Está en la página 1de 13

„Dr Jekyll” ≡ „Mr Hyde”

În metoda stiinţifică „OBSERVAREA” există doar implicit și corespunde „identificării”.


De analizat (cauzal) se analizează doar „CONTACTUL” care corespunde „definirii”.
Acestea sunt două mecanisme distincte ale organismului, vizând două aspecte cu naturi opuse
ale unei posibile realităţi: „geometria” și ”relaţiile cauzale”.

Altfel spus, „un triunghi” (format din trei puncte considerate simultan) reprezintă un
„întreg” (formă) doar PENTRU „OBSERVATOR”.
Pentru „EU” „triunghiul” nu există. Există doar „punctele” („părţi”), considerate „trei”
„pe rând ”, conform unei definiții.
Când „spui” definiția nu „observi” nimic, nu „identifici”. Și invers!

„EU”-l este „construit”, pornindu-se de la „OBSERVATOR” („organismul viu”,


„geometrie”), care este forțat să funcționeze „pe părți” (pierderea statutului de „întreg” –
„geometrie”) cu ajutorul unor „semnale” repetate care structurează „sinapse condiționate”
(mecanismul „reflexelor condiționate” – Pavlov).”
„― Sunt gata să pariez că pământenii n-ar putea dormi în condiții de liniște absolută. O,
ceruri! Nu există instinct care să nu cedeze în fața unei educații bune și perseverente. Și
oricum, la om instinctele sunt slab dezvoltate. De fapt, dacă știi cum să procedezi, educația
devine mai ușoară cu fiecare generație. E o chestiune de evoluție.”- Isaac Asimov, Soarele
gol, cap 12 - http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/Soarele-gol-Isaac-
Asimov53229.php

La nivelul „OBSERVATORULUI”, INDISPENSABIL (vezi mai sus) CONTACTULUI


determinat („cauzal”) cu realitatea „socială” a lui Homo sapiens sapiens, „OFICIAL” s-a
renunțat!
A rămas doar „EU”-l…
De ce?
Am stabilit că doar „OBSERVATORUL” absolut poate face „legătura” dintre „cauză” și
„efect” prin faptul că nu se transformă.
Să explicităm: presupunem că „Dr Jekyll” observă fenomenul A.
Teoretic, fenomenului A îi urmează cauzal („după un timp”) fenomenul B.
Dacă, în același interval de „timp”, „Dr Jekyll” se transformă cumva în „Mr Hyde”,
atunci doar acesta din urmă poate observa, eventual, fenomenul B.
Se ajunge în situația în care, nici „Dr Jekyll” nici „Mr Hyde”, nu pot observa ambele
fenomene și, deci, nu pot stabili vreo relație (de cauzalitate, intermediată de „timp”).
Asta se poate doar dacă „Dr Jekyll” ≡ „Mr Hyde” și după intervalul de „timp” care
separă „cauza” (A) de „efect” (B).
Dar atunci pe amândoi îi cheamă la fel: „OBSERVATOR”.
„Timpul” are sens exclusiv pentru „Eu”!
Dar numai în prezența „OBSERVATORULUI” care este „referință” absolută.
Pentru a nu fi atât de evident că „lipește” două categorii care se
neagă reciproc prin metoda sa știința renunță la menționarea
explicită a nivelului ABSOLUT (geometric) al
OBSERVATORULUI (fără de care nu poate exista?!).
***
Elementele unei eventuale relații cauzale (intermediate de „timp”)
pot fi „unite” formal în mod determinat (în mod ABSOLUT,
biunivoc ) doar la nivelul unui context FĂRĂ „timp”, ABSOLUT,
strict geometric!
Dacă vreți, „pe foaia de hârtie”! „Cauza” și „efectul” său n-au
nici o relație dacă nu se află SIMULTAN „pe foaia de hârtie”.
Contextul format este spontan (și implicit, corespunde naturii
ADEVĂRULUI - este unic și imuabil) dar neagă în mod absolut
cauzalitatea (metoda „științifică”).
El este geometric și se prezintă sub formă de „om de știință” + „
foaia de hârtie”!
Care prin natura sa facilitează dar, simultan, neagă „știința”!
Perspectiva sa ABSOLUTĂ impune starea de determinare a
cauzalității.
Închipuiți-vă că după ce ați terminat de scris cuvântul „cauză”
acesta dispare (o cerneală foarte volatilă). Cât era singur pe foaia de
hârtie n-avea nici un sens: „cauza” cui? Acum scrieți cuvântul
„efect” dar cuvântul „cauză” a dispărut. Atunci nici el n-are nici un
sens: „efectul” cui? Într-un context în care totul se transformă „în
timp” (consecvent cauzal) relația cauzală nu este determinată!
Așa că o relație poate fi „CAUZALĂ” numai dacă este
ABSOLUTĂ (dacă pe „foaia de hârtie” nu se întâmplă nimic - NU
există „timp”)?!
Vom vedea mai jos că IPOTEZA, CONDIȚIILE INIȚIALE ale
oricărei teorii (în exclusivitate „opera omului de știință”),
reprezintă materializarea perspectivei ABSOLUTE asupra
realității (ele nu conțin timpul). Și fără ele nu se poate!
Această evidență este camuflată în fel și chip.
Pentru că dă rău!
Orice afirmație științifică ar suna a ceva în genul:
„EU, „om de știință”, sunt aici!
EU am ales IPOTEZA și CONDIȚIILE INIȚIALE.
Apoi EU am elaborat teoria rezultată și am „verificat-o
experimental”!
Pentru asta EU merit chiar și un premiu Nobel!
Dar nu vă luați după ce vedeți!
Fenomenele sunt descrise obiectiv!
Așa că, de fapt, EU nu exist!”
Adică ceva cu aromă de „prosteală pe față”.

