Está en la página 1de 1

Adorno şi morala noastră

In anul 1999 apărea la Ed. Univers, în traducerea unui ilustru germanist, Andrei
Corbea-Hoişie, o carte aforistică a lui Theodor Adorno, „Minima Moralia”.Autorul
este unul dintre străluciţii filosofi ai secolului XX, s-a născut în 1903 la Frankfurt,
tatăl său fiind evreu, iar mama corsicană, de unde şi numele preluat de fiu. In
acte el era trecut Theodor Ludwig Wiesegrund. Pasionat deopotrivă de filosofie şi
muzică ( a fost şi compozitor de talent, interpret de jazz, pe care l-a studiat cu
Bernhard Sekles), el a obţinut titlul de doctor în filosofie, în anul 1924, cu o teză
despre Kierkegaard, un mare gânditor, filosof, moralist al secolului XIX. Intre anii
1925-1928 a studiat cu Alban Berg, compoziţia, la Viena. Reia sttudiul filosofiei în
1928, la Institutul de Studii Sociale din Frankfurt cu marxistul Felix Weil ( n.n. a
nu se identifica marxismul originar cu ideologia partidelor comuniste din acea
vreme). In 1931 se înfiinţează Şcoala de la Frankfurt, un cerc de studii filosofice,
din care făceau parte , pe lângă Adorno, Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert
Marcuse( marxist până la finele vieţii), Erich Fromm. In 1934 este nevoit să
părăsească Germania, atât din motive ideologice, cât şi etnice. Se stabileşte la
Oxford, apoi la New York, . Abia după război reuşeşte să-şi construiască opera
filosofică, publică în 1947, cu Max Horkheimer, „Dialectica iluminismului”, apoi în
1951, „Minima Moralia”( este un titlul inspirat din „Magna Moralia” de Aristotel, iar
Andrei Pleşu a preluat titlul lui Adorno pentru un volum propriu de eseuri),
„Filosofia muzicii moderne” (1949), „In căutarea lui Wagner” (1952), ş.a. In 1949
a revenit în Germania( de vest, devenită RFG),unde continuă tradiţia Şcolii de la
Frankfurt, avându-l alături pe Jurgen Habermas. La 6 august 1969 s-a stins din
viaţă, în Elveţia, ca urmare a unui atac de cord. „Istoria filosofiei nu este altceva
decât istoria sau destinul unor cărţi”, scria un comentator, Ionuţ Anastatsiu, la
apariţia „ Teoriei estetice” ( Ed. Paralela 45- 2005)a lui Adorno. Filosoful
reprezintă prin excelenţă omul care ştie că are ceva de spus, fiecare carte a fost
o treaptă pe scara cunoaşterii. Este demn de reţinut modul în care el a încercat
să explice fenomenul inexplicabil – Holocaustul . L-a văzut ca pe o refulare a
instinctelor bestiale acumulate un timp mai îndelungat într-o anumită masă care
nu mai putea fi controlată. El pornea de la psihanaliza lui Freud, care nu a mai
apucat să trăiască acei ani.Desigur, este discutabilă şi această explicaţie, ca
oricare alta. Bernard- Henry Levy , Andre Glucksmann, Hanna Arendt au preluat
sau au criticat anumite teze ale lui Adorno. Presa culturală din România s-a
preocupat de opera filosofului. Subtitlul acestei cărţi este „Reflecţii dintr-o viaţă
mutilată”. Despărţindu-se de Nietzsche, Adorno a propus o filosofie a tristeţii, nu
a bucuriei, ceea ce este o reflectare a destinului poporului evreu cu care filosoful
se simţea solidar. Adorno a fost cel care a afirmat că după Holocaust nu se mai
poate face literatură. Dar nimic nu poate opri dorinţa omului de a crea, de a
recâştiga încrederea în frumuseţea creaţiei. De acest complex a suferit şi Paul
Celan, dar nu numai el. In domeniul esteticii, Adorno a avut o poziţie diferită, el
admitea rolul mistic al inspiraţiei, paralelismul cu viaţa „normală”, a operei de
artă.
Negaţionismul a fost şi este un fenomen pe care Adorno îl definise ca pe un al
doilea Holocaust, chiar mai nociv decât însuşi genocidul, pentru că pune în
pericol viitorul omenirii. Nu putem spune că nu are, din nefericire, dreptate.
Boris Marian