CAPITOLUL 5

PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

5.1. CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi
perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o
fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientate către prevenirea şi combaterea
manifestărilor antisociale.
Personalitatea infractorului este fondul pe care se intersectează, în cadrul duelului judiciar,
funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultimă instanţă, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele
sale sunt condiţionate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce
spre o pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră.
Există şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei
sau al obişnuinţei infracţionale, cărora societatea nu le-a găsit remedii propice.
Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe adevăr, ştiinţă
şi dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. De aceea justiţia îşi racordează
activitatea la serviciile psihologiei judiciare.
Factorii externi nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul
particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele
înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate
acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi
reacţiona în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest
spaţiu.
Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni
atipice cu caracter antisocial sau disocial.
Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare
socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care
trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi
mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul infracţional ca
atare.
Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice, s-a reuşit
să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în
mod frecvent legea:
INADAPTAREA SOCIALĂ. Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social.
Inadaptaţii, cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianţii, sunt elemente a căror
educaţie s-a realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor
arată că, în majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi,
infractori, alcoolici etc.) unde nu există condiţii, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor.
Acolo unde nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenţia cuvenită
normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care
rezultă din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care,
în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianţă şi apoi la infracţiune.
Acţiunea infracţională reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o
reacţie atipică.
DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI. Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului
infracţional, infractorul lucrează în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în
general şi ai autorităţilor în special. Reprezentând o dominantă puternică a personalităţii, duplicitatea
infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta
infracţională, ci tot timpul. El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură
decât cele ale “specialităţii” infracţionale. Acest “joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene,
făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi formează
infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.
IMATURITATEA INTELECTUALĂ. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen
lung consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent,
acordând o mică importanţă viitorului. Acesta este centrat pe prezent şi nu discriminează cert
delincvenţa de nondelincvenţă.

37
 Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q.I.), ci
înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi
efectuarea unui act infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei
prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.
IMATURITATEA AFECTIVĂ. Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în
favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate
psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul
afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor plăceri
imediate, minore şi uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi
importante, este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist, instabil emoţional.
Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi
comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.
INSTABILITATEA EMOTIV-ACŢIONALĂ. Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în
familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din punct de
vedere emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de
la o extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură esenţială
a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde tr aumatizarea
personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive. Instabilitatea emotivă face
parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se caracterizează prin: lipsa unei autonomii
afective, insuficienta dezvolatre a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor
superioare, îndeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluare şi
de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.
SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ. Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre
acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor
acestora. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta
ducând la canalizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor personale,
indiferent de consecinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.
FRUSTRAREA. Reprezintă starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă, care este înşelat în
speranţele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în
mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe, a deprivării
subiectului de ceva ce îi aparţinea anterior. Frustrarea este, de fapt, experienţa afectivă a eşecului,
trăirea mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei. Una şi aceeaşi situaţie poate fi resimţită ca
favorabilă de către o persoană şi poate fi trăită ca frustrantă de către alta.
Starea de frustrare se manifestă printr-o emoţionalitate mărită, şi în funcţie de temperamentul
individului, de structura sa afectiv, de formula echilibrului afectiv (stabilitate – instabilitate emoţională) se
poate ajunge la un comportament deviant, individul nemaiţinând seama de normele şi valorile instituite
de societate.
Procesul de frustrare implică trei elemente: a) cauza sau situaţia frustrantă în care apar
obstacole şi relaţii privative printr-o anumită corelare a condiţiilor interne cu cele externe; b) starea
psihică (trăiri conflictuale, suferinţe cauzate de privaţiune etc.); c) reacţiile comportamentale, efectele
frustrării. Frustrarea se dezvoltă din conflict, generându-l la rândul său, mai ales atunci când starea de
frustrare este rezultatul unui act de atribuire nejustificată, subiectivă a unei intenţii răuvoitoare. Conflictul
reprezintă doar o condiţie generală care poate duce la instalarea stării de frustrare. Pentru a se produce
frustrarea trebuie să aibă loc “priza de conştiinţă motivaţională“ prin care i se atribuie persoanei frustrate
o intenţie răuvoitoare. La infractori aceasta apare ca o proiecţie a motivării unor fapte antisociale pe
care le-au săvârşit. Imposibilitatea de a pune în acord trebuniţele interne cu exigenţele mediului social
duce la apariţia unor conflicte emoţionale şi stări de frustrare.
Reacţiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant şi de personalitatea
celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci când acesta este privat de
unele drepturi, recompense, satisfacţii etc. care consideră că i se cuvin sau când în calea obţinerii
acestor drepturi se interpun unele obstacole. Frustrarea infractorului este resimţită în plan afectiv-
cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat,
activitatea instanţei corticale de comandă a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.
Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acţiune. În cadrul unui grup, subiectul se
confruntă cu intenţiile celorlalţi. Reacţia la această situaţie poate fi activă, deci agresivă, pentru ca
subiectul să-şi impună intenţiile sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita agresivitatea
celorlalţi.
Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi
amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă
pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi violent cu urmări antisociale
grave. Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de frustrare depinde nu atât de natura şi forţa de