CONDIȚIILE INIȚIALE îl reprezintă, PRIN PROCESUL DE


ALEGERE, pe „omul de știință”.
Dar ele nu țin („oficial”) de teorie.
Atunci, cu cât este mai NEcontradictorie (cu cât CONDIȚIILE
INIȚIALE sunt mai „strânse”, mai complete) cu atât teoria descrie
mai puțin (este mai incompletă).
Este doar o altă formulare a teoremei lui Gӧdel: „orice teorie
axiomatică necontradictorie este incompletă”– 1931!
***
Vedeți dumneavoastră, „lipsurile” metodei „științifice” de
analiză și cunoaștere nu sunt „naturale”. Faptul că, de exemplu,
în fizică nu s-a putut obține Teoria Marii Unificări (adică un
model al self consistenței realității accesibile prin metoda
științifică) nu este un lucru surprinzător pentru fizicieni.
Ei știu că această teorie nu va putea fi niciodată creată!
Orice teorie este STRICT DETERMINATĂ doar dacă se referă
la „sistemul de referință” și/sau la „condițiile inițiale”, care
premerg o analiză cauzală (care conține „timpul”).
Dar „sistemul de referință” și/sau „condițiile inițiale” NU SE
SUPUN PARADIGMEI „CAUZALE”. ELE „SUNT”!
Așa că unui model „cauzal” strict determinat îi lipsește
întotdeauna începutul, care este spontan („este” – n-are cauză!).
El este doar ales!
Implicit are o altă natură.
Și atunci „cauzalitatea” (rezultată din „condițiile inițiale” -
ALESE) este un principiu fals.
Și fizicienii știu asta!
Pe baza principiului galilean al relativității („nu există sistem de
referință privilegiat, aflat în repaus absolut”), ele (sistemele de
referință”care încadrează „condițiile inițiale”) își schimbă
permanent poziția.
Oare deplasarea lor ABSOLUTĂ (NEDETERMINATĂ) nu le
scoate din poziția fizică de „referință” a altor deplasări? Evident că
da!
Și atunci avem un principiu științific (cel galilean) călcat cu
nerușinare în picioare, tot de știință, prin metoda concretă de
analiză: „referința” este considerată ÎN REPAUS (pentru că n-are
„cauză”- este ALEASĂ) în IPOTEZA oricărei teorii!
În realitate, „cauzalitatea” nu este determinată față de poziția
„originii” (cu totul NEdeterminată din punct de vedere fizic – ea
poate fi aleasă oriunde și oricând).
Ci față de o categorie în mod absolut fixă față de„omul de
știință”.
O vom numi „formă”.
Cum se poate conserva „forma” „oriunde” și „oricând”?
Într-un mediu holografic!
Pentru moment gândiți-vă la cioburile suportului unei holograme
care s-a spart, și care, fiecare, poartă imaginea inițială.
Imaginile de pe diferitele cioburi pot fi asimilate cu „momente
spațio-temporale”distincte care, „asociate” artificial (pentru ca ele
sunt SIMULTANE – n-au vreo relație cauzală), pot crea senzația de
„mișcare” a obiectului de pe holograma inițială.
O „mișcare” care NU EXISTĂ!
***
Starea de determinare a modelelor cauzale este generată de un
banal proces de alegere a unor forme față de care „omul de
știință” este „obiectiv” (nu are relații cauzale cu ele).
Astfel, din abordarea „științifică”, teoretică și experimentală, a
unui fenomen, fizicienii se omit pe ei înșiși și simultan omit
categoria pe baza căreia aleg „condițiile inițiale” - „forma”.
Într-o „realitate cauzală” ALEGEREA „cauzei” (a „originii”) este
un fenomen de „offset”: există un pseudo semnal de „intrare”,
