dreptului roman.
4
René David, „Les grands systémes de droit contemporains”, pag. 18

3
Expresie a unei civilizaţii strălucite, drept unitar şi unificator, totodată, acesta era
departe de imperfecţiunile de care dădeau dovadă unele cutume şi era un mijloc
excelent în opera de unificare naţională, ce începuse în Germania sau Italia.
Începând din secolul al XIII-lea, dreptul roman capătă din ce în ce mai mult
teren în Europa. Pe plan pozitiv, aceasta se traduce în marele proces de receptare a
dreptului roman, de transmitere al acestuia la popoare care avuseră iniţial alte sisteme
juridice, filtrând mesajul acestuia prin interesele clasei dominante din societăţile
feudale. Receptarea dreptului roman care a avut loc, practic, peste tot în Europa, a fost
considerabil uşurată de marea răspândire a compilaţiilor lui Iustinian (Carpus iuris
civilis) şi de faptul că acestea erau redactate, în cea mai mare parte, în latină, limba de
circulaţie a timpului5.
În unele ţări, cum au fost Belgia şi Olanda, receptarea a fost aproape totală. În
alte state a avut doar un caracter parţial, fiind restrânsă la un anumit număr de reguli
sau la anumite regiuni geografice. Astfel, de pildă, Franţa era înpărţită în două: partea
de nord-est, învecinată cu Germania, era denumită „ţara de drept scris”, în timp ce
partea de sud-vest era „ţara dreptului nescris”, în care guverna cutumele locale.
Procesul de receptare s-a lovit, în aceste condiţii, de forţa cutumei. Cutumele
nu reprezentau, cel mai adesea, decât reglementări fragmentare, fiind departe de
caracterul sistematic şi complet al unui cod.
În operaţia de redactare a cutumelor, autorii, juriştii cei mai prestigioşi ai
timpului, au apelat la cunoştinţele lor de drept roman, creând reguli de drept inspirate
din acesta. S-a produs astfel primul pas în fuziunea dintre dreptul roman şi cutumă,
care a condus la romanizarea popoarelor europene.
Un rol însemnat în receptarea dreptului roman l-au avut şcolile glosatorilor şi
postglosatorilor. Dacă cei dintâi îşi propuseseră să stabilească, practicând pe marginea
scrierilor clasice, glose sau adnotări, sensul exact al dispoziţiilor, postglosatorii au
încercat începând cu secolul al XIII-lea, să dea expresie unor noi preocupări. Prin
intervenţiile lor ei au adus dezvoltări considerabile dreptului roman, în sensul
intereselor tinerelor clase burgheze, punând bazele unor direcţii noi ale dreptului
privat, cum ar fi dreptul comercial sau dreptul internaţional privat6.
În felul acesta, postglosatorii au făcut o operă de creaţie, realizând nu numai
fuziunea dreptului roman cu prevederi ce îşi găseau originea în cutume, ci şi
îmbogăţirea acestuia cu dispoziţii noi, ale căror autori erau ei înşişi.
S-a născut prin aceasta un drept roman modernizat, cunoscut sub denumirea de
„usus modernus pandectarum”, corespunzător relaţiilor de producţie care începuseră
să se impună. În Portugalia şi Spania, „usus modernus pandectarum” a fost stopat în
bună măsură prin aşa-numita legea „citatelor”, care impunea ca, în cazurile de dubiu
să se recurgă la opiniile a trei jurisconsulţi: Bartolus, Baldus şi Accursius.
Receptarea dreptului roman nu s-a oprit însă aici. Una dintre căile cele mai
însemnate ale pătrunderii sale în Europa au fost codificările întreprinse în diferite ţări
europene, cu începere din secolul al XVIII-lea.
Prin adoptarea unor coduri civile au fost introduse, în multe state, un număr
important de principii şi norme din dreptul roman. Astfel au fost: codul bavarez din
1756, codul prusian din 1794, codul francez şi cel austriac, codul german din 1900 şi
codurile elveţiene din 1881, 1907 şi 1911.
De asemenea, receptarea codului civil francez de către numeroase ţări, cum ar
fi: Belgia, Olanda, Polonia, România, Egipt şi statul Luisiana. El a reprezentat un