38
acţiune a factorilor frustranţi cât mai ales de gradul maturizării afective şi morale a infractorului şi de
semnificaţia acordată factorilor conflictuali şi frustranţi prin procesul de evaluare şi interpretare.
COMPLEXUL DE INFERIORITATE. Desemnează o totalitate de trăiri şi de trăsături personale cu un
conţinut afectiv foarte intens, favorizate de situaţii, evenimente, relaţii umane etc. care au un caracter
frustrant. Complexul de inferioritate reprezintă o structură dinamică inconştientă, înzestrată cu
mecanisme de autoreglare, reprezentând reacţia împotriva existenţei, la nivelul întregii structuri a
personalităţii, a unei surse permanente de dezechilibru. Din punct de vedere comportamental,
complexul este un altgoritm, o strategie a subiectului când acesta nu reuşeşte să reducă o tensiune
psihică, ci o fixează.
Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un
sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează
în jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau
imaginare fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi. Complexul
de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la
comportamente de tip inferior orientate antisocial.
J.Pinatel arată că la majoritatea marilor delincvenţi există un nucleu al personalităţii ale cărui
elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Alături de
aceste trăsături ale nucleului personalităţii criminale sunt menţionate şi aşa-numitele variabile, care se
raportează la aptitudinile fizice, aptitudinile intelectuale şi tehnice, la trebuinţele nutritive şi sexuale ale
individului. În timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la actul criminal,
guvernându-l, variabilele determină direcţia generală, gradul reuşitei şi motivaţia conduitei criminale.
EGOCENTRISMUL reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai el se află
în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi
susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile
dorinţe, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi,
se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi
minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte
în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă virulent.
LABILITATEA este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitatea şi ca
atare o accentuată deschidere spre influenţe. Infractorul nu-şi poate inhiba sau domina dorinţele, astfel
că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare
afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în faţa
pericolului public şi a sancţiunii penale. Nu realizează consecinţele pe care le aduce actul criminal.
AGRESIVITATEA reprezintă un comportament violent şi destructiv orientat spre persoane, obiecte
sau spre sine. Agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau
asupra unui obiect, acţiuni care au drept scop producerea, într-o formă directă sau simbolică, a unei
pagube, jigniri sau dureri. Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumate pe
plan acţional sau verbal, care în mod obişnuit constituie o reacţie disproporţionată la o opoziţie reală sau
imaginară. Deşi există şi o agresivitate nonviolentă, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atac
deliberat, ofensivă directă, cu adresă ţintită, punere în pericol etc. Agresivul nu aşteaptă ca situaţia
conflictuală să apară, ci caută să o provoace, uneori chiar printr-o acţiune de avertisment. El atacă
intens şi numai la un pericol iminent fuge. Agresivitatea este un fenomen de convertire
comportamentală spre o acţiune automată, neelaborată, persoana decăzând din nivelul autodeterminării
morale.
La infractor agresivitatea apare fie în situaţii frustrante, fie atunci când acesta comite infracţiuni
prin violenţă. Agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte trăsături ale personalităţii infractorului.
Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai de intoleranţa la frustrare, ci şi de forţa exacerbată a
trebuinţelor polarizate în plăcerea de a domina. Agresivitatea şi violenţa infractorilor este declanşată
uşor şi datorită lipsei sentimentului de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime.
Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi heteroagresivitatea.
Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-
se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune
canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria,
violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.
J.Pinatel mai distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şi profesională.
Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în
crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil,
care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod
deliberat, conştient.
INDIFERENŢA AFECTIVĂ este strâns legată de egocentrism. Ea se caracterizează prin lipsa emoţiilor,
a sentimentelor şi a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înţelege nevoile şi durerile

39
celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de problemele altora. Indiferenţa afectivă redă în fond stările de
inhibare şi dezorganizare emoţională. Această latură a personalităţii infractorului se formează de la
vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important
deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional
adoptat în cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este conştient de propria-i stare de
inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de
infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în
faptul că infractorului îi este străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.
După cum spune Pinatel, aceasta este ordinea intrării în acţiune a trăsăturilor din nucleul
personalităţii criminale atunci când se trece la actul infracţional agresiv. Dintre aceste trăsături,
labilitatea şi gradul agresivităţii par a influenţa cel mai mult pragul delincvenţial.
Aceste componente ale personalităţii criminale se pot întâlni şi la celelalte persoane, însă la
acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită la
delincvenţi. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi rezidă în pragul delincvenţial. Astfel, delincventul
format, recidivistul, în opoziţie cu nedelincventul sau cu delincventul ocazional, nu aşteaptă ivirea unei
situaţii propice, a unei incitaţii exterioare, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. Cu cât
trăsăturile personalităţii criminale sunt mai intense, cu atât facilitează trecerea la actul infracţional.
Infractorul are o personalitate psiho-morală deficientă. Ca urmare a orientării axiologice, a
sistemului de valori pe care îl posedă, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să
desfăşoare o muncă socială susţinută. Această incapacitate este dublată de atitudinea negativă fată de
muncă, faţă de cei ce desfăşoară o activitate organizată, productivă. Nu se poate spune însă că
această atitudine, că această incapacitate fizică este generată de deficienţe ale voinţei. Procesele
volitive funcţionează la ei în mod normal, conţinutul lor se îndreaptă spre acţiuni conflictuale în raport cu
societatea, spre acţiuni antisociale. Atitudinea negativă faţă de muncă, lipsa unor preocupări susţinute
care să dea un scop mai consistent vieţii, provoacă la ei o stare de continuă nelinişte, de nemulţumire
de sine, o continuă stare de irascibilitate. Această nelinişte alimentează tendinţa, elaborată în cursul
vieţii lor, spre vagabondaj şi aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizează activitatea
infracţională. Faptul că în decursul activităţilor, infractorii îşi constituie un stil specific de lucru, poate
sugera uneori sărăcie de idei sau lipsa imaginaţiei creatoare, dar în acelaşi timp mai probabil o
specializare superioară, fapt ce contrazice teoria despre inteligenţa nativă, specifică a infractorilor.
Analizând modul lor de lucru, ajungem să recunoştem că este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor,
de idei simple, cu mici variaţii pe acelaşi motiv fundamental. Cu toate acestea, măiestria lor poate
oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum şi o dexteritate deosebită ce se dobândeşte
pe baza unui antrenament îndelungat.
Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, prin succesele obţinute în
activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi, supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de
vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă faţă de societatea
care refuză să îi ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital şi în
acelaşi timp şi o trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna.
Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsa unor valori etice
către care să tindă, îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare
faţă de propria-i soartă. Din acest motiv aparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt
insensibilitate, indiferenţă în urma tensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fi mereu în pericol.
Egoismul elimină complet orice urmă de compasiune, şi ca urmare poate duce la acte de mare cruzime.
Se remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forţă mobilizatoare majoră, constituind
resortul care îl împinge spre acţiune.
Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general, cuprinzând acele
elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentale ale unui număr mare de infractori.
Imaginea prezentată este mai degrabă una statistică, ea permite un număr nesfârşit de excepţii, un joc
mare de deplasări cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei
specialităţi infracţionale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de la
un infractor la altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl realizează.
Luând în considerare unicitatea oricărui act infracţional, a individualităţii şi personalităţii distincte
a oricărui infractor, nu este lipsit de interes urmărirea şi surprinderea unor particularităţi psihologice ale
infractorilor de diverse “specialităţi”.