„condițiile inițiale”, care generează un semnal de „ieșire”, „teoria”.
„Condițiile inițiale” sunt un pseudo semnal pentru că:
1) Într-o realitate consecvent și self consistent cauzală și ele trebuie
să aibă o „cauză”. Iar aceasta o alta, ș.a.m.d..
2) Mediul material exterior, ÎN CONTINUĂ TRANSFORMARE, nu
poate reprezenta suportul „condițiilor inițiale”.
Ele trebuie să facă altceva decât fenomenele descrise pe baza
lor: să „supraviețuiască” în aceeași formă pe tot intervalul de
„timp” al evoluției unui fenomen.
Dacă „condițiile inițiale” se schimbă în „timp” (proces natural
într-un context cauzal) atunci el are loc simultan cu evoluția
fenomenului descris.
Rezultă că modelul acestuia se referă la ceva ce nu mai există.
Adică devine automat o plăsmuire mentală a „omului de
știință”.
Mecanismul de generare a ALEGERII „sistemului de referință” al
„condițiilor inițiale” se află la un nivel strict intern „omului de
știință”(vezi mai jos).
Ambele, „condițiile inițiale” și „organismul” „omului de știință”
sunt „FORME”- aspecte ABSOLUTE, FIXE, ale unui mediu
holografic), opunându-se transformării.
Ele, automat, NU EXISTĂ din punct de vedere cauzal!
Orice teorie „ȘTIINȚIFICĂ” elaborată de „omul de știință” în
baza unor „condiții inițiale” este falsă!
Rezultă că perseverarea pe calea elaborării unor astfel de teorii
n-are legătură cu realitatea: este un proces patologic.
Este o deviație comportamentală!
***
A alege „condițiile inițiale” când acestea nu există din punctul
de vedere al principiului relativității al lui Galilei este un
compromis pervers fără de care metoda cauzală de analiză n-ar
putea exista.
Cauzalitatea este o metodă de alterare a unei realități
NEcauzale, strict geometrice, holografice, și transformarea
acesteia într-o realitate „cauzală” incompletă (căreia îi lipsește
întotdeauna „începutul”).
Trist nu-i așa?
Să ne imaginăm planul unei construcții.
Reprezintă el corespondentul unei realități concrete? Evident
NU!
În faza în care se găsește pe calc el este o „ficțiune” (o „aberație
comportamentală”?!).
Când lucrurile pot intra într-o oarecare normalitate?
Atunci când se înfige (sau se alege) primul țăruș și, ÎN
FUNCȚIE DE ACESTA, încep măsurătorile.
Procesul este fundamental: „originea” („teoriei”) este pe calc
(implicit oriunde s-ar mișca calcul) iar „țărușul” (originea
„experimentului”) poate fi înfipt sau ales oriunde.
Între „origine” și „teorie” NU există o relație cauzală („fizică”)!
De asemenea între „țăruș” și pământ NU există vreo relație
cauzală.
Ambele truisme, cu totul „indiscutabile” astăzi, relevă că relațiile
respective NU POT FACE PARTE DINTR-O REALITATE
EXCLUSIV CAUZALĂ!
Pe „timpul” analizei și experimentului cauzal, „originea” și
„țărușul” „sunt”!
„Forma” lor, stabilă fiind, anulează distincția între punctele
spațiului.
„Originea”, care poate fi considerată SPONTAN „oriunde” și
„oricând” (a priori, nedemonstrat – în IPOTEZĂ), face ca punctele
spațiului să fie acceptate (teoretic) ca
Posibilitatea amplasării întâmplătoare a „țărușului” impune ca
punctele spațiului să fie acceptate și practic ca

Adică „originea” și „țărușul” „sunt” prin „forma”lor.