5
Vladimir Hanga, „Mari legiuitori ai lumii”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag. 135
şi urm.
6
Mario G. Losano, „Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean”, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005

4
puternic izvor de inspiraţie pentru codurile italian, spaniol şi chiar portughez, şi a fost
exportat prin intermediul acestora din urmă în majoritatea statelor Americii latine.
O anumită influenţă în configurarea sistemului de drept romano-germanic a
avut-o dreptul canonic catolic, cât şi dreptul canonic protestant şi cel ortodox.
Închegarea marelui sistem romano-germanic s-a înfăptuit astfel în decursul
multor secole, timp în care s-a desăvârşit unirea unor fonduri normative diferite.
Dreptul roman, cutumele „barbare” şi dreptul canonic au reprezentat în acest proces
sursele cele mai însemnate şi mai bogate de principii şi de norme.
Sinteza care s-a produs a condus la apariţia unui drept nou, unui drept modern,
care a reuşit să se dezbare de regulile medievale.

III. Formarea şi răspândirea sistemului juridic francez:

Istoria dreptului francez se împarte în trei perioade. Cea dintâi, purtând

denumirea de „ancien droit”, se întinde de la origini până la data precisă de 17 iunie
1789, când s-a format Adunarea Constituantă.
Cea de-a doua, care este perioada revoluţiei franceze, poartă denumirea de
„dreptul intermediar” şi durează până la începutul perioadei codificărilor
napoleoniene. În sfârşit, cea de-a treia continuă până astăzi, codurile elaborate sub
Napoleon găsindu-şi încă aplicarea7.

Prin „ancien droit” (dreptul vechi) se înţeleg numeroasele cutume aflate în

vigoare pe întreg teritoriul de astăzi al Franţei. Acest teritoriu era împărţit în două,
printr-o linie de demarcaţie bine stabilită. Partea de nord-est a Franţei reprezenta acea
„pays de droit écrit” în care predominau instituţiile dreptului roman, în timp ce
jumătatea de sud-vest era „ţara dreptului nescris” ; totuşi în părţile de drept scris
„terrae quae reguntur iure scriptae”, consuetudinea avea un loc însemnat, tot astfel
cum în „terrae consuetudinariae” a subzistat o tradiţie a dreptului roman.
În general, dreptul roman era considerat ca un drept supletiv. Indiferent dacă
provinciile făceau sau nu parte din „ţara dreptului scris”, dreptul roman era studiat în
toate universităţile medievale.
Contradicţiile dintre cutume, caracterul fragmentar şi incomplet al unora dintre
ele, instabilitatea ce le caracteriza au dus la necesitatea redactării lor. Prin redactare,
cutuma era surprinsă într-un anumit moment al evoluţiei sale, imperfecţiunile erau
înlăturate, contradicţiile evitate, iar lacunele, uneori supliniate.
Astfel au apărut marile culegeri de cutume, denumite „cutumiere”, dintre care
cele mai importante au fost „Marele cutumier al Normandiei” din secolul al XIII-lea
şi „La très ancienne coutume de Bretagne” ( Foarte vechea cutumă din Bretania) din
secolul al XIV-lea.
În anul 1454 regele Charles al VII-lea a emis celebra ordonanţă din Montil-les
Tours, prin care a stabilit obligaţia redactării cutumelor. În temeiul ei a început o
activitate laborioasă, care a durat mai mult de un secol şi a avut ca rezultat stabilizarea
cutumelor. Operele rezultate erau foarte diferite, atât ca întindere, cât şi ca valoare.
„Cutuma din Paris”, de exemplu, considerată a fi cea mai bine redactată număra 362
de articole, iar cea din Orléans nu mai puţin de 492.
În afara dreptului cutumiar trebuie semnalate edictele, declaraţiile, scrisorile
patente etc., cunoscute împreună sub numele de ordonanţe, acte normative emanând
de la puterea regală, care îşi găseau aplicare pe teritoriul întregului regat. Cele mai
importante astfel de ordonanţe sunt: „Ordonanţa asupra comerţului” de la Versailles
7
Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1981, pag. 42-45