5.2. PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGORII DE

INFRACTORI

40
 Încercările de clasificare şi portretizare a infractorilor prezintă importanţă atât din punct de
vedere teoretic, cât şi din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele
explicative privind modul de structurare a personalităţii infractorilor şi totodată, la evidenţierea unor
aspecte privind formarea şi evoluţia unor asemenea structuri în timp. Practic, deoarece ajută la
organizarea unor acţiuni sociale preventive şi la elaborarea unor programe de recuperare şi reinserţie
socială.
Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite în primul rând
organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reinserţie socială. În al
doilea rând, cunoşterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenţiei lor de
stabilire a adevărului şi de soluţionare legală a cauzelor.
Prezentăm în continuare particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori:
CERŞETORUL - formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Se poate spune că cerşetorul are
o personalitate histrionică. Acesta este în posesia unor elemente ale artei dramatice, stiind să-şi
valorizeze defectele fizice în aşa fel încât să impresioneze, să sensibilizeze. Acţionează prin intermediul
rolului jucat verbal, prin mimica şi costumaţia adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiu să
utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii, gestica, invocarea unor mari necazuri etc.) pentru
a atrage atenţia trecătorilor şi a obţine compasiunea lor. Cerşetorul dispune de inteligenţă emoţională şi
un grad ridicat de adaptabilitate. Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De fiecare dată face apel la
principiile creştine, invocând divinitatea.
Unii cerşetori îşi adaptează rolul după sezon, clientelă, oraş, cartier. Locurile pe care le preferă
cerşetorul sunt cele cu afluenţă mare de public (pieţe, gări, la intrarea în magazine, săli de spectacol,
stadioane, mijloace de transport în comun şi staţiile acestora etc.) sau cele care prin specificul activităţii
generează compasiune (biserică, spital etc.). Eventualele infirmităţi sunt subliniate cu grijă şi apar fie
etalate ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanţate. Acest tip de infractor profită fără jenă de orice
sentiment sau interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea şi exploatarea
trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerşesc.
Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate “reţele” naţionale sau internaţionale, liderii acestora
având un profit consistent, uneori chiar fabulos. În reţea sunt foarte bine organizaţi, respectându-şi
fiecare ierarhia şi rolul pe care îl are: unii transportă şi plasează cerşetorul în locul stabilit, alţii trec
periodic, la anumite ore, să ia banii rezultaţi din cerşit. Cea mai mare parte din banii adunaţi trebuie să o
predea şefului său, care îi asigură şi “protecţia.” Cerşetorul care nu reuşeşte să adune suma stabilită,
este pedepsit de şeful lui, uneori, foarte dur.
HOŢUL - săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă din mişcări
relativ simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea şi
transportarea acestuia într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii
obiectului şi apoi îndepărtarea rapidă de la locul infracţiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmări şi
implicit identifica. Hoţul lucrează mai mult cu mâna şi cu corpul, dar acest lucru se referă numai la
acţiunea în sine, deoarece pregătirea unui furt cere o activitate mintală minuţioasă, deosebit de
laborioasă. Caracterul predominant fizic al acţiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit.
Dexteritatea lui caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea mişcărilor sunt rezultatele în primul rând al
exerciţiului şi, numai în al doilea rând, sunt favorizate şi de unele predispoziţii native (mobilitatea
proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare şi perfecţionare al analizatorilor etc.).
Automatizarea unor mişcări specifice, declanşate de stimuli specifici, în urma unui exerciţiu îndelungat,
nuanţat şi perfecţionat îi face pe unii hoţi “să fure fără să vrea”.
Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare promptă în situaţia dată şi organizarea
imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete. Mijloacele lui de operare, deşi unele
ingenioase, se bucură totuşi de puţină variabilitate. Sistemul acestuia de a acţiona într-o situaţie sau
alta, în general, se împrumută prin imitaţie. Ca şi ceilalţi infractori, hoţul nu are o gândire care să
exceleze prin calităţi deosebite, deoarece ea este limitată la preocupările lui specifice. Hoţul acţionează
după “şabloane şi reţete” puţin variabile, fiind lipsit de acele calităţi ale voinţei care au sens socio-moral.
Înclinaţia spre risc este deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu
extrem de puţine şanse de reuşită. Reacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga. Acesta nu
se apără şi nu opune rezistenţă, numai în cazul când este atacat fizic. Coincidenţa unor factori externi,
nefavorabili, cu nereuşita acţiunii infracţionale îl determină pe hoş să fie superstiţios, uneori chiar mistic.
HOŢUL DIN BUZUNARE SAU ŞUŢUL cum i se mai spune, acţionează de obicei, numai în
locurile aglomerate (magazine, gări, pieţe, mijloace de transport în comun, stadioane, săli de spectacole
etc.). În mod obişnuit, locul din care se fură este buzunarul, poşeta, sacoşa etc., unde întotdeauna se
păstrează valori. De aici decurg o serie întreagă de consecinţe care se referă la îmbrăcămintea
infractorului, mijloacele de operare, trucurile folosite şi altele. Anotimpurile preferate ale hoţului din
buzunare sunt cele călduroase, deoarece persoanele sunt îmbrăcate uşor, cu buzunare expuse, cu
haine mai largi, ceea ce oferă mai puţine obstacole.

