Pentru Cântecel, cea mai frumoasa prietenă!

Era o ceaţă deasă, ca în orice dimineaţă numai bună de pescuit.

Cei doi mergeau umăr la umăr, aşa cum tot făceau de ceva
vreme. Doi bărbaţi ce apăsau lutul apos cu bocancii în drumul
spre barca lor ce îi aştepta liniştită nu departe. Se urcară în
linişte în barcă, special ca să nu deranjeze în nici un fel nimic
din natură, orice zgomot ar fi produs un efect devastator la
aceea ora atât de matinală. Ceaţa era în simbioză perfectă cu
lacul ce părea tomnatic şi nici un sunet nu deranja peisajul ce
părea grozav de static! Dacă n-ar fi început barca să lase dâre
de sunete pe baltă ai fi putut crede că totul e mort, că-i fals, ca
de plastic. Barca fâsâia uşor pe apă, iar la fiecare coborâre de
vâslă noi pâlcuri de peşte deschideau ochii mari ca să cerceteze
pe cei ce aruncau în ochiul curat al apei mici firmituri. Cei doi
cu grija caracteristică pescarului tăcut, înaintau pe baltă,
muţeşte. Vâslele se lăsau în apă cu mare atenţie, ca nu cumva
vreun pleoscăit prea mare să gonească peştele ce urma să fie
prins în plasă. Curând undiţele fură lăsate să atingă şi ele apa,
una de-o parte, cealaltă de cealaltă a bărcii. De-acum
momeala-i pregătită, scăpată la locul potrivit, nimic nu-i de
făcut decât să aştepte. Nu dură tare mult şi unul dintre ei deja
scoase din apă o frumoasă captură. Trăgând peştele din apă
rupse în sfârşit tăcerea:
- Asta-i tot ce-mi trebuie mie!
Imediat după aceea şi cel de-al doilea ridică din apă un peşte la
fel de mare, însă vorba îi fu diferită. Privi peştele şi rosti cu
dispreţ aruncându-l înapoi în apă:
- Are balta peşti destui!
Fiindcă primul pescar avea ceea ce şi-a dorit fu dus la mal şi îşi
văzu de cale mai departe, iar cel de-al doilea porni mai în larg,
probabil ca să vadă câţi peşti are balta.
Şi trase cu succes încă unul la suprafaţă, dar îl lăsă în apă
zicând la fel:
- Are balta peşti destui!
Trecu un ceas, trecură doua, pescarul repetă canonul, trăgea la
peşte şi-l lăsa înapoi pe baltă zicând scârbit:
- Are balta peşti destui!
Ce s-a întâmplat cu el nu se mai ştie, se ştie doar că nu s-a mai
întors. Unii spun că şi acum pescuieşte nemulţumit şi lasă
peştii înapoi în apă spunând sarcastic: "are balta peşti destui!".
Alţii spun că de fapt caută celebrul peştişor de aur, unii spun
chiar că l-a şi găsit şi acum cine ştie pe unde o duce regeşte în
urma celor trei dorinţe împlinite deplin de micuţul galben. Unii
spun că e pescarul îndrăgostit de lostriţă şi caută încă
peştoaica magică spre a fi tras în adâncuri, iar alţii spun că
deja a fost înghiţit de vreo făptură mitologică din străfundurile
apei. Eu cred că toţi suntem pescari şi are balta peşti destui!