5
din 1673, care a reprezentat nucleul codului de comerţ din 1807, sau „Ordonanţa
asupra marinei” de la Fontainebleau din 1861, din care, de asemenea, părţi importante
se regăsesc în codul comercial francez.
De asemenea, importante sunt şi ordonanţele lui D’Aguesseau, în deceniile al
IV-lea şi al V-lea al secolului al XVIII-lea, care, la rândul lor au fost preluate în mare
parte de codul civil de la 1804.
Perioada veche a dreptului francez a reprezentat o epocă de fărâmiţare
cutumiară, de contradicţii de la o cutumă la alta, atenuate însă de procesul lent, dar
implacabil de fixare în scris al cutumelor, care a condus la elaborarea unor
„monumente legislative”, ce aveau sa stea peste secole la baza marilor codificări din
domeniul dreptului privat care s-au realizat sub domnia lui Napoleon.

Revoluţia franceză a furnizat substanţa profundelor transformări legislative

petrecute în aşa-numita perioadă de „drept intermediar”. Sensul numeroaselor legi
adoptate după 17 iunie 1789, dată la care „Statele Generale” s-au transformat în
„Adunare Constituantă”, a constat în sfărâmarea mecanismului statului feudal şi în
crearea unui mecanism propriu celui burghez.
Actul cel mai însemnat, sub raportul dreptului privat, votat de Adunarea
Constituantă a fost abolirea regimului feudal şi instaurarea relaţiilor de proprietate de
tip democratic care au format obiectul unor decrete adoptate în anii 1789-1790.
Sub raportul dreptului public, aceste modificări au dus la elaborarea unei
constituţii în 1791, care stabilea o monarhie limitată şi o Adunare Legislativă.
Istoricul elaborării şi adoptării codului civil, care avea să poarte în cele din
urmă numele lui Napoleon, este deosebit de elocvent pentru a înţelege modul de
formare al marelui sistem romano-germanic. Elaborarea proiectului noului cod civil a
început în timpul Consulatului, fiind încredinţată unei comisii. Comisia îşi desfăşoară
lucrările sub conducerea lui Jacques de Cambocérès, consul, şi era supravegheată de
Napoleon. Elaborarea proiectului nu a durat decât patru luni. Apoi a fost supus
dezbaterii în Consiliul de Stat, care a consacrat acestei probleme un număr de 102 de
şedinţe. Proiectul a fost trimis pentru observaţii tribunalelor şi, apoi, supus discuţiilor
în Consiliul de Stat. Deşi corpurile legiutoare au respins în primă instanţă primul
capitol al proiectului, codul a fost adoptat până la urmă între anii 1803 şi 1804 sub
forma unui număr de 36 legi, care au fost reunite într-un singur cod la 21 martie 1804.
Majoritatea juriştilor văd în acest cod civil un exemplu fără precedent de
logică juridică, de tehnică legislativă superioară, de stil concis şi cu deosebite virtuţi
literare. Napoleon, însuşi, afirma pe insula Sf. Elena: „Gloria mea nu este aceea de a
fi câştigat 40 de bătălii. Ceea ce nimeni nu va stinge, ceea ce va trăi etern, este Codul
meu civil, sunt procesele verbale ale Consiliului de Stat”8.
Înlăturând vestigiile orânduirii feudale din regimul proprietăţii mobiliare şi
imobiliare, din raporturile succesorale, din relaţiile de familie, noul cod promova
constant principiile de libertate, egalitate şi fraternitate proclamate de revoluţia
burgheză. Un factor care a contribuit la evoluţia dreptului civil, ulterior codului, a fost
jurisprudenţa. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, jurisprudenţa a
contribuit substanţial la conturarea unor materii, ca răspunderea pentru faptul lucrului,
paternitatea din afara căsătoriei, regimul datei mobiliare, cauza impulsivă şi
determinantă9 etc.

8
Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1981, pag. 47
9
Julien Bonnecase, „L’ école de l’exégese en droit civil”, Paris, 1924, pag. 15 şi urm.