41
 Furturile din buzunare se comit de obicei noaptea, în gări, în trenuri etc., iar ziua numai la
anumite ore, în special în mijloacele de transport în comun, când lumea este grăbită şi se înghesuie să
plece sau să vină de la serviciu sau de la diverse spectacole. Când au loc manifestaţii cultural-sportive,
în special meciuri de fotbal, concerte şi spectacole în aer liber, atunci deverul este mare. Dacă
persoanele au mai consumat şi băuturi alcoolice, misiunea hoţilor din buzunare este mult uşurată. Hoţii
din această categorie, îi sesizează foarte uşor pe cei distraţi, neglijenţi, naivi etc. Femeile îndrăgostite,
bine dispuse sunt o ţintă ideală pentru hoţi. Aceştia nu au nici un fel de scrupule, speculează toate
situaţiile din care pot profita. Acest tip furturi au o incidenţă mai mare în preajma sărbătorilor de iarnă
sau primăvară. Femeile infractoare preferă în special magazinele, deoarece sunt mai puţin suspectate
decât bărbaţii, deşi uneori ele acţionează în complicitate cu bărbaţii.
Hoţul din buzunare operează de regulă în echipă, fiecare membru având un rol bine stabilit. De
exemplu, unul provoacă înghesuiala sau o accentuează, altul sustrage portmoneul sau ceasul, iar altul,
plasat în spatele acestuia, primeşte obiectul furat. Instrumentul ajutător cel mai folosit în comiterea
faptei este lama.
Hoţul din buzunare poate fi recunoscut uşor, în primul rând după îmbrăcăminte şi apoi după
“tapiţerie”, cum îi spun ei la “faţă”. Este tentat să se îmbrace cât mai elegant, pentru a nu crea suspiciuni
şi pentru a poza în cetăţeni onorabili. Întotdeauna sunt bărbieriţi proaspăt şi tunşi normal, nu poartă
plete, ca să nu atragă atenţia. Cu toate acestea, ei pot fi uşor recunoscut deoarece cei mai mulţi sunt
creoli, miros a parfumuri tari, îşi ung părul cu gel şi poartă pantofi cu tocuri înalte sau în culori stridente,
ceea ce nu are nimic comun cu distincţia.
Pentru a-şi masca mâna pe care o introduc în buzunarele sau poşetele “husănilor”- expresie pe
care o atribuie victimelor, o acoperă cu un obiect pe care îl ţin în cealaltă mână. Procedeul este
obligatoriu, mai ales când operează singur. De regulă, aceste obiecte sunt: un pulover, o bască, o
sacoşă, o pungă din plastic de culoare închisă, un ziar etc. Un alt element de identificare a hoţului din
buzunare sunt gesturile tipice în staţiile mijloacelor de transport în comun, înainte de sosirea acestora.
Alegându-şi victima, hoţul începe să facă diferite mişcări din încheietura mâinii cu care va opera (o
contractă, o relaxează, o contractă…, îşi încălzeşte tendoanele mîinii). Cu cât momentul se apropie,
starea tensională a hoţului este tot mai accentuată, emoţiile crescând în intensitate. La apariţia
mijlocului de transport în comun, i se schimbă culoarea feţei, alternând paloarea cu hiperemia. Ca un
reflex de apărare, hoţul din buzunare dă mereu din cap şi transpiră intens. Suspicios, aruncă neâncetat
priviri în spatele său, concomitent mişcându-şi arătătorul şi indexul mâinii cu care urmează să facă
“priza”. Zâmbeşte fără motiv, dacă cineva se uită la el, îşi trece de mai multe ori mâna prin păr sau se
piaptănă, se şterge cu batista etc.
Hoţul din buzunare caută să nu lase nici cea mai mică impresie că se cunoaşte cu ceilalţi
membrii ai grupului infracţional. Apropiindu-se mijlocul de transpost în comun, ei se intercalează printre
călătorii din staţie într-o anumită ordine, în raport cu sarcina pe care o are fiecare.
Unii hoţi din buzunare, când observă că i s-a făcut rău cuiva, sunt primii care sar în ajutor.
Intenţiile lor nu sunt însă de binefacere, ci de a-l “opera” pe cel neajutorat.
Argoul hoţilor din buzunare este foarte important în acţiunea infracţională. În scop preventiv,
aşa-zisele “neologisme de tarabă” nu trebuie pierdute din atenţie, în sensul că auzindu-le, trebuie să ne
pună în gardă că persoanele respective fac parte din categoria răufăcătorilor. Cunoscând şi sensul unor
asemenea cuvinte, se poate afla intenţia celor care le utilizează, luând măsuri în consecinţă.

42
 În argoul hoţilor din buzunare, cuvântul “coajă”, de pildă, înseamnă portofel; “ploască” – geantă;
“lămâi” – bani; “moară” – ceas; “spital” – palton; “căldură” – buzunarul din interior al hainei; “caraimane”
– buzunarele exterioare; “nicovală” – spate; “semans” – buzunarul de la spate al pantalonilor; “fulg” –
borsetă; “scafă” – mână; “lustră” – pălărie; “mahăr” – şef; “muialii” – poliţişti; “arhiepiscop” – persoană
cu bani mulţi; “scalpet” – beţiv; “usturoi” – atenţie; “piper” – nu ţine; “strănut” – e al nostru; “şalupe” –
pantofi; “udătură” – trădare; “boboci” – îl atacăm; “papură” – pericol mare; “săpun” – să fugim repede;
“sirop” – victimă; “varză” – acoperire; “ţest” – inel; “cercuri” – cercei (Tandin, 1999).
O categorie aparte sunt hoţii de maşini. Aceştia acţionează şi independent, dar mai ales
constituiţi în reţele naţionale şi transnaţionale. O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat legături
în rândul grupurilor de hoţi autohtoni şi acţionează în cooperare. Traficul cu autoturisme de lux, a
devenit o afacere deosebit de profitabilă, obţinându-se sume foarte mari de bani. Furturile de
autoturisme, în special de lux, se efectuează la comandă (se caută o anumită marcă, model sau an de
fabricaţie). Aceste reţele de hoţi dispun de aparatură performantă, sofisticată atât pentru anihilarea
sistemelor de alarmă cu care sunt prevăzute autoturismele, cât şi pentru falsificarea seriilor de
identificare a acestora. Acest tip de hoţi sunt experţi în forţarea geamurilor şi în deschiderea uşilor.
Unele autoturisme, după ce au fost furate li se schimbă imediat, numerele de înmatriculare,
plăcuţele cu seriile de identificare, culoarea, prin revopsire, sunt falsificate documentele de provenienţă
sau se întocmesc altele false şi sunt transportate în altă localitate spre vânzare. Alteori, în ateliere
clandestine, sunt dezmembrate şi apoi valorificate ca piese de schimb, în toată ţara. Există hoţi care
fură numai piese, accesorii auto sau bunuri pe care le găsesc în autoturisme. De asemenea, sunt hoţi
care fură autoturisme pentru a le folosi la comiterea altor fapte infracţionale ( furturi din locuinţe,
magazine etc.), după care le abandonează, fie în stare normală, fie accidentate.
O altă categorie, sunt hoţii ocazionali, care fură autoturismele mai mult în scop de distracţie. In
timp ce se vin de la o petrecere, neavând alt mijloc de transport, sau din teribilism, recurg la furtul unui
autoturism, pe care îl abandonează când ajung la destinaţie sau când s-a terminat combustibilul.
Uneori, aceştia profită chiar de neglijenţa proprietarului, care îşi lasă portierele autoturismului
neasigurate cu yala sau îşi uită cheile în contact, în bord etc.
SPĂRGĂTORUL - se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă şi prin utilizarea forţei
ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special cel modern, posedă temeinice
cunoştinţe de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului infracţional presupune acţiuni complexe, de
securitate individuală, spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori. Pe lângă
inteligenţa practică, necesară efectuării unei spargeri, ei au nevoie şi de unele calităţi deosebite, cum ar
fi calmul, curajul, “sângele rece”, aprecierea corectă a situaţiei etc. Utilizând violenţa în apărare,
spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi însuşească bunuri, de hoţi. De multe ori
când nu găsesc bani sau bunuri de valoare, devin răzbunători , distrugând totul.
TÂLHARUL – acţionează de obicei în stradă sau în locuri deschise mai puţin circulate. Întreaga sa
activitate infracţională se caracterizează prin violenţă, susţinută de o constituţie fizică, somatică
adecvată. Ca particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii infracţionale, putem aminti o
motricitate sporită faţă de normal, hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deşi
tâlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent,
odată planul fiind elaborat nu-şi mai poate suspenda sau amâna cu uşurinţă acţiunea infracţională.
În ultima perioadă, în funcţie de noile condiţii de viaţă, modurile de operare ale tâlharilor s-au
diversificat. Astfel, au apărut tâlhăriile comise din autoturisme, autocare şi T.I.R. – uri, atât în ţară, cât şi
în afara graniţelor. Banda de tâlhari încadrează şi urmăreşte autovehicul ţintă cu ajutorul autoturismelor
proprii. Când condiţiile sunt favorabile, cei din faţă îl blochează, iar cei din “coarda de urmăritori”,
mascaţi cu cagule, deghizaţi în poliţişti etc., înarmaţi cu pistoale sau bâte, pătrund în autovehicul şi îi
tâlhăresc pe pasageri de bani, valută, bijuterii sau bunuri de valoare, după care dispar rapid de la locul
faptei.
Victima infracţiunii de tâlhărie trebuie să riposteze inteligent şi calm pentru a zădărnici acţiunea
agresorului, folosind mijlocul de ripostă cel mai simplu şi cel mai eficace. Sub nici o formă nu trebuie să
accepte resemnarea.

INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul, falsificatorul, şantajistul etc.) - din punct de vedere psihologic,
se caracterizează prin perspicacitate, imaginaţie, viclenie, perfidie, ipocrizie, ceea ce îi conferă o
inteligenţă delictuală. Are capacitatea de a părea simpatic, cinstit, convingător, deosebit de amabil,
crează impresia că are relaţii multe şi sus – puse, că este influent şi altruist. Are un aer de gentlemen şi
un talent eminamente artistic de a păcăli aproape pe oricine. La acesta forţa fizică este mai puţin
importantă, în general fizicul trece pe un plan secundar şi joacă un rol de decor care facilitează în unele
cazuri (escrocherii) săvârşirea infracţiunii. Modul de acţiune al infractorului intelectual este
preponderent pe cale verbală. Deşi nu are un nivel de pregătire ridicat, dispune de un debit verbal
adaptat rolului şi adecvat scopului urmărit, accesibil victimei. Îşi alege dintre victimele potenţiale, pe cele

43
mai naive sau predispuse la înşelăciune. Principala armă de atac a infractorului intelectual este
minciuna. Bun cunoscător al psihologiei oamenilor, ştie să se facă agreabil, folosind un limbaj protocolar
şi etalând o înfăţişare generală atrăgătoare. Se îmbracă elegant, acordă o mare atenţie ţinutei şi
modului de prezentare, se manifestă ca foarte bun prieten şi camarad de drum sau petrecere. Este
vorbăreţ şi dispune de o fantezie exagerată, etalându-se ca atotştiutor, vanitos şi egoist, gustă plăcerea
rolurilor pe care le interpretează.
Escrocul şi şantajistul se caracterizează în special printr-o elasticitate a gândirii, prin
posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei şi prin găsirea unor soluţii rapide care duc la
eschivare şi ieşire din încurcătură. Escrocul are, pe lângă simţul improvizaţiei şi o uimitoare vitalitate,
putere de convingere, mobilitate, forţând adesea succesul.
Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conştiinţa, logica şi mai ales prudenţa
victimei. Relevant este faptul că victima intră în jocul escrocului şi crede afirmaţiile acestuia, deoarece
acestea corespund trebuinţelor sale lăuntrice. În acest sens, escrocul descifrează imediat gândurile
victimei şi succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Această situaţie face ca fiecare din cei doi
protagonişti să joace un rol important. În această diadă, între autor şi victimă, funcţionează o relaţie de
insolită complicitate, succesul primului nefiind posibil fără coparticiparea celui de al doilea. Infractorul
intelectual speculează credulitatea, naivitatea, vulnerabilitatea, ignoranţa, dorinţele victimei etc.
De regulă, acest tip de infractor cunoaşte normele morale, răspunde emoţional la stimuli, însă
are o percepţie deformată a sensului real al actului său. Acesta nu aşteaptă ivirea unor ocazii prielnice,
a unor incitaţii exterioare pentru a acţiona, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. După
subiectul sau obiectul acţiunii întâlnim escroci sentimentali, care urmăresc obţinerea unui profit dintr-o
relaţie interumană, iar dacă urmăresc un câştig material aceştia pot comite infracţiuni de genul:
înşelăciune, fals, trafic de influenţă, abuz de încredere etc.
Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare să-şi asume o
identitate convingătoare, diferită de cea reală, prin care reuşeşte să-şi păcălească victimele. Identitatea
asumată este adaptată victimei: om de afaceri, persoană aflată în dificultate financiară momentană care
vinde bunuri de valoare la preţuri foarte mici sau se oferă să efectueze convenabil diferite servicii etc.,
persuasiunea prin minciună fiind punctul său forte.
Pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea sa, infractorul intelectual acţionează sub identitate
falsă, sens în care depune toate diligenţele pentru a intra în posesia actului de identitate sau legitimaţiei
altei persoane, de la care le obţine prin furt sau prin diverse promisiuni. Ulterior, pe aceste acte aplică
propria sa fotografie şi se prezintă sub identitatea respectivă, pe care periodic o schimbă. Pentru
falsificarea actelor şi documentelor folosesc instrumente performante (calculatoare, copiatoare etc.).
Escrocii folosesc adesea legitimaţii false, atribuindu-şi tot felul de calităţi, de la inspectori în
ministere, organe ale puterii şi administraţiei de stat , la persoane în diferite posturi cheie (procurori,
avocaţi, ofiţeri de poliţie etc). Aceştia promit potenţialelor victime, că rezolvă orice: repartizarea sau
cumpărarea de locuinţe, terenuri de construcţie, obţinerea unui serviciu, instalarea rapidă a unui post
telefonic, obţinerea unor împrumuturi bancare, procurarea de medicamente străine, efectuarea de
tratamente în străinătate, procurarea unor locuri de veci etc.
O altă categorie de infractori sunt “bişniţarii sau şmenarii”, care comit înşelăciuni cu ocazia
schimbului valutar (“şmenul” este un teanc de hârtii de forma unor bancnote). Între două bancnote reale
se aşează un teanc de bucăţi de hârtie cu aceleaşi dimensiuni ale bancnotelor, dând impresia unei
anumite sume de bani, “corespunzătoare” tranzacţiei. Iniţial, “şmenarul” îi prezintă “clientului” teancul
real de bancnote, iar într-un moment de neatenţie creat special, schimbă teancul real cu “şmenul”. Cele
două teancuri de bancnote ( cel real şi “şmenul”) sunt prevăzute cu bendiţe identice din plastic, pentru a
nu fi sesizată diferenţa. Imediat ce “şmenul” a fost plasat victimei, infractorul, printr-o strategie derutantă
special creată (“semnalarea” apariţiei unui lucrător de poliţie), dispare de la locul faptei. Victima, ştiind
că a efectuat o tranzacţie ilegală, ascunde repede “banii” şi dispare şi ea de la locul faptei, descoperind
mai târziu ce i s-a întâmplat.
De asemenea, nu trebuie neglijate ţigăncile gicitoare în: cărţi, ghioc, bobi, cafea, palmă etc.,
vrăjitoarele care prin descântece, crează impresia că scot răul din oameni etc.
Chiromanţia este o practică superstiţioasă care susţine că se poate ghici caracterul sau destinul
cuiva, pe baza interpretării liniilor din palmă. În general, această practică este apanajul ghicitoarelor. De
cele mai multe ori ghicitoarele profită din plin de naivitatea şi credulitatea victimelor. Având o intuiţie
remarcabilă, ghicitoarele descoperă foarte rapid problemele victimelor, dându-le satisfacţii, precum:
promisiuni de căsătorie, prosperitate, viaţă lungă, călătorii, o posibilă răzbunare etc., promiţând-le
îndeplinirea tuturor dorinţelor.
De cele mai multe ori, informaţiile sunt oferite chiar de către victime sau sunt culese de către
ghicitoare de la alte persoane din anturajul acestora. O banală discuţie conduce la intuirea statusului
social şi sentimental al victimei. Pe măsură ce încep să ghicească în palmă, în funcţie de confirmările
sau infirmările victimelor, ghicitoarele îşi adaptează, îşi orientează strategia prezicerii.