Care este SIMULTAN peste tot!
Ei bine, „omul de știință” se face că nu realizează această situație,
care îi oferă posibilitatea de a alege SIMULTAN toate „pozițiile”
posibile pentru „origine” și „țăruș”.
Tot așa cum ar putea face mai mulți „oameni de știință” care pot
începe un același experiment SIMULTAN „în diferite locuri” – la
diferite metrici).
Atenție! Și „organismul” său este „formă”! Și el se află „peste
tot” într-un mediu holografic! Adică poate ține locul, SIMULTAN,
tuturor „oamenilor de știință” menționați mai sus.
Așa că organismul său nu poate face „alegeri” față de care
punctele spațiului să devină diferite, distincte.
Chiar dacă are acces la toate posibilitățile oferite de realitate,
„omul de știință” alege numai una.
Față de care realizează analiza sa cauzală.
De ce face asta?

Cine poate face „alegeri” – sau restrângerea artificială a


posibilităților considerate?
Ce deosebește imaginile identice de pe cioburile hologramei?
I-am putea spune „mărime”, „dimensiune”.
Unele imagini sunt mai „mici”, altele mai „mari”, în funcție de
dimensiunea ciobului care implică (atenție!) o anumită distanță
aparentă dintre punctele lor suport („pixelii”?!).

Fig. 1
„Mărimea” devine apoi „poziție”.
Fig. 2
Așa că a spune că o „formă” se află în „poziții” diferite semnifică de
fapt că ea se află „suprapusă, la diferite metrici (dimensiuni) ale
spațiului”.

Fig. 3
Pe nici un mare om de știință să nu-l fi frapat că poate alege
(și/sau crea prin experiment) „condiții inițiale” quasi identice
„oriunde” și „oricând”, într-un Univers presupus în continuă
transformare de la punct la punct?!
Adică într-un Univers care împiedică manifestarea unor legi
indefinit determinate (eventualele „condiții inițiale” se transformă
SIMULTAN cu fenomenul descris de o eventuală „lege”).
Sau, altfel spus, nici un mare om de știință n-a realizat că un
Univers consecvent cauzal (toate punctele sunt SIMULTAN,
„cauză” și „efect”), nu poate fi caracterizat decât de HAOS
perfect?
NU cred!

Pentru că doar așa se explică apariția unor „LEGI GENERALE”!

„Cauzalitatea” este strict determinată („există”?!) numai în


raport cu „originea” de pe calc și cu „țărușul” din teren.
Care nu figurează în nici un model „științific” („cauzal”).
Și atunci toată știința devine caducă!
Ea este boala sinapselor condiționate! Care știm cum apar.
„Originea – țăruș”, forma „constantă” indiferent de „poziție”
(situație posibilă exclusiv într-un Univers holografic) este
„organismul viu” (care, FĂRĂ SINAPSELE SALE
CONDIȚIONATE, este tot „formă”)!

***

Deci lupta pentru accesul la starea de „cunoscut” se dă între o


realitate ABSOLUTĂ caracterizată exclusiv de „formă” (din care
face parte și „viața”) și o realitate falsă, rezultată din
interpunerea „timpului” între „forme” alese.
Adică introducerea unor întreruperi în relația ABSOLUTĂ a
„vieții” cu realitatea care o generează.
„Timpul” este „grefat” la nivelul unui „cip”: „sinapsele
condiționate”.
***
„Știința” a ajuns într-un mare impas atunci când a fost
evident că „IPOTEZA” necesară inițieri unei analize cauzale
determinate (fixată în mod absolut - pe toată durata evoluției
fenomenelor analizate) este exterioară metodei ca atare.
Este vorba despre momentele elaborării transformărilor lui
Lorentz, necesare pentru că radiația nu accepta formal mișcarea
corpurilor (a eventualei viteze relative "v") la nivelul ecuațiilor
lui Maxwell (care își schimbau forma când apărea viteza „v”), și
a experimentului Michelson - Morley care confirmă că nici la
nivel fizic radiația nu „percepe” mișcarea inerțială.
Ce problemă avem aici?
Două tipuri de fenomene acceptate ca materiale, mișcarea
corpurilor și mișcarea radiației, nu relaționează cauzal (nu se
însumează vectorial).
Asta înseamnă, automat, că au naturi distincte.
Așa că, cel puțin în privința unuia dintre tipurile de mișcări,
știința se înșeală în mod evident: aceasta NU EXISTĂ din punct
de vedere cauzal, este doar o aparență, este falsă.
Să vedem:
„Obiectele” (ca și „condiții inițiale”) sunt „alese” la nivel de
„formă” (ABSOLUT) pentru a fi considerate.
Procesul este cu totul ne cauzal.
Așa că „mișcarea lor relativă inerțială” este și ea o consecință
a acestei alegeri: NU EXISTĂ, este o aparență (explicabilă
fiziologic la nivelul sinapselor condiționate).
Acest fapt trebuie ascuns „necunoscătorilor”.

También podría gustarte