6
 În afara codului civil, alte două codificări de mari proporţii marchează evoluţia
dreptului privat francez: primul este codul comercial, iar cel de-al doilea e codul de
procedură civilă.
Putem spune că nici fenomenul receptării dreptului roman, ce s-a impus la
timpul său în întreaga lume supusă de romani, nu a reuşit să întreacă în amploare
preluarea dreptului francez. Procesul de receptare a legislaţiei civile şi comerciale
napoleoniene a avut loc pe teritorii de o întindere fără precedent, cu un număr enorm
de locuitori. Dacă dreptul roman s-a răspândit, îndeosebi datorită ocupaţiei romane,
căile de receptare a dreptului francez sunt mult mai variate. În afara acestui mod de a
se impune în teritoriile ocupate, legislaţia franceză a fost receptată în unele ţări numai
datorită calităţilor sale incontestabile, datorită marelui ascendent pe care îl căpătase în
aceste ţări cultura franceză, precum şi tradiţiei dreptului roman. Astfel s-a întâmplat în
1864-1865 în România, în 1867 în Portugalia, în 1889 în Spania şi în 1875 şi 1883 în
Egipt.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea începe un nou val de receptare, codul civil
francez extinzându-se pe întinse teritorii extraeuropene. Cu excepţia României şi a
Egiptului toate celelalte ţări amintite erau posesoarele unor vaste imperii coloniale sau
păstrau o anumită influenţă culturală în state ce fuseseră supuse influenţei lor şi îşi
dobândiseră independenţa.
Astfel, codul civil italian a fost receptat în Samos, Malta, Venezuela şi chiar,
sub forma unor legi, în Bulgaria. Codul spaniol a fost receptat în Cuba, Puerto Rico,
Filipine, Panama şi Honduras şi cu anumite modificări în Haiti, Bolivia şi Republica
Dominicană. El a influenţat, de asemenea, puternic codurile chilian, columbian,
peruan, argentinean - care la rândul său a fost receptat în Paraguay -, mexican şi
parţial pe cel brazilian.
Receptarea dreptului francez a îmbrăcat în ţara noastră una din formele sale
cele mai interesante. Nici dominaţia politică, nici ocupaţia militară nu a impus în
Principatele Unite codurile franceze. Adoptarea lor s-a datorat şi puternicei influenţe
avute de cultura franceză în clădirea fundamentelor statului român modern.
Modelul cultural francez, atât de rodnic în organizarea instituţiilor de stat, a
şcolii, în realizarea unei literaturi naţionale, s-a dovedit fructuos şi în domeniul
dreptului.

IV. Formarea şi răspândirea sistemului juridic german:

Cercetarea istoriei dreptului german pune în evidenţă unitatea fundamentală

dintre acesta şi dreptul francez, unitate ce îndreptăţeşte încadrarea lor într-unul şi
acelaşi mare sistem de drept.
Se observă la ambele sisteme juridice un fond comun de norme datorat atât
receptării paralele a dreptului roman, cât şi a numeroase elemente identice ce se
puteau întâlni în cutumele franceze şi germane, care au trecut, parcurgând anumite
etape, în codificătile moderne.
De asemenea, structura identică a sistemului izvoarelor dreptului, în care legea
scrisă reprezintă izvorul principal, este un alt element care atestă originea comună a
sistemelor francez şi german.
La început a fost cutuma. Această aserţiune poate defini cel mai bine perioada
originilor sistemului german, situată în cel de-al doilea şi al treilea secol al mileniului
al doilea, în care nu despre preponderenţa ei este de vorbit, ci despre exclusivitatea ei
ca sursă de drept. Cu începere din secolul al XIII-lea îşi fac apariţia acele consolidări
ale cutumei ce poartă denumirea de „oglinzi”. „Saxenspiegel” (oglinda saxonă), cea