44
 Ghicitoarele şi vrăjitoarele pretind de la victime sume de bani, bijuterii, îmbrăcăminte etc.
Vrăjitoarele care “dezleagă” cununii, pretind pe lângă bani chiar şi rochia de mireasă, coroniţa, seturi de
lenjerie pentru pat, perne, care să le “servească” la ritualuri şi care nu mai pot fi înapoiate, chipurile,
deoarece necuratul ar tăia astfel vraja.
ASASINUL este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. Acesta se caracterizează prin:
irascibilitate, impulsivitate, agresivitate crescută, labilitate, autocontrol foarte scăzut al reacţiilor
instinctiv-emoţionale, intoleranţă la frustrare, viclenie, perversitate, lipsa empatiei, indiferenţă afectivă,
complex de inferioritate etc. Este egocentric, dominator, revendicativ, având o capacitate de
raţionalizare scăzută, instabil şi superficial în relaţiile cu ceilalţi, ceea ce îl face să se angajeze chiar
spontan în situaţii conflictuale, reacţionând violent. Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării
individului într-un mediu care oferă situaţii conflictuale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.
După mobilul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, gelozie, răzbunare, fanatism
etc.) şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte fapta, putem să ne dăm seama dacă avem de-a
face sau nu cu un infractor normal. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o
relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unei situaţii conflictuale pe calea asasinatului. Este
deci o aparentă satisfacţie, o detensionare momentană după actul săvârşit. Situaţia conflictuală în care
se află asasinul este dublată de implusivitate şi agresivitate, de o motricitate mărită, care se
exteriorizează prin violenţă de ordin fizic. Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora şi de aceea
este lipsit de compasiune faţă de ceilalţi. Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câştigă ca
urmare a stilului de viaţă dusă în condiţii de vicisitudini fizice şi psihice.
Este necesar să se facă o distincţie între crima accidentală, crima în masă şi crima teroristă.
Dacă distincţia în ceea ce priveşte crima accidentală este evidentă, crima în masă poate fi definită ca o
acţiune în care un număr oarecare de persoane sunt ucise de un singur criminal, într-un timp relativ
scurt şi aproximativ în aceeaşi arie geografică. In ceea ce priveşte crima teroristă, asasinatele au loc
într-o perioadă de timp mai lungă, ore sau zile, şi au cu predilecţie, o motivaţie politică. O caracteristică,
atât a autorului crimiei în masă, cât şi a autorului crimei teroriste, este relativa lui indiferenţă faţă de
preocuparea de a scăpa de consecinţele actelor sale, sau faţă de siguranţa personală. Frecvent, acest
tip de ucigaş se sinucide ulterior acţiunii criminale.
CRIMINALUL ÎN SERIE trebuie să comită cel puţin trei crime, disparate în timp, având o
anumită periodicitate. Cei mai mulţi criminali în serie sunt bărbaţi (80%), relativ tineri ( 30-40 de ani),
sunt sadici, au un intelect relativ normal şi acţionează de obicei singuri. Sunt indivizi dinamici, mobili,
capabili să parcurgă kilometri întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie vulnerabilă şi uşor de
controlat. Victimele criminalilor în serie pot fi femei, copii, homosexuali, vagabonzi, prostituate etc. În
ciuda aparenţelor exterioare, criminalul în serie este un individ nesigur. Acesta dobândeşte siguranţă
doar în “zona de confort“, locul în care îşi poate controla victima. Pentru a rămâne singur cu victima,
criminalul recurge la diferite trucuri. El simte o mare plăcere în exercitarea puterii şi a controlului asupra
victimei. Cruzimea actului său îl excită, şi de aceea uneori înregistrează audio sau video ţipetele de
durere ale victimei, pe care ulterior le poate folosi fie pentru a “savura“ momentul atunci când nu are o
victimă, fie pentru a teroriza viitoarele victime.
. Majoritatea criminalilor în serie au fost privaţi în copilărie de afecţiune, fiind supuşi unor
violenţe fizice sau sexuale. Cei mai mulţi sunt psihopaţi, având o personalitate instabilă, violentă.
Aceştia ucid pentru a-şi atenua ura, dorinţa de putere, dominare şi răzbunare, fiind marcaţi şi de un
puternic sentiment de inferioritate, favorizat uneori de o disfuncţie sexuală. Umilirea victimelor şi
săvârşirea crimelor au un efect “terapeutic”, stimulându-le încrederea în ei înşişi. La unii criminali în
serie apare ura împotriva femeilor, care de cele mai multe ori este dublată de tendinţele sadice. Într-o
oarecare măsură şi pentru o perioadă limitată de timp, ei se “vindecă” ucigând, înjunghiatul şi
strangularea fiind metodele preferate. Sub influenţa alcoolului sau a drogurilor, fanteziile sadice ale
criminalilor în serie se exacerbează. Apare evident faptul că aceştia trebuie să ucidă mult mai des
pentru a-şi satisface plăcerea pe care o obţin săvârşind acest act. Mulţi criminali în serie au fost
depistaţi şi identificaţi accidental, pe măsură ce deveneau mai îndrăzneţi în actele lor şi mai indiferenţi
faţă de risc.
Pentru a rezolva crimele în serie americanii au creat o specialitate “profiling”, care are ca
obiectiv stabilirea portretului psihologic al criminalului. La Quantico în Virginia, Academia F.B.I. din
S.U.A. îşi antrenează agenţii şi pregăteşte poliţişti din toată lumea în această insolită specialitate
poliţienească. Programul de pregătire durează trei ani, dar pentru a accede la el, condiţia obligatorie
este experienţa judiciară de cel puţin 10 ani. Reuniţi în Departamentul de ştiinţe ale comportamentului
(psihologia şi psihiatria), aceşti specialişti (profilers) dispun, pe lângă aptitudini şi experienţa personală,
de o uriaşă bancă de date. VICAP (“Violent Criminal Apprehension Program”) se îmbogăţeşte în fiecare
an, atât cu date din cele peste 23.000 de crime comise anul în S.U.A., dintre care 7000 sunt fără mobil
aparent, cât şi cu elemente despre cazuri asemănătoare comise în străinătate (Alexandrescu, 2000).

45
 Acest sistem centralizat de informaţii (VICAP) are ca obiectiv stabilirea rapidă a modului de
acţiune şi procedeele utilizate de criminalul în serie în săvârşirea faptelor. Sistemul de înregistrare a
datelor după modul de săvârşire şi procedeele utilizate de criminal este denumit MOS (Modus Operandi
Sistem).
Pentru a evidenţia personalitatea criminalului, profilerul lucrează, în principal, pe baza
fotografiilor criminalistice de la locul faptei şi a datelor din dosarele medico-legale. In acest demers,
profilerul parcurge următoarele etape: studierea detaliată a dosarului cauzei, efectuarea examenului
victimologic (biografic şi medico-legal), stabilirea şi evaluarea modului de operare, estimarea mobilului
posibil al crimei şi în final elaborarea profilului psihologic al prezumtivului criminal. Profilerul nu participă
în mod direct la capturearea criminalului, ci pe baza profilului psihologic întocmit, asistă poliţia locală în
orientarea investigaţiilor spre o anumită arie de suspecţi, propunând strategii şi metode de acţiune care
ar putea ajuta atât la descoperirea, cât şi la anchetarea acestuia.
Prima problemă pe care şi-o profilerul este cărei categorii aparţine criminalul: “psihopat –
organizat” sau “psihotic - dezorganizat”. La criminalul în serie “psihotic – dezorganizat”, locul crimei este
întotdeauna în mare dezordine, o dovadă că acţionează impulsiv şi nu îşi poate “controla” în totalitate
victima. Adesea, crimele sale sunt spectaculare şi deosebit de sângeroase. În general, criminalul
pătrunde prin efracţie, foloseşte ca armă de atac un instrument sau obiect găsit la locul faptei, pe care o
şi abandonează imediat. În schimb, un criminal “psihopat – organizat” îşi va planifica omorul cu
minuţiozitate şi nu va lăsa prea multe indicii. Mai rar, se întâlneşte şi tipul intermediar “organizat-
dezorganizat”.
A doua problemă se referă la modul de operare, care poate permite evaluarea inteligenţei
criminalului. Este un concept dinamic, ce se modifică în funcţie de curajul criminalului, de traseul
parcurs, de dorinţa de a plasa anchetatorii pe alte piste etc. Prin modul de operare se face legătura între
fapte, stabilindu-se numărul omorurilor comise de un criminal.
A treia problemă este “semnătura” sau “amprenta” criminalului. Pentru a sfida, criminalul în
serie “pune în scenă” corpurile victimelor sale, depersonalizându-le prin diverse procedee: legare,
strangulare, acoperire, dezbrăcare, mutilare, secţionare şi plasare în diferite locuri etc. Acestea
constituie indicii relevante asupra disfuncţionalităţii personalităţii autorului. În unele cazuri, criminalul
inscripţionează pe corpul victimei anumite iniţiale sau semne, indicii-simbol ale personalităţii sale. Pe
baza acestor indicii, profilerul stabileşte legăturile dintre diferite crime. Această “semnătură” poate fi
schimbată de criminal, pentru a deruta anchetatorii.
Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaştere şi înţelegere a psihologiei
comportamentului uman. Toate acestea conduc la o recostituire mentală a desfăşurării faptelor şi de
aici, la conturarea portretului psihologic al criminalului. Acest portret este un rezultat al asocierii de
probe şi de intuiţii care permite anchetatorilor să trieze diferitele piste şi să elaboreze strategii de
capturare. Este lucrul cel mai dificil şi, cel mai adesea, esenţial în rezolvarea cazului. Pentru că, odată
stabilită tipologia asasinului şi mecanismele intime care îl determină să procedeze la actul ucigaş, se
poate stabili atât cercul bănuiţilor, cât şi cel al prezumtivelor victime, putându-se acţiona preventiv. Nu
de puţine ori ucigaşul în serie a fost surprins în momentul în care era pe cale să comită o nouă crimă.
Pentru a studia modelele comportamentale ale criminalului în serie, profilerul din F.B.I. îşi
consacră o parte a timpului, stând de vorbă cu cei care au fost depistaţi şi arestaţi. Acestora, spre
deosebire de alţi criminali, le place să vorbească despre crimele lor. Exploatând această “slăbiciune”,
profilerul învaţă să descifreze şi să interpreteze “cheia” crimei. În alte ocazii, profilerul elaborează
tehnici de abordare a criminalului în timpul anchetei, pentru a-l determina să mărturisească.
În România sunt câteva cazuri celebre de criminali în serie, care pot fi încadraţi în tipul “psihotic –
dezorganizat”. De exemplu, Vereş Romulus, cunoscut sub numele de “Omul cu ciocanul”, care în perioada
1972-1974 a terorizat Clujul.
În perioada septembrie-decembrie 1972 în municipiul Cluj-Napoca au fost comise două omoruri şi
cinci tentative de omor ale căror victime au fost numai fetiţe şi femei de diferite vârste (9, 15, 16, 17, 28, 35,
84 ani), unele dintre acestea fiind şi violate. Criminalul în prealabil studia locul şi acţiona de obicei
dimineaţa (între orele 06:30-11:00) surprinzând victimele singure în locuinţă, uneori chiar dormind, şi seara
(între orele 20:00-24:00), cînd le aştepta în holul blocului sau la intrarea în lift. Criminalul aplica victimelor
lovituri în cap cu un corp contondent (de unde şi denumirea "omul cu ciocanul") provocându-le traumatisme
craniene cu înfundări. Una dintre victime, în vârstă de 16 ani, a fost omorâtă cu o deosebită ferocitate,
aplicându-i 17 lovituri de cuţit. Când aceasta era în agonie, a fost violată.
Victimele erau complet dezbrăcate, iar criminalul îşi însuşea lenjeria intimă a acestora, precum şi
diferite bunuri sau sume de bani. În cele mai multe cazuri, criminalul a incendiat încăperea în care se afla
victima, focarul incendiului fiind localizat de obicei în dulap.
În urma cercetărilor şi analizelor de caz efectuate, s-a ajuns la concluzia că actele criminale sunt
săvârşite de către un singur autor, care face parte din categoria psihopaţilor sexuali, cu manifestări de

46
sadism, fetişism şi exhibiţionism. Prin activităţi multiple de investigaţii, au fost verificate peste 4000 de
persoane, inclusiv bolnavii psihic din municipiul Cluj-Napoca.
După aproape doi ani de la întreruperea acţiunilor criminale, în dimineaţa zilei de 14 februarie 1974
apare o nouă victimă, Z.I. în vârstă de 84 ani. Victima a fost surprinsă de criminal în pat, în timp ce dormea,
aplicându-i o lovitură în cap cu o sticlă de un litru. Criminalul a provocat şi aici un incendiu, focarul acestuia
fiind sub perna victimei.
În urma trierii şi reverificării bolnavilor psihic, s-a ajuns în sfârşit, la Vereş Romulus, bolnav psihic
descris de către vecini ca având manifestări violente, care recurgea uneori la ameninţări cu cuţitul. Acesta
locuia singur, într-un apartament, în care nu avea voie să intre nici o persoană, nici chiar rudele apropiate.
Vereş Romulus a fost internat de mai multe ori în Clinica de psihiatrie din Cluj, cu diagnosticul de
parafrenie. Din documentaţia existentă la Clinica de psihiatrie, a rezultat că prima criză a pacientului s-a
manifestat în anul 1968, când acesta, în calitate de mecanic de locomotivă pe un tren accelerat, nu a
respectat semnalul de oprire într-o staţie C.F.R. şi ca urmare, a fost pensionat.
La percheziţia domiciliară s-a găsit un tratat de medicină legală în care erau adnotări şi sublinieri cu
privire la traumatismele craniene şi diversele forme ale morţilor violente, diferite cărţi cu tematică sexuală şi
filosofică, mai multe caiete scrise gen-jurnal. Lectura caietelor a evidenţiat prezenţa unui delir mistic pe fond
sexual. Vereş Romulus avea un dulap, locul său preferat de rugăciuni, unde după cum susţinea el, se
întâlnea cu spiritul "Satanei", care îi dădea dispoziţii cu privire la săvârşirea omorurilor şi a jertfei prin foc în
dulap.
Prin extinderea cercetărilor cu privire la comportamentul lui Vereş Romulus au fost descoperite noi
elemente de suspiciune. Astfel, cea de-a doua soţie a divorţat datorită comportamentului său anormal şi
violent, de multe ori maltratând-o fără motiv. Periodic se izola ore întregi în pivniţă, unde - spunea el - avea
întâlniri cu "spiritul Satanei". Mai mulţi martori l-au văzut în timp ce studia curţile şi imobilele din zona unde
s-au comis faptele.
Pe parcursul audierii, Vereş Romulus a făcut unele recunoaşteri parţiale, a manifestat tendinţa unor
retractări, dar niciodată nu a făcut o recunoaştere completă a tuturor faptelor comise. Atunci când i-au fost
prezentate probe certe descoperite cu ocazia cercetării infracţiunilor comise, Vereş Romulus a declarat că
el nu a comis nici un omor, dar s-ar putea ca "Satana"să-l fi trimis acolo, fără voia lui.
Având în vedere afecţiunea sa psihică, "parafrenie pe fondul unui delir mistic şi sexual", şi
principalele probe (manuscrisele tip jurnal în care Vereş Romulus a relatat modul de operare în cele opt
omoruri, corpurile delicte găsite asupra sa anterior arestării, probele testimoniale obţinute prin declaraţiile a
30 de martori, rezultatul expertizelor biologice asupra firelor de păr "corp delict"), instanţa de judecată a
reţinut în sarcina acestuia cele 8 fapte. S-a stabililit însă, iresponsabilitatea sa penală, ca urmare a afecţiunii
psihice, şi a fost luată hotărârea internării sale într-o unitate sanitară specială din localitatea Ştei, judeţul
Bihor, unde a stat 20 de ani, până în momentul decesului.
Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu printr-o funcţionare deosebită a proceselor sale
psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial. Aptitudinile lui specifice, elaborate în urma
unei practici îndelungate, care îl situează în unele privinţe deasupra omului normal, nu-i determină
acţiunea infracţională fără un teren favorabil, reprezentat de mediul social. Cunoaşterea particularităţilor
psihice ale infractorului contribuie la explicarea comportamentului, la posibilitatea identificării, depistării
şi reeducării acestuia. Alături de factorii interni, psihoindividuali, un rol important în structurarea
dizarmonică a personalităţii infractorului îl au şi factorii externi, de mediu. Comportamentul agresiv,
antisocial al infractorului, este în mare măsură învăţat, dobândit în contextul climatului familial
agresogen şi în contextul împrejurărilor de viaţă, disfuncţionale din punct de vedere psihosocial.

47