7
mai cunoscută dintre acestea, datorită lui Eike von Repgowe sau „Schwabenspiegel”
(oglinda şvabă) reflectă întregul drept al statelor germane în acel secol.
Peste acest drept cutumiar s-a suprapus, începând din secolul al XV-lea,
dreptul roman. Receptarea a fost mult uşurată de faptul că Sfântul Imperiu German de
origine romană se socotise continuatorul Imperiului Roman.
Institutele lui Iustinian, de exemplu, erau aplicate în mod direct cu titlul de
„kaiserrecht” (drept imperial). Este citat, ca o curiozitate, faptul că unele legi ale
împăraţilor Frederic I şi Frederic al II-lea au fost inserate în modul cel mai firesc în
Codul lui Iustinian10.
Un moment de seamă în procesul de formare al sistemului german este
reprezentat de codificarea realizată în Prusia în anul 1794. Iniţiativa elaborării unui
cod general, care să cuprindă nu numai materia dreptului privat, dar şi pe cea a
dreptului constituţional, a dreptului administrativ, chiar şi a dreptului penal a aparţinut
lui Frederic cel Mare, care însă nu a trăit pentru a-şi vedea înfăptuit visul.
„Allgemeines Landrecht” (A.L.R.) cuprinzând 17.000 de paragrafe este opera unui
mare jurist al timpului Carl Gottlieb Svarez.
Marea perioadă de înflorire a dreptului german a rămas însă secolul al XIX-
lea. Cele mai însemnate lucrări legislative ale acestui secol au fost codul civil
(Bürgerlisches Gesetzbuch – B.G.B.) promulat în 1869 şi intrat în vigoare la 1
ianuarie 1900 şi codul civil general austriac (Allgemeines bürgerlisches Gesetzbuch –
A.B.G.B.) din 1911. Întreaga dezvoltare a dreptului privat în ţările de limbă germană
a avut loc în jurul acestor două coduri.
Răspândirea principiilor sistemului romano-germanic s-a făcut şi prin
intermediul codului civil german (B.G.B.). Acest cod nu este o simplă imitaţie a
codului civil francez, ci este dimpotrivă, o remarcabilă creaţie a juriştilor germani,
care reflectă luptele de opinii şi valoroasele cristalizări teoretice cunoscute de
literatura juridică din statele germane din a doua jumătatea secolului al XIX-lea.
După codul german, o altă codificare importantă este cea elveţiană. În 1911,
Confederaţia Elvetică a adoptat codul obligaţiilor, iar în 1912 codul civil, opere
legislative remarcabile, care au profitat din plin de experienţa codificărilor din Franţa
şi Germania. Codurile elveţiene au fost receptate în 1926 în Turcia şi au exercitat o
influenţă remarcabilă asupra proiectelor codurilor mexican din 1928 şi grec din 1940
şi 1945.
În felul acesta s-a format marele sistem de drept romano-germanic, cel mai
răspândit dintre sistemele juridice ale lumii de astăzi.

V. Concluzii:

Marea familie de drept romano-germanic se caracterizează, în primul rând,

prin preponderenţa legii scrise. Specific acestui sistem este existenţa codurilor civile
şi comerciale, adevărate monumente legislative grupând reglementări din domenii
întregi de relaţii sociale, supuse unei sistematizări riguroase. Codul civil francez din
10
Michel Fromont şi Alfred Rieg, „Introduction en droit allemand”, Edition Cujas, Paris, 1977

8
1804, codul civil german (B.G.B.) din 1900, cele mai cunoscute dintre acestea se mai
aplică si astăzi.
Îndeosebi codul francez, strâns legat de numele lui Napoleon, a avut un destin
de excepţie fiind receptat, nu numai în statele care, în timpul imperiului napoleonian
sau în cel al expansiunii coloniale, au fost supuse dominaţiei franceze, ci şi în alte
state în care influenţa franceză a avut doar aspecte culturale, cum a fost ţara noastră.
O altă particularitate a sistemului romano-germanic este împărţită în ramuri de
drept. Prima şi cea mai importantă diviziune, moştenită din dreptul roman, este cea în
drept public şi drept privat. În raport de aceasta, despărţirea în ramuri apare ca efectul
unor criterii secundare. Dreptul public se împarte, astfel, în drept constituţional,
administrativ, financiar etc., iar dreptul privat în drept civil, comercial, dreptul
familiei etc., fără ca deosebirile dintre aceste ramuri sa aibă caracterul esenţial al celui
dintre dreptul public şi dreptul privat.

VI. Bibliografie:

1. Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
2. Mario G. Losano, „Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul
european şi extraeuropean”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

9
3. Ion Craiovan, „Tratat elementar de teoria generală a dreptului”, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002
4. Ion Craiovan, „Doctrina juridică”, Ed. CH Beck, Bucureşti, 1999
5. Nicolae Popa, „Teoria generală a dreptului”, Ediţia a II-a, Ed. CH Beck,
Bucureşti, 2